Romania Mare, nr. 1499

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

La procesele politice care mi s-au înscenat, prigonitorii mei miau respins toți martorii, încă din start. Și, totuși, eu am un martorsurpriză, care le va strica socotelile: Isus Christos.

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Vomînd de 4 Iulie Motto: ,,Cînd eram mic mi se spunea: «aşteaptă să te faci mare şi ai să vezi tu». Acum sînt mare şi nu văd absolut nimic”. (Ernest Hemingway) Pe scurt, 4 Iulie a devenit ziua celei mai dezgustătoare gudureli, model extrem de servilism colo­ nial, de idolatrie penibilă! Ce am văzut acum la festivitatea organizată de Ambasada SUA, dar și la emisiunile prin­ cipalelor posturi de televiziune, întrece orice nivel admisibil! Anul trecut, de 4 Iulie, Camera Deputaților, condusă de Liviu Dragnea, a votat curajoasele și necesarele modificări ale legislației penale; seara, Dragnea și Tăriceanu au boicotat manifestarea de 4 Iulie, în semn de protest față de permanenta și obraznica implicare a Ambasadei – ca și pentru părtinirea de care a dat dovadă Hans Klemm. Rezultatul? Liviu Dragnea e în pușcărie, după două făcături de procese, la ușa lui Tăriceanu bat procurorii…

Pe 4 iulie 2019, la un an de la gestul unic de revoltă al politicienilor români, prin fața camerelor de filmat au trecut invitații Am­basadei SUA pentru recepția de 4 Iulie. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Supremația proștilor Motto: ,,În politică, prostia nu e un handicap”

(Napoleon) Nimeni nu neagă, în acest prezent complicat al omenirii, supremația Americii în tot și în toate.

SUA reprezintă cea mai puternică economie a lumii, cea mai puternică armată, cea mai tehnologizată țară, cea mai avansată civilizație, am putea spune. Și, în mare, cam așa și este.

SUA este mai mult decît un stat, mai mult decît o țară, SUA este o întreagă lume. Din păcate, însă, politica internă în ceea ce privește cultura, educația, învățămîntul, în general, a fost lăsată în plan secundar, acest lucru lovind la cel mai înalt nivel al administrației americane. Și nu ne referim acum doar la Trump, putem să ne ducem cu gîndul și cu două mandate în urmă, și să analizăm inclusiv prestația republicanului George W. Bush. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (1)

Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să încep prin a vă mulţumi pentru invitaţie şi să adresez Congresului Extraordinar al UNORD un mesaj de salut şi sincere urări de succes din partea Partidului România Mare! Este o onoare pentru mine şi pentru ceilalţi parlamentari care mă însoţesc să participăm la acest eveniment foarte important în viaţa social-politică a Ţării. Pentru că reuniunea revoluţionarilor din întreaga Ţară are loc într-o perioadă de comă a societăţii româneşti. S-ar putea ca tot ceea ce se va întîmpla aici, în această aulă, să reprezinte şocul electric atît de necesar pentru resuscitarea unui organism care, altminteri, s-ar îndrepta, ireversibil, spre moarte. Într-o Ţară plină de secături, cum spunea Octavian Goga, şi într-o vreme în care toţi şi-au lipit termenul „Naţional” ca pe-un abţibild, şi PNŢCD, şi PNL, şi Alianţa Naţională, pînă şi jocul piramidal autointitulat Fondul Naţional de Investiţii – eu cred că UNORD este singura organizaţie care are dreptul moral să îşi spună „Naţională”. Aidoma primilor colonişti ai Americii, voi, revoluţionarii de la UNORD, sînteţi cei mai temerari, cei mai revoltaţi, cei mai necăjiţi oameni. Aţi vrut să construiţi o Lume Nouă, cu Biblia în stînga şi cu Puşca în dreapta, aţi ieşit în stradă, v-aţi oferit piepturile dezgolite, fiecare zid pe lîngă care aţi trecut putea fi un zid al execuţiei, fiecare banal stîlp de iluminat stradal se putea transforma întrun stîlp al infamiei, la care vă puteau pune, ba chiar v-au şi pus, cîrcotaşii de profesie, cei care nu v-au înţeles, cei care aşteaptă ca totul să se rezolve de la sine şi îi urăsc, din instinct, pe aceia care nu au laşitatea şi mediocritatea lor. (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

Cascada Colcota, Geoagiu Băi

Feerie de var E-o vară pe pămînt atît de verde de parcă stăm pe-un fund de lac frumos sticlarii suflă-n ţevi măiestre cerul ca pe-un pahar de dar cu gura-n jos vestind cu buze mari de bucurie ceremonia firii s-a stîrnit prin lujeri lungi de grîu revarsă glia un zăcămînt de maci fără sfirşit

E pace, iată, spicele se-ndoaie sub bobul christoforic plin de dor lumina după ploaie-şi descompune bogatul spectru doar în trei culori iar viersul dulce şi tocmit al mierlei detună-n turle de biserici vechi doar colo-n jos şi mai din jos, sub ierburi prin rădăcini oşteni şi cai, perechi În munţi se-aşază vîlvele de pază pe băi de aur, îngerul cel bun din visele copiilor alungă aspide, vasiliscuri, căpcăuni iar cînd, tîrziu, văzduhul şi pămîntul au fost închis spre somn toţi ochii lor poetul, lacom, bea din seva zilei cîntînd acest pămînt nepieritor.

Corneliu Vadim Tudor

Scrieri pretins deocheate, dar destul de cumințele

Cum s-a petrecut accidentul de la Cernobîl din urmă cu 33 de ani...

Pagina 10

Pagina 3

NR. 1499 l ANUL XXX l Vineri 12 IULIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 12 iulie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F A intrat turbarea în coposo-monarhişti F Iscoada „României libere” dată afară de la Conferinţa de Presă a P.R.M F Un paranoic care vorbeşte, pe banii Senatului, de 400.000 de lei pe lună la telefon: Aristotel Căncescu (F.S.N.) F Raportul Anti-Corupţie îl va duce pe Neulander la ştreang

PARTEA A II-A F Un alt paranoic în P.D. (Partidul Delincvenţilor), cunoscut şi sub numele de F.S.N.: aşa-zisul senator de Braşov Aristotel Căncescu. Mai ţineţi minte care? Nebunul ăla care a năvălit, împreună cu conjudeţeanul lui, Vasile Bran, să strice Conferinţa de Presă a P.U.N.R., proferînd insulte insuportabile.

Acest Căncescu, care face de rîs numele genialului Aristotel, se dă mare sculă pe basculă în fiecare noapte, între hotelurile Bucureşti şi Athénée Palace, iese noaptea la agăţat paţachine, dă o raită prin baruri, are și pistol complexatul (conform Polemicii Civilizate de la Oxford), ce s-o mai lungim, e un produs tipic al Şcolii de Golani „Neulander”. În urmă cu două săptămîni, Căncescu a primit un „canci” hotărît din partea Biroului Permanent al Senatului: făcuse o cerere obraznică, pentru a-i plăti Parlamentul nota telefonică de la Hotel Bucureşti, în valoare de 400.000 de lei, cele mai multe convorbiri fiind cu străinătatea. Cu cine-ai vorbit, mă nărodule, de aproape o jumătate de milion de lei pe lună, cît lefurile a 4 muncitori care dau în brînci? Sau poate că te sunai singur la recepţie şi fugeai repede pe scări în jos, şi apoi te sunai din nou în hol, ca să vezi dacă eşti acasă, și băgai gonetă iarăşi?! F Hingherii lui Ardei Umplut sînt rîsul presei române. În ziua de 1 iunie a apărut în „Excrementul de mînz” următoarea notă: „Regele Fahd al Arabiei Saudite şi-a scos ieri o piatră din vezica urinară din cauza căreia avea dureri îngrozitoare cînd făcea pipi”. Bravo, Monstrule din Găgeşti! Nu ţi-a scăpat nici pietricica asta, îi ţinuşi socoteala şi regelui saudit! F Poetul Cezar Ivănescu e dur și tranşant; ca de obicei. Într-un interviu acordat revistei „Poesis” din Satu Mare, el zice: „Marin Sorescu ca poet este absolut nul (...). Nici una din cărţile lui Fănuş Neagu nu mai poate fi considerată carte de literatură, toate sînt nişte falsuri, nişte kitschuri realist-socialiste (..), Ştefan Augustin Doinaş e nul ca poet, este un mediocru”. Aşteptăm replicile celor trei scriitori, care sînt, totuşi, academicieni! F În Raportul Anti-Corupţie al Parlamentului e un capitol solid consacrat fraudei răsunătoare, prin care ziarul „Azi” (leprozeria F.S.N.-ului) şi-a cumpărat, pe dolari grei, o tipografie. O să publicăm, de altfel, fragmente din acest document cuprinzător, care se constituie într-o oglindă a ticăloşirii vieţii noastre. Dar nu asta doream să spunem, ci altceva: tare prost mai e scris ziarul ăsta ovreiesc, are nişte analize şi rubricuţe deţi vine să-ţi iei soacra la Bîză! Priviţi un singur titlu din „opera” unei grafomane, pe nume Iulia Roşca: „Scenarita versus antilobby românesc”. Nimeni nu înţelege nimic, cu atît mai mult cu cît acest „versus” (împotriva, contra) a năpădit publicaţiile noastre şi e folosit în delir: „Cartofi prăjiţi versus cîrnaţi”; „Rapid versus Dinamo”; „Gh. Robu versus Foamea în roşu” etc. F O altă sugătoare de pix, madame Caliniuc, publică luni articolul „Tîrgul de Job-uri”, care sună la fel de barbar ca „The Găina Mountain”, parcă am avea de-a face cu nişte ardeleni plecaţi după aur, prin California,

acum 150 de ani. Nu era mai simplu să se spună „Tîrgul de Servicii”? F O maximă a gînditorului englez Francis Bacon, care îşi păstrează actualitatea şi azi: „Toate persoanele diforme sînt foarte îndrăzneţe”. F Toţi cei care au bătut cîmpii în legătură cu declaraţiile Marianei Schiht au acum două posibilităţi: ori să recunoască faptul că sînt nişte imbecili, ori să admită încă o dată că „România Mare” are gura aurită. Dar aţi văzut lichelism la ăştia? Ei s-au şi grăbit să pună totul în seama preşedintelui P.R.M., doar-doar l-or discredita și l-or expune judecății publice, nici măcar o clipă n-au vrut să ia în seamă că era vorba de alarma trasă de o altă persoană, din asociaţiile revoluţionare! Rolul malefic aici 1-a avut tot ziarul care trăieşte din clorofila morţilor, „Evenimentul zilei”. F Ocupat pînă peste cap cu gîndirea filosofică (din cînd în cînd îşi mai face vînt cu urechile, ca elefantul, să se ferească de muşte), Octavian Paler n-a observat că exact sub nasul lui, în „România liberă”, adjunctul de corector Iulian Costandache 1-a atacat joi, 9 iunie, într-o manieră ce ne-a scandalizat și pe noi: „Cei mai înverşunaţi duşmani ai lor (ai revoluţionarilor - nota red.) sînt tocmai cei care altădată se credeau revoluţionari de profesie, lingînd pînă şi urmele dictatorului. Asemenea lichele, lipsite de scrupule (reamintim că O. Paler a fost membru al C.C. al P.C.R. și deputat M.A.N. – nota red.) s-au cocoţat peste cadavre în posturi înalte, de unde împroaşcă cu noroi. Interesant este ce-i animă pe aceşti viermi intestinali ai societăţii”. Paler, gata cu democraţia, dă fanariotul ăsta afară, să-ţi facă ţie una ca asta?! F Lîngă Piaţa Cotroceni locuieşte o femeie beţivă, care îi înjură de Dumnezei pe poliţişti şi trecători, aşa, din senin, cîteodată îsi mai bate şi bărbatul economist, ba chiar şi propria mamă. Noi îi atragem atenţia, cu frumosul, să se astîmpere, în caz contrar o să publicăm fotografia ei la ziar, în fiecare săptămînă, şi declaraţiile incredibile ale bieţilor poliţişti, cărora matracuca le-a ofilit urechile cu sudălmi birjăreşti. F Nu se mai face bine monstrul ăla cu laţe cenuşii din serialul „Twin Peaks”, pe nume Vali Sterian. El zice că inventează cîntece, dar n-are nici o înzestrare melodică, toate „creaţiile” lui seamănă ca două picături de vodcă. El zice că mai şi cîntă pe gaura gurii, dar n-are voce flăcăul ciolănos şi bătrîn nici măcar cît măgarul Mitropoliei. Atunci ce are Vali Sterian? Are brîncă, tupeu şi o mare doză de răutate prostească. Joi, pe programul II al Televiziunii, la emisiunea aia de pomină cu Ardei Umplut, vagabondul cu tingirea de gît a lălăit un cîntec de o trivialitate nemaiîntîlnită. Am reţinut cîteva „versuri” răzleţe: „eu aici lucrez, nu o frec (...), boşorogii au pus-o de un viol şi au violat-o şi-n c...” etc. Și încă o mostră a imbecilităţii totale a acestui saltimbanc, un fel de cîntec al lui, lăudat cu gura pînă la urechi de alt ţigan lăţos, Lucian Gheorghiu, de la „Cotidianul”, care zice că piesa „Măi” are „toate şansele să devină unul din hiturile anului”: „Măi Văcarilor/ Măi Văcăroilor/ Măi Mînzaţilor/ Măi Surzilor/ Măi Cionţilor/ Măi Gavrelor/ Măi Funarilor/ Măi Marţienilor/

RM

Măi Solcanilor/ Măi Răzvanilor/ Măi Iorgo­ vanilor/ Măi Bîrlădenilor/ Măi Brucanilor/ Măi Chiţacilor/ Măi Zambrelor/Măi Ham­ zelor/ Măi Beclenelor/ Măi Verdeţilor/ Măi Cosmelor/ Măi Măgurenilor/ Măi Gher­ manilor/ Măi Cosmâncilor/ Măi Hreben­ ciucilor/ Măi Dumitraşcilor/ Măi Plăticilor/ Măi Boticilor/ Măi Butimanilor/ Măi Bîrcilor/ Măi Politicilor/ Măi Adevărurilor/ Măi Liber­ tăţilor/ Măi Totuşi Iubirilor/ Măi Dimineţilor/ Măi Liber Schimbiştilor/ Măi Uniunilor/ Măi Vetrelor/ Măi Asocia­ţiilor/ Măi Fundaţiilor/ Măi Partidelor/ Măi Caritaşilor/ Măi Aleşilor/ Măi Emanaţilor/ Măi Dragă./ Noi va suportăm/ Dar vorba bătrînulul cronicar Neculce/ Pînă cînd, tovarăşi/ Şi DE CE”? Vedeţi ce selectiv e mongoloidul ăsta? Provocat în amorul propriu, Alcibiade i-a făcut şi el un cîntec, la nivelul de înţelegere al ţambalagiului, intitulat „Fă”: „Fă Blandienelor/ Fă Doina Cornelor/ Fă Tia Şerbăneştilor/ Fă Carmen Dumitreştilor/ Fă Doina Bâscilor/ Fă Roxana Iordachelor/ Fă Monica Lovineşcilor/ Fă Emil Constan­ tineştilor/ Fă Geta Dimisienilor/ Fă Ana Paukerilor/ Fă Neulanderilor/ Fă Copoaselor/ Fă Ciolănoaselor/ Fă Rada Istraţilor/ Fă Spaima Bărbaţilor/ Fă Dide Puşcăriaşilor/ Fă Împotriva Chiriaşilor/ Fă Ileana Lucacilor/Fă Aurolacilor/ Fă Dreptăţilor/Fă Pîndarii Pro­ prietăţilor / Fă SOTI-ilor/ Fă Băbătiilor/ Fă Năsăliilor/ Fă Naşparliilor/ Fă Ţigaretelor/ Fă Spirochetelor/ Fă Ardei Umpluţilor/ Fă DincăGogoșarilor/ Fă Primarilor/ Fă Cioflingarilor/ Fă Bîlbîiților/ Fă Mezinceștilor/ Fă Frank Nicolettelor/ Fă Midinetelor/ Fă Mircea Fă-te Că Lucrezi/ Fă Lucian Prostule de nu te vezi/ Fă Paul Pîrvule/ Fă Laura Barbu stîrvule/ Fă Cornel Neagoe/ Fă Boştinaru Domnul Goe/ Fă Ţărănistelor/ Fă Fesenistelor/ Fă Stahano­ vistelor/ Fă Damblagistelor/ Noi nu vă mai suportăm/ După cum zicea şi cronicaru’/ Ion Rîmaru:/ DII BOALĂ!”. F Agenţia de Presă a fostului activist C.C. al U.T.C., Lucian Avramescu, pe nume AM Press, nu e doar ticăloasă, ci şi incultă. Într-o ştire scurtă, ea comite cîteva greşeli fundamentale: zice că „Antisemitismul lui Eminescu” e de Dumitru Murărescu (aiurea, marele dascăl se numea Dumitru Murăraşu), mai zice că ea va fi lansată în 15 iunie 1994, cu prilejul comemorării a 115 ani de la moartea lui Mihai Eminescu (vax, e vorba de 105 ani!) şi mai are și neobrăzarea de a aşeza această lucrare de frunte a civilizaţiei naţionale lîngă... „Mein Kampf” de Adolf Hitler! Discreditarea unei asemenea agenţii e totală şi irovocabilă! F Îl felicităm cu multă sinceritate pe venerabilul acad. Nicolae Cajal, care a fost ales zilele acestea în funcţia de Şef al Comunităţilor Evreieşti din România. F Nu-l felicităm, în schimb, pe Coreligionarul său Zigu Ornea pentru articolul sinistru prin care (aidoma lui Lucian Avramescu) în ziarul „Adevărul” compara lucrarea „Antisemitismul lui Emi­nescu” de regretatul cărturar Dumitru Murăraşu – cu „Mein Kampf” de Adolf Hitler. Ce-are una cu alta, Zigotto? De altfel, pentru abuzul de a fi publicat, fără ştirea conducerii, această gravă ofensă a memoriei Poetului Naţional, nătărăul Sergiu Andon a fost dat afară de proprii săi colegi.

Nici o pagubă; se angajează el la Sinagogă... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare” nr. din 17 iunie 1994)

RM

3

Vineri, 12 iulie 2019

O TRAGEDIE CARE A MARCAT ISTORIA OMENIRII

Cum s-a petrecut accidentul de la Cernobîl din urmă cu 33 de ani - „Vina a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS“ (1)

Anul acesta, pe 26 aprilie, s-au împlinit 33 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl. A fost cel mai grav eveniment nuclear din istorie şi a servit drept exemplu de nerepetat pentru cum un stat nu reuşeşte să poarte grija propriilor cetăţeni într-o situaţie de criză majoră. „Pe 26 aprilie 1986, la ora 1.23 dimineaţa, Olexandr Akimov, responsabilul de tură al Unităţii nr. 4 din Centrala nucleară de la Cernobîl, a ordonat oprirea reactorului la sfîrşitul lucrărilor întreprinse înainte ca unitatea de alimentare să fie oprită pentru reparaţiile planificate.

Leonid Toptunov, unul dintre operatorii reactorului, a îndepărtat capacul de pe butonul sistemului de siguranţă al reactorului, care previne greşelile accidentale, şi l-a apăsat. Conform acestui semnal, 187 de tije de control

a pomeni ce a făcut el în tot acest timp. Nu ne lansăm nici în lecţii de fizică şi chimie, nici în postura de procurori, rămînem la faptele înregistrate de istorie. Anatoli Diatlov a fost condamnat la zece ani de închisoare, fiind găsit vinovat de „gestionarea defectuoasă a unor întreprinderi cu potenţial exploziv“, dar a fost eliberat după cinci ani. A reuşit să-şi scrie memoriile, „Cernobîl. Cum s-a întîmplat“, şi a murit în 1995 de insuficienţă cardiacă, deşi în momentul exploziei a fost iradiat cu 390 rem (3,9 Sievert), o doză care ucide în mai puţin de 30 de zile aproximativ jumătate dintre persoanele afectate.

Consecinţele accidentului nuclear de la Cernobîl sînt astăzi binecunoscute. Însă vinovaţii pentru amploarea pe care a avut-o cel mai grav eveniment nuclear din istorie

ministrul adjunct al Energiei, a transmis un mesaj secret către partid: reactorul a explodat, au căzut zidurile şi parţial tavanul şi se lucrează la răcirea ,,zonei active” a reactorului, adăugînd că nu se pune problema unei nevoi de evacuare a oraşului Prîpeat. Pentru locuitorii oraşului, imaginea cu care s-au trezit în dimineaţa zilei de 26 aprilie era cel puţin ciudată. Nimic nu se întîmplase, şi totuşi, lucrurile nu erau la locul lor. Unii au devenit suspicioşi, dar nimeni n-a bănuit pericolul care-i învăluia. Iată cum descria, în iunie 1987, Liubov Kovalevskaia, acea dimineaţă de sîmbătă: „Toate drumurile erau acoperite cu apă şi nişte lichid alb. Totul era alb, spumos, toate bordurile... Am mers mai departe şi am văzut un poliţist aici, altul dincolo, niciodată n-am văzut atîţia poliţişti în oraş. Nu făceau nimic, doar stăteau în diverse locuri, la Poştă, la Palatul Culturii.

Ca şi cînd era lege marţială. A fost un şoc destul de mare. Dar oamenii mergeau normal, erau copii peste tot. Era foarte cald. Ania, fiica mea, plecase la şcoală.

M-am întors acasă şi am zis: «Mama, nu ştiu ce s-a întîmplat, dar n-o lăsa pe Nataşa (nepoata mea) afară din casă, iar cînd Ania revine de la şcoală, du-o direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile... M-am întors în piaţa centrală... Reactorul era destul de vizibil, se putea vedea că ardea şi că zidul era spart. N-am ştiut nimic toată ziua. Nimeni n-a zis nimic. Ei bine, au zis că a fost un incendiu. Dar n-au suflat un cuvînt despre radiaţii. Ania s-a întors de la şcoală şi-a zis: «Mama, am făcut educaţie fizică afară pentru aproape o oră».

Ce nebunie!“.

Ziua 2. Calm şi ordine

ale reactorului au început să coboare spre miez. Luminile s-au aprins pe ecran, iar săgeţile indicînd tijele s-au pus în mişcare. Stînd întors pe jumătate către panoul de control al reactorului, Olexandr Akimov a observat asta; a văzut, de asemenea, că săgeţile indicatorilor de dezechilibru al tijei de control automat au luminat la stînga, aşa cum ar fi trebuit, ceea ce însemna o scădere a capacităţii reactorului. După aceea, s-a întors la panoul de siguranţă, pe care îl supraveghea în timpul experimentului. Atunci s-a întîmplat ceva care nu putea fi prevăzut nici măcar de cea mai nestăvilită imaginaţie.

După o uşoară descreştere în putere, reactorul, brusc, a început să crească într-un ritm tot mai mare, au apărut alarmele. Toptunov a strigat despre creşterea alarmantă a puterii. Totuşi, era dincolo de puterile lui să facă ceva.

Tot ce putea face era să ţină apăsat butonul sistemului de siguranţă al reactorului. Tijele CPS erau în zona activă.

Nu mai avea la dispoziţie, nici el, nici altcineva, alte căi de acţiune. Akimov a strigat: «Opreşte reactorul!».

A sărit la consolă şi a dezactivat cuplajele electromagnetice ale dispozitivelor de acţionare a tijelor CPS. Acţiunea lui a fost corectă, dar inutilă. La urma urmei, logica sistemului de control, adică toate elementele de circuite logice, a funcţionat corect, tijele se aflau în zona activă. Acum ştim: după apăsarea butonului sistemului de siguranţă al reactorului, nu au mai existat acţiuni corecte, nu exista nici o cale de salvare... Au urmat două explozii puternice, la un interval scurt de timp. Tijele sistemului de siguranţă al reactorului s-au oprit din mişcare fără a fi parcurs nici măcar jumătate din drum. La ora 1.23 dimineaţa, reactorul a fost distrus de puterea neutronilor rapizi.

Acesta este un accident puternic, cea mai mare catastrofă care se poate întîmpla vreodată unui reactor nuclear. Nimeni, niciodată, nu s-a pregătit pentru asta.“ Aşa descria Anatoli Diatlov, inginerul-şef adjunct care a supervizat lucrările de la reactorul 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl în 26 aprilie 1986, evenimentele care au avut loc în camera de control înainte de explozia catastrofală. Sînt chestiuni tehnice, despre butoane, săgeţi şi luminiţe, care nu dau, de fapt, explicaţia fenomenelor care au avut loc în interiorul reactorului. În plus, Diatlov se erijează în narator şi observator, fără

nu s-au aflat numai în unitatea numărul 4 din Cernobîl, ci şi în fotoliile moi din Kremlin. De fapt, puterea de distrugere a suflului exploziei a fost alimentată de autorităţile sovietice, chiar începînd cu zorii zilei de 26 aprilie 1986. Iată, deci, o scurtă cronică a eşecului şi a iresponsabilităţii unui guvern în faţa propriilor cetăţeni.

Ziua 1. Tăcere şi educaţie fizică La ora 02.15, departamentul din Prîpeat al Ministerului Afacerilor Interne s-a reunit într-o şedinţă de urgenţă, în care a decis închiderea tuturor drumurilor din oraş şi aducerea a mii de poliţişti în zonă, pentru a supraveghea traficul. La fel ca şi celor 37 de brigăzi de pompieri – adică vreo 186 de oameni, care au reuşit să stingă focul pînă la ora 06.35 dimineaţa –, nici poliţiştilor nu li s-a dat nici o informaţie despre radiaţii, nici un echipament de protecţie şi cu atît mai mult, nici un dozimetru. În mai puţin de o oră de la încheierea şedinţei, Mihail Gorbaciov şi conducerea URSS au fost informaţi cu privire la explozia din Cernobîl. Nici o dispoziţie privind populaţia civilă. La ora 08.00, şi-au început munca de construcţie a reactoarelor 5 şi 6 din Cernobîl alţi 286 de oameni – tura de dimineaţă. Între timp, Alexei Makukhin,

Tăcerea în care se afundaseră autorităţile sovietice a fost spartă de nivelurile enorme de radiaţie la care se ajunsese la miezul zilei de 27 aprilie. La ora 14.00, a început evacuarea populaţiei, după ce din difuzoarele răsfirate în oraş s-a auzit mesajul următor: „În atenţia rezidenţilor oraşului Prîpeat! Consiliul Popular vă informează că, din cauza accidentului de la Centrala nucleară Cernobîl din oraşul Prîpeat, condiţiile radioactive din vecinătate se deteriorează. (...) Pentru ca oamenii să fie în siguranţă şi cît mai sănătoşi posibil, copiii fiind o prioritate majoră, sîntem nevoiţi să evacuăm temporar cetăţenii din oraşele apropiate de Regiunea Kiev. (...) Este recomandat să vă luaţi cu voi documentele, cîteva bunuri personale esenţiale şi nişte mîncare, pentru orice eventualitate. (...) Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să fiţi ordonaţi în acest proces de evacuare pe termen scurt“. Oamenii au avut la dispoziţie numai două ore pentru a-şi strînge bruma de lucruri pe care o considerau necesară pentru o relocare temporară.

Cei 43.000 de cetăţeni ai oraşului Prîpeat au fost băgaţi în 1.200 de autobuze, iar în trei ore şi jumătate, oraşul era aproape gol. Pe străzi umblau numai militari, lucrătorii la centrala nucleară şi diverşi lichidatori. Nu s-a produs nici panică, nici revoltă. Locuitorii şi-au părăsit pentru totdeauna casele, cu calm şi ordine. „Şiruri de autobuze înghesuite au părăsit oraşul. Unul lîngă altul, ca nişte gîndaci imenşi, kilometru după kilometru. Traficul era nebunesc. Numai un supravieţuitor al celui de-al doilea Război mondial îşi poate imagina o scenă similară“, declara unul dintre locuitori. (va urma) Alexandra Șerban

4

Vineri, 12 iulie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Zări întinse de funigei zurlii

E miez de vară plină... De peste tot soarele împrăştie săgeţi de raze aromitoare, iluminînd zările întinse de funigei zurlii, iar întregul peisaj e dominat de verdele intens al vegetației. Cîmpii mănoase strălucesc în unduirea spicelor de grîu, care nu contenesc cu freamătul lor mirific, de la o margine la alta, de la un plai la altul, de la o răscruce de drum la alta, de la o grădină la alta... Îmi sare inima din piept de bucuria pe care o trăiesc, încît îmi vine a spune: „Doamne, de unde sporeşte atîta frumuseţe?... De unde răsar atîtea miracole, că nu ştiu spre care să-mi opresc privirea, să le gust din taine?”...

E vară, şi sufletul mi se răsfaţă în oceanul mărgelelor de rouă de pe întinsul covorului de iarbă, acolo unde, de îndată ce stelele ațipesc pe boltă, greierii încep să tragă vîrtos la arcuş, trezind melancolii şi daruri de iubiri nepereche în sufletul îndrăgostiţilor. Fără să vreau, trăiesc, în această vară, minunate clipe de fericire în Băneasa veşniciei mele, locul în care, de ani buni, m-am aciuat, întru dragoste de pămînt şi săteni, precum puiul de căprioară de o pajişte cu iarbă deasă, cu izvor de apă răcoroasă în preajmă, ca să-mi depăn gîndurile, departe de zgomotul Bucureştilor, cu străzile lui colbuite şi lumea într-o continuă agitaţie... Aici mă gîndesc la satul de odinioară al copilăriei mele, cu buchetul lui de case împrăştiate pe muchia unui deal de pe frumoasa Vale a Trotuşului, cu apele lui line, în care m-am bălăcit prima oară cînd aveam vreo cinci ani. De la marginea satului se întindea pădurea cu arborii ei bătrîni, pe crengile cărora, printre frunze, stăteau sumedenie de păsări care cîntau pentru alinarea singurătăţii atît de frumos, că mi se înmuia inima... Şi le tot ascultam, iar uliţele satului, în acest anotimp, erau într-o continuă fierbere. Pentru că fiecare sătean, odată cu ivirea zorilor, cînd răsuna cîntecul privighetorilor, se învrednicea către bucata lui de pămînt, unde îngrijea de holdele care-i asigurau existenţa lui şi a familiei sale... Seara, tîrziu, cînd se întorcea acasă, o lua de la început cu munca, la hrănitul păsărilor, la mulsul vacilor și pregătirea hranei lor pentru

Din istoria turismului

,,Călătorului îi șade bine cu drumul” (1)

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au călătorit.

Siliți de împrejurări, de condițiile de trai, pentru a schimba produse sau a cumpăra și vinde, pentru a se aproviziona. Cu cît ne îndepărtăm, însă, în timp, cu atît călătoria în sine, drumeția, cu scopul ei de a vedea, de a cunoaște sau de a admira, deci călătoria de dragul călătoriei, se întîlnește mai rar. Căci un drum, acum patru milenii, de pildă, era un risc, un salt în necunoscut.

Nici rute stabile, nici poduri, nici indicatoare sau hărți.

Circulau numai cei obligați să se deplaseze: militarii, curierii oficiali, funcționarii egipteni sau mesopotanieni și, natural, negustorii, cei mai vechi călători. Abia după 1500 î.Chr., și în Egipt, în timpul ,,regatului nou” (15621085) al faraonilor Tutmes I, Ahnaton și Ramses II, depărtarea și curiozitatea i-au mînat pe cei ce dispuneau de timp și de bani – categoriile bogate și funcționărimea – să se deplaseze. A fost începutul unui ,,turism” intens, au fost vizitate vechile monumente arhitectonice ale Văii Nilului, Sfinxul de la Giza (Giseh) sau piramida faraonului Zoser de la Saqqara – cel mai vechi edificiu din piatră cunoscut în lume -, precum informează însemnările laconice de pe pereții încăperilor de cult ale unor piramide.

