Romania Mare, nr. 1497

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Muncesc duminica, mănînc în zile de post, beau vin la petreceri și, în general, nu sînt ușă de biserică. Și, cu toate astea, sînt mai creștin decît cei ce respectă toate canoanele. De ce? Pentru că Dumnezeu ne cere să ne bucurăm, nu să ne mutilăm. Și cu atît mai puțin să ne mortificăm.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Acum – o șansă unică pentru mișcarea națională!

Motto: ,,Aşa vă apăraţi voi patrioţii? Treziţi-vă, români, sau veţi pieri!”.

Corneliu Vadim Tudor

,,E clar pentru toată lumea DE CE e Birchall la «Justiție», de ce n-a comentat nimic Werner, de ce se pozase distinsa doamnă Birchall cu Hans Klemm cu cîteva ore înainte de a fi propusă ministru de distinsa doamnă Dăncilă#2? Pe Birchall au propus-o sau cel puțin au confirmat-o ministru la «Justiție» domnii de peste Ocean, n-am nici un dubiu! Sînt aceiași domni care au decorat-o pe Kövesi, aceiași domni care i-au decorat pe Maior și Coldea în plin scandal legat de protocoalele secrete...”. Textul citat îi aparține lui Liviu Pleșoianu, unul dintre cei mai curați și idealiști politicieni din noua generație. Și da, Pleșoianu este ÎNCĂ deputat PSD. Și, ca o opinie strict personală, nu cred că Liviu Pleșoianu va mai prinde încă un mandat din partea social democraților. Nu cred că în formula PSD Dăncilă mai are loc Pleșoianu, sau Codrin – și am dubii în privința lui Șerban Nicolae sau Titus Corlățean - asta pentru că nici unul dintre ei nu are în spate o ,,baronie” – și nici nu sînt capabili să devină ,,servii” vreunui baron. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Cîinii războiului Indiferent ce se spune și ce ni se spune, țările care încă mai rezistă presiunilor internaționale, și mă refer aici în mod special la Rusia, Iran și Venezuela, nu o vor mai face pentru mult timp. Finalul este aproape, doar că nu știm deocamdată exact cum se va desfășura, adică prin război sau doar prin negocieri. Familiile conducătoare, actualii ,,părinți” ai umanității, nu mai au răbdare, vor ca Noua Ordine, cea prezentă, să fie în totalitate aplicată asupra tuturor țărilor lumii, și, pentru asta, ,,cioturile” actuale trebuie cumva să dispară. (continuare în pag. a 14-a) TANO

Romnia pitoreasc

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (2)

Momentul cel mai dramatic a fost în august 1940, cînd, cu ajutorul căpeteniilor fasciste Hitler şi Mussolini, Ungaria a pus gheara pe Ardealul de Nord-Vest, dezlănţuind apoi o vînătoare sălbatică împotriva românilor, răstignind preoţi pe uşile bisericilor, spintecînd cu baioneta burţile unor femei însărcinate, trecînd prin foc şi sabie numeroase aşezări umane. Am să dau un singur exemplu: epopeea tragică a Moiseiului, a celor 29 de victime, a celor 29 de văduve şi a celor 95 de orfani cu inimile pîrjolite pentru tot restul zilelor de ferocitatea fascismului unguresc. Iată o poezie populară culeasă de mine, în urmă cu aproape 20 de ani, pe care am publicat-o în volumul de studii „Mîndria de a fi români”. E vorba de un recviem profund, închinat acelei zile blestemate, de 16 octombrie 1944, la care trebuie să ne gîndim ca la un Memento, pentru a nu se mai produce niciodată: „Într-o vineri dimineaţă/ Pe o negură şi ceaţă/ Litănanţii că ne-or prins/ Şi-n cea casă ne-o închis/ Cînd rugatu-i-am mîncare/ Cenderii ne-o împuşcare/ Cînd strigam că plîng pruncuţii/ Mai rău slobozeau plumbuţii/ Cînd strigam eliberare/ România noastră mare/ Şi mai jib ne-o împuşcare!”. Am avut ocazia, pe cînd eram student la Viena, să vizitez aşa-zisul „Golden Kabinet” („Cabinetul de Aur”) din Palatul Belvedere, unde fusese semnat – nu cu stiloul, ci cu pistolul – în acea dimineaţă mohorîtă a zilei de 30 august 1940, Diktatul de la Viena. (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (26 februarie 2000, Palatul Sporturilor şi Culturii din Târgu Mureş; cei 10.000 de participanţi au scandat, în repetate rînduri, „Vadim Preşedinte!”, „Vadim şi Funaru’ – Apără Ardealu’!”, „România Mare! România Mare!”)

Aripi de fluturi Ajută-mă să-ncep o viață nouă Să las țigara și să nu mai beau Păcatele acestea amîndouă Mă fac bătrîn și jur că nu mai vreau.

Ajută-mă să fiu ca altă dată Pe mine însumi să mă regăsesc Din bucuria zorilor curată Să-mi iau puterea de-a trăi firesc Aripi de fluturi, purtați-mă în zbor Zeul iubirii e nemuritor Aripi de fluturi, în aur nestins Spuneți tristeții că nu m-a învins Ajută-mă acum și pe vecie, Dă-mi mîna ta și fă-mă fericit, Tu ești izvorul meu de apă vie, Și cel din urmă pol din asfințit.

Ajută-mă, iubirea mea cea mare, Nu te cunosc, dar știu că vei veni, Printr-o ninsoare de cireși în floare, Vom colinda frumoși ca doi copii.

Corneliu Vadim Tudor

Sînt națiunile de vină pentru starea actuală a lumii?

Pagina 3

Susțineți-l pe Liviu Pleșoianu!

La aromâni

Pagina 8

Pagina 10

NR. 1497 l ANUL XXX l Vineri 28 IUNIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 28 iunie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Unde nu e dictatură, e haos F Hingherii de la „Tineretul liber” sînt bătuţi de populaţie F Transmisie directă de la meciul de fotbal Emanaţii cu Urîții F Un imperativ democratic: avansarea femeilor cu mustăcioară!

PARTEA A III-A F Pe lîngă cele două căţele leşinate Ana Maria Vinţan şi Dorina Băeşu, pe lîngă mustăcioasa monarhistă cu ochii ca catranul, la „România liberă” se mai face că lucrează şi o putoretă care a adoptat stilul „ingenuă”: dă ochii peste cap, clipeşte des din măduvioare, îi palpită membrana ca o guşă de broască, doar-doar i-o da gata pe activiştii care n-au avut femei la viaţa lor. Numele ei este Gilda Lazăr, o sonată care a făcut cîte un fix pe fiecare demnitar, de la Mişu Negriţoiu şi Cornel Turianu pînă la (care mai eşti pe-acolo?) Idi Amin Dada şi Petre Neulander Nunu. În numărul de luni al abjectei fiţuici ungureşti, mieluţa asta turbată, ca să-l parafrazăm pe Aurel Baranga, îl atacă pe senatorul Corneliu Vadim Tudor pe motiv că, printre ziariştii care l-au însoţit pe premierul Nicolae Văcăroiu, a fost şi fratele său. Cică omul nu e ziarist – ci şofer de TIR (?!). Dar tu ce ziaristă eşti, Gilda, ai vreo dovadă, ai făcut vreo şcoală? Tu nu eşti bună nici de şofer de TIR, tu eşti paraşuta şoferilor de TIR! Dar toată trupa voastră de flămînzi ce gazetărie a făcut pînă acum? Tu ce-ai căutat în vizită cu premierul, din moment ce de aproape doi ani îl tot înjuri şi, cum te-ai întors în ţară, iar l-ai bălăcărit? Să fie oare adevărat că includerea ta în echipa de ziarişti a făcut parte din preţul cu care a căzut la pace Băcanu cu Hrebenciuc, ca să nu-l mai atace? În privinţa gradului de rudenie, mentalitatea găştii de la „România liberă” e mai rea decît cea comunistă: nu se apropie nici o rudă, tovarăşi, sîntem principiali! În toate ţările din lume, fraţii sau soţiile preşedinţilor ori altor personalităţi publice îi reprezintă cu cinste, la tot felul de acţiuni şi prin tot felul de misiuni, de la soţia lui Clinton la fiul lui Bush, de la fratele lui Arafat la nepotul lui Mitterrand. În privinţa revistei „România Mare”, ea este PROPRIETATE PARTICULARĂ, să fie clar, şi deleagă pe cine vrea ea, aşa cum au făcut toate gazetele în ultimii 4 ani şi jumătate, de la „Cronica Română” (Radu Alexandrescu, fratele lui Horia Alexandrescu) şi ,,Adevărul” (Alexandra Andon, fiica lui Sergiu Andon), pînă la „Vremea” (Andrei Păunescu, fiul lui Adrian Păunescu, şi Carmen Păunescu, soţia aceluiaşi scriitor) şi însăşi „România liberă” (Daniel Uncu, fiul lui Anton Uncu). Pînă acum, timp de 4 ani, dl. Vadim Tudor i-a desemnat sau i-a recomandat să-l însoţească pe preşedintele Ion Iliescu, în turnee şi vizite prin Turcia, Finlanda, Emiratele Arabe, Franţa, Austria, America Latină, pe redactorii şi colaboratorii săi de valoare, ca Monica Miu, Florian Popa Micşan, Dan Mirescu, Mircea Hamza, Carmen Constantinescu, Ileana Vulpescu, Leonard Gavriliu (din păcate, acesta a rămas pe aeroport chiar la Bucureşti, n-a avut paşaport). Unii ne-au şi trădat între timp. Oare cei din familia de români a lui Vadim Tudor nu sînt buni decît să-i slugărească pe alţii din zori şi pînă-n noapte, să se facă preş la picioarele unor străini, care să voiajeze prin lumea largă și pe urmă să ne bîrfească prin tîrg, cu minciuni pizmaşe? Aşa crezi tu, Gildo? Dar tu cum justifici banii de avion, cazare şi masă, băgaţi în fundul tău, numai pentru a bălăcări

Guvernul? Pe scurt, fără să-ţi dăm ţie raportul, fratele senatorului a plecat perfect legal, pentru a întocmi, printre altele, un raport detaliat asupra situaţiei social-economice din America Latină. F În revista „Blitz Magazin” a apărut un articol tulburător: „O americancă a fost concediată pentru că avea mustață”. Hai că-i tare, la noi e invers, adică au făcut carieră toate purtătoarele de pămătuf: Monica Lovinescu, Roxana Iordache, Ştefana BratuTîtîita. F Tot am pomenit de ţigăncuşa de la „România liberă”, care a făcut școală şi carieră pe ameninţările balaoacheşei de maică-sa, Lila Iordache (aia de zicea că-i din Scorniceşti şi îi face pe toţi tocăniţă). Puiul de cioară a primit răsplată pentru devotamentul său, aşa că a lopătat pînă la Paris, ca să-l apuce în viață pe Bîl-Bîl. Reportajul monarhist publicat în „România liberă” (ziar decorat de Nicolae Ceaușescu cu Steaua Republicii clasa I, în ianuarie 1973, cînd Paler l-a comparat pe oltean cu Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu) atinge pragul de sus al isteriei. Aflăm că, în faţa unui grup de pensionari, „Majestatea Sa Regele le-a vorbit românilor cu excepţionala emoţie”. Pe urmă, fata cu mustăcioară de Salvador Dali se lasă purtată de vîrtejuri şi dă pe gură: „Făptura înaltă şi luminată a regelui a fost înconjurată, instantaneu, de cercuri în cercuri (?!) de români” – ceea ce ne e imposibil de imaginat, or fi fost Cercul de mîini îndemnatice şi Cercul Polar, ceea ce atestă că năroadei îi lipseşte o doagă. Pe urmă, o beţie de cuvinte incontinente şi fără legături logice, care arată că Roxana are nevoie de un bărbat, altminteri cade în transă şi se masculinizează pe vecie: „Românii veniţi de acasă erau copleşiţi de gîndul că au fost nevoiţi să vină la Paris pentru a-L vedea pe Regele exilat al României. Pe regele României exilate (?!), şi cu toţii se regăseau (?!) pentru o clipă nesfîrşită, cît o amintire, şi scurtă, cît o viață în valea plîngerii, sentimentul (?!) reîntregit de ACASĂ. De acasă fără casă (îţi vînduşi casa pe valută, baragladină – nota red.). Multe lacrimi s-au plîns, de bucurie şi de durere. De dor de Ţară. De dor de Rege în Ţară.

De rege cuprins în DOR”. În fine, şleahta de babe chioambe şi de ţestoase lucioase, gen Paler, Paleologu şi ţiganul Mircea Ciobanu, s-a pus pe făcut caterincă, de genul „Şi-altădată, şi-altădată, o s-o facem şi mai şi mai lată”: „În toate holurile hotelului şi la toate opririle (ăştia făceau curse, ca Kiki-carul - nota red.), românii au scandat cu tărie «VIVE LE ROI!, VIVE NOTRE ROI!». («Trăiască Regele, Trăiască Regele nostru!»). Ca să înţeleagă şi francezii şi turiştii străini care priveau înmărmuriţi, fără să ştie despre ce e vorba, dar cu un respect intuitiv (?!). Am fost întrebaţi şi-n engleză, şi în franceză: «Cine e ACELA?». Şi am răspuns: The King of Romania – Roi de Roumanie – REGELE ROMÂNIEI”. Stop cronometrul, răspunsul corect era: „Acela e un Bîlbîit şi un Handicapat, prieten şi aliat cu Hitler, prieten şi aliat cu Stalin, l-a arestat şi l-a condamnat la moarte pe Mareşalul Antonescu, a abandonat 130.000 de soldaţi şi ofiţeri români în prizonierat în Siberia, a inaugurat Monumentul Ostaşului

RM

Sovietic din Bucureşti, a pirimit mită de la Stalin Ordinul Victoria şi două avioane, a jefuit patrimoniul naţional, printre multe alte comori, de 42 de tablouri din pinacoteca universală, a semnat ruşinoasa Declaraţie de la Budapesta, prin care era de acord cu smulgerea Transilvaniei, a făcut şi a crescut 5 iepe care habar n-au de limba română, nechează numai în nemţeşte” ş.a.m.d. F A apărut nr. 117 al revistei „Politica”, săptămînal al P.R.M. Semnalăm din cuprins: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne...”; „Vodca Jirinovski”; „România învinge Nigeria la fotbal cu 2–0.

Puiule, dacă nu-l vezi pe Lăcătuş, o să te bată Dumnezeu!”; „Cazul Adrian Năstase “; „Pensii pentru horthyşti? Niciodată!”; „Secretele P.N.Ţ.C.D., un partid legionaro-bolşevic”; „Kominternul şi activitatea sa în România”; „World Cup ’94”; „Motiv de divorţ pentru dl.

Romulus Vulpescu” (aiurea, e cacacealma, nu divorţează Barbosina, cine-l mai ia pe el, la cultura lui). F Nu-i rău deloc ziarul „Telegraf” din Constanţa: e bine informat, combativ, făcut la meserie, deşi e clar de extremă dreaptă. Din păcate, ziarul unde lucrează „măi, animalule” (Pîrvu) comite, sîmbătă, o gafă piramidală: la „Calendarul zilei” ni se spune, cu savantlîcuri, că la „28 mai 1730 moare (la Neapole) celebrul artisit italian Leonardo da Vinci (născut la 1690)”. Dragă Mazăre, nimic nu-i adevărat acilea: marele artist şi inventator s-a născut la 1452 și a murit la 1519, la vîrsta de 67 de ani, nicidecum la aceea de 40 de ani, puneţi mîna pe carte, că iar vă zgîlţîie nea Nelu Cotrocelu. F Luni seara, Tribunalul Municipiului Bucureşti a dat sentinţa în procesul intentat Guvernului de primarul-infractor al Sectorului 6, Nicolae Vrăbiescu (Convenţia Democratică): vinovat și bun de plată e Vrăbiescu, care va trebui să-şi mute cuibul... F Pe senatorul F.S.N. de Argeș, Radu Balthazar, l-au trăznit în moalele capului amocul și iubirea de C.A.P.-uri. Păi, cine le-a desființat, Radu, mamii, Radule, nu „liderul național” al partidului vostru de HOȚI, care a făcut pariu cu agricultura pînă ne-a rupt gura? Ca să nu ne creadă chiar proşti, amintim că distinsul justiţiar e văr primar cu teribilul infractor Bogdan Balthazar, fostul purtător de cuvînt al lui Neulander, dizident de frunte (l-a dat afară din diplomaţie Ceaușescu, prin anii ’80, fiindcă încercase să facă bişniţă cu 100.000 de nasturi de sidef, aduşi din Asia!). F Maţe tari mai are gînditorul de la Olteniţa: la recepţia de luni seara, dată în onoarea vigurosului preşedinte al Indiei (chemarea străbunilor!) iar nu i-a invitat pe liderii P.R.M., care sînt secretarii Parlamentului şi l-au ajutat să domnească, în schimb s-a înconjurat de ziarişti de la gazete cu 10.000 de exemplare, de consilieri personali, de secretari de stat, de duşmani ca Ţapul Emil, precum şi de numeroase neveste de-ale ciocoilor noi, cu tencuiala de două deşte pe obraz şi rochii de lameu. Bravo, nea Nelule, eşti un adevărat comunist de omenie, plin de fiere cu amicii, plin de miere cu calicii şi veneticii care, dacă n-am fi noi pe-aproape, te-ar bălăngăni în ştreang, să te sature de dans... F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. În sfîrşit, Curtea de Conturi l-a silit pe Adrian Severin să plătească cei 75.000 de dolari pe care i-a scos fraudulos din ţară, în cîrdăşie cu nişte evrei din S.U.A. Şi acesta e numai începutul, Ciobănaşule, ţine-ţi tîrtița bine!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 3 iunie 1994)

RM

3

Vineri, 28 iunie 2019 UN PUNCT DE VEDERE

Sînt națiunile de vină pentru starea actuală a lumii? (1) Este astăzi mai presus de orice îndoială că oamenii, din vremuri greu de precizat, trăiau grupați - în anumite împrejurări - și după criterii etnice, adică după originea lor comună, după limba pe care o vorbeau, după credințe și valori culturale identice sau asemănătoare, după teritoriul pe care-l locuiau etc. „Neamurile” și „limbile” din Biblie exprimă tocmai astfel de solidarizări umane. De aceea, răspunsul la întrebarea ,,Cînd au apărut națiunile?” depinde, în primul rînd, de semnificația dată termenului de „națiune”. Cuvîntul în cauză are o lungă istorie. În latinește, în urmă cu circa două milenii, termenul natio însemna naștere, rasă, speță, clasă, soi, dar și popor sau neam (în sens de grup înrudit). De la un timp, natio a dobîndit și sens peiorativ, desemnîndu-i pe păgîni; nationes erau, uneori, triburile străine sau semințiile barbare. În Evul Mediu, de pildă, șeful unui clan irlandez era numit „căpitanul națiunii” sale și se făceau destul de des referiri la „națiuni sălbatice”.

Cu timpul, cuvîntul a ajuns să fie asociat și cu ideea de putere și suveranitate. Grupurile privilegiate, elitele recunoscute au fost numite, în locuri și timpuri anumite, națiuni. De asemenea, termenul s-a aplicat sporadic și unor popoare considerate foarte civilizate, mari sau puternice. La unii autori, el a definit un popor organizat și evoluat spre o treaptă superioară. În acest sens, de exemplu, Giuseppe Mazzini a vorbit despre „drumul ascendent al unui popor spre capacitatea și demnitatea unei națiuni”. Un înțeles modern, foarte răspîndit, identifică o națiune cu un popor constituit într-un stat. Națiunea este adesea percepută în Occident drept stat-națiune. Din acest punct de vedere, fiecare stat formează o națiune și fiecare cetățean al statului respectiv este membrul exclusiv al națiunii omonime. Această definiție este una legală, bazată pe principii juridice. În fapt, un individ sau un grup de indivizi pot să facă parte dintr-un stat și să se considere membri ai unei națiuni situate în afara statului respectiv. Sînt națiunile făcute sau născute? Sînt ele realități organice, perene, formate treptat, sau au fost „inventate” de voința unor indivizi, în momente precise?

Prin urmare, definițiile foarte variate date națiunii provin din accepțiunile destul de diferite pe care le-a avut noțiunea aflată în atenție, de-a lungul timpului și în funcție de loc. Oricum, în general, se poate observa că termenul de națiune, indiferent de timp și de loc, are - chiar vag si voalat - o componentă care include etnicitatea (originea comună, limba, unitatea etc.). Definirea națiunii a cunoscut atîtea variante și datorită modei, idealului social-politic dominant la un moment dat sau concepțiilor teoretice ale istoricilor, sociologilor, politologilor ș.a. Uneori, concepții contemporane autorilor invocați au fost transpuse în trecut, iar alteori, termenul de națiune, așa cum era el înțeles într-o anumită epocă, a fost absolutizat, negîndu-se posibilitatea utilizării sale pentru alte perioade. Astfel, răspunsul la întrebarea ,,Cînd au apărut națiunile?” este oferit în funcție de accepțiunea dată termenului discutat. Istoricii care înțeleg prin națiune – comunitatea națională modernă, avînd drept cadru de dezvoltare statul național unitar, răspund, de obicei, invariabil: națiunea a apărut la începutul lumii moderne. Istoricii care înțeleg prin națiune – diferite forme de comunitate cu baze etnice (cu origine, limbă, credință, obiceiuri comune) și care vorbesc de „națiune gotică”, de „națiune medievală”, de „națiune modernă” ori „națiune contemporană” așază rădăcinile entităților etnice în vremuri îndepărtate și încearcă să le surprindă caracteristicile pentru o anumită perioadă, etapele prin care au trecut.

Istoriografia marxistă nu permitea, în general, folosirea termenului de națiune decît pentru epoca modernă și pentru așa-numita „orînduire capitalistă”.

Grupările etnice precapitaliste trebuiau numite popoare, neamuri, populații, etnii etc., chiar dacă izvoarele medievale foloseau termenul de națiune.

Convingerea oamenilor medievali de a aparține unui anumit popor era numită de către istoricii români „conștiință de neam”, deși expresia este cvasiintraductibilă în marile limbi de circulație și deși

cuvîntul „neam”, cu tot izul său arhaic românesc, pare să provină din slavă, direct sau prin mediere maghiară (din nem = gen, specie, speță, parte etc.). De aceea, ni se pare mai potrivită denumirea de „conștiință etnică”, deoarece conceptul de etnic este aplicabil unor epoci istorice diferite și unor realități variate.

Conceptul de etnic pentru lumea medievală acoperă acea comunitate umană anterioară națiunii moderne, ai cărei membri au (sau cred că au) origine comună, au același mijloc de comunicare (limbă comună), locuiesc pe un teritoriu relativ compact, au aceeași tradiție culturală și religioasă (spiritualitate), aceleași interese și idealuri etc. și, la anumite niveluri, au și convingerea că aparțin respectivei comunități.

Prin solidaritate etnică în Evul Mediu înțelegem, în esență, manifestarea concretă și colectivă (de grup) a unei coeziuni rezultate din legăturile care-i unesc pe membrii unui popor în diferite ipostaze ale vieții, în anumite situații și zone geografice. Prin natura sa, societatea medievală, fărîmițată și tradiționalistă, predispune arareori la manifestări globale, în numele unui întreg popor. De aceea, atitudinile de solidaritate etnică sînt, cu precădere, parțiale și locale, dar nu mai puțin semnificative pentru esența unității pe care o presupun și pentru natura unității pe care o pregătesc. În vederea corectei înțelegeri a acestui gen de realități, credem, împreună cu Fernand Braudel, că, dintre cele trei ritmuri temporale, cel mai potrivit de avut în vedere este cel de-al treilea, anume „durata lungă”, ce corespunde istoriei seculare, orientate spre studiul structurilor (în opoziție cu evenimențialul și conjuncturalul). Istoria „timpului lung” pune în lumină cadrele mentale perene, durabile și rezistente în care se derulează viața unui grup uman sau, în limbajul documentelor latine, ceea ce este perpetuo el irrevocabiliter (adică veșnic și de nestrămutat).

Dacă din această perspectivă largă, multiseculară chiar, ferită de superficialitate, de înregistrări fortuite, de manifestarea unor atitudini izolate, se pot surprinde serii numerice și calitative de fapte, fenomene, procese istorice relevante, în care etnicul să-și găsească formele specifice de manifestare, atunci și solidaritățile pe această bază ies în evidență ca realități incontestabile.

Legat de sfera etnicului și a etnicității, se folosesc o serie de noțiuni ca națiune, național, naționalism, aplicabile și Evului Mediu. Nu socotim că aceasta ar fi o eroare terminologică, dacă se precizează de fiecare dată

că este vorba despre națiunea medievală sau despre naționalismul medieval și dacă se relevă deosebirile marcante totuși în raport cu conținutul din epocile modernă și contemporană al acestor termeni. În general, în lumea anglo-saxonă, britanică și americană, prin termenul de naționalism se desemnează pur și simplu existența sentimentului național, a ideii de națiune și a patriotismului mai pronunțat. În mediile francofone mai ales, dar nu numai, s-a perpetuat încă o abordare tradițională a termenului de naționalism, socotit ca o exagerare a sentimentului de dragoste față de țară, de națiune, de pămîntul natal, exagerare dusă pînă la dispreț și ură față de alte grupuri și pînă la voința de a le domina, de a le supune autorității propriei patrii, de a le impune cultura proprie și idealul propriu, de a le asimila într-un efort de tiranie totalitară. Din această perspectivă, manifestarea generoasă a sentimentului de dragoste față de valorile naționale, însoțită de respect față de valorile similare ale altora, se numește patriotism. Înclinăm să păstrăm această distincție și să socotim naționalismul, cel mai adesea, ca o exagerare, deși mulți confundă naționalismul cu xenofobia sau cu șovinismul.

Tot sub aspect terminologic, în anii din urmă, chiar și în centrul și sud-estul Europei, este frecvent uzitată noțiunea de „națiune medievală”, cu întreg cortegiul său semantic, de la înțelesul de grup privilegiat, de stare, pînă la cel de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog al națiunii moderne. De altfel, apelînd la perspectiva istorică, este cert că forma de comunitate etnică medievală are mai multe note comune cu națiunile moderne decît cu popoarele antice. Pînă la urmă, între forma de coeziune etnică modernă si cea medievală, deosebirile, deși numeroase și pronunțate, nu țin de esență, ci de gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate. De aceea, conceptul de „națiune medievală” ni se pare justificat și sîntem convinși că viitoarele cercetări îi vor accentua importanța și utilitatea. Evident că folosirea termenului de națiune, de exemplu, pentru Franța lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), fără alăturarea adjectivului „medievală”, poate conduce la confuzii și nu este recomandabilă.

Este cert că oamenii medievali erau vag tulburați de același fel de impulsuri naționale ca și cei din timpurile actuale, deși aceste impulsuri au fost simțite în împrejurări diferite, cu intensitate diferită și în relație cu alte obiecte. Grupurile etnice sau naționalitățile medievale erau mult mai mici decît cele de azi; ele erau naționalități regionale sau provinciale, modelate apoi de anumite împrejurări și de suverani puternici și topite gradat în unități mai mari. Chiar dacă acei oameni, cînd vorbeau de țara lor, se refereau mai degrabă la Normandia sau Bavaria decît la Franța sau Germania, ei erau totuși animați de dragoste de patrie, de mîndrie pentru înfăptuirile trecutului, de atașament față de cei asemănători lor prin limbă, obiceiuri, credințe. În textele rămase din Evul Mediu, se recunosc ușor termeni ca patria, terra, natio, gens, populus sau expresii ca amor patriae, patria defendere etc. Toate acestea sînt mărturii ale trăirilor de nuanță etnică evocate mai sus. În Evul Mediu, ca și astăzi, existau și acționau o serie de realități locale (regionale), naționale și internaționale. Este sigur că aceste realități difereau față de cele analoage de astăzi - fiindcă totul se află în schimbare - dar diferența este de grad și nu de tip. Desprinderea sau decuparea din această realitate complexă a ceea ce se numește solidaritate etnică medievală sau „națiune medievală” este o operațiune plină de riscuri. Cu toate acestea, națiunea medievală a existat și ea trebuie studiată și cunoscută, chiar sub rezerva deformării prin transpunerea în trecut a mentalităților de azi. (va urma) Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

4

Vineri, 28 iunie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

De la un mal la altul (2)

În cuprinsul aceluiași capitol al volumlui dedicat lui George Angelescu-Monteoro, Doru Popovici evocă și alte momente din viața artistului: „Într-o discuţie cu profesorul de teorie şi solfegii, