Romania Mare, nr. 1500

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

Revista „România Mare“ EDITORIAL Singura șansă - treimea națională: Liviu Pleșoianu, Vadim Tudor, Dan Chitic Motto: ,,No, gata, no, hai!”

Avram Iancu Am scris recent că este un moment al național-suvera­nis­ mului, o situație care ar putea face să renască spiritul național la cel mai înalt nivel. Strategia lui Liviu Dragnea – ambiguă, așa cum a fost – a ridicat tot ce era mai bun în PSD, dînd acestui partid, orientat către bani și diverse combinații, o valență național-suveranistă. Dragnea a plătit cu libertatea, după o mașinație oribilă a Justiției și a unor personaje din Servicii, care au fost cozile de topor ale străinătății. Ale acelei străinătăți care vrea ca țările din Est să nu ridice capul – și să fie colonii ale celor obișnuiți de sute de ani să jupoaie alte popoare, și chiar pe proprii locuitori.

Pentru asta au nevoie ca țările respective să fie conduse de persoane docile sau de trădători, iar populația să fie spălată pe creier. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Paralizia Bunului Simț Pentru mulți dintre noi, lupta cu un prost este inutilă și sortită eșecului. Lupta cu cei care susțin o idee nebună, fără nici un fel de argument care să stea în picioare, este tot pierdere de timp și este, de asemenea, lipsită de orice șansă de cîștig.

Există o sumă de citate emise de către mari personalități ale Istoriei, prin care ne spun că este greu cu proștii, este greu să te lupți cu cei care sînt lipsiți de lumina inteligenței.

Privesc cum România își ia avînt pe un drum pe care nu-l pot înțelege, privesc cum cei care ne conduc acum, dar și cei care au condus țara în ultimii 30 de ani, au avut grijă să o distrugă, privesc realitatea și nu am nici un fel de reacție, sînt total paralizat cînd văd cine sînt aleșii neamului, cînd văd că aceiași vor fi și în anii ce vor urma. (continuare în pag. a 14-a) TANO

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

N-am avut, în toată existența mea, decît un singur talent: prin scrisul meu i-am făcut pe oameni ca, în aceeași zi, să rîdă în hohote și să plîngă în hohote.

CORNELIU VADIM TUDOR PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (2)

Aproape tot ce zărim în jurul nostru aleargă cu o viteză ameţitoare, de la politicieni şi pînă la preţuri, de la copiii de bani gata, cu limuzinele lor ucigătoare, şi pînă la komisarii străini care, cu aerul că nu mai pot de dorul nostru, ne împiedică, brutal, să ne gospodărim, să producem şi să exportăm. În întreaga Istorie a României nu a mai existat o asemenea epocă de catastrofă şi jaf.

Aceia care citesc revistele şi cărţile mele ştiu că nu mă joc cu vorbele şi că îmi place să îmi întemeiez afirmaţiile pe fundamente istorice.

Ei, bine, nici migraţiile barbare ale „mileniului întunecat”, nici năvălirile turcilor, tătarilor, ruşilor şi ale altor seminţii, nici Epoca Fanariotă, nici măcar cele două războaie mondiale n-au reuşit să-i aducă pe români într-un asemenea hal de exasperare, n-au provocat atît de multe sinucideri pe an, ale unor oameni care îşi dau foc, se aşează pe calea ferată pentru a fi decapitaţi, se spînzură, îşi trag bolţuri în inimă ori se aruncă, perechi-perechi, de pe clădiri.

Cînd s-a mai întîmplat aşa ceva în România?

Cînd au mai furat bătrînii ulei de candelă, din cimitire, pentru a-şi prăji o amărîtă de tigaie de cartofi şi cînd au mai presărat anafură de la biserică, peste o roşie, ca să-şi amăgească foamea? Şi cînd au mai mîncat copiii, la şcoală, o frunză de salată, ca melcii, tot mai mulţi dintre ei leşinînd de foame, stare distrofică în care, pesemne, visează cum odraslele îmbuibaţilor zilei mănîncă, din belşug, toate bunătăţile? (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

„Cărări de maci“, pictură de Anca Bulgaru

Pastel

Iată şi regatul verii, plin de zeităţi păgîne lancea macului se-agită peste oştile de grîne Timp de heliogravură, cer ca bolţile sixtine în capela lui albastră jur să mă cunun cu tine Mierla cîntă de pomană, panteismul n-are bani nu i-a mai plătit simbria de vreo zece mii de ani Zuruie cymbal de greieri, trec procesiuni de dropii îţi deschid cu dinţii bluza, de comoara ei m-apropii Spectrul vipiei se-arată, calcă totul sub şenile retopind în bronz statuia fiecărei nopţi şi zile E o pace funerară, firea cade în păcat peşti de clor îngraşă muşchiul pe un fund de puţ secat Iarba e un incunabul răsfoit de guşteri calzi fiecare clipă nouă trîmbiţată-i de heralzi Şi te port pe braţe, stoic, te aşez pe-un pat de fîn şi din viaţa mea întreagă numai cu atît rămîn Transparent veşmînt de aburi, prea năvalnică ispită ca o pojghiţă murală de cireaşă pîrguită Rîu captiv îţi este trupul, şerpuind în cîmpul verii fînul umezindu-1 tainic cu licorile durerii Lobul fraged al urechii prinde vorbe care mint trei intrări cu rouă dulce, trei potyre cu absint Tu îndrepţi spre mine ochii rugători, de vietate îmi implori un armistiţiu, şi te miri că nu se poate Fierb în pivniţele verii vinuri dyonisiace cade lin securea nopţii pe un eşafod de pace Trec copii cu lămpi scobite şi cu lumînări în pepeni pîntecul îţi încolţeşte, paşii-n urma mea ţi-i depeni Fluturi înmuiaţi în fosfor vin în raiduri nupţiale lăudată fie vara şi comploturile sale!

Corneliu Vadim Tudor

NR. 1500 l ANUL XXX l Vineri 19 IULIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 19 iulie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F A intrat turbarea în coposo-monarhişti F Iscoada „României libere” dată afară de la Conferinţa de Presă a P.R.M F Un paranoic care vorbeşte, pe banii Senatului, de 400.000 de lei pe lună la telefon: Aristotel Căncescu (F.S.N.) F Raportul Anti-Corupţie îl va duce pe Neulander la ştreang

PARTEA A III-A F Am aflat zilele trecute cine se află în spatele năucitoarei afaceri cu importul de pateu stricat pentru Armată: deputatul P.D.S.R. Bebe Ivanovici! Acesta se ducea zi de zi la Departamentul Înzestrării Armatei, din sediul M.Ap.N., şi arunca nada: „Cucu? N-are nevoie Armata de nişte pateu bun din străinătate, de nişte scorţişoară, piper, foi de dafin? Am şi io o rudă care se ocupă cu negoţul ăsta, facem tîrgul...”. Normal că nişte oameni cinstiţi de acolo l-au trimis la plimbare. Atunci, „abjectul individ”, după cum îl numea unul dintre liderii P.D.S.R., s-a îndreptat către „ROMTEHNICA”, unde a găsit cîţiva afacerişti veroşi ca şi el. Şi astfel, mii de cutii de pateu cumpărat la preţuri exorbitante din Cehoslovacia s-au bombat în scurt timp, ca semn că erau stricate, nici acum nu s-a recuperat paguba uriaşă. Pasta aia vînătă era atît de alterată încît nici măcar la porci n-a putut fi dată, că intra ciuma în ei. Uite, deci, cine îl apără acum pe Spiroiu în subcomisia fantomă de la Camera Deputaţilor, uite cine ameninţă în biroul profesorului Mircea Muşat, din Dealul Mitropoliei: „O să vă trimit revoluţionarii

mei pe cap, să vă distrugă!”. Şi i-a trimis, pungaşul, iar partidul de guvernămint îi acceptă, deşi fără voturile noastre, Guvernul acesta ar fi căzut încă înainte de a-şi începe mandatul. De altfel, interesele din jurul infractorului Spiroiu sînt mult mai mari: dl.

Gheorghe Tinca a ordonat o anchetă privind afacerile astea, mai ales cele cu vile şi maşini, verificările au fost făcute în bătaie de joc de viceamiralul Sorin Răducanu, care a stabilit încă de la început că nici un general nu şi-a făcut vilă pe banii Armatei, nicăieri (deşi edificiile astea există în numeroase judeţe ale tării, nu s-au evaporat şi nu sînt nici edificiile de carton cu care prinţul Potemkin voia să o mintă pe împărăteasa Ecaterina a II-a) – ministrul Apărării s-a supărat, zicînd: „Cum aşa, domnilor, chiar tot ce-au scris atîtea publicaţii reprezintă o invenţie, nu se poate aşa ceva, mai verificaţi!”, dar ancheta a încăput iar pe mîna lui Sorin Răducanu, omul lui Spiroiu, şi uite-aşa se învîrte totul ca un cîine în jurul cozii, şi uite-aşa cade mereu în picioare unul dintre cei mai odioşi borfaşi din acest secol românesc. F Banca Mondială îşi dă arama pe față: madame Hartmann a făcut presiuni infernale asupra oficialităţilor româneşti

,,Am fost farul călăuzitor, pe o mare în permanentă furtună”

Mă uit, cu nostalgie, la perioada începutului.

Ce nebunie! Ce urlete infame, de genul „Moarte pentru moarte!“. Nici eu, nici amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu, nu mai lucram nicăieri.

Ne dăduseră alogenii Silviu Brucan şi Andrei Pleşu afară de peste tot. Eram buni numai de înjurat, de pus la zid. O săptămînă. O lună. Apoi, lumea a început să ne simtă lipsa. Pe urmă, să ne ducă dorul şi să ceară revenirea noastră. Foarte bine, de acord, dar cu ce bani? Eugen Barbu mi-a spus, pe şleau: „Vadime, eu am la CEC 1,2 milioane de lei – din romane, din filme. Pe vremurile astea poţi să dai faliment cu o publicaţie în timp record.

Nu vreau să mor sărac lipit, la cutia milelor, ca Mircea Damian“. Ăsta fusese un bun gazetar, patron la „Fapta“, unde debutase Barbu. Şi atunci m-am împrumutat eu de nişte bani – 10.000 de dolari, mai exact 1.000.000 de lei – la un amic din Germania, Gh. Niţu (Nuţu).

Ulterior, s-a minţit că banii proveneau de la Iosif Constantin Drăgan. Nici pomeneală. Mai nou, pe un post TV, Digi 24, s-a difuzat o altă porcărie: cică revista a fost finanţată cu bani de la Stat (?!). Nu se poate atîta mîrşăvie! Ce bani ne-a dat nouă Statul? Şi de ce ne-ar fi dat? E posibil ca, după un sfert de veac, să se mintă în halul ăsta?

Iată că e posibil. Primul tiraj a fost de 50.000 de exemplare. În cîteva săptămîni s-a ajuns la 800.000 de exemplare pe săptămînă! Un record absolut pentru presa română. Evident, i-am dat amicului Nuţu banii înapoi.

Eugen Barbu mi-a spus ceva care mi-a dat de gîndit: „Vadime, prevăd că această revistă va naşte un partid!“. Şi aşa s-a întîmplat, după numai 1 an. După ştiinţa mea, a fost întîiul, şi singurul caz în care o publicaţie năştea un partid politic – pînă atunci, partidele făceau publicaţii.

Fenomenul era de-a dreptul tulburător. Lumea era însetată de informaţii şi de atitudini curajoase, fiindcă se săturase de minciunile şi tupeul aşa-zişilor dizidenţi. Cu fiecare zi în care Ceauşescu putrezea în groapă, românii îl regretau. Astăzi, procentul celor care au nostalgia unei anumite siguranţe şi echităţi

sociale este devastator. Istoria mi-a dat mie dreptate.

Iată de ce mă consider un învingător. Vorba lui George Bacovia, în poema „Cogito“: „Sînt fericit./ Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice./ Frumos este cerul/ Senin sau mînios“.

Au murit atîţia prieteni ai mei şi colaboratori ai „României Mari“ în aceşti 25 de ani! Mă gîndesc, cu duioşie, la Eugen Barbu, Mircea Mu­ şat, Romulus Vulpescu, generalii Valeriu Buzea, Theodor Paraschiv şi Ioan Alexandru Mun­ tea­nu, Ion Lăncrănjan, Ioan Alexandru, Mihai Ungheanu, Mircea Micu, Sabin Bălaşa, Constantin Piliuţă, Constantin Galeriu, Ştefan Iordache, Cella Delavrancea, Petre David, Viorel Sălăgean, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Ion Dolănescu, Toma Năstase, Edgar Papu, Marin Sorescu, Nicolae Paul Mihail, George Pruteanu, Ioan Marinescu, Paul Grigoriu, Aristide Buhoiu, Valentin Dinescu, Eugen Florescu, Gore Popescu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Ion

RM

pentru a nu fi destituit escrocul Dan Pascariu, de la B.R.C.E.! F Au invadat piaţa României cantităţi uriaşe de sticle de whisky şi vodcă ce par a fi originale dar sînt falsificate. Am văzut cu ochii noştri o sticlă de vodcă „Stolichnaya”: pe o etichetă scrie „Made in Russia” iar pe altă etichetă, pe spatele sticlei, scrie „Made in Ukraina”, iar gustul licorii este scandalos, un fel de spirt medicinal diluat cu multă apă şi păcălit cu zahăr. Români, vă ordon: înapoi la ţuică! F Duminică la prînz, emisiunea TV „Viaţa Satului” a lansat un concurs cu premii pe tema de interes major: „Ce este vaca?”. Nu glumim deloc. Aşteptăm şi alte întrebări: Ce este Văcaru?

Ce este Văcăroiu? F Nu înţelegem deloc răutatea gratuită cu care fostul baschetbalist de valoare de la „Steaua”, Alin Savu, îşi scrie articolele dintrun prestigios cotidian sportiv. Ultimul lui atac la crainicul TV Emil Grădinescu a fost pe cît de maliţios, pe atît de nedrept. F Ştiţi ce urmărea Opoziţia prin amendamentele ei la Legea Caselor?

Printre altele, să-1 împroprietărească pe Bîl-Bîl cu sute de mii de hectare şi cu zeci de palate care au fost ale Domeniilor Coroanei. Handicapatul nici nu mai trebuia să fie încoronat, le-ar fi primit toate ca simplu cetăţean. F În concluzie: are şi poporul român, ce numără 30 de milioane de suflete, dreptul să posede vreo 10.000 de nemernici? Are! Avem şi noi dreptul să dăm de pămînt cu ăştia, ca să trăiască neamul bine, curat şi cu fruntea sus? Avem, fraţilor, cum să n-avem?!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare” nr. din 17 iunie 1994) Voicu, Iosif Conta, Ionel Budişteanu, Iosif Cons­ tantin Drăgan, Ştefan Guşă, Iosif Socaciu, Dan Mutaşcu, Valentin Păunescu, Leonida Lari, Nicolae Negoescu, Dan Cristian Popovici, Ioan Duţu şi atîţia alţii. Locurile lor, din păcate, au rămas goale. Mă bucur că în paginile „României Mari“ au debutat tineri de talent, pe care i-am promovat: Vlad Hogea, Florian Bichir, Floriana Jucan, Bogdan Suceavă ş.a. Timp de 19 ani am decernat Premiile „România Mare“ – la sute de oameni de valoare. Apoi, criza financiară şi-a pus amprenta şi nu ne-am mai putut permite. Aşa cum nu ne putem permite să organizăm o manifestare festivă, sau o recepţie. Nu demult, ca să duc mai departe fenomenul „România Mare“ mi-am vîndut crucea de aur de la gît, dar şi o serie de tablouri, icoane, documente istorice şi cărţi rare, din biblioteca mea. Merită sacrificiul.

Acum, la Jubileul celor 25 de ani de existenţă a „României Mari“ vă rog să faceţi un efort de imaginaţie: încercaţi să vedeţi, cu ochii minţii, cum ar fi arătat societatea românească dacă n-ar fi existat această publicaţie. Era jale mare. Poate că am fi intrat azi, în Transilvania, cu paşaport.

A fost, şi a rămas, „România Mare“ acea tribună de luptă către care s-au îndreptat, cu speranţă, ochii a milioane de români, atît din ţară, cît şi din Basarabia şi Bucovina, dar şi din diaspora. Privesc la „munţii“ colecţiei celor 25 de ani: încap într-un camion. Timp de aproape 1.300 de săptămîni noi am dat ora exactă a societăţii româneşti. Am fost farul călăuzitor, pe o mare în permanentă furtună.

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să ţin sus drapelul deşteptării naţionale. Iar revista a făcut şi un pui: ziarul „Tricolorul“. Motto-ul pe care l-am pus pe frontispiciul „României Mari“, alături de Vulturul Cruciat Brâncovenesc, s-a împlinit, cu prisosinţă: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!“. La Mulţi Ani, fata mea!

Corneliu Vadim Tudor Duminică, 7 iunie 2015

RM

3

Vineri, 19 iulie 2019

ASA A ÎNCEPUT FENOMENUL „ROMÂNIA MARE“ ,

oate că înainte de a o visa liberă, românii P şi-au dorit ţara mare. Idealul unităţii statale a fost cea mai luminoasă stea a bolţii noastre istorice.

N-a existat generaţie de pămînteni ai acestui spaţiu binecuvîntat care să nu refacă, cu ochii minții, harta veche a Daciei, tot astfel cum memoria marilor colectivități umane a tînjit după paradisul pierdut. Țară bună, cum zicea cineva. Așadar, de ce România Mare? Din capul locului, trebuie să spunem că nu solicităm revizuirea vreunui tratat european, nu vrem teritorii, nu încercăm sub nici o formă să forțăm cursul istoriei. Unitatea pe care o propovăduim noi este în spirit. Sub această generoasă sintagmă se pot aduna la un loc milioanele de români care trăiesc pretutindeni în lume, acolo unde vitregiile soartei i-a rispit: din Statele Unite ale Americii pînă în Noua Zeelandă (pentru că există conaționali de-ai noștri și la Wellington!), din îndepărtata Africă de Sud pînă în și mai îndepărtata Siberie, pe unde i-a azvîrlit ohrana țarist-leninistă, din cotloanele Europei pînă în celelalte zone ale Planetei. O atenție egală vom acorda aromânilor din Peninsula Balcanică, frații noștri iubiți și atît de năpăstuiți pînă acum, care au ținut neîntrerupt stindardul portului străbun, în alb și negru, al vorbirii mușate (adică frumoase), al călușarilor și datinilor întîlnite, cu mici variațiuni, la toate marile comunități românești.

Precum membrii unei congregații cavalerești, românii se recunosc între ei peste tot în lume, au ei semnele lor. Iată că destinul istoric a făcut să începem acest secol sub semnul voinței irepresibile de unitate teritorială și etnică, dar să-l și încheiem sub același semn al vocației noastre de a fi împreună, în pofida oricăror opreliști. În ceea ce ne privește, noi sîntem oarecum fataliști, credem într-o determinare supremă care ne depășește. Vom spune, astfel, că nu întîmplător neam născut români, că nu întîmplător țara este situată acolo unde se află pe hartă, că nu întîmplător a trebuit poate să suferim mai mult decît alții. Și nu întîmplător, unul dintre preaiubiții apostoli ai lui Isus, e vorba de Andrei, și-a desfășurat misiunea de creștinare în Dobrogea, nu întîmplător marele imn Te Deum și calculul matematic al Erei Noastre se datorează unor protoromâni, Niceta din Remesiana și, respectiv, Dionisie Exiguul... Firește, motivele noastre vechi de mîndrie sînt cu mult mai numeroase. S-ar putea spune că avem o dimensiune mesianică? Noi am înclina să credem că da, dată fiind misiunea neîntreruptă pe care a avut-o și o mai are poporul nostru pe platforma aceasta de pămînturi și ape. Prin urmare, România Mare vine de demult şi merge în viitorime, are legitimitatea ei. Încă înainte de a cutreiera cărturarii potecile munţilor, încă înainte de a duce făclia spirituală a slovelor de la o colectivitate la alta de români - locuitorii de pe ambele versante ale Carpaţilor aveau tiparul genetic al apartenenţei lor la aceeaşi mare familie descendentă din Roma. Iar unul dintre factorii unificatori a fost fenomenul miraculos al Transhumanței. Nu exagerăm cu nimic dacă vom spune că şerpuirea asta milenară a turmelor, cu tot cortegiul ei de obiceiuri și vorbe de duh, a fost

întîia mare Academie Română. Existenţa românilor a constituit o permanentă sfidare în această zonă a lumii.

Firul de iarbă s-a dovedit mai tenace decît pădurea.

Am dăinuit mai mult decît alţii, care păreau nemuritori cîndva. Vedem în asta nu numai o forţă lăuntrică de supravieţuire, ci şi o înţelepciune fenomenală, un soi de diplomaţie la scară naţională care ne-a făcut, pînă la urmă, să cădem în picioare după orice convulsie istorică. Fără a ne lăsa pradă exaltării, adunînd laolaltă

DE CE „ROMÂNIA MARE“? toate datele importante ale prezenţei noastre într-o zbuciumată umanitate, putem spune astăzi, dimpreună cu un reputat istoric, că existenţa poporului român este un Miracol.

Fireşte, atît fundaţia, cît şi editura şi revista noastră nu vor putea rezolva mare lucru. Sîntem de-abia la început de drum. Dar nu sîntem singuri, dat fiind

faptul că, încă din start, ne declarăm apartenenţa la Dominanta vieţii noastre spirituale, ilustrată de marii noştri înaintași, de la Cantemir și Hașdeu, pînă la Eminescu, Iorga, Pârvan, Enescu, Goga, Brâncuși, Blaga – această Dominantă este Ideea Naţională.

Datorită ei trăim azi, datorită ei vom trăi și în viitor.

Dumnezeu a lăsat ţările pe pămînt cu o menire clară,

fiecare cu soarta ei, așa că amestecarea lor, ștergerea fruntariilor și toate celelalte tendințe de comunizare forțată sau liber consimțită, nu pot fi altceva decît semne de decadență, ca să nu zicem chiar de degenerescență. De bună seamă, vom fi împotriva oricărui extremism, a naționalismului prost înţeles și folosit ca armă pentru învrăjbirea oamenilor. Curios lucru, dar înainte de evenimentele din 22 decembrie, noi, inițiatorii acestei publicații, eram ștampilați de către unii cum că am fi de dreapta, pe cînd acum s-a produs o mutație totală, aceiași indivizi meșteri în diversiuni, etichetări și confuzii numindu-ne peste tot de stînga. Nu ne formalizăm noi din atît și, în orice caz, vorba lui Ionel I.C. Brătianu, să se grăbească formațiunile nou apărute pe harta politică a țării, noi sîntem ceva mai vechi și, pe cînd noi făceam oficii naționale și creștine, mulți nici nu știau cum îi cheamă.

Indiferent ce vor spune unii și alții despre ceea ce am scris noi, există dovezi suficiente pentru a arăta că marile, adevăratele fapte de curaj național noi și alții ca noi le-am făcut. Timpul va judeca totul. Începutul de drum e greu, dar e tot ce poate fi mai frumos. Îi vom întîmpina cu brațele deschise pe toți cei care vor, alături de noi, să pună o piatră de fundație pentru viitorul României. Într-o Casă Comună a Europei, dacă nu vom fi cu băgare de seamă și dacă vom renunța din snobism la virtuțile vechi românești, ne este teamă să nu devenim cam ceea ce sînt acum mai toți străinii prin Vest – gunoieri, zilieri pe la drumuri și poduri, vînzători de ziare etc. Integrarea totală și necondiționată nu e bună și poate să ducă la dispariția noastră în două-trei generații. Atenție mărită.

De la înălțimea platformei noastre de suflet, vom spune că nu vom face nici un fel de politică de partid, ci numai și numai o politică națională. Din păcate, de atîtea partide, la noi nu se mai vede statul. Locul activiștilor de partid de odinioară l-au luat acum activiștii de partide, care cred că totul li se cuvine.

La poporul acesta, însă, nu se gîndește nimeni? Preponderentă va fi aplecarea noastră spre problemele vieții spirituale ale românilor din țară și din alte zone ale lumii, dar asta nu înseamnă că vom neglija aspectele sociale. Sub o asemenea generoasă egidă, cum este România Mare, nu putem să nu ne gîndim cu evlavie la cea mai înaltă culme a existenței noastre istorice: ziua de 1 Decembrie 1918, pe care noi am slujit-o mult și cu folos, în toată splendoarea ei, pe vremea cînd nimeni nu îndrăznea în presa română să scrie ce se întîmplase, de fapt, atunci – adică definitivarea Unirii pe veci a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Iată de ce ne vom face o datorie de onoare din a propune și susține Proclamarea zilei de 1 Decembrie drept Ziua Națională a poporului român – istoria și generațiile viitoare nu ne vor ierta niciodată dacă nu vom cinsti astfel memoria sacră a Eroilor care au scris pagina de aur a Unirii și dacă vom dispune alegerea unei alte date.

Nevoit să părăsească scaunul voie­ vodal al ilustrului său părinte, Ștefan cel Mare, încă tînărul domnitor Petru Rareș și-a încheiat prima domnie cu aceste vorbe profetice: ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît!”. Este și deviza noastră.

Vineri, 8 iunie 1990

Rm

4

Vineri, 19 iulie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Nu de nostalgie e vorba

Înainte vreme, adică pînă în 1989, cu meseria pe care o învăţai în tinereţe rămîneai pînă la pensie... Nu ţi-o mai putea lua nimeni vreodată... Şi tot omul, în tinereţea lui, se străduia, oricît de greu îi era, să înveţe o meserie ca să-şi cîştige bucata de pîine mai uşor... Cum terminai şcoala la care te-ai pregătit, erai repartizat la locul de muncă potrivit meseriei tale. Dacă doreai să-ţi continui studiile, aveai toată libertatea să o faci, fără a afecta activitatea instituţiei la care erai angajat: puteai urma o facultate la seral sau la fără frecvenţă... Dădeai examen de admitere, iar ca să reuşeşti, trebuia să ştii carte... Numărul de locuri erau fixe... Spre exemplu, erau facultăţi unde candidaţii înscrişi erau şi cîte douăzeci pe un loc. Odată ieşit la pensie, aveai timp de odihnă şi posibilitatea să te tratezi de eventuale afecţiuni, în staţiuni balneare, ori la sanatoriu, fără să scoţi un leu din buzunar... Statul avea grijă de tine ca om, pentru că şi tu, la rîndul tău, îi erai de folos, slujindu-l cu credinţă la locul de muncă pe care ţi l-a încredinţat pentru desfășurarea activității... Tinerii care urmau orice formă de învăţămînt o făceau pe cheltuiala lui, fără meditaţii în particular, căci oamenii, în general, nici nu aveau bani, dar nici nu prea înţelegeau cum e să plăteşti un profesor ca să-i predea carte odraslei tale acasă... Aproape toţi părinţii de la sat se bizuiau pe inteligenţa copilului lor şi luau de bun ce le spuneau dascălii la şedinţele cu părinţii... Pînă mai ieri, în România era un învăţămînt de mare clasă, care făcea cinste standardelor mondiale... Nu e vorba de nostalgie, cum ar zice unii, numai că noi vrem să fim sinceri şi să vorbim despre lucruri aşa cum au fost ele în realitate, pe care unii o ignoră, acum, în epoca lenii şi a demagogiei... Acum, de mici, copiii care au părinţi cu mulţi bani, storşi din vistieria statului, se bucură de avantaje speciale... Sînt duşi la înot, carate, tenis, la cursuri de limba engleză, franceză, germană, chineză, dacă s-ar putea, să înveţe toate limbile pămîntului... Aşa e acum moda... Şi-i îndeamnă să meargă la universităţi costisitoare din întreaga lume, chiar dacă odrasla nu are chemare pentru carte... Mai toţi copiii din categoria părinţilor bogaţi au bone, maşini la scară, cu şoferi care îi duc şi-i aduc de la şcoală... De prea mult răsfăț, copiii aceștia sînt dezinteresați de școală, și nivelul lor de pregătire este extrem de scăzut cînd se prezintă la examenul de bacalaureat, iar părinţii nu-şi fac griji... Şi uite aşa, cu de-al de ăştia se umplu amfiteatrele facultăţilor... Au cine le aranja masteratele, doctoratele, CV-ul trebuie să fie cît mai stufos... Sînt invitaţi la televiziuni... Zic că

Din istoria turismului

,,Călătorului îi șade bine cu drumul” (2)

Turismul autentic a început, însă, să se desfășoare abia în epoca elenistică și romană. Erau cei ce plecau în vacanță, în vilegiatură (numărul sărbătorilor la romani era foarte mare), cei bogați, care aveau vile la munte sau la mare, și cei dornici (dispunînd însă de mijloace) să viziteze locuri necunoscute, exotice, din Italia sau din Egipt, din Grecia sau din Asia Mică.

Apar și ghiduri à la Baedeker (din papyrus), hărți pe care se găseau notate rutele și chiar însemnate unele hanuri (unele hărți aveau o lungime de 7 metri!), se practică comerțul cu suvenire și relicve. Apar ghizii, despre care poetul și poligraful latin Varro afirma următoarele: ,,Zeus, păzește-mă de ghizii tăi din Olympia, și tu, Atena, de ai tăi din Atena”. S-a înmulțit numărul pensiunilor cu întreținere completă, cel al cîrciumilor, numeroase la Roma și la Pompei. Încă din cele mai vechi timpuri s-au practicat la Roma legături de ospeție, între simpli particulari. Acestea continuă în perioada regatului și a republicii. Se fac apoi, mai ales din Secolul I î.Chr., călătorii de studii, în Grecia propriu-zisă sau în orașele grecești vestite din Arhipelag sau de pe coasta Asiei Mici, în vederea perfecționării la școlile unor retori sau filosofi renumiți, a desăvîrșirii educației sau, pur și simplu, a audierii prelegerilor unor maeștri de renume. În epoca imperială tîrzie, Roma însăși devine un punct de atracție prin școlile ei de reputație. Apoi, se fac călătorii de agrement în localități din regiuni muntoase în Sicilia sau Campania, ori în Insulele Chios, Samos și mai ales în Rhodos. Se vizitau localități din Asia Mică,

luptă pentru binele ţării... Şi uite aşa, peste noapte, românii se trezesc cu ei în Parlamentul României, votînd legi pentru popor...

Mai mult de atît, unii nu se lasă pînă ce nu devin miniştri, că, din 1989, România a devenit ţara cea mai bogată în ministere şi înalți funcționari de stat. Rezultatul?... Zero pe toată linia... mai ales la Învăţămînt, cel mai important minister, care trebuia să se ocupe de educaţia tinerei generaţii, de pregătirea ei pentru viaţă şi societate... Rezultatul: ţara cu cea mai mare rată de analfabeți funcțional din spaţiul european. Dacă pînă în 1989, în mai toate sectoarele de activitate, omul potrivit se afla la locul potrivit, astăzi, nici vorbă de aşa ceva... Incompetenţa s-a întins ca buba neagră peste tot în ţara noastră, în instituţiile statului, acolo unde, fără prea mult efort, cei care lucrează aici primesc salarii fabuloase!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

Negura Se lasă ceaţă groasă În calea vieţii mele Şi nimănui nu-i pasă De suflete rebele.

Pe unde s-o apuc, Pe drumul de bordee?

Sînt, Doamne, singur cuc Şi n-am nicio idee.

Pe unde să mă duc, Pe drumul de castele?

N-aş vrea s-ajug năuc În Ţara cu zăbrele!

De sărăcie, Doamne, Mă iartă, sînt sătul, Cînd toamne după toamne, Am răbdat destul!

Aş vrea măcar şi-o clipă Un trai în bogăţie, Să pot face risipă Cu fraţi într-o Frăţie!

Cu fraţi întru Dreptate!