Se călătorea mai ușor pe apă. Pe uscat se folosea carul deschis, cu patru roți formate din discuri masive, inventat de sumerieni acum vreo 5.000 de ani – roata cu spițe a înlocuit-o abia din Secolul al V-lea î.Chr. pe precursoarea sa – și apoi, mai tîrziu, carul

a doua zi... Efortul era cu atît mai mare cu cît gospodăria omului era mai numeroasă... Pentru că în acest anotimp, miracolul se întîmplă la sat, locul în care, vorba poetului, „veşniciei s-a născut”. Şi asta se datorează în primul rînd săteanului, acest om simplu, blînd, care reprezintă chintesenţa nemuririi Doinei noastre strămoşeşti care, odată cu dînsul, întinereşte atîtea nestemate ale tradiţiilor noastre încît, oricît de acaparatoare va fi tehnica modernă, el nu va putea fi scos din arealul lui geografic... Pentru că săteanul este unic în felul lui, generos... Să ne

RM

Izbvire

Nepăsător grăbesc în mersul meu, Firavul trup nu mai mă doare!

Mulțimile grăbesc amețitoare, Cînd ochii tăi m-au fermecat Tezeu.

Adulmec verde crud de primăvară Simt noi puteri în lupta cu centauri La întîlniri galactice cu fauri...

Privirea ta din zori mă înfioară!

Indiferent la trista mea figură, Simt dragostea din lunga mea visare!

Cînd viața tuturora e mai dură...

Aș sta lipit de via-ți adorare...

Dar clipa fericirii trece în neant Prin ea iradiază un dor de diamant!

Florin Iordache

imaginăm ţara fără el şi satul în care trăieşte ar fi un peisaj sinistru, dezolant, împînzit de blocuri şi dughene de ciment... Prin el, fiinţa umană şi-a zidit nemurirea de la o generaţie la alta... Vara aceasta, însă, se deosebeşte de toate verile pe care le-am trăit în satul copilăriei, prin singurătatea uliţelor, a lipsei oamenilor care au plecat în lumea largă, mulţi dintre ei, după potcoave de cai morţi, a cîmpului rămas în stăpînirea buruienilor, a nevăstuicilor şi şerpilor... Pentru săteanul din vremea copilăriei mele, bucata lui de pămînt - odată cu topirea zăpezii şi pînă la strînsul recoltelor, toamna tîrziu - îi era casă şi masă, pat de dormit. Scriind aceste rînduri, mă gîndesc cu smerenie la frumuseţea spirituală a sătenilor mei, la hărnicia şi dragostea lor pentru înaintaşii care le-au lăsat moştenire satul... Mă gîndesc cu uimire la ei, oameni cu chipuri de îngeri... Astăzi, le aduc prinosul meu de mulţumire, pentru că de la ei am auzit, pentru prima oară, glasul fluierului, cîntul ciobanilor inimoși în fruntea turmelor, pe dealurile plan acoperit. Caii au pătruns din stepele Rusiei în spațiul mediteranean abia de pe la 2300 î.Chr. și erau mai rar folosiți, preferați fiind catîrul, boul sau cămila originară din Asia Centrală și domesticită acum vreo 4.000 de ani.

Rute îngrijite erau cele ce se asemănau cu liniile ferate de astăzi și aveau imprimat în pavaj traseul, prin linii paralele adînci de circa 7-10 cm și situate la o distanță de circa 140-150 cm una de alta. Dar asemenea drumuri erau rare, de pildă, cel de la Atena la Eleusis, din Attica, sau la Delfi. Lecticele nu se bucurau de apreciere la greci și le foloseau doar femeile și cei bolnavi. Numai romanii le-au transformat, adăugîndu-le accesorii de lux (baldachine, perne, perdele etc.), într-un mijloc de locomoție folosit de cei înstăriți; sclavi robuști, al căror număr varia de la 4 la 8, în funcție de mărimea vehicolului, erau special instruiți ca purtători de lectice.

Călătoria pe uscat punea probleme cazării, mai ales, în anotimpurile nefavorabile, dormitului în aer liber. Nu se practica, de regulă, iluminatul străzilor (numai uneori

înmiresmate de parfumul florilor crescute din lacrima Maicii Domnului – veghetoarea tuturor necazurilor acestui neam... E vară, şi simt cum mă trec fiorii întru rugăciune de pîine nouă împletită, la nouă cişmele de lună galbenă. Îmbrăcată în rochie de mireasă, ea urcă pe buza cerului tot mai sus, trezind la viaţă melancolii şi iubiri nepereche de fete morgane cu mărgele de ape line la urechi şi feţi-frumoşi de cununii, de veşnice poeme de dor... E vară, şi ascult cum vipia se revarsă peste lanul de grîu, în joc senin de curcubeu, din zări de vreme bună... Vara aceasta, ca toate verile mele de pînă acum, mă îndeamnă la linişte virginală şi gust de pepene verde, cu miez de jar aprig, de poeme şi zodii de amintiri viitoare...

Aşa sînt eu, recunoscător faţă de tradiţionalismul de care nu mă pot despărți, pentru că de la el am moştenit „Luceafărul” lui Mihai Eminescu şi „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu... Aşa sînt poeţii cînd vine vorba de cele patru anotimpuri ale anului, fiecare dintre ele fiind, pe plaiurile noastre, o binecuvîntare a lui Dumnezeu.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului,,Amurg sentimental” torțe aprinse însoțeau pe călători), nu erau cunoscute tăblițele cu numele străzii și numerele caselor. Lumea se orienta chestionîndu-i pe localnici. Oficialii dispuneau de locuri de găzduire, de hanuri. Hanurile publice, pentru drumeți, apar în Mesopotamia abia la sfîrșitul Milenului al III-lea î.Chr. Shulgi, care a dominat în Ur aproximativ în anii 2045-2000 î.Chr., se lăuda într-un imn: ,,Am făcut sigură călătoria, am clădit acolo «case mari»... Călătorul, prins noaptea pe drum, găsește acolo un refugiu ca întrun oraș bine zidit”. Starea acestor hanuri era însă – cu puține excepții – deplorabilă, unele erau totodată case de toleranță, iar hangiii erau proxeneți. Lipseau orice instalații sanitare. Ca și în Roma regală și, parțial, în cea republicană, unde asemenea hanuri, așezate la distanță de vreo 20-30 de km unul de altul, includeau, în afară de cazare, mîncare sau atelaje de schimb, și prostituate. ,,Camerele” erau un fel de celule mici, fără ferestre, uneori cu un pat, de multe ori cu paie pe pămînt, în care mișunau, ca de altfel și în Evul Mediu, insectele.

Numărul turiștilor era foarte redus, fiind limitat, de pildă în Grecia, la protipendada orășenească (din Atena sau Corint), la nobilimea de sînge sau la cea a banului.

Herodot, care vizitase Egiptul și Caucazul, era probabil o excepție. Platon a interzis, de altfel, în scrierile sale turismul. În afara călătoriilor comerciale sau oficiale, turismul era practicat de cei care vizitau jocurile (cele olimpice sau reprezentațiile de teatru de la Atena), oracolele (Delfi, Dodona) sau locurile sacre, vestite pentru presupusele calități taumaturgice (mai ales Epidauros din Argolis, unde activa Asklepios, fiul lui Apollo, zeul și eroul medicinei). (va urma) S.G.

RM

5

Vineri, 12 iulie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

14 Iulie Ce nod imens de evenimente și cîte ațe, funii și odgoane, întortochiate într-un singur mănunchi!

Ce mulțime de timpuri, de oameni, de frămîntări, evocă această singură dată din istoria poporului francez!

Diderot, d’Alembert, Rousseau, Montesquieu, Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta! Regalitatea și domnia ei absolutistă! Adunarea Națională! Constituanta!

Eșafodul! Necker! Danton! Invazia Versaliilor de către femeile din piață, înarmate! Marat! Robespierre!

Comuna! Republica! Napoleon! Marseilleza! Mii de capitole și de cărți, o bibliotecă documentară pentru neamuri și experiență.

Convoiul secolelor legate unul de altul trece pe întinsul apelor de ceață din împărăția nopții, cînd ca un șir de coșciuge, cînd ca niște luntri goale, îndreptate către neunde. Cîte un veac de fierbere și de neastîmpăr iese din rînd și străbate eternitatea în zigzag, lăsînd în cîte o insulă pribeagă fîșia ei de lumină. Corabia veacului cu numărul 1789 scris pe proră e cea mai mare pe care a pus-o poporul francez pe undele lui de aur și de sînge. În vîrful catargului celui mai înalt se leagănă încă și azi, cînd comenzile trec în alte mîini, boneta roșie frigiană...

Fluctuat nec mergitur.

O imagine care totalizează într-o sinteză suferințele unui popor înzestrat cu geniul cel mai ales - e Bastilia, cetatea pușcăriilor politice, păstrată azi numai în gravură și care a stat 400 de ani pe Franța în picioare, dărîmată de-abia în 1789 de către răsculați. Opt turnuri mari de ziduri adînci au înghițit sute de valori și inteligențe, trimise pe viață în umezeală și mucegai, cu un simplu bilet regal (La lettre de cachet).

Un rege bleg, dus de nas de către o regină, străină prin naștere și tradiție de poporul pe care l-a stăpînit disprețuindu-l, a ilustrat premergerea marii revoluții.

E simbolică analogia dintre atmosfera de curte a lui Ludovic și cea neputincioasă a țarului Nicolae II. Și sfîrșiturile au fost, în variantele lor, aceleași.

O vorbă mistică, valabilă și la profani, a spus acum vreo 2.000 de ani, că cine trage sabia de sabie moare.

Ciudata dogmă a sîngelui cere sînge pentru sînge... În 1789, pe dărîmăturile Bastiliei, poporul a dansat.

El dansează de 165 de ani, la 14 iulie, de fiecare an. Ziua tragică și miraculoasă a poporului francez e, de atunci, o sărbătoare de două zile.

Trăind-o de mai multe ori, mi-o pot aduce, fotografic, aminte. Între mai mulți colegi de masă ruși – de prisos să se adaug revoluționari – indiferent: socialiști, anarhiști, comuniști –, ,,Exarhul plaiurilor” din București, întors pe la 1901 din Kiev la Mitropolie, adusese cu el o listă de peste 250 de ,,secte” în toată Rusia: dospea revoluția pretutindeni și în toate, chiar în potirele de cuminecătură; între colegii de masă de la ,,Bucătăriile populare” din cantonul Geneva, mă împrietenisem cu un medic, poate că Vasiliev, un frumos bărbat cu barba castanie, om fără lucru în meseria lui, ca și mai jos iscălitul.

Napoleon citit de Balzac * Prima dintre virtuți e devotamentul față de Patrie. * Sîngele rece este cea mai mare calitate a unui om destinat să conducă. * O revoluție este o opinie care întîmpină baionete. * Crimele colective nu angajează pe nimeni. * Aristocrația este în Vechiul Testament – democrația este în Noul Testament. * Apelul la străini e un act criminal. * Fiecare oră pierdută în tinerețe e un prilej de necaz pentru viitor. * Un conducător trebuie, zi de zi, să confiște publicitatea în folosul său. * Cel mai mare republican e Isus Christos. * O femeie frumoasă place ochilor, o femeie bună place inimii; una este o bijuterie, cealaltă un tezaur. * Nu există decît două țări – Orientul și Occidentul.

Nu există decît două popoare – Orientalii și Occidentalii. * Nu poți să faci republici bune cu monarhi bătrîni.

Era într-un an, pe la începutul lui iulie. Amîndoi prietenii la un loc n-aveau pe toată vara douăzeci de lei în buzunar. Doctorul propuse: - Peste o săptămînă începe la Paris bîlciul de 14 iulie. Hai să facem o afacere împreună... Deschidem o prăvălie... să vezi că ne merge bine...

- Cu un pol în două buzunare?, l-am întrebat.

- Mai scot eu vreo doi... Mă împrumut de la spălătoreasă...

Doctorul se bucura între cunoscuți de prestigiul costumului și al cămășii. Toți ne așterneam pantalonii dedesubtul saltelei, dar ai lui păreau întotdeauna călcați proaspăt cu fierul.

N-aveam nici o idee de ce-și pusese de gînd. În definitiv, mi-am zis, ce-am avut și ce-am pierdut? Lasăte în voia doctorului c-o fi știind și el ceva.

Cu primul tren am ajuns la Grenoble, într-o fabrică de camelotă măruntă, păsări, broșe, scarabei, paianjeni, flori, frunze, cocarde, marfă presată și trecută printr-o baie de lustru. Se vindea cu kilogramul, și într-un kilogram intrau cîteva sute de bucățele. Am umplut două geamantane ușoare cu ele, vîrîte în tărîțe de lemn, și neam dus la Paris. Doctorul cunoștea toată procedura. A plătit o taxă la primărie, de unde a luat și o umbrelă cu masa ei, și ne-am instalat în Rue de Rivoli. Parisul întreg era acoperit de asemenea umbrele, îndesite pe marginile de trotuar.

Separînd ridicolele obiecte după mărime, m-a învățat să strig: - Deux sous! trois sous! quatre sous! mesdames et messieurs...

Mii de voci strigau la fel, și mii de cumpărători luau cîte o asemenea podoabă de 10, de 15 și de 20 de centime.

Tarafuri, muzici, coruri, dansuri, la toate răspîntiile vechii Luteții, fără sfîrșit. A doua zi, pe seară, făceam socoteala sub umbrelă. Realizasem fiecare cîte 400 de franci, viața pe cîteva luni... Condițiile economice, cum se spune, permiteau o existență ieftină, francul echivalat cu o muncă normală fiind greu de cîștigat și scump.

Ne mai rămînea însă marfă cîte o jumătate de geamantan. Nu știam cum să ne scăpăm mai iute de ea.

Conținutul trebuia aruncat în Sena. Am încercat toate podurile centrale, urmăriți de ochii intrigați ai agenților, ca niște suspecți. La vitrina publică a Morgii se puteau vedea din cînd în cînd bucăți de cadavre, pescuite în geamantane.

Am putut înțelege atunci mai bine, din aventura noastră, legile comerțului și ale sistemului istoric de a se crea o burghezie, munca făcîndu-se în beneficiul intermediarului samsar, și producătorul rămînînd iobagul unui speculant.

- Trăiască revoluția!, glumeam în derîdere între noi, numărîndu-ne cîștigul de necesitate cu dezgust.

Rusul, om de spirit, zise: - Păi, așa s-au petrecut lucrurile și cu Comuna. O generație a murit pentru ea, și moștenitorii și-au asigurat din sînge capital. Dacă se va repeta vreodată Bastilia și la noi, trebuie să fim foarte și aspru vigilenți...

TUDOR ARGHEZI (1956) * N-am făcut bine decît ce am făcut eu însumi. * Eu am fost Brutus pentru regi și Cezar pentru republică. * Acela care își salvează Patria nu violează nici o lege. * Un general trebuie să fie șarlatan. * Cel mai mare pericol se află în momentul victoriei. * Dacă vreodată o armată intră în Anglia – Londra nu va rezista nici măcar o oră. * Egalitatea nu există decît în teorie. * Un conducător care se teme poate fi răsturnat în orice moment. * Guvernarea trebuie să fie o demonstrație continuă. * Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvîntul e să nu ți-l dai niciodată. * În politică, absurditatea nu e un obstacol. * Interpretarea Legii e o formă de corupție. Avocații ucid legile. * Poliția inventează ceea ce nu găsește.

NAPOLEON BONAPARTE (Maxime culese de HONORÉ DE BALZAC)

Rouget de Lisle intonînd, pentru prima oară, La Marseillaise. Pictură de Isidore Pils (1813-1875)

Istoria celui mai popular imn național: La Marseillaise La 25 aprilie 1792 răsunau pentru prima dată în istorie acordurile unuia dintre cele mai frumoase imnuri naționale din istorie, azi cunoscut sub numele de La Marseillaise. Acest imn revoluționar a fost intonat de-a lungul secolelor ca un simbol al libertății, fiind compus în vîltoarea evenimentelor care au tulburat Europa după Revoluția franceză.

Imnul național al Franței de azi a fost compus în 25 aprilie 1792, la Strasbourg, de către Rouget de Lisle, fost ofițer, poet și dramaturg. El a fost compozitorul mai multor cîntece patriotice, însă a rămas în istorie pentru marșul care s-a numit ,,Cîntecul de război al armatei de pe Rin”, creat în aceeași zi în care Austria a declarat război Franței revoluționare. Marșul s-a răspîndit rapid printre soldații francezi care plecau în război. În Paris, el a fost intonat în 30 iulie 1792 de către regimentele din Marsilia, venite să apere capitala Franței. De atunci, cîntecul revoluționar a rămas în istorie sub denumirea de ,,La Marseillaise”.

Din 14 iulie 1795, acest cîntec a devenit oficial Imnul național al Franței.

Istoria acestuia a fost una complicată. La Marseillaise a fost interzisă în timpul Primului Imperiu și al Restaurației. A redevenit însă Imn național după Revoluția din iulie 1830, care a înlocuit dinastia de Bourbon cu cea de Orléans. În timpul celui de-al Doilea Imperiu Francez, La Marseillaise și-a pierdut din nou statutul de imn național, pe care l-a recăpătat după proclamarea celei de-a Treia Republici. De atunci, cîntecul a rămas imn național, iar în perioada ocupației germane din timpul celui de-al II-lea război mondial, La Marseillaise a devenit un adevărat simbol al libertății și al speranței, apoi, din 1944, un simbol al triumfului.

Destinul autorului acestui imn a fost la fel de zbuciumat ca și cel al cîntecului. Rouget de Lisle a susținut Revoluția franceză, însă s-a opus radicalizării ei și instaurării unui regim de teroare revoluționară. În iunie 1792, Rouget de Lisle a fost destituit din funcția de căpitan al armatei revoluționare, pentru că s-a opus arestării regelui Ludovic al XVI-lea, care domnise în ultimii ani ca monarh constituțional. A fost reprimit în armată în 1795, însă a demisionat un an mai tîrziu. Rouget de Lisle a fost ostil instaurării Imperiului și i-a trimis lui Napoleon Bonaparte o scrisoare în care îl avertiza că se va prăbuși și că va trage și Franța în prăpastie alături de el.

Sentimentele monarhiste ale lui Rouget de Lisle s-au manifestat și în timpul Restaurației, cînd a compus un imn regal: ,,Vive le Roi!” (Trăiască Regele!). Rouget de Lisle a primit o pensie viageră din partea regelui Ludovic-Filip, care l-a ajutat să scape de sărăcie în ultimii săi ani de viață. Autorul imnului național al Franței a murit în 1836, în localitatea Choisy-Le-Roi. În 14 iulie 1915, rămășițele sale pămîntești au fost reînhumate la Hôtel des Invalides, alături de alți eroi ai Franței.

Sursa: rfi.ro

6

Vineri, 12 iulie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (126) Întoarcere în timp (17) Acum, cînd văd la televizor mizeriile petrecute în unele familii „pompoase”, îmi dau seama că pentru căsnicia mea aş fi putut fi invidiată. Chiar și de prinţesa Diana.

Soţul meu avea toate calităţile unui om adevărat.

Inteligent, frumos, corect. Nu mergea nicăieri fără să-mi ceară să-l însoțesc. În ziua de salariu, cînd intra în casă, primul lucru pe care-l făcea era să-și scoată portmoneul din buzunar, şi-mi înmîna toţi banii. Nu-l interesa ce fac cu ei. Puteam să-mi cumpăr tot ce doream. Chiar şi în intimitate eram „pe aceeaşi lungime de undă”. Îmi cer scuze, dar asta poate a contribuit mult la armonia în familie. Şi totuşi, una din ursitoare s-a gîndit să arunce o pietricică în liniştea noastră, ca să o tulbure puţin. Într-o zi, cînd am ajuns acasă şi m-am aşezat pe scaun, am simţit o durere cumplită în abdomen. Nu m-am mai putut ridica de pe scaun. Soţul meu a chemat medicul. Spre norocul meu a pus un diagnostic corect.

Aveam sarcină extrauterină cu hemoragie puternică.

Viaţa atîrna nu de ore, ci de minute. Am fost operată urgent.

După un an, am trecut din nou prin acest coşmar.

Datorită transfuziilor de sînge, m-am pricopsit cu o hepatită de tip B. Am scăpat de ea pentru că am urmat un tratament cu Esenţiale, am ţinut regim mîncînd doar muşchi de vacă la grătar, multe citrice şi lactate. Nicolae a rugat-o pe mama mea să vină să stea la noi. Ea m-a scutit de toate treburile gospodăreşti. Însă la curăţenie şi spălat aveam angajată o femeie. Mama, gospodină desăvîrşită, ne aştepta cu masa pusă, zilnic preparînd altceva. Soţul meu n-a mai lăsat-o să plece şi am stat împreună toți trei, pînă cînd moartea ne-a despărţit.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, fie numele Lui binecuvîntat. Încă o viaţă de-aş mai trăi, nu mi-ar ajunge pentru a-I mulţumi.

*** Cînd soţul meu a trebuit să plece 6 luni la Paris, pentru specializare, tocmai cînd, după atîtea întîmplări, prinsesem în sfîrşit o oază de linişte, gîndurile mele s-au răvăşit, gata, gata să-mi pîrjolească sufletul. Nici Nicolae nu era prea încîntat şi mi-a spus ca imediat după plecarea lui să cer aprobare să merg și eu la Paris, pentru trei luni, în scopul „reunirii” familiei. Nesperat, am primit aprobarea şi, după o escală la Zürich, în Elveţia, din cauza ceții de pe aeroport, am ajuns în oraşul luminii întunericului, unde fiecare vrea să fie „cineva” pe străzile pardosite cu vise de personajele: Viaţă, Speranţă, Frumuseţe, Deziluzii, Bogăţie, Sărăcie, Noapte, Zi, în lupta acerbă cu Eternitatea, cînd Negrul supărat pregăteşte moartea, Albul îl întrece însă în strălucire şi, din amestecul lor, ia naştere NEÎNŢELESUL, o dorinţă a perfecţiunii, mîngîind cu privirea infinitul artei: GlOCONDA născută din enigma amestecului de culori.

Ea nu are egal şi, la intrarea pe Poarta celebrităţilor, pe buzele tuturor stă între­barea: Unde-i EA? Cît am stat la Paris, în cele trei luni m-am întîlnit cu Gioconda de cca 10 ori, de asemenea, cu Venus şi toate minunile lumii adăpostite de Poarta celebrităţilor deschisă spre Eternitate, unde intri cu teamă şi cu evlavie în marea Operă - o lume a luminii, o chemare a perfecţiunii. În căutarea Muşchetarilor, am străbătut Parisul, legănată de apele Senei, care îşi continuă drumul nestingherită, de veacuri, pe sub podurile monumentale.

Am coborît în istorie cînd, la Fontainebleau şi Versailles, am atins Tronul lui Napoleon, împăratul căruia îi plăcea să creadă că „totul i se cuvine”, dar pusese mîna pe Neadevăr şi a sfîrşit pe o insulă, după ce a cunoscut Sublimul şi Neantul, cînd omenirii a început să-i fie teamă de blazonul său şi de sceptrul de aur care a lăsat răni adînci în Rezistenţa franceză.

Aveam un sentiment profund de nelinişte cînd treceam prin somptuoasele palate, încercînd să descifrez sensurile trecutului, imposibil de adaptat prezentului, cu certitudini sau incerti­tudini, pentru a găsi o cît de mică asemănare între Leonardo da Vinci şi Picasso. Căci

Napoleon, un bărbat cu patimi amoroase violente (2) Din acel moment, vizitele mele au devenit cotidiene, iar speranțele mi-au rămas mereu la același punct: totdeauna au fost simple promisiuni pentru viitor. Într-o seară, mi-a zis: - Recunoaște, draga mea, tu nu mă iubești, în mine îți iubești doar patria.

- Da, sire, e adevărat. Văd în tine pe izbăvitorul care va restaura țara ce ne este atît de dragă. Ești pentru mine divinitatea spre care se înalță atîtea milioane de glasuri și de mîini din toate părțile acestei nefericite țări, implorînd ajutorul. Întreaga ei suflare e convinsă că tu, printr-o singură vorbă, cu un singur gest voit, poți ridica poporul dezonorat de atîția ani, care fără succes a năzuit spre libertate cu propriile-i puteri, însă o va obține numai cu ajutorul tău. Toate inimile îți sînt devotate.

Oare te poți îndoi de inima mea, cînd ai ajuns s-o faci să uite totul? Totul!, i-am spus și am izbucnit în plîns.

Dar remușcările și regretul nu mă vor tortura, dacă voi dobîndi unica satisfacție demnă de tine, demnă de mine: renașterea patriei mele. Iată buchetul rîvnit cu ardoare, iată unicul dar, unica răsplată pe care o pot primi fără să roșesc și care îmi va lega inima pentru totdeauna. Mi-ați promis-o – am spus, căzîndu-i la picioare.

M-a ridicat afectuos.

- Poți fi sigură, dragă Maria, că promisiunea pe care am făcut-o va fi îndeplinită. Vezi, de altfel, parțiala ei înfăptuire. Am obligat Prusia să restituie partea pe care a acaparat-o. Timpul va realiza restul. Nu e clipa să îndeplinesc totul. Se cere răbdare. Politica e ca o ață care se rupe cînd e întinsă prea tare. Între timp, bărbații voștri de stat să se formeze. Căci, cîți aveți? Aveți mulți buni patrioți, da, recunosc, le voi face deplină dreptate; la vitejii voștri, onoarea și curajul apar cu orice prilej. Dar

nu-i de ajuns. Pentru a ajuta vederilor și eforturilor mele, trebuie mai multă unire și multe minți clare.

- Dar, sire, se vor găsi cu certitudine, te rog să nu te îndoiești de asta.

- Da, bine, dar ce va face pînă atunci conducerea voastră, doamnele mele? Cînd bărbații trîndăvesc, guvernează femeile. Cînd îi obligați la acțiune, vai de bietul vostru sceptru! – a spus, lovindu-mă ușor pe obraz.

Iată cum începeau, de obiecei, serile noastre, dar orice bagatelă le schimba ușor cursul. Împăratul însuși se străduia să îndepărteze gîndurile politice și serioase, trecînd la lucruri insignifiante. Îi plăcea să asculte bîrfa din saloane, tainele din familii, se dădea în vînt după anecdotele care circulau în societate. Viața particulară a fiecăruia nu scăpa atenției lui. Îi îndeplineam aceste plăceri, spunînd că nimeni pe lume n-ar crede că cel mai mare om al veacului, în mintea căruia se află problemele întregii lumi, se distrează cu asemenea lucruri neînsemnate.

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Drum bun

Să urci spre idealuri așa cum urci un munte, Și-n drumul către piscuri să nu te temi de greu...

Să ai credință-n tine măcar cît un grăunte, Iar ca reper în viață să-L ai pe Dumnezeu.

Apleacă-te spre oameni cu dragoste curată, Și din cuvînt zidește spre inimi drumuri line...

Iar pîinea ta să fie de-a pururi fără pată Cum este și lumina ce din iubire vine.

Acum, drum bun în viață, cu-ncredere deplină Că tot ce se întîmplă nu e străin de cer: Să crezi în cele bune, să lupți ca o regină Și să rămîi în oameni lumină și mister.

Ilarion Boca, 24 iunie 2019 dincolo de opere de artă rămîn frămîntările zilnice. Şi uitarea! Au trecut ani şi ani. Îi aşteptăm, dar ei nu mai revin. Şi nici n-am dori, preferînd să îi păstrăm doar în istorie. Cum l-am privi acum pe Napoleon dacă s-ar întoarce? Lui i-ar fi teamă de noi, cu tehnica modernă pe care nici nu şi-a putut-o imagina. El a fost însă cîndva aici. În palate. A trăit, a visat, a luptat, a sperat, noi acum adulmecăm paşii săi.

Alergam de la o lume la alta şi nu găseam capătul căutărilor, dar simţind „o licărire de o clipă...”, clipa ce naşte izvoare de apă vie, la care se adapă trecutul şi prezentul în setea căutării.

Găseam un răspuns în chemarea clopotelor Catedralei Notre Dame, a bisericii albe Sacré Coeur, Trinité etc. la Rugăciune, meditaţie în Casa Domnului, unde liniştea era deplină şi cerul promis în Răstignirea lui ISUS unde celebrii: Van Gogh, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Rafael L-au imitat pe Creator în operele lor, însă fără Lumină și cuvînt în rostul lui „Eu sînt“ unicul artist. Voi doar copiați. (va urma) LILIANA TETELEA - Omul care observă – a răspus el – nu disprețuiește nimic. Studierea omului, iată ce mă interesează cel mai mult. Am ajuns la granițele materiale, pe care le pot trece numai cercetînd partea morală. Obiceiurile celor mari și ale celor mici influențează soarta popoarelor.

Căutînd cauzele dezordinii, care ruinează țara voastră și dărîmă principalele ei temelii, am deschis ușile de aur ale palatelor voastre, cu distracțiile saloanelor voastre, am ridicat draperiile buduarelor și alcovurilor voastre.

Tocmai acolo am descoperit sursele răului. Cetățenii voștri au fost ridicați la mărire prea personală. Le-ați permis acest lucru. I-au făcut mici pe acei ce acționau și care poate ar fi făcut mai bine decît ei. Pentru a-i îmblînzi, sînt invitați la festinuri. Pentru a-i împiedica în mers, în activitate, li se toarnă mult vin pe gît, iar pentru a li se stăpîni glasurile – li se dau bani. Spiritul de familie al acestei prosperități curat personale a înăbușit la oamenii eminenți virtuțile cetățenești cu care se distingeau și se lăudau strămoșii lor. Popoarele a căror dorință dominantă este să nu facă nimic, în afară de mîncare și băutură, nu au imaginație. Cînd s-a căzut odată în inactivitate, urmează sfîrșitul. Trebuie să te amețești, ca să nu fii torturat de necesitatea realizării vreunei lucrări.

- Sire – am spus – acele timpuri au trecut. Nefericirea i-a redeșteptat pe compatrioții mei. Au recunoscut greșelile părinților. Sînt gata pentru orice sacrificiu și spirit de devotament.

Totul s-a încheiat cu o ușoară atingere pe obrazul meu și cu cuvintele: - Buna mea Maria, ești demnă de a avea o patrie. Într-o seară, cînd s-a întors de la un splendid banchet, pe care l-a dat în onoarea lui contele M., s-a simțit indispus și a cerut un ceai. I-am dat. (va urma) MARIA WALEWSKA (,,Memorii”)

RM

7

Vineri, 12 iulie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (5) Dobrogea, complet eliberată de forţele insurecţionale

Aşa se încheie acţiunea de lichidare a trupelor hitleriste din Dobrogea. Pînă la 29 august 1944, forţele insurecţionale române au curăţat întreaga porţiune de teren cuprinsă între Dunăre şi Marea Neagră, capturînd peste 10.500 de prizonieri.

La această dată au început să sosească şi să mărşăluiască trupe sovietice prin Dobrogea, unde nemţii se aflau doar în calitate de prizonieri.

După încheierea cu succes a acestor lupte, şi restul trupelor Diviziei 9 infanterie, care se mai aflau în Dobrogea, a început deplasarea spre Transilvania pe calea ferată, îmbarcarea s-a făcut în staţiile Palas şi Constanţa. Odată cu ultimele garnituri, care transportau trupele marii uni­tăţi, m-am deplasat şi eu. În legătură cu aceasta îmi amintesc că în ziua de 30 august trenul nostru militar s-a oprit în gara Brăneşti, Iîngă Bucureşti. Pentru că trenul avea să staţioneze aici un timp ceva mai îndelungat, m-am urcat împreună cu şeful meu de stat major într-un turism şi ne-am repezit pînă la Marele Stat Major. Gîndeam că de aici vom afla noi veşti în legătură cu următoarea noastră misiune. Şi aşa a fost.

La Marele Stat Major am fost primit cu multă căldură.

Am aflat că ofiţerii de aici au avut o oarecare îngrijorare în legătură cu situaţia ce se crease în Constanţa la un moment dat. Tot aici am aflat ştirea că în după-amiaza zilei de 29 august, după plecarea noastră, au ajuns în Constanţa primele subunităţi motorizate sovietice ce mărșăluiau dinspre Babadag. A doua zi, pe 30 august, la ora 3, au intrat în Portul Constanţa şi nave sovietice din Flota Mării Negre. Ele au fost conduse din larg spre port, printre baraje de mine, de navele româneşti, comandate de ofiţeri de la comandamentul marinei noastre militare.

Populaţia oraşului şi garnizoana militară au făcut o primire călduroasă ostaşilor sovietici.

Tot aici, la Marele Stat Major, am aflat şi o seamă de veşti referitoare la felul în care au acţionat militarii Detaşamentului condus de colonel Iacob în luptele de la nord de Capitală. Simţeam în suflet o mîndrie deosebită că aproape o treime din forţele Diviziei 9 infanterie îşi aduseseră partea lor de contribuţie la luptele din zona oraşului Bucureşti.

Pentru frumoasa comportare a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor s-a dat de către comandantul detaşamentului un ordin de zi şi s-au făcut propuneri de decorare pentru cei care s-au distins.

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (1) Primele lupte (1) La începutul lunii septembrie 1944, fiind lichidate toate rezistenţele hitleriste din interior, s-a accentuat ritmul concentrării trupelor române din Transilvania. În acea perioadă, unităţile Diviziei 9 infanterie se găseau în următoarea situaţie: primele eşaloane ale marii unităţi se deplasau pe calea ferată, pe linia Bucureşti-Braşov, spre noua zonă a acţiunilor militare; din cauza lipsei de vagoane, restul trupelor aştepta în gara Constanţa sau în staţiile din apropierea acesteia pentru a fi îmbarcate în trenuri şi transportate spre Transilvania.

După lungi zile de aşteptare ne-a sosit şi restul de garnituri, îmbarcarea s-a executat foarte repede. Statul major rînduise totul din timp. Şi astfel, în ziua de 5 septembrie, începe deplasarea spre Transilvania şi a eşalonului doi. Punctul în care trebuia să ajungem era Cetatea de Baltă. După trei zile de mers, iată-ne ajunşi la destinaţie. Punctul de comandă al Diviziei 9 infanterie a fost fixat de către eşalonul superior la Bazna-băi. În vederea acţiunilor la care aveam să participăm şi noi, cei din Divizia 9 infanterie, am vrut să am imediat o scurtă convorbire cu ofiţerii din statul major al marii noastre unităţi. Dar n-am avut timp. Am fost chemat de urgenţă la comandamentul Armatei 4 române.

Am plecat imediat cu un turism la Sibiu, la Armată.

Ea se instalase aici cu puţin timp mai înainte. Frămîntat de gînduri nici nu ştiu cum am ajuns la Sibiu. M-am

O subunitate din Divizia 9 Infanterie mărșăluind spre Frontul din Transilvania prezentat generalului Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4. Acesta m-a întîmpinat, după cîte reţin, cu cuvintele: – Bine aţi venit, domnule general! De cînd vă aşteptăm!

Din vorbele generalului, ca şi din privirea sa, mi-am dat seama că el se aştepta să sosesc cu divizia în zonă ceva mai devreme. Cei de la eşalonul superior nu cunoşteau, de buna seamă, greutăţile prin care a trecut marea unitate pe timpul deplasării de pe ţărmul Mării Negre, în inima Transil­vaniei. Au urmat cîteva schimburi de cuvinte, după care am fost pus în situaţie. Reţin, printre altele, că mi s-a precizat că la data de 5 septembrie 1944, comandamentul hitlerist a început ofensiva în Podişul Transilvaniei printrun atac principal executat de către Corpul 2 armată ungar pe direcţia Cluj – Alba Iulia şi prin două acţiuni secundare – una pe direcţia Budeşti (35 km sud Bistriţa) – Luduş – Blaj (cu Divizia 2 blindată ungară) şi alta pe direcţia Tîrgu Mureş – Tîrnăveni (cu Divizia 8 cavalerie S.S. hitleristă). În sectorul în care s-a produs ofensiva, sector cu o dezvoltare frontală de 85 km, era dispus Corpul 6 teritorial (Diviziile 18 şi 20 infanterie-instrucţie şi unităţi din Divizia 2 infanterie). Trupele române îşi organizaseră apărarea pe un front larg, între unităţi existînd mari intervale neocupate. Comandantul Armatei 4 mi-a comunicat că a hotărît să restrîngă fîşia de apărare a Corpului 6 teritorial, introducînd în primul eşalon forţe din Corpul 6 armată şi din cel motomecanizat sosite de la sud de Carpaţii Meridionali, aflate în curs de concentrare. Dintre acestea, Diviziile 6, 11 şi 21 infanterie-instrucţie (din Corpul 6 armată) urmau să intre în dispozitiv pe înălţimile de la est şi de la nord de Tîrnăveni, între Urmeniş şi Tîrnăveni, iar la stînga, între Tîrnăveni şi Asinip, Corpul motomecanizat, în compunerea căruia intrau, alături de Divizia 9 infanterie, Diviziile 1 şi 9 cavalerie şi Detaşamentul motomecanizat.

După terminarea convorbirii cu generalul Avramescu, m-am deplasat la Bazna. În urma eforturilor impuse de deplasare, aş fi dorit să-mi „acord” spre seară un repaus, să iau o masă gustoasă, să dorm într-un pat cald. Dar... odată ajuns la punctul de comandă, iau legătura telefonică cu comandantul Corpului motomecanizat, generalul Gheorghe Rozin, pe care îl anunţ că am sosit la Bazna. Generalul s-a arătat bucuros de venirea mea. Ne cunoşteam destul de bine.

Dar n-apuc să las bine receptorul din mînă, că telefonul începe să ţîrîie prelung. Mă caută iar comandantul Corpului motomecanizat. Îmi dă ordin să ne deplasăm de îndată la Cetatea de Baltă, unde situaţia era critică, şi să iau comanda sectorului în care acţionează subunităţile diviziei mele sosite anterior pe front şi constituite în detaşamentul colonel Iucăl, precum şi detaşamentul motomecanizat comandat de generalul Nicolescu. Am plecat imediat într-acolo.

Ajuns în noua zonă, am luat mai întîi legătura cu generalul Nicolescu. Acesta mi-a raportat situaţia. Din cele relatate de el rezulta că Divizia 2 blindată horthystă, depăşind frontiera vremelnică fixată prin Diktatul de la Viena, între Pogăceaua şi Sărmăşel, a întîmpinat pe înălţimile de la nord de Luduş rezistenţa îndîrjită a deta­ şamentului înaintat constituit din batalioanele de instrucţie ale Regimentelor 6 şi 7 grăniceri care, prin lupte violente, rezistînd la încercuire, au întîrziat înaintarea inamicului spre sud. Dar cu toată împotrivirea trupelor noastre, în seara de 5 septembrie, primele unităţi moto ungare au reuşit să ajungă la Luduş şi pe înălţimile la sud de Mureş, unde au fost oprite de Regimentul 91 infanterie. În acest timp, Corpul motomecanizat, care începuse să ajungă în zona de

concentrare, a constituit un detaşament din primele trupe ale Diviziei 9 infanterie sosite în Transilvania, căruia i-a dat misiunea să oprească pătrunderea vrăjmaşului pe direcţia Iernut – Cucerdea – Tîrnăveni.

Ostaşii dobrogeni au dus lupte grele pentru stăvilirea atacului inamic. Fiind însă cu mult superior numeric, adversarul a reuşit să atingă în seara zilei de 7 septembrie Tîrnava Mică, ocupînd, printre altele, localităţile Crăieşti, Corneşti, Adămuş. Încercările inamicului de a continua ofensiva n-au avut succes. Aceasta era situaţia în seara de 8 septembrie, cînd am ajuns la Cetatea de Baltă.

Corpul motomecanizat, din care făcea parte şi divizia noastră, a primit misiunea ca la 9 septembrie 1944 să treacă la ofensivă.

M-am instalat la punctul de comandă într-o casă ţărănească. Aici, la lumina unui opaiţ, am redactat ordinul de operaţie pentru acţiunile din ziua de 9 septembrie.

Am hotărît ca în dimineaţa zilei de 9 septembrie să atac pentru a elibera satele Corneşti şi Crăieşti şi să restabilesc situaţia frontului pe Tîrnave. Atacul urma să fie executat cu batalioanele 2, 3 şi 4 din Regimentul 34 infanterie şi batalioanele 1 din Regimentul 40 infanterie şi 4 din Regimentul 36 infanterie. Subunităţile aveau să fie sprijinite şi protejate de focul întregii artilerii din zonă.

Efortul trebuia făcut pe direcţia Dealul Viilor – podul de peste Tîrnava.

Am fixat artileriei misiunea de a pregăti atacul timp de 20 de minute, urmărind, în special, neutralizarea rezislenţelor duşmane de pe marginea satului Corneşti, timp în care infanteria noastră urma să se apropie pînă la limita zonei de siguranţă.

Am ordonat colonelului Ion Faur, comandantul artileriei, să urmărească cu toată atenţia progresiunea infanteriei şi să mute succesiv focul pînă la podul de peste Tîrnava Mică. Cînd infanteria ajungea pe liziera de nordvest a satului Crăieşti, artileria trebuia să aibă pregătite trageri de oprire de-a lungul căii ferate, în scopul de a împiedica eventuale contraatacuri inamice. Am stabilit ca acţiunea să fie condusă direct de către comandantul Brigăzii 9 infanterie, colonelul Ion Iucăl.

Atacul a început la orele 7 dimineaţa, după pregătirea de artilerie. Regimentul 34 infanterie a atacat frontal cu un batalion, de la sud spre nord, iar cu un altul a executat o manevră pe la est de satul Corneşti. După eliberarea satului, această unitate a acţionat către Adămuş, urmărind să taie retragerea inamicului din Corneşti, prin interceptarea şoselei spre Tîrnăveni.

Urmărind îndeaproape adversarul, batalionul care a executat manevra l-a azvîrlit pe inamic şi din localitatea Adămuş. O acţiune îndrăzneaţă a întreprins în acest timp compania 6 din Regimentul 34 infanterie, întărită cu trei tunuri antitanc. Militarii unităţii au eliberat satul Crăieşti.

După aceste succese s-a trecut la urmărirea inamicului, în acest scop am hotărît să constitui două subgrupări de urmărire, comandate de coloneii Ion Boţea şi Ion Dumitrescu. Le-am fixat ca obiectiv de atins Dealul Plăcintarului şi, respectiv, comuna Bobohalma.

Mă deplasez şi eu la punctul de comandă înaintat de la pădurea Fundătura. Subgrupările, trecînd la îndeplinirea misiunii primite, reuşesc pînă la orele 22 să atingă aliniamentul dealul Plăcintarului – Bobohalma şi să stabilească legătura la est cu trupele Corpului 6 armată, respectiv cu Regimentul 3 dorobanţi din Divizia 1 infanterie (indicativ Jupiter) şi la vest cu Regimentul 2 cavalerie din Divizia 8 cavalerie (indicativ Griviţa).

Pentru ziua de 10 septembrie, Corpul motomecanizat a ordonat continuarea urmăririi către Mureş. Misiunea a fost materializată de mine într-un ordin de operaţii care prevedea, printre altele, reluarea mişcării către Mureş, în legătură la dreapta cu Divizia 11 infanterie, iar la stînga cu Divizia 8 cavalerie. Obiectivul de atins: ocuparea în cursul zilei de 10 septembrie a trecerilor peste Mureş, punînd stăpînire succesiv mai întîi pe forma de teren cuprinsă între Sălcud şi cota 423 (sud-vest Cucerdea) şi apoi pe înălţimile de la sud de Mureş. Acţiunea urma să fie condusă de colonelul Ion Iucăl, căruia i-am subordonat cele două subgrupări. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 12 iulie 2019

RM

Polemici«Controverse Vomînd de 4 Iulie (urmare din pag. 1) A defilat mai întîi generalul Coldea, apoi procuroarea Codruța Kovesi – adică personajele principale ale ,,protocoalelor” și „sufrageriilor”.

Apoi, surpriză – a apărut Augustin Lazăr!... Și, la puțin timp a trecut zîmbind ștrengar Robert Cazanciuc, purtînd o șapcă de baseball, ,,asortată” la costum… Da, Cazanciuc e chiar șeful Comisiei juridice a Senatului din partea PSD – și e cel care a nominalizat-o pe Kovesi la DNA și are o istorie bizară cu arhiva SIPA. Apoi au defilat cei din noua conducere PSD – Viorica Dăncilă, Orlando Teodorovici și Mihai Fifor - zîmbind fericiți, proaspăt spălați (de păcate!), prin fața unui Hans Klemm privind superior… Zău, tare mult îmi place de Klemm! Nimeni nu știe mai bine decît el să fie cinic cu lingăii care cred că îi prețuiește cineva mai mult decît ca pe… niște lingăi!

Dar să mai zăbovim la PSD și la greața care m-a cuprins. PSD – care, repet, fix cu un an înainte îi dădea lui Klemm peste ochi cu modificările la Codul Penal – ei bine anul acesta, de 4 Iulie, au făcut două gesturi, ca două ofrande pentru stăpîni: dimineață a fost sancționat și înlăturat din funcția de șef al grupului parlamentar Șerban Nicolae, iar după amiază Ana Birchall a dat satisfacție celor care boicotează funcționarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiției. Coincidență… de 4 Iulie? Hai să nu fim copii! Șerban Nicolae a avut demnitate – a refuzat să-l susțină pe capul ocultei care ține România sub lanțurile dominației bancare!

Pe Mugur Isărescu, cel care NU a susținut economia privată, dimpotrivă, a îngropat-o, pe cel care a dat frîu îndatorării fără șanse de scăpare a simplului cetățean! Pentru criticarea unui asemenea personaj, PSD ajunge să-și marginalizeze cei mai buni oameni politici?! Iar Ana Birchall… acțiunea ei este chiar provocatoare: în loc să-i critice pe cei care boicotează funcționarea Secției speciale, ea a sărit la șefa CSM, cea care depune toate eforturile pentru ca Justiția să intre pe un făgaș normal! De 4 Iulie, apreciata judecătoare Dana Gîrbovan, președinta judecătorilor, a prezentat argumente solide pentru care boicotul procurorilor NU are nici un suport; doar cîteva ore mai tîrziu, ministrul Birchall o sfidează, dînd satisfacție procurorilor! Clar… sau ce? Desigur, coincidențe de 4 Iulie.

Apropo de cei care vorbesc de investițiile americane – și aici, la loc de frunte, sînt cîțiva realizatori TV. Deci investițiile astea, ale celei mai puternice economii a lumii… hai să vedeți minune: conform cifrelor, nu poveștilor, toate la un loc nu ajung la nivelul unei singure și cunoscute firme românești! Și care mai și plătește impozite, nu umblă cu golănii! Deci… conform unui studiu realizat de ,,Jurnalul” pe baza cifrelor oficiale, mult lăudata investiție americană în România, cu toate facilitățile și concesiile făcute, înregistrează o cifră modestă. ,,Cifra totală de afaceri a companiilor controlate direct, majoritar, de investitori din Statele Unite ale Americii, a fost de aproximativ 1,4 miliarde de euro în 2017”, scrie ,,Jurnalul”. Prin comparație, cunoscuta firmă românească Dedeman, a fraților băcăuani Pavăl, a avut în 2017 aproximativ aceeași valoare – 1,38 miliarde de euro, iar în 2018 au avut 1,7 miliarde de euro! Adică, o singură firmă românească are cifra de afaceri mai mare decît toți ,,investitorii strategici” americani la un loc! Așa cum menționam, firma românească e și unul dintre cei mai mari plătitori de impozite, în timp ce americanii… stați să vedeți șmecherie, care acum iese la iveală!

Conform datelor oficiale, cele mai mari investiții americane sînt în domeniu IT unde, ce să vezi –

România acordă cele mai mari facilități fiscale!

Adică americanii investesc acolo unde… nu plătesc mai nimic statului român! Așa poate înțelegem mai bine de ce guvernele României au menținut cu atîta îndărătnicie facilitățile fiscale excepționale pentru acest domeniu. De fapt, în mare parte, facilitățile sînt… pentru americani! Poate ar fi de comentat și ciudata opinie politică anti-naționalism (și antiPSD) a angajaților din marile companii IT, prezența la manifestațiile #REZIST etc. Sau prezența în top a Microsoft (sponsor al manifestărilor Ambasadei!), nume care pentru americani înseamnă profit – iar pentru români… un mare dosar penal, în care ai noștri ar fi luat șpagă, dar... nimeni nu a dat-o!

Să mai prezentăm cîteva comparații. Deci toate firmele americane din România, adunate, au avut o cifră de afaceri de 1,4 miliarde de euro, în timp ce România le plătește 2 miliarde pentru armament, PIB-ul României în 2018 a fost de aproape 1.000 de miliarde de lei, diaspora a trimis acasă mai mult de 4 miliarde de euro… așa că, prin toate aceste comparații, ,,strategicii” au venit cu… multe pretenții și porunci! Și multă manipulare – ,,amenințări” de peste tot, ,,corupție”, moravuri… diverse – și multă, multă vrăjeală.

Dar noi îi lăudăm – nu, greșit, îi idolatrizăm în cel mai vomitiv mod! Citeam mesajul lui Dan Voiculescu de 4 Iulie: ,,Viața, libertatea, căutarea fericirii – valorile care au construit SUA, țara care a remodelat lumea în ultimii 200 de ani. Valori pe care noi, în Lumea Veche, încă nu am reușit să le asumăm integral. (…) Dar poate că, în timp, sub influența modelului american(…)”. Adică vorbim de omul căruia americanii i-au dat peste cap brutal excelenta manevră politică, demiterea lui Băsescu, l-au băgat în pușcărie pe un dosar fabricat, i-au pus popriri, i-au terorizat familia, apropiații!... ,,Viața, libertatea, căutarea fericirii”?!... Păi să nu-ți vină să vomiți?... Ah, da, greșesc, nu americanii l-au lovit pe Voiculescu, ci ,,sistemul” Kovesi, Camelia Bogdan, Florian Coldea… susținuți și medaliați de americani, probabil la presiunea rușilor! Vomit din nou! Cam la fel scrie Tăriceanu, ce să mai vorbim, iar Viorica Dăncilă a exprimat ,,interesul României de a-și consolida profilul şi apartenenţa la sistemul de valori comune cu partenerii noștri: stabilitate, bunăstare și democraţie”. Da, e aceeași doamnă a politicii care boicota anul trecut manifestarea de 4 Iulie, organizată de același Hans Klemm.

Servilismul se manifestă și prin imbecilitatea vînturată de aproape un an – se schimbă ambasadorul, pleacă ,,diavolul”, vine ,,Mesia”! Un anume Zuckerman, un avocat specializat în afaceri imobiliare, născut în România, pe care l-am văzut la audierile din Congresul american – bîlbîit, asudat, citind cu greutate niște banalități tembele pline de nonsensuri de tip ,,corupție”, ,,parteneriat militar”, ,,război hibrid”. Acesta ne e ,,Salvatorul”?! Cam așa îl prezentau televiziunile, așa vorbeau analiștii.

Liviu Pleșoianu a comentat ironic intervenția lui Zuckerman: ,,Viitorul ambasador SUA la București, audiat în Senatul american, explică, în esență, care e treaba cu România: #PETROL, #GAZE_ NATURALE și #Anticorupție! Ce dracu’? E simplu, nene! De ce să ne mai complicăm cu finețuri? #RESURSE și #CONTROL... Peeeerfeeect! Ne-am lămurit? Colonia Rumeinia, episodul 5.085! E ok? E «super extra perfect»?”.

Da, despre asta e vorba – colonia, un nou episod, cu un nou actor în același rol – și cu aceiași figuranți – românii. Despre americani, numai de bine! Despre ,,partenerul strategic”? Numai Emetiral. Pentru greaţă şi vărsături specifice serii de 4 Iulie, în colonia România.

Cultura nătîngilor

Motto: „Problema omenirii este că oamenii inteligenţi sînt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proşti sînt plini de încredere”.

(CHARLES BUKOVSKI) Fie că au vrut, fie că doar s-au făcut că vor, fie că au avut alte intenţii, sînt oameni în România, politicieni sau nu, care fac rău acestei naţiuni şi în loc să fie ignoraţi, lucrurile stau tocmai pe dos. Pînă în decembrie ’89, valorile celor care locuiau în acest spaţiu şi cu tristeţe îşi spuneau români erau foarte bine cristalizate şi, în general, cu foarte mici excepţii, totul se îndrepta spre cunoaştere. De bine, de rău, profesorii şi cei care aveau studii erau respectaţi, nu pentru banii lor, ci pentru ceea ce reprezentau ei în societate. Există un respect major pentru intelectuali, respect acordat necondiţionat şi fără să se pună întrebări. Fiecare familie, fiecare părinte îşi dorea să facă cel puţin un copil care să-i ajungă student, să fie inginer, profesor, doctor etc.

După ’90, lucrurile au început să se schimbe şi, odată cu oamenii, s-au schimbat şi valorile.

Banul a început să conteze, banul a început să corupă. Cunoaşterea a căzut pe un loc secundar, dar, din păcate, nu şi nevoia de documente care să ateste nivelul de inteligenţă şi cultură. După 1990, cunoaşterea, nivelul cunoştinţelor la scara celor care au absolvit un liceu sau o facultate, a scăzut foarte mult, s-a cam dus în cap. Din acest punct de vedere, nu mai există o scară a valorilor, există doar diplome şi multă prostie.

Nu vreau să mă leg de rezultatele de la Bacalaureatul din ultimii ani, nu vreau să mă leg de calitatea îndoielnică şi de vocabularul îngust al unor lideri politici. Priviţi în jurul vostru şi vedeţi ce se întîmplă. Acesta este doar începutul, viaţa, aşa cum o cunoaştem, va suferi în perioada următoare pentru că dictatura proletariatului a fost nimic faţă de dictatura prostimii. Ei nu au reguli, ei nu au nimic de pierdut, ei nu au viziune, ei nu au nici un Dumnezeu. Priviţi la valorile promovate de televiziunile comerciale şi „bucuraţi-vă”! Acum încă e bine, însă, pentru cei care încă mai gîndesc în ţara asta, viitorul este sumbru.

Nu poţi să nu te „bucuri” că încă trăieşti în România. Medicii ne pleacă, geniile ne pleacă, oamenii care gîndesc pleacă şi ei cînd au ocazia. Învăţămîntul este la pămînt, dar noi, „prostimea”, nu vrem să vedem că politicienii îşi duc copiii la studii în străinătate. Sănătatea este în pămînt, dar tot pentru noi, „rumanii”. Politicienii, cei care ne conduc destinele, se duc la tratament tot în străinătate.

Să mai vorbim de Cultură? Să mai vorbim de infrastructură? Să mai vorbim de libertate? De fapt, ce vreţi voi să vorbiţi? Chiar credeţi braşoavele cu libertatea voastră? Chiar credeţi că sînteţi liberi?

Nu, nu vă îmbătaţi cu apă rece, pentru că nu sînteţi liberi! Liberi vom fi atunci cînd cei care ne conduc destinele vor face tot ceea ce trebuie, NU ce vor!

Fondatorul unei mari corporaţii a spus, la începutul secolului trecut, că lumea ar fi mult mai bună dacă toţi ar gîndi. Eu spun că lumea ar fi mult mai bună dacă măcar 51% din populaţia Planetei ar ajunge să gîndească.

Adevărata putere a unei naţiuni stă în cunoaştere!

RM

9

Vineri, 12 iulie 2019

File de istorie • File de istorie 265 de ani de la nașterea lui Gheorghe Șincai, ideolog al Școlii Ardelene, cărturar, iluminist român, om politic, istoric, filolog, literat, orator, ctitor al învățămîntului românesc din Transilvania

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754 la Samșud și a murit la 2 noiembrie 1816 la Șinca.

Gheorghe Șincai se trage dintr-o familie de nobili săraci din Șinca Veche, regiunea Făgăraș. Începe învățătura de carte la Sabed (1761) și apoi la Samșud. Este trimis apoi mai departe la Mureș Odorhei (1766) și, după doi ani, continuă studiile la Cluj (1768). După terminarea studiilor, se stabilește la Blaj (1774) și se călugărește. În acest centru de cultură predă, scurtă vreme, retorica și poetica. În anul următor, Gheorghe Șincai primește o bursă la Roma (1775) și depune jurămîntul la intrarea în colegiul ,,De propaganda fide”. Aici, rămîne patru ani, după care pleacă la Viena (1779) pentru a studia metodul, dreptul și canoanele.

După ce scoate, împreună cu Samuil Micu, cunoscuta lucrare Elementa linguae (1780), revine la Blaj. Este numit director al școlii normale, apoi director al școlilor românești unite din Ardeal (1782). În anul 1784 părăsește rasa călugărească.

Timp de aproape un deceniu, Gheorghe Șincai se dedică slujirii cu devotament a învățămîntului, din funcția de director al școlilor (1794). În anul următor este arestat, iar la proces este găsit nevinovat și achitat.

Se retrage la Șinca, unde scrie la Cronica sa și trăiește din meditațiile pe care le dă copiilor comitelui Vass de Czega (1797).

După cîțiva ani, îl aflăm la Buda (1803), unde lucrează cu Samuil Micu (cenzor), în cadrul tipografiei de acolo, la cenzura cărților românești. După moartea lui Micu (1806), postul de cenzor îl ocupă Petru Maior.

Gheorghe Șincai se străduiește să publice fragmente din Cronică, în Calendarul de la Buda (1808-1809). Îl aflăm apoi peregrin, prin Transilvania, la Oradea și Blaj (1811-1812). Deși obține de la cenzura din Oradea publicarea Cronicii, în latinește și românește, cenzorul Principatului Transilvaniei, Martonfi, refuză tipărirea.

La zece ani distanță de la moartea lui Samuil Micu,

Gheorghe Șincai se stinge din viață în casa foștilor săi elevi din Șinca.

Opera complexă a lui Șincai poartă semnul unui mare învățat și gînditor, unui reprezentant strălucit al Școlii Ardelene și al iluminismului românesc.

Sub acest raport, el s-a dovedit un istoric și literat de mare valoare, un pedagog de frunte al învățămîntului românesc. Multilateralitatea operei lui Gheorghe Șincai trebuie să înceapă cu concepția sa istorică.

Firește, ca la toți reprezentanții Școlii Ardelene, ea pune la bază aspectele politice și naționale, ce se impuneau românilor ca o necesitate istorică a epocii. Gheorghe Șincai se plasează, în istoria sa de căpătîi, Cronica românilor și a mai multor neamuri, în perioada de tranziție, de la spiritul cronicăresc în a selecta și aborda problemele istorice și, apoi, a le nara, la viziunea modernă asupra fenomenelor istorice. Gheor­ ghe Șincai este mai aproape de narațiunea istorică tradițională (cronicărească) decît de sintezele moderne pe care iluminiștii le realizau în diferite țări. Dar valoarea Cronicii lui Șincai nu constă, în primul rînd, în maniera de exprimare, ci în conținutul de idei, care corespunde marilor idealuri ale românilor și conferă specificitate luminismului românesc. Gheorghe Șincai oferă un spațiu larg în opera sa istorică lămuririi poporului cu privire la necesitatea luptei naționale. Argumentele sale sînt aceleași: de a dovedi prin scris vechimea și continuitatea românilor pe aceste meleaguri, originea comună de neam și limbă, de tradiții și obiceiuri, necesitatea, pe această bază, a unirii românilor de pretutindeni. Cronica lui Gheorghe Șincai sintetizează un material extrem de bogat, pe care îl îndreaptă, ca ascuțișul unei spade, împotriva teoriilor unor Sluzer și Engel, pe care îi atacă cu o deosebită vehemență, dar și compatibilitate. Șincai trece prin propria conștiință toate acele evenimente care au legătură directă cu destinul poporului român și, de aceea, evaluarea faptelor are loc dintr-o perspectivă națională.

Cît privește activitatea lui Șincai ca filolog (lingvist), destinul său este legat, pe această latură, de Samuil Micu și de colaborarea lor strînsă la principala lucrare în domeniu: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780). Este o operă rezultată din unirea eforturilor intelectuale ale celor doi mari iluminiști, care ajung la concluzii demne de luat în seamă. Este vorba de una din primele gramatici românești în spirit latinizant și de tendințele de radicalizare a reformei ortografiei și gramaticii. Dar pe lîngă aspectele valoroase pe linia modernizării limbii române, există și unele erori, care se datorează, în bună parte, nu concepției istorice a autorilor, ci faptului că au pornit de la teza greșită că limba română derivă din latina cultă. În ediția din 1805, pe care Șincai o scoate singur, acesta caută să evite unele din aspectele eronate. La Șincai, concepția istorică și activitatea de filolog se împletesc organic cu o gîndire filozofică, specifică iluminismului, de care nu pot fi despărțite aspectele politice și naționale. Iar de lupta politică și națională se leagă organic aspectele religioase, de dogmă, ca și de morală, în general.

Opera lui Gheorghe Șincai mai trebuie legată de activitatea lui de profesor, de pedagog și luminător al poporului. Din acest punct de vedere, Șincai își dezvăluie și marele talent de orator, prin numeroase cuvîntări ținute în diferite ocazii - în ultimă instanță, de tribun al mișcării naționale din Transilvania și de pe tot cuprinsul locuit de români. Gheorghe Șincai rămîne în istoria culturii noastre ca un ctitor al învățămîntului românesc din Transilvania. Printr-o muncă titanică, el a pus bazele unui număr de 300 de școli, numite de Nicolae Iorga ,,trei sute de izvoare ale culturii”.

Dar el a fost nu numai profesor, ci și conducător de instituții de învățămînt și, prin aceasta, și-a manifestat, încă o dată, marea capacitate intelectuală și faptul că simțămintele lui corespundeau cu cele ale întregului neam românesc, ce aștepta atît împlinirea dreptății sociale și naționale, cît și unitatea sa.

Lucrări de referință : Elementa lingue daco-romane sive valachicae, Viena, 1780, în colab. cu Samuil Micu, ed. A II-a, Buda, 1805, singur; Prima principia latinae grammatices, Belasfolvae, 1783; A.B.C., sau Alpha vit pentru folosul și procopseala școlilor normălești a neamului românesc, Blaj, 1783; A.B.C. sau Bucoavna spre folosul școalelor, Sibiu, 1783; Catehismul cel Mare cu întrebări și răspunsuri, Blaj, 1783; Îndreptare către aritmetică, Întîia parte, Blaj, 1785; Elegia Georgii Sinkai, Oradea, 1804, reprodusă de Cipariu în Arhiva pentru filologie și istorie, 1868, tradusă în rom. în Gînd românesc, 1940; Povățuirea către economia de cîmp, Buda, 1806; Cronica românilor și a altor (mai multor) neamuri, Iași (1853-1854), 3 vol., ed. a II-a, Buc., 1866; Învățătură firească spre surparea superstiției norodului, Ed. Științifică, Buc., 1964; Opere Hronica Românilor, tom I, ed. îngrijită și studiu asupra Operei de Florea Fugariu, prefață și note de Manole Neagoe, Buc., 1967; Opere II Hronica Românilor, tom II, ed. îngrijită de Florea Fugariu, note de Manole Neagoe, Buc., 1969; Opere III Hronica Românilor, tom III, ed. îngrijită și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, prefață și note de Manole Neagoe, Buc., 1969; Opere IV Chronicon daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum nationum, ed. îngrijită de Florea Fugariu, Buc., 1973.

Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare

Colegiul Național „Gh. Șincai“, din București

Bibliografie: 1. Duicu, Serafim: Pe urmele lui Gheorghe Șincai, Editura Sport-Turism, București, 1983 2. Lungu, Ion: Școala Ardeleană – mișcare ideologică națională iluministă, Editura Viitorul Românesc, București, 1995 3. Tomuș, Mircea: Gheorghe Șincai: Viața și opera, Editura Minerva, București, 1994 4. * * * * * * * * * *: Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul III, P-Z, Editura Geneze, București, 2001

10

Vineri, 12 iulie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigrame Scrieri pretins deocheate, dar destul de cumințele Recent, am găsit într-o librărie de la țară ,,Amintiri și povești mai deocheate”, lucru rar și librăria, și cartea – una dintre ultimele lucrări istorico-literare ale istoricului Neagu Djuvara (1916-2018), apărută la ,,Humanitas” în anul 2016. Titlu incitant pentru amatorii de producții porno-erotice apărute la noi prin osîrdia unor înaintași precum Geo Bogza, regretatul Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu sau Șerban Foarță, cel plin de fantezie. În opinia noastră, ar fi fost de-a dreptul shocking dacă atît de originalul Neagu Djuvara ar fi cîntat pe aceeași coardă. Însă el a ales altă melodie, și doar limbajul folosit, colocvial-sprințar, ca de vacanță, moștenire de la G. Călinescu, ne-a convins să-i cumpărăm cărțulia cît palma. Și n-am plîns după bani, căci personajele care apar în cele 150 de pagini – rude de-ale sale, foști colegi de școală, prieteni și cunoștințe diverse – se constituie în tot atîtea figuri ale protipendadei românești dintre cele două războaie și s-au păstrat, cu năravurile și moravurile intacte, în memoria prodigioasă a istoricului, că de-aia e istoric, să țină minte!

Amintirile cuprinse între coperțile cărții, de fapt, șase povestiri, care curg una dintr-alta, oferă cititorului de astăzi prilejul de a cunoaște mai bine societatea românească de altădată. Un fel de povestire în povestire (sau povestire în ramă), dacă ținem morțiș să o încadrăm într-o specie literară anume, rama fiind epoca interbelică. În general, povestirile mai deocheate plac și stîrnesc un zîmbet în colțul gurii. Dar ce ne facem că, ici și colo, unele întîmplări, în loc să incite și chiar să excite – dacă asta și-a propus autorul -, n-au nici un haz sau chiar provoacă repulsie. Cum ar fi aceea din capitolul ,,Mamaia-sat, 1925”, în care frații Bogdan și Neagu Djuvara asistă la jugănirea unui taur. Cu această ocazie, ei află menirea ,,oușoarelor mari și mai mici din punga” lor. Sau, legat de aceasta, precizarea că, pe la anul 1000, după aventura cu Papesa Ioana, fiecare Papă nou-ales trebuia să suporte pipăitul indiscret al unui cardinal, ca să demonstreze că are ,,alea” și că sînt ,,bene pendentes”. Desigur, această abordare estetică nu-i chiar o crimă, dar să nu uităm că naturalismul, forma cea mai avansată a realismului, la modă în Secolul al XIX-lea, astăzi, și-a cam trăit traiul. Cel puțin așa am învățat la școală prin anii ’70. Chestiune valabilă și pentru literatura memorialistică. La fel de nepotrivit (ca să nu zicem prost-gust) este, în opinia noastră, și momentul cînd apare un turc de 16 ani, cam prostuț, mare și gras, care se manifesta ca un ,,petoroman”, adică, pe cînd trăncănea, verzi și uscate, trăgea ,,vînturi sonore” interminabile. (Substantivul ,,petoroman” vine din verbul franțuzesc ,,péter” = a trage vînturi, a se...). Acest obicei, condamnabil astăzi, ar fi fost, zice autorul, la modă în Parisul de pe la 1900. E greu de crezut ca acest obicei să fi creat o modă în Parisul de la acea vreme. Participînd la o masă dată în cinstea venirii sale în Turcia, un ambasador francez s-a mirat foarte vîzînd cum vizirul, mare mîncău și mitocan, tot rîgîia și trăgea... ,,vînturi de artilerie”, semn că mîncase bine.

La loviturile și mai puternice ale ambasadorului, care se prinsese în joc, vizirul avea să remarce: ,,Excelență, aveți o bună digestie”. Ce să zic, să mori de rîs, nu alta...

(Cap. ,,Cum m-a învățat școala franceză să scriu mai bine românește”) Trecînd în viteză peste aceste capitole, să zăbovim mai mult asupra altora, plăcute și luminoase, și să glorificăm, pe rînd, evenimentele descrise, vîrsta de aur a Europei și a oamenilor care au făcut epocă. Așa cum ar fi domnul Musso, profesorul de latină, greacă și franceză de la Liceul ,,Janson de Sailly” din Paris.

Sau domnul Moog, un profesor evreu, tot de franceză, bătrînel și mărunt, care și-a învățat elevii să scrie corect și elegant citîndu-i pe Flaubert, Maupassant, Loti sau Duhamel, adevărați maeștri ai limbii franceze literare.

Tot profesorul Moog și-a mai învățat elevii ceva important: cînd îți propui să scrii ceva frumos în orice domeniu, trebuie să-ți faci, mai întîi, un plan și să te ții de el. (Altfel spus, o disciplină intelectuală. Textul

La împărțirea dreptății

Realizînd umanitatea, În urma unor lungi creaţii, Prea Sfîntul a-mpărţit dreptatea… Şi se-nmulţiră avocaţii.

Partaj la divorț Am împărţit agonisirea Egal - egal, trecînd la fapte, Dar cu copiii, împărţirea A dat cu rest, că ei sînt şapte.

Operația de împărțire

Istoricul Neagu Djuvara, printre amintiri... să aibă un început, o parte de mijloc mai dezvoltată și o încheiere – sau ,,momentele subiectului”, cum am spune astăzi.) Și Emil Cioran, la începututurile sale, folosise această tehnică, dar cu un adaos de rafinament.

Ajungînd la pagina 67, dăm peste o figură proeminentă, Andrei Popovici, nepotul fruntașului țărănist Mihai Popovici, de mai multe ori ministru în guvernele țărăniste.

De acesta din urmă a rămas legată o anecdotă. În 1929, a fost trimis de guvernul său la Paris, să obțină un mare împrumut. Ceea ce a și făcut fără vorbă multă. A doua zi, un ziar a publicat știrea, cu un titlu laudativ: ,,Popovedi, Popovidi, Popovici!”. Nepotul Andrei Popovici era poreclit Galoș, fiindcă, vara, mergea cu galoșii pe Calea Victoriei. Dar această ciudățenie era floare la ureche pe lîngă altele, așa cum se va vedea. De pildă, nu punea mîna pe vreo clanță decît cu mănuși (apucătură pe care o avea și Mateiu cînd era copil, după cum își amintește sora sa, Ecaterina, Țuschi Caragiale – n.n.). O altă ciudățenie s-a petrecut la Sinaia, dar nu o evocăm, căci este prea scîrboasă. În sfîrșit, 11 ani mai tîrziu, acest PopoviciGaloș își face iarăși apariția în viața lui Neagu Djuvara.

Amîndoi se aflau pe vaporul ,,Suceava”, în drum spre Marsilia. Vaporul avea piscină, dar Galoș n-avea slip, așa că s-a înfășurat cu un prosop care, desfăcîndu-se în văzul pasagerilor...

Ajungînd la povestirea ,,Căsătorii între ardeleni și boieroaiece regățene”, facem cunoștință cu un tînăr ardelean, Spătaru. Care se însoară cu o Ghiculească, fată mare la aproape 40 de ani. În noaptea nunții, iaca poznă, mireasa țipă: ,,Nu se poate!... Nu se poate!”. Dar ardeleanul de colo: ,,Musai să intre, c-alta nu-i!”.

Un alt personaj întîlnit în carte este Șerban Ghica, zis Bani, strănepot al scriitorului pașoptist Ion Ghica. Acest Bani, zice Neagu Djuvara, avea o daravelă uriașă, din care cauză o prostituată, plătită să vină cu el, a rupt-o la fugă țipînd: ,,Aoleu! Eu cu una ca asta nă mă... aia!”.

Dar s-au găsit destule fete care să se căsătorească și să se ,,aia” cu el, măcar că era foarte urît. Una dintre ele s-a numit Ioana Bujoiu, fata unui inginer celebru în epocă. După divorț, în 1947, a urmat o ardeleancă, Kitty Stoichiția. Dar, taurul dracului, s-a încurcat și cu o bucureșteancă și le-a lăsat pe amîndouă borțoase în același timp. Și uite-l, nemernicul, tată de băiat și de fată, cu două neveste. În cele din urmă, acest Bani și-a răscumpărat păcatele tinereții prin opoziția făcută comuniștilor, motiv pentru care s-a învîrtit de 11 ani de pușcărie politică...

Bani Ghica s-a dovedit nu numai o figură, dar și un mare caracter. Pe cînd era la Canal, l-a lungit în șanț pe un gardian care-l jignise, căci făcuse rugby în tinerețe.

Altă dată, a fost bătut cu sălbăticie, fiindcă l-a înfruntat pe un alt gardian. ,,Și tu ai avut, mă, o sută de hectare de pămînt?”, l-a întrebat zbirul. ,,Nu, eu am avut o mie!...”, ceea ce era adevărat. După 1989, Bani s-a implicat în activitatea Federației Române de Rugby. A murit în anul 2005.

O altă figură care luminează amintirile lui Neagu

Avînd şi pîine, şi cuţit, A împărţit la tot poporul, Dar cel mai bine a ieşit

…împărţitorul.

Moștenitorii Atunci cînd au rămas orfani Cei patru fraţi, cu lungi sudalme Şi-au împărţit un pumn de bani

…şi zeci de palme.

Unui coleg epigramist Pe-un coleg l-am întrebat, Cuprinzîndu-mă fiorul: Unde naiba ai umblat, Cînd s-a împărţit umorul?

NAE BUNDURI Djuvara este marele folclorist Mihai Pop, pe care și noi l-am avut profesor în anul I la Facultatea de Litere. (Fiul său, Mișca Pop, era asistent la catedra de Literatură Universală.) Maramureșan de origine, Mihai Pop, un specialist de talie europeană, a fost primit în Academia Română tîrziu de tot, după 1989, cînd tocmai împlinise 90 de ani, și doar ca membru corespondent.

Ca și Neagu Djuvara, nu putem încheia acest capitol fără a-l aminti pe doctorul Zenovie Pîclișanu, și el autorul unei întîmplări deocheate. Ajuns medic într-o colonie sanitară în Africa Ecuatorială, să nu se plictisească, a cumpărat două fetișcane de vreo 15 ani.

Stăteau în fața cortului și sporovăiau toată ziua. Seara, cînd se întorcea la domiciliu, doctorul chema cînd pe una, cînd pe cealaltă. Uneori, chiar pe amîndouă...

Neagu Djuvara acordă un loc important în amintirile sale Nataliei Djuvara, mătușa dinspre mamă și vară primară cu mai celebra Elena Văcărescu. Iabrașă rău, tante Nathalie fusese măritată de trei ori și se alesese cu trei băieți, tot unul și unul, adică aruncîndu-se înspre partea mamei. Într-o vară, aflîndu-se la moșia mamei de la Străjești, Dîmbovița, se adunau tuspatru băieții și își măsurau... ,,chestia” cu un metru de croitorie. După care se duceau în sat, la niște țigănci frumoase și focoase. Și nu zici, nene, că doi dintre ei s-au ales cu o blenoragie de toată frumusețea, că le-au trebuit ani de zile de tratament, căci, pe atunci, nu se descoperise încă penicilina. În încheierea relatărilor sale, Neagu Djuvara ne prezintă o poveste atît de adevărată, încît e gata să bage mîna în foc pentru ea. Pe cînd își serba la Ciulnița împlinirea vîrstei de 17 ani, printre invitați s-au aflat și două doamne în vîrstă, surorile Radu Mihai, fiicele prefectului Capitalei din vremea lui Cuza.

Mari specialiste în spiritism, ele s-au oferit să facă o demonstrație. Au ales o masă pătrată și fără cuie de metal, s-au așezat pe două laturi, iar pe celelalte două, ca medium-uri, tînărul sărbătorit și o doamnă oarecare.

Cu toții au pus mîinile pe masă și, după vreo 15 minute, masa a început să se învîrtească, spre consternarea spectatorilor prezenți la eveniment.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 12 iulie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (27)

Ciudata moarte a lui Mussolini (5)

Cu toate acestea, au ajuns să discute acum amănuntele.

A trecut o oră de cînd stau de vorbă. S-ar părea că sînt aproape de un acord. Cardinalul Schuster s-a ridicat şi a părăsit încăperea ca să dea ordin să se pregătească o cameră la arhiepiscopie. Ducele va petrece noaptea acolo în calitate de prizonier de război. Toţi speră că va putea fi ţinut acolo la adăpost de furia populară, pînă la sosirea aliaţilor. Aceştia îl vor lua cu siguranţă şi-l vor judeca. Dar Mussolini nu figurează pe lista criminalilor de război. Cine poate prevedea viitorul?

Pe neaşteptate, mareşalul Graziani, stînd ţeapăn în scaunul lui, intervine cu brutalitate: – Nu vom semna nici un acord fără ştirea germanilor, fiindcă fidelitatea faţă de aliat constituie un titlu de onoare şi justifică atitudinea noastră de pînă acum.

- În materie de onoare, nu avem nevoie să primim lecții de la nimeni! – replică supărat avocatul Marazza.

Graziani vrea să-i răspundă. Generalul Cadorna nu-i lasă însă timp. El spune, nu fără ironie: - Grija asta față de germani mi se pare deplasată.

Căci ei duc de mult tratative cu noi, și asta fără știrea voastră!

Pe faţa lui Mussolini se citeşte o mare stupoare.

Tocmai atunci se întoarce în cameră şi cardinalul Schuster. Confirmă şi el: e adevărat, nemţii au început negocieri cu Rezistenţa. Mussolini şi ceilalţi fascişti par atît de miraţi, atît de sceptici, încît cardinalul mai face şi alte precizări: el, personal, a servit drept intermediar pentru „salvarea a mii de vieţi omeneşti”.

De altfel, are şi o copie a convenţiei. La cererea lui, un secretar – preot – caută documentul şi-l citeşte în faţa

lor. E ascultat într-o tăcere mormîntală. Preotul ajunge la următoarea clauză: „Wehrmachtul se angajează să dezarmeze miliţia fascistă şi să-i predea pe membrii ei aliaţilor ca prizonieri de război...”

Mussolini s-a ridicat în picioare, vînăt la faţă.

Tremură de furie. Strigă: – Întotdeauna ne-au tratat ca pe nişte cîini şi, în cele din urmă, ne-au şi trădat!

Se întoarce apoi către delegaţii Comitetului şi, cu o voce mai calmă, spune: – Foarte bine. Accept toate condiţiile dumneavoastră.

Dar mai înainte vreau să-i văd pe nemţi, vreau să stăm de vorbă, vreau să le spun ce cred despre ei. Trădarea aceasta premeditată vreau să le-o arunc în faţă indivizilor ăstora care atîţia ani ne-au tratat ca pe nişte trădători.

După aceea mă voi întoarce imediat aici şi voi semna tot ce-mi veţi cere. Şi cu paşi hotărîţi se îndreaptă spre uşă. Cardinalul aleargă după el, încercînd să-1 oprească: – Nu uitaţi că trebuie să găsiţi o cale de înţelegere ca să cruţaţi populaţia de suferinţe inutile!

Graziani intervine şi el, vorbind despre excesele care ar putea fi comise de partizani. Cadorna şi ceilalţi insistă la rîndul lor: – Trebuie să luaţi o hotărîre. Situaţia e critică, mulţimea a ajuns la exasperare... Dintr-o clipă în alta, tensiunea poate degenera în acte de violenţă!

Totul este însă în zadar. Mussolini pare să-şi fi regăsit energia din trecut.

– Domnilor – spuse el –, hotărîrea mea e luată. În privinţa asta vreau să fiu cu cugetul curat. Mă duc la nemţi. Într-o oră voi fi înapoi şi vom încheia acordul. O oră, nici un minut mai mult. Aşteptaţi-mă.

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (8)

III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (4)

3.2. Cercetări pentru modernizarea structurii şi dezvoltarea producţiei industriale (3) * În industria uşoară: dezvoltarea într-un ritm ridicat a subramurilor care utilizau cu precădere materiile prime din producţie proprie - lînă, in, cînepă, fire și fibre chimice -, precum şi a celor care asigurau valorificarea superioară a resurselor; intensificarea specializării producţiei de maşini şi utilaje flexibile cu performanţe care permiteau realizarea de serii scurte de bunuri de consum; asimilarea rapidă a tehnologiilor textile avansate, concomitent cu asigurarea caracteristicilor funcţionale și estetice proiectate; elaborarea de tehnologii neconvenţionale, utilizînd ultrasunete, medii de plasmă, laseri, microunde, cîmpuri electrice; abordarea de tehnici noi și metode de utilizare a compuşilor macromoleculari - fibre şi polimeri, fibre ultrafine, polimeri de tip cauciuc lichid; proiectarea de tehnologii pentru creaţia și confecţia încălţămintei asistate de calculator. * În industria alimentară: corelarea structurii, compoziţiei şi însuşirilor nutriţionale ale produselor alimentare cu cerinţele fiziologice nutriţionale ale populaţiei, diferenţiate după vîrstă, sex, activitatea socio-profesională, repartizarea teritorială, maladii etc., concomitent cu soluţionarea bazelor teoretice şi aplicative pentru introducerea în tehnologiile alimentare a unor tehnici superioare sub aspect energetic, poluant și economic - tehnica membranelor, radiaţii ionizante, ultrasunete, curenţi de înaltă frecvenţă și microunde; crearea de noi tipuri de microorganisme utile, înalt pro­ducătoare, destinate proceselor de biosinteză a preparatelor enzimatice, biomaselor proteice şi altor metaboliţi destinaţi producţiei alimentare, concomitent

cu elaborarea de biotehnologii pentru utilizarea acestora; dezvoltarea sintezei și biosintezei componenţilor alimen­ tari și adjuvanţi - antioxidanţi, coloranţi, substanţe de gust şi arome, noi îndulcitori etc. - atît pe baza biotehnicii alimentare, cît şi pe alte căi; cunoaşterea şi exploatarea resurselor biologice din apele interioare, Marea Neagră și Oceanul mondial.

Contribuții semnificative au adus, în anii respectivi, cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică româ­ nească în domeniile exploatării şi prelucrării lemnului, celulozei şi hîrtiei, săpunuri și cosmetice și în celelalte sectoare industriale ale ţării.

3.3. Cercetări pentru înfăptuirea revoluţiei agrare și creşterea producţiei agricole (1) Orientarea a fost determinată, pe de o parte, de interdependenţa dintre industrie şi agricultură, ca ramuri de bază ale economiei, în cadrul reproducţiei materiale lărgite, şi de rolul lor hotărîtor în creşterea eficienţei întregii economii. Pe de altă parte, de necesităţile de produse agricole mult sporite ale economiei și societăţii româneşti şi de posibilităţile naturale interne limitate de a le satisface. În 1965, suprafaţa arabilă a ţării ce revenea pe un locuitor era de 0,51 ha.

Potrivit cu viziunea programelor de dezvoltare economico-socială a ţării, din acel timp, şi cu exigenţele revoluţiei agrare ce se desfăşura pe plan internaţional, cercetările de specialitate naţionale aveau stabilite ca orientări principale: * În domeniile producţiei vegetale şi animale: elaborarea metodelor biotehnologiei eficiente ale ingineriei genice și celulare și crearea, pe baza lor, de noi soiuri şi hibrizi de plante de înaltă productivitate, de rase de animale și de suşe de microorganisme cu însuşiri programate; realizarea de tehnologii fără deşeuri şi de tehnologii de producere a alimentelor şi furajelor, aminoacizilor, enzimelor, regulatorilor de creştere, hormonilor, preparatelor biologice de protecţie

Şi a plecat.

Pendula arată orele 19 şi 15 minute.

– O să se-ntoarcă – spune cardinalul – după ce o să constate el singur că nemţii l-au părăsit.

Prefectura din Milano aduce cu un furnicar peste care s-a turnat acid nitric. În curte, în saloane, pe culoare, în birouri, o mulţime de oameni, miniştri, demnitari, cetăţeni de rînd aleargă în toate părţile, se strigă, schimbă cuvinte confuze. Ducele a coborît din maşina care l-a adus de la arhiepiscopie. „A urcat scara prefecturii – povesteşte Vittorio Mussolini –, încruntat şi vădit indignat”; „cu chipul foarte contractat şi palid ca un mort”, spune Zaccharias. Tocmai atunci soseşte şi generalul hitlerist comandant al garnizoanei şi-i oferă lui Mussolini o escortă militară pentru cazul cînd ar vrea să plece. A nimerit-o prost! Mussolini se duce drept la el şi-i urlă în faţă că „nemţii sînt nişte trădători şi nişte perfizi”. Şi mai con­tinuă încă să-l insulte cîtva timp pe general, care nu se prea sinchiseşte, dar rămîne în poziţie de drepţi fără să spună un cuvînt.

Ce s-a mai întîmplat după aceea? Relatările de care dispunem sînt cît se poate de contradictorii. După unii, Mussolini primeşte vizita prefectului de poliţie din Milano, care venise în fugă de la arhiepiscopie pentru a-l preveni că socialiştii şi comuniştii refuză să ratifice garanţiile date de Cadorna şi de prietenii lui. Gîfîind, nervos, el îi raportează lui Mussolini tot ce a auzit. Îşi exprimă „temerea că nu se poate avea încredere în nişte promisiuni care e foarte nesigur că vor putea fi respectate”. Mussolini va fi predat nu autorităţilor legale, ci unui „tribunal al poporului”, şi se ştie ce înseamnă asta. Prefectul îşi imploră şeful „să nu se lase în voia soartei”, îl roagă „să rişte totul decît să aştepte o asemenea moarte nedemnă”. Aceasta este versiunea adoptată de Georges Roux. (va urma) ALAIN DECAUX a plantelor și a unor sisteme electronice de organizare, conducere şi execuţie a operaţiunilor din producţia agricolă, precum şi a metodelor economico-matematice de modelare a proceselor de producţie din agricultură; dezvoltarea ingineriei genetice pentru crearea de noi soiuri şi hibrizi de plante cu productivitate ridicată și cu calităţi sporite privind conţinutul în substanţe utile; mărirea rezistenţei plantelor agricole la factorii limitativi ai recoltelor - climatici, pedologici, tehnologici şi fitopatologici; ameliorarea și crearea de noi rase de taurine, porcine, ovine, păsări, prin procedee de inginerie genetică, cu potenţial productiv ridicat şi randament superior de conservare a furajelor; perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi exploatare pentru asigurarea obţinerii de producţii la nivelul potenţialului biologic al noilor creaţii - rase, linii, hibrizi de animale. * În domeniile creşterii fertilităţii solului şi protecţiei mediului înconjurător: ameliorarea și sporirea capacităţii productive a pămîntului, prevenirea și combaterea proceselor de eroziune, degradare și poluare în vederea asigurării condiţiilor pentru creşterea cantitativă și calitativă a producţiilor agricole; crearea de mijloace tehnice noi, de înaltă pro­ductivitate, cu fiabilitate sporită și indici tehnico-economici superiori, prin utilizarea pe scară largă a automatizării şi cibernetizării; optimizarea agrochimică a solului printr-un complex de măsuri bazate pe folosirea raţională a amendamentelor de sol, a îngrăşămintelor naturale şi a celor produse industrial; combaterea bolilor şi dăunătorilor prin integrarea organică a măsurilor agrotehnice cu cele biologice și chimice; păstrarea condiţiilor ecologice naturale, prevenirea și limitarea degradării acestora, precum şi refacerea ecologică a teritoriului, deteriorat prin diferite activităţi umane, în scopul realizării unor condiţii normale de desfăşurare a proceselor biologice în cadrul intensivizării permanente a producţiei agricole; reducerea poluării mediului înconjurător prin diminuarea efectelor nocive ale pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice și prin înlocuirea acestora cu mijloace biologice ş.a. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

(23 Restanele i pierderile Centenarului (23) Statul romn i cultura naional (8) Oricît s-ar părea de agasant, am convingerea că niciodată nu-i prea mult să dezbatem una dintre problemele care formează pilonul profund al devenirii noastre ca Națiune – partea care ne definește identitatea cunoștințelor (materiale și spirituale), zestrea perenă a Poporului, peste care s-au adăugat straturile atîtor generații – Cultura. Vorbind astăzi despre cultură – în variile ei ipostaze – unui individ grăbit, acaparat de vîrtejul amețitor al realității contemporane, preocupat, în mod preponderent, de partea lucrativă a vieții – i se va părea ceva desuet, nesemnificativ, în raport cu propriile căutări și aspirații. Cine abordează astfel problematica sensibilă a culturii, e treaba lui. Să nu uite, însă, că acel grad senzorial, la care mintea l-a determinat să gîndească și să judece așa precum o face, este rezultanta aceluiași factor pozitiv, fără de care ne-am reîntoarce în peșteri – Cultura.

Așadar, tot despre cultură va fi vorba și în episodul de față, chiar dacă acest subiect va îmbrăca o haină deosebită, ce va surprinde o altă fațetă a manifestării fenomenului cultural în România. Pentru a cauționa într-un fel demersul despre impasul în care se află, astăzi, cultura românească, voi reproduce un răspuns extrem de aplicat, dintr-un amplu interviu acordat de academicianul Augustin Buzura, în urmă cu doi ani, unui cotidian bucureștean: ,,Cînd vine vorba despre cultură, politicienii fac tot ce le stă în putință să o reformeze, adică să o minimalizeze. (...) Comuniști, anticomuniști, filooccidentali, antisovietici, autonomi și independenți am ajuns materie primă pentru cel mai sinistru malaxor.

Ne purtăm ca niște ființe fără trecut, fără istorie, fără cultură, de parcă am fi parașutați într-un loc necunoscut și obligați să luăm totul de la început.

Cine mai vorbește azi despre cultură? Cine își mai pierde vremea cu cititul? Modernizarea se traduce printr-o neîncetată schimbare a legilor, iar interesul pentru cătușe este infinit mai mare decît cel pentru carte (...) Întrebarea pe care simt nevoia să o strig îi aparține lui Mishima: «Cum este cu putință oare să vreți doar să trăiți acceptînd o lume în care spiritul a murit?»”.

Deși aveți în mare parte dreptate, iată că mai sînt oameni, domnule Buzura, care – chiar în contextul creșterii interesului pentru cătușe, în

Hotelul Concordia la umbra copacului de pe acoperiș

Să ne amintim de Eminescu și de ziarul „Timpul”

detrimentul celui pentru carte – vorbesc (mai vorbesc) și despre cultură!

Bucureștii – martor neputincios la distrugerea istoriei sale În multe dintre episoadele acestui serial jurnalistic v-am obișnuit cu dezvăluiri despre starea de ruină în care au ajuns o seamă de clădiri de patrimoniu de pe cuprinsul țării, unele purtînd însemnele vremii și ale importanței lor – emblema de ,,Obiect de patrimoniu, național”, înscris în catalogul UNESCO. Cu toate acestea, crasa indiferență a autorităților, dublată de lipsa de cultură a unor funcționari, precum și lipsa unei legislații clare (sau, acolo unde există, lipsa aplicării acesteia), au dus la un bilanț dezastruos, multe locuri în care s-a făurit Istoria Poporului Român și a României, dispărînd, sau fiind pe cale de a fi șterse de pe fața pămîntului.

Astăzi ne vom opri în Capitală.

Ce veți vedea și veți citi nu sînt decît informații despre locuri din București și drama acestora, cuprinsă între zidurile Cetății, pe lîngă care trecem în goana mașinii sau grăbiți, nemaiavînd timp și spirit să observăm cum moare Istoria chiar sub pașii noștri. Putem spune – fără a forța nota – că sîntem martorii neputincioși ai distrugerii propriei noastre ființe!

Unde este Hotelul Concordia?

Ați mai fost de curînd în Centrul Vechi al Bucureștilor? Și, dacă ați fost, ați putut rezista nenumăratelor invitații (de fapt trageri de mînecă) pentru a lua loc la una dintre zecile de berării care au ocupat pînă și trotuarele?

Probabil, cu o halbă de bere rece în față, priviți în jur și nu știu dacă recunoașteți locurile.

Preocuparea generală pentru dezvoltarea comerțului stradal maschează, cu perfidie, degradarea civică a zonei, ridicînd la rang de cult... cultura berii, sub ochii adormiți ai administrației Capitalei.

Dacă de pe Calea Victoriei intri pe Lipscani, spre B-dul I.C. Brătianu, la nr. 19, te întîmpină o ditamai arătarea – ceva acoperit cu un fel de prelată, pe care vîntul ușor, de vară, o vălurește încercînd inutil să descopere ,,secretul”. Știți ce se ascunde sub prelată? O clădire-monument a vechiului București – una foarte reprezentativă pentru elementele de decor în stilul renascentist, cea care se chema Palatul Societății de Asigurări Dacia. În afară de arhitectura care o definește

față de toate clădirile din jur, în curtea interioară, care făcea legătura printr-un gang cu strada Lipscani, o splendidă fîntînă ,,desenată” într-o nișă în care tronează o statuie antică, din bronz, atrăgea privirile și admirația vizitatorilor.

Pînă la revenirea fațadei la splendoarea care i-a adus renumele, să nu uităm că aici a lucrat Eminescu – neobositul ziarist de la ,,Timpul” – în anii în care condeiul său îi supăra, la greu, pe guvernanți.

Pentru că sîntem pe Lipscani, mergem mai departe, trecînd prin fața impunătorului Palat al Băncii Naționale, și facem imediat la dreapta, pe strada ce ne amintește de victoria trupelor române de la Smîrdan (Bulgaria), în războiul ruso-româno-turc, victorie imortalizată și de pictorul Nicolae Grigorescu în cunoscutul tablou ,,Atacul de la Smîrdan”. M-am strecurat cu abilitate printre mesele și scaunele înșirate, ca niște capcane, sub copertinele sau umbrelele amăgitoare ale lanțului de restaurante, de-o parte și de cealaltă a străzii Smîrdan, în tentativa de a descoperi un semn distinct al Istoriei noastre, chiar dacă, de la acea bornă de hotar, orologiul anilor a bătut de 160 de ori. Mă opresc aproape încremenit, din loc în loc, neștiind unde mă aflu cu adevărat. Într-adevăr, nu mai călcasem de mult prin Centrul Vechi al Bucureștilor, știam doar de la TV că acesta și-a modificat structura comercială, devenind raiul (în special de noapte) al așa-ziselor localuri de fițe. Acum treceam chiar prin miezul nucleului de petrecăreți și priveam uimit – cîrciumă lîngă cîrciumă, cu mesele și scaunele pe trotuar – ademenitoare pentru trecători, cu fațadele pavoazate cu tot soiul de reclame (care mai ascund vederii ridurile vremii săpate în pereți), între acestea intercalîndu-se – asemenea unor răni hidoase, pe un corp sănătos – niște dărîmături de clădiri, unele sprijinite cu proptele din bîrne de lemn, unele încercînd o mascare a dezastrului, prin foi de plastic, rupte de vînt și arse de soare. În acest peisaj eterogen, unde trecutul este acoperit cu prelate, iar prezentul este răcorit cu halbe de bere blondă, eu doream să descopăr Istoria, fără să știu că mă aflam în fața ei (dar, cui îi păsa de istorie în toiul verii, în Centrul Vechi al Capitalei, sub teroarea unui soare nemilos?). După calculele mele – din vizitele mai vechi ale acestor locuri – cam pe la mijlocul străzii Smîrdan, cum mergi în direcția Splaiului Independenței, ar fi trebuit să se afle clădirea

Istoria cu lacăt la poartă

Pe sub prelată- la masaj

pe care o căutam de mai bine de o jumătate de oră. Ajung pînă la întîlnirea străzii Smîrdan cu străzile Franceză și Șelari, și mă întorc din drum, oprindu-mă, din nou, în fața unei clădiri a cărei fațadă este acoperită pînă la jumătate cu plăci OSB, opturînd orice încercare de a identifica vreo relație a ceea ce vedeam în față, cu ceea ce căutam. Întrebînd în dreapta și în stînga despre miraculoasa clădire mascată (chiar pe cei de la restautantul de vizavi), n-am făcut decît să-mi pierd timpul și să mă minunez (a cîta oară!) de lipsa de cultură generală a conaționalilor mei.

Totuși, după indiciul părții superioare a clădirii, care nu putea fi acoperită, am descoperit ceea ce căutam – Hotelul Concordia. De ce Hotelul Concordia (mai bine zis, fostul hotel)? Nu mă îndoiesc de faptul că cititorii ,,României Mari” cunosc evenimentul care a dat renume acestui local ridicat la jumătatea Secolului al XIX-lea – aici a avut loc istorica întîlnire din noaptea de 23/24 ianuarie 1859, cînd – după ce colonelul Alexandru Ioan Cuza fusese ales domn al Moldovei, de către Adunarea Electivă de la Iași, la 5 ianuarie – sub presiunea maselor din București, același personaj este ales și domn al Țării Românești. Despre semnificația acestei duble alegeri, cea care a pus bazele Statului Român, deschizînd drumul dobîndirii independenței de stat și desăvîrșirii unității naționale, s-au scris și publicat mii de volume, atît în țară cît și în străinătate, încît am avut certitudinea că subiectul a rămas fixat în conștiința românilor mai pregnant decît ziua de naștere a fiecăruia dintre noi – aceasta fiind ziua de naștere a Statului Român. După cum se prezintă lucrurile, realitatea întrece orice imaginație.

Deci, să concluzionăm.

1. În centrul Capitalei – căruia, pe bună dreptate i se spune Centrul Vechi – se află clădirea în care, în noaptea de 23/24 ianuarie 1859, s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din Țara Românească, în urma cărora Alexandru Ioan Cuza a fost ales primul domnitor al Principatelor Unite.

2. Pe vremea aceea, clădirea ce a devenit emblematică pentru România, se numea Hotelul Concordia (nume predestinat = bună înțelegere).

3. Cu trecerea anilor, statutul de hotel (se spune că avea 90 de camere) s-a pierdut, construcțiile în domeniu cunoscînd modernizări semnificative. Clădirea a rămas, însă, în picioare, fiind îngrijită și marcată vizibil cu însemnele care aminteau de ziua de 24 ianuarie 1859.

4. După 1989 – așa cum s-au petrecut lucrurile în toate sectoarele de activitate din România – și Istoria, în părțile ei esențiale, a fost ștearsă din catalogul memoriei, reperele ei de bază fiind înlocuite cu surogate care ne

îndepărtează de filonul nostru național. Acestui procedeu a căzut victimă și Hotelul Concordia, cîștigat în instanță de un cetățean străin, care s-a descotorosit imediat de el, vînzîndu-l unui SRL (Ro Naturstein), în anul 2003. Ce-i trebuia străinului locul de naștere a Statului Român?

Lui îi trebuiau banii!

5. De fiecare dată, în apropierea sărbătoririi zilei de 24 ianuarie, zi în care politicienii își dau mîna cu poporul în Hora Unirii, angajamentele oficiale, ce curg din gura reprezentanților Puterii, te fac să crezi că, de a doua zi, Hotelul Concordia renaște, iar noi sîntem invitați să vizităm salonul de onoare al Hotelului, unde, în fața documentelor originale și a portretelor celor care au luat parte la desemnarea lui Cuza ca domnitor al Țării Românești, să retrăim un moment de istorie epocal.

6. Daʼ de unde atîta patriotism! Cu fiecare an ce trece, ne rămîn titlurile din presa zilei, care anunță perpetuarea dezastrului istoric: ,,Casa Unirii Principatelor Române stă să se dărîme”; ,,Hotel Concordia, unde istoria ține de profit”; ,,Hotel Concordia, clădirea unde s-a pecetluit Unirea Principatelor, salvată de flăcări, îngropată în ignoranță” etc., etc.

7. În ianuarie 2018 – începutul anului omagial al Centenarului românesc – pe cînd se puneau în practică mărețele proiecte în cinstea acestui eveniment, fostul Hotel Concordia nu suferise nicio modificare, Ministerul Culturii și Identității Naționale, precum și Municipalitatea Bucureștiului, necunoscînd, probabil, legătura directă a actului de la 24 Ianuarie 1859 cu 1 Decembrie 1918. Totuși, la semnalele de alarmă ale mass media, Primăria Capitalei emite un Comunicat plin de speranțe. Cu toate că este mai măricel, îl voi reproduce în totalitate, pentru a se constata, încă odată, minciuna și nesimțirea care macină societatea românească: ,,Primăria Municipiului București a luat toate măsurile, conform competențelor legale ce îi revin, astfel încît clădirea monument istoric din Centrul Vechi al Capitalei, aflată în proprietate privată, să poată fi renovată cît mai rapid. Astfel, de la preluarea mandatului actualei administrații, reprezentanții Primăriei Capitalei au ținut legătura cu proprietarul acestui imobil și au oferit suportul tehnic necesar pentru a urgenta procedurile premergătoare demarării lucrărilor.

Concret, în acest moment, proprietarul imobilului a reușit finalizarea tuturor rectificărilor la Cartea Funciară, iar în maxim două săptămîni va finaliza și documentația necesră obținerii autorizației de construire astfel încît, în primăvara acestui an, să poată începe reabilitarea imobilului”.

Aceasta a fost povestea Hotelului Concordia.

Reținînd din Comunicatul de mai sus sintagma ,,primăvara acestui an” (adică lunile martie, aprilie, mai 2018), și mai reținînd că

Curtea Veche - un veșnic șantier.

în acest an, la 24 ianuarie, s-au împlinit 160 de ani de la evenimentul consemnat de Istorie la Hotelul Concordia din Capitală, constatăm, cu tristețe, rușinea secolului – Hotelul Concordia este, în continuare, o ruină – o nemeritată ruină pe Cartea de Istorie a României! Și, după cum bate vîntul, sînt premise ca, atunci cînd va dispărea această ruină, în locul ei să se înalțe o modernă clădire de birouri, sau un bloc de apartamente de lux!

Cum ne raportăm la Istorie Vrem nu vrem – indiferent de calificare și de aptitudini – nu putem ignora poveștile istorice, în oricare dintre formele de exprimare ar ajunge la noi. Dacă în perioada de acumulare a cunoștințelor din timpul școlii accentul se pune pe însușirea de date și evenimente, acumulări necesare dezvoltării generale a individului, la maturitate, Istoria ni se relevă ca o înlănțuire de fapte, de multe ori apocrife, care ne condamnă la ignoranță, soră cu bovarismul. De aici și pînă la a fi stăpîniți de o abulie cu semn istoric, mai e doar un pas.

Raportarea noastră la Istorie – ca individ și ca instituție chemată să faciliteze individului simțul benefic al Istoriei – se poate face, în primul rînd, printr-un program de educație vizuală – cea mai simplă formă de integrare a individului în coordonatele momentului istoric traversat.

Muzee, case memoriale, expoziții, monumente de arhitectură, șantiere arheologice, obiective turistice (declarate monumente istorice) ș.a. – pot forma arealul cultural-istoric al fiecăruia dintre noi, nelăsîndu-ne să alunecăm prin viață ca o peliculă de apă deasupra pietrelor dintr-un rîu.

Toate acestea, cu condiția să ne fie asigurat accesul la elementul primar al cunoașterii – exponatul.

Dacă facem legătura dintre aceste precepte și materialele publicate pînă acum, în acest serial, nota pe care am acordat-o instituțiilor statului, în această privință, nu ar prea trece de mediocrul 5.

Centrul Vechi al Capitalei ne prezintă imaginea dezolantă a unei continue degradări fizice. Alăturarea unor construcții bine îngrijite (unele chiar cochete) de cele în stare de demolare, constituind un real pericol pentru trecători, prezintă ochiului un spectacol atemporal, care te determină să nu mai pui piciorul prin aceste locuri urîte. Chiar aici, pe locul Curții Domnești, sub fragmente din pivnițele de pe vremea lui Vlad Țepeș și Radu cel Frumos, s-au găsit urmele primelor clădiri, care par a fi din Secolul XIV. Cum se suprapune Istoria! Iată, lîngă ziduri de cărămidă, vechi de peste șase secole, trecem pe lîngă ziduri cu mult mai tinere, care stau să cadă pe noi (Curtea Veche este perimetrul cuprins între străzile Franceză, Șelari, Gabroveni, Șepcari).

Apropo de Curtea Veche. Iar se află închisă pentru public, aici fiind șantier. Din păcate, în ultimii ani, pare a fi un șantier perpetuu, oprind, pe perioade îndelungate, accesul publicului dornic să cunoască trecutul Bucureștilor. Cînd m-am documentat pentru acest material, am reușit să arunc o privire (inclusiv cu obiectivul aparatului foto) prin gardul împrejmuitor, unde am surprins cîțiva muncitori care păreau că se plimbă printre grămezile de materiale. Cu așa grabă, pînă la redeschiderea incintei, spre vizitare, la vechimea Curții Vechi se va mai adăuga ceva timp. Și acest aspect reflectă raportarea noastră la Istorie. Din păcate, o raportare ca o apodoză pe care nu o meritam! (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 12 iulie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Supremația proștilor (urmare din pag. 1) Acum cîteva zile, președintele american, Donald Trump, a dorit să ne reamintească faptul că este total pe dinafara propriei istorii, și nu numai. Cu ocazia împlinirii unui număr de ani de la finalul războiului în care America lui George Washington și-a cîștigat independența în fața coroanei engleze, Trump a declarat că ,,în urma bătăliei de la Yorktown, Armata noastră a distrus fortificaţiile, a cucerit aeroporturile, a făcut tot ce trebuia să facă”.

Această declarație, încasată în plin de opinia publică la nivel mondial, mă duce cu gîndul la un film apărut prin 2006, cînd una dintre mințile inventive de la Hollywood, Mike Judge, a realizat o comedie incredibilă, ,,Idiocracy”, care ne dă de gîndit referitor la viitorul omenirii. În acel film, pe care îl recomand tuturor, un soldat mediocru, Joe Bowers, interpretat magistral de Luke Wilson, participă la experiment guvernamental referitor la hibernare, care, din păcate, evoluează greșit. Prin urmare, Bowers se trezește în anul 2505 și descoperă o societate atît de prostită de spiritul comercial de masă și de programele TV fără conținut, încît el devine cel mai inteligent individ de pe Planetă. Prin urmare, soarta omenirii depinde de un Joe mediocru pentru a readuce la normal evoluția rasei umane. ,,Idiocracy” este un film care a născut multe zîmbete în anul apariției sale, dar care acum, la doar 14 ani distanță, ne arată că realitatea are să fie mult mai dureroasă decît narațiunea în sine. Ca un prim exemplu, președintele american în anul de grație 2505 era un superstar porno, lucru care deja ne spune totul.

Revenind în prezent, nu este nevoie să fii președinte american pentru a arăta că educația în cel mai

dezvoltat stat al lumii, lasă mult de dorit. Nu e cazul să spunem ceea ce mulți știu, și anume că avioanele au apărut peste o sută și ceva de ani de la evenimentul aniversat de către toți americanii, așa cum nu este cazul să menționez aici o replică memorabilă a actorului american Matt Damon, în care afirma, întrun film documentar despre America, faptul că este pentru prima oară în istorie cînd generația actuală este mai proastă decît generația părinților ei. Nu este cazul să spunem nu pentru că nu am vrea ca acest subiect să fie dezvoltat, ci pentru că subiectul în sine nu mai este interesant pentru nimeni, prostia devenind fenomen de masă. Mai adaugăm aici și faptul că această tendință a Americii de îndobitocire a propriei populații a fost adoptată și chiar dezvoltată de România și de alte țări europene, locul unde SUA își pun puternic amprenta culturală și comercială.

Așa cum involuează societatea românească, pornind de la valorile ei cele mai profunde și terminînd cu demența din politică, trebuie să ne așteptăm la o și mai mare pondere a prostiei la nivel guvernamental, la nivelul administrației de stat, lucru care va duce, evident, la o degradare mi pronunțată a tot ceea ce înseamnă societate românească, cultură și tradiții. Și pentru că istoria ne-a arătat că națiunea română a rezistat intemperiilor prin fuga în codru și prin gruparea în jurul religiei, prezentul ne indică, în mod evident, că nici unul dintre aceste puncte de rezistență ale societății românești nu va mai rămîne în picioare în următorii ani. Pădurea este pusă la pămînt, iar religia promovată de către capii Bisericii nu mai reușește să străpungă platoșa comercială în care este învăluit sufletul națiunii române.

Revenind la subiectul filmului ,,Idiocracy”, singura mea remarcă este faptul că perioada de 500 de ani, cea pe care regizorul i-a acordat-o lumii pentru îndobitocire, a fost mult prea optimistă. La cum evoluează civilizația acum, cred că 200 de ani sînt suficienți.

Iohannis s-a îngrășat din MCV O nouă misiune de evaluare a sosit la București să controleze dacă avem unghiile tăiate și batista regulamentară.

Evident că examinatorii vor avea urechile făcute pîlnie la șoaptele senzorilor secreți recomandați și oploșiți sub umbrela unui pesonaj alunecos ca un covor de săpun, pupila proaspăt eșuatului spitzen candidat Timmermans. Doamna care a alimentat Comisia Europeană cu rapoarte incorecte, dirijate politic, trece ca o sfidare în fiecare dimineață pe lîngă statuia lui Vasile Lascăr, schimonosind mesajul acestuia.

Crezul marelui liberal „Vroiesc să fac din administrație o a doua magistratură” a fost adaptat de doamna cu nume mereu schimbător, la programul de acțiune al statului paralel: „Vroiesc să fac din magistratură o administrație secretizată”. În perioada de mandate sinistre ale conducerilor Înaltei Curți, vecine cu sediul reprezentanței UE, agerii agenți de supraveghere ai statului de drept nu au observat căderea Justiției sub puterea protocoalelor dirijate de ofițeri plasați pînă în instanțe și parchetele specializate. Doamna X îl plimbă pe Iohannis pe culoarele de la Bruxelles ca pe un trofeu al activității ei de recrutare în slujba statului paralel. Președintele a fost împins ca un berbece bun să spargă independența justiției și să cauționeze toate acțiunile birocrației angajate sub camuflajul falsei lupte cu corupția. Mecanismul de Control și Verificare, dirijat de interese contrare României, a devenit o pîrghie pentru a pune piedici oricăror inițiative de modificare a legislației care puteau să pună frînă degradării justiției și transformării ei într-o ghilotină pentru eliminarea adversarilor politici. Iohannis și-a întărit poziția de lider politic din încurajarea evaluărilor incorecte livrate an de an de MCV. A sacrificat cu premeditare interesul național care i-ar fi impus să pledeze pentru eliminarea MCV și desființarea legării acestuia de condiționările Schengen. Boiko Borisov, liderul bulgar, a știut să negocieze ieșirea țării lui de sub umilitorul MCV. Iohannis oferă motive pe tavă celor interesați să taie din bugetul UE cotele pentru România, pe baza notelor date de evaluatorii tocmai ajunși lîngă statuia lui Vasile Lascăr.

DAN CONSTANTIN (,,Jurnalul Național”)

UN PUNCT DE VEDERE

„Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”

Nici ortodoxe, nici catolice, nici măcar reformate, jongleriile referendumului iohannist şi ale balamucului europarlamentar din cireşarul lui 2019 au putut fi observate lejer chiar din spaţiul extraterestru prin Hubble Space Telescope (Telescopul spațial Hubble - prescurtat H.S.T.). Din 1990 - cînd a fost lansat - şi pînă azi, cu ajutorul H.S.T. s-au făcut numeroase şi importante descoperiri în astrofizică, dar pentru că celebra zicere a lui Stalin despre votul prostimii: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!” s-a dovedit a fi caducă, în programul H.T.S. a fost introdusă o nouă aplicaţie cu ajutorul căreia limitele domeniilor de observare s-au extins. Neputînd fi perturbate de turbulențe atmosferice, nici de softul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.), au putut fi observate şi înregistrate numeroase imagini electorale din spaţiul mioritic şi al emigraţiei din afara graniţelor ţării, din care reiese foarte clar că U.D.M.R. a fost ajutat prin miracole să prindă tramvaiul iuropean.

Relevant, dar trecute la rubruca „ciocu’ mic”, la peste o lună de la comiterea faptei (încă nevalidată oficial), rezultatele referendumului şi ale alegerilor europarlamentare din colonia corporatistă numită, încă, România sînt viu discutate, controversate, blamate şi puse sub semnul ilegalităţii. Colac peste pupăză, nimeni nu poate da o explicaţie credibilă pentru „performanţa” U.D.M.R. de a obţine voturi în localităţile ţării unde nu trăiesc prea mulţi etnici maghiari. Printre imaginile înregistrate de H.T.S. sînt suficiente capturi din care specialiştii pot descifra că S.T.S. n-ar fi chiar străin de rezultatele „paranormale” ale organizaţiei neohorthyste din România. De fapt, stau şi mă întreb: ce treabă au maghiarii din România cu U.D.M.R.? Cu certitudine - şi trecerea timpului a demonstrat-o - decenii de-a rîndul, în România, românii şi ungurii au trăit fără să se învrăjbească. A fost nevoie de o diversiune numită

„revoluţie” apoi de această „uniune culturală pe criterii etnice” cu caracter horthyst şi de un preşedinte iresponsabil, interesat doar un nou contract de chiriaş la Cotroceni, ca prostia şi vrajba să fie actualizate. Qui prodest? Cu certitudine, nu cetăţenilor României! În aceste zile de vară, „Căldură mare, monşer, căldură mare!” - vorba lui Nenea Iancu - a expirat şi mandatul mutului numit să tacă, aflat pînă mai zilele trecute la conducerea Instituţiei Avocatul Poporului (în fişa postului nu se precizează despre care popor ar fi vorba). Deşi puternic atenuate de către stratul de ozon al Pămîntului şi de spectrul ultraviolet, printre informațiile captate de H.S.T. referitoare la viitorul-actual mandat al conducerii Instituţiei Avocatului Poporului a fost scos la iveală numele avocatului Eckstein Kovacs Peter, fost membru al organizaţiei neohorthyste menţionate, demisionat la ordin pentru manifestările mult prea vizibile de extremism, autonomist teritorial pe criterii etnice şi separatism în favoarea Ungariei. Nu de alta, dar sărise calul şi nu dădea bine la imaginea prostituatei numite UDMR, încă nu demult, aliată a PSD-ALDE, acum, divorţată şi sărită în cabina T.I.R.-ului opoziţiei.

Prin Telescopul Hubble au fost vizibile şi alte nume, desigur, pentru decor, dar ca în toate poveştile cu balauri şi Babe-Cloanţe, surpriză: pe terenul de luptă a fost propusă o fostă şefă de trib la Fundaţia Sörös România (vă spune ceva?), o fostă umblătoare pe la poarta Cotroceniului şi pe la diverse uşi mai mult sau mai puţin deschise, o dătătoare cu sîrg cu bîta-n balta Parlamentului European, membră a unui partid de sorginte brătienească (doar cu numele) şi care, acum, cînd n-a mai prins trenul de Bruxelles, cineva, acolo sus, care-o iubeşte a salvat-o, înscăunînd-o în fotoliul mutului plătit să tacă.

Păi dacă - de ochii lumii - tot a fost să se „aleagă” între doi neromâni, poate că maghiarul ar fi fost mai potrivit.

Măcar din punct de vedere al competenţei profesionale,

că restul... A fost vorba, iarăşi, de „alegere” între două rele, doar aparent, pentru că în fapt, a fost numire cu adresă. În cazul lui, măcar ştiam cu cine avem de-a face, dar cu ea… nici ea nu ştie. Cu madama asta, doar „cel de sus” (nu Cel de Sus) va lua deciziile.

Fraţi români, întreb încă o dată, tot nedumerit: au emigrat toţi românii şi nu mai avem pe cine pune la conducerea instituţiilor statului român? Preşedintele României, neromân, chiar anti-român declarat. Şeful unuia dintre principalele servicii speciale ale României, neromân. Şeful Consiliului Naţional (al cărei naţiuni? n.a.) pentru Combaterea Discriminării, neromân. Şeful Institutului Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (nume de impostor - n.a.), neromân cu preocupări majore anti-valori-naţionale româneşti declarate şi, mai nou, pretendent la zona protejată a Muzeului Antipa.

Acum, şeful Instituţiei Avocatului Poporului, neromân.

Au murit românii? Da, avem şi noi, românii, leprele noastre, şi nu puţine, cu atît mai mult, nu trebuie să acceptăm nemerniciile unor minoritari neloiali statului român şi nici pe cele ale „curcubelizaţilor” scoşi - cu sau fără ţoale - la circăraiele cu denumiri de parade. Facă-şi mendrele în intimitate, treaba lor, dar eu, unul, nu accept să-mi fie poluate vederea şi auzul cu anomaliile sodomogomoriştilor şi, cu atît mai mult, să fie afectată major educaţia copiilor şi adolescenţilor.

Tinerii de azi nu au de unde să cunoască, iar la şcoală nu li se spune, însă cei care au parcurs acele vremuri vitrege, retrăiesc anii de groază şi restrişte ’40-’50, cînd ţara era condusă, demonizată şi jefuită de alogeni, cînd autenticele valori întelectuale ale naţiei au fost aruncate în închisori şi nimicite de către alogeni. Iată că „istoria se răzbună, repetîndu-se!”. Pentru că sindromul îndobitocirii a contaminat naţia, acum e mai rău ca atunci, aşa că nu ne rămîne decît să strigăm: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Principatele Unite!”.

Ion Măldărescu Sursa: Art-emis.ro

RM

15

Vineri, 12 iulie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Românii contra României S-au încheiat cu brio cele șase luni de președinție a României la Consiliul Uniunii Europene și nu ne-am făcut de rîs. Nu ne-am ales cu mari avantaje, dar o brumă de imagine tot ne-am făcut. Cancelariile europene au văzut că în spatele unui președinte arogant și mălăieț, care se îndoia de țara lui, funcționează mecanismele statului român și ele nu sînt chiar atît de tembele după cum credem sau după cum vor unii funcționari europeni să le facă să pară că sînt.

Chiar și Klaus Iohannis, un constant detractor al opoziției și, uneori, conștient sau inconștient, și al României a fost în situația de a înghiți o broască rîioasă și de a-și linge scuipații (expresie românească pentru lașitățile unui om care ajunge să laude ce a înjurat și a disprețuit). Ba și europenii care erau sceptici ne-au transmis cîteva mesaje pozitive. E drept, au făcut-o pe adresa lui Klaus Iohannis (ca președinte), în ciuda faptului că nu are absolut nici un merit. Din politețe, liderii europeni pomenesc summitul de la Sibiu, un mare fîs din care Donald Tusk a reținut cele 10 principii pentru Europa. Summitul de la Sibiu n-a fost decît o tîrguială politică europeană ratată. Negocierile care au urmat și continuă o probează din plin.

Citiți mesajul lui Donald Tusk, chiar și așa, de politețe, adresat lui Iohannis: „Multe mulțumiri lui Klaus Iohannis și echipei sale pentru o președinție energică și de succes. Ați reușit să finalizați 90 de dosare în mai puțin de 100 de zile, ceea ce este impresionant. Ne vom aminti mereu Summitul de la Sibiu pe care l-ați găzduit de Ziua Europei. Mulțumesc, România!”.

Esența mesajului se află în cele două cifre. Adică finalizarea a 90 de dosare în 100 de zile. Și Juncker și Tusk știu că 90 de dosare nu au nici o legătură cu președintele Iohannis. El n-a dus la capăt nici un dosar în cei cinci ani de domnie. Nici măcar nu le-a cărat în spinare și nu știe ce conțin. Și că instituțiile statului român (și așa penetrate de servicii, prostite de nepotism și birocratice) au dus totuși o muncă la bun sfîrșit.

Iată, deci, că operațiunea ,,Președinția României” în loc să se termine cu un fiasco s-a încheiat rezonabil. Și eu fac parte dintre cei care s-au îndoit. Regret. N-aveam prea multe argumente ca să cred în reușită. Schimbarea guvernului Mihai Tudose în lunile premergătoare preluării mandatului nu era nici ea un semn bun. Ezitările și emoțiile Vioricăi Dăncilă

Acoperiții SRI, rupți de Dăncilă!

Iată că tot ceea ce nu a reușit ditamai coaliția de guvernare în ciuda declarațiilor publice mai mult decît belicoase împotriva statului paralel ale lui Dragnea, Tăriceanu și alți lideri gargaragii, și doar atît a făcut ,,Veorica” dintr-o singură mișcare de pix. Cea prin care a semnat ordinul prin care, începînd chiar de acum, toate detașările de personal din societățile comerciale în ministere vor fi minuțios verificate. Desigur, la ce activitate febrilă se înregistrează în aceste zile în Palatul Victoria, mai ales că parlamentarii deja au cedat cu totul frîiele țării noilor consilieri ai premierului, nimeni nu prea a mai băgat de seamă un asemenea demers, considerîndu-l probabil cel mult doar un nou circuit birocratic de plimbat actele.

Mai ales că pretextul oficial acestui ordin al premierului este deja banalul ,,nu putem irosi banul public și trebuie să fim foarte fermi în astfel de situații”.

Numai că ,,beneficiarul” acestei teribile lovituri cu mantă este Serviciul Român de Informații, care primește astfel o adevărată ,,rangă în dinți” din partea Vioricăi Dăncilă!

Pentru că, așa după cum dezvăluiam cu puțină vreme în urmă, un raport contrainformativ incendiar indica o situație cel puțin stranie de la Ministerul de Interne, care putea arunca oricînd în aer întreg sistemul și rețelele de ofițeri acoperiți ai serviciilor. Iată însă că Viorica Dăncilă s-a mișcat atît de repede, încît nici măcar nu am mai apucat să prezentăm cazul concret al ofițerului acoperit SRI de la care a pornit această operațiune secretă a Palatului Victoria. Și care încasa bani de la Ministerul Afacerilor Interne printr-o societate comercială la care nici măcar nu figura angajat! Și fără a se plăti astfel barem taxele cuvenite statului român! Iar pornind de la această informare, oamenii din umbra premierului au profitat din plin de oportunitatea operativă ivită, astfel că deja s-a trecut la schimbarea ,,gărzii din servicii”. Și în care cei care vor avea cel mai mult de pierdut vor fi tocmai ofițerii

au ecranat și ele posibilitățile Guvernului român de a evita momente de penibil sau chiar o catastrofă. Ce concluzie trag din asta? Că ne înșelăm adesea, că ne subapreciem cu plăcere, că putem mai mult decît credem noi, că avem o voluptate nebună de cîrtitori, de pesimiști. Credem în toate amărîtele de țări de pe planetă numai într-a noastră, nu!

A doua concluzie. În România funcționează o forță alcătuită din servicii, opoziție și simulacre de societate civilă organizată să demoleze tot ce contruiește actuala putere. Și mai apoi, orice putere. Cea mai cumplită evaluare a președinției române a fost făcută chiar din România și a fost publicată de organul SRI. Merită parcurs întregul pasaj reprodus din organul belicoasei cucoane. Abia parcurgîndu-l veți vedea cu ce încăpățînare se lucrează la desconsiderarea României de o gașcă nebună care își imaginează că, luptînd aiuritor cu PSD-ALDE, apără țara și o ajută să se integreze în Europa: ,,România a fost cea mai criticată țară care a deținut președinția rotativă a blocului comunitar în ultimii 30 de ani și a arunca întreaga vină pe infractorul Liviu Dragnea nu reprezintă decît o încercare nedemnă a PSD-ALDE de a se spăla pe mîini de eșecul suferit“, consideră ICDE. Poziția a fost exprimată de președintele Inițiativei pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), Valentin Naumescu, la încheierea președinției românești a Consiliului UE. ,,România a fost cea mai criticată țară care a deținut președinția rotativă a blocului comunitar în ultimii 30 de ani, din cauza acțiunilor sfidătoare ale guvernului și majorității parlamentare îndreptate împotriva statului de drept și în sensul politizării justiției. A pune acum întreaga vină pe infractorul Liviu Dragnea este o încercare nedemnă a PSD-ALDE, două partide repudiate de propriile lor familii politice europene în timpul campaniei electorale, de a se spăla pe mîini și de a reveni la opțiunea de fațadă proeuropeana. În esență, este același reflex al nomenclaturii comuniste de acum trei decenii, care s-a reinventat politic în epoca post-Ceaușescu”, se arată într-un comunicat postat pe pagina de Facebook România Europeană.

Conform sursei citate, guvernul PSD-ALDE a continuat pe parcursul ultimelor șase luni „să forțeze modificarea legilor justiției prin ordonanțe de urgență, în sensul evident și cunoscut de toată lumea al favorizării infractorilor”. ,,Nu e de mirare că a existat o lungă serie de critici, intervenții publice tranșante și îngrijorări dintre cele mai serioase formulate de Comisia Europeană la cele mai înalte niveluri, de ambasadele țărilor occidentale aliate

și partenere și de reprezentanți ai executivelor din diferite state membre ale Uniunii Europene. Toate aceste greșeli au pus România pe harta guvernărilor care încalcă valorile europene, alături de Ungaria și Polonia, state sancționate de UE prin declanșarea procedurilor de activare a art. 7 din Tratat. În acest sens, președinția românească a Consiliului UE a fost asociată cu o perioadă de eșec lamentabil și regres al prestigiului și credibilității guvernării de la București”, consideră prof. dr. Valentin Naumescu (despre care eu știam că este numai conferențiar!).

Să citești și să te crucești! Cu două săptămîni înainte, am scris un editorial despre această suspectă Inițiativă pentru Cultura Democratică Europeană (ICDE), alcătuită din Prună, Danileț, Naumescu și alte cîteva gălăgioase mediocrități. Și atunci am scris și despre Valentin Naumescu, folosind atributul „rezonabil”. Nu sînt un om de politică externă și nu știam că Naumescu este doar un rescriitor de articole, un fel de compilator. I-am citit cîteva texte prin ziare și mi s-au părut folositoare. Nu știam cine este. Dar, după apariția articolului respectiv, am fost avertizat de mai mulți clujeni că Naumescu nu este decît un mediocru avid de funcții, un stăruitor care s-a lipit de Bogdan Aurescu și a ajuns ambasador, culmea ironiei, tocmai în Coreea comunistă, apoi consul la Toronto, de unde a fost retras din motive necunoscute mie. Și care acest mediocru Naumescu s-a dus repede la Plus-ul lui Dacian Cioloș cu gîndul că își adaugă un plus și la carieră, dar s-a speriat cînd a aflat că noul său șef, Cioloș, a fost descoperit ca soldat de pază la casa Doinei Cornea și a demisionat. Asociația asta zisă ICDE, care a scos capul tot în urmă cu două-trei săptămîni, recurge la această analiză distrugătoare la adresa Guvernului român și, implicit, a României. De ce o face? Confundă criticile la adresa PSDALDE cu spurcarea României? Este telecomandată? N-are multă minte și consideră accentele critice drept subtilitate de gîndire și de neutralizare a adversarilor? Sau socoate înjurătura cu orice preț o diversiune care ajută la preluarea puterii? Neputința de a încropi ceva funcțional se transformă doar în energie pentru înjurături? Incapacitatea de a discerne între putere și stat, între adversari și proiecte, îi duce în starea de apucați împotriva a tot ce nu se calibrează după gîndirea lor?

Ce fel grupare și cu ce program se ascunde după acest spirit critic care se reduce doar la o violentă debușare de resentimente?

Cornel Nistorescu Sursa: Cotidianul.ro

acoperiți ai Serviciului Român de Informații. Inclusiv cei cu ,,dublă acoperire” și care ajunseseră să fie ,,plantați” în ministere sau alte instituții nu direct, ci prin intermediul unor societăți comerciale folosite drept ,,paravan” pentru detașarea lor ulterioară…

MAI din partea unei societăți comerciale! Una la care însă, în schimb, nici măcar nu avea legitimație, pentru simplul fapt că nu era angajat acolo, cel puțin după cum reieșea din documentele de la ANAF! Numai că deși la început au crezut că l-au apucat pe Dumnezeu de picior, cadriștii MAI s-au speriat pe urmă atît de tare, încît nu doar că nu au mai trimis concluziile anchetei interne către DNA sau Parchetul Militar așa cum se împăunaseră inițial, dar s-au și lăsat apoi risipiți care încotro…

Numai că, ghinion, respectivul dosar nu s-a pierdut cu totul și a ajuns în cele din urmă acolo unde trebuia… Iar pe baza lui a fost astfel devoalat acest ,,modus operandi” de infiltrare a MAI și nu doar de ofițeri sereiști, detașați însă ca și specialiști civili ai unor anume societăți comerciale!

Aflate la rîndul lor tot sub acoperire…Și uite cum o structură contrainformativă a putut reface astfel ,,schema de personal” a ,,dublilor acoperiți” în sens invers, pornind de la ministerele unde erau detașați de la respectivele firme…

,,Blitzkrieg” la Palatul Victoria!

Iar lucrurile se mișcă deja cu o repeziciune nebunească, operațiunea declanșată de la vîrful Palatului Victoria avînd sorți de izbîndă doar dacă va fi un ,,blitzkrieg” care să ducă la ,,anihilarea” în cel mai scurt timp a acoperiților din anumite posturi cheie. Pentru că, atîta vreme cît aceștia rămîn plantați în ministere, companii sau alte instituții, Dăncilă nu va putea beneficia de ,,spațiul vital” necesar pentru a-și juca singură cartea de premier. Astfel că la această oră deja la Palatul Victoria are loc confruntarea listelor cerute deja cu celeritate anumitor ministere cu cele deja existente în posesia oamenilor premierului, pentru a se identifica astfel toți cei activînd sub dublă acoperire. Și care urmează să fie îndepărtați unul cîte unul, în cel mai scurt timp, varianta agreată fiind cea a ,,arătării pisicii”, pentru ca SRI-ul să-și retragă astfel singur oamenii. Desigur, totul în lumina deciziei premierului de se ,,verifica inclusiv entitățile din cadrul unor ministere”… Iar cum DGPI sau DGIA folosesc îndeobște ,,funcționari cu statut special” pentru aceste detașări, este clar că ,,țintele în mișcare” ale ,,epurării” sînt strict ,,fantomele” sereiste…

,,Buboiul” s-a spart tot la MAI! Cu ceva vreme în urmă, cu ocazia unei spectaculoase reveniri la vîrful Ministerului de Interne, prima oară pe persoană fizică și abia apoi, și official, prin instalarea la butoanele operative ale unei structuri cheie, a fost ,,dezgropat” de către cadriști un dosar cel puțin straniu. Și din care reieșea negru pe alb că ofițerul respectiv, deși fost detașat al SRI în primă fază, figura apoi detașat în cadrul

Se face loc…

Iar faptul că ,,mîța blîndă” Dăncilă deja zgîrie tot mai rău prin această operațiune de identificare și debarasare ca la manualul contrainformativ a oamenilor serviciilor pe care știa că nu se poate baza oricum dovedește odată în plus că ,,Nașa” nu va ezita să se dea și la Iohannis, atunci cînd situația operativă i-o va permite. Pînă atunci însă, iată că dincolo de orice scandal mediatic premierul nu doar că reușește să scape de oamenii ,,jumătății iohanniste” a sistemului din Guvern și ministere, dar astfel se face loc și pentru apropiații săi de încredere. Pentru că funcțiile cheie deținute de ,,detașații civili” gata identificați și aflați acum în plin proces de evaluare vor fi în cel mai scurt timp ocupate de noii ,,civili”. Astfel că la acest moment se operează cu două liste, una ,,neagră” cu cei care trebuie să plece și una ,,scurtă” cu cei care vor trebui să le ia locul…

CĂTĂLIN TACHE (,,Național”)

16

Vineri, 12 iulie 2019

Poveºti

adevãrate

Cea mai mare expoziţie Tonitza din ultimii 50 de ani, la Art Safari 2019 Pavilionul de Artă București — Art Safari își va deschide porţile pentru cea de-a șasea ediţie, în perioada 27 septembrie - 6 octombrie 2019, într-o clădire-monument - Palatul Oscar Maugsch BCR, din Piața Universității.

Pavilionul de Artă București — Art Safari, cel mai amplu eveniment dedicat artei din România, susținut de Primăria Municipiului București, prin Expo Arte, se desfășoară anual și aduce în atenţia publicului artă de patrimoniu, artă contemporană, instalații, performance-uri, ateliere de artă pentru copii și tururi ghidate, situînd Bucureștiul pe harta marilor evenimente europene culturale.

Art Safari București 2019 va fi conceput sub forma unui muzeu temporar, care va găzdui, pe o suprafață de 10.000 mp, cea mai mare expoziție dedicată pictorului Nicolae Tonitza din ultimii 50 de ani, o expoziție de sculptură de la 1800 pînă în 2019, precum și o expoziție dedicată artei supercontemporane.

Arhitectura expoziției este semnată de Attila Kim, comisarul României la Bienala de Veneția, începînd cu ediția 2016 și pînă în prezent. „Muzeul temporar Art Safari va fi găzduit într-o clădire-monument din centrul Capitalei, construită în

RM

1906. Introducerea în circuitul urban a clădirilor de patrimoniu are un istoric lung în Art Safari: Ciclop, Palatul Dacia-România, Galeriile Kretzulescu.

Ca în fiecare an, o serie de premiere vor fi dezvăluite publicului iubitor de artă: o expoziție Nicolae Tonitza, o expoziție dedicată sculpturii de la Brâncuși încoace, o expoziție dedicată noului val de artiști români și un spațiu mult mai generos menit să aducă arta mai aproape de copii. 10.000 de metri pătrați de artă de neratat, timp de 10 zile” (Ioana Ciocan, director Art Safari București).

Noutăți Art Safari București 2019 Pavilionul Muzeal „Nicolae Tonitza și geniul copilăriei”, curatoriat de Zoltán Soós, va găzdui peste 200 de lucrări de Nicolae Tonitza. Lucrările, prezente în Art Safari vor fi împrumutate de la cele mai importante muzee și colecții private din România, dar și din Europa, Nicolae Tonitza fiind colecționat și în afara granițelor țării. Focusul expoziției va fi universul copilăriei, ilustrat magistral de marele artist român. „Pentru a oferi temei propuse un orizont mai larg decît cel imediat al artelor vizuale, expoziția investighează problematica copilului și a copilăriei

dintr-o perspectivă multidisciplinară – istorică, sociologică, pedagogică și antropologică. În acest sens, vor fi expuse pe lîngă lucrări de pictură, sculptură și grafică și obiecte vestimentare ale copiilor din mediul rural și urban, jucării, obiecte de uz școlar, toate din perioada interbelică.” (Zoltán Soós, curator al Pavilionului Muzeal) Pavilionul Central „Republica. Despre umbre în sculptură” va găzdui, în premieră, o expoziție concepută și realizată ca o privire antologică și analitică asupra sculpturii din România, în perioada 18002019. Expoziția curatoriată de Călin Dan va aduce împreună numele cele mai semnificative ale sculpturii românești, exemplificată prin lucrări excepţionale provenite din importante colecţii private din Europa, dar și din colecţiile muzeelor din România. Selecţiei de sculptură i se adaugă instalaţie, artă decorativă și obiecte semnate de Brâncuși, Paciurea, Geta Brătescu, Ana Lupaș, Vasile Gorduz, Paul Neagu, Marian Zidaru și mulți alții.

Pavilionul Supercontemporan. Young Blood. Arta timpului tău, o expoziție curatoriată de artistul Mihai Zgondoiu, introduce publicului noul val de artiști români și cu arta timpurilor noastre. Acest proiect expozițional „fresh”, radiografiază mișcarea artistică urbană din România, asimilată treptat în periferia artei contemporane.

Programul Art Safari Kids 2019 se va desfășura pe o suprafață mai amplă decît în anii anteriori și va cuprinde zone distincte potrivite vîrstei participanților, unde vor avea loc ateliere de artă: pictură pe pînză, cursuri de sculptură, ilustrație în pasteluri cretate, bandă desenată.

Biletele early-bird, cu o reducere de 50% (25 lei pentru un bilet de o zi și 45 lei pentru abonamente) au fost puse deja în vînzare și pot fi achiziționate pînă pe 15 august pe site-ul Art Safari. 50.000 de vizitatori sînt estimați la această ediție și 4.000 de copii sînt așteptați să ia parte la Art Safari Kids.

Despre Art Safari București Pavilionul de Artă București – Art Safari se desfășoară sub patronajul Primăriei Municipiului București și CNR UNESCO și este un eveniment cultural unic ca structură, concept și amploare din România. Pavilionul Muzeal, cu lucrările de Tezaur ale maeștrilor artei românești, Pavilionul Central, curatoriat de un expert internațional, Pavilionul Supercontemporan, cu lucrări ale mișcării artistice urbane, programul educațional – Art Safari Kids & Art Talks și Programul Internațional formează conceptul unic al Pavilionului de Artă București. Art Safari a înregistrat 125.000 de vizitatori în primele cinci ediții.

Sursa: Historia.ro

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

O enigmă veche de 157 de ani: asasinarea lui Barbu Catargiu (4) Bănuitul domn Cuza „Căutîndu-se deci după cui folosea mai mult fapta de groază săvîrşită, răspunsul nu a putut să fie altul decît: Domnului şi Partidului liberal muntean. Tata (n.r. – Răducanu Rosetti) nu stătea niciun moment la îndoială pentru a acuza pe Cuza. Îl văzuse la puţine momente după asasinat şi zicea că avea crima scrisă pe faţă. În ceea ce priveşte pe Cuza, convingerea mea este că niciodată un gînd atît de blestemat nu a trecut prin creierii lui”, scrie Radu Rosetti în Memorii. Întradevăr, multă lume s-a gîndit că domnitorul, obişnuit mai mult să poruncească, a găsit mai facilă înlăturarea premierului îndărătnic şi înlocuirea cu unul mai docil.

Poate că nu. A fost, totuşi, aproape unanimă supoziţia că domnitorul a avut cunoştinţă de cele ce i se pregăteau

lui Catargiu. Doar şeful Telegrafului era omul lui Cuza.

Rămîne neconcludent dacă a ştiut şi a tăcut sau, pur şi simplu, n-a crezut că lucrurile vor lua o turnură atît de dramatică.

Bănuiţi liberalii În complicitatea la asasinat nu puteau fi trecuţi cu vederea liderii liberali, atît de înverşunaţi. De altfel, chiar în momentul în care a fost închisă, brusc, ancheta în 1862, urmau a fi audiaţi Brătianu şi Rosetti. N-au mai fost. Liberalii au fost bănuiţi de complot pentru că, întîi de toate, cei doi lideri de partide se antipatizau sincer, profund şi complet, şi apoi, pentru că ar fi ajuns mai uşor la putere. Totuşi, analiştii susţin că n-ar fi cîştigat capital politic astfel, ba din contră, şi-ar fi înstrăinat aliaţii.

Numai A.D. Xenopol a susţinut că liberalii au fost cei

care au tras sforile. Aproape că i s-a dat dreptate, după cum reiese din articolul de fond „A cui e vina?”, din ziarul „Epoca”, din 11 septembrie 1886: „Într-o ţară constituţională - a zis după atentat dl I. Brătianu - care are toate libertăţile, cum e ţara noastră, guvernul nu se apără, îl apără opinia publică. (...) Acest element bolnăvicios, care conrupe şi cangrenează corpul nostru social, este tocmai dl Ion Brătianu şi guvernul său. (...)

S-a mai pomenit vreun prim-ministru, în vreo ţară din lume, care să declare în şedinţă publică a Parlamentului că a tolerat asasinate? S-a mai pomenit în vreo ţară din lume în care un prim-ministru să declare tot în Parlament, că cunoaşte pe asasinul unui alt primministru (Barbu Catargiu), pe care justiţia îl caută şi pe care dînsa nu vrea să-l spue?”. Ziarul „Epoca” revine şi în 21 septembrie 1866 cu afirmaţia că Brătianu a spus public că are cunoştinţă cine a comis crima. Dacă a fost adevărat, nimeni n-a investigat. Un alt mister.

Sfîrșit Alexandra Șerban Sursa: Adevarul.ro

RM

17

Vineri, 12 iulie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Enigma unui nume: Basarabia (1) De unde vine denumirea „Basarabia”? A existat pînă la 1241, aşa cum susţin anumiţi autori, o regiune cu numele acesta, populată de români şi de cumani (care, retrăgînduse din faţa mongolo-tătarilor, s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi)? Sau, aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine pur şi simplu de la dinastia de domni munteni care şi-a extins, la un moment dat, autoritatea şi asupra Chiliei?

O lectură atentă a numeroaselor surse documentare ne oferă răspunsul. Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influenţe politice economice, religioase şi etno-lingvistice din partea reprezentanţilor altor popoare, cum ar fi cele slave, turanice ş.a. În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime şi politonime de origine străină, care generează discuţii în controversă între specialiştii în materie şi cititorii simpli. Din motive lesne de înţeles, printre aceste nume topice şi antroponime se evidenţiază Basarabia şi Basarab, legate indisolubil de istoria noastră naţională. Referitor la cele două nume, în istoriografia şi lingvistica românească au fost emise două versiuni: 1) autohtonă, dacică (ideea îi aparţine marelui nostru lingvist şi istoric înaintaş B.P Hașdeu); 2) cumană (turanică), susţinută de mai mulţi cercetători, deşi unii cu anumite rezerve.

O problemă controversată şi un inventar al punctelor de vedere N. Drăganu menţiona că majoritatea cercetătorilor sînt de părere că sufixul aba (apa) din cuvîntul Basarab, fiind de origine cumană, ar însemna tată ori bunic. Mai multe controverse apar în legătură cu semnificaţia cuvîntului Basar, care constituie temelia antroponimului în cauză – cel foarte bun, cel foarte sfînt, nume de cîine, tîrg. Autorul îi dă dreptate lui Gh. Brătianu, că numele nu întotdeauna indică originea etnică a celui care îl poartă. Chiar dacă termenul basarab ar fi de origine cumană ori pecenegă, influenţa ar putea fi pusă pe seama vecinătăţii acestora. N. Drăganu aminteşte şi de lucrarea lui N. Iorga, ,,Imperiul Cumanilor şi domnia lui Basarab”, în care marele istoric român, cu referire la un articol al lui R. Bruse Boswell (din „The Slawonic Rewiew”, 1927) şi la unele surse interne, prezintă exemple de nume cumane din istoria naţională şi universală – Toxabă, Talabă.

O. Densuşianu şi A. Veress susţineau opinia originii cumane a numelui Basarab. În legătură cu aceasta, Ion Dron menţiona că la niciunul dintre popoarele turanice n-a fost depistat totuşi numele de Basarab. Revenind la opinia lui B.P. Hașdeu, cercetătorul din Chişinău prezenta mai multe toponime din ţinutul Orhei, susţinînd că numele Basarab ar fi de origine dacică. Prin urmare, originea numelor Basarab şi Basarabia continuă să fie o problemă controversată, provocînd numeroase discuţii printre cercetători.

O regiune cu numele Basarabia, populată de români şi de cumani?

A. Sacerdoţeanu şi alţi istorici au susţinut şi continuă să fie de părere că numele lui Basarab I este de origine cumană, dar că numele regiunii Basarabia n-ar proveni de la cel al dinastiei muntene. Dimitrie Cantemir considera că, pînă la 1241, numele de Basarabia se referea la spaţiul dintre Prut şi Nistru ori, cel puţin, la sudul acestuia, şi că după 1241 românii din teritoriul menţionat s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene.

Somerssberg şi I. Thunmann, cu referire la cronica arhidiaconului anonim din Gniezno, din 1395, şi la alte cronici poloneze, erau de părere că, în anul 1259, cumanii basarabeni ar fi participat la cucerirea mongolo-tătară a oraşului Sandomir. Aceeaşi opinie a fost preluată de I. Ţurcanu, care, utilizînd unele informaţii din cronicile poloneze din Secolele XIV-XVII şi din alte lucrări narative de mai tîrziu, încearcă să demonstreze că pînă la 1241 ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani, că în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugiat în Oltenia, transmiţînd numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi, că domnii munteni n-ar fi stăpînit niciodată Chilia, că numele Basarabia ar proveni de la acei „bersabeni-basarabeni”, care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către mongolo-tătari. În cele ce urmează, vom încerca să expunem opinia noastră referitoare la originea numelui Basarab, a toponimului Basarabia şi a extinderii teritoriale a semnificaţiei acestui nume. Vor fi utilizate în acest scop literatura în cauză, documentele publicate şi unele documente inedite de arhivă.

Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de Secol XIV (1) La hotarul Secolelor XII-XIII, românii din spaţiul carpato-nistrean se confruntau cu o presiune puternică din partea cumanilor turanici, care se aflau cu prioritate la est de Nipru, dar unele grupuri mici de nomazi îşi păşunau vitele şi la gurile Dunării şi Siretului.

Această presiune crescuse după ce, în 1185, izbucnise răscoala antibizantină a românilor şi bulgarilor, de care s-au folosit cumanii din stînga Niprului pentru a jefui populaţia sedentară de pe ambele maluri ale Dunării. De frica cumanilor, pecenegii, care se aflau în mod individual în comunităţile rurale româneşti ori în grupuri mici pe lîngă aceste comunităţi, s-au refugiat în regiuni mai îndepărtate, lăsînd în urma lor mai multe nume topice de origine turanică şi poate chiar antroponime. Însă majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc, formaţiunile lor statale şi uniunile teritoriale de sate sub diferite nume participînd la diferite acţiuni armate. Mai des, aceste formaţiuni participau la unele campanii militare împreună cu uniunea de triburi cumană, de care depindeau mai mult sau mai puţin. (va urma) Ion Chirtoagă

Jurnal de pe Frontul de Est (21) Stenograma întrevederii Adolf Hitler Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (4) 16 septembrie 1941 (2) „Ora 17. Ajungem la Kahovka, un orăşel destul de bine rînduit. Aici întînim mulţi ostaşi şi civili basarabeni care au fost tîrîţi de oştile roşii la Marea Azov. Au fost pînă la 4.000 şi au scăpat din ghearele tovarăşilor, fiecare cum a putut. Ne povestesc multe lucruri interesante. Sînt toţi numai în zdrenţe, s-au hrănit cu cartofi cruzi şi cu floarea soarelui... Aceşti basarabeni au profitat de învălmăşeală şi au şters-o înapoi”.

- Pe frontul Odessei, generalul Iosif Iacobici încearcă, prin Ordinul de zi nr. 27, să ridice moralul militarilor români şi să-i impulsioneze în luptă: „Mulțumesc tuturor ofițerilor, subofițerilor şi trupei pentru eforturile depuse.

Trebuie să ne aşteptăm că inamicul, sprijinit de organizațiuni tari, va face mari eforturi pentru a ne bara drumul spre Odessa. Organizațiile lui nu vor putea fi, însă de nici un folos, căci vitejia infanteristului român, verificată în luptele din zilele trecute, vor şti să zdruncine pe apărători, ce deja se află într-o situație grea. Înainte, deci, spre Odessa”.

- Locotenent-colonelul Alexandru Dobriceanu, şeful de stat major al Diviziei 1 gardă, este, însă, mai realist şi consemnează, astfel, comportarea infanteriei în luptă: „Se mişcă greu, în formaţiuni liniare şi regulate, fapt care o face să sufere mult din cauza tragerilor de artilerie, aruncătoare şi armament automat inamice. Merge în majoritatea cazurilor numai dacă este împinsă de ofiţeri, care sînt, astfel, nevoiţi să gesticuleze, să alerge de la o subunitate la alta, să meargă chiar cu primul val de asalt şi să se descopere uşor inamicului, care-şi alege obiectivele în mod special, producînd multe pierderi. Soldatul este departe de a fi o individualitate pe cîmpul de luptă, trebuie supravegheat şi controlat mereu. Este înfricoşat de carele de luptă şi de focul brandturilor din care cauză nu ocheşte cînd trage. Se pune uşor în panică, mai ales cînd ofiţerii au căzut. Neobişnuit cu tragerile din timp de pace nu foloseşte bine şi just focul armelor sale; nu ştie să descopere obiectivele, nu se poate stăpîni aşteptînd pe inamic să se apropie ca să-l poată distruge, ci deschide foc de la distanţe mult mai mari decît eficace, descoperindu-se, neobţinînd rezultate.

Nu este obişnuit cu camuflajul, din care cauză de cele mai multe ori se mişcă în vederea inamicului, nu foloseşte terenul şi mai ales, nu-l angajează repede cînd se opreşte. Disciplina focului nu este cunoscută, din care cauză risipa de muniţiuni, fără rezerve efective”.

- Referindu-se la aceste stări de lucruri (şi la multe altele), locotenent-colonelul Alexandru Dobriceanu a urmărit doar să atragă atenţia, să îndemne la remedierea lipsurilor, la o mai bună pregătire de luptă pentru ca pierderile umane să fie cît mai mici. Din păcate, asemenea constatări aveau să fie ignorate, nefiind luate în seamă de mulţi nici astăzi, unii crezînd (chiar zicînd) că dacă se vorbeşte/scrie de/despre ele este afectată imaginea armatei. Dacă aş fi comandant, le-aş pune în ramă şi le-aş citi soldaţilor în fiecare zi. Dacă aş fi soldat aş lua instrucţia în serios!

17 septembrie 1941 (1) „În negocierile care s-au purtat în ultimul an, România, cu un larg spirit de înţelegere, a încercat să satisfacă toate dorinţele Germaniei, făcînd de cele mai multe ori, şi mai ales în problemele mari şi esenţiale, sacrificii cu totul neobişnuite”.

- Însoţit de generalul Alexandru Ioaniţiu, mareşalul Ion Antonescu se deplasează la comandamenul Armatei 4, la Baden. La coborîrea din avion (orele 16.00), şeful Marelui Cartier General român este lovit de elice, decedînd după 45 de minute. „După aterizare, generalul Ioaniţiu, din nebăgare de seamă, s-a apropiat prea mult de elice care l-a lovit în cap. Lovitura a fost atît de puternică încît generalul Ioaniţiu a fost trîntit la pămînt cu capul spart. Medicii veniţi în grabă la locul accidentului au făcut sforţări uriaşe spre a-l readuce în simţire, însă toate încercările au fost zadarnice” (Jurnalul de operaţii al Armatei 4).

- Cu toată rezistența opusă de trupele sovietice şi în pofida pierderilor înregistrate pe platoul din fața Dalnikului, Armata 4 română reuşeşte să ia contact cu poziția dintre Gnileakovo şi Tatarka.

- În fața Dalnikului, pe frontul Diviziei 21 infanterie, comandată de generalul Nicolae Dăscălescu, luptă şi un regiment german (un batalion de infanterie şi un batalion de pionieri).

- La nord de Dalnik, acțiunile Diviziei 3 infanterie capătă aspecte dramatice, inamicul opunînd îndîrjite rezistențe succesive. Militarii batalionului 2 din Regimentul 30 dorobanți asaltează la baionetă în 3 - 4 rînduri, fiecare poziție trebuind să fie asaltată şi curățată cu grenada.

- Un raport referitor la relaţiile economice româno-germane relevă că „în negocierile care s-au purtat în ultimul an, România, cu un larg spirit de înţelegere, a încercat să satisfacă toate dorinţele Germaniei, făcînd de cele mai multe ori, şi mai ales în problemele mari şi esenţiale, sacrificii cu totul neobişnuite, chiar în raporturile economice cele mai amicale, căci, în urma acestor sacrificii, economia românească a luptat şi luptă cu greutăți necunoscute pînă acum”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 12 iulie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (14) II. Hitler îşi pregăteşte armele (4) Prima zi în Germania (4)

Führerul voia pacea, nimic decît pacea! Reich-ul îşi atinsese de acum frontierele sale naturale; el îşi realizase spaţiul vital; el nu avea altă dorinţă decît aceea de a-şi consolida poziţiile si de a-şi dezvolta imperiul...

Uitînd aceste ultime asigurări, care contrastau într-un mod izbitor cu starea de spirit care domnea la Berlin, dl. von Ribbentrop redevenea ministrul afacerilor externe.

Nu era, oare, rolul său de a face mai puţin zgomotoase revendicările naţionale, pentru a asigura mai bine, prin etape succesive, în­treaga lor realizare? Pentru a asigura Europa, trebuia să aşeze, între temerile mereu mai puternice ale popoarelor vecine şi impetuozitatea dorinţelor germane, asigurările liniştitoare ale unei diplomaţii înţelepte. Dl. von Ribbentrop o făcea fără entuziasm şi fără forţă de convingere. Nu-i plăcea să facă plăcere, fie chiar prin afirmaţii false, şi dădea clar impresia, recitind ca pe o lecţie cuvintele destinate să-i asigure pe interlocutorii săi, că, dacă cineva trebuia vreodată să încerce să oprească Reich-ul în cursa sa fatală, cu siguranţă nu va fi el acela.

Casa Poporului – adevărata istorie (19) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (9) Acţiunea de denigrare a cunoscut o scădere bruscă începînd cu anul 2006, cînd în Casa Republicii, devenită Parlamentul României, se muta Senatul. De atunci încep să fie remarcate adevăratele opere de artă în saloanele şi galeriile acestui palat. Însă şi acum există o reţinere, poate din necunoaştere, să se spună că, în afară de faptul că este a doua clădire civilă ca mărime din lume, ea se situează pe primul loc în privinţa întregului interior care, prin aranjamentele artistice realizate, nu are rival în rîndul palatelor construite în ultimii zeci de ani în lume.

După aprobarea proiectului „Centrul Civic” s-a pus imediat în aplicare demolarea cartierului Uranus. Au fost strămutate 15.000 de familii, în locul caselor s-au construit mari clădiri, unde funcţionează ministere, instituţii şi blocuri cu mii de apartamente.

Despre toate acestea comentăm în capitolul următor al cărţii. Ca să se ajungă la construirea actualului Palat al Parlamentului au fost naţionalizate toate clădirile din perimetrul actualului Centru Civic. Între acestea s-au găsit şi case cu valoare de patrimoniu cunoscute, probabil, la vremea aceea. Totul a fost demolat în

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (123) EPILOG (2) Urmînd sfaturile primite nu credinţa i-a slăbit, ci trupul. În loc de Iubirea pe care o aştepta, cancerul, boala necruţătoare a tristeţii şi a stresului, s-a instalat în trupul ei slăbit, fără imunitate. De la data aflării diagnosticului nu a trecut decît 1 an şi 5 luni. O formă atipică de cancer, depistată cu dificultate la sînul drept, neprezentînd vreo tumoare, a făcut-o să urmeze tratamentul şi să se supună la operaţia de extirpare. La cîteva luni, i s-a făcut intervenţia la plămîni, pentru unirea pleurelor, care reţineau apa şi, în aceeaşi zi, i s-au reconstituit 3 vertebre, care, tasîndu-se şi frîngîndu-se, ajunseseră pe canalul medular, provocîndu-i dureri insuportabile şi imobilizînd-o la pat.

Durerile vechi de cap, de care suferea încă de la o vîrstă fragedă, neaflînd cauza lor şi neurmînd vreun tratament, în ultimele 3 săptămîni de viaţă s-au transformat în presiunea îngrozitoare a trigemenilor.

Supusă la investigaţia RMN s-au constatat: metastaze multiple şi o tumoare pe creier. Şi, totuşi, toate celelalte investigaţii au avut rezultate pozitive în parametrii normali?! Medicii, salvatorii trupului, ca şi psihologii şi

RM

Totuşi, niciodată Germania nu avusese mai mare nevoie să asigure lumea ca în acest început de primăvară a anului 1939. Ultimul „succes” al său îi alarmase atît pe artizanii săi, cît şi pe duşmani. Reich-ul le apăruse tuturor sub o lumină nouă; scuzele pe care el le adusese, pentru a-şi masca intenţiile şi a-şi uşura jocul, căzuseră.

Prin ocuparea Boemiei (15 martie), Reich-ul trecuse de la pretinsa politică de expansiune naţională la politica de agresiune; revendicările bazate pe comunitate de rasă cedaseră pasul imperialismului militar. Dintr-o dată, devenise periculos pentru toţi acei dintre vecinii săi, care se străduiseră să creadă că Hitler nu va revendica decît regiuni germane.

Schelăria ridicată la Munchen se prăbuşise ca un castel de cărţi de joc. Toţi semnatarii efemerului compromis, occidentalii, ca şi germanii, fuseseră obligaţi să ia act de lamentabilul eşec al eforturilor lor de conciliere.

Guvernul francez se grăbise să comunice la Berlin (la 17 martie) că guvernul francez considera acţiunea îndreptată împotriva Cehoslovaciei, „drept o violare flagrantă a literei şi spiritului acordurilor de la Munchen” şi că el nu putea să recunoască legitimitatea situaţiei noi. Anglia luase o atitudine asemănătoare. Ea refuzase să recunoască cucerirea şi se pregătise să reacţioneze încă şi mai violent împotriva noilor excese ale Reich-ului. La 20 martie, dl.

Chamberlain propunea guvernelor de la Paris, Moscova şi

Varşovia „să se alăture guvernului Majestăţii Sale şi să se consulte imediat între ele în scopul de a opune o rezistenţă comună oricărei provocări germane”. Această propunere a avut ca prim efect încheierea unui acord anglo-polonez.

Ea provocase, de asemenea, negocieri între Londra, Paris şi Moscova. Ameninţarea pe care o prezenta politica lui Hitler pentru pacea generală fusese, în felul acesta, denunţată. Toţi ochii, chiar şi cei care se încăpăţînaseră atîta vreme să nu vadă nimic, se deschiseseră în sfîrşit.

Europa părea să caute un mijloc de a se uni împotriva unui pericol comun.

Această reacţie violentă încurcase anumite calcule germane. Acordurile de la Munchen şi anexele lor (pactul anglo-german din 30 septembrie 1938 şi pactul franco-german din 6 decembrie 1938) nu mai erau decît petice de hîrtie; securitatea Occidentului nu mai putea să fie contrapusă libertăţii de acţiune pe care Reich-ul pretindea că şi-o rezervase în Răsărit. Această faimoasă libertate de acțiune era peste tot atacată violent; Anglia şi Franţa îşi strîngeau legăturile cu Polonia, negociau cu Moscova, garantau România şi Grecia; spaţiul din Răsărit era din nou invadat de diplomaţia „acestor străini din Occident”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

perioada 1981-1982, inclusiv cîteva lăcaşuri de cult.

Discuţii potrivnice acestor dărîmări au tot fost, mai ales după căderea comunismului, în 1989. Se invoca necesitatea menţinerii clădirilor de patrimoniu dar şi a altora, pentru că reprezentau un mod de existenţă al societăţii periferice a Bucureştilor de după 1850. Pe măsură ce anii trec, astfel de comentarii se împuţinează, iar criticile se diminuează. Susţinerea politică este evidentă.

Păstrarea clădirilor ce puteau fi considerate cu valoare arhitectonică de patrimoniu ar fi creat apoi discuţii defavorabile pentru cei care ar fi propus şi aprobat menţinerea lor. S-ar fi ajuns la o distonanță între noile clădiri cu cîte 7-8 etaje şi cele vechi, toate numai cu parter, rămase între blocuri şi cărora le-ar fi fost luată lumina naturală avută pînă atunci. Este greu de crezut că noua generaţie care ar fi urmat proprietarilor clădirilor mici şi-ar mai fi dorit să rămînă în asemenea case vechi, degradate de vreme şi să suporte cheltuielile pentru utilităţile necesare. În plus, întreţinerea unei case de patrimoniu nu se face cu meseriaşi ocazionali.

O situaţie caracteristică se constată în Bucureşti mai ales după anii 1990, deoarece astfel de locuinţe cu statut special nu pot fi demolate, iar proprietarii nu se angajează pentru a le aduce într-o stare de utilitate. Se preferă degradarea totală de-a lungul a zeci de ani, pînă la căderea ultimului zid. Pămîntul este mai important. În zona actualului Centru Civic existau mari denivelări ale terenului. Dealul Uranus, cu panta lui

destul de pronunţată şi străzi înguste, unele cu trepte, au creat mari probleme pentru a se ajunge la platformele pe care să fie construite clădirile Centrului Civic, în special Palatul Parlamentului. Au dispărut dealuri şi s-au astupat golurile din terenul atît de frămîntat. Încă de la început s-a stabilit locul unde urma să fie construit actualul Palat al Parlamentului, dar şi orientarea acestuia faţă de punctele cardinale. Dealul pe care se află acum a fost menţinut, dar modelat. Poziţionarea actuală a Palatului Parlamentului a rezultat din studii atente, care au avut în vedere denivelările importante de teren şi necesitatea ca toate saloanele şi cabinetele importante să se afle cît mai mult în razele solare. În acelaşi timp, faţa edificiului trebuia sa se găsească spre centrul Bucureştilor. O altă orientare ar fi fost neinspirată, întrucît ar fi împiedicat un flux de circulaţie auto în continuă dezvoltare.

Discuţiile cu scop de documentare, începute după 1977 privind necesitatea şi construirea Centrului Civic, s-au purtat în zeci de întîlniri între beneficiari, care erau PCR şi Preşedinţia României, reprezentate de Nicolae Ceauşescu, şi arhitecţii institutelor de proiectare din ţară.

Cum era normal, arhitecţii ţineau seama de dorinţele proprietarului şi interveneau cu explicaţii numai atunci cînd îşi susţineau punctele de vedere. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

preoţii, salvatori ai psihicului, şi, respectiv, ai sufletului, insuficienţi pregătiţi profesional, zic eu, mereu aflaţi pe fugă, nu-şi dau seama cît de mult greşesc, îndrumînd pe cei aflaţi în suferinţă, nu spre viaţă, ci spre moarte.

Rătăcea prin credinţă sub îndrumarea lor. Bucuria vieţii nu şi-a aflat-o. A trăit doar fericirea Vieţii de dincolo de Moarte şi a mîntuirii. De cîte ori, în disperarea mea de mamă, nu am strigat cît am fost împreună, şi acum, cînd Amelia nu mai este: unde eşti Isuse?, care ai spus: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa, 10.20)! Ce sens a avut viaţa scurtă a Ameliei, dăruindu-şi-o în întregime credinţei sale religioase şi practicînd ritualurile, înmulţindu-le, cu atîta severitate, refuzînd să guste din bunurile multe pe care tot Dumnezeu ni le-a dat din belşug pe pămînt, ea oferindu-le semenilor ei? S-a jertfit cu credinţă şi în credinţă, pentru a se curăţi de păcate şi a se mîntui.

Deşi ea nu a fost o păcătoasă. Unde ai fost Isuse, Fiul lui Dumnezeu, care ai spus: „Eu sînt uşa; de va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. (...) Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug. Eu sînt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.” (Ioan, Cap.10:9,10,11). Amelia nu a trăit nici belşugul, nici bucuria vieţii, făcînd paşii înapoi, oferindu-le altora locul cuvenit de drept ei. Cuvîntul, ca instrument mental, încă nu s-a inventat, pentru a mărturisi

ce simte o mamă şi cum poate trece peste moartea unicei sale fiice, în ce îşi mai poate afla consolarea şi speranţa de viaţă? La capăt de drum, cînd eu mă pregăteam să trec pragul spre marea plecare, m-am auzit strigată de fata mea, implorîndu-mă să o ajut şi să o salvez din durerile inimaginabile ale morţii. Abia atunci i se trezise dorul şi voinţa de viaţă. Abia atunci, vai, atît de tîrziu pentru ea, vroia să trăiască, în orice condiţii, mutilată fizic şi schilodită sufleteşte. A fost prea tîrziu! Ea, condamnată la moarte, eu, condamnată la supravieţuire, sub o altă identitate, de fostă mamă a unei fete, a cărei viaţă nu mai poate fi înscrisă în nici o carte a Destinului.

Pentru mine consolare nu există. Dispariţia ei nu se poate înlocui cu nimic. Era unica mea speranţă de viaţă şi continuitatea în această lume. Injustiţia supremă nu o pot accepta. Şi peste durerea pierderii ultimei speranţe, peste durerea supravieţuirii mele, mă izbesc, la tot pasul de percepţia unor oameni care nu au trecut prin tragedia noastră şi nu au îndoieli, în privinţa a ceea ce urmează după moarte, şi cred că, într-un timp scurt, preţ de cîteva zile, consolarea există. E doar suficient să-ţi vină în minte o frază creştinească şi să te poţi socoti fericit şi „împăcat”, pentru că, în Cer totul e bine! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 12 iulie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (106) Runda finală în Pakistan (3) După World Trade Center, antiterorismul rămîne pe ultimele locuri ale listei noastre de priorităţi naţionale.

Poate acesta e motivul pentru care nu îmi pasă de titlul pus înaintea numelui meu sau de cîtă putere pot acumula. Aceste lucruri nu înseamnă nimic cînd vieţi umane sînt zilnic în pericol. Tot ceea ce vreau să fac e să duc războiul în casa unor indivizi precum Yousef, pentru ca un număr mai mare dintre compatrioţii mei să nu îşi afle sfîrşitul prăbuşindu-se în gol de la aproape 9.500 de metri. Iar dacă nu ne ocupăm noi de asta, cine o va face?

Asta e dilema. Cine?

Noi o vom face. Privind în cameră văd oameni buni, la fel de dedicaţi ca mine, dacă nu chiar mai dedicaţi.

Noi sîntem veteranii, bărbaţii care au dus toată viaţa lor această campanie împotriva terorismului. John O’Neil şi-a făcut destui duşmani în cadrul propriei birocraţii prin comportamentul său corect. Şi-a dat viaţa pentru această luptă, la fel cum au făcut-o Al şi John Lipka.

Poate că Dragonii Negri au dreptate. Noi sîntem zeloţi. Însă tabăra noastră are şi ea nevoie de zeloţi.

Memoriile unui celebru criminalist român (73) Cazul spărgătorilor de biserici (2) Nu luase sfîrşit această „campanie” de plasare a foştilor infractori în muncă, cînd, pentru rezolvarea unui caz deosebit, am avut nevoie de o incursiune în lumea vagabonzilor cu tulburări psihice. Unii dintre cei ajutaţi să devină oameni mi-au şi oferit serviciile lor privind cunoaşterea infractorilor de această talie din oraşul Brăila – unde se săvîrşise fapta. În primăvara anului 1963, buletinul Direcţiei Generale a Miliţiei, prin care se raportau evenimentele din întreaga ţară, releva cu litere majuscule fapte neîntîlnite pînă 1a acea dată: în oraşul Brăila se înregistrau, la interval de trei, patru zile, spargeri de biserici. În unele cazuri, furturile erau urmate de distrugerea altarelor şi icoanelor, prin lovituri de topor sau prin provocare de incendii. Paza de noapte din diferite cartiere ale oraşului fusese întărită.

Cu toate acestea, evenimentele respective au continuat.

Trei dintre elementele evidenţiate în toate cazurile – modul de operare, locul şi timpul – au îndreptăţit presupunerea că putea fi vorba despre acelaşi autor.

Urme, însă, care ar fi oferit perspectiva succesului, nu se evidenţiaseră...

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (25) Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (5) Ştim că Statele Unite posedă arma nucleară. Sîntem însă decişi să trăim ca oameni liberi sau să murim pînă la ultimul. Sînt sigur că nu există om cinstit în lumea aceasta care să nu înţeleagă acest simţămînt. Nu vă cerem să ne rezolvaţi problemele. Am spus deja că problemele arabe trebuie rezolvate între arabi. Dar să nu încurajaţi pe nimeni să angajeze o acţiune incompatibilă cu adevăratul lui rang. Nu cred că cineva ar avea de pierdut devenind prieten al Irakului. După părerea mea, preşedintele american nu a făcut erori în ceea ce-i priveşte pe arabi, deşi hotărîrea de a îngheţa dialogul cu OEP este greșită. Dar s-ar părea că ea a fost luată pentru a satisface lobbismul sionist, sau ca element de strategie, pentru a calma furia sionistă înainte de a încerca reluarea contactelor cu OEP. Sper că e vorba de acest ultim caz.

Oricum, noi vom continua să spunem că a fost o decizie greșită. Aţi făcut deja multe servicii uzurpatorului: economice, politice, militare, ca şi în domeniul massmediei. Cînd va veni vremea ca, la trei favoruri făcute uzurpatorului, să recunoaşteţi măcar o dată meritele

– Sîntem gata?, întreb grupul.

Oamenii dau din cap. Privesc telefonul securizat: – Care e starea curentă, Art? Vocea susurată, distorsionată de computer, a lui Art răspunde: – Fred, ţinta e la hotel. Echipa mea e gata să se pună mişcare. E vremea să acţionăm.

– Trimite echipa.

– Am înţeles, Fred. Aşteaptă o secundă.

Art e la ambasadă, unde va rămîne în timpul operaţiunii. El va păstra contactul radio cu Bill şi Jeff în fiecare moment şi va fi legătura noastră cu echipa.

Chipul lui O’Neil e sumbru. Tensiunea din biroul SIOC atinge cote uriaşe. Am demarat operaţiunea.

– Art, îi spun eu moale, dacă nu e el, ne-am fript.

– Păi, ştii vorba aia: Succesul are o mie de părinţi, însă eşecul e un orfan.

Adaugă: – Băieţii sînt pe drum. În timp ce aşteptăm, îl întreb pe Art: – Cum plănuieşti să scoţi afară din Pakistan informatorul şi familia acestuia? Îmi dă un raport scurt. Planul e temeinic, Art a făcut o treabă bună, iar eu ştiu că informatorul va fi în siguranţă.

– Fred, toată lumea e pe poziţie. Sîntem gata.

Inspir adînc şi spun o rugăciune. Te rog, Doamne, fă să fie acesta Yousef. Ajută-ne să scăpăm lumea de acest ucigaş.

– Intraţi, ordon eu.

– Nu te aud, Fred.

– Intraţi! Intraţi!

De data asta a auzit.

– Recepţionat. Aşteaptă. Prin radio, Art dă ordinul.

Minutele trec. Îl pot auzi pe Art respirînd în telefon, însă nu e rostit nici un cuvînt. Imaginaţia mea vede echipa ISI pakistaneză intrînd val-vîrtej în hotel cu Bill şi Jeff. Aceşti agenţi ISI sînt cei mai buni şi mai de încredere din Islamabad. Cel puţin, sper că sînt. În fundal, la zece mii de mile depărtare, aud radioul lui Art ţiuind. Prin conexiunea telefonică deschisă, radioul se aude ca vocea profesorului lui Charlie Brown.

– Ce s-a întîmplat? Dă, Doamne, să-mi fie oamenii în siguranţă.

Vocea lui Art îmi întrerupe rugăciunea. Se aude limpede precum cristalul: – Fred! Fred!

– Te aud, Art. – L-am prins. Repet, l-am prins.

– Ești sigur că e Yousef? Art îl roagă pe Bill Miller să confirme că bărbatul pe care l-au prins e într-adevăr maestrul terorist.

– Afirmativ.

– Fred, Ramzi Yousef e al nostru. (va urma) FRED BURTON

Activam pe atunci, aşa cum am amintit, într-un serviciu unde, pe lîngă alte atribuţii, trebuia să sprijin formaţiunile din ţară în soluţionarea unor cazuri ce prezentau dificultăţi mai mari. Cunoscînd că la Brăila existau biserici ale mai multor culte, ne puteam aştepta ca necunoscutul să-şi continue acţiunea infracţională.

Din ordinul conducerii, am plecat la Brăila. În acea fază iniţială, se elaboraseră deja multe ipoteze, dintre care cea mai plauzibilă era aceea că aveam de-a face cu un bolnav psihic. Aceasta, avînd în vedere bizareriile comportamentului său, distrugerile pe care le provoca, sau faptul că punea foc...

Am reanalizat cazurile, împreună cu lucrătorii formaţiunii judiciare care acţionaseră din prima zi: căpitanul Vasile Leca, locotenentul Nicolae Bălan şi plutonierul-major Marin Mocanu. Erau oameni cu o bună pregătire profesională, fiecare dovedind, pe parcursul anilor, o mare pasiune pentru muncă. Dar iată că, în timp ce elaboram un nou plan de acţiune, se înregistrează, în cursul nopţii, un alt furt, prin spargere, la biserica greacă. Cînd am aflat de el, primul meu gînd a fost să nu-mi trădez temerea că succesul nostru va veni prea tîrziu...

De data aceasta, prezenţa mea reclama o şi mai mare exigenţă în cercetarea la faţa locului. Pentru asigurarea succesului aşteptat, am organizat o echipă competentă de cercetare criminalistică. Operativitatea cu care ne-

am deplasat ne-a oferit şi ea posibilitatea să realizăm o constatare fidelă în aşa-zisul cîmp al infracţiunii.

La intrarea în curtea bisericii, ne-a izbit privirea un amănunt curios: un pantof agăţat de gardul de fier împrejmuitor. A fost ridicat, bineînţeles, conform regulilor muncii criminalistice. După o cercetare prealabilă a zonei exterioare, printr-un tur de orizont am putut determina căile de acces ale infractorului şi procedeul de deschidere (cu chei false) a uşii. Această primă fază a cercetărilor era de mare importanţă şi de aceea i-am acordat o deosebită atenţie, împiedicînd tendinţa unora dintre ofiţeri de a pătrunde în curtea bisericii, fără ca mai întîi să reanalizăm şi să obţinem vederea de ansamblu. Astfel, în drumul nostru spre interiorul bisericii, am reuşit să conservăm urmele autorului şi, prin folosirea altui itinerar, să evităm degradarea lor. Un prim element cert: pantoful găsit suspendat în gard era abandonat de infractor; examenul comparativ cu urmele de încălţăminte de pe sol releva aceleaşi dimensiuni. Se puteau distinge chiar cîteva particularităţi de detaliu comune. Interiorul bisericii ne-a oferit un tablou asemănător cu cel din cazurile anterioare: icoane despicate, lipsa banilor din „cutia milei”, lipsa unor carpete şi a vaselor de argint; totul devastat, răvăşit, ca urmare a unei dinamici paradoxale a infractorului. (va urma) DUMITRU CEACANICA

arabilor? Oare cînd, în sfîrşit, omenirea va avea şansa de a conta pe o soluţie americană justă, care să pună în balanţă drepturile celor două sute de milioane de fiinţe umane cu ale celor trei milioane de evrei? Dorim prietenia, dar nu alergăm după ea. Respingem orice agresiune venind din partea oricui. Dacă ni se doreşte răul, noi vom şti să rezistăm.

Acesta este dreptul nostru, fie că prejudiciul vine din partea Americii, a Emiratelor arabe, a Kuweitului sau a Israelului. Dar nu pun pe acelaşi plan toate aceste state, Israelul a furat pămîntul arabilor, ajutat de America.

Dar Emiratele şi Kuweitul nu susţin Israelul. Orice ar fi, aceste state rămîn arabe. Dar atunci cînd încearcă slăbirea Irakului, ele nu fac decît să ajute duşmanul. Şi în acest caz, Irakul are tot dreptul să se apere... În acest punct al întrevederii, şi pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, Saddam Hussein va evoca două precedente pentru ca America să reflecteze asupra lor.

- În 1974 l-am întîlnit pe Idriss, fiul lui Mullah Mustapha Barzani. Stătea pe acelaşi loc unde vă aflaţi dv. acum. Mi-a cerut să amîn intrarea în vigoare a autonomiei Kurdistanului irakian, care făcuse obiectul unui acord în martie 1970. I-am răspuns că sîntem hotărîţi să ne îndeplinim obligaţiile, dar că şi el trebuie să-şi respecte cuvîntul.

Simţind că Idriss Barzani avea intenţii ostile, am adăugat: prezentaţi tatălui dv. respectele mele şi înştiinţaţi-1 că Saddam Hussein a spus următoarele.

Şi atunci, i-am arătat, cu cifre, raportul forţelor, tot aşa cum am procedat cu iranienii, prin intermediul scrisorilor mele deschise adresate în timpul războiului.

Am încheiat această conversaţie, rezumîndu-mă la o frază: dacă va trebui să luptăm, noi vom învinge. Şi ştiţi de ce? I-am înşirat atunci toate motivele, plus încă unul politic: soarta voastră depinde de diferendul nostru cu şahul Iranului.

Originea conflictului cu Iranul provine de la pretenţia acestei ţări asupra unei jumătăţi din Shatt al-Arab. Dacă am putea păstra Irakul în totalitatea sa, inclusiv Shatt al-Arab, n-am face nici o concesie, dar dacă am avea de ales între jumătatea din Shatt al-Arab sau integritatea actuală a Irakului, atunci am renunţa la Shatt al-Arab pentru a păstra Irakul între graniţele pe care le dorim.

Sperăm că nu veţi arunca gaz peste foc, riscînd să ne reamintiţi această ultimă alegere, ce ne-ar rămîne în faţa Iranului.

După această întrevedere, am lăsat jumătatea din Shatt al-Arab Iranului. Barzani a murit, a fost înmormîntat în afara Irakului şi a pierdut războiul.

Adresîndu-se direct ambasadoarei americane, condu­ cătorul Irakului spune: - Sperăm că nu vom fi din nou împinşi la aceste măsuri extreme. Singura problemă nerezolvată cu Iranul este Shatt al-Arab. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 12 iulie 2019

RM

O ntrebare

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (38) LUNA MARTIE 29 martie – Cu ajutorul lui Dumnezeu ,,Dobîndind deci ajutorul de la Dumnezeu, pînă în ziua de astăzi stau” (Faptele Apostolilor 26, 22) Apostolul Pavel a petrecut aproape douăzeci şi cinci de ani printre duşmani, în luptă bărbătească pentru adevăr, fără să descurajeze vreodată şi fără să se abată de la calea dreaptă - şi iată că, dînd mărturie în faţa regelui Agrippa că şi acum stă neclintit pe piatra credinţei, nu pune nici un merit pe seama sa, ci recunoaşte pe faţă şi fără ocolişuri că în toţi acei ani grei a avut ajutor de la Dumnezeu.

Purcezînd pe calea creştină, adeseori te uiţi cu frică la arena vieţii care îţi stă înainte, prevezi că te aşteaptă o mulţime de primejdii în viitor şi te temi, fiind supus ispitelor, că nu vei rezista în credinţa ta pînă la sfîrşit. Vei găsi, însă, sprijin în aceste cuvinte ale Apostolului. Dumnezeu te va ajuta în fiecare zi, în fiecare nevoinţă, la fiecare pas primejdios din viaţă - trebuie doar să nădăjduieşti zi de zi în El, să-I fii credincios, şi ajutorul Lui va veni neîntîrziat. El nu ne va lăsa de izbelişte niciodată, va veni în clipa cînd avem cea mai mare nevoie de el. Ca să primeşti acest ajutor trebuie să mergi înainte cu curaj, fără şovăială, împlinindu-ţi datoria în rugăciune, cu deplina încredinţare că rugăciunea ta nu va rămîne fără răspuns. Ajutor de la Dumnezeu ni se va da numai atunci cînd vom împlini voia lui Dumnezeu.

Oamenii s-au obişnuit cu căderile şi le privesc cu indiferenţă, ca pe nişte atribute inevitabile ale vieţii de zi cu zi. A cădea într-un păcat sau în altul şi a nu te ridica e pentru ei ceva firesc. Menirea dată de Dumnezeu omului este ca el să stea neclintit pe acea Piatră care este Christos.

30 martie – În viaţă totul este milostivire ,,Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 5, 18) Ce-ar putea să ne uşureze şi să ne înalţe sufletul, să ne risipească descurajarea şi îndoielile? Ce-ar putea să ne îmbărbăteze pe calea vieţii? Recunoştinţa, adică mulţumirea adusă lui Dumnezeu în mod conştient, viu, din inimă, pentru tot ce ni se întîmplă.

Un oarecare credincios cădea adesea în descurajare, şi prin aceasta nu împlinea voia lui Dumnezeu despre care vorbește Sfîntul Apostol Pavel. Cineva l-a sfătuit săşi însemneze într-un caiet toate milostivirile trimise de Dumnezeu. După ce au trecut cîteva luni, caietul era plin.

Milele dumnezeieşti, pe care altfel le dăm repede uitării, erau însemnate pe hîrtie şi în inimă, însă descurajarea tot mai cuprindea cînd şi cînd sufletul omului cu pricina. „Îmi era de ajuns atunci, spunea el, să mă uit în caiet, să mă afund din nou în dragostea de care a dat dovadă Dumnezeu față de mine, ca într-o clipă să se risipească toţi norii: un val cald de bucurie şi de nădejde îmi umplea inima, şi nu mai voiam decît să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi să Îl laud la nesfîrșit”. Da, nu tot ce ne trimite Dumnezeu pare milostivire: unde lucruri ni se par poveri cu neputinţă de îndurat, şi atunci mulţumirea e înlocuită de văicăreli. Înţelege, suflete credincios, că absolut orice se întîmplă în viaţa ta este o milă dumnezeiască, oricare ar fi vălul sub care se ascunde ea. Credinţa ta să ridice vălul, şi vei descoperi mila, şi ea va pătrunde în tine. Aşa a fost cu regele Iezechia atunci cînd, amintindu-şi încercarea prin care trecuse, zicea aşa: ,,Iată, spre bine mi-a fost mie amărăciunea cea mare... și noi, în toate zilele vieţii noastre... vom cînta cîntări în Casa Domnului, fiindcă în toate acestea este viaţa duhului meu” (Isaia 38, 17, 20).

Orice necaz, orice strîmtorare şi orice osteneală ne sînt trimise pentru a întări viaţa duhului nostru, care învaţă să mulţumească pentru toate lucrurile ce ne-au făcut să plîngem, fiindcă tot ele ne-au învăţat să lăudăm pe Dumnezeu. (va urma)

Problema religiei în şcoli acum 100 de ani Cu sau fără religie în şcoală? Această întrebare năştea controverse şi în urmă cu mai bine de 100 de ani. Unii gînditori criticau în termeni foarte duri transformarea religiei în materie şcolară şi cereau înlocuirea acesteia cu ore de „morală pozitivă“. În 1912, un medic spunea: „Oameni buni, avem nevoie de şcoli şi de cultură, nu de popi şi de ignoranţă!“ Unii universitari şi filosofi români considerau, în urmă cu un secol, că locul religiei nu este în şcoală. Şi atunci opiniile erau, ca şi acum, împărţite. Discuţia de azi legată de ora de religie în programa şcolară nu e una nouă, ci durează de mai bine de un secol. Filosoful Vasile Conta, savantul Victor Babeş, medicii ieşeni Panait Zosin şi Constantin Thiron sînt doar cîţiva dintre gînditorii şi oamenii de ştiinţă ai veacurilor trecute care s-au opus vehement prezenţei religiei în şcoală şi au mărturisit aceasta public, inclusiv prin intermediul revistei bilunare „Raţiunea“, care a apărut la Bucureşti între 1911 şi 1914. Unii dintre aceştia au cerut interzicerea totală a învăţămîntului religios în şcoală, au criticat donaţiile către Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), spunînd că sînt o „adevărată epidemie“ şi îşi exprimau dezamăgirea că oamenii nu se mobilizau la fel cînd era vorba de şcoală - fapt extrem de actual, deși, de la acel moment, a trecut mai bine de un secol.

De ce am fost născut în astă lume?

E întrebarea ce ades mi-o pun; Nu înțeleg, e-a Domnului minune Căci sînt aici! El m-a făcut din scrum!

Am fost făcut cu mare măiestrie.

Avînd în mine două entități!

E omul fizic, cel făcut din glie În el a pus Stăpînul două vieți!

E viața-n trup ce o trăim în lume Călătorind cu patos pe pămînt.

Omul se-avîntă ca să-și facă un nume!

Uitînd că nu sîntem decît un gînd!

A doua viață, viața cea eternă Ce-o dobîndim cînd drumul vom sfîrși Atunci vom fi o entitate demnă De locul ce în cer vom dobîndi!

Omul spiritual în trupul fizic Noi îl purtăm cît sîntem pe pămînt Apoi dispare tot ce-i efemeric Pășind pe veci pe un pămînt ce-i sfînt.

George Lupșea

De cînd religia e materie şcolară

Sămînța bună

Religia a devenit materie şcolară în timpul lui Cuza, mai precis în 1864, cînd a fost introdusă prin Legea asupra Instrucţiunii, promulgată la 5 decembrie 1864.

Acea lege transforma învăţămîntul religios într-unul obligatoriu. Influenţa franceză de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea s-a simţit şi asupra educaţiei. Aşa au apărut primele iniţiative de scoatere a religiei din şcoală.

Unde punem virgula?

Ministrul care a zis „stop!“ religiei Potrivit istoricului ardelean Marius Rotar, ministru al Educaţiei în 1881 (ministru al Instrucţiunii Publice, în titulatura de atunci) era filosoful Vasile Conta. Gînditorul ceruse scoaterea învăţămîntului religios din şcoală, dar iniţiativa sa a fost în van. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1894, un congres al învăţătorilor de la Ploieşti vota, în unanimitate, o rezoluţie prin care se cerea laicizarea învăţămîntului primar. La fel, în van.

Nimic nou sub soare nici după un secol Un liber cugetător al Secolului al XX-lea, medicul ieşean Constantin Thiron (1853-1924), vorbea în termeni foarte duri despre religia ca disciplină şcolară în revista „Raţiunea“. Acesta considera donaţiile pe care le făceau credincioşii bisericilor „o calamitate, o adevărată epi­ demie“ şi regreta că românii nu se mobilizau la fel şi cînd era vorba de şcoală. Aceeaşi publicaţie compara, tot în 1912, cîţi bani dădea statul bisericilor şi şcolilor. „Conform Raţiunii, pe anul financiar 1911-1912, bugetul în România fusese de 9.195.744 de lei pentru Casa Bisericilor şi doar 5.180.705 de lei pentru Casa Şcoalelor. În consecinţă, se aprecia faptul că: «Statul întreţinea 780 de paraziţi călugări în 38 de mînăstiri şi schituri şi 1.752 de călugări în 30 de case de prostituţie care se numesc mînăstiri de maici. Ce folos trage societatea de pe urma acestor trîntori? Desigur că nimeni nu poate răspunde»“.

Ideile radicale ale lui Thiron mergeau atît de departe încît a cerut, în 1909 şi 1911, desfiinţarea seminarilor teologice, a facultăţilor de teologie şi a şcolilor de cantor.

Propunea înlocuirea religiei în şcoală cu ore de morală pozitivă şi sugera ca Facultăţile de Teologie şi seminarile teologice să fie transformate în „licee, gimnazii sau şcoli de comerţ, agricultură, industrie şi meserii“.

Constantin Thiron credea că, dacă ideile sale ar fi fost puse în practică, ar fi dus la „supremaţia învăţătorului şi institutorului laic asupra preotului, care este o rămăşită medievală, anacronică, biblică, anti-ştiinţifică şi un exploatator al pungii credincioşilor”.

Ce ziceau învăţătorii pe vremuri În aceeaşi revistă, Rațiunea, un învăţător, pe nume N.E. Raţiu, critica, într-o rubrică numită „Cultura

,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!

Bucurați-vă și săltați de veselie, pentru că răsplata voastră este mare” (Matei 5.7, 12) Cînd țarul Alexandru al III-lea a venit la tron în anul 1881, multe lucruri s-au schimbat în viața Rusiei.

Toleranța a fost înlocuită cu intoleranța și cu naționalismul acerb. Limba rusă a fost impusă tuturor naționalităților conlocuitoare. Faptul acesta a stîrnit reacții îndreptățite din partea oamenilor.

Pe masa de lucru a țarului a ajuns cererea unei femei poloneze pentru grațierea soțului ei, învățător, condamnat pentru că ținea cu tot dinadinsul să predea limba lor maternă copiilor. Pe cererea femeii, țarul scrisese cuvintele: ,,Grațiere cu nici un chip, deportare în Siberia!”. În lipsa țarului, soția acestuia, Maria, a citit cererea. Inima ei s-a înduioșat. Contînd pe respectul pe care Alexandru i-l purta, Maria a șters cu un vîrf de cuțit virgula de la locul ei, apoi a luat pana și a așezat virgula mai la început. Acum hotărîrea suna astfel: ,,Grațiere, cu nici un chip deportare în Siberia!”.

Vezi cît de mult contează o virgulă? Să ne lăsăm folosiți de Dumnezeu în ocaziile care ni se oferă în viață și astfel să practicăm binele sub călăuzirea divină. Ce număr însemnat de astfel de ocazii se pierd din cauza nepăsării, a neglijenței, a cuvintelor, a atitudinilor, a locului unde punem virgula...! Să ne lăsăm luminați de Scriptură pentru a cunoaște binele suprem, dumnezeiesc, și, cu ajutorul Domnului, să-l punem în practică!

Românească”, conţinutul manualelor de religie. Potrivit acestuia, în manuale apăreau pilde privind vindecările miraculoase cu ajutorul preoţilor care îi puteau face pe elevi să desconsidere ştiinţa şi medicina.

Un institutor ieşean, Constantin V. Buţureanu, pleda în 1910, pentru o şcoală fără religie. În cartea „Curente pedagogice“ (apărută la Iaşi, 1910, la Editura H. Goldner), Buţureanu a preluat ideile lui Ferdinand Buisson, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1927) şi considera copilul drept „persoana pe care nimeni nu are dreptul de a o trata ca pe un lucru al său”. În plus, institutorul mai credea că „statul care asigură libertatea persoanelor, mai cu seamă a acelora care nu se pot apăra singure, are datoria de a apăra persoana în formaţiune contra oricărui abuz de autoritate din partea persoanelor adulte care se însărcinează cu ea”.

Primii politicieni care au susţinut ideea laicizării învăţămîntului au fost socialiştii români grupaţi în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, partid apărut la 1893 şi reformat la 1910 în Partidul Social Democrat.

Florina Pop

RM

21

Vineri, 12 iulie 2019

S , ase,

S mai i rdem - De ce angajați numai funcționari căsătoriți?

- Fiindcă aceștia niciodată nu se grăbesc acasă. *** Doamna Braun este foarte îngrijorată de prima ei călătorie cu avionul.

- Nu te teme, dragă, ­­- o încurajează soțul. Închipuie-ți cîte scrisori primim noi ,,par avion” și nici una nu se pierde... *** Un tînăr autor începător întreabă redactorul: - Ați citit nuvela pe care v-am trimis-o prin poștă?

- Da, am citit-o cu mult înainte de nașterea dumneavoastră... *** O cunoscută stea de cinema se duce la medic și, înainte de a începe consultația, ea întreabă: - Să mă dezbrac?

- Inutil! Sînteți actriță. Ieri am fost la cinema și v-am văzut pe ecran lat. *** Un autor dramatic se destăinuie prietenului său:

P I Mo c c h io !

- Piesei mele nu-i priește timpul!

- Cum așa?

- Sau este timp frumos și oamenii se duc la plimbare, sau plouă și stau în casă. *** - Închipuiți-vă ce s-a întîmplat: o mașină a călcat un coșar!

- Vezi, astăzi omul nici pe casă nu se poate feri de mașini!

- Frumusețea d-voastră este de-a dreptul uluitoare.

- Nu vă cunosc, domnule!, se indignă frumoasa femeie.

- Ah, scuzați, doamnă, v-am confundat cu alta. *** Vorbesc doi prieteni despre o reprezentație teatrală: - Este o reprezentație foarte plic­ ticoasă. Îți recomand să pleci după al doilea act.

- De ce după al doilea?

- Fiindcă după primul o să fie mare aglomerație.

*** Un om politic a fost chemat să vorbească la școala unde a învățat cînd era copil: - Zîmbetele voastre îmi redau copilăria! Dragi copii, de ce sînteți atît de fericiți?

- Pentru că, dacă continuați să vorbiți, scăpăm de lecția de geografie.

*** - Cunoașteți stenografia, domnișoară?

- Încă nu, domnule director, dar o vorbesc curent...

*** Bernard Shaw a spus cîndva: - Acum, cînd am început să zburăm în aer ca păsările, să plutim sub apă ca peștii, nu ne mai rămîne decît să începem să trăim pe pămînt ca oamenii...

*** - Știți că savanții nu sînt încă de acord dacă Sfinxul din Egipt este femeie sau bărbat?

- Cred că adevărul, ca de obicei, se află la mijloc.

*** Scriitorul englez George Bernard Shaw, fiind la teatru, fu uimit de frumusețea unei femei din sală. Se apropie de ea și îi spuse:

*** Scriitorul Alexandre Dumas – fiul l-a ajutat odată pe un țăran să-și urce căruța pe un deal, care era trasă de un măgar, împingînd din urmă. Cînd au ajuns

în vîrful dealului, țăranul i-a mulțumit frumos: - Vă mulțumesc mult, domnule. Vă dați seama cît de greu aș fi urcat dealul cu un singur măgar. *** La o ședință de spiritism soția cheamă spiritul soțului ei: - Tu ești, Nelule?

- Da, eu sînt, Vetuțo! Pe o luncă frumoasă, plină de vaci.

- Desigur te plictisești îngrozitor!

- Deloc! Eu aici sînt taur! *** Vorbesc doi scriitori: - Deseori scriu pînă tîrziu noaptea, iar după aceea nu mai pot să adorm!

- Atunci încearcă să citești ce ai scris... *** - Dacă priviți de la înălțimea celor 90 de ani pe care îi aveți, stimată doamnă, ce considerați drept cea mai mare realizare în viața dvs.?

- Că nu mai am dușmani!

- Este foarte frumos să nu mai ai nici un dușman pe pămînt, dar cum ați procedat?

- Toți au murit!

22

Vineri, 12 iulie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (1) (urmare din pag. 1) A rememora astăzi, la aproape 11 ani, evenimentele din decembrie 1989 înseamnă a răsuci cuţitul în rana istorică a unui Popor veşnic minţit, batjocorit, tîlhărit. Pentru drepturile sacre ale acestui Popor v-aţi ridicat voi, pentru arborele cu fructe dulci al Libertăţii, gîndindu-vă că aveţi doar o existenţă de trăit şi că e mai bine să fii o zi vultur decît o viaţă întreagă vrabie. Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii! În toate epocile istorice şi pe toate meridianele aşa a fost, mereu au căzut cei mai buni, iar supravieţuitorii s-au simţit trădaţi, jigniţi, priviţi ca un fel de paria ai societăţii. „Canalia de uliţi”, despre care scria doctrinarul naţional Eminescu, n-are altă bucurie decît să stea pe marginea şanţului şi să aplaude ducerea la eşafod a eroilor, care au vrut să facă ceva bun pentru semenii şi pentru Ţara lor. Vă întrebaţi mereu cum a fost posibil să vă fie furată Revoluţia, care e momentul acela în care voi aţi fost daţi la o parte şi s-au strecurat în scenă, din culise, nişte actori pe care nu-i mai văzuserăţi niciodată.

Am să vă răspund prin reproducerea unei stampe dramatice, ce se referă la acel declic istoric care a transformat Revoluţia Franceză în contrariul ei, pînă s-a ajuns, din nou, la dictatură!

Niciodată nu strică un apel la Istorie, pentru simplul motiv că numai aşa vom înţelege seriile logice cu care lucrează destinul, şi numai aşa vom cîştiga înţelepciune. Pentru că asta e drama României la ora de faţă: aproape toată lumea vrea să cîştige fie alegerile, fie poziţii privilegiate, fie bani la Robingo sau din alte marafeturi, dar nimeni nu vrea să cîştige minte. Am să reproduc scena tulburătoare, petrecută într-o zi de iulie a anului 1794, la Paris: „E dimineaţă. Apele Senei sclipesc în bătaia soarelui, oamenii zoresc la treabă, în timp ce brancardierii, în număr de 4, care-l transportă pe Incoruptibil la Conciergerie, s-au oprit să mai răsufle la Pont-Neuf. Robespierre e aşezat într-un fotoliu, cu capul învălătucit în bandaje, cu ciorapii căzuţi peste pantofi, cu ochii închişi. (...) O nouă epocă începe, cu noi conducători şi noi victime.

Conspiratorii şi-au atins scopul. Franţa îşi însuşeşte victoria lor şi face din ea sfîrşitul Revoluţiei.

O dată cu Robespierre, autoritatea iacobină se prăbuşeşte, proorocul e zdrobit şi credincioşii se risipesc în toate vînturile. Conspiratorii care au dat această lovitură de stat nu-şi dau încă seama că nu alcătuiesc un bloc omogen, că s-au adunat laolaltă numai de frica aceluia care acum urmează să moară. Mîine, deosebirile şi duşmăniile dintre ei vor începe. (...) Unde era Poporul ieri, unde va fi mîine? (...) La tot pasul cortegiul se poticneşte.

Robespierre deschide ochii şi-i închide, îndată, la loc. Urletele sporesc, cîteva cumetre se iau de mînă şi încing o horă în jurul căruţelor. Un băiat de măcelar înmoaie o mătură într-o găleată plină de sînge de vită şi stropeşte obloanele casei.

Robespierre nu vede nimic din această scenă.

Sufletul său e atît de îndurerat, încît orice altă senzaţie a dispărut. Simte ca un val ce se sfarmă şi se scurge într-o nedesluşită mulţumire: vino, moarte blîndă, vino repede, frumoasă moarte! (...)

Abia pe la 6 şi jumătate seara cortegiul a ajuns la eşafod. Imensa piaţă, de la terasa Tuileriilor pînă la intrarea în Champs-Elysées, e o mare de capete. (...) Din mii de piepturi izbucnesc urlete la fiecare cap care cade în sac. Robespierre a fost lungit pe jos. Nemişcat, el priveşte spre cer, în timp ce prietenii săi mor. Acum, i-a venit rîndul lui SaintJust. Palid, dar impasibil, cu capul sus – capul lui frumos – el urcă treptele eşafodului; la urechile lui, cerceii se leagănă fără zgomot. Pe dînsul moartea nu-l sperie. Oamenii mari nu mor în pat – a spus

el într-o zi. El nu e o victimă a morţii, e stăpînul ei. (...) Robespierre urmează să moară penultimul.

Rănitul, legat, e ridicat în picioare şi urcă repede şi hotărît treptele, iată-l acum sub cerul încă luminos al amurgului de vară. Vuietul mulţimii se dezlănţuie ca un uragan. Ce sînt urletele astea? Ce sînt oare miile astea de braţe întinse, miile astea de guri deschise, ochii ăştia? Să fie oare Poporul, Poporul Francez?

Nu, e cu neputinţă, am cunoscut doar Poporul, i-am simţit doar răsuflarea, glasul lui m-a mîngîiat noaptea cînd lucram, aplecat peste măsuţa mea. Nu, eu singur ştiu ce e Poporul şi duc taina cu mine în mormînt. Aici, gîndurile îi sînt înterupte. Călăul s-a apropiat de el şi, dintr-o mişcare, i-a smuls bandajul de pe obraz. Îngrozitoarea rană apare, falca atîrnă de un fir, sîngele ţîşneşte din căscătura enormă a gurii. Robespierre scoate un răget atît de puternic, atît de ascuţit, încît e auzit în capătul celălalt al pieţii.

O rană care nu mai conteneşte să sîngereze şi un ţipăt atotputernic, de durere – astfel apare în clipa supremă Incoruptibilul, în faţa Poporului, înainte de a fi înhăţat de călău şi culcat sub cuţitul ce cade neînduplecat” – am încheiat citatul din lucrarea „Robespierre”, de Friedrich Sieburg. Şi în Revoluţia Franceză, şi în Revoluţia Română, îngerul morţii şi-a fîlfîit aripile, cu care a secerat atîtea şi atîtea vieţi nevinovate. În ceea ce ne priveşte, un Occident cinic a vrut un spectacol de 5 stele, în direct, şi l-a avut. După care ne-a abandonat din nou, ca de atîtea ori de-a lungul Istoriei. Am rămas noi cu morţii noştri, să ni-i plîngem, să ni-i îmbălsămăm, să ni-i îngropăm, să le facem slujbe de pomenire, după datina creştină. Peste 1.000 de morţi – şi nici măcar un singur făptaş!

Aşa ceva numai la noi se putea întîmpla!

Primul asasinat de răsunet din Istoria modernă a României a avut loc în iunie 1862, cînd, trecînd cu caleaşca pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, premierul întîiului guvern al Principatelor Unite, Barbu Catargiu, a fost împuşcat. Avea numai 55 de ani. Ei, bine, nici astăzi nu se ştie cine l-a omorît, deşi toate bănuielile au căzut pe Aga, şeful Poliţiei.

Apoi, s-au produs crime politice cu nemiluita, ceea ce ar trebui să ne facă să ne gîndim serios la legenda conform căreia noi, românii, am fi cei mai blajini oameni din lume. Mă refer numai la două asasinate care au zguduit acest Secol XX: împuşcarea savantului Nicolae Iorga şi împuşcarea Mareşalului Antonescu, i-a pedepsit cineva pe criminali? Nici vorbă, au trăit, bine-mersi, pînă la adînci bătrîneţe, unii mai trăiesc şi acum. Mă gîndesc la toate acestea, cu voce tare, pentru că asta vă frămîntă şi pe voi, revoluţionarii, şi e firesc să fie aşa, fiindcă fără morală şi fără dreptate nu putem trăi. Atunci, în preajma acelui Crăciun tragic, s-a murit în sute de feluri, sîngele „mieilor neprihăniţi” a înroşit zăpada, dar, ca un făcut, parcă i-ar fi ucis o ploaie de gloanţe rătăcite, de la vreun poligon prost amplasat, aşa cum am văzut la televizor că s-a întîmplat zilele trecute, cu o femeie din Moldova. Aceasta mi se pare cea mai mare şi mai sinistră MUŞAMALIZARE din întreaga Istorie a României! Nu se poate una ca asta! Ce fel de Justiţie şi Poliţie are România, care n-au fost capabile să prezinte în faţa Ţării nici măcar un singur asasin? Sau poate că n-au avut interesul s-o facă! Am convingerea tot mai fermă că unele forţe politice care s-au perindat dinaintea ochilor noştri n-au vrut să se afle adevărul despre morţii din decembrie 1989. Acei oameni nevinovaţi le mustră cugetul şi nu-i lasă să doarmă, le fac să le sîngereze pîinea în gură, iar icrele negre se fac icre roşii, de sînge, şi morţii aceia le tulbură apa albastră a piscinelor şi vacanţele peste hotare, înspăimîntîndu-i că dolarii din bănci li se fac,

peste noapte, scrum şi cenuşă. Numai în pielea unor ucigaşi de copii să nu fi! Aia nu mai e viaţă, e putrezire de viu, parcă furiile Antichităţii greceşti – Eriniile – te hăituiesc şi îţi fac viaţa un iad.

Acum, în clipa în care vă vorbesc, aşa după cum probabil unii dintre dvs. ştiu, trăiesc şi eu nenorocirea unui deces în familie. E cumplit cînd prapurii funerari îţi flutură la poartă, te ghemuieşti în tine, te faci mic, iar în faţa grozăviei care te-a lovit îi dai dreptate Apostolului Pavel, care spunea: „Eu sînt un vierme!”. Şi, totuşi, am scrîşnit din dinţi, m-am mobilizat sufleteşte şi am venit la întîlnirea de azi pentru a lua tărie unii de la alţii, fiindcă avem nevoie şi, dacă nu vom fi uniţi, ne vor aştepta vremuri şi mai grele.

Aduc astăzi, din oraşul-martir Braşov, oraşul iubitei şi regretatei mele mame, un fierbinte omagiu tuturor morţilor ştiuţi şi neştiuţi ai Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, acolo unde sînt, dincolo de bine şi de rău, îi asigur că Patria nu i-a uitat şi le va fi veşnic recunoscătoare! Fără jertfa lor, noi nu ne-am mai fi adunat astăzi, aici, şi nu ne-am mai fi bucurat de cea mai strălucitoare coroană de aur, care e Libertatea. Atunci cînd, prin voinţa lui Dumnezeu şi votul alegătorilor, voi veni la Putere, voi debloca mecanismul infernal al minciunii şi voi afla Adevărul despre genocidul din Decembrie 1989, iar Adevărul, vorba Bibliei, ne va libera! Nicăieri şi niciodată, nimic nu s-a putut construi pe cadavre!

Iată de ce n-avem spor şi nu se încheagă nimic, iată de ce se surpă totul şi parcă păşim pe o mlaştină, care ne soarbe la fund, zi de zi, lună de lună, an de an. Şi nu va fi linişte în România şi Dumnezeu nu-Şi va întoarce faţa către noi pînă cînd nu se va şti cine şi din ordinul cui a ucis, cu sînge rece, atîţia semeni de-ai noştri, astfel încît asemenea „abatoare cu public” să nu mai fie posibile niciodată în Ţara noastră! Am să fiu eu apărătorul vostru, tocmai pentru că batjocura la care sînteţi supuşi a ieşit din sfera penală şi a intrat, violent, în conflict cu credinţa creştină care m-a călăuzit întreaga viaţă!

Ticăloşia acelora care s-au tot spălat pe mîini, ca Pillat din Pont, deja nu mai intră sub incidenţa Justiţiei – ci sub incidenţa Bisericii. Există crime imprescriptibile, care n-au cum să fie ascunse, şi nici iertate, pentru că însăşi specia umană, prin natura ei, strigă după dreptate. Prea ne cred unii proşti, prea se cred ei nespus de deştepţi, prea se îmbată cu iluzia că dacă ei spală bani negri pot să spele şi petele de sînge din cartea de Istorie. În ceea ce mă priveşte, eu sînt printre puţinii care au consacrat o carte evenimentelor din Decembrie 1989, cu prilejul jubileului de 10 ani – e vorba de „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”.

Totodată, de 10 ani încoace, de fiecare Moş Nicolae, desfăşor programul umanitar intitulat „Orfanii Revoluţiei”, prin care acord daruri celor peste 150 de copii din Bucureşti, pe care acele atrocităţi i-au lăsat fără unul sau fără ambii părinţi. Privirea tristă şi mustrătoare a acestor prichindei, care între timp au crescut, fiindcă aşa e legea firii, ne urmăreşte şi parcă ne cere să facem ce trebuie făcut. Totuşi, vreau să vă întreb: unde sînt acei politicieni care, în primii ani, au jucat mascarada evlaviei creştine pe la tot felul de parastase şi troiţe, dîndu-şi ochii peste cap şi făcîndu-şi cruci pînă la pămînt? Au dispărut ca potîrnichile, putred de bogaţi, şi v-au lăsat pe voi cu rănile şi sărăcia voastră! Ani de zile s-a minţit că eu aş fi împotriva revoluţionarilor, dar uite că eu am rămas lîngă voi.

Doamnelor şi domnilor, am insistat mai mult asupra acestei teme, pentru că ştiu că vă frămîntă şi nu vă dă pace. Mai ştiu că nici dvs., nici eu nu sîntem oameni răzbunători. Românul vede, înţelege şi iartă multe, cu o singură condiţie: să nu fie pălmuit obrazul lui moral, cum scria Nicolae Iorga.

Astăzi, societatea românească s-a transformat din „zidul plîngerii” în „zidul morţii”, cum vedeam la bîlciurile copilăriei. (va urma)

RM

23

Vineri, 12 iulie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (28)

„Mai însemnez cîteva instantanee de la Aca­ demie. D. Zamfirescu – cu „a“ nazal, pronunțat franțuzește – azi om foarte bogat, căruia îi place să dea academicienilor mese cu șampanie la Automobil Club, are, cu toate părțile umbroase ale activității sale politice și cu toate elasticele concepții morale, farmecul omului de bun gust și de talent. Frumos, mai ales acum, cînd părul și mustața îi sînt albe, elegant în mișcări, pasionat în vorbă, el își concepe rolul său de academician în a strînge rîndurile și a crea atmosfera de seninătate academică în mijlocul patimelor politice. Mai ales m-a atins plăcut entuziasmul sincer ce-l are cînd i se pare că un tînăr solicitator de premii are talent. Iorga, ca totdeauna, e indignat de cineva. De astă dată, întîia vorbă ce mi-a spus-o a fost ca să mă blameze pentru că pot să-l încurajez pe Blaga și să vorbesc de bine despre acest tînăr, căruia îi prevestește casa de nebuni; a doua vorbă a fost că Mihalache Dragomirescu, cu care se ceartă în gazete, acum pe tema traducerii acestuia din Shakespeare, e un prost; a treia că Nistor, care îi e adversar politic, este și om de nimic. Așa le vede el toate, pătimaș, sub puternica și covîrșitoarea reflectare a tuturora în lumina părerilor sale. Acum s-a întors la Sămănătorul său, voind azi, cînd ne zbuciumăm toți să distrugem noimele altor vremuri, să mai credem în ceea ce atunci de fapt era bun. Ramurile pe care le conduce fac o detestabilă impresie. Și, cu toate astea, Iorga continuă a fi omul mare și prodigios, cum numai o dată se naște cîte unul în fiecare secol! Cu Sadoveanu vorbeam ieri despre literatura «nouă». Constatăm amîndoi că am ajuns la vîrsta cînd ni se pare că «pe vremea noastră» lucrurile erau altfel, mai bune. Cred însă că nu e numai veșnica părere a omului care, îmbătrînind, regretă tinerețea pe care n-o mai simte cu cei tineri, ci sînt convins că am dreptate. Între cei de azi, afară de cîțiva, ca Lucian Blaga, Topîrceanu, Nichifor Crainic și I. Pillat, nu sînt talente mari care să se impună, așa cum acu douăzeci de ani s-a (sic!) impus un Anghel, Iosif, Brătescu-Voinești, Sadoveanu, Sandu, Cerna. Dibuitori care scriu mult, fără răbdarea de a lăsa să se coacă lucrurile în saltar, grăbiți să publice, vînînd imagini nouă, dorind să rupă forma tradițională, nu fiindcă în ea nu mai încape bogăția sufletului lor, ci fiindcă simt că nu sînt în stare să atragă atenția publicului prin noutatea conținutului și fac deci apel la bizareria cadrului. Și iarăși constatăm amîndoi, cu plăcere, cum la generația tînără crește tot mai mult sincera admirație pentru Iosif. Mă tem însă că acest lucru e mai mult o modă, căci în același timp dispare aproape orice contact cu Eminescu și cu Creangă.

– Ce-ți place mai mult, Sextile, mă întreabă Sadoveanu, acuma, cînd le recitești, din poeziile lui Eminescu?

– Toate. Iată, zilele trecute, cînd o doamnă cu mult talent a citit într-o societate Satira IV, eu am trăit-o din nou, am descoperit atîtea lucruri noi în poezia asta, încît mi se părea că niciodată n-o citisem cu atenție…

– Așa e. Asta e mărimea geniului lui Eminescu. Într-un vers el a țintuit o problemă și de cîte ori îl recitești, găsești lucruri noi. Cu toate astea, mie, acuma, în preajma celor 40 de ani, îmi plac mai mult micile sale poezii de dragoste.

Tot mai mult mă conving ce operă bună fac Pârvan și Simionescu-Râmniceanu la «Cultura națională».

Acesta din urmă și-a dedicat toată munca instituției.

Numai dacă ar fi ceva mai mlădios și mai apropiat, mai puțin estet și mai cald în contactul cu scriitorii”.

Dar, să revin la Ovid Densușianu. În Condica de Drum a celuilalt cronicar, Vasile Popa, el scrie cu o caligrafie miniaturală ceva trist, desprins parcă din Legea Talionului: „Să fii prea bun cu cei răi, prea îngăduitor cu dușmanii de veacuri e să necinstești pe atîția care au murit de mîinile lor. Mormintele lor se neliniștesc. Ov. Densusianu”. Semnătura lui revine

după 3 ani, în iunie 1919: „O țară pe care au mărit-o vitejii așteaptă mărirea desăvîrșită prin sufletul tutulor.

Ovid Densusianu”.

94) LUDOVIC MRAZEK. Geograf și petrograf.

Născut la Craiova, în 1867, și mort în plin război mondial, în 1944. A fondat și a condus Institutul Geologic al României. Membru și președinte al Academiei Române

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (72) (1932–1935). Dacă ar fi să-l credem pe Stelian Popescu, geologul a afirmat că la Moreni n-are cum să fie descoperit petrol, iar dacă, totuși, se vor găsi zăcăminte, el e în stare să le bea. Ar fi putut să se înece, fiindcă „aurul negru” gîlgîia, din belșug, în zonă. El n-a prea înțeles menirea peregrinului transilvan, așa că l-a tratat ca pe un simplu drumeț, din aceia pe care i-a întîlnit el prin prospecțiunile sale montane: „Urez călătorie bună și succes excursionistului Vasile Popa. L. Mrazek. Buc. 9 Mai 1916”. Îl reîntîlnim după război, la o altă pagină, cu o altă stare de spirit: „Am semnat în 1916; pun acum semnătura mea cu și mai mare bucurie pe aceste pagini.

L. Mrazek. 6 martie 1920”.

95) FREDERIC STORCK. Fiu al lui Karl Storck, sculptor german, stabilit pe meleagurile noastre în anul 1849. Fără doar și poate, botezat astfel în memoria lui Frederic cel Mare care, de mai bine de 200 de ani, îi fascinează pe atîția germani. Fritz se naște la București, în 1872, anul în care murea Ion Heliade Rădulescu (îngropat în curtea Bisericii Mavrogheni, de la Șosea) – fac precizarea asta, pentru că, peste ani, Frederic Storck îi dedică un portret memorabil, după o fotografie, ceea ce nu se va întîmpla cu un alt scriitor important, Al. Macedonski, pe care îl pictează după cîteva ședințe în care poetul i-a pozat. Au rămas de la el mai multe sculpturi frumoase, presărate prin cimitire (mai ales la Bellu), dar și prin diferite orașe ale țării. În copilărie, priveam cu încîntare Acvila lui, de la Piața Rond (George Coșbuc) din București, care, după sistematizarea zonei, din anii ’80, nu știu unde a dispărut. Mă amuza faptul că un om pe care îl chema Barză (asta înseamnă Storck în nemțește) a sculptat o Acvilă. Moare în 1942, la vîrsta de 70 de ani. Notița lui sună astfel: „17 Iunie 916.

Arta se hrănește cu ideal, iar idealul îl găsește ori cine (sic!) conform cu sufletul său. Fr. Storck”. Neamțul, tot neamț: după ce Germania tatălui său a luat bătaie, el se dovedește un spirit superior și reapare, la un interval de 5 ani, cu vorbe și mai bine simțite: „Arta va îndeplini unirea în modul cel mai ideal: frumusețea sufletească a tutulor românilor. Fr. Storck, 31 Mai 921”.

96) ION PILLAT. Nepotul de soră al primuluiministru din acea perioadă, Ion I. C. Brătianu. Născut în 1891, la București – chiar în anul în care, la moșia de la Florica, murea bunicul său, Ion C. Brătianu. Poet de factură neoclasică, eseist, traducător. Pastelurile sale sînt, și azi, o sursă inepuizabilă de frumusețe bucolică.

A tradus din operele lui Goethe, Baudelaire, T. S. Eliot, Paul Valéry. Încununat cu laurii Premiului Național de Poezie pe anul 1936. Moare tînăr, în 1945, dar numele lui nu se stinge, fiindcă lasă un fiu, Dinu Pillat, la fel de înzestrat ca scriitor și, din păcate, la fel de timpuriu dispărut (și fiu, și tată, mor, în mod straniu, la 54 de ani!).

Aici, tînărul poet era în vîrstă de 25 de ani și scrie, cu creion chimic, o deviză pe care o credea a familiei sale, dar care fusese formulată, pentru prima oară, de Ioan Slavici: „Prin noi înșine! I. Pillat. 22 iulie 1916”. Bisează și el, după 4 ani, și tot cu creionul – amănunt pe care mi-l explic prin obiceiul poetului de a desena permanent (s-au păstrat numeroase portrete făcute de el): „Dacă ar fi toți românii ca Dl. Vasile Popa România mare s-ar întinde pînă la Tisa. Ion Pillat. 31 Martie 1920”.

97) PAUL RIEGLER. Medic veterinar. Născut în 1867 la Roman. A înființat Institutul Pasteur (1909).

Director al Școlii Superioare de Medicină Veterinară din București (1910–1919). Ulterior, decan al Facultății de

Medicină Veterinară din Capitală. Un veritabil savant și creator de școală în domeniul microbiologiei.

Rămîne în istoria științei românești prin faptul că a pus bazele învățămîntului veterinar de la noi din țară. Moare în 1937. Nu cred că a înțeles prea bine ce dorea fostul cioban de la el, așa că nu a pus decît semnătura și un surogat de dată: „Riegler 2 aug.”.

98) ION RUSU ABRUDEANU. Publicist. La 10 decembrie 1900 înființează, la București, „România ilustrată. Revistă de familie”. Aceasta apare, cu unele întreruperi, pînă în martie 1914. La ea colaborează Caragiale, Coșbuc, Topîrceanu, Sadoveanu, Macedonski, Goga ș.a. În 1921 publică un volum de referință: România și primul război mondial. O altă carte de valoare a acestui om aproape uitat este Moții.

Calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit. Studiu istorico-politic (1928). Un volum deosebit de „rău”, care se vede că e scris fie la comandă politică, fie pe fondul unor resentimente și răbufniri personale, este Păcatele Ardealului față de sufletul Vechiului Regat.

Fapte, documente și facsimile. (Mai toate cărțile sale au titluri foarte lungi, din dorința lui de a spune totul de la bun început.) Am acasă un exemplar al ediției princeps, cu dedicația autorului către un preot pe nume Georgescu–Silivestru. De la început pînă la sfîrșit, cartea e un atac împotriva lui Alexandru VaidaVoevod și Iuliu Maniu – prezenți cu portretele chiar pe copertă, ca doi răufăcători. Un capitol (VI) poartă un titlu delirant: „Opoziția criminală a Partidului Național. Accentuarea regionalismului și deșteptarea urei împotriva vechiului Regat”. Ce patimi oarbe întunecau judecata unora, într-o vreme cînd solidaritatea națională ar fi trebuit să fie mai presus de orice orgoliu! În rest, ziaristul nostru e un profesionist redutabil, din lucrările căruia s-au inspirat destui (printre care și Pamfil Șeicaru). În „cartea” lui Vasile Popa el scrie, cu creionul: „Să ne ajute D-zeu. 1 Sept.

1916. Russu-Abrudeanu”, iar, la 15 aprilie 1919, va adăuga: „Admirație însuflețitului român Vasile Popa, demn succesor al lui Badea Cârțan. Sentimentele lor românești îi pun pe acești doi entuziaști în rândul bărbaților de inimă ai neamului”.

99) VICTOR BILCIURESCU. Ziarist și scrii­ tor. Născut în 1865. Colaborează la „Revista Nouă”, înființată de Hasdeu, și la „Literatorul” lui Macedonski. Publică nuvele și schițe (În patimi, Firave), dar și versuri, pe care, cîteodată, le semnează cu pseudonimul calamburgistic Torbil (ultimele și primele litere ale numelui său, Victor Bilciurescu). El va rămîne printr-o fermecătoare Istorie a Bucureștilor, care i-a delectat pe mulți români. Cugetările scrise la rugămintea călătorului transilvan sună astfel: „Acum, bunule român, țiai văzut visul cu ochii: poți intra liber în frumosul și mult doritul tău Ardeal! Casa ta este de-acum în România românilor. Victor Bilciurescu, vechi publicist. 9 Sept. 1916”. A se reține data fiindcă, la acea oră, trupele române eliberaseră Brașovul.

100) I. C. FILITTI. Născut în 1879, ca des­ cen­dent al unei familii fanariote. Are o dublă specializare: istoric și jurist. A lucrat și în diplomație (Paris, Constantinopol, Roma). Bibliografie bo­ gată, care acoperă domenii mai puțin abordate: Rôle diplomatique des Phanariotes de 1700 à 1821 (1900); Les Principautés Roumaines sous l’occupation russe (1904); Domniile române sub Regulamentul Organic (1915). Scoate două volume de crestomație, sub titlul Din Arhivele Vaticanului (1913–1914), precum și Arhiva Gheorghe Gr. Cantacuzino (1919) și un medalion Negru Vodă.

Membru corespondent al Academiei Române, la numai 36 de ani (din 1915). Se stinge din viață în 1946. Aici scrie cu creionul chimic, caligrafiindu-și numele cu un singur t, pesemne pentru a părea ceva mai român în acea epocă de înflăcărare națională: „Lui Vasile Popa, în Sept. 916, în așteptarea României Mari. I. C. Filiti”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 12 iulie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (112) Un falsificator prolific de ediții rare (2) Uneori acestea erau „facsimile dactilografiate”, ediţii ce ilustrau fiecare detaliu al tipăriturii originale; şi Wise avea deja experienţă în acest domeniu cînd Societatea Shelley 1-a numit responsabil-şef al acestor retipăriri. Cheltuind trei sferturi din bugetul societăţii pentru a retipări treizeci şi trei de cărţi doar într-un an, 18871888, şi-a dat seama în curînd de potenţialul de exploatare a cunoştinţelor sale în propriul avantaj. Începînd să tipărească ilegal unele din poeziile lui Shelley, pentru o societate americană inexistentă, tehnica lui era simplă: reproducea facsimile ale primelor ediţii, operaţie legală de fapt, dar renunţa la propriul său nume, la detaliile privind imprimarea şi la menţiunea că este vorba de un facsimil. Aşa că putea vinde documentul drept unul original, „o primă ediţie” veritabilă. Specializînduse în creaţiile de la începutul Secolului al XlX-lea, şi-a păcălit chiar şi tipograful, firma Richard Clay & Fiii, care nu avea cum să ştie, cînd primea comanda de a tipări pe copertă un an mult mai vechi, că acesta venea în ajutorul falsificării. Avînd apoi cărţile în mînă, nu mai rămînea decît să le transforme un pic, pentru a părea că provin din perioada menţionată pe copertă.

Lucrînd cu Harry Buxton Forman (1842-1917), timp de patru ani Wise a continuat să vîndă aceste prime ediţii-fantomă. De la prime ediţii ale unor autori răposaţi precum Wordsworth, Tennyson şi Dickens, a ajuns să falsifice şi creaţiile scriitorilor

aflaţi încă în viaţă - Kipling, Morris, Ruskin, Stevenson, Swinburne. Nimeni nu a bănuit nimic pînă cînd Wise nu a trecut de şaptezeci de ani. În final, a reieşit adevărul despre „descoperirea” lui: un mic volum de poezii de Elizabeth Barratt Browning, intitulat Sonete de E.B.B. Reading (Nu pentru publicare) 1847. Aceste sonete fuseseră aparent publicate de prietena autoarei, Mary Mitford, decedată pînă cînd Wise afirmase pentru prima dată că a obţinut copia manuscrisului de la un anume doctor Benett, care murise şi el la puţin timp după aceea. Susţinîndu-şi povestea cu „dovezi” inventate, pe baza studiului său asupra fraţilor Browning, el vînduse o copie a Sonetelor, în New York, pentru 250 de lire sterline. Demascarea a început în 1932, cînd doi librari, John Carter şi Graham Pollard, au observat că nişte lucrări aparent de o valoare rară tot apăreau pe piaţă destul de des. Începînd cu Sonete, cei doi au supus volumul unui set întreg de testări, care au demonstrat că hîrtia conţine iarbă esparto, folosită în Anglia doar din 1861, ca şi lemn chimic realizat printr-un proces necunoscut înainte de 1874. S-a descoperit că textul era tipărit cu o garnitură de litere datînd din 1876.

L-au abordat atunci pe Wise, dar singurul lui răspuns a constat într-o brambureală ameţită despre cum a găsit el Sonetele. Cînd i s-a cerut o explicaţie completă, soţia lui l-a apărat, afirmînd că este bolnav. La scurt timp după aceea, Wise a murit. Nu se ştie cîte astfel de falsuri a efectuat, deşi cel puţin cincizeci de prime ediţii falsificate leau fost atribuite, de atunci, lui Forman şi Wise. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Semne matematice 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Adunare (+) – Scădere (-); 2) Referitoare la rinichi – Pus pe jar; 3) (=) – Șiretlic; 4) 365 de zile – Pus la linie în gară; 5) Zburător legendar – Corp de titan!; 6) ,,ori” (x); 7) Astrul zilei – Trag aer în piept; 8) Tras la față! – Dungă – Două din zece!; 9) (:); 10) O iei de la măcelar – Sacrificat de Paște.

VERTICAL: 1) Prefix ,,înainte de” – E ceva închipuit; 2) A atașa – Lege; 3) Acceptată de toți votanții – Pere mari!; 4) Legat la gît – Se umflă în pene; 5) Arhipelag în vestul Mediteranei; 6) Victorie la șah – Petre! – Nicolae Teclu; 7) Soare la piramide – Foarte apropiat; 8) Zăpăcită – Căzute din tei!; 9) Suit – Nota doi la muzică; 10) Scos pe margini! – Rădăcină (mat.).

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Ședința de partid” 1) CONGRES – ITA; 2) ODOR – MEMBRI; 3) MAR – A – NARI; 4) U – DACA STIAM; 5) NA – REN – RC – A; 6) INSERTII – AT; 7) S – CA E ULTIMA; 8) MT – L – MIA – IH; 9) AV – CEA – ANA; 10) PRIER – CORAL; 11) VENEAM – TATA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.