Dar unde-s acei fraţi?

Dreptatea se împarte La şmecherii bogaţi!

Georgeta Vasile Măsură, o cîntăreață cu freamătul codrului în glas. Fiică a plaiurilor vlăscene, cu harul și sensibilitatea vocii sale, ea cultivă cu mare dragoste cîntecul popular, pe care îl înnobilează cu lumină poetică și credință artistică. Izvorît dintr-o asemenea moștenire culturală prețioasă, cîntecul ei este melo­ dios, plin de căldură și farmec, presărat cu fire de mărgăritar, prelucrate după datini strămoșești. (I.M.) mai ales Efesul și Smirna. Erau și dintre aceia care frecventau Egiptul ca ,,turiști”, sau pentru tratament și cură. Mai ales din rîndul celor bogați, pe care localitățile cunoscute pentru apele lor termale sau minerale din Italia nu-i mai satisfăceau. Celebră era stațiunea balneară de la Baiae (străvechi oraș roman, situat pe țărmul nord-vestic al Golfului Napoli), cu instalațiile ei și proprietățile curative ale apelor sale calde, dar și cu nemeroase localuri de distracție. Era, mai ales, un loc de atracție pentru femei, venite să caute dragoste sau să se vindece de dragoste.

Baiae, după poetul elegiac Propertius, era ,,veșnică primejdie pentru virtutea femeilor” și, după scriitorul de epigrame Martialis, ,,țărm al fericitei Venus”.

Hanurile își continuă existența lor. Mai numeroase acum, ele erau situate de regulă de-a lungul arterelor de circulație, putînd fi găsite în imediata apropiere a căilor de acces în Roma sau a altor orașe romane. Cele mai multe continuau însă să fie lipsite de confort, aveau numai cîteva încăperi neaerisite și lipsite aproape total de lumină, un mobilier rudimentar (pat sau, mai des, saltea umplută cu paie, oală de noapte și, eventual, o lampă), deseori pline de paraziți; iar hangiii aveau o faimă deosebit de rea, aceștia stimulînd uneori crima, hoția sau prostituția. A sporit însă și numărul hanurilor mai alese, care puteau oferi condiții mai bune unei clientele avute, în special în centrele economice sau balneare mai importante. În comparație cu cele din prima categorie, acestea din urmă reprezentau, însă, o cantitate infimă.

Călătorului îi șade bine cu drumul... Valabil poate astăzi, dar nu și în trecutul îndepărtat. Pentru majoritatea populației, drumeția nu era o plăcere, și oamenii, în cea mai mare parte a lor, se deplasau numai siliți de împrejurări...

Sfîrșit S.G.

Pe lumea asta strîmbă E mult amar şi chin Nimic nu se mai schimbă, Se moare de venin!

Dar nu voi bea otravă Şi-mi voi vedea sfîrşitul!

De boala cea mai gravă Să moară satanistul!

E o mulţime vidă Prostia din Carpaţi!

Pentru săraci obidă, Şi trai pentru bogaţi! În dangătul de clopot Necunoscuţi m-or duce, Vor plînge ploi în ropot Peste mormînt şi cruce.

Minciună este tot Ce ne prezic prelaţii!

Timpul îl socot Revolta lor, Carpaţii.

Zamolxe, oare am crezut?

Credinţa mi-au furat-o!

Ca dac, voi piere-n nevăzut Să văd cum ducă-se și NATO! Lumea asta mult prea rea Şi prost alcătuită Într-o zi va dispărea Din Cosmos fiind lovită!

Negură e-n jurul meu, Mulţimile în stradă Şi unii cred în Dumnezeu Şi alţii fac paradă!

Florin Iordache

RM

5

Vineri, 19 iulie 2019

Polemici«Controverse D. Gusti în corespondență cu soția sa: etica unei vieți

Eliberată de canoanele convenției, corespondența unei mari personalități, cu deosebire cea intimă, exercită o forță de seducție particulară, asemeni unei chei cu ajutorul căreia se poate pătrunde în lăcașurile de taină ale ființei, contribuind la intuirea resorturilor secrete care animă personalitatea.

Valențele unei asemenea corespondențe sînt multiple. Față de interesul și aportul documentar considerabil, valoarea ei literară se situează pe un plan secund. Evident, semnele autenticității, ale firescului și ale liberului impuls care prezidează actul confesiunii sînt de natură să mobilizeze întreaga noastră atenție, stimulîndu-ne înțelegerea și percepția mesajului, care devine semnificativ în toate privințele. Cu acest statut de confesie restrînsă, scrisorile se constituie în veritabile pagini autobiografice, alcătuind un jurnal sui-generis. Este senzația pe care o declanșează lectura celor peste 150 de epistole, cîte s-au mai păstrat, ale savantului Dimitrie Gusti (1880-1955) către soția sa.

Gînditor de elită, Gusti a fost – de-a lungul unei vieți așezate sub semnul fertil al înfăptuirii – un militant.

Este imaginea pe care reușește să ne-o restituie opera gustiană reunită în șase mari volume (1968-1977), operă ce constituie dovada unei munci încordate, patriotice în cel mai desăvîrșit înțeles.

Considerînd că ,,a trăi nu este un act individual”, D. Gusti a fost multilateral angrenat în viața culturală a țării: profesor universitar (1910-1948), membru al Academiei Române (din 1918) și președinte al acestui înalt for științific (1944-1946), ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor (9 iunie 1932-14 noiembrie 1933), director general al unei fundații culturale interbelice (1934), președinte al Consiliului Național de Cercetări Științifice (1945) etc.

Repertoriul operelor pe care le-a întemeiat savantul este impresionant: a înființat Asociația pentru Studiul și Reforma Socială (1918), devenită, în anul 1921, Institutul Social Român (Institutul de științe sociale al României), pe care l-a condus pînă în anul 1948; a inițiat cercetări monografice colective pe teren (1925); a fondat Muzeul Satului Românesc (1936). Creator de sistem sociologic, numele său este indisolubil asociat școlii sociologice de la București.

Este firesc, de aceea, ca puternica sa personalitate să fascineze și să însuflețească – prin devoțiunea sa pentru știință – pe toți cei care, aflîndu-se pe drumul dintre căutări și împliniri, sînt călăuziți de pilda unei activități excepționale.

Unele dintre reperele și constantele vieții sale se găsesc și în epistolele care au ajuns să vădă lumina tiparului. Majoritatea sînt adresate viitoarei sale soții, care, în vremea cînd Gusti o cunoaște, se numea Elena Miletineanu (născută la Huși, în 12 august 1893). Sîntem, așadar, în Iașii anului 1920. Gusti participă la Comisia pentru examene de capacitate, la care se prezintă și aceea care avea să-i devină o soție incomparabilă. Profesorul este impresionat de pregătirea candidatei la examen, iar omul este puternic atras de personalitatea acesteia, fapt ce va sta la baza unei prietenii nedezmințite, întinsă, în timp, pe parcursul a 14 ani, pînă cînd, în anul 1934, se vor căsători. O prietenie lungă, dacă ar fi avut ca punct terminus căsătoria, prea scurtă, însă, dacă se ține seama de timpul care îi mai rămînea de trăit savantului.

Cînd cei doi fac cunoștință, în circumstanțele arătate, Gusti se afla la capătul unei căsătorii care a durat 9 ani, al cărei eșec îi va fi rănit îndestul sensibilitatea, instalîndu-i neîncrederea în posibilitatea formării unei noi familii, care să îi aducă linște și mulțumire, securitate. Această lipsă de curaj în ceea ce privește posibilitatea de a recurge iarăși la o formă de conviețuire organizată trebuie pusă și în directă legătură

cu ambițiosul program de înfăptuiri pe care tînărul savant și-l fixase ca emblemă a vieții sale, și a cărui urmărire l-a solicitat integral. Nu se poate spune, însă, că nu resimțea nevoia prieteniei sincere, dezinteresate.

Natural, cu cît sentimentul este mai gingaș, cu atît este mai puțin ostentativ, fapt ce explică rarele efuziuni din epistole. Cuvintele sale, cu precizia conferită de sensul lor adevărat, aveau o singură misiune – să meargă la inimă!

Prin prisma acestei corespondențe, D. Gusti poate fi definit ca un om probînd constanță în sentimente, gesturi și atitudini – a se vedea reacția sa la solicitările de ordin politic -, deosebită capacitate de comunicare, de reflecție, de dăruire. Între manifestările omului public și ale celui de fiecare clipă – o linie ce nu s-a frînt niciodată! Sînt pagini de mărturisiri, care întregesc o biografie, oricît de cunoscută și oricît de luminoasă, care desăvîrșesc un portret etic prin excelență.

Marea prietenie pe care i-a mărturisit-o și păstrat-o soției, pe parcursul vieții, este exemplară sub toate raporturile. Mai ales în momentele de cumpănă, cînd atît soția, cît și soțul au putut găsi, unul în celălalt, reazemul fără de care edificiul s-ar fi prăbușit. Este grăitor, în această ordine de idei, faptul că, la un moment dat, D. Gusti ,,își apără căsnicia împotriva ticăloșiei celor care, din interese politicianiste, îi pretindeau săși părăsească soția” (Cf. Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu, ,,Dimitrie Gusti, viață și personalitate”, București, Editura tineretului, 1967). Cu noblețea ce i-a caracerizat toate actele sale, savantul a recunoscut, ori de cîte ori a avut ocazia, rolul jucat de soție în viața sa. Numeroase sînt atestările în această privință, presărate în cuprinsul paginilor sale autobiografice.

Pînă în ultimele clipe ale vieții sale, D. Gusti și-a exprimat nețărmuritul atașament pentru devotata sa tovarășă de viață. Elocventă este, în acest sens, dispoziția testamentară privitoare la soție: ,,O rog încă o dată să primească toată și emoționanta mea recunoștință pentru tot ce a făcut și va mai face, rugînd-o din toată inima să-și îngrijească de sănătate.

Acesta va fi ultimul ei serviciu ce-mi va face” (din Testamentul redactat la 6 noiembrie 1954).

GEORGE CORBU ,,Domnișoarei Dudutza Miletineanu

În mînă Stimată Prietenă, îmi pare sincer rău de toate neplăcerile pe care le întîmpini cu chestiunea catedrei. Cum am venit din străinătate, am fost extrem de ocupat la Iași cu doctoratul, examene (la litere și drept!) etc., și mai ales cu împachetatul mobilei și al cărților, care m-a istovit!

Acum sînt în așteptarea venirii lor pentru a-mi aranja micul apartament pe care-l am în Piața Amzei 5. Aș fi foarte recunoscător, dacă aș găsi pe cineva dispus să-mi ajute la această operă penibilă... Azi sînt toată după amiaza prins: la 3 la Academie, la 5 la Dna Caragiale la ceai, seara la 9 la Ateneu pentru a auzi superbele concerte ale lui Georgescu, unde sînt abonat.

Te rog, dacă ai timp, fă-mi plăcerea de a veni aci, Calea Dorobanților 4, apartament dreapta, parterrre (la fratele meu, unde stau provizoriu), ora 11-11,1/2. Cu multă prietenie cordială, D. Vineri, 12/XI.920” ,,București, 12 ian. 1921 Domnișoarei Elena Miletineanu, Piatra-Neamț

Duduța, Iubită nu plec la Sinaia, te aștept, în ,,wahrlos hold bewnsster Wunsch”! (cu o dorință binecunoscută – lb. germană). Vin negreșit la 17, - nu întîrzia, căci pînă la sfîrșitul săptămînii am mai mult timp liber. În răstimp n-am făcut nimic, nici n-am citit, nici n-am așezat

cărțile, nici vizite multe n-am făcut, am refuzat diferite invitații (numai de revelion mă voi duce la Excelența Sa Dl. Ministru al Instrucțiunii, unde sînt invitat de Dna. și Dl. și pe care nu-i voi refuza). M-a cuprins o apatie neînțeleasă, care cîteodată degenerează într-un fel de letargie îngrijitoare (sic!). Și totuși, trebuie să mă trezesc! Mă așteaptă, oh! Doamne, atîtea! Și eu te urmăresc cu gîndul, acolo unde te afli, în mijlocul tuturor alintărilor și a valurilor amabilei «leni». Toate urările pentru anul nou: să fie bogat în cuprins de viață intensă și curată și senină și... Te aștept cu nerăbdare.

Nur wer die Sehnsucht Kennt, weiss was ich leide! (numai cel ce cunoaște dorul știe ce sufăr – lb. germană).

Scrie-mi, ori telegrafiază-mi cînd sosești (cît de curînd, nu-i așa? – doar trebuie să-ți aranjez concediul!). Cum să-nchei aceste rînduri, scrise în toată graba? In aller Treue (cu toată credința – lb. germană), Anca” (nume conspirativ adoptat de corespondent). ,,12.VIII (1921) Hellerau Fräulein Helene Miletineanu, Berlin – W.15.

Pfalzburgerstr. 87/b Rodbart Am petrecut cîteva clipe senine în acest orășel de flori, unde se aude respirația lui D-zeu. Păcat că sînt singur. Miti”. ,,Weimar, 22.IX.1922 Domnișoarei profesoare Elena Miletineanu, Cernăuți, Josefsgasse 18/ la Dna Grabowiecki Pe cît e omenește posibil – iată cel mai perfect om – Goethe. Casa în care a locuit ultimii ani, văzută acum, în «maturitatea» vîrstei, a făcut o impresie incomparabil mai puternică decît aceea pe care am avut-o cînd am vizitat-o, în «tinereță», ca student. Întradevăr, iată: un om! Miti”. ,,Weimar, 23.IX.922 Domnișoarei profesoare Elena Miletineanu, Cernăuți, Josefsgasse 18.

Goethe – Schiller, v. Liszt – Nietzsche – Häuser & Archive – aceasta-i Weimar. În astă seară plec la Jena.

Mă simt obosit. În Jena am de «studiat» mulțime de lucruri. Mi-e dor de țară (și deci: de cine?). Miti”. ,,21 Mai 1950 Duduța mea scumpă, ai fost pentru mine în cele mai bune și în cele mai rele timpuri un tovarăș de viață bun, nobil și generos. Prin îngrijirile tale devotate și pline de sacrificiu mi-ai salvat viața de două ori. Cum să nu amintesc acestea astăzi, cînd sărbătorim ziua numelui tău? Îți mulțumesc din cel mai profund al inimei mele pentru tot ce ai făcut pentru mine și pentru ce ai suferit, și te îmbrățișez cu toată căldura sufletului meu recunoscător și emoționat. Să trăiești mulți ani, cu liniște și în deplină sănătate, sumpa mea Duduța! Miti”.

6

Vineri, 19 iulie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (127) Întoarcere în timp (18) Nu voi uita niciodată slujba la care am participat la Catedrala Notre-Dame, în noaptea de Crăciun. Uitînd să mai plec de acolo, cu greu am reuşit să ajung la hotel.

Mă rătăcisem la metrou, mergînd în sens invers.

N-am neglijat nici marile magazine, adevărate sanctuare ale frumuseţii, de unde, datorită economiei pe care a făcut-o soţul meu din bursă, am putut să-mi cumpăr cîteva lucruri deosebite. De pildă, un mantou alb, imitaţie de vizon, cu tot felul de catarame, o căciulă din puf de struţ, albă, şi cizme albe pînă la genunchi. La întoarcerea în București, cînd m-am dus la serviciu îmbrăcată astfel, zărindu-mă pe geam, şeful meu a dat telefon la poartă, ,,să fie atenţi, că a venit o cetăţeană străină”. Pe atunci era în vigoare Legea 18 privind relațiile cu străinii.

La Paris am locuit într-un hotel „pentru ţări socialiste”, adică mai ieftin. Eram priviţi cu suspiciune, ca fiind comunişti şi, de aceea, oarecum evitaţi. Se credeau superiori, unii fiind de o incultură crasă. De pildă, un inginer francez 1-a întrebat pe soţul meu dacă România este în Ungaria (?!).

Dimineaţa, după ce luam micul dejun - de regulă, pate de ficat de gîscă, pe care-l întindeam pe pîinea pufoasă şi totodată crocantă, urmat de un păhărel de vin roşu, mai ieftin decît un suc, și o cafea adusă de acasă pentru economie -, îmi luam harta Parisului, fixam un traseu și luam metroul în direcţia dorită, astfel ajungînd să cunosc o bună parte a oraşului. Nu mi-au plăcut bătăile pe care le vedeam la Sorbona între studenţi şi Poliţie - în ţara noastră era exclus aşa ceva - şi nu miau plăcut cosmopoliţii desculţi, cu bărbi mari şi lanţuri atîrnate de gît. N-am crezut atunci că asemenea lucruri se vor petrece şi în ţara noastră. Decadenţa occidentală de care se temea Ceauşescu, acum, la noi e în plin avînt.

Cînd m-am dus împreună cu mama să-mi iau bilet pentru Paris, trecînd pe sub un copac în care se băteau

două pisici, una din ele a căzut pe spatele meu şi m-a zgîriat. Mama m-a rugat să renunţ la plecare, zicînd că acesta e un „semn rău”, mai ales că pisica era neagră.

Semn rău a fost, însă, pentru un coleg al soţului, care a făcut mari economii pentru a-şi cumpăra un casetofon mare. La întoarcerea cu trenul, oprindu-ne în Germania, la gara din München, omul a avut nevoie să meargă la toaletă și, neavînd fisă, uşile fiind încuiate, a început să înjure: ,,fir-aţi ai dracului de nemţi, că v-aţi automatizat şi curul”. Dădea vina pe o pisică neagră care i-a tăiat calea şi, de pe bagaje, i-a căzut casetofonul, care s-a stricat. Dacă eşti superstiţios...

Eu aveam acasă o pisică neagră, pe care am crescut-o de mică şi a trăit 18 ani. Nu mi-a purtat ghinion, așa că n-am ascultat sfatul mamei.

La München am stat două zile. Nu prea mi-a plăcut, cum nu prea mi-a plăcut nici la Viena, unde am stat alte două zile. Mi-au părut oraşe reci. La plecarea din Viena, dorind să ne luăm bagajele din gară de la colete, pentru faptul că am depăşit cu un sfert de oră preluarea lor, a trebuit să mai plătim nişte bani, pe care nu-i aveam.

Funcționarii au refuzat să ne elibereze bagajele, astfel că eram în pericol să pierdem trenul. Norocul nostru că asista la acest incident un domn din Bucureşti, care ne-a scos din încurcătură zicînd „ăsta-i capitalismul...”, o luptă acerbă pentru îmbogăţire, cu mult mai grea decît un război.

La Paris, francezii la care soțul meu urma un stadiu de specializare i-au făcut propunerea de a rămîne în Franţa, oferindu-i un salariu foarte mare. Îl considerau un bun specialist. Însă, nici pentru tot Parisul, el nu şiar fi trădat neamul şi ţara, simțind că avea obligaţia de a o respecta şi a-i înapoia tot ceea ce a primit de la ea - învăţămîntul gratuit, care îi dăduse șansa împlinirii profesionale. Şi apoi, avea o mamă pe care o iubea. În plus, era conștient că, oricum, între străini eşti considerat un venetic şi, de aceea, „fie pîinea cît de rea, tot mai bună-i în ţara ta”. (va urma) LILIANA TETELEA

Napoleon, un bărbat cu patimi amoroase violente (3) După ce i-am adus ceaiul pe care îl ceruse, Napoleon a spus: - Am mîncat acolo prea mult, împotriva obiceiului meu. Asta mă scoate din fire. Trebuie să recunosc, Maria, că te pricepi admirabil la primirea conducătorilor. Văd că toate noutățile și ideile în organizarea feluritelor petreceri de societate, a necesităților traiului și a înfrumusețării palatelor de potentați sînt puse în practică cu gust și din abundență. Dar, draga mea Maria, nu te mînia, nu te supăra, te rog, dacă îți voi mărturisi că, admirînd în trecere orașele și satele voastre, casele luxoase, columnele, intrările în parcurile întinse, pavilioanele chinezești, templele grecești și romane, splendidele flori și strălucitoarele festivități, am fost impresionat neplăcut de mizeria maselor, de noroiul ce umple orașele, de sărăcia satelor, de cocioabele ce stau să se prăbușească și de zdrențele cu care se îmbracă poporul sărman. Cînd soldații mei cer pîine, li se spune ,,nie ma” (nu este). Cînd cer apă, li se răspunde: ,,towar, towar” (marfă, marfă), ca și cînd ar avea apă numai de vînzare. Maria, numai prin efortul comun al întregului popor care trăiește în această nefericită țară puteți spera la ceva bun și durabil.

- Dumnezeule mare, sire, ce spuneți?

M-a cuprins o paloare de moarte, simțeam că leșin.

Am căzut pe covor la picioarele lui, ca lovită de trăznet.

- Maria, nu mi-ai îngăduit să termin fraza. N-ai înțeles. Revino-ți, Maria, dulcea mea Maria.

A alergat să caute o soluție care să mă învioreze și, aducînd o sticluță cu apă de colonie, a început să-mi maseze fruntea și tîmplele palide.

- Sire, retrageți această părere, e o viziune fatală. E o sentință de condamnare la moarte pentru mine și pentru patria mea, căci fără dvs., fără ajutorul dvs., ea nu poate exista.

Am întins spre el brațele într-o mișcare convulsivă.

- Ah, femeile, femeile. Nimic nu înțeleg. Nu au deloc răbdare. Înțeleg rău și se supără fără motiv. Dacă mi-ai

îngădui să vorbesc, frumoasa ta față n-ar păli. Iubesc mult acest chip și mă doare cînd îl văd cuprins de suferință. Știi bine, Maria, că iubesc poporul tău. Intențiile mele, vederile mele politice, totul mă îndeamnă să doresc renașterea lui din temelii. Vreau să-i sprijin eforturile, să-i susțin drepturile. Voi face, desigur, tot ce-mi va sta în putință, dacă acest lucru nu va fi în contradicție cu obligațiile mele și interesele Franței. Consider, totuși, că ne separă prea multe deosebiri. Ceea ce pot face azi, mîine poate fi supus distrugerii.

Mai presus de orice, eu sînt dator Franței. Nu pot permite să se verse sînge francez pentru interese străine binelui Franței; nu pot să-mi înarmez poporul și să alerg în ajutorul vostru ori de cîte ori va fi nevoie. Din cauza viitorului nesigur, pun înainte, pentru orice eventualitate,

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

De ce m chemi?

De ce mă chemi, plîngînd din urmă?

De ce m-aștepți? Nimic nu ți-am promis...

Ești absolutu-n toate de-a pururi pentru mine, Dar la ce-ai fost odată... îmi este interzis. Îmi este interzisă suava, dulce floare, Zăpada neatinsă în sensuri de ființă...

Am devenit, ce tragic, un paria în lume Și nu-nțeleg, Părinte, cum este cu putință.

Cutremur e-n cetatea de ceruri dăruită, Pe ziduri dau străjerii azi încă o alarmă...

Ce merită o umbră de soartă hărțuită?

Luați la ochi lumina din visul ei cu-o armă!

Sînt interzis în toate și-n tot ce-i primăvară, Nu mă chemați la Cină, lăsați-mă în urmă...

Am devenit. cu timpul, o lacrimă de clopot, Sau dacă vreți, tot una... păstorul fără turmă.

O, Doamne al răbdării și Bunule Părinte, Sub clopotele tale închin a mele flamuri, O candelă de aur, oștirea-mi de cuvinte Și plînsul unei stele ce freamătă în ramuri.

De ce mă strigi, frumoaso, pierduta mea de turmă...

Sînt astăzi Deceneul... copilul e în urmă.

Ilarion Boca, 2 iulie 2019 necesitatea îmbunătățirii soartei maselor, deși acest lucru s-ar face pe seama palatelor. Se impune dezvoltarea acestor forțe obștești, care pot deveni o bază solidă, în stare să-i reducă la tăcere pe dușmanii noștri. Credemă, Maria, unanimitatea eforturilor și voința întregului vostru popor formează acea teribilă forță capabilă să se împotrivească chiar la mai mult decît trei dușmani. Eu vă voi ajuta, vă voi susține și încuraja, fii sigură, în orice împrejurări. Eroicii polonezi, care au luptat alături de mine, și cauza lor justă au tot dreptul la ajutorul meu. În acest mod, vorbele lui m-au liniștit și mi-au dat o speranță pe care am destăinuit-o pe loc, pentru ca să se poată bucura și să se simtă fericiți compatrioții mei.

Am făcut progrese în limbajul mut și secret, pe care l-am învățat de la el în fiecare seară, și pînă la urmă l-am înțeles mai bine decît Duroc. Cînd i-am arătat cît de mult mă uimește dubla lui știință de a-și exprima, în același timp, marile idei politice și cele mai intime impusuri ale inimii (căci într-o conversație aprinsă, în ochii mulțimii, atentă la orice, privirile lui furișe, mișcările mîinii și ale degetelor știau să-mi dea de înțeles ce anume vrea să spună) – a replicat: - Te miră acest lucru, Maria. Să știi, însă, că eu trebuie să-mi îndeplinesc cu demnitate obligațiile ce decurg din poziția pe care am dobîndit-o. Am onoarea să dau ordine popoarelor. Am fost numai o ghindă, Maria, iar acum am devenit stejar. Toți se uită la mine, mă observă și de departe, și de aproape. În acest fel, situația mă silește să joc un rol care adesea nu mă caracterizează, dar trebuie să-l joc, nu numai din cauza oamenilor, de ale căror opinii și glasuri mă îngrijesc mai puțin, ci și pentru că poziția pe care o ocup îmi impune obligațiile de reprezentare. Dar, în timp ce pentru toți sînt stejar, vreau să fiu ghindă numai pentru tine, draga mea, dulcea mea Maria. Înțelegi? Și cum să procedez, cînd toată lumea stă cu privirele ațintite spre noi, ca să-ți spun că te iubesc? De cîte ori te privesc, simt nevoia să-ți șoptesc aceste cuvinte, și nu pot să mă apropii de urechea ta, fără să atrag atenția. Iată ce-mi dă abilitatea care pe tine te miră. (va urma) MARIA WALEWSKA (,,Memorii”)

RM

7

Vineri, 19 iulie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (6)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (2) Primele lupte (2)

Am recomandat colonelului să dea o deosebită atenţie organizării apărării antitanc şi siguranţei flancului drept, păstrînd legătura strînsă cu Divizia 11 infanterie.

Urmărirea s-a desfăşurat cu succes. Pînă în seara zilei, trupele diviziei pun stăpînire pe aliniamentul Bord – Sălcud.

La dreapta Regimentului 34 infanterie, spre Ticuiul Tormaşului, a atacat detaşamentul generalului Nicolescu.

Trupele sale au intîmpinat rezistenţe serioase din partea unităţilor Diviziei 8 cavalerie S.S. hitleriste. Aviaţia inamică bombardează punctul de comandă al diviziei.

Pierdem 6 oameni; o piesă antiaeriană este distrusă.

Militarii noştri au avut şi ei însă o anumită satisfacţie: au doborît un avion inamic, iar un altul a fost avariat. În timp ce în sectorul Diviziei 9 infanterie se desfăşurau acţiunile arătate mai sus, trupe sovietice încep să-şi facă apariţia lîngă unităţile diviziei noastre, îndreptîndu-se către Mureş, în direcţia Iernut... În noaptea de 10 spre 11 septembrie, Corpul motomecanizat, printr-un ordin special, hotărăşte ca divizia să-şi grupeze grosul forţelor în zona Cucerdea – Sălcud – Ticuiul Tormaşului şi să împingă elementele înaintate pe malul Mureşului.

Pentru îndeplinirea noii misiuni am dat ordinul de operaţii nr. 3 care, printre altele, cuprindea: inamicul rezistă pe linia Ticuiul Tormaşului – dealul Cigaş – nord Sălcud... Divizia 9 infanterie îşi va deplasa grosul forţelor în zona Sălcud – Bord – Cucerdea – Ticuiul Tormaşului, cu elemente înaintate pe Mureş...

Unităţile au primit următoarele misiuni: subgruparea colonel Ion Dumitrescu, întărită cu batalionul 3 din Regimentul 34 infanterie, îşi va deplasa forţele principale în zona Şeulia – Cucerdea, păstrînd înapoia dreptei batalio­nul 3, care va ocupa dealul Ticuiul Tormaşului şi Coasta Caldă. Va împinge elemente înaintate pe Mureş, la Cipău şi Iernut.

Subgruparea Colonel Ion Boţea va deplasa grosul forţelor în zona dealul Cigaşi – Sălcud – dealul Surpăturii – păstrînd în rezervă (zona nord Bobohalma) batalionul maior Popescu.

Restul subunităţilor din Regimentul 34 infanterie au rămas în rezerva diviziei, la Adămuş şi Dîmbu. Batalionul 32 pionieri continuă amenajarea podului de la Dîmbu, fiind în măsură să trimită elemente pentru întreţinerea comunicaţiei Diciosînmartin (azi Tîrnăveni – n.n.) – Cucerdea. În dimineaţa zilei de 11 septembrie, trupe din Corpul 5 mecanizat sovietic, împreună cu unităţi din Divizia 11 infanterie română, au atacat spre Dealul Ticuiul Tormaşului. Inamicul a rezistat cu înverşunare. O unitate mecanizată sovietică a depăşit Ticuiul Tormaşului pe la vest, ajungînd pe Mureş. Forţele inamice de pe înălţime sînt atacate în continuare de luptătorii din detaşamentul general Nicolescu şi de cei din 11 infanterie. Subgruparea colonel Ion Dumitrescu concură şi ea cu un batalion la atacarea inamicului care se organizase puternic pe Dealul Ticuiul Tormaşului. Forma de teren a fost cucerită printrun atac de noapte, la care a participat şi batalionul 3 din Regimentul 34 infanterie. S-au distins în această luptă maiorul Ovidiu Niculescu, comandantul batalionului 3, căpitanul Ion Gh. Pană, comandantul companiei 10, sublocotenenţii Ilie Cristea, Stelian Panţu, sergenţiimajori Ciurea şi Constandoiu şi mulţi alţi militari. Ţin să arăt că în timp ce se desfăşurau aceste acţiuni, divizia nu avea încă toate forţele în zona luptelor. Urmau să mai sosească din Dobrogea comanda Regimentului 34 infanterie, batalioanele 2 şi 3 din aceeaşi unitate, compania 234 aruncătoare, batalionul 4 din Regimentul 4 infanterie, bateriile 2 şi 3 din Regimentul 13 artilerie, bateriile 4, 5 şi 6 din Regimentul 18 artilerie, bateriile 7 şi 9 din divizionul 63 independent 75/904 şi Grupul 132 cercetare. În perioada de la 12 la 14 septembrie, cînd ne-au sosit şi aceste forțe, Corpul motomecanizat dă Diviziei 9 infanterie cîteva ordine succesive, care prevedeau, în

O TRAGEDIE CARE A MARCAT ISTORIA OMENIRII

Cum s-a petrecut accidentul de la Cernobîl din urmă cu 33 de ani - „Vina a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS“ (2) Zilele 3 şi 4. Cînd tac ruşii, vorbesc americanii

Anunţul public privind accidentul nuclear a venit, însă, abia a treia zi, pe 28 aprilie, la ora 21.00.

Totuşi, mai potrivit ar fi termenul de menţiune, decît de anunţ, pentru că nu s-a comunicat decît că a avut loc un accident la Cernobîl şi că „se iau măsuri pentru eliminarea consecinţelor accidentului. Se oferă ajutor celor afectaţi. S-a stabilit o comisie guvernamentală“.

După aceea, programul televizat a continuat cu o emisiune despre diversele probleme nucleare ale Americii, iar programul radio, cu una de muzică clasică. Ştirea a fost, însă, completată a doua zi. Presa sovietică a adăugat şi că două persoane au murit în incidentul de la Cernobîl, o parte a clădirii reactorului a fost distrusă, iar locuitorii din Prîpeat au fost evacuaţi. Desigur, aceste informaţii au trecut graniţele URSS, ca şi norul radioactiv care s-a ridicat din Cernobîl. Totuşi, primele detalii reale despre accident au venit pe 29 aprilie, cînd un satelit american a transmis la Washington fotografii cu tavanul reactorului explodat. Primii care au început să distribuie tablete de iod populaţiei au fost polonezii, care au luat această decizie imediat după aflarea veştii despre explozie şi ridicarea norului radioactiv.

radioactivă, în marile oraşe ale Ucrainei şi Belarusului (care fusese deja afectat radioactiv), s-au organizat frumoase parade, cu copii rîzînd şi tineri mărşăluind cu steaguri, pancarte şi panglici în mîini. Optimismul muncitorilor se împletea armonios cu anunţurile oficialilor despre depăşirea planurilor cincinale în agricultură şi industrie.

Numai că în tribunele desemnate înalţilor funcţionari cam bătea vîntul, nu se îngrămădiseră ca altădată să ia parte la sărbătoarea muncii, alături de oamenii de rînd. Se pare că oficialii din Kiev îşi protejaseră familiile preventiv şi îşi trimiseseră copiii departe de pericolul radioactiv.

Pentru restul populaţiei, această măsură a venit abia pe 6 mai, cînd şcolile au fost închise şi copiii relocaţi. Aşadar, numărul evacuaţilor s-a ridicat la 500.000 – dintre care 140.000 n-au revenit niciodată acasă. După 11 zile de la accident, radioul din Kiev a avertizat populaţia să nu mănînce legume cu frunze şi să stea în casă cît de mult posibil. Curînd au început să apară şi primii morţi din cauza iradiaţiilor: pe 9 mai, a murit, la 23 de ani, locotenentul Volodimir Pravnik, primul pompier care a ajuns la reactor. A fost urmat, a doua zi, de Olexandr Akimov, care suferise arsuri de la radiaţii pe 100% din corp. Amândoi au fost decoraţi de URSS, cu Ordinul „Lenin“, respectiv cu Ordinul „Pentru Curaj“ gradul III.

Ziua 6. Trăiască muncitorii!

Ziua 19. Estimările

În această tragedie mascată, autorităţile sovietice au hotărît să continue să-şi joace rolul de bufoni şi pe 1 Mai, marea zi de celebrare a muncitorilor de pretutindeni. În vreme ce vîntul îşi schimba direcţia şi începea să bată cu putere înspre Kiev, mărind astfel aria de contaminare

Au trebuit să treacă 19 zile pînă cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov să facă declaraţii publice privind accidentul nuclear. Pe 14 mai 1986, Gorbaciov a apărut la televiunea de stat şi a declarat: „Recent, am fost loviţi de un dezastru, accidentul nuclear de la Cernobîl. A afectat

esenţă, următoarele: divizia să se grupeze în zona Sălcud – Şeulia – Cucerdea – Bobohalma – Dîmbău – Corneşti – Herepea, făcîndu-şi siguranţa către nord şi est. Ulterior, prin ordinul de operaţii nr. 61, marea unitatea primeşte misiunea să se concentreze pe valea Tîrnavei Mici, între Mica şi Corneşti, în vederea deplasării ei către Tg. Mureş, pe direcţia Cerchid Ungheni.

Pentru executarea celor hotărîte de Corpul motomecanizat, am luat o serie de măsuri în vederea regrupării diviziei, măsuri precizate în două ordine de operaţii (Nr. 5 și Nr. 6).

La puţin timp după darea ordinului nr. 6, la divizie soseşte un alt ordin. Prin el Corpul motomecanizat hotărăşte ca marea noastră unitate să atace pe direcţia Căpîlna – Cerchid pentru a cuceri iniţial înălţimile Cerchid, Pădurea Viei, iar ulterior să înainteze spre Ungheni. Se preconiza ca Divizia 9 infanterie să acţio­ neze pe Valea Nirajului, pentru a întoarce rezistenţele inamicului care căuta să bareze înaintarea Corpului 6 armată spre Tg. Mureş. Inamicul se găsea instalat în apărare pe aliniamentul Ogra – Lăscud – cota 473 – Căpîlna.

Hotărăsc să atac cu Regimentul 40 infanterie, sprijinit de Regimentele 13 artilerie şi 1 grea moto, pentru a pune stăpînire iniţial pe dealul Ticuiului cota 453, ulterior pe satele Ungheni şi Leordeni.

Acţiunea s-a desfăşurat, aşa cum am prevăzut, rapid şi cu pierderi mici. Pînă spre seara zilei de 13 septembrie Regimentul 40 infanterie cucereşte dealul Ticuiul Tormaşului şi o parte din pădurea de pe Dealul Viei.

Concomitent cu această acţiune, Regimentul 34 infanterie se regrupează în lungul comunicaţiei Tîrnăveni, avînd comanda regimentului şi batalionului 1 în partea de vest a acestei localităţi, iar batalionul 4 la Coasta Caldă şi pe dealul Ticuiul Tormaşului; batalioanele 2 şi 3 la Cucerdea; companiile antitanc, aruncătoare şi pionieri, în lungul axului Cucerdea Tîrnăveni. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”) profund poporul sovietic şi a perturbat opinia publică mondială“. A continuat spunînd că în urma accidentului, numărul morţilor s-a ridicat la 9, iar al răniţilor la 299. Desigur, acelea au fost nişte cifre mai mult decît relative. Astăzi, Cernobîlul a lăsat nenumărate statistici, greu de expus exhaustiv. Totuşi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii un raport conform căruia 240.000 de muncitori au fost aduşi la Cernobîl în perioada 1986-1987. Peste 600.000 de persoane au primit certificate speciale pentru că au fost lichidatori la Cernobîl între 1986 şi 1992. În anul 1995, Ucraina a confirmat că 125.000 de oameni au murit din cauza efectelor radiaţiei, iar în 2005, un raport ONU estima că, deşi doar 50 de oameni au murit în primele luni după accident, pînă la 9.000 de oameni ar putea muri din cauza cancerului dezvoltat după expunerea la radiaţii.

Totuşi, nu s-a realizat nici un studiu guvernamental cu privire la efectele pe care expunerea la radiaţii le-a avut asupra muncitorilor, a lichidatorilor şi a populaţiei din împrejurimi.

Viitorul: o mare centrală solară În prezent, Prîpeatul este un oraş-fantomă, în timp ce Cernobîlul se transformă. Reactorul 4 a fost acoperit, în decembrie 1986, cu un prim sarcofag de beton, iar în 2016, cu o a doua structură. Celelalte trei reactoare au fost închise, iar construcţia la reactoarele 5 şi 6, sistată. În jur, s-a instituit o zonă de excludere de 30 de kilometri, puternic contaminată radioactiv, unde nu este recomandată locuirea. Totuşi, în jur de 200 de persoane, în special oameni din sate, s-au întors pentru a-şi trăi bătrîneţea acasă. Dacă oraşul a fost complet abandonat, Cernobîlul a fost redirecţionat către cercetare în diverse domenii, iar din 2017, s-a semnat un contract pentru construcţia unei mari centrale solare.

Sfîrșit Alexandra Șerban

8

Vineri, 19 iulie 2019

RM

Polemici«Controverse Singura șansă - treimea națională: Liviu Pleșoianu, Vadim Tudor, Dan Chitic (urmare din pag. 1) Românii trebuie să creadă că naționalismul este ceva rău, primitiv și conflictual, că e pus la cale de ruși care vor să distrugă UE… și multe alte mizerii din astea.

Un amic spune că pușcăria politică primită de Liviu Dragnea îl ,,vectorizează”. Da, cred că e un termen corect, valabil pentru acei oameni din PSD care au crezut în idei precum ,,suveranitate”, ,,independență ener­ getică”, ,,resursele românești - pentru români” și altele, spuse deschis de ciudatul personaj care a ajuns în fruntea PSD. Acum, se încearcă anularea acestei ,,vectorizări” – iar cei ,,contaminați”, să fie îndepărtați. Și eu zic că e foarte bine!

E foarte bine, pentru că ei trebuie să se trezească – și să creeze un nou pol politic, național-suveranist, pentru că e nevoie de așa ceva! În toate domeniile: în societate, în economie, în energie, în cultură… în tot! Așa cum am spus, nu trebuie să sperăm că un asemenea partid ar putea cîștiga guvernul; nu, rolul său este acela de a fi un filtru național în legislativ și executiv, în administrația locală - și în toată viața societății românești.

Am trecut în titlu trei nume: Liviu Pleșoianu, Dan Chitic și Vadim Tudor. De fapt, Lidia Vadim Tudor.

Ce înseamnă această treime? Lidia este garanția că spiritul, moștenirea spirituală a celei mai importante personalități a naționalismului româ­ nesc este în acest grup – și este cea care reușește să țină în viață presa naționalistă: revista ,,România Mare”.

Dan Chitic este un avocat de mare clasă, dar care nu s-a apucat de apărat mafioți, ci a susținut cauze naționale – resursele, proprietatea românească, dreptul ca românii să conducă aici, nu multinaționalele.

Liviu Pleșoianu este cel mai de succes tînăr politician, sondajele îl plasează pe locuri fruntașe – culmea, pe un discurs național, ceea ce nu s-a mai întîmplat de la Corneliu Vadim Tudor încoace! Practic, procentul său, dacă ar candida independent la președinție, este estimat la peste 10%!

Hai să ne gîndim ce ar putea face aceste trei personalități împreună! Ce șanse ar avea un partid cu ei în frunte, cu obiective naționale, cu sprijinirea patrioților – precum cei de Frăția Sfîn­ tul Gheorghe, care s-au bătut pentru demnitatea națională în Valea Uzului!

Eu cred că ar trece ușor de 15% - și să vezi atunci! Numai cînd mă gîndesc la personalitățile care ar susține o asemenea mișcare, pentru că gîndesc patriotic! Răzvan Savaliuc, Ingrid Mocanu, Dan Tănasă – și cîți alții!

Mă mai gîndesc și la oameni politici patrioți care au fost distruși de sistemul care l-a terminat și pe Dragnea. Aristotel Căncescu, cel care a făcut lucruri excepționale în Brașov, Tudor Pendiuc, care a transformat Piteștiul într-un oraș superb, Mircea Cozma, cel care a ridicat 1.000 de

statui, busturi, plăci memoriale pen­ tru oamenii de valoare din istoria și cultura României - nu doar în Prahova sa, ci în întreaga țară! Sînt mii și mii de militari în rezervă, jigniți de ,,haștagi”, dar și supărați de decăderea demnității naționale, sînt atîția oameni din țară și din diaspora care respiră patriotism, pe care îi văd că nu au acel partid cu care să voteze.

Să le dea asta PSD-ul tremurînd și fracturat al lui Dăncilă și Ciolacu?!

PNL-ul lui Klaus? USR-ul ,,Matrix” al lui Barna ,,Pastilă”?! Hai să le dăm noi acest partid! Noi, cu cei trecuți în titlu și cu mulți alții, români patrioți!

Nu știu cîți cititori ai ,,României Mari” au citit declarația relativ recentă a tînărului primar din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, rostită de ziua Jandarmeriei din Maramureș, în fața comandanților mai multor arme.

Iată cîteva pasaje: ,,Această țară este o țară de slugi, iar slugile sînteți dvs. și noi, iar nu cei care conduc instituțiile. Ei își iau salariile și gradele din altă parte: ori din Vest, ori și mai din Vest. Pentru că vorbim de Ștefan cel Mare, sîntem datori să ținem această sabie ridicată, și sub această sabie să ne așezăm toți cei care mai credem în această țară, cei care mai credem în România și cei care mai credem în români. Bocancul altor state este pus pe gîtul românilor. (…) Noi, românii, putem, aici la noi în țară, să mai facem ceva. Dar de fiecare dată, în mod regulat, din ce în ce mai aproape de normalitate, din păcate, alții au voie să facă. Noi trebuie să stăm în genunchi în fața celor din Vest sau și mai din Vest. Președinte, șefi de instituții importante, de la SRI, de la Avocatul Poporului, au niște nume care n-au de-a face cu Grigore Ardelean, Mureșan Vasile sau Popescu Viorel. Le găsiți în cărțile de limba germană, dar nu în cărțile care să țină de români, care să țină de înaintașii noștri”.

Da, asta spune un primar inde­ pendent actualmente, un om bogat, dar care vrea ca țara lui să fie demnă, suverană! Citiți declarațiile lui Chitic, ale lui Pleșoianu, Ingrid Mocanu, Dan Tănasă – citiți ,,România Mare” și veți vedea că am dreptate cînd spun: ,,Acum, ori prea tîrziu!”. Punem pariu că și Cherecheș ar merge cu un asemenea grup de patrioți? Punem pariu că și români bogați, care nu vor să se afișeze, fiindcă s-ar năpusti anchete și controale asupra lor, ar susține mișcarea?

Recapitulînd la modul concret – pentru că a trecut vremea vorbelor -, avem cam așa: un candidat ,,loco­ motivă” care poate ieși ușor pe podium, o seamă de personalități, cu mare notorietate și acces la mass-media și, nu în ultimul rînd, posibilități financiare, la care am făcut acum doar aluzii. Și mai avem ceva ce alții nu au: un crez, singurul valabil – România. Patria și Națiunea, mai presus de orice!

Ce mai așteptăm?! ,,No, gata, no, hai!”

R.I.P. FSN 09.02.1990 – 29.06.2019 Plecarea prematură a lui Dragnea din lumea celor care decideau oarecum viitorul acestei țări a dus la intrarea în istorie a celui mai vechi și controversat partid din România, respectiv PSD. Chiar nu sînt convins că a fost cel mai rău și cel mai corupt partid. La Congresul din 29 iunie a.c. a demonstrat că la bază se află tot banul, și nu un minim interes național. Să votezi tu, ca președinte, o persoană care a arătat că nu are nici un fel de verticalitate, în fond, o animatoare a lumii politice - pentru că altceva nu este – ei bine, acest fapt dovedește că, de fapt, înșiși membrii PSD, cei care au avut drept de vot, au ajuns la concluzia că acest partid, PSD – FSN, trebuie cumva să dispară de tot de pe scena politică. Și acest lucru nu are cum să fie rău, dimpotrivă, nu pot decît să mă bucur, să ne bucurăm, și să sperăm că vor dispărea și restul partidelor, în frunte cu liderii lor, pentru că absolut nici unul nu pune interesele românilor pe primul plan. România nu mai este o colonie. România este un stat captiv, căzut în strînsoarea toxică a Serviciilor, a Securității, a noii Securități care se vede că este mult mai bună, mai agresivă și mai antiromânescă decît bănuiam noi că ar fi, înainte de 1989.

Revenind, însă, la FSN, pentru că, de fapt, de acolo își extrage seva iliesciană actualul PSD, trebuie să avem în vedere că dispariția definitivă a acestuia de pe scena politică (care se va întîmpla în următorii 8 ani) trebuie cumva să fie privită ca o schimbare de generații. Și, pentru că deja pe zona ,,dreaptă” a apărut un partid al urmașilor de securiști, așa cum este numit USR, și pe zona ,,stîngă” a politicii românești este de așteptat să apară un partid al tinerilor ,,stîngiști”, experiența dovedind că ,,bătrînii” PSD-iști au ales să se scufunde cu tot cu partidul pe care acum l-au adus în derizoriu. Chiar dacă discursul lui Pleșoianu a fost îndelung aplaudat, se pare că s-a decis că acesta este încă necopt, prea curat pentru a conduce un partid atît de greoi și de sărac cu duhul, așa cum este actualul PSD. Liviu Pleșoianu a reușit să obțină un binemeritat loc doi, cu 700 și ceva de voturi, fapt care îi dă speranțe să devină candidat pentru postul de președinte al partidului, asta dacă nu cumva în următorii 4 ani nu va mai apărea vreo beizadea PSD-istă pur sînge, care să-i sufle postul la care rîvnește și pe care, cred eu, chiar îl merită. Se conturează acum mai multe opțiuni pe care Liviu Pleșoianu le poate avea: fie să rămînă pe poziție și să aștepte un viitor mai bun, fie să se desprindă și să își ia soarta în propriile mîini, cu un proiect politic nou. La cum văd eu realitatea imediată, Liviu a ales deja să rămînă în partid, cu speranța că în august el are să fie nominalizat pentru candidatura PSD la Cotroceni. Fapt care am convingerea că nu se va întîmpla, iar unul dintre principalele motive este că el, Pleșoianu, este mult prea curat pentru a fi ales președinte, mai ales că cei care numesc, de fapt, șeful de stat, doresc ca acesta să aibă cel puțin un ,,mîner” de care să fie ,,ghidonat”. Pleșoianu, așa cum este el acum, așa cum își construiește discursul, se încadrează mai bine pe o poziție de conducere a unui partid naționalist, decît a unui surogat social-democrat cu accente evidente antiromânești, mai ales de cînd actuala președintă, Viorica de la Videle, este la putere. Nu este ,,la putere” de dragul unei funcții, ci este efectiv decisă să ducă PSD-ul în istorie. În plus, se pare că Serviciile au decis propunerea PSD pentru Cotroceni, respectiv ,,el dottore”, micul Titulescu, Victor Ponta. El este acum pe val și directiva pe verticală este clară: să fie ,,propulsat” în sondaje astfel încît manipularea alegerilor să se plieze pe scorul din sondajele de opinie. Viorica, această ,,femeie fantastică” a Teleormanului, închide astfel un cerc, făcînd ca atît opoziția, cît și puterea din România să fie, de fapt, în mîinile aceluiași grup de interese, oricare ar fi el. Iar pierderea masivă de electorat acum, cînd S.T.S. controlează votul, chiar că nu mai este o problemă.

Prostia și navitatea românilor sînt ceva extraordinar de mișto în această țară, în aceste timpuri. Mizînd pe lipsa totală de reacție a națiunii, care cred că a ajuns să se bucure că sînt distruși toți cei care doreau o țară cît de cît independentă, cei care conduc România, cei care ghidonează acum atît Cotroceniul, cît și Parlamentul și Palatul Victoria, să sperăm că sînt buni cu această țară și îi vor oferi un sfîrșit liniștit și scurt, și nu o vor chinui ani și ani pînă la epuizare. În concluzie, PSD a murit pe data de 29 iunie 2019, și, chiar dacă mai vedeți în geamul partidului o doamnă blondă care vă rînjește fals, finalul este clar. PNL-ul, alături de ceilalți, se luptă pe unde poate pentru ca țările Europei să se înfrupte cît mai mult din națiunea română, și poate că se va ajunge inclusiv la despărțiri teritoriale, că oricum românilor nu le mai pasă.

Să ne bucurăm, așadar, să renunțăm pentru cel puțin 100 de ani să ne mai gîndim la noțiunea de ,,stat”, de ,,constituție”, de tot, și să ne vedem liniștiți de viețile noastre, pentru că altceva nu ne mai rămîne de făcut. Iar cei care vor să facă ceva, Pleșoianu în cauză , să înțeleagă că nu are nici un fel de șansă să iasă președinte al României, chiar dacă 70% din populație îl votează. De ce?

Pentru că în 1989 a fost o lovitură de stat, pentru că votul nu mai contează în România și pentru că nici un fel de partid românesc nu mai este, de fapt, al românilor. Și, peste toate acestea, trădarea României a fost făcută de toți românii, nu doar de politicieni. În ceea ce îl privește pe Dragnea, da, îl consider deținut politic, dar peste toate acestea, îl consider un mare, mare naiv. Ca să nu zic prost. Și toți românii știu că domnia și prostia se cam plătesc.

RM

Vineri, 19 iulie 2019

9

File de istorie • File de istorie Două destine în vîltoarea istoriei: Octavian Goga – Petru Groza sovietizarea României, înlăturarea monarhiei și apoi toate gravele fapte antinaționale săvîrșite de comuniști între anii 1945 și 1957. În furia de după 1989, specifică evenimentelor revoluționare, s-au uitat aspectele benefice ale prezenței lui Petru Groza în fruntea guvernului între anii 1945 și 1952. Ca de Dr. Petru Groza (1884-1958) – figură controversată Editura Enciclopedică, București, 1993, vol. II, p. 350). obicei, adevărul se află undeva la mijloc și, pentru a vieții politice românești, s-a născut la Băcia, lîngă Octavian Goga a îndeplinit și funcția de prim- o corectă și imparțială informare a cititorului, vom Deva, într-o familie care a dat șase generații de preoți ministru al României pentru o perioadă scurtă de timp, reproduce cîteva rînduri din monografia aflată în români. După terminarea liceului pînă la revenirea lui Carol al II-lea manuscris, pe care Dumitru Stăniloae i-a dedicat-o, calvin din Orăștie, se înscrie la pe tronul României. De remarcat și în anul 1976, politicianului de la Băcia.

Universitatea din Budapesta. faptul că, în urma unor aranjamente Iată, mai întîi, un fragment dintr-o cuvîntare a lui În cadrul Societății ,,Petru murdare pentru instaurarea dictaturii Petru Groza, ținută în primii ani ai mandatului de primMaior” a studenților români din regale, Octavian a fost schimbat din ministru: ,,Aș fi nesincer și nimeni nu m-ar crede că capitala ungară îl cunoaște pe funcție. La masa servită a fost otrăvit. eu am dorit din toată inima să vină comunismul și că Octavian Goga, ,,poetul pătimirii Înapoindu-se cu trenul la Ciucea, doresc să dau toate bunurile mele mobile și imobile noastre”, de care îl va lega nu doar o a fost asistat pînă la încetarea din în mod gratuit statului. Nu, desigur nu! Aceste bunuri îndelungată prietenie (Goga i-a fost viață de renumitul medic clujean reprezintă truda și sudoarea de secole ale multor naș la căsătorie și i-a botezat copiii), Iuliu Hațeganu. Într-o discuție cu generații de înaintași ai mei, la care am mai adăugat și ci și - o vreme, pînă în anul 1933, Veturia Goga, acesta i-a spus: ,,Dragă eu ceea ce s-a putut, și, se înțelege, nu-mi este ușor să cînd părăsind Partidul Poporului, Veturia, Tavi a fost otrăvit“. (Florile mă despart de ele. Dar nimeni nu mă întreabă dacă eu înființează Frontul Plugarilor – o tăcerii) doresc sau nu acest lucru. În vremurile noastre, trăim luptă politică pe aceleași baricade. În urma loviturii de palat de la 23 intens ceea ce a spus cronicarul odinioară și anume: La început, cei doi au devenit August 1944 și arestarea Mareșalului «Nu vremurile sînt sub om, ci bietul om sub vremuri». membri ai P.N.R., dar au intrat Ion Antonescu, au fost instaurate Nimeni nu mă-ntreabă astăzi dacă eu doresc sau nu Dr. Petru Groza (1884-1958) repede în conflict cu gruparea două guverne conduse de generalii doresc, dacă eu vreau sau nu vreau comunismul” moderaților, condusă de Iuliu Sănătescu și Rădescu, iar la 6 martie (Florile tăcerii). Și acum, comentariile lui Dumitru Maniu. Petru Groza s-a aflat alături de Octavian 1945, la presiunea U.R.S.S., personal a lui I.V. Stalin, Stăniloae: ,,Numirea doctorului Petru Groza în Goga în timpul campaniei de denigrare întreprinsă de regele Mihai a acceptat numirea lui Petru Groza ca prim- fruntea Guvernului Român în primăvara anului 1945 Alexandru Vaida-Voevod, în 1908, împotriva poetului ministru al României, condiționînd a fost o mare binefacere pentru sute și, mai tîrziu, în susținerea desfințării Consiliului ca la Conferința de Pace de la Paris și mii de intelectuali români, ajunși Dirigent. să susțină revenirea Transilvaniei de la mare ananghie în zilele acelea. În aprilie 1920, Petru Groza face parte din gruparea Nord-Vest la Patria-Mamă, România.

Datorită calităților sale sufletești, condusă de Goga, care se desprinde din P.N.R. și se Petru Groza a îndeplinit funcția de el a fost, în tot timpul anilor afiliază Partidului Poporului, al generalului Alexandru prim-ministru pînă în anul 1952, după grei și deosebit de furtunoși din Averescu, fiind de cinci ori deputat și de două ori care a fost președinte al Prezidiului începuturile guvernării democrației ministru (Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Marii Adunări Naționale, pînă în populare, paratrăznetul care a Enciclopedică Română, București, 1972, p. 1271). anul 1952, cînd a trecut în eternitate acumulat toate fulgerele și toate După ce, în anul 1932, Octavian Goga se desparte de (Florile tăcerii, p. 348-349). trăznetele primejdioase, anihilînd Averescu, Petru Groza se orientează, contrar acestuia, Desemnarea lui Petru Groza în pe unele din ele și micșorînd către stînga politică, Frontul Plugarilor intrînd în fruntea Guvernului României a fost puterea de distrugere a celorlalte. alianțe cu Partidul Comunist, începînd cu întîlnirea de condiția pusă de U.R.S.S., pentru Dr. Petru Groza a fost tot timpul, la Țebea, din anul 1935. În perioada dictaturii militare a preda administrației românești în fruntea guvernului, elementul a lui Ion Antonescu, a fost întemnițat. Auzind despre Nordul Ardealului, teritoriu care ponderator, factorul pacificator, arestarea și întemnițarea lui Petru Groza, generalul făcuse obiectul Diktatului de la omul miraculos, care, în cele mai Ion Antonescu a făcut următoarea notă pe actul de Viena, din 30 august 1940. Petru grele momente, mai tragice și mai acuzare: ,,Petru Groza trădător? Nu. Să fie pus imediat Groza a fost preferatul învingătorului Octavian Goga (1881-1938) zguduitoare clipe ale zbuciumatei în libertate” (Florile tăcerii). și al puterii dominante a acelor ani. El noastre istorii contemporane, prin În Jurnalul politic din 1931, Mihail Manoilescu știa că se expune prin colaborarea cu puterea instaurată bunătatea, seninătatea și optimismul său, a înseninat în scria: ,,Mi-a plăcut întotdeauna la Groza o minunată de U.R.S.S. Dr. Petru Groza era dispus să facă orice permanență zările vieții și a descrețit frunțile crispate sinceritate, o dorință bucuroasă de a stăpîni și sacrificiu pentru revenirea Transilvaniei la Patria- și frunțile întunecate ale aprigilor conducători politici. înfrumuseța viața lui și a altora și o inteligență Mamă. Se spune că la reproșul prietenilor, printre Cînd ajungea la limita posibilităților de argumentare, spontană și fără pedantism, de stil pur regățean. Am care și Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu, aceștia cînd epuiza toate tezele politice, sociale și umanitare, în socotit și socotesc și astăzi că, în afară de Octavian atrăgîndu-i atenția să nu-și compromită demnitatea vederea salvării celor amenințați să-și piardă libertatea, Goga și Eugen Goga, nimeni din vechea generație și numele prin colaborarea cu U.R.S.S. și puterea bunurile lor materiale și, adeseori, chiar și viața, fără a Ardealului n-a iubit mai sincer Vechiul Regat, pe comunistă din România instaurată de învingător, el a să poată ajunge la rezultatul dorit, Dr. Petru Groza cît l-a iubit Groza” (Mihail Manoilescu, Memorii, răspuns: ,,Dacă pot să-mi slujesc Patria doar pentru schimba atunci placa, se refugia în glumă și anecdotă, cinci minute, restul vieții nu făcîndu-i pe cei prezenți să zîmbească, să socotească mai contează. Urmașii mei vinovăția celor discutați mai puțin gravă și, în cele din nu au decît să-și schimbe urmă, să aprobe și ei să se facă așa cum e mai bine, mai numele dacă le va fi rușine. drept și mai puțin tragic. Procedînd în felul acesta, el a Să facă ei mai mult pentru reușit adeseori să frîneze săvîrșirea multor abuzuri, să România” (Florile tăcerii). evite multe aberații, multe nenorociri, multe tragedii Dr. Petru Groza chiar a slujit și chiar multe vărsări de sînge. Numai cei care au România prin preluarea trăit în vremurile acelea în preajma sa – între care am funcției de prim-ministru. fost și eu - și au putut să-i vadă frămîntările continue, Nimeni nu ar fi putut să se zbuciumările neîncetate, să-i priceapă bătăile inimii impună în acele condiții și să-i asculte în clipele de intimitate durerile și confuze în fața U.R.S.S. descărcările conștiinței, pot să-și dea seama bine cine a care, prin Armata Roșie, a fost, ce anume a făcut și ce a însemnat Dr. Petru Groza ocupat România. pentru istoria noastră și pentru mii și mii de suflete După 1989, Petru Groza nevinovate, salvate de el de la temnițe grele, de la a fost considerat un adevărat lagăre înspăimîntătoare, de la osînda de a munci forțat dușman al poporului, i s-a la Canal și, adeseori, chiar de la moarte”. dărîmat statuia din Deva Prof. dr. Ioan Corneanu, Pentru Groza, primul șef al guvernului comunist din România și i s-au pus în seamă Ing. Mircea Pîrlea

10

Vineri, 19 iulie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conspecte afective La drept vorbind, romanele polițiste sînt de două feluri mai importante. Cele în care unul o mierlește chiar pe prima pagină și, imediat cum dai foaia, hop și detectivul cu ochii cîrpiți de somn și molfăind un covrig (cum ar fi Colombo), care începe să amușineze încolo și-ncoace în căutarea probelor și a eventualilor martori. Și o ține așa pînă la ultima pagină, cînd pune laba pe asasin – servitoarea, liftierul sau, după caz, chiar nevasta mortului. Mobilul crimei? Același de cînd lumea: mangoții. Iar noi, cititorii, sîntem năuciți de istețimea detectivului. Uneori, se întîmplă să ne felicităm, fiindcă și noi ne gîndiserăm la același nenorocit, dar ne-a lipsit atîtica, un nasture, un fir de păr, ca să-l găbjim. În alte scrieri polițiste, asasinul apare tot pe pagina întîi. Îi vedem mecla la lumina felinarului de pe stradă, știm cine e. Și, în continuare, se mișcă de colo-colo și face mișto de gaborul care se dă de ceasul morții să găsească ceva, o urmă cît de firavă, dar degeaba. Fiindcă e un bou: Rîmaru operează pe la Obor, în timp ce ăsta îl caută în Gara de Nord. Sau poate doar se preface.

Adeseori, legătura dintre cele două tabere antagonice o face limbajul – colocvial, mitocănesc, dulce-acrișor, cu termeni argotici ca niște stafide întrun cozonac, și comparații surprinzătoare. Iar detectivul e pus pe cioace și vrăjeli destul de ieftine. Preluat de la alții, limbajul acesta este musai să creeze o atmosferă plăcută și să ne pună în situația de a nu avea unele resentimente îndoielnice. De multe ori, justițiabilul e un smardoi bețivan care rupe fălci și îndoaie spinări într-o veselie. Cînd își mai permite cîte o pauză, face prăpăd prin cele codane care colcăie prin toată cartea.

Atunci te gîndești: bă, ce mișto e să fii caraliu! Mai mult chiar, regreți că, în tinerețe, ai scăpat ocazia să fii, cînd, fără să vrei, ai dezlegat un furt: hoțul era chiar vulpea, cum a fost cazul cu numitul Harpalete, clientul căpitanului Toma Caragiu, dar n-ai avut noroc. Ți-a lipsit un milimetru, un zvîc, să reușești în profesie.

Recent, am citit o carte atractivă - ,,Epilog pentru alții” – apărută în anul 1974 la Editura ,,Dacia”, sub semnătura Ioanei Solescu. Ce-i drept, cartea începe bine: o doamnă se duce la cimitir, să-și tămîieze soțul abia decedat, și ce să vezi? Nu-l mai găsește, și nici sicriul.

Normal, în scenă intră un maiorache, care începe să scotocească prin cavou. Mai pe urmă, lucrurile se com­ plică – apare un gropar cu un picior de lemn, o mașină care intră într-un gard, un hoț de buzunare beat mort. Pe la pagina 70, răposatul sare dintre rînduri cît se poate de zglobiu, pentru ca, într-o noapte, să moară pe vecie.

Situația îmbîrligîndu-se, îmi pierd firul gîndirii și sînt gata-gata să adorm. Noroc mare cu stilul jovial folosit de autoare, plus un umor bine dozat, care îmi trezesc interesul, și duc lectura la bun sfîrșit. Și dacă tot nu m-am prins de ce tot moare ăla și înviază, rămîn cu satisfacția că, uite, am pus mîna pe pix și, aidoma scrierilor moderniste, mi-am exprimat și eu părerea, ici și colo. * ,,Rămas singur în vila cu 15 camere, dl. Apatit Ureche se gîndi să facă ceva cu care să împrăștie pustiul vieții. Și făcu cancer la plămîni. Trei pachete de țigări pe zi (ca Liviu Rebreanu cînd stătea cu orele la masa de scris – n.m.). Aflat în fază terminală, însinguratul nostru i-a șoptit unui nepot sosit pe neașteptate, în nădejdea unei cîtimi din avere: - Tot ce mi-a mai rămas de făcut este să încerc și eu Viagra...”. * ,,Deținînd morți celebri, cimitirul era foarte solicitat. Și de familiile îndoliate, și de turiști. Și pășind printre morminte, pe Nautilius Borscaru l-a năpădit o senzație de confort și de recreere, făcîndu-l parcă să-i invidieze pe răposați”. (Așa cum stau lucrurile cu regretata Evita Peron, locatara cavoului 26 din Cimitirul ,,Recoleta”, obiectiv turistic atît de căutat în Buenos Aires. Sau cu Pablo Escobar, cazat, pe vecie, la Medellin și vizitat anual de milioane de oameni din toată lumea, unii să-l jelească de mama focului, alții să-l înjure.)

* ,,La auzul veștii că bătrîna muri pe cînd încerca să schimbe becul la baie, lăsînd astfel cale liberă moștenitorilor să se măcelărească între ei, în cameră să lăsă o liniște ca pe fundul Atlanticului de Nord, la 4.000 de metri adîncime. În vecinătate se vedea «Titanicul» mîncat de bacterii, implacabil. În cel mult o jumătate de secol, acele bacterii vor transforma frumusețe de pachebot într-un zăcămînt uriaș de minereu de fier”. * Revenind la riscul de a te întîlni cu o iubită din tinerețe, iată un ultim comentariu pescuit în aceeași carte: ,,Mai trist ca dispariția unei ființe dragi este decăderea fizică a unei persoane pe care ai cunoscut-o în tinerețe și o revezi. Este o ruină, chiar dacă și-a păstrat spiritul intact. «Nu mai pot să citesc, se plînge ea. Nu mai pot să umblu, nu mai pot să dorm și nu mai pot să scriu. Cu toate acestea, am o sănătate de fier...»”. *** ,,La revedere, tabără dragă,/ De tine ne leagă/ Atîtea amintiri,/ La revedere, munte sau mare,/ Acum, la plecare,/ Un cald rămas-bun...”. Acesta este unul dintre cîntecele copilăriei noastre, care m-a făcut, recent, să lăcrimez. L-am auzit într-o duminică dimineață la televizor, într-un reportaj ticălos despre comunismul de pînă mai ieri, în care istoricul Lavinia Betea și-a mîncat omenia, afirmînd că, în acele tabere, copiii sufereau de foame și se îmbolnăveau pe capete. Ca fiu de ceferiști, și eu am fost în multe tabere, la mare și la munte, și pot să spun că doamna în chestiune mănîncă borș. În acei ani, copiii de țărani și de muncitori veneau cu amintiri frumoase din acele tabere și, uneori, nu se plîngeau decît de vreme: veniseră de la Năvodari albi ca laptele, fiindcă... plouase și fusese înnorat 10 zile la rînd. Bine, în schimb, că, astăzi, copiii bolnavi, orfani și fără nici un ajutor, vagabondează pe străzi, cerșesc și sînt ținta pedofililor și a traficanților de organe.

O altă doamnă care s-a făcut de rîs pe micul ecran este multlăudata europarlamentăreasă Norica Nicolai.

Cerîndu-i-se părerea despre violențele provocate de jandarmi pe 10 august anul trecut, dumneaei a declarat că reportajele de la televizor, cu dezlănțuirea bestială a jandarmilor, ar fi niște... trucaje ordinare. Într-adevăr, a insistat doamna, sperînd la un nou mandat la Bruxelles din mîna lui Tăriceanu, jandarmii ăia băteau de mama focului niște demonstranți, dar nu la noi, ci în Ucraina sau poate la Paris, fie la ei, acolo!, a văzut ea firmele și reclamele în rusește... *** ,,Inexplicabila «surzenie» a Academiei Române și a mediului universitar de specialitate la semnalele din ce în ce mai argumentate privind asasinatul civil – și, în ultimă instanță, fizic – al poetului nostru național genereză suspiciunea unei complicități vinovate. Nu există nici o luare de poziție oficială privind documentele care ies la iveală în acest sens și care atestă că Mihai Eminescu n-a fost nebun, ci doar «înnebunit» cu un tratament impropriu și nociv, și că n-a avut niciodată sifilis. Perpetuarea unui zvon «academic» privind această boală «lumească», lansat de Titu Maiorescu, în condițiile în care nu a existat niciodată un diagnostic medical în acest sens, a dus la distorsionarea celei mai importante pagini din istoria literaturii române (viața și opera lui Mihai Eminescu) și la minimalizarea, în conștiința națională, a staturii emblematice a marelui poet”. (Miron Manega, opinie exprimată în publicația ,,Certitudinea”, nr. 30 din 2019) *** ,,Viorica Ursuleac (1894-1985) – soprană română originară din Bucovina, despre care astăzi nu se mai știe nimic. Rămîne legată mai mult de muzica lui Richard Strauss. (A nu se confunda cu pianista Mihaela Ursuleasa, moartă de tînără în 2015.)

Viorica Ursuleac a fost contemporană și a împărțit gloria artistică cu cîntăreața poloneză de operă Janina Lewandowska, supranumită «privighetoarea de la Poznan». Pilot de rezervă, ea a fost doborîtă în zbor de nemți și predată rușilor, care au împușcat-o, cu un glonț

în ceafă, în pădurea de la Katyn, Bielorusia (1939).

Rușii au asasinat atunci 4.400 de ofițeri polonezi luați prizonieri. Astăzi, Lewandowska simbolizează Polonia și servește ca exemplu pentru tinerii polonezi”. (Așa cum Marianne simbolizează Franța. În deceniile trecute, Brigitte Bardot și Mireille Mathieu au întruchipat-o pe Marianne, iar figurile lor tinere și frumoase au apărut pe mărcile poștale și au servit ca modele sculptorilor și pictorilor - n.m.)

(Ion Mihai Cantacuzino - ,,O viață în România. De la Belle Époque la Republica Populară, 1899-1960”, Editura ,,Fides”, 2012) *** Ar fi prea puțin să afirmi că Tudor Mușatescu (1903-1970) avea popularitate. Nu, oriunde se afla, în Cîmpulungul său natal, la București, în Moldova sau în orice parte a țării, el era iubit și chiar aclamat pe stradă.

Era iubit pentru că nu era cinic precum Caragiale, din care se trăgea. Era iubit pentru spiritul său scăpărător, creator de ,,mușatisme”, calambururi și vorbe de duh.

Tudor Mușatescu găsea umor în toate. Avea o inimă bună și credea în om. Era înțelegător și iertător chiar și cu cei care îi făcuseră rău într-un fel sau altul. Mulți l-au găsit neserios, motiv pentru care n-ar fi fost admis la Universitate sau în Academie, neștiind că, pentru un umorist, neseriozitatea este un titlu de glorie.

Reproducem, în continuare, o povestire de tot hazul legată de o întîmplare din viața marelui umorist pe cînd își făcea armata. ,,Eram sergent T.R., își începe nea Tudorică relatarea, la Regimentul 1 Artilerie grea din Craiova.

Comandant, colonelul Dumitrescu, zis «Păpușa». De Sf. Nicolae, urma să aibă loc jurămîntul recruților, fiecare urmînd a depune jurămîntul după confesiunea sa, cum zice la carte. În regiment se găseau și 4 turci din Dobrogea. Cu toate intervențiile făcute în timp util, de regiment, nici Hogea de la Ada-Kaleh (care era «gravid bolnav», după cum însuși s-a exprimat în scrisoarea de «scuzați la mine»), nici cel de la Medgidia, chemat telegrafic, nu s-au prezentat în ziua jurămîntului, astfel că cei 4 turci ar fi urmat să rămînă «nejurați», din lipsă de «confesor». Dar ordinul e ordin. Pînă la 6 decembrie, toți recruții trebuiau să se afle cu jurămîntul depus. Și atunci, colonelul, în conferința respectivă, la care am participat și noi, sergenții, ca o atenție, a găsit unica soluție salvatoare.

- Domnilor! Noi nu putem să așteptăm nici să se facă bine Hogea de la Ada-Kaleh, nici să «denieze» să vină măgarul ălălalt de la Medgidia, nici papa ăla al lor – sau Vizir, ce semiluna mă-sii e – să vie de la Craiova, de la Istanbul sau din Asia mă-sii, unde e cu patriarhia, așa că – pentru a ne conforma ordinelor primite și care sîntem deja în întîrziere cu 4 turci – acești turci vor fi botezați, chiar astăzi, în religia creștină și mîine vor depune jurămîntul, în fața părintelui confesor al garnizoanei, cu care am și vorbit și-a zis că se poate după canoane și-l doare în fund de Coran... Mușatescule dragă, te rog să nu rîzi, că nu e de glumă, și dumneata, ca gazetar, să nu cumva să scrii un rînd de treaba asta, că mă supăr pe tine, mama lui de Hoge, că sîntem între noi, și numai el ne-a făcut toată încurcătura.

După-amiază, în sala de mese, cei 4 turci, îmbrăcați în cămăși curate, au fost botezați, pe rînd, într-un butoi cu apă căldicică, primind, la noroc, nume de Ion, Vasile, Grigorie și Dimitrie. A doua zi, au depus jurămîntul legiuit, în fața popii, ca niște buni creștini. Și a doua zi, după botez, ca de obicei, cînd apunea soarele și bateria se afla toată în jurul tunului de 150, spre a învăța nomenclatura, cei 4 noi creștini au ieșit din rînd și, dîndu-se după magazia de «ifecte», și-au executat rugăciunile lor otomane, prosternîndu-se în zăpadă spre slava lui Allah.

- Domnule colonel, a raportat căpitanul Ionescu, seara, după program, ce fac cu turcii? Se închină tot turcește.

- Dă-i în mă-sa, Ionescule dragă. Principalul este că au depus jurămîntul, și noi sîntem în regulă. Restu’, să fim atei!”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 19 iulie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (28)

Ciudata moarte a lui Mussolini (6)

Ziaristul italian Paolo Monelli scrie că ducele, după violenta lui discuţie cu generalul neamţ, „cade iarăşi întrun soi de nepăsare bolnăvicioasă, dînd atenţie tuturor argumentelor care se vîntură în jurul lui şi neştiind ce anume hotărîre să ia. Unii îl îndeamnă să plece imediat, alţii îi sugerează să rămînă la Milano”. Pe neaşteptate, el pune capăt tuturor discuţiilor şi se duce să se-nchidă singur într-o cameră. Puţin după aceea iese de acolo „cu un aer răvăşit” şi dă ordin de plecare spre Como.

Franco Bandini prezintă o a treia versiune. După el, Mussolini era hotărît să plece la Como imediat ce a sosit la prefectură. Bandini citează relatarea lui Vittorio Mussolini: „Tatăl meu i-a adunat pe miniştrii, pe ierarhii şi pe funcţionarii prezenţi acolo şi, examinînd o hartă întinsă pe o masă, a spus: «Părăsim imediat Milano cu destinaţia Como»“. Zaccharias confirmă că după ce a sosit la prefectură, ducele i-a convocat pe toţi în salonul oficial şi le-a spus că vor pleca la Como.

Oricare ar fi versiunea pe care o reţinem, rezultatul este acelaşi. La 24 aprilie 1945, la orele 20, Mussolini a renunţat să mai ducă tratative cu Rezistenţa. Poate că întrevederea de la arhiepiscopie a fost suficientă pentru a-l convinge că Comitetul de eliberare naţională nu putea asigura îndeplinirea angajamentelor sale. Şi apoi, a te da pe mîna Comitetului însemna, la urma urmelor, să fii predat aliaţilor. De cîte ori nu repetase el că preferă orice, chiar şi moartea, decît să cadă în mîinile americanilor.

– Un proces răsunător în Madison Square? Niciodată! ... Noaptea se lasă încet asupra oraşului Milano. E doar ora 7 seara, dar străzile sînt aproape pustii. Pentru milanezi nu mai e timp de hoinărit pe străzi. Toţi se întorc cît mai devreme acasă, unde găsesc nişte apartamente fără foc şi cu cămările goale. Dar asta e totuşi preferabil străzilor sinistre, fără lumină.

Deodată, liniştea e tulburată de uruitul unui convoi motorizat care vine dinspre prefectură. În lumina nesigură a unui crepuscul trist se distinge un şir de

maşini ce se apropie. În frunte merge maşina deschisă a prefectului Gatti. Probabil pentru a pune mai bine în lumină funcţia sa, fără însă a putea demonstra eficacitatea poziţiei aceleia incomode, prefectul, îmbrăcat cu o cămaşă neagră, stătea pe o aripă, ţinînd un automat sub braţ. În urmă venea automobilul personal al lui Mussolini, un „Alfa Romeo”, tot deschis. Ducele era în ţinută de campanie, fără centiron şi, ca întotdeauna, fără galoane. În urmă veneau zece maşini şi două vehicule blindate, ocupate de un detaşament german comandat de locotenentul Birzer şi de un detaşament italian. La urmă de tot veneau cîteva zeci de maşini particulare, în care se înghesuiră demnitarii cu familiile şi prietenii lor, în total vreo sută de persoane. Bărbaţi, femei, copii, stăpîniţi cu toţii de un sentiment comun: frica. Într-una din aceste maşini se afla şi Claretta Petacci...

S-a hotărît să plece într-o clipă, îndată ce a aflat că Mussolini părăsea Milanul. Şi-a umplut geanta cu 45.000 de franci elveţieni şi şi-a demontat singura bijuterie de valoare, un inel cu un diamant de douăsprezece carate, pe care 1-a cusut într-o bretea de la sutien. Împreună cu fratele ei Marcello şi cu prietena lui a sărit în maşină şi s-a alăturat convoiului de fascişti care fugeau... În coada convoiului vin nişte camioane în care au fost încărcate 56 de geamantane şi valize: documentele de stat şi „tezaurul” Republicii, două miliarde de lire, peste 15 milioane de franci noi. Mussolini a pus să se încarce într-o camionetă cîteva lăzi conţinînd arhivele lui personale. Coloana o apucă pe autostrada care duce la Como. Aerul este sfîşiat de explozii: bubuit de tunuri şi zgomot surd de bombe. La periferia Milanului se dau primele lupte între partizani şi fascişti.

Cei patruzeci de kilometri de la Milano pînă la Como au fost parcuşi în ceva mai mult de patruzeci de minute.

Vittorio Mussolini, care se află în ariergardă, soseşte la prefectura din Como înainte de orele 21. Şapte ore. Atît a stat Mussolini la Como. Şapte ore în timpul cărora a fost agitat, nervos, mai sumbru ca niciodată, fără astîmpăr, „ocupîndu-se de tot felul de fleacuri”. N-a

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (9)

III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (5)

3.3. Cercetări pentru înfăptuirea revoluţiei agrare și creşterea producţiei agricole (2) * În domeniile silviculturii şi gospodăririi apelor: conservarea şi creşterea suprafeţei fondului forestier pe seama terenurilor degradate inapte pentru folosinţe agricole; creşterea productivităţii pădurilor și acumulărilor de masă lemnoasă pe picior; mărirea ponderii pădurilor cu funcţii de protecţie deosebită a mediului înconjurător şi calităţii vieţii; conservarea și dezvoltarea speciilor autohtone valoroase - stejarul, gorunul, fagul, salcîmul, bradul, molidul, laricele furnizoare de masă lemnoasă cu calităţi tehnologice superioare; prevenirea şi combaterea factorilor dăunători biotici și abiotici în vederea asigurării unei stări fitosanitare care să nu stînjenească procesele biologice normale ale pădurii; valorificarea superioară a altor produse ale pădurii; reducerea consumurilor specifice de apă pe baza îmbunătăţirii tehnologiilor de producţie şi modificarea utilizării lor tradiţionale, pentru a permite refolosirea și reciclarea lor; identificarea recuperării şi valorificării substanţelor utile şi secundare din apele uzate brute și nămoluri; elaborarea de tehnologii de producţie cu consumuri de apă scăzute și cu un grad cît mai redus de impurificare; realizarea de tehnologii de producţie fără evacuări de reziduuri poluante în chimie și petrochimie, metalurgie feroasă și neferoasă; noi tehnologii de tratare-epurare a apei uzate și altele.

3.4. Cercetări pentru crearea și dezvoltarea unui sistem unitar avansat al transporturilor

Înscrise în cerinţele afirmării revoluţiei tehnicoştiinţifice în toate ramurile şi sectoarele de activitate ale ţării şi în exigenţele creării şi dezvoltării unui sistem național unitar avansat al transporturilor, pentru a asigura legăturile specifice ale momentelor reproducției materiale și desfășurării vieții sociale ale României, în condiții de eficiență ridicată, cercetările în domeniu au avut ca obiective mai importante: Pe ansamblu: identificarea mutaţiilor posibile şi a limitelor acestora în ceea ce priveşte optimizarea configuraţiei structurii tipologiei mijloacelor de transport, a reţelei de comunicaţii şi a punctelor de exploatare; reevaluarea structurii parcului de nave maritime, care să asigure o aliniere permanentă la cerinţele - tot mai riguroase - ale traficului internaţional, inclusiv ale dezvoltării traficului maritim-costier; exploatarea extensivă şi intensivă a sistemului de navigaţie interioară, într-o concepţie unitară, care să asigure şi posibilităţi completive sau de substituţie intermodală; reconsiderarea tehnologiilor de transport existente, inclusiv a posibilităţilor tehnice şi tehnologice privind introducerea în regim de exploatare curentă a unor sisteme neconvenţionale de transport; realizarea unor sisteme de transport intern uzinal cu infrastructură şi tracţiuni neconvenţionale şi mijloace de grupaj specializate; cibernetizarea sistemelor de conducere şi decizie în activitatea de transport la nivel sectorial şi naţional; cibernetizarea sistemelor de legătură transporturi-utilizatori; extinderea informaticii distribuite în coordonarea şi urmărirea pe niveluri decizionale a activităţii din cadrul sistemului de transport; proiectare şi fabricare asistate de calculator a mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie.

dormit o clipă. De altfel, s-ar putea spune că întregul oraş Como era la fel. Era un du-te-vino neîntrerupt, un zgomot asurzitor: coloane germane străbăteau oraşul, detaşamente fasciste se revărsau din toate părţile spre acest liman cu totul provizoriu. Şi deasupra tuturor plana necunoscutul, o imagine obsedantă: partizanii. Erau acolo, se ştia. Erau pretutindeni, inaccesibili, dar putînd să lovească oriunde şi oricînd voiau. În toiul nopţii, Mussolini se aşază la un birou, ia o foaie de hîrtie. Caută un toc, o călimară. Nu există aşa ceva. Se află însă din întîmplare pe acolo un creion bicolor, îl ia şi începe să scrie: „Dragă Rachele, iată-mă ajuns la ultima fază a vieţii mele, la ultima pagină a cărţii mele”...

Mai tîrziu, noaptea, Mussolini izbuteşte să obţină legătura telefonică cu donna Rachele. Un dialog întrerupt de suspinele Rachelei. Cu toate acestea, încearcă să-l încurajeze: – Există atît de mulţi oameni care sînt gata să lupte pentru tine şi pentru Italia...

Vocea lui Mussolini este tristă: – Nu mai există nimeni. Sînt singur... Pînă şi Cesarotti, şoferul meu, m-a părăsit. Rachele, tu ai să începi o viaţă nouă, cît despre mine, eu trebuie să-mi urmez destinul. În scrisoarea adresată Rachelei, el a pomenit din nou de Valtellina. Un laitmotiv tragic. Numele acesta 1-a obsedat, literalmente, de-a lungul tuturor acelor ceasuri.

Să se fi gîndit el, într-adevăr, să clădească din temelii o fortăreaţă în care, cu ajutorul ultimilor fascişti rămaşi credincioşi, să lupte aşteptîndu-şi moartea? În noaptea aceea se pare că mai credea încă în această posibilitate.

Spunea că aşteaptă cinci sute de oameni hotărîţi care trebuie să sosească de la Milano. Îi promisese ministrul Pavolini. Categoric. Dar orele se scurg. Nici unul din „oamenii hotărîţi” nu se iveşte la Como.

Mussolini se ridică cuprins de o furie bruscă: – O să cuceresc muntele cu cămăşile negre din Como! E posibil oare să nu se găsească cinci sute de oameni gata să mă urmeze? În jurul lui nimeni nu răspunde. Şi ducele lasă capul în jos. E singur. (va urma) ALAIN DECAUX. Soluţiile tehnologice ale cercetărilor ştiinţifice urmăreau: extinderea modelelor de simulare a activităţilor pe lanţul economic integrat aprovizionareproducţie-transport-desfacere; perfecţionarea sistemelor informaţionale în sectoarele specifice activităţii de transport; utilizarea instalaţiilor cu tehnică de calcul încorporată în sistemele de dirijare a circulaţiei mijloacelor de transport; utilizarea de noi surse de energie şi surse alternative pentru propulsia mijloacelor de transport şi în operaţii tehnologice auxiliare procesului de transport; extinderea tehnologiilor de transport cu nave specializate RO-RO, Ferry-boat, portbarje, port-containere, autoîncărcătoare, nave modulate; automatizarea operaţiilor de încărcare/descărcare în punctele de joncţiune ale modurilor de transport; sporirea gradului de automatizare a instalaţiilor de pe mijloacele de transport; automatizarea sistemelor de diagnoză a stării tehnice a mijloacelor de transport; optimizarea sistemelor de investigaţie pentru încercările structurii şi materialelor din domeniul construcţiei infrastructurii sistemelor de transport; extinderea echipamentelor automatizate, destinate controlului şi efectuării lucrărilor de întreţinere a infrastructurii de transport; extinderea tehnologiilor de recuperare a energiilor reziduale, a materialelor refolosibile, recondiţionării complexe şi cu tehnici şi procedee îmbunătăţite; perfecţionarea echi­ pamentelor şi tehnologiilor pentru reducerea/eliminarea poluării mediului înconjurător de către mijloacele de transport.

Contribuţii similare au adus cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică autohtone în construcţii, telecomunicaţii, metrologie, învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, comerţ interior şi exterior, turism, staţiuni balneo-climaterice şi de tratament, gospodărie comunală şi în celelalte domenii de activitate economicosocială ale României. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

(24 Restanele i pierderile Centenarului (24) Statul romn i cultura naional (9) În episodul de față al acestui serial, care se apropie de final, a doua parte a sintagmei din titlu are o acoperire perfectă, narațiunea prezentată fiind 100% o pierdere a Centenarului, mai bine zis, o pierdere (ca și multe altele) a ultimului sfert de Centenar. Desigur, trecerea peste România a unei sute de ani a lăsat urme profunde în toate planurile de dezvoltare a societății. Odată cu dispariția generațiilor care au contribuit la edificarea noii societăți au dispărut și unele edificii, acestea nerezistînd mușcăturii fatale a timpului nemilos. Dar, nu la aceste pierderi, pe care le putem considera naturale, am făcut referire în prezentul serial jurnalistic. Pierdere – în înțelesul Dicționarului – este ceva în opoziție cu cîștigul, iar, în înțelesul strict istoric, constituie un element concret, care a fost distrus în totalitate, sau deteriorat, datorită neglijenței de tip uman.

Din varii motive, cu substrat obiectiv sau subiectiv, opere de artă, artefacte, clădiri declarate monument istoric (unele chiar sub protecția UNESCO), case memoriale, clădiri cu rezonanțe istorice în devenirea noastră ca stat și națiune – au fost neglijate sau abandonate, lipsind istoria și cultura națională de un număr însemnat de dovezi și izvoare perene, care trebuiau fructificate în mod științific. Exemplele prezentate pînă acum cred că au fost edificatoare – morala și dialectica păstrării acestora fiind a priori înțelese de fiecare dintre noi.

Ceea ce veți citi, în continuare, este o dovadă în plus, venită să incrimineze proasta gestionare a trecutului nostru istoric, de către Statul Român, care s-a lăsat tîrît într-un anturaj nefast, cu unii profitori ai revendicărilor postdecembriste, ori a reacționat inert acolo unde patrimoniul național era în pericol.

București – str. Barbu Delavrancea nr. 47 Ce nume de stardă predestinat! Cum să te cheme cum te cheamă (o să vedeți cum), și să locuiești pe o stradă cu nume de scriitor? Dar, s-o luăm metodic. Dacă vii pe Șoseaua Kiseleff, dinspre Arcul de Triumf, și faci la dreapta, pe strada Docenților, prima intersecție este cu strada Barbu Ștefănescu Delavrancea. Mergînd la pas, pe trotuarul acoperit de umbra binefăcătoare a unei amiezi de vară bucureșteană, nu poți să nu observi casele cochete – construcții interbelice, sau și mai vechi, înconjurate de pomi rotați, cu frunze bogate și verzi, adevărate laboratoare de clorofilă. Privesc în dreapta, privesc în stînga, și

Casa Sadoveanu -ruine printre copaci

Anul 1954. Mihail Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira admirația față de acest loc liniștit, cu vilișoare perfect îngrijite, naște un sentiment de invidie, în raport cu atîtea și atîtea locuri din Capitală unde construcțiile sînt la grămadă, urbanistica civilizată lăsînd locul arbitrariului și prostuluigust.

De-odată am o tresărire. Pe partea dreaptă a străzii, cum mergi spre intersecția cu strada Ion Mincu, între două construcții impecabile, dau cu ochii de un semn al morții și al neantului – o vilă în ruină, etalîndu-și rănile timpului printre frunzișul copacilor care, oricît ar fi de stufoși, nu pot masca, în totalitate, cangrena acestei foste locuințe. Dornic să imortalizez această ,,excepție de la regulă”, deschid aparatul și încerc, din mai multe unghiuri, să pun pe card ceea ce privirea mea nu putea reține și reda, eventual, aceste imagini neverosimile.

Făceam fotografii fără să știu de ce descoperire voi avea parte în curînd. Unul dintre rarii trecători, la acea oră – o doamnă cu pălărie și umbreluță de soare, semn al unei anume distincții, îngemănate cu un simț practic al realității – văzîndu-mă că fac fotografii, așa, aproape în treacăt, vorbește: ,,Fotografiați casa lui Sadoveanu. S-a ales praful de ea, ca și de țărișoara asta!”. Mai mult de atît, n-a mai scos nici un cuvînt. Pînă să-mi revin din uluială, cu un ochi în stradă și cu unul la ruina din fața mea, doamna care aruncase ,,bomba” dispăruse, intrînd într-una din curți, pe sub arcul umbros al portalelor bine desenate în configurația stradală. Provocarea fusese, însă, lansată. Chiar de a doua zi am început documentarea, în urma căreia mi s-a dezvăluit un caz incredibil, brodat pe viața prolificului scriitor Mihail Sadoveanu și a fiicei acestuia, Profira Sadoveanu, poveste ce urmează.

Drama perpetuă a retrocedărilor Mihail Sadoveanu. I s-a spus ,,Ceahlăul Lite­ raturii Românești” – masiv muntos din Carpații Orientali, cu cel mai înalt vîrf, Toaca (1904 m) – comparație care sugerează importanța scrii­ torului în panoplia generală a literaturii. Întradevăr, comparația este viabilă, numai dacă enumerăm cîteva dintre operele acestui titan al literaturii noastre cădem de acord cu comparația de mai sus: Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Nicoară Potcoavă, Baltagul, Hanul Ancuței, Nada Florilor, Nopțile de Sînziene... și așa mai departe pînă ce vom epuiza cele peste 100 de titluri ale molcomului moldovean din Pașcani.

Din cei 10 copii ai scriitorului, Profira (născută la Fălticeni, la 21 mai 1906), a fost al treilea născut, și prima fată. Probabil acest fapt să fi determinat

crearea unei legături speciale dintre tatăl scriitor și fiica absolventă a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași – legătură concretizată prin încrederea deosebită acordată de Sadoveanu acestei fiice. Astfel, Profirița (numele de alint) a stat alături de părintele său, fiindu-i secretară, bibliotecară, corector. Ajuns la vîrsta creației depline, Mihail Sadoveanu și-a luat familia și s-a mutat la București, în cocheta vilă de la nr. 47, de pe strada Barbu Delavrancea, locul de naștere a mai multor opere valoroase, printre care și romanul capodoperă, Frații Jderi. În timpul regimului comunist, Mihail Sado­ veanu devine o personalitate de prim rang în noua societate, deținînd, timp de 14 ani (1947-1961), o funcție importantă în stat – vicepreședinte al Marii Adunări Naționale (un fel de Parlament al României, în vremea aceea). În acest timp, în locuința din strada Delavrancea 47, a rămas Profira Sadoveanu, care, din anul 1950 (casa fiind naționalizată), devine chiriașă. Pînă în 2003, anul în care fiica scriitorului moare, la aproape 100 de ani, aceasta avea să cunoască și fața murdară a lumii în care trăia – lucru generat chiar de locuința ajunsă, astăzi, în ruină.

Anul 1990 aduce un nou statut fostei case a lui Mihail Sadoveanu (decedat în 1961), Ministerul Culturii luînd-o sub identitatea sa și declarînd-o Casă Memorială. Așa cum am putut constata și în alte cazuri (prea multe cazuri), memoria celor în numele cărora au fost desemnate aceste case memoriale nu a contat prea mult în fața valului schimbării, memoria fiind dată uitării, pe fundalul luptei acerbe pentru a pune mîna pe proprietățile în cauză – astfel, Casa Memorială din strada Bar­ bu Delavrancea devine ținta samsarilor de locuințe.

Mai întîi, în anul 1997, moștenitoarea de drept a casei, o oarecare Ruxandra Ioana Huch, cîștigă imobilul în instanță și pornește lupta cu Ministerul Culturii pentru a obține declasarea casei din statutul de Casă Memorială, încercare eșuată.

Chiar dacă avea cunoștință despre faptul că nu putea vinde imobilul (acesta fiind clasificat de către Ministerul Culturii), noua proprietară îl scoate la vînzare, primind 300.000 de dolari de la un om de afaceri româno-elvețian. Prin documentele semnate, cumpărătorul se obligă să le asigure chiriașilor, care erau obligați să părăsească locuința ce intrase în posesia unui alt proprietar, locuințe personale (apartamente și garsoniere), și să le plătească acestora întreținerea atîta timp cît vor fi în viață.

Din clipa mai sus menționată începe drama imobilului din strada Barbu Delavrancea nr. 47, dramă împletită cu cea a Profirei Sadoveanu –

Drumul Vitoriei Lipan, în căutarea lui Nichifor

labirintului de pe vremuri peste labirintul politic al zilelor noastre.

Boierii noștri făceau parte din neamul Mic­ leștilor – neam de boieri moldoveni, cu atestat de pe la jumătatea Secolului al XV-lea, un adevărat clan care a dat Țării oameni politici, mitropoliți, înalți dregători și, bineînțeles, însemnați pro­ prietari de pămînt. Oameni cu carte și cu caracter, Micleștii au știut să-și onoreze blazonul marii familii, emblema reprezentativă pentru puterea și implicarea lor în viața Moldovei – o cetate cu două turnuri și o poartă aurită deasupra căreia se află o cheie și o sabie încrucișate. Cîteva nume au rămas înscrise în Panteonul strălucitor al Casa Miclescu - cît va mai sta în picioare? marilor oameni care au pus umărul la propășirea scriitoare și traducătoare remarcabilă – mutată României. Săndulache Miclescu – deputat în în cartierul Berceni. Drama nu provenea doar Divanul ad-hoc, în timpul domniei lui Al. I. Cuza; de la mutarea propriu-zisă, ci era generată de Emil Miclescu – director general al Societății alungarea unei persoane de 90 de ani din mediul Calea Ferată Română; Constantin Miclescu ei de creație literară, unde lăsa în urmă (forțată Mitropolit al Moldovei, ulterior, Mitropolit pri­ să facă acest lucru) o avere națională greu de mat al României; Jean Miclescu – avocat; Radu cuantificat. Enumerînd componența acestui Miclescu – colonel...

De ultimele două nume din ancestrala familie inventar nu facem decît să arătăm fața hîdă a Culturii Naționale, distrusă de indivizi ahtiați a Micleștilor se leagă, în mod direct, cea de-a după bani, cu concursul (direct sau indirect) doua poveste din episodul de față, unde găsim al reprezentanților puterii de la București: – ca o trăsătură de unire – același fel de ruine, manuscrise și documente olografe – provenite doar că pe altă stradă, și cu același deznodămînt. de la Mihail și de la Profira Sadoveanu – mii de Tatăl lui Radu Miclescu, avocatul Jean Miclescu, construiește, cu ajutorul arhitectului Ion Mincu, cărți, zeci de tablouri de artă, mobilier, pian...

Neputînd fructifica obiectul cumpărat – casă, o casă impozantă, pe Bulevardul Kiseleff, la garaj, teren de 800 mp – noul proprietar a lăsat numerele 35-37, în București. Casa, în stil totul baltă, probabil în așteptarea unor zile mai neoromânesc, cu colonade care sprijină arcadele bune. Timpul, ajutat de oameni, a lucrat nemilos, unor ferestre înalte și înguste, era o înlănțuire de distrugînd zestrea literară și artistică, rămasă corpuri cu geometrii variabile, ceea ce îi conferea fără stăpîn în fosta casă a lui Mihail Sadoveanu. o imagine de castel medieval, într-un peisaj Dintr-o locuință de prestigiu, aureolată de numele luxuriant, așa cum se prezentau curțile boierești și renumele de Sadoveanu, dintr-un cadru ideal de la Șosea.

Datorită poziției sale, dar, mai ales, cons­ pentru creație – în care chiar s-au scris cărți valoroase, rămase în Istoria Literaturii Române trucției originale și curții generoase, Casa Mic­ ca repere esențiale – datorită jocurilor de mai sus, lescu devenise un adevărat centru culturalcasa a ajuns raiul boschetarilor și aurolacilor din artistic al Bucureștilor, prodipendada din acei zonă. Punînd stăpînire pe biblioteca maestrului ani găsind, săptămînal, locul potrivit spre a-și și a fiicei sale, numai de citit nu le ardea acelor etala bogăția vestimentară și elocvența emo­ oameni ai străzii, confundînd sutele de tomuri țională a discursurilor. Anul 1948 – anul refor­ cu lemnele de foc – tot era frig în apropierea mei economice, de vîrf, a Guvernului Petru Crăciunului anului 2012 – incendiul provocat de Groza, instalat la 6 martie 1945, provoacă acești inconștienți a definitivat ,,opera” începută schimbări majore și în domeniul spațiului de niște minți rătăcite prin labirintul democrației locativ. Naționalizarea ajunge și pe Kiseleff, casa Micleștilor trecînd în proprietatea Întreprinderii românești postdecembriste.

La data și ora cînd citiți aceste rînduri – de Construcții, Reparații și Administrare Locativă ca un prohod sadovenian – Casa din Barbu (ICRAL), adevărații proprietari urmînd să fie Delavrancea, 47, plînge cu lacrimi nevăzute din evacuați sau să aibă dreptul să locuiască într-o ochii zidurilor sparte, așteptînd-o, poate, pe mică parte din imobil, cu statut de chiriași.

Colonelul Radu Miclescu făcuse studiile Vitoria Lipan, de la Măgura de pe Tarcău, să-l militare în Franța, la vestita Școală Militară de la mai caute odată pe Nichifor, de data aceasta în cărțile arse din sălașul părintelui său adoptiv, Saint-Cyr, absolvind și cursurile Școlii Superioare de Război din București, fiind un bun ostaș al Conu Mihai...

Armatei Române în primul război mondial.

Boieri vechi și boieri noi

Oricît ni s-ar părea de odios (mai ales în viziunea ideologiei comuniste) cuvîntul boier, conotația acestei vocabule are și alte semnificații, în afara celor descrise de unele Dicționare din acei ani. Poate, pe alocuri, în anumite circumstanțe istorice și sociale, unii boieri or fi asuprit țăranii care lucrau pe întinsele moșii din lumea rurală, poate că desculții lui Zaharia Stancu au existat aievea, și chiar ,,1907 din Primăvară pînă în toamnă” a fost reflexul unei realități a acelui început de secol.

Indiferent din ce unghi istoric am analiza acest subiect, întrucît astăzi ne vom referi la o familie dintre marii boieri ai României, vom urma firul Ariandei pentru a încerca suprapunerea

Secvenţă din filmul „Felix şi Otilia“, filmat în Casa Miclescu

Intrat și el sub tăvălugul noilor schimbări din societatea românească de după 23 august 1944, pierde moștenirea din Kiseleff, fiindu-i permis, totuși, să locuiască într-o cameră, unde avea să trăiască aproape pînă la limita de dispariție a regimului comunist. În paralel cu drama fostului colonel Radu Miclescu – ultimul vlăstar al vechii familii de boieri Miclescu – casa din Kiseleff 35-37 își trăiește propria dramă, deocamdată fiind ferită de pericolul distrugerii. Destinul face ca locuința să aibă din nou legătură cu arta, printr-o conjunctură favorabilă, aceasta fiind închiriată de la ICRAL de către Uniunea Artiștilor Plastici, care a oferit-o unui pictor-activist, Ștefan Szonyi –,,Pictor de naționalitate maghiară din România, prof. univ. la București. Compoziții murale și de șevalet, impunătoare prin unitate, amploare a viziunii și expresivitate de un patetism sobru («Ecaterina Varga», «Plutașii», «Nu vom uita»).

Maestrul emerit al artei ” – așa cum este definit într-un Dicționar.

Timpul veacului trecut se scurge peste destinele complicate ale oamenilor ca și peste ale caselor, împletindu-le și despletindu-le soarta în fuiorul vieții pămîntene pînă în clipa în care firul se rupe definitiv. De bine, de rău, deși casa nu-i mai aparține în acte, colonelul pensionar Radu Miclescu se putea declara mulțumit, pentru că fiecare nou răsărit de soare îi alimenta bucuria de a privi și a trăi reflectarea astrului ceresc în oglinda casei părintești. A apucat să trăiască și să fie martorul unui act artistic mai aparte, în care casa lui a devenit parte a acestui act. Este vorba de alegerea casei Miclescu pentru turnarea filmului ,,Felix și Otilia” după romanul ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu – eveniment ce perpetuează imaginea (cinematografică) a acestui imobil peste linia vieții noastre. Și, ca o coincidență a lumii care ne înconjoară, să reamintim că eroina romanului călinescian era interpretată de o frumoasă actriță cu nume unguresc – Szonyi. Nu era altcineva decît fiica noului locatar de pe Kiseleff 35-37, Julieta Szonyi!

Felix și Otilia au trecut demult pragul premierei, găsindu-se acum la Cinematecă. Din păcate, și Casa Miclescu a trecut un fel de prag – cel al vericalității. Vîndută în anii postdecembriști, ea a fost cumpărată de doi oameni din fotbalul autohton, neinteresați de valoarea patrimonială a imobilului, ci de suprafața de teren și poziția acestuia în aria Bucureștilor. Pentru că nu o puteau demola – casa este înscrisă pe lista Monumentelor de interes local, în cadrul Ministerului Culturii și Identității Naționale – noii proprietari au adoptat metoda autodemolării, adică au lăsat-o în paragină.

Astăzi, arată așa cum o vedeți în fotografia din această pagină.

Ca și în alte cazuri, copacii maiestuoși nu pot acoperi, în totalitate, dezastrul produs de îngemănarea acțiunii umane cu cea a naturii. O ruină în acest loc mirific din Bucureștii betoanelor încinse, echivalează cu o crimă socială. Dacă mai adăugăm și ștergerea numelui unei familii care a dat oameni de soi acestei țărișoare, din panoplia Istoriei Naționale, avem în față tabloul lugubru al unei Istorii sparte în cioburi, peste care călcăm cu cizmele indiferenței și nesimțirii.

Poate Guvernul României, prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, să pună capăt acestui dezastru, oprindu-i pe acești ciocoi noi să ne demoleze Istoria Națională? (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 19 iulie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Paralizia Bunului Simț (urmare din pag. 1) Persoane care zi de zi ne arată că puțin le pasă de această țară, persoane care aduc și mai multă sărăcie și lipsă de speranță în România. Ei dictează și ne spun că așa este bine, ei mint cu nerușinare. Cu toate acestea, însă, poporul îi alege - poporul, sau măcar 51%, îi votează, îi adulează, îi ajută din patru în patru ani, sau o dată la cinci ani, să fie din nou fericiți conducători.

Istoria acestei țări, pentru cei care o mai știu, ne-a arătat că toți cei care au iubit-o, au fost uciși. Unii de străini, alții chiar de poporul iubitor. Istoria recentă ne arată că poporul român a fost și va continua să fie slab, lipsit de reacție, paralizat în frică, atît timp cît cei care îl conduc sînt sprijiniți din afară. Poporul, națiunea română, nu iubește patrioții, în general, poporul nu iubește și nu respectă valorile românești.

Este adevărat, nu mă refer la întreg poporul, dar, din păcate, cei despre care vorbesc sînt fie o majoritate, fie doar cei care contează în alegerea drumului pe care România îl are de parcurs. Poporul nu are cunoștințele necesare, nu dispune de discernămînt, de propria judecată ca să înțeleagă că, indiferent ce armată e pe acest tărîm, ea este de ocupație, că munca lui, de orice fel, este, de fapt, exportată, în timp ce valorile care rămîn pe aceste plaiuri sînt din ce în ce mai puține. Poporul nu înțelege că presa pe care o adoră nu îi apără drepturile, poporul nu înțelege că cei care apar la TV și îl învață ce să facă au interese obscure, și nu îi doresc binele. Poporul nu știe că ziarele, televiziunile, agențiile de presă au nevoie de bani, de mulți bani, și că acei bani vin din zone ale căror interese sînt apărate de către instituția de

presă care le finanțează. Poporul vine și crucifică un om precum Corneliu Vadim Tudor, care s-a sacrificat pentru el, pentru simplul motiv că în ,,Epoca de aur” a scris o poezie prosistem, dar același popor îl votează cu ambele mîini pe unul ca Iliescu, care a fost chiar sistemul. Mă gîndesc, și nu o dată, ce mare noroc a avut poetul Nichita Stănescu să moară înainte de 1989. Dacă ar mai fi trăit după anul 1990, era în mod absolut pus la zid de acest popor ,,minunat” care se numește și român pe deasupra.

Poporul a salutat și s-a bucurat de arestarea unuia ca Dragnea, pe care eu îl consider deținut politic, dar și naiv, în timp ce la Cotroceni este președinte poate cel mai penal om din această țară. Este cutremurător, este descurajant. Dar acesta este poporul român, un grup de oameni care, întîmplător, vorbesc toți aceeași limbă, dar care au în sînge răutatea și perversitatea specifică slugilor care abia așteaptă să rupă gîtul stăpînilor, dacă aceștia sînt români, evident. Pentru că nu au curajul să se pună cu străinii, lașitatea fiind și ea o caracteristică specifică acestei nații. Poporul român a realizat puține lucruri notabile în istorie. Ce a fost realizat, a fost făcut cu finanțare străină și, în general, prin alte țări. Dar, în mare, poporul român, atît de sensibil, a realizat foarte puține, și a avut grijă să mînjească cu noroi totul. Și el, acest popor român, sau o parte din el, este fudul și rîde de alții, fie că sînt ei bulgari, ruși, unguri sau doar sîrbi. Noi rîdem de toți, ajungînd noi înșine de rîsul lumii.

Sînt paralizat, sînt descurajat. Nu merită să scrii ceva bun, să faci ceva bun într-o țară în care nimic nu se poate face decît dacă ai sprijin străin, dacă dai șpagă sau ești un politician bine înfipt. Cum poți să votezi PNL, cînd vezi că acest partid se bate pe viață și pe moarte pentru interesele străine aici, în majoritatea cazurilor? Cum poți să votezi USR, cînd valorile lor nu sînt românești? Cum poți să votezi PSD, cînd încurajează prostia prin însăși prestația lor de doi

Defrișările din Apuseni, subiect de presă în Austria: „260 de milioane de copaci au fost tăiați!”

Portalul austriac Addendum, care se ocupă de anchete jurnalistice, a publicat un amplu material despre defrișările de păduri din România, cu precădere în Munții Apuseni. În Carpații de pe teritoriul României se regăsesc ultimele păduri primitive din întreaga Europă. Marile companii austriece prelucrează lemnul, însă există și grupări criminale care exploatează ilegal pădurile, fiind vorba de un business de miliarde de dolari, mărturisesc ziariștii austrieci. Aceștia au efectuat o vizită în Transilvania, realizînd o amplă investigație despre cum dispar pădurile României.

Austriecii dezvăluie că, în povestea exploatării pădurilor din România, un mare rol joacă companiile austriece și familiile din spatele lor. Jurnaliștii pomenesc de faptul că, deși România găzduiește o adevărată comoară, de la sosirea austriecilor după anul 2000, nu mai puțin de 260 milioane de copaci au fost tăiați. De asemenea, cu toate că două treimi din totalul pădurilor primitive din Europa Centrală se află în România, din cele circa 200.000 de hectare, numai o zecime este protejată.

Addendum a luat legătura cu Horea Petrescu, specialist în biodiversitate, care le-a arătat austriecilor o suprafață de pădure distrusă din Munții Apuseni. Pe marginea drumului forestier străbătut, jurnaliștii au dat peste zeci de pet-uri de bere goale azvîrlite de „drujbași”. „În Munții Apuseni se observă consecințele grave ale defrișărilor, mai ales că pădurile absorbeau apa de ploaie ca un burete și o redădeau constant prin izvoare. Acum sînt viituri dese, iar sute de oameni care trăiau din vînzarea de ciuperci și-au pierdut existența”, dezvăluie ziariștii austrieci. „Sîntem în Munții Apuseni, în Valea Urșilor, dar urși nu mai sînt de mult aici. Acum opt ani, paguba de la o furtună a fost folosită drept oportunitate. Au venit băieții bănoși să facă afaceri, după aceea au venit drujbiștii lor, iar la urmă mii de camioane care au cărat lemnul. Asta e tot ce-a mai rămas, nu au curățat locul. După mulți ani, n-au plantat nicio bucățică de teren”, a declarat Horea.

bani? Cum poate cineva să mă convingă pe mine, fie că este politician sau cine știe ce jurnalist, că partidele din Parlament, dar și alte instituții ale statului, fie că e vorba de Justiție sau Servicii, luptă pentru România, cînd în ultimii ani nu au făcut nimic bun pentru această țară? Poporul român, însă, în imensa lui prostie, îi plătește pe toți. Și pe președinte, și parlamentarii, și procurorii, și judecătorii, și pe ofițerii de informații și șefii lor, și miniștrii și tot. Poporul îi plătește ca să îl vîndă. Nu știu cum era în perioada fanariotă, dar știu că în 1821 a fost înlăturată, cel puțin teoretic.

Perioada asta, însă, 1989 - …, va rămîne în istorie ca reper și exemplu pentru toți, exemplu pentru cît de slab a fost poporul român, cît de naiv, cît de rău cu el însuși.

Mă uit pe așa-zisele sondaje de opinie emise de un ,,guru” al prospecției sociale. Numele celor care se află pe primele poziții sînt alarmant de… aceleași care ne-au zăpăcit țara în ultimii zeci de ani. Este clar că țara asta ori e manipulată și înșelată la TV, așa cum întreaga lume a fost în anii ʼ60 – ʼ70 cu privire la aselenizare, ori are o majoritate proastă și fără speranță, care dorește cu ardoare să o vadă umilită, un lagăr modern și european, condus prin telecomandă de niște oameni deștepți.

Comedia asta numită România, în care românii rîd de ei înșiși, trebuie cumva să înceteze. Ori se declară statutul de colonie - și știm că nu mai are rost să vorbim despre Constituție - ori rîdem în continuare.

Că de stat indepedent nici nu mai poate să fie vorba.

Sper ca cei care doresc să iasă și să se lupte pentru această țară, să aibă înțelepciunea să rămînă liniștiți și să își vadă de viață. Chiar nu merită să te bați pentru un popor care a demonstrat că este compus dintr-o majoritate idioată și o minoritate impotentă și lipsită de orice inițiativă. Petre Țuțea a avut dreptate, așa cum și Brâncuși a avut.

Zonă turistică la limita Clujului, distrusă de defrișări La sfîrșitul lunii mai, Monitorul de Cluj a scris despre faptul că una dintre cele mai frumoase și vizitate zone ale Munților Apuseni, Padiș, situată la limita județului Cluj, a fost distrusă de firmele care exploatează lemnul. Astfel, obiectivele turistice nu mai pot fi vizitate de către iubitorii muntelui, turiștilor fiindu-le interzis accesul. Un clujean, Raul Ionuț, a fost cel care a semnalat o serie de probleme care au apărut în Parcul Național Apuseni, mai exact în zona Padiș, unde se campează de zeci de ani, „de pe vremea Daciilor 1300 și a corturilor ce cîntăreau peste 100 de kg, cu monton”. „Defrișările ilegale au devenit notorii și cei care taie au avut nevoie atît de drumuri pentru transport, cît și de fiecare loc deschis pentru pregătirea lemnelor. La fel vînătorii... pentru că românul dacă moare, moare fie de frig, fie de foame. Astfel, au redus locurile de campare la Glăvoi, sau La grajduri, cum se mai spune. Satul Padiș e în parc natural național, în arie protejată. Totuși, oamenii și-au revendicat terenuri, au îngrădit inclusiv trasee turistice și au construit fără noimă și fără acte, case, cabane, etaj peste etaj. Bineînțeles, cu materie primă din zonă. Să îți pui cortul pe malul apei a devenit ilegal, iar camparea în Poiana Glăvoi, platoul Padiș, Munții Apuseni a devenit ilegală și este interzisă”, a explicat Raul Ionuț. Ulterior, reprezentanții Parcului Natural Apuseni au reacționat, afirmînd că, în ciuda informațiilor apărute în presă, tăierile de păduri sînt legale. De asemenea, cei de la Asociația Rangerilor din România au confirmat faptul că firma care exploatează lemnul în zona Padiș riscă să fie sancționată pentru încălcarea contractului de exploatare a lemnului. „Chiar dacă exploatările sînt legale, este vorba de extragerea arborilor doborîți de furtună. Nu se respectă condițiile de exploatare. Am constatat și noi aceleași lucruri, și vom lua măsurile care se impun. Sperăm să avem sprijinul celor care iubesc Padișul și nu altă atitudine, altfel să nu se mire că, ulterior, efectul unor astfel de luări de poziție nu va fi în beneficiul naturii”, a afirmat Alin Moș, directorul Administrației Parcului Natural Apuseni.

Sursa: Monitorulcj.ro

Se-ntorc pdurile acas Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Te-ngroapă, naţie română, Străinii, încă vie.

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Pe care scrie-n străineşte, RIP, asta a fost să fie.

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Umplute full cu împrumuturi De-acum până-n vecie.

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Rămîn aşa neîngropate, Că n-avem loc, nici glie.

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Aşteaptă, moarte, să le umple: fabrici, spitale, şcoli, armată, cultură, istorie, sate, tradiţii, religie, limbă, suveranitate, independenţă, demnitate, mîndrie, naţiune... întreaga Românie.

Viorel Boldiș

RM

15

Vineri, 19 iulie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Exportul forţat de „democraţie”, arma devastatoare a cotropitorului modern

Timp de secole războiul a fost principalul mod de a cuceri ţările care, din nefericire pentru ele, erau posesoarele unor bogăţii rîvnite de marile puteri politice şi militare ale vremii. Sute de războaie locale şi regionale, inclusiv două conflagraţii mondiale devastatoare, au răvăşit lumea. Apoi, pe nesimţite, învăluite într-o ceaţă densă emanată de propaganda proaspetelor fabrici de „democraţie”, au fost operate schimbări esenţiale în strategiile de cucerire, de subjugare politică şi economică a statelor ţintă.

Motivul mutaţiei? Unul strict pragmatic. Se constatase că războiul este mult prea costisitor pentru invadator.

Prea scump, atît financiar, cît şi uman. Prin urmare, s-au căutat metode mai convenabile din punctul de vedere al costurilor proprii. Este momentul în care s-a inventat exportul forţat de „democraţie”. Cîştigul era multiplu. Pentru cotropitor, cheltuielile proprii deveneau de mii de ori mai mici, forţa de muncă din ţara invadată rămînea intactă, disponibilă imediat, iar bunurile materiale puteau fi însuşite fără eforturi suplimentare. În plus, atitudinea subjugatului faţă de invadator devenea alta. Nu mai era una de ură, de răzbunare, determinate de atrocităţile inevitabile ale războiului. În cazul exportului de „democraţie”, cu o propagandă atent manevrată, cuceritul se simţea obligat chiar să mulţumească invadatorului!

Exportul forţat de „democraţie”, pe înţelesul tuturor Experimentat încă din momentul în care s-a sădit în subconştientul colectiv ideea evident falsă că SUA ar reprezenta exponentul mondial al democraţiei („a crede că doar SUA sînt în posesia unor valori universale este un punct de vedere iraţional”), exportul de „democraţie” a devenit „arma civilă” de succes ale epocii moderne.

Ieşit mai apoi din patrimoniul strict al SUA, exportul forţat de „democraţie” ca înlocuitor al clasicului război a fost şi este încă folosit pentru strivirea unor guverne încăpăţînate, pentru schimbarea unor politici regionale neconvenabile, pentru subordonarea totală a unor state aflate în zonele de interes economic, politic sau militar.

Desigur, ameninţarea militară rămîne prezentă şi este utilizată fără reţinere dacă ţinta, îndărătnică, nu acceptă de bună voie instaurarea „democraţiei” binefăcătoare.

Exemplul cel mai edificator îl reprezintă Siria sau, într-o mai mică proporţie, Libia şi Iugoslavia.

Mecanismul de cucerire prin exportul de „demo­ craţie” este surprinzător de simplu. Ni-l explică, pe înţelesul tuturor, doctorandul Sebastian Oprescu în articolul „Aşa vă place istoria recentă? - «Exportul de democraţie»”: „O.N.G.-urile occidentale au fost prezente în luptele interne pentru putere, atît în Europa de est, cît şi în Africa. Ele au cooperat îndeaproape cu guvernele marilor puteri occidentale şi cu grupările politice locale, afiliate lor. Este vorba de O.N.G.-uri precum Freedom House, International for Electoral System, National Democratic Institute etc. G Soroş a recunoscut deschis, în iulie 2014, că o fundaţie a sa a fost amestecată direct în schimbarea de regim din Ucraina. Institutul Albert Estein a elaborat scenarii speciale de «revoluţii colorate». La fel şi Open Society sau Fundaţia Internaţională pentru renaştere. Chiar şi J. Mearsheimer apreciază, cu o oarecare întemeiere, că Occidentul are, fără doar şi poate, responsabilitatea sa în provocarea crizei din Ucraina. În cursul «revoluţiei arabe» administraţia americană a acţionat prin canale diplomatice şi numeroase O.N.G.-uri, ca şi în mişcările prodemocratice din Hong Kong. National Edowment for Democracy (N.E.D.) este finanţată de Congresul SUA şi are ca misiune «răspîndirea democraţiei în lume». La fel şi Fundaţia Ford, sau Fundaţia Carter. În Egipt a

acţionat Mişcarea Tinerilor din 6 aprilie, în Yemen organizaţia Entsar Qadhi, în Bahrain un Centru Special pentru drepturile omului. Se speculează că «primăvara arabă» ar fi fost un «virus» ce urma să «contamineze» în timp China şi Federaţia Rusă. Washingtonul ar sponsoriza şi mai multe O.N.G.-uri. Cyber activiştii egipteni au primit susţinere americană, inclusiv prin ambasada de la Cairo. Fikra, de pildă, este o organizaţie arabă ce funcţiona cu asistenţă N.E.D., fiind remarcaţi în 2011-2012. Se zvoneşte că senatorul M.C. Cain s-ar fi aflat în centrul acţiunilor din Egipt, din 2011”.

Ne amintim, cu strîngere de inimă, tragediile îndurate de populaţiile nevinovate ale Tunisiei, Siriei, Libiei, Egiptului, Algeriei, Yemenului, Iordaniei, Marocului, Sudanului, Cisiordaniei, Libanului, Ira­ kului, Senegalului, Mauritaniei, Gabonului, Iugos­ laviei, Ucrainei, la care se adaugă Panama, Argentina, Bolivia, Peru, Chile şi, mai nou, Venezuela. Toate acestea şi altele nenumite aici, „beneficiare” ale exportului forţat de „democraţie”! Şi, fiindcă eve­ nimentele din Venezuela sînt în plină desfăşurare, merită notat că la sfîrşitul lunii iunie a.c. ministrul de externe venezuelean, Jorge Arreaza explica la un seminar internaţional dedicat „măsurilor coercitive unilaterale” esenţa politicii SUA de „democratizare” a ţării sale, ţară posesoare a unei imense rezerve de petrol. Arreaza declara că programul SUA de „democratizare” forţată a Venezuelei i-a fost dezvăluit în februarie de Elliot Abrams, responsabilul pentru Venezuela al Administraţiei Trump: „vom merge pe colapsul economiei voastre. Veți rămîne fără benzină, veți rămîne fără mîncare, veți rămîne fără electricitate, veți rămîne fără nimic pînă ce se va îndeplini planul guvernului Statelor Unite”. Că exact aşa se întîmplă, vedem cu toţii!

România, un stat aflat încă sub asaltul „democratizării” Ţările Est-Europene, inclusiv România, au fost şi ele „victime” ale afluxului occidental de „democraţie”. În unele situaţii particulare, cum a fost cazul opunerii la schimbare a lui Ceauşescu sau împotrivirii încăpăţînate la spargerea statului a dictatorului Miloşevici, procesul forţat de infuzie „democratică” s-a soldat cu traume adînci pentru populaţie. Şi, procesul nu s-a finalizat încă. Observăm, chiar şi în 2019, că România se află sub o adevărată ofensivă „democratică”. Aproape zilnic, de la diferite foruri internaţionale şi felurite organizaţii naţionale vin în cascadă acuzaţii şi ameninţări cu sancţiuni. Chemaţi sau nu, lideri ai UE sau emisari ai Unchiului Sam sosesc pe rînd la Bucureşti pentru a contribui, lovind cu pumnul în masă, la „definitivarea procesului democratic” din România. În acord cu acuzaţiile externe şi alături de emisarii purtători ai cheii democraţiei adevărate se află un lung şir de O.N.G.-uri (multe citate mai sus de dl.

Oprescu) sponsorizate copios dinspre diferite puncte cardinale ale lumii „libere”, unii lideri de partide politice „reformatoare” şi, purtînd cu emfaza-i specifică stindardul „democratizării totale”, însuşi preşedintele ţării. Am aflat astfel, cu o oarecare mirare, că nu am respecta statul de drept (deşi încă nimeni nu l-a definit cu exactitate). Ba, chiar mai mult, ni se tot spune că acesta, statul de drept, ar lipsi cu desăvîrşire în teritoriul locuit de români. Mai aflăm, de la profesorii noştri de democraţie şcoliţi la Universităţi de renume din state recunoscute ca înrăite exportatoare de „democraţie” că, fără măcar să ne dăm seama, trăim cu toţii (mai puţin falnicul nostru preşedinte blagoslovit prin naştere cu adevărate calităţi democratice) un adevărat război devastator împotriva Justiţiei. Pe deasupra, ne mai

explică doct cam aceiaşi dascăli, ne şi bălăcim într-o imensă mlaştină antisocială, de-a dreptul ucigătoare pentru adevărata democraţie. Noi, români inconştienţi, am rămas singurii europeni care mai locuiesc în tărîmul urît mirositor al corupţiei!

Adevărul la modul condiţional-optativ Despre exportul forţat de „democraţie” ca mijloc de subjugare a statelor nu se discută deloc sau se vorbeşte în şoaptă. Motivul? Oricine abordează public o asemenea temă este imediat catalogat ca antieuropean, antiamerican sau ca trimis al Moscovei pentru a susţine maşinaţiunile politice anti-occidentale putiniste. Într-o societate îngenunchiată ca a noastră („mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot”), ridicatul în picioare ori privitul dincolo de vîrful nasului reprezintă gesturi inacceptabile de sfidare care se taxează imediat.

Chiar dacă, într-o oarecare măsură, poate fi justificată atitudinea celor care vor să ascundă utilizarea exportului forţat de “democraţie” ca armă într-un nou tip de război, faptele sînt fapte şi comportamentul acestora, oricît de restrictiv ar fi, nu schimbă cu nimic realitatea. Teama însă, odată instaurată, rămîne. Este motivul pentru care inclusiv specialişti cu o oarecare notorietate (cum ar fi doctorandul Sebastian Oprescu, din care am mai citat deja) atunci cînd ating sensibilul subiect, deşi spun lucrurilor pe nume, folosesc, prudent, condiţionalul-optativ: ,,Administraţia G Bush ar fi utilizat «exportul de democraţie» şi reconstrucţie democratică a societăţilor şi statelor în instrumente de extindere a influenţei americane şi multinaţionalelor Vestice în lume (de la Proiectul Marelui Orient, la redimensionarea NATO, războiul împotriva terorismului internaţional, încurajarea «revoluţiilor portocalii» etc). Occidentalii ar opera prin intermediul O.N.G.-urilor locale, reţelelor media, grupurilor studenţeşti, companiilor internaţionale, diverselor partide şi organizaţii liberale, reţelele CIA. Cadre civile, economice şi militare pregătite în Occident ar constitui reţele locale de promovare a revoluţiilor non violente şi liberale. De altfel, ca Secretar de Stat, M. Albright împărţea statele în patru categorii: democraţii avansate, democraţii emergente, statele paria, statele falite. Statele democratic avansate trebuie să combată statele paria şi falite şi să se încerce transformarea lor”.

Ce urmează?

O întrebare firească pentru cei interesaţi de propriul viitor. O întrebare normală pentru aceia care se gîndesc cu îngrijorare (sau cu speranţă) la cît de liberi vor trăi copiii lor, pentru cei preocupaţi de modul cum va evolua ţara ce le-a fost leagăn. Răspunsul? Răspunsul este şi dificil şi lesne de găsit. Dificil, întrucît istoria se scrie sub ochii noştri şi, fapt dovedit, întregul mers al omenirii s-a dovedit a fi extrem de impredictibil.

Lesne, fiindcă sîntem singurii cărora le stă în putinţă săşi schimbe viitorul. În oricare direcţie ne-am uita, cei care au cotropit vor continua să cotropească, cei care au jefuit vor continua să fure, iar aceia care n-au avut nici curajul şi nici puterea de a cotropi sau jefui vor fi cotropiţi şi jefuiţi. Ca un sinistru blestem al omenirii, îi vom proslăvi numai pe cei care, prin sîngele şi durerea altora, au construit imperii asupritoare, pe cei care au violat, ucis şi jefuit fără milă. Pe ceilalţi îi vom uita, ori, şi mai rău, îi vom huli. Invadarea şi însuşirea bunurilor altora prin metoda modernă a exportului forţat de „democraţie” vor continua atîta vreme cît vor exista trădători, politicieni veroşi şi atîta vreme cît foamea va fi mai puternică decît raţiunea.

Pentru România, schimbarea în bine rămîne himera visătorilor. De ce? Fiindcă sîntem conduşi de „«boieri ai burţii» (…) nu există lideri, există doar deţinători de putere şi nu sistemul politic este puternic, ci noi sîntem slabi“.

Teodor Palade Sursa: Art-emis.ro

16

Vineri, 19 iulie 2019

Poveºti

adevãrate

81 de ani de la moartea Reginei Maria a României

Regina Maria, suverana cea mai iubită de Armata Română ,,Vai, de ce nu sînt eu rege?”, exclamă Regina Maria într-un moment de sinceritate intimă, în jurnalul ei.

Exasperată de tot și de toate, de problemele războiului, de modul în care guverna Brătianu, de slăbiciunea și ezitările lui Ferdinand în fața sfătuitorilor săi, Regina Maria se gîndește ce-ar face ea dacă ar fi în prima poziție de putere din țară. Dar nu e, așa că face ce-i stă în putință, iar jurnalul stă mărturie pentru activitatea bogată a Reginei în primul an de război, în cele mai grele luni de conflict, cînd totul merge prost: intrarea entuziastă în război, dezastrul de la Turtucaia în fața inamicului bulgar subestimat, apoi imposibilitatea de a opri avansul german și retragerea forțată la Iași, părăsind Bucureștiul. Și, între toate, cea mai grea tragedie care-ar fi putut să o lovească pe Regină: micul prinț Mircea, în vîrstă de doar trei ani, se îmbolnăvește de febră tifoidă și, după o agonie de cîteva săptămîni, a sa și a mamei lui, moare.

„Soarele strălucește și va fi război!”

Regina Maria și-a început însemnările zilnice în toamna anului 1914, la moartea Regelui Carol. Scrie cîteva zile în jurnal, dar renunță. Reia ulterior scrisul, nu întîmplător, în ziua intrării României în război.

Era un moment istoric, iar ea, Regina, avea să joace un rol hotărîtor în evenimentele ce vor urma. Maria era decisă de la început să nu stea deoparte, să nu se mulțumească doar cu un rol secundar. Credea în victorie, în șansa României de a-și îndeplini idealul național prin război, precum și în forțele proprii.

Regina Maria începe, așadar, un jurnal, în care scrie aproape zilnic pe parcursul războiului. Însemnările Reginei din anii 1916-1917 ne oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor din sînul familiei regale. Și este o perspectivă avizată, căci Regina a fost implicată de la început în deciziile importante, fiind printre puținii care au știut dinainte de intrarea României în război: „M-am trezit azi-dimineață știind ce va veni – știu de multe săptămîni – sînt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni.” (Însemnare din 14/27 august 1916, ziua intrării României în război) Maria a scris despre tot – zvonurile de pe front, moralul populației, munca nu întotdeauna ușoară pe care și-o asumă; scrie fără jenă și despre Ferdinand, pe care îl laudă și îl critică, despre fiul ei, Carol, despre Brătianu și guvernul său, despre conducerea militară și ineficiența ei, despre caracteristicile politicii autohtone

RM

și despre români, în general („românilor mei nu le stă în fire să fie ordonați, preciși și practici”). Nimic nu-i scapă Reginei, totul e notat, iar jurnalul devine un document istoric deosebit.

Regina Maria pe frontul de acasă Marele Război nu s-a purtat doar pe front, cu arma în mînă.

Cei rămași acasă au avut propriile lupte de purtat, împotriva greu­ tăților, a fricii constante și a durerii cauzate de război. Acasă, Regina Maria a făcut tot ce-a putut și s-a luptat cu armele pe care le avea la dispoziție. A organizat un serviciu de ambulanță, pentru care se străduiește să strîngă bani; s-a ocupat de organizarea spitalelor, mai întîi la București, apoi la Iași; a mers de multe ori în vizite la spitale, a vorbit cu sute, chiar mii de soldați răniți, pe care îi consolează, le oferă cadouri, un zîmbet și o fărîmă de speranță.

Prin cunoștințele sale din străinătate, în Franța, Marea Britanie sau Rusia, a reușit să obțină donații pentru aprovizionarea spitalelor și pentru trimiterea de cadouri soldaților de pe front. În tot acest timp, a rămas la curent cu deciziile politice și militare, cu care nu era întotdeauna de acord, și a încercat să-l motiveze pe Ferdinand să se impună: „Nando se agață din răsputeri de Statul lui Major, care l-a prins cu totul în mreje, dar eu, ca și ceilalți, îmi dau seama că adevărata boală nu se poate vindeca dacă nu tăiem partea bolnavă, iar Nando nu vede care e partea bolnavă, deși, atîta timp cît ea rămîne neatinsă, lucrurile nu se vor schimba în bine. Cei care au interesul să-și ascundă greșelile, mai degrabă ar vedea țara înfrîntă decît să îngăduie să vadă și alții ce au făcut – sau, mai degrabă, ce nu au făcut.

De aceea îl mint pe Nando și îl pun să-i numească pe prietenii lor netrebnici în funcții pe care ar trebui să le primească oamenii cu adevărat capabili, ca nu cumva prietenii cei netrebnici să le devină dușmani și să-i dea în vileag! Au țesut o pînză atât de deasă, că Nando nu se mai poate desprinde din ea. Vai!”. (însemnare din 11/24 noiembrie 1916)

„Fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor” Credința puternică a Reginei în victorie sau, în momentele de cumpănă, chiar și numai în nevoia de a da totul, de a lupta pînă la capăt, pînă la ultimele forțe, a jucat fără doar și poate un rol esențial pe tot parcursul războiului. Căci Maria a insuflat această credință și speranță tuturor persoanelor cu care s-a întîlnit, și mai ales soldaților. Bolnavi, răniți sau chiar pe moarte, soldații români pe care Regina îi vizitează în spitale își exprimă cu toții aceeași dorință: prin sacrificiul

lor, Maria să aibă șansa de a ajunge „Împărăteasa tuturor românilor”. Redăm, în acest, sens o însemnare emoționantă din 30 august/12 septembrie 1916: „Toți mă salută cu o bucurie aproape emoționantă, de aceea cred că vizitele mele nu sînt inutile. Le aduc flori, dulciuri, țigări. Cu cei mai grav răniți stau ceva mai mult. Nu se plîng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decît aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: cînd îi întreb dacă suferă, îmi spun «Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viață măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sînge, numai să ajung eu «Împărăteasa tuturor românilor.» (...) De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cîrmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?

Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum, era întins pe burtă fiindcă nu putea sta în nicio altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tînăr. «Rău m-au lovit, Mama Regina», mi-a spus, «rău m-a lovit dușmanul!» Cu lacrimi, în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. «Mă doare, Mama Regina» – iar apoi refrenul etern: «dar să trăiești Domnia ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor»”.

„S-a dus... pentru totdeauna” Însemnarea din 3/16 octombrie, ziua de naștere a lui Carol, conține o descriere pe larg a Principelui, interesantă din perspectiva evoluției sale ulterioare.

Mai există, însă, o frază care, la început, nu atrage atenția. Regina notează că fiul ei cel mai mic,

Mircea, e bolnav. Era începutul agoniei pentru Maria. Însemnările din cele două săptămîni de boală ale prințului Mircea sînt sfîșietoare. Ceea ce părea a fi inițial doar o răceală se dovedește a fi febră tifoidă, iar copilul poartă propriul război împotriva bolii. Pe parcursul mai multor zile, Maria scrie cum copilului ba îi este foarte rău, ba își revine; doctorii sînt ba sceptici, ba optimiști. „Ce se va întîmpla? Îmi va lua soarta copilul? Cum voi îndura? Cum poți îndura așa ceva?”, se întreba Regina. În cele din urmă, pe 20 octombrie/2 noiembrie, micuțul Mircea moare, după un chin prea lung. Chiar și în acele zile, Regina găsește puterea de a scrie în jurnal și, mai mult, de a descrie acele clipe.

Aceste fragmente, teribil de dureroase, reprezintă însă punctul culminant al Jurnalului, eclipsînd toate celelalte relatări despre război.

După această tragedie, încă una: la nici o lună după moartea Prințului Mircea, pe care Maria decide să-l înmormînteze în curtea Cotroceniului, familia regală e nevoită să plece din București și să se refugieze la Iași.

Regina Maria, îndurerată, deplînge soarta țării, aflată într-un moment critic, a Bucureștiului, a casei de la Cotroceni, și, mai presus de toate, soarta mormîntului proaspăt săpat în curtea palatului, pe care trebuie să-l părăsească. Urmează exilul, deznădejdea, neliniștile cauzate de soarta incertă a aliatului din Est, o Rusie în pragul Revoluției, apoi primăvara aducătoare de speranță. Războiul încă nu se terminase.

Sursa: Historia.ro

RM

17

Vineri, 19 iulie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Enigma unui nume: Basarabia (2)

Jurnal de pe Frontul de Est (22)

Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de Secol XIV (2)

Stenograma întrevederii Adolf Hitler Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (5) 17 septembrie 1941 (2)

În aceste confruntări sînt menţionaţi cumanii în frunte cu hanul lor, Khuten (Kotean din cronicile ruse), brodnicii, berladnicii, vygonţii (expulzaţii), bolohovenii, dar „bersabeniibasarabenii”, conduşi de o pretinsă căpetenie Basarab, nu sînt menţionaţi decît în cronicile poloneze începînd cu finele Secolului al XIV-lea. Spre exemplu, la bătălia de la Kalka din 1223 au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscînea, vygonţii cu boierii lor Domojirici şi Kormilicici. În legătură cu „bersabenii-basarabenii” şi această bătălie, apar mai multe întrebări. Cum au reuşit cumanii să-i oblige pe brodnici şi vygonţi să participe la bătălia de la Kalka, deşi erau teritorial mai departe, iar pe „bersabenii-basarabenii” din apropiere – nu? Cum au reuşit brodnicii din bazinul Siretului să treacă spre est, şi în sens invers, prin teritoriul pruto-nistrean, stăpînit de „bersabeni-basarabeni” (care n-au participat la bătălie), fără a se declanşa ciocniri armate între cele două formaţiuni statale?

Nici o menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni” în documentele timpului În timpul campaniei lui Batîi din 1241, în spaţiul extracarpatic, mongolo-tătarii s-au deplasat pe drumul Karaulagh (valahilor negri), au distrus episcopia cumană, au înfrînt o uniune teritorială a valahilor de la est de Carpaţi, formaţiunea statală a lui Seneslau de la sud de Carpaţi şi i-au obligat pe bolohoveni să semene grîu şi mei pentru ei. În documentele timpului nu găsim, însă, nici o menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni”, deşi, precum se crede, ei ar fi ocupat un teritoriu foarte mare dintre cele două rîuri menţionate. În urma năvălirii mongolo-tătare, populaţia locală a suferit mari pagube materiale şi umane. Au fost distruse sute de localităţi, o parte dintre locuitori au fost ucişi, alţii au fost duşi în robie. Totuşi, majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc. Conform scrisorii regelui Bela al V-lea, din 1250, adresată Papei Inocenţiu al IV-lea, la est de Ungaria locuiau numai rutenii (în Halici), cumanii şi brodnicii. Nu s-au produs mari schimbări nici în situaţia politică din regiune. În aceeaşi scrisoare, regele menţiona cu nostalgie că pînă la 1241 se aflau în dependenţă politică de regalitatea ungară Rusia (Haliciul), Cumania, Brodnicul şi Bulgaria.

La sud de Carpaţi se aflau în continuare voievozii Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş de origine română, Cumania dependentă de regalitatea ungară şi Cumania duşmană coroanei Sf. Ştefan. Din relatările misionarilor catolici la Serai, Rubruc şi Plano de Carpini, şi ale istoricilor bizantini aflăm că au plecat spre Hoarda de Aur conducătorii Haliciului şi ai unei formaţiuni statale româneşti, numite Olaha, pentru a stabili anumite relaţii cu statul mongol. Tot din aceste relatări ar reieşi că relaţiile menţionate abia se stabileau, unele structuri politice locale, inclusiv ale cumanilor de la vest de Nipru, continuînd să rămînă independente de Hoarda de Aur. Însă nici una dintre aceste surse importante din perioada respectivă nu pomeneşte despre apariţia, la sud de Carpaţi, pe malurile Oltului, a unor noi locuitori româno-cumani, nici una nu pomeneşte despre fondarea unei „Basarabii” în frunte cu un Basarab...

Analiză a cronicilor poloneze - numeroase confuzii În cronicile poloneze de mai tîrziu apare o informaţie despre recucerirea oraşului polonez Sandomir de către mongolo-tătari. La această campanie ar fi participat, alături de mongolotătari, şi înrobiţii acestora – halicienii, dar şi „lituanienii” şi „bersabenii”. T. Hotnog observă că în cronicile ungare, în locul termenului „bersabeni” din lucrările narative poloneze referitoare la aceste evenimente, se utiliza noţiunea deja cunoscută pe larg de cumani. Iar în cronica arhidiaconului anonim de la Gniezno, din 1259, la desemnarea unor participanţi la campania menţionată s-ar fi utilizat un termen corupt, care ar fi pornit de la cuvîntul musulman, care, la unele popoare de limbi slave, se pronunţă besermeni (basurmani, spre exemplu, la ruşi – am adăuga noi), după care, sub influenţa numelui lui Basarab I şi Mircea cel Bătrân, s-ar fi obţinut forma cunoscută de mai tîrziu, de basarabeni.

Ar mai fi de menţionat că, la o lectură mai atentă a unor termeni din fraza „Tartari subjutatis Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et aliis gentilus, Sandomir castrum capiunt”, din ,,Cronica pe scurt de la Krakovia”, la care se referă mai mulţi cercetători, apar mai multe semne de întrebare. Mai întîi, provoacă nedumerire afirmaţia conform căreia în 1259 mongolo-tătarii ar fi subjugat Lituania, în condiţiile în care forţele lor principale erau antrenate în campania de cucerire a lumii islamice (1257-1259), campanie urmată de criza politică din 1259 în legătură cu alegerea noului han. O atare performanţă, supunerea Lituaniei, n-a reuşit nici Batîi în timpul Primei Mari Invazii Mongole spre vest din 1237-1241, cînd la dispoziţia lui s-au aflat forţele principale ale Imperiului Mongol. Mai mult, mongolo-tătarii au atacat Lituania în anul următor, 1260, în scopul intimidării acestora, ca ei să nu participe la o eventuală campanie anti-mongolă în cadrul cruciadei proclamate cu cîţiva ani înainte de curia papală. În atare condiţii, se poate presupune că asupra campaniei din 1259, în diferite perioade de timp, în cronicile poloneze s-au suprapus informaţii ulterioare de acelaşi gen, potrivit cărora, alături de mongolo-tătari, au participat armata principelui lituanian (care continua să fie independent) şi detaşamente de oameni înarmaţi din diferite regiuni din estul european. În opinia noastră, la campania din 1259, de cucerire a Sandomirului, au participat, fără îndoială, vecinii de est ai polonezilor – halicienii. Lor li s-ar fi adăugat kievenii, confundaţi, fireşte, cu lituanienii. În acest context, nu trebuie uitat faptul că, spre mijlocul Secolului al XIV-lea, lituanienii au participat, de partea Hoardei de Aur, la două războaie polono-tătare, iar apoi Kievul a intrat în componenţa Lituaniei. Iar la momentul cînd arhimandritul anonim din Gniezno scria cronica sa, Kievul continua să se afle în componenţa Lituaniei, dar, în pofida uniunii de la Krevo din 1386, între cele două părţi componente, Polonia şi Lituania, continuau să mai existe anumite tensiuni legate de împărţirea împuternicirilor administrative, teritoriilor ş.a. În atare condiţii, autorul menţionat i-a înlocuit, fără prea mari dificultăţi, pe locuitorii principatului de pe cursul de mijloc al Niprului cu cei ai principatului de pe litoralul baltic, care participaseră deja la războaiele de la mijlocul Secolului al XIV-lea. (va urma) Ion Chirtoagă

- Ziarele publică lista nr. 10 cu numerele ofiţerilor şi subofiţerilor căzuţi în luptă.

- Extrasele din Buletinele zilnice al centrelor de radio-ascultare Bucureşti includ o componentă nouă - „Propaganda antiromânească” -, structurată astfel: „sovietică, engleză, din Ungaria şi Ardealul cedat”.

- În lupta pentru combaterea speculei, Primăria municipiului Bucureşti anunţă că persoanele care vor contribui la descoperirea depozitelor clandestine vor prim 25% din mărfurile confiscate.

18 septembrie 1941 (1) Regimentul 9 dorobanţi (jurnal de operaţii): „Presiunea inamică se sfarmă de apărarea noastră, înaintarea nu poate, însă, progresa, date fiind pierderile şi istovirea forțelor timp de două zile de continuă încordare... În tot cursul zilei, inamicul cotraatacă neîncetat, dar fără nici un rezultat”.

- Corpul de munte încheie acțiunea de trecere a forțelor la sud de Nipru, după care este dirijat spre est, înapoia Corpului 49 alpin german, care întîmpină puternice rezistențe din partea trupelor sovietice.

- Locotenent-colonelul Vasile Scârneci consemnează în Jurnal aspectul cîmpului de luptă de la est de Berislav, în urma confruntărilor germanosovietice din zilele precedente: „Vizitez cîmpul de bătălie pe toată adîncimea lui de 5 km, la nord-vest de Dimitrievka. Peste tot, un furnicar de măşti individuale, căci ruşii n-au avut timp să se bage mai adînc în pămînt. La un colhoz, într-un grajd mare şi murdar, mulţi răniţi ruşi. Sînt îngrijiţi de patru sanitari. Nu au medicamente şi de patru zile nu au mîncat. Unii sînt foarte tineri şi alţii chiar bătrîni, toţi murdari, obosiţi, amărîţi şi plini de păduchi.

Le dăm pîine, ciorbă şi ţigări. Sînt aşa de mulţumiţi. [...] Pe cîmpul de luptă cît vezi cu ochii, sute, mii de arme cu baioneta înfiptă în pămînt, o întreagă pădure. Acestea marchează locul morţilor şi răniţilor, pentru a fi mai uşor descoperiţi. Mulţi sînt oribil mutilaţi şi intraţi în descompunere. Răniţilor din grajdul colhozului (unii au viermi în răni) le-am făcut rost de medicamente şi sanitarii mei i-au pansat aşa în grabă, cum au putut”.

- Pe frontul de la Odessa, generalul Ilie Șteflea, comandantul Diviziei 3 infanterie, descrie modul în care reacționa inamicul în zona Dalnik: „Trăiesc de la 1 septembrie în această regiune, cunosc toate viroagele şi toate clădirile.

După hartă nu se poate aprecia valoarea regiunii, cota 79,3 şi sud Kobacenko pentru apărarea spațiului liber de la sud pe unde urmează să cucerim poziția inamică. Pe teren sînt foarte multe clădiri noi, colhozuri cu zeci de case din piatră care au vederi şi focuri în flancul atacului pînă la Dalnik. Cu artileria nu pot fi neutralizate armele automate, aruncătoarele şi tunurile instalate în aceste acoperiri. Circulă maşini continuu prin aceste acoperiri şi abia găsim cîte una din ele. Vin care de luptă cu tunuri care se ascund după aceste clădiri şi trag direct în flancul şi spatele trupelor noastre înaintate pînă la drumul vest şanțul anticar”.

- Luptele de la Dalniţkaia sînt descrise astfel în jurnalul de operații al Regimentului 9 dorobanţi: „Plutonul sublocotenentului Dominic Alexandru, flanc-gardă de legătură cu Regimentul 30 infanterie, se opune dîrz, dar inamicul este mult superior. Ofițerul cade mort, străpuns de o baionetă.

Sergentul Roman Ioan ia comanda şi apărarea continuă pînă ce cade întreg plutonul fără să se dea un pas înapoi. Infiltrarea se accentuează în flancul rezervei batalionului 2. Compania 6, căpitan Andronescu, face față la stînga cu un pluton de puşcaşi şi o grupă de mitraliere şi reuşeşte să fixeze contraatacul de pe valea Dalnițkaia. Din față, inamicul presează tot mai puternic, dar i se rezistă eroic. Observatoarele înaintate raporteză regimentului situația.

Presiunea inamică se sfarmă de apărarea noastră, înaintarea nu poate, însă, progresa, date fiind pierderile şi istovirea forțelor timp de două zile de continuă încordare. Batalionul 3, ce se mişca în spatele batalionului 2, primeşte ordin să intervină în sprijinul maiorului Marinescu Stelian, la flancul stîng. Compania 9, căpitan Manole Petre, este împinsă la înălțimea rezervei batalionului 2.

Infiltrarea produsă pe valea vest Bostanaia este răpusă şi cutezătorii rămîn pe vale ca bolovanii, tăvălugiți de şeniletele sublocotenentului Ursu Aurel, de la compania antitanc. În spatele batalionului 1 este împins batalionul 3 din Regimentul 32 dorobanți. În tot cursul zilei, inamicul cotraatacă neîncetat, dar fără nici un rezultat. Batalioanele 3 din Regimentul 9 dorobanți şi 3 din Regimentul 32 dorobanți împing pînă pe creasta Bostanaia şi, în timpul nopții, înlocuiesc batalioanele 1 şi 2 care trec înapoi, la vest de valea Bostanaia, constituindu-se în rezervă”.

- La fel de dramatice sînt şi luptele din sectorul Diviziei 1 gardă. „Cu toate încercările făcute şi cu tot sacrificiul fără reținere al luptătorilor. Regimentul 6 «Mihai Viteazul» n-a putut progresa din cauza rezistențelor inamice care țintuiesc fără cruțare la teren pe oricine încearcă să facă un pas înainte. Totuşi, a reuşit să înainteze cu dreapta circa 200 metri, iar cu stînga mai puțin” (Jurnalul marii unități). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 19 iulie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (15) II. Hitler îşi pregăteşte armele (5) Prima zi în Germania (5)

Nu mai lipsea decît intervenţia unui alt continent pentru a-i demonstra lui Hitler deşertăciunea unui efort care tindea să supună legii sale o parte din Europa.

Această intervenţie se produse la 15 aprilie 1939, întrun mesaj adresat cancelarului german şi lui Mussolini, preşedintele Roosevelt constata că „sute de milioane de fiinţe umane trăiau din nou cu teama permanentă a unui nou război, sau chiar a unei serii de războaie...”. Şi preşedintele arăta cauzele acestei profunde nelinişti: „Trei naţiuni în Europa şi una în Africa şi-au văzut încheiată existenţa lor independentă... După zvonuri persistente, s-ar avea în vedere alte acte de agresiune.

Pentru a vorbi clar, lumea se apropie de momentul în care această situaţie va trebui să se termine printr-o catastrofă, dacă nu se va găsi un mijloc mai raţional de a conduce evenimentele...”. Dl Roosevelt considera că „în aceste condiţii cauza păcii universale ar face un mare pas înainte dacă toate naţiunile ar obţine o declaraţie

Casa Poporului – adevărata istorie (20) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (10) În timpul primei părţi a discuţiilor, care au durat multe luni pe parcursul a zeci de întîlniri, s-a constatat că nici Nicolae Ceauşescu nu ajunsese la o concluzie despre cum trebuia să arate Centrul Civic şi, mai ales, Casa Republicii. Acest aspect a început să se clarifice în 1982, după multe modificări ale planurilor şi machetelor.

Dar acum exista şi un arhitect, pe nume Anca Petrescu, care cîştigase selecţia pentru punerea în opera a Casei Republicii. Prin intermediul ei, se expunea şi se discuta tot ce era în legătură cu acest viitor edificiu. Cînd a fost ales proiectul prezentat de arhitecta Anca Petrescu, dintre multe altele cu autori cunoscuţi, deşi foarte tînără şi fără experienţă, aceasta a reuşit să învingă concepţiile dominante, prin voinţa şi talentul ei, dar şi ale celorlalţi arhitecţi tineri cu care lucra. Erau dornici de afirmare, şi munca lor se baza pe inteligenţa recunoscută în doar cîţiva ani. Nu se ştie dacă acest colectiv de tineri plini de talent s-ar fi putut afirma într-un regim totalitar, fără să fie observaţi de Preşedintele României. Au avut şansa, dar şi locul de unde să se lanseze. N-au dezamăgit.

Frumuseţea şi utilitatea întregului conținut al Palatului Parlamentului stau mărturie pentru munca lor.

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (124) EPILOG (3) Omul care m-a întîmpinat cu un zîmbet larg pe buze, cu certitudinea că s-a făcut dreptatea divină, ca la sfîrşitul unei lucrări de succes, mi-a spus: „Ei, acuma, cu siguranţă v-aţi revenit şi sînteţi împăcată cu ideea că fata a ajuns pe mîini bune acolo Sus, alături de îngeri şi de Bunul Dumnezeu.”

Nu se împliniseră nici 40 de zile de la stingerea fetei din viaţă... Cel care îmi vorbea era persoana divinizată de Amelia, care îi cunoscuse zbuciumul sufletesc, şi de la care, ea, pe parcursul vieţii, a aşteptat cu înfrigurare şi îndemnuri spre viaţă, nu numai restricţii.

Nu mă pot regăsi în această consolare! Cum a putut să ne facă asta, El, Cel strigat şi implorat să-mi lase fata în viaţă?! Lui I s-a închinat Amelia şi pentru El a postit, pînă la epuizare? El, autotştiutorul şi văzătorul, neauzit şi niciodată văzut? El, îngăduitorul şi cu tîlharii, şi cu criminalii? Fata mea e în mormînt! În moarte nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai simţi. E ca şi cum nu ai existat vreodată. După cum n-ai existat nici înainte de naşterea ta. Dumnezeu nu poate fi asemănător nouă, nu poate fi din carne şi oase, nu poate avea simţire umană. El e doar

RM

sinceră în ceea ce priveşte politica actuală şi viitoare a guvernului german şi a celui italian”.

Este puţin probabil ca, primind acest mesaj, Hitler să fi ştiut să citească semnul Destinului. El nu descoperi, sub cuvintele atît de puţin folosite în limbajul diplomatic, nici măcar forţa care avea să contribuie puternic pentru a pune capăt nedreptelor sale ambiţii. El a zîmbit, probabil, aşa cum zîmbea dl. von Ribbentrop cînd îmi vorbea despre straniul mesaj al preşedintelui: „Dl. Roosevelt ar vrea să primească asigurarea că noi nu vom ataca şi nu vom ocupa niciodată ţări ca Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Franţa, Polonia, Grecia, Rusia... Dar vă întreb: care dintre aceste ţări se simte, într-adevăr, în pericol? Dacă este vreuna care doreşte o declaraţie din partea noastră, să o spună: sîntem gata să i-o dăm, direct - dar nu prin intermediul unui preşedinte american”.

Zîmbetul conducătorilor germani nu reuşea să le spulbere supărarea. Lumea se trezise puţin cam prea devreme - căci programul Führerului nu era încă realizat. Eforturile care rămîneau de făcut (şi la care nimeni, în faţa ameninţărilor celor mai grave, nu se gîndea să renunţe) aveau să se lovească de acum înainte de o rezistenţă înverşunată. Conducătorii germani nu erau, desigur, înclinaţi să supraestimeze valoarea acestei rezistenţe; ei cunoşteau lacunele din pregătirea militară a

Franţei şi completa lipsă de pregătire a englezilor; ei nu se temeau de Occident. Dezorientarea provocată în ţările din Răsărit de către acordurile de la Munchen va acţiona în favoarea Reich-ului: prestigiul Genevei căzuse şi era greu de reorganizat, timpul necesar, un nou sistem de securitate colectivă. Cît despre americani şi ruşi, unii erau foarte departe, ceilalţi erau nesi­guri şi colaborarea lor nu era asigurată pentru aliaţii europeni. Forţa militară de care dispunea Reich-ul îi dădea un avantaj net asupra tuturor statelor vecine, şi acest avantaj nu mai putea fi neutralizat dacă Reich-ul acţiona la timp. Trebuia, în consecinţă, ca diplomaţia Reich-ului să urmărească un scop dublu: ea trebuia, pe de o parte, să împiedice prin toate mijloacele înţelegerea între marile imperii, capabile să formeze mai multe fronturi de luptă, şi să pregătească, pe de altă parte, o acţiune precisă şi rapidă, care să poată să se înfăptuiască, în timp ce avantajul forţei era încă de partea nemţilor.

Dl. von Ribbentrop, în turul său de orizont, nu-mi destăinui secretul viitoarelor sale intenţii. Îi revenea altcuiva, mai mare decît el, să mă facă să pătrund mai adînc în gîndirea politică care conducea Reich-ul german. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

La rîndul său, Nicolae Ceauşescu are meritul de a fi acordat încredere colectivului care a prezentat proiectul Casei Republicii. N-a mai avut timp să-şi spună părerile.

S-au găsit însă alţii, destui, care, de zeci de ani, nu găsesc nimic folositor în această construcţie. Se pare că la aceştia primează factorul politic şi nu realizarea unui asemenea edificiu. Pe parcursul anilor care vor urma, se va constata că multe componente, chiar principale, se vor schimba ca mărime, aspect. Inclusiv materialele din care erau făcute. S-a urmărit o construcţie care să cuprindă toate activităţile politice şi administrative şi, totodată, să impună prin măreţia spaţiilor şi amenajarea lor. Încă de la început s-a cerut folosirea exclusivă a materialelor româneşti. Oamenii politici ai timpului au avut în vedere ca partea de propagandă să rezulte şi din denumirile ce vor intra în discuţie. Astfel, întregul complex de clădiri avea sa fie numit „Centrul Civic”, iar în mijlocul ansamblului avea să se ridice o clădire impozantă, căreia să i se spună „Casa Republicii”. Importanţa şi diversitatea activităţilor ce urmau a se desfăşura în acest loc au făcut ca palatului să i se aducă permanent modificări şi adăugiri, chiar în timpul construcţiilor.

Lucrările de amenajare a terenului pe care se află palatul au început în anul 1983, iar inaugurarea lucrărilor de construcţie a avut loc la 25 iunie 1984, prin turnarea primelor cupe de beton şi a unui mic tub de inox, în care s-a pus un mesaj simbolic adresat generaţiilor viitoare.

Mesajul are următorul conţinut: „Astăzi, 25 iunie 1984, în al patruzecilea an al aniversării revoluţiei de eliberare socială şi naţională, de dezvoltare liberă

şi independentă a României am inaugurat lucrările de construcţie la «Casa Republicii» şi la Bulevardul Victoria Socialismului. Măreţe şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adînci transformări înnoitoare, construcţii monumentale ce vor dăinui peste veacuri ca o impresionantă mărturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a întregului popor român, de a conferi demnitate şi măreţie capitalei ţării, patriei noastre socialiste. Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu”.

Responsabilitatea lucrărilor pe toată durata lor de execuţie a fost a Secţiei Gospodăria de Partid a CC al PCR, care o şi administra. Lucrările au fost executate de Trustul de Construcţii „Carpaţi”, ce aparţinea de Secţia Gospodăria de Partid, care a angajat două antreprize specializate în asemenea lucrări: „Antrepriza Casa Republicii” şi „Antrepriza Generală Bucureşti”. A mai participat şi Ministerul Apărării Naţionale cu unităţi specializate în construcţii. Numărul militarilor prezenţi la aceste lucrări a fost de 3.000. Înainte de începerea lucrărilor au fost angajate, cu participări bine delimitate, ministerele responsabile de construcţii, materiale și energie electrică, Fondul Plastic şi consiliile judeţene.

Ministerul Materialelor de Construcţii a avut cel mai important volum de muncă, prin lucrările de marmură, pietrărie şi lemnărie. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

duh! Şi e ocupat, prea ocupat, cu întreg Universul. Şi dacă odată cu trupul, şi sufletul moare, rămînînd doar speranţa umană, spre consolarea supravieţuitorilor, că există Viaţă după Moarte? Nimeni nu poate avea certititudini! Viaţa poate fi o iluzie deşartă. De 2000 de ani, nimeni nu s-a mai întors de dincolo de moarte. În Confesiunile ei, Amelia aminteşte de preocuparea de a ţine posturile de dinaintea sărbătorilor religioase.

Nu menţionează şi ce însemnau acestea pentru ea.

Pentru noi, părinţii ei, era timpul cel mai cumplit, plin de îngrijorări şi mare tulburare. Amelia începea posturile cu multe zile înainte de termen şi le ţine peste trecerea sărbătorilor, refuzînd să guste din bucatele pe care le pregăteam. Retrasă din lume, zăcînd la pat, din cauza slăbiciunilor, amîna toate activităţile şi proiectele ei de viaţă, hrănindu-se doar cu ceai, pîine şi cîte un fruct.

Născîndu-se prematur, cu deficienţe de sănătate, cu ficatul mărit, pierzînd zilnic calciu, în mod obişnuit nu suporta mîncărurile grele, nici fasolea uscată şi nici cartofii prea des. Aşa că mesele ei se bazau pe lactate şi brînzeturi. Cum în post acestea erau interzise, trupul îi protesta prin manifestări care pe noi ne îngrozeau: tremurăruri ale membrelor, agitaţie şi nervi, încleştări de maxilare, dureri atroce de cap, leşinuri, pînă la neputinţa de a se mai ridica din pat. În „Spovedania mea”, acum în curs de apariţie, se află menţionată o întîmplare cutremurătoare, pe care v-o redau. Ne aflam într-un

post al Crăciunului. Amelia trecea prin crizele mai sus menţionate şi spunîndu-i că doar laptele o poate salva, îmi riposează că nu are dezlegare de la duhovnic. Am fugit la biserică şi l-am adus pe preot. În drum spre casă îi spun necazul nostru şi ce ni se întîmplă în fiecare post, rugîndu-l să-i dea dezlegare la lapte. Cînd preotul îi cere să se ridice din pat pentru rugăciune, copilul meu se prăbuşeşte la picioarele noastre. ,,Aţi văzut - ne-a spus părintele. Are pe diavolul în ea”.

Am crezut că nu aud bine şi parcă s-a prăbuşit cerul peste noi. La plecare, îi spun preotului din uşă: - Părinte, nu i-aţi dat dezlegare la lapte!

- Nu. Cum să-i spun asta? Acum e post! E păcat! E lucrătura diavolului, pînă nu iese el, nu se face bine.

Noaptea mă visez că eu aş fi Amelia, trăind bucuria de viaţă, gustînd din toate roadele pămîntului, pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, dar pe care ea şi le-a refuzat, oferindu-le, în numele Iubirii şi al credinţei, semenilor ei, gîndind că e prea păcătoasă pentru a le primi. În singurătatea ei dezolantă, Amelia a avut un confesor sincer: Jurnalul. Jurnalul este o terapie educaţională, creşte în volum, o dată cu trupul şi spiritul celui ce-l scrie. Îi poate corecta defectele, firea şi caracterul. Îi devine prietenul şi reperul de viaţă. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 19 iulie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (107) Lillybrook (1) Bethesda, Maryland Noiembrie 1995 – Bună, tată, cum te simţi? Nu e nevoie să pun întrebarea asta. Tatăl meu a pierdut atît de mult în greutate, încît pare a se topi văzînd cu ochii. În timp ce îşi încheie fermoarul gecii de iarnă, îi pot vedea tricoul atîrnînd ca pe un cadru pentru sperietorile de ciori. E livid şi ştiu că nu mai are mult de trăit.

– Mă simt bine. Şchiopătează pînă la maşină. Cu blîndeţe, îl ajut, ţinîndu-i braţul.

– Mulţumesc, Fred, şopteşte el. Îl duc la maşină şi îl instalez pe scaunul din faţă.

Jimmy e în spate, prins cu centura de siguranţă.

– Bunicule!, exclamă el.

– Hei, tigrule, răspunde tata. Mă întorc spre scaunul şoferului. Pentru un moment, mă opresc şi privesc strada.

Asta e casa pe care tata şi mama au cumpărat-o pe cînd eu eram doar un copil. Am fost crescut aici. Acesta e vechiul meu cartier, iar vederea priveliştii în aceste împrejurări aproape că mă face să-mi pierd controlul de sine.

Memoriile unui celebru criminalist român (74) Cazul spărgătorilor de biserici (3) Deşi urmele digitale – prelevate din diverse locuri – n-au putut fi exploatate, din cauza caracterului lor diform prin mişcare, această cercetare, în complexitatea ei, ne-a înlesnit mult activitatea ulterioară. În şedinţa de lucru, după o analiză complexă pe baza cazuisticii şi a raţionamentelor, au fost elaborate trei ipoteze.

Prima dintre ele, că este acţiunea duşmănoasă a vreunuia sau a unor elemente stăpînite încă de reminiscenţele vechii societăţi, a fost combătută prin intervenţia căpitanului Vasile Leca: – Să nu uităm că autorul din cadrul acestei ipoteze va fi, în mod cert, şi adeptul unei concepţii idealiste, un mistic, un religios, vreau să spun.

I-a răspuns locotenentul Nicolae Bălan: – O asemenea persoană – după cum este şi firesc – n-ar fi trecut la acţiuni prin care să aducă prejudicii bisericii.

– Vom reţine ipoteza, am zis, admiţînd doar eventualitatea unui individ tarat şi din punct de vedere psihic, care îşi pregăteşte şi desfăşoară acţiunea nefastă pe baza unor raţionamente ce părăsesc sfera logicii.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (26) Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (6) Confruntaţi cu nevoia de a alege între Irak cu mîndria sa legitimă, pe de o parte, şi Shatt al-Arab de cealaltă, am negociat cu aceeaşi înţelepciune de care am dat dovadă în 1975. Şi tot aşa cum Barzani a ratat o ocazie istorică, şi alţii vor pierde.

Saddam Hussein încheie această expunere istorică cu un ton ferm: - Sper că preşedintele Bush va citi el însuşi ceea ce am spus şi că nu va lăsa să cadă în mîinile vreunei bande din Departamentul de Stat - din care îl exclud atît pe secretarul de stat, James Baker, cît şi pe John Kelly, pentru că îl cunosc, am avut ocazia să fac un schimb de opinii cu acesta.

Replica ambasadoarei americane (1) April Glaspie poate, în fine, să răspundă: -Vă mulţumesc, domule preşedinte, este o mare plăcere pentru un diplomat să vă întîlnească şi să vă vorbească deschis. Am înţeles bine mesajul dvs. Am studiat istoria la şcoală. Am fost învăţaţi să spunem: „libertate sau moarte”. Cred că ştiţi foarte bine că poporul nostru a trăit experienţa colonizării.

Trec la volan şi pornesc motorul.

– Frumoasă maşina asta nouă, spune tata.

E un BMW Seria 5. Am renunţat la tracţiunea pe patru roţi pentru un alt sedan anul acesta. Bag maşina în viteză şi ne depărtăm de ţinuturile copilăriei mele.

Trecem pe lîngă strada pe care a locuit familia lui Joe Alon. El a fost omorît de agenţii operativi ai grupului terorist Septembrie Negru în curtea din faţa casei.

Singura diferenţă după toţi aceşti ani e că arborele pe care ucigaşii l-au folosit pentru a se ascunde a dispărut de mult. Cei de la FBI l-au scos din rădăcini şi l-au luat cu ei în 1973. Probă de caz. Desigur, copacul a dispărut.

O tăcere blîndă se aşterne. Jimmy se mulţumeşte să-i aştepte pe adulți să spună ceva. Tata se uită lung pe fereastră. Aceasta e şi casa lui. El a rămas în zona capitalei de cînd s-a întors din război. A fost fiul unui miner şi a lucrat el însuşi la mină înainte de război, şi încă o vreme după a revenit de la Nürnberg şi de la procesele criminalilor de război, la paza cărora a ajutat.

Faptul de a fi fost un miner cu origini modeste nu 1-a demoralizat niciodată şi a purtat acest titlu ca pe o medalie de onoare atunci cînd a primit invitaţii la seratele politice.

Acest lucru s-a întîmplat des pe vremea cînd eram cu toţii mai tineri. M-a mirat mereu acest lucru. Nu a fost un om bogat, nici unul puternic. Însă a fost respectat.

Odată, a mers la un eveniment de la Casa Albă. Un snob ţeapăn a pornit o conversaţie cu el şi 1-a întrebat:

– Cu ce te ocupi?

Tata nu îi suferea pe snobi.

– Lucrez în industria cărbunelui.

– Ai propria ta companie?

– Nu. Obişnuiam să dau la lopată. Snobul s-a îndepărtat.

Mulţumită tatălui meu, am avut parte de o copilărie extraordinară. El mi-a făcut cunoştinţă cu preşedinţii.

I-am strîns mîna lui Joe Louis (boxerul profesionist). Tata mi-a dat odată o fotografie cu autograf a preşedintelui JFK, pe care acesta o semnase pentru mine. E una dintre cele mai valoroase posesiuni ale mele şi probabil unul dintre motivele pentru care l-am admirat pe preşedintele Kennedy atît de mult.

Pe vremea cînd obişnuiam să scotocesc în fişetele cu vechituri, am citit dosarul asasinării de nenumărate ori. În cuprinsul raportului, am descoperit că Serviciul Secret dezvăluise un lucru interesant. Cînd Lee Harvey Oswald a fost concediat din cadrul Marinei, el a fost atît de supărat, încît a trimis o scrisoare de ameninţare Secretarului Marinei Militare. Cine era Secretar al Marinei Militare la acea vreme? John Connally. În Dallas, în acea zi din luna noiembrie 1963, Connally era guvernator de Texas şi stătea lîngă şofer în maşina Lincoln Continental a preşedintelui. (va urma) FRED BURTON

A doua ipoteză: sînt simple acte infracţionale ale delincventului diletant, care a urmărit în exclusivitate furtul, iar pentru distrugerea urmelor a recurs la incendierea sau distrugerea pe altă cale a locului faptelor.

- Mi se pare mai puţin verosimilă această ipoteză, a intervenit plutonierul-major Marin Mocanu. Spiritul practic, manifestat prin distrugerea urmelor, nu apare în mod consecvent.

- Este adevărat, am spus eu. Pe de altă parte, dacă ar fi sănătos, n-ar devasta icoanele. Prudenţa, pe care sîntem tentaţi să i-o reţinem ipotetic, nu se conjugă cu dinamica lui nefirească la locul infracţiunii şi acest aspect presupune încă o dată ipoteza demenței. În final, am hotărît să abandonăm presupunerea că infractorul ar acţiona pe baza unei logici normale. Aşa s-a născut a treia ipoteză, că e vorba de acţiunea unui infractor bolnav psihic sau cu un comportament pe fondul unui etilism cronic. Drept urmare, au fost vizaţi majoritatea infractorilor bolnavi psihic.

Cîinele de serviciu pe care-1 luasem cu echipa de cercetare la biserica greacă a adulmecat urmele de încălţăminte observate la faţa locului şi ne-a condus într-un cartier rău famat în trecut. În contextul sarcinilor din plan, căpitanul Vasile Leca şi plutonierul-major Marin Mocanu au primit misiunea să trieze bolnavii psihic infractori din cartierul respectiv. Printre suspecţi

erau vizaţi, în principal, Vasile Ciolan, Ion Grebov şi Victor Hoinar. Pentru evitarea unor acţiuni inutile, i-am verificat mai întîi prin restudierea evidenţelor de cazier.

Grupa ofiţerilor care coordonau completarea şi exploatarea evidenţelor ne-a putut ajuta, întărind şi mai mult valoarea suspiciunilor îndreptate asupra lui Ion Grebov. Aceşti minunaţi colegi care, în dese rînduri, numai prin interpretarea criminalistică a unor elemente de identificare, îşi au aportul lor în rezolvarea cazurilor complicate, ne-au pus la dispoziţie şi datele cu privire la antecedentele medicale ale suspectului, comportamentul acestuia, obiceiurile, mediile frecventate etc. Înarmaţi cu fotografia pantofului, am împărţit între noi cartierul. Am intrat în toate bufetele, restaurantele şi atelierele de cismărie, unde speram să întîlnim pe cineva care cunoştea încălţămintea suspectului. După perseverente investigaţii, unul dintre ofiţeri a ajuns în pragul victoriei, cînd cizmarul Manea, care ceruse să examineze pantoful, a făcut declaraţii cu privire la recunoaşterea certă a manoperei sale şi, apoi, la identificarea, cu relativitate, a posesorului pantofului, în persoana clientului său, Ion Grebov. Pentru o cît mai sigură identificare, am hotărît să continuăm investigaţiile, uşurînd astfel și activitatea ulterioară de probațiune. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Domnule preşedinte, aţi menţionat multe puncte asupra cărora eu nu mă pot pronunţa în numele guvernului. Dar, cu permisiunea dvs., aş comenta două puncte. Aţi vorbit de prietenie şi cred că ea a fost la fel de clar exprimată în scrisorile pe care preşedintele nostru vi le-a adresat cu ocazia zilei naţionale a ţării dvs.

Saddam Hussein o întrerupe: - Scrisoarea sa a fost amicală şi salutările trimise erau în perfectă concordanţă cu salutările noastre şi cu consideraţia ce o avem faţă de partea americană.

Ambasadoarea continuă: - După cum ştiţi, el a dat instrucţiuni Administraţiei americane pentru a respinge propunerea de aplicare a sancţiunilor economice contra Irakului.

- Dar noi nu mai putem cumpăra nimic din America!

Doar grîu. De cîte ori vrem să achiziţonăm ceva ni se răspunde că e interzis. Mă tem că în curînd o să ajungeţi să ne spuneţi: faceţi praf de puşcă din grîu!

Ambasadoarea se grăbeşte să-1 liniştească: - Am instrucţiuni personale din partea preşedintelui pentru a stabili relaţii mai bune cu Irakul.

- Da, dar cum? Şi noi dorim acest lucru. Există însă mereu dovezi care vin să le infirme.

- Cu cît vom dialoga mai mult, cu atît ne vom îndepărta de realitate. Aţi menţionat articolul publicat de Agenţia americană de știri, care a fost cu adevărat regretabil. De altfel, au fost prezentate scuze oficiale.

Saddam Hussein se apleacă spre ambasadoarea April Glaspie cu încîntare:

- Remarca dvs. e generoasă. Sîntem arabi, şi atunci cînd cineva recunoaşte: îmi pare rău, am greşit - pentru noi e de ajuns. Dar campania de presă continuă. Se înmulţesc poveştile despre noi. Dacă ar fi fost adevărate, nimeni nu s-ar fi formalizat. Dar deducem din această insistenţă că există o dorinţă clară de a ne discredita.

Ambasadoarea îşi continuă ideea: - Am urmărit programul realizat de Diane Sawyer, transmis de ABC. Era de cea mai proastă calitate şi lipsit de obiectivitate. Cam asta se petrece în presa americană, unde sînt vizaţi şi politicienii americani. Mă bucur că v-aţi alăturat protestelor celorlalţi diplomaţi, care înfruntă curajos mass-media. Apariţia dvs. la televiziune, chiar şi pentru cinci minute, ar ajuta poporul american să se edifice asupra poziţiei Irakului. Aceasta ar contribui la ameliorarea înţelegerii reciproce. Dacă preşedintele american ar fi putut controla mass-media, sarcina sa ar fi fost mult uşurată.

Domnule preşedinte, ţin să vă asigur că preşedintele Bush nu numai că doreşte legături mai bune şi mai ample cu Irakul, doreşte chiar ca Irakul să contribuie deplin la pacea şi prosperitatea Orientului Mijlociu.

Preşedintele Bush este un om inteligent. El nu va declara război economic Irakului. (Practic, ambasadoarea dă mînă liberă lui Saddam Hussein). Aveţi dreptate. Este adevărat, aşa cum aţi subliniat şi dvs., că noi nu dorim creşterea preţului la petrol. Dar v-aş ruga să examinaţi posibilitatea de a propune un preţ care să nu fie exagerat. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 19 iulie 2019

RM

S regndim iubirea Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (39)

LUNA APRILIE 1 aprilie – Să-L primim în inimă pe Christos

LUNA MARTIE 31 martie – Bucuria renaşterii

,,Iar ei, ducîndu-se, au pecetluit piatra şi au întărit cu strajă paza mormîntului” (Matei 27, 66) Vin din cînd în cînd vremuri grele, cînd pare că triumfă puterea întunericului şi că biruinţa este de partea vrăjmașilor lui Christos. Domnul a îngăduit pironirea pe cruce a Fiului Său, punerea Lui în groapă; mormîntul părea să se fi închis asupra Lui pentru totdeauna: nu mai vedem decît o piatră mare şi pecetea de pe mormînt. În faţa priveliştii acesteia stau cu durere Apostolii.

Deseori ni se pare şi nouă că este pîngărită, înfrîntă, credinţa noastră... Dumnezeu nu-Şi face auzit glasul, nu-l auzim în fărădelegea care se săvîrşeşte. Lumina a fost acoperită de o beznă de nepătruns, grosolana putere vrăjmaşă pare să fi învins dreptatea şi adevărul.

Descurajaţi, cu durerea în inimă, Apostolii lui Christos se întreabă: de ce S-a lăsat acoperit cu o piatră de mormînt învăţătorul lor? Astăzi înfrîngere, mîine biruinţă - şi dacă în istoria popoarelor, din pricina mulţimii păcatelor omeneşti, Christos apare mai des înfrînt decît biruitor, să fim încredinţaţi că după îndelungata domnie a răului va veni triumful deplin, văzut, al lui Christos încununat de slavă, în faţa Căruia s-a plecat ,,tot genunchiul celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

Fiecare dintre noi, repetînd zilnic ,,vie împărăţia Ta”, poate grăbi venirea acesteia primind stăpînirea lui Christos în inima sa şi înmulţind numărul celor care în mijlocul stăpînirii păcatului şi a trupului se închină lui Christos cu toată fiinţa şi cu toată viaţa lor. (va urma)

,,Eu sînt viţa, voi mlădiţele” (Ioan 5, 5) Uitaţi-vă primăvara la vie, la şirurile de ramuri negre, uscate, urîte, ce par lipsite de viaţă, dar care totuşi vor aduce roade în viitor. Privindu-le cu luareaminte, vom descoperi o nouă însemnătate a spuselor Mîntuitorului: Eu sînt viţa, voi sunteţi mlădiţele. În ele se arată nu numai legătura dintre fiecare mlădiţă în parte şi butucul viţei, nu numai însuşirea înviorătoare a rodului viţei, nu numai curăţirea butucului de mlădiţele uscate, netrebnice, şi arderea lor. Pe lîngă toate astea, cuvintele Mîntuitorului arată şi păruta moarte a viţei, care în lungul somn al iernii pare uscată şi lipsită de orice frumuseţe. După acest somn, viţa renaşte şi, cu o atotbiruitoare putere lăuntrică de viaţă, dă naştere unei nenumărate mulţimi de mlădiţe tinere. Aici vedem în cuvintele proroceşti ale Mîntuitorului preînchipuirea Bisericii Lui, renăscute din trupul înviat al Domnului, Care i-a dat viaţa fără sfîrşit.

Dumnezeiasca viţă ţine în viaţă nu numai ramurile viguroase, mai arătoase, ci şi fiecare mlădiţă fragedă şi plăpîndă. Bucură-te, Biserica Domnului, că ţinîndu-te strîns de El vei aduce roadă bogată! Bucuraţi-vă şi voi, mlădiţelor, că şi pe voi vă ţine, vă hrăneşte şi vă curăţeşte Aceeaşi Viţă şi că prin puterea lui Christos, Care rămîne în voi, puteţi să creşteţi în El şi să-L proslăviţi!

Sfinţii despre viitorul război mondial: ,,Cel de-al treilea Război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere!” (1) Sfîntul Lavrentie de Cernigov: *„Va fi un asemenea război mare încît atît de mulţi se vor pierde, că vor rămîne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămîne nu vor putea scăpa decît dacă se vor adăposti prin crăpăturile pămîntului, prin peşteri. În acest război se vor distruge atîtea state încît, pînă la urmă, vor mai rămîne doar două sau trei.

Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pămîntul. În ultimele timpuri, la sfîrşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind (…)” *,,Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere. (…)” *,,În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pămînt şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pămînt, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial. Vor fi nişte bombe atît de puternice, încît şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica pînă la cer şi pămîntul va arde, vor rămîne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: «Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!»”

Sfîntul Serafim de Virița: *„Va veni vremea cînd Rusia va fi sfîșiată în bucăți.

La inceput, o vor împărți, iar apoi vor începe să jefuiască bogățiile ei. Occidentul va concura în toate felurile posibile la distrugerea ei si va da partea ei răsăriteană, pînă la o vreme, în stăpînirea Chinei. Extremul Orient îl vor acapara în mîinile lor japonezii, iar Siberia o vor lua chinezii, care vor veni în Rusia; se vor face căsătorii mixte, iar în final, prin viclenie și perfidie, vor lua teritoriul Siberiei, pînă la Urali. Cînd China va voi să treacă mai departe, Occidentul se va opune și nu va permite. Multe țări se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzînd o mare parte din pămînturile sale.

Acesta este războiul despre care spune Sfînta Scriptură și proorocii că va deveni pricina pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor înțelege că nu se poate trăi așa pe mai departe, fiindcă tot ce este viu va pieri, și vor alege un guvern unic, care va fi antecamera împărăției lui Antichrist. Apoi vor începe prigoanele asupra creștinilor; cînd, în adîncul Rusiei, vor ieși primele eșaloane din orașe trebuie să se grăbească cineva să iasă între primii, căci mulți dintre cei ce vor rămîne vor pieri.”

Sfînta Matrona de la Moscova: *,,Cît de milă îmi este de voi. Veţi trăi pînă în timpurile cele de pe urmă. Viaţa va fi tot mai rea şi mai rea. Apăsătoare. Va veni timpul cînd vi se va pune în faţă crucea şi pîinea, spunîndu-vă: - Alegeţi!

- Noi alegem crucea.

- Maică, dar cum se va putea trăi atunci?

- Ea: «Noi ne vom ruga, vom lua puţin pămînt, vom face cocoloaşe, ne vom ruga lui Dumnezeu, le vom mînca şi vom fi sătui.»

Fără de război veţi muri cu toţii, vor fi multe jertfe, toţi morţii vor zăcea pe pămînt. Şi iată ce vă mai spun: seara veţi fi cu toţii pe pămînt, la suprafaţă, iar dimineaţa, trezindu-vă, toţi veţi dispărea sub pămînt. Fără război merge războiul.”

Sfîntul Paisie Aghioritul: *,,Cînd veţi auzi că apele Eufratului sînt îngrădite de turci în susul lor cu un baraj şi sînt folosite pentru irigare, să ştiţi atunci că deja sîntem în proces de pregătire a acelui mare război şi astfel se deschide drumul pentru armata de două sute milioane de oameni a Răsăritului, precum spune Apocalipsa. Printre pregătiri va fi şi aceasta: va trebui să sece rîul Eufrat ca să poată trece o armată numeroasă. La o adică, zîmbi Stareţul, dacă două sute de milioane de chinezi, ajungînd aici, vor bea cîte o cană de apă, îl vor usca pe loc! Mi s-a spus că armata Chinei numără acum două sute de milioane de ostaşi, adică acel număr concret despre care scrie Sfîntul Ioan în Apocalipsă. Chinezii pregătesc chiar şi un drum pe care îl numesc miracolul epocii, cu lăţimea unui rînd de o mie de ostaşi aliniaţi.

Acest drum deja e construit pînă la hotarele Indiei.” *,,E nevoie, de fapt, de multă atenţie şi luciditate ca să deosebim semnele vremurilor, căci într-un fel sau altul, se întîmplă că cei care nu se îngrijesc de curăţenia inimilor lor să nu le deosebească şi să greşească. Să presupunem că cineva ştie că, pentru venirea unei armate multimilionare, trebuie să se usuce rîul Eufrat.

Dacă, însă, va aştepta o minune - de exemplu, să apară o crăpătură care să înghită toată apa - va greşi, pentru că nu s-a îngrijit ca, prin curăţenia inimii sale, să pătrundă în spiritul Scripturii.”

Alungă, Doamne, gîndurile negre Ce bîntuie acest popor supus El, în oglinda dimineții, vede Că e împins pe drumuri spre apus.

El își dorește bucuria sacră, Să fie bine fiilor plecați Să fie tot românul într-o barcă Să nu mai fim huliți și nici scuipați.

Să nu mai fim la rele împilați Să ne zidim prezentul pe genune, Din Dunăre la Mare și-n Carpați Să fim români, ca-n vremurile bune.

Tăria noastră stă în unitate, În visele străbunilor, azi fum, În Dumnezeul rostuit în toate, Speranța într-un viitor mai bun.

Iar cei care mai zămislesc urgii Și înțelegeri, pe ascuns făcute, Să-și vadă chipul hîd în insomnii, Debusolați în plînsetele mute! Și ura ce mocnește-n noi, blestem Al unui neam împins la-ncăierare; De consecințe, ,,Zeii” nu se tem Că vor plăti durerea cu durere.

Lăsați-ne să fim un pic mai buni În cuget și-n simțiri și în credință, Să regîndim iubirea dintre frați Ca pe-un concept zidit în biruință.

Tudor Mătreșu

Sămînța bună

Sfaturi Motto: ,,Fiul meu, păzește sfaturile tatălui tău...

Căci porunca este o candelă, învățătura este o lumină, iar îndemnul și mustrarea sînt calea vieții.” (Proverbe 6.20, 23) * Nu te agita atîta, lucrurile cele mai bune se petrec atunci cînd te aștepți mai puțin! * Viața este prea scurtă ca să te trezești cu remușcări.

De aceea, iubește persoanele care te îndrăgesc! Uită-i pe cei care nu te îndrăgesc! * Sfatul bun este aproape întotdeauna ignorat, dar nu există nici un motiv ca totuși să nu îl dai. * Cele mai importante lucruri din lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și atunci cînd părea că nu mai este nici o speranță. Încearcă și tu, și vei reuși! * Înainte de a-ți acuza aproapele, cercetează-ți propriile defecte! * Păzește-ți urechile de zvonuri, de laude, de bîrfeli, de clevetiri, de discuții contradictorii, iar limba, de cîrtire! * În fiecare dimineață, gîndește-te că ziua în care ai intrat poate fi ultima din călătoria ta pe pămînt! *Crede întotdeauna că după o noapte furtunoasă va veni o zi luminoasă și salvatoare! *„Cîțiva militari așteptau la gardul chiliei Părintelui, la Panagouda. Şi-au ridicat ochii şi l-au văzut venind către ei. A deschis poarta de sîrmă şi le-a urat bun venit.

Le-a pregătit să se așeze sub un copac şi a-nceput să discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: – Nu mai suport, gheronda. M-am săturat de militărie…

Părintele s-a întors, l-a privit şi i-a spus: – Tu n-o să renunți. Tu o să fii Comandantul Apărării atunci cînd ne vor ataca turcii… Toți l-au privit plini de uimi­re.

– Şi cînd va fi, gheronda, treaba asta?, l-au întrebat.

– Cînd va fi vremea spanacului, le-a zis, şi a schimbat apoi vorba. (va urma) Sursa: Aparatorulorthodox.md

RM

21

Vineri, 19 iulie 2019

S , ase,

S mai i rdem - Cum s-a numit primul om?

- Adam.

- Dar soția lui?

- Madam! *** La librărie: - Vă rog să-mi dați o carte de citit!

- Ceva ușor?

- Indiferent, sînt cu mașina! *** - Pîinea e proaspătă?

- Nu știu. Nu sînt decît de trei zile în magazinul acesta. *** - E o fată atît de fermecătoare și totuși nemăritată.

- Da, săraca, pentru a patra oară... *** - Dacă te-am angajat să-mi meditezi fetița și te cheamă Julieta, să sper că n-ai și un Romeo.

- Nu, doamnă, îl cheamă Mișu. *** - Mămico, cimpanzeul ăsta seamănă cu unchiul Dumitru.

- Nu ți-e rușine, Ionel? Așa ceva nu se spune!

- Dar am zis atît de încet, că mai­ muța nu m-a auzit.

P I Mo c c h io !

*** - Pînă la 35 de ani vei fi nefericită în căsătorie.

- Dar după aceea?

- Apoi o să te obișnuiești. *** Un locotenent oprește un soldat complet beat care merge clătinîndu-se în curtea garnizoanei: - Prostule! Cel puțin, dacă n-ai fi băut, ai fi fost astăzi locotenent!

- Puțin îmi pasă, răspunde celălalt.

Cînd beau, sînt colonel. *** Întorcîndu-se mai devreme din călătorie, un soț găsește un rival în dormitorul soției sale.

- Cum?, strigă el. Cine este acest om?

- În fond, este adevărat, spune soția întorcîndu-se spre celălalt. Cum vă numiți, domnule? *** Un om de afaceri este pe patul de moarte. Asociatul său stă lîngă el, cu ochii în lacrimi. Dintr-odată, muribundul iese din comă, își vede prietenul răvășit de durere și, într-un suflet, îi împărtășește: - Trebuie să știi... Eu am spart atunci casa de bani. Eu am provocat

falimentul de anul trecut. Și chiar... amantul soției tale eu eram.

- Nu te necăji, spune celălalt.

Arsenicul pe care l-ai înghițit, eu ți l-am dat... *** El – Dragostea mea, te implor, spune-mi: Sînt, cu adevărat, primul din viața ta?

Ea – Bineînțeles, dragă. Mă întreb ce este în mintea bărbaților de pun mereu aceeași întrebare! *** O voce alarmată cheamă spitalul de urgență: - Veniți imediat, doctore. Soția mea s-a înșelat asupra sticlei. A băut un litru de benzină și acum se învîrte întruna în jurul casei...

- Nu vă îngrijorați, răspunde doctorul. Închideți numai poarta dinspre stradă. Se va opri cînd își va termina tot carburantul. *** Un spectacol la Roma antică. În Colosseum a fost instalat un enorm patinoar și mulțimea aplaudă cu toată forța un galdiator care patinează descriind VIII-uri. *** Un trecător se plimbă pe malurile Senei și zărește un cetățean care planta

în jurul casei stegulețe cu pătrate negre și galbene. Intrigat, îl întreabă: - Domnule, poate sînt indiscret, dar aș dori să știu cu ce vă ocupați?

- Bine, răspunde celălalt, nu vedeți?

Plantez stegulețe ca să împiedic girafele să intre la mine...

- Poftim? Girafele? Dar niciodată nu vin girafe pe aici...

- Bineînțeles că nu, dacă am pus stegulețe.... *** În momentul în care este gata să adoarmă, pe masa de operații, pacientul profită de ultima sa clipă de luciditate ca să-l întrebe pe chirurg: - Mănușile dvs. de cauciuc... nu le purtați ca să nu lăsați amprente digitale, nu-i așa? *** - Să presupunem că un om bate o maimuță, iar eu îl împiedic. Ce nume poartă această virtute?

- Iubire frățească, domnule profesor. *** - V-o spun eu, luați stofa că-i ultima modă!

- Precis nu se decolorează?

- Vă garantez sută la sută, e-n vitrină de peste un an.

22

Vineri, 19 iulie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (2) (urmare din pag. 1) În curînd, România n-o să mai aibă nici grîu de colivă. În întreaga Istorie a României n-a mai existat o asemenea tragedie de proporţii de masă. Practic, din 1990 şi pînă acum s-au pierdut pe drum, dacă se poate spune aşa, 1 milion de concetăţeni ai noştri. Absolut nici un domeniu nu merge bine: industria, agricultura, sănătatea, învăţămîntul, justiţia, apărarea naţională, ordinea publică, turismul, serviciile publice, finanţele.

Atunci cînd, în toiul Afacerii Ţigareta, în aprilie 1998, noi am ajuns la concluzia că Mafia a fost ridicată la rang de politică de stat şi toţi cei 27 de senatori şi deputaţi ai Partidului România Mare au adresat un Memorandum, în limbile engleză şi franceză, către organismele internaţionale – s-a dezlănţuit teroarea împotriva mea! Astfel, în scurt timp, eu am devenit paratrăznetul furiei bezmetice a acelora pe care nu i-am lăsat să jefuiască Ţara. În cîteva zile, mi-au fost fabricate peste 40 de dosare penale şi civile, pe motivul unor pretinse calomnii.

Dacă cineva crede că eu n-am altă treabă decît să mă ocup de Zoe Petre şi Dorin Marian, de pildă, se înşală copilăreşte. Nu i-aş fi băgat niciodată în seamă pe aceşti lachei prezidenţiali, dacă ei n-ar fi primit mită, n-ar fi contribuit la jefuirea Patrimoniului Naţional. La fel şi cu „Cazul Rona Hartner”. La fel şi cu Dragoş Constantinescu. La fel şi cu Valeriu Stoica. Şi iată că, astăzi, aproape toate ziarele publică articole demascatoare despre aceste personaje, iar unele posturi de Televiziune vin şi cu documente filmate. Absolut tot ce-am afirmat şi am publicat eu se adevereşte, zi de zi.

Nu am pretenţia absurdă că aş deţine adevărul absolut, dar sînt un ziarist prea experimentat ca să mă pot înşela în probleme grave, care angrenează destinele unor oameni. Nu întîmplător, la noi, la români, şi nu la alt popor, s-a născut proverbul „Adevărul umblă cu capul spart”. Asta înseamnă că cine se apucă să facă lumină într-o problemă, se poate aştepta la orice necaz. Aceşti gangsteri au făcut o mare greşeală: ei s-au purtat de parcă n-ar exista Dumnezeu. Numai că Dumnezeu există, vede şi judecă. Şi iată că din toată „poliţia politică” asmuţită împotriva mea s-a ales praful, n-am pierdut nici un proces penal, n-am fost sufocat financiar, dimpotrivă, duşmanii mei se risipesc ca făina orbilor, care încotro, unii strîngîndu-şi catrafusele pentru a fugi peste graniţă. În aceşti 4 ani blestemaţi, au fost scoase din România şi depuse în băncile din străinătate peste 4 miliarde de dolari. Aceşti bani trebuie repatriaţi, iar vinovaţii să dea socoteală. Trebuie oprită, cu orice preţ, hemoragia Patrimoniului Naţional. Au apărut tot felul de ageamii într-ale politicii, care se cred isteţi nevoie mare, întrebîndu-ne de unde vom lua banii.

Numai că banii nu se iau – decît, fireşte, de către hoţi – banii se fac. Ia să se fure mai puţin, sau deloc, şi să vedeţi cum se vor găsi bani şi pentru şcoli, şi pentru spitale, şi pentru pensionari, şi pentru răniţii Revoluţiei! România trebuie lăsată de organismele internaţionale să-şi relanseze industria, agricultura, zootehnia, turismul. Noi sîntem, probabil, singura Ţară din Europa care nu mai are monedă naţională. Este imperios necesar să fie stopată această falimentare deliberată, care face parte din planurile Noii Ordini Mondiale.

Nu sînt anti-occidental, dimpotrivă. Nu sînt nici filorus. Nu sînt nici comunist. Nu sînt nici fascist.

Atunci ce sînt? Eu sînt doar atît: român în Ţara mea, o voce care cheamă Poporul să-şi recapete conştiinţa de sine, luciditatea, demnitatea, pofta de

muncă şi de viaţă. Anarhia care ne aruncă în haos trebuie să ia sfîrşit! Orice formă de guvernare e mai bună decît anarhia. Trebuie ca toţi românii să iasă din starea de contemplare şi de denunţare a răului şi să intre în acţiunea de stîrpire din rădăcină a acestuia. „Fapte, nu vorbe!” – aceasta e deviza partidului pe care îl conduc. Iar sloganul cu care ne vom prezenta în alegeri sună astfel, şi cred că mulţi compatrioţi se vor regăsi în această alăturare de cuvinte: „Dreptate, Prosperitate, Reconciliere Naţională!”. Indiferent ce se va întîmpla la alegerile din noiembrie 2000, nici o guvernare nu poate fi viabilă, credibilă şi eficientă fără Partidul România Mare, creditat de un ultim sondaj de opinie, ţinut secret la Palatul Cotroceni, cu 17,8%! Şi cu cît mai bezmetică va fi agitaţia partidelor aflate la Putere, şi cu cît mai des se vor împerechea şi desperechea, şi cu cît mai abitir vor lansa candidaţi-fantomă, pe care nu-i urmează nici măcar o ceată de aurolaci, şi cu cît mai neruşinată va fi falsificarea sondajelor de opinie – ei, bine, cu atît mai mult vor creşte şansele forţelor naţionale şi justiţiare. Spectacolul dat de actuala Putere este degradant. Ţara arde, la modul propriu, şi Valeriu Stoica îşi piaptănă şi îşi pudrează peruca albă, de cîteva ori pe zi, în dispreţul unei populaţii înnebunite de foame, de boli şi de mizerie. Nu antraxul e „buba neagră” – adevărata „bubă neagră”, care bîntuie şi pune în primejdie fibra biologică a românilor, este banda de răufăcători care s-a făcut stăpînă pe Ţară şi a transformat-o în colonie străină. La Bucureşti, se desfăşoară în aceste zile caniculare un adevărat război civil între un primar-general abuziv şi nişte români amărîţi, care au crezut în economia de piaţă şi în comerţul liber, unii dintre ei fiind revoluţionari, ca şi voi. În loc să se construiască şi să se ofere noi locuri de muncă – paranoia politică demolează cu buldozerul şi sporeşte numărul şomerilor. În vremea asta, „lupul moralist” Traian Băsescu şi-a extins afacerile în toată Ţara, printre numeroasele sale proprietăţi aflîndu-se şi noua benzinărie construită la ieşirea din Râşnov, precum şi cîteva hoteluri şi restaurante din Băile Herculane şi Timişoara – toate, fireşte, sub acoperirea altor persoane, fiindcă aşa lucrează Mafia, cu mănuşi. Iar forţele de represiune, bine hrănite, mascate ca Ku-Klux-Klanul şi înarmate pînă-n dinţi, bat la oameni ca la fasole, îi umplu de sînge, fie că ei sînt păgubiţi F.N.I., fie că sînt muncitori de la „Steagul Roşu” şi „Tractorul”, fie că sînt grevişti sau simpli comercianţi, care n-au altă sursă de existenţă. Aşa aţi fost stîlciţi în bătaie şi voi, atît în noiembrie 1987, cît şi în decembrie 1989! Aceasta e cea mai bună dovadă că nu s-a schimbat nimic, pe fond, în societatea românească. Înainte, oamenii erau reduşi la tăcere în numele „eticii şi echităţii socialiste” – acum, ei sînt trataţi ca o turmă de animale în numele „democraţiei”, al „reformei” şi al „integrării euro-atlantice”.

Numai că toate acestea sînt nişte şabloane infantile, care nu mai pot păcăli sau impresiona pe nimeni. Ce fel de democraţie pot produce bastoanele şi gazele lacrimogene? Ce reformă este lichidarea a tot ce produce ceva în România? Şi ce integrare poate aduce slugărnicia guvernanţilor noştri, cu complicitatea cărora România a devenit placa turnantă a crimei organizate, a traficului de droguri, de arme, de uraniu, de ţigări, de cafea, de carne vie, de copii vînduţi pentru „băncile de organe” ale bogătaşilor lumii? Aseară am primit un telefon de la Los Angeles – o bună şi veche cunoştinţă mi-a relatat o scenă incredibilă, pe care a aflat-o de la rudele ei din Zimnicea: cei

60 de bodyguarzi şi paznici ai unui miliardar român, conduşi de arabul Mohammed Sami, au capturat un cioban care îşi păştea oile prin apropierea feudei acestuia şi l-au bătut pînă ce bietul om a intrat în comă! Imaginaţi-vă balada naţională „Mioriţa” în variantă musulmană, în care luna e înlocuită de semilună, oiţa bîrsană devine cămilă, iar nunta ciobanului are loc la un harem al morţii. Aflu de la deputatul nostru de Teleorman că aceiaşi haidamaci au mai băgat în comă alţi 2 români. Zilele trecute, posturile de Televiziune au difuzat reportaje despre o româncă, femeie măritată şi serioasă, care a fost bătută de 2 chinezi, aceştia trăgînd şi cu arma.

Rackeţii ruşi şi ucrainieni zburdă în voie, prin toate judeţele României. Şoferii turci tratează România ca pe un uriaş bordel. Pedofilii străini ne nenorocesc copiii, după care scapă, ajung în Ţara lor şi tot ei ne dau în judecată. Bandele de ţigani ţin sub teroare sate şi oraşe, în special pieţele agroalimentare, violează, torturează şi chiar ucid fete de români, iar căpeteniile lor organizează, mai nou, concursuri naţionale de barbut, la Hotelul din Staţiunea Olimp, pe poturi care ajung uneori la inimaginabila sumă de 2 milioane de dolari!

Iar în vremea asta, Poliţia şi Jandarmeria tac ca peştii, dar se înviorează, brusc, atunci cînd e vorba să-i măcelărească, ori să-i cotonogească pe mineri la Stoeneşti, pe chiriaşii azvîrliţi în stradă, pe păgubaşi, pe vînzătorii ambulanţi, ba chiar şi pe savanţii de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Ce Guvern, din lumea largă, îşi mai ciomăgeşte oamenii de ştiinţă? Aceasta e proba sigură că metastaza corupţiei a pus stăpînire pe toate structurile de Putere: atunci cînd organele însărcinate, prin Lege, să apere viaţa, liniştea şi avutul cetăţenilor, de fapt fură cot la cot cu gangsterii. Şi astfel nu e de mirare radicalizarea fără precedent a oamenilor. În ciuda minciunilor debitate pe seama mea de toţi nevolnicii, eu sînt un om paşnic şi cu frica lui Dumnezeu, n-am cerut niciodată execuţii publice pe stadioane, detest violenţa, nu omor nici măcar o molie de haine.

Dar este de datoria mea să nu ignor talazurile tot mai puternice ale populaţiei. Am întîlnit oameni cuminţi şi aşezaţi, prin diferite tîrguri şi aşezări ale Ţării, care mi-au cerut, efectiv, să facă parte din plutonul de execuţie, sau să-i spînzure în piaţa publică pe cei care au nenorocit România. Aceasta este o atitudine care tinde să se transforme într-o stare de spirit şi ura populaţiei s-a manifestat, în cîteva rînduri, deosebit de alarmant, pe spinarea nefericitului Emil Constantinescu, care ştiţi bine la ce vacarm de fluierături, huiduieli şi ameninţări a fost supus, astfel încît el nu mai poate circula liber nicăieri, decît înconjurat de un zid permanent, format din 48 de SPP-işti. Vai de conducătorul care provoacă mînia Poporului său! „Aspru e Poporul cînd scapă de nenorocire!” – scria Eschyl.

Aspru a fost în decembrie 1989 şi aspru poate fi în orice moment de acum înainte, dacă nu se vor desfăşura alegeri corecte şi nu vor veni la Putere cei care pot opri prăbuşirea Ţării în prăpastie. Şantajul cu străinătatea trebuie să ia sfîrşit!

Stimaţi delegaţi şi invitaţi la congres, mă arăt astăzi în faţa dvs., aşa cum sînt, fără viclenie, fără promisiuni deşarte, în fond, fără să vă cer nimic.

Eu îmi fac datoria faţă de conştiinţa mea şi faţă de acest Popor atît de înzestrat, atît de frumos, atît de nobil. În vreme ce Dumnezeu face „lucrare”, Diavolul face „lucrătură”. Lucrarea lui Dumnezeu pentru Poporul Român nu poate fi zădărnicită de lucrătura Diavolului, care s-a înstăpînit, pentru o vreme, peste Ţara noastră. (va urma)

RM

23

Vineri, 19 iulie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (29)

101) DIMITRIE DRĂGHIESCU. Medic gine­ colog, într-o epocă de pionerat. Trăiește între 1842 și 1918. A fost profesor la Facultatea de Medicină din București și se poate bănui că mai toate celebritățile feminine ale vremii au fost consultate de el. În definitiv, ce e un ginecolog decît un stomatolog trecut la munca de jos? Moare cu puțin timp înainte de a vedea înfăptuită „marea dorință”, cum scrie aici: „Dumnezeu atotputernic să ajute România să-și realizeze marea sa dorință, de a învinge pe inamicii săi și a forma o Românie mare și puternică. 1916, Oct. 3. Dr. Drăghiescu”.

102) LOUIS CLUNET. Reproduc medalionul său din Enciclopedia Minerva, 1930: „Medic francez, profesor al Facultăţii de Medicină din Nancy. În timpul războiului s-a distins prin devotamentul (pe) care-l punea în slujba bolnavilor, pe frontul din Champagne, la Dardanele, în Insula Corfu, bîntuită de tifos şi dezinterie. În 1916 a venit în România, făcînd parte din personalul medical al misiunii franceze. În Vila Greierul de lîngă Iaşi, în timpul flagelului de exantematic, îşi instalează şi dirijează un spital de exantematici, devotînduse îngrijirii bolnavilor. Îmbolnăvindu-se însuşi de teribila boală, moare (1917) şi este îngropat chiar lîngă spitalul său”. În cartea ei, des invocată în această lucrare, Regina Maria scrie, în dreptul zilei de marţi 21 martie/3 aprilie 1917: „După dejun am plecat cu Mignon (principesa Marioara – nota mea, C.V.T.) la Vila Greierul, ca să duc ceva de mîncare colonelului Holban, care merge spre vindecare: pîine albă proaspătă şi un minunat borş românesc de pui. În drum mă oprii la nenorocitul meu spital mititel, unde, din cînd în cînd, mă duc să le văd pe bietele fiinţe bolnave, fără nădejde de vindecare. (…) La ieşirea din barăci, întîlnii un preot catolic, care tocmai venea de la Vila Greierul, şi-mi dădu trista veste că murise Clunet. Aceasta e o crîncenă lovitură; doream atît de mult ca să se vindece, el, care condusese întreg spitalul, orînduind totul cu o destoinicie fără seamăn, cu o minunată vitejie, învingînd greutăţi supraomeneşti. Şi acum, victima uitării de sine şi a abnegaţiei a murit! Oh, da, a fost cu adevărat o veste dureroasă! Cînd am sosit la spital, i-am găsit pe toţi de acolo cu ochii înlăcrimaţi.

Sărmana lui soţie stătea pe patul unde zăcea el atît de liniştit, dar atît de palid şi de neclintit, el, care fusese adevărata întruchipare a vieţii şi a energiei.

El şi soţia lui alcătuiau o căsnicie plină de cea mai desăvârşită dragoste, iar ea tocmai aştepta un copil.

Pierduse primul ei copil chiar înainte de venirea lor aici şi bărbatul ei o luase cu dînsul, ca să-i mai treacă durerea de mamă; şi acum, îşi pierde şi soţul şi rămîne singură în ţară străină! Am încercat să găsesc cuvinte de simpatie şi de mîngîiere, dar nici unele nu sînt potrivite pentru asemenea nenorociri.

Pe un pat, lîngă Clunet, zăcea o biată călugăriţă, care şi ea tocmai murise. Boneta albă scrobită îi încadra chipul trist şi bătrîn, ca nişte aripi de pescăruşi. O nespusă atmosferă de pace le învăluia pe aceste două fiinţe, care muriseră făcîndu-şi datoria faţă de omenire”. De zeci de ani, o stradă din Cartierul Cotroceni (Bucureşti) poartă numele de „Dr. Louis Clunet”. La ora la care „l-a consultat” Vasile Popa (noiembrie 1916), doctorul francez era în Bucureşti.

El pune o frumoasă ştampilă cu Crucea Roşie şi inscripţia HÔSPITAL FRANÇAIS * S.B.M. şi scrie, în franţuzeşte: „Admiraţie pentru vitejia României.

Aliaţii doresc o Românie Mare. Dr. Clunet”.

103) CHARLES VOPICKA. Ministru plenipo­ tenţiar al SUA la Bucureşti. De origine cehă.

Personaj extrem de important, care ne-a ajutat mult în opera de făurire a României Mari. În cartea sa de memorii, Regina Maria punctează cîteva dintre intersectările familiei regale cu şeful misiunii diplomatice a SUA: „Iaşi, 20 Noiembrie/3

Decembrie 1917. E o stare de lucruri înfiorătoare şi tot ce ne mai rămîne de făcut e s-o primim cu atîta linişte, încît să nu se răspîndească panica. Am avut la dejun pe Vopicka, ministrul Americii, şi pe căpitanul Walton, ataşatul militar american. Bineînţeles că s-a vorbit amănunţit de situaţie şi de şansele de îmbunătăţire ce mai rămîneau privitoare la soarta noastră, la fuga

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (73) şi la apărarea noastră; o mie şi una de întrebări ce ne chinuiau creierul. (…) Iaşi, Sîmbătă, 27 Ianuarie/9 Februarie 1918. Mai tîrziu, seara l-am văzut şi pe Vopicka, ministrul Americii, şi i-am spus cam aceleaşi lucruri ca şi lui St. Aulaire (Marchizul Saint Aulaire, ministrul Franţei în România – nota mea, C.V.T.).

A fost şi el cît se poate de binevoitor”. Ocupaţia germană i se plînge Arhiepiscopului Catolic Raymund Netzhammer de comportamentul reprezentantului SUA la Bucureşti – era la sfîrşitul anului 1916, cînd America nu intrase, încă, în război, aşa că oficiul ei diplomatic rămăsese pe loc, chiar sub nasul nemţilor: „Sîmbătă, 16 decembrie 1916. Pentru Mackensen a fost foarte neplăcut că ministrul american, care este la origine cehoslovac (sic!), menţine la mai multe clădiri steaguri americane – chiar şi la Legaţia germană – cu toate că germanii sînt aici şi îşi vor apăra singuri interesele lor”. O scenă umilitoare s-a petrecut în ziua de 6 decembrie 1916, cînd nemţii au invadat Capitala, iar o delegaţie din care făcea parte şi ministrul american, s-a dus să-i întîmpine pe aceştia şi să le predea oraşul (?!); după 3 ore de aşteptare inutilă – trupele germane intraseră prin alt punct – delegaţia s-a întors în Capitală. Întîmplarea e relatată astfel într-o lucrare de compilaţie: „Pe cînd ultima patrulă de ariergardă din Regimentul 1 Roşiori părăsea Bulevardul Colţei, iar prin unele bariere ale oraşului mai treceau coloane în retragere ale armatei române, pe Calea Victoriei începuseră pregătirile pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Cordoane de gardieni publici au fost înşirate de-a lungul trotuarelor pentru păstrarea ordinii. «Fix la orele 12, trec în viteză dinspre Bragadiru cîteva automobile cu drapele naţionale şi albe, la unul cu drapel american. Era al d-lui. Vopicka, ministrul Americii. În celelalte zăresc pe d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, general Mustaţă şi cîţiva ajutori de primari. Se duseseră de dimineaţă să predea nemţilor oraşul», notează în jurnalul său Vasile Th. Cancicov. Din delegaţie a făcut, de fapt, parte şi ministrul plenipotenţiar al Olandei, Vredenbruch. Cu toţii s-au întors fără nici un rezultat, căci – conform mărturiei lui Charles Vopicka – reprezentanţii trupelor invadatoare nu s-au prezentat. Curînd, însă, la ora 13, ministrul plenipotenţiar al Americii a primit un telefon din partea primarului Emil Petrescu, rugîndu-l să vină imediat la Prefectură, unde sosise o delegaţie de ofiţeri germani, din armata generalului Falkenhayn, care adusese, spre semnare, declaraţia de capitulare a Bucureştilor”. În Condica de Drum a lui Vasile Popa, el e prezent cu două însemnări, ambele în limba engleză.

Prima e făcută în perioada grea a înfrîngerilor noastre: „Noiembrie 11, 1916. Dl. Vasile Popa s-a prezentat la Legaţia noastră în ziua de 11 noiembrie 1916. Charles Vopicka, ministrul american”. Neobosit şi entuziast, ţăranul nostru îl mai „cercetează” o dată pe importantul diplomat, în 1918, şi obţine cu mult mai mult, o lozincă excepţională, de care bine ar fi să ţină seama şi urmaşii lui Charles Vopicka într-ale diplomaţiei americane: „Trăiască de-a pururi prietenia dintre România Mare şi iubita mea ţară, Statele Unite ale Americii. Charles Vopicka, ministrul american. Ianuarie 31, 1919”.

104) DEM DOBRESCU. Primar al Bucureştilor.

Nici o Enciclopedie, din păcate, nu i-a reţinut numele,

deşi a fost unul dintre cei mai destoinici gospodari ai urbei. Pe numele adevărat Dimitrie (Matache) Dobrescu. A trăit în perioada 1852–1934. Fruntaş al Partidului Conservator, deputat, senator şi chiar preşedinte al Senatului, în 1918. Ministru de Justiţie în Guvernul Marghiloman (martie–iunie 1918), prefect al Capitalei şi primar general al Bucureştilor (martie 1911 – octombrie 1912). A mai existat un Dem Dobrescu, tot primar al Bucureştilor, dar el s-a afirmat în anii ’30 şi e puţin probabil că, în 1919, numele lui îi spunea ceva acestui căutător de celebrităţi. Aşa că am convingerea că e vorba de întîiul Dem Dobrescu, care scrie astfel (nota sa pare un distih):

„Toţi Românii să-şi facă datoria

Dumnezeu protege România.

D. Dobrescu”.

105) EUFROSINA CATARGI. Văduva fostului prim-ministru conservator Lascăr Catargiu (1823 – 1899). Numele ei e subliniat aici cu o linie groasă, de creion chimic muiat în gură, pentru a se evidenţia că e o „piesă” grea a colecţiei de semnături: „Totdeauna după furtună străluceşte Soarele mai călduros rog pe Dumnezeu şi aştept cu credinţă şi acuma aşa. Eufrosina Catargi. 1916.

Noembrie 8”.

106) MARIA DARVARI. Doamnă din înalta societate bucureşteană. Numele real era MarieNicole, născută Bibescu, fiică a lui Nicolae Bibescu, care, la rîndul lui, era copilul Domnitorului Gh. Bibescu. După moartea tatălui lor, celor două surori Bibescu – Marie-Nicole şi Elena (Lala) – le rămîne palatul de la Mogoşoaia, pe care nu se pricep să-l administreze, aşa că, în 1911, e cumpărat de George Valentin Bibescu, pentru a i-l face cadou soţiei sale, Martha. O altă femeie de vază a vremii, Elisabeta Goga (născută Odobescu), relatează că, la începutul Secolului XX, una dintre cele mai bune pianiste era această Marie-Nicole Bibescu.

Prima căsătorie a fost un eşec: vechilul moşiei sale, Julian, i-a sucit capul, dar o asemenea mezalianţă a eliminat-o din lumea bună. (Ceva mai tîrziu, Victor Eftimiu îi spunea unei cunoscute: „Doamnă, să nu regretăm prea mult lumea bună de dinainte de război, pentru că atunci lumea proastă eram noi!”.)

Apoi, pianista se mărită cu avocatul şi deputatul Al. Darvari. În Memoriile sale, Constantin Argetoianu scrie că familia respectivă s-a dat cu nemţii, motiv pentru care, mai tîrziu, Al. Darvari a fost exclus din Jockey Club (acesta îşi avea sediul în frumoasa clădire, cu grădină şi havuzuri, de pe Calea Victoriei, care va deveni, mai tîrziu, reşedinţă a Principesei Ileana, apoi Restaurantul Ziariştilor şi, în final, localul „Mărul de Aur” – pe care, la sfîrşitul anilor ’80, l-am salvat de la demolare, intervenind la oameni ca Alexandrina Găinuşe, Nicolae Giosan ş.a.). Însuşi Raymund Netzhammer confirmă acuzaţiile, printr-o filă de jurnal care proiectează o lumină neplăcută asupra acestei femei: „Miercuri, 11 aprilie 1917. Căpitanul von Gebsatter a venit cu consilierul secret von Welser în palatul arhiepiscopal. Pare a fi un funcţionar destoinic, cu mintea ageră, care în părerile şi acţiunile lui aplică mai mult indulgenţă decît sinceritate. Interesant, vorbeşte despre situaţia de aici şi de lipsa de caracter a populaţiei care îi aclamă pe duşmani.

El dă chiar numele unei doamne din cea mai bună societate, care nu ştie cum să-şi manifeste prietenia pentru germani şi la toate serbările germane şade în primul rînd! Welser bănuieşte că acea persoană nu a fost întotdeauna aşa, fiindcă este de origine franceză şi aparţine cercului de prieteni ai reginei”. Într-o notă de subsol se face precizarea că femeia era Maria Darvari. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 19 iulie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (113) ,,Regina fraudelor” în domeniul asistenței sociale (1) Succesul înregistrat de Antonio Jiminez Moreno prin înşelarea asistenţei sociale din Franţa în anii ’60 a fost egalat în anii ’70 de cariera sclipitoare a unei tinere negrese, poreclită de atunci „Regina asistenţei sociale americane”. Fiica unui dijmaş din Hermanville, Mississippi, la vîrsta de şaisprezece ani, Dorothy Mae s-a căsătorit cu un contrabandist şi aşazis traficant de droguri din Chicago. În curînd, venitul acestuia le-a asigurat celor doi soţi şi celor opt copii ai lor o vilă în stil spaniol în Pasadena, California; trei maşini de lux; şi toate lucrurile de firmă cu care se putea îmbrăca Dorothy Mae. Dar nu a fost de ajuns.

Nici măcar numeroasele ei excursii la Las Vegas nu îi satisfăceau dorinţa de distracţie. Nu este clar cînd a intrat pentru prima dată în lumea delincvenței dar, în jur de 1970, oraşul Chicago a pornit în căutarea ei pentru folosirea frauduloasă a cărţilor de credit furate. Bănuind că ea şi un complice cumpăraseră bunuri în valoare de peste 500.000 de dolari cu aceste cărţi de credit furate, procurorul districtual a dat-o în urmărire judiciară pentru suma de 250.000 de dolari, fără a recupera niciodată măcar un cent. Petrecînd şase luni în închisoare, dintr-o sentinţă iniţială de doi ani, şi eliberată cu condiţia să părăsească statul Illinois imediat, fără a se mai întoarce vreodată în Chicago, a fost fericită să se întoarcă la vila sa din Pasadena - dar soţul ei o părăsise, lăsînd-o cu cei opt copii, fără nici un venit.

Dorothy Mae avea nevoie de bani, urgent. Dar decît să vîndă ceva din bunurile sale, a recurs la fraudă pe scară largă în domeniul asistenţei

sociale. „Nu m-am gîndit niciodată să vînd ceva, decît să obţin, şi nevoile mele s-au transformat în lăcomie”, mărturisea ea jurnaliştilor ulterior, cînd grozăvia ei a devenit cap de afiş. „Pe lîngă asta, era imposibil să renunţ la stilul meu de viaţă luxos. Ar fi fost prea jenant”. Aşadar, refuzînd să vîndă casa, automobilele Rolls-Royce, Cadillac sau Mercedes, a depus cerere pentru ajutor social, pretinzînd că singura ei rezidenţă este o baracă dărăpănată din spatele vilei, la un loc cu toţi servitorii. Datorită celor opt copii, ajutorul social a fost considerabil.

La urma urmei, chiar arăta aşa cum pretindea - o negresă îndesată, în zdrenţe şi cu o perucă ieftină, ruşinată că este obligată să cerşească bani de la stat.

Desigur, nici aceşti bani nu au fost îndeajuns.

Gîndindu-se că, oricum, majoritatea asistenţilor sociali albi sau hispanici nu ştiau să facă diferenţa între o negresă şi alta, şi dîndu-se drept Dorothy Palmer, a depus o a doua cerere la un alt birou de asistenţă socială, dînd ca adresă un apartament din mahalalele Los Angeles-ului, pe care îl deţinea. Această şarlatanie a funcţionat atît de bine încît, în curînd, Dorothy Mae depunea a şasea cerere de asistenţă socială pentru ea şi copiii ei, sub şase identităţi false. Făcînd o pauză doar în 1974, cînd s-a recăsătorit cu un director de agenţie imobiliară, John Woods, ea a mai adăugat alte şase nume false şi un total de patruzeci şi nouă de copii la portofoliul său de asigurări sociale. Certificatele de naştere în alb pentru ea şi copii le procura prin fotocopierea originalelor şi ştergerea numelor şi datelor. După care, dactilografia noile informaţii, după caz. Avea carnete de şofer, carnete de asigurare socială şi alte documente de identificare necesare sub toate cele 12 nume false, fiecare avînd cererea depusă la alt oficiu al serviciilor sociale. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

La seceri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Mașină agricolă de sezon; 2) Liric rus, autorul poeziei ,,La seceriș” (Serghei) – Îi aparține tabloul ,,În lanul de grîu” (Theodor); 3) Recolta din hambare – În acest fel; 4) La intrarea în Europa! – Silozul 13! – Parte a mașinii de treierat, în care curg boabele de grîu; 5) Sec! – Elena Ene – Din familia gramineelor; 6) Așa cum este în momentul de față secerișul – Ion Alexe; 7) 2-3 fire! – Magazie tematică; 8) Mănunchi de cereale – Boală a grîului; 9) Un pai... întors! – Delicată – Măsură agrară; 10) Țară cu capitala la Teheran – A fructifica; 11) Acționat printr-un dispozitiv mecanic – Vremea care se opune secerișului.

VERTICAL: 1) Vreme fără ploi – Alege grîul de impurități; 2) Studiu restrîns – Masa de seară; 3) Văzduh – Irigat cu aspersorul; 4) Autorul corului ,,Plugar” (George) – Radu Oprea; 5) Ban la arabi – Campion – Familie (presc.); 6) Un lan în dezordine! – A scoate impuritățile din cereale; 7) Dîn-­ sele – Holdă; 8) Olga Adam – Referitor la soare; 9) Scriitor brazilian, autorul romanului ,,Secerișul roșu” (Jorge) – Zeu! – În port!; 10) A prinde viață – A cosi; 11) În penar! - ... Stancu, autorul romanului ,,Desculț”, din care redăm suferința lui Precup: ,,Bucuria noastră e mare cînd vedem spicele de grîu în soare, cu toate că pîine nu avem mai deloc”.

Dicționar: RIAL, ANL PAUL BĂGNEANU Dezlegarea careului ,,Semne matematice” 1) PLUS – MINUS; 2) RENALA – ARS; 3) EGAL – TRUC; 4) AN – B – ACAR; 5) M – ICAR – ITA; 6) INMULTIT – D; 7) SOARE - NARI; 8) TR – CANT – EC; 9) IMPARTIT – A; 10) CARNE – MIEL.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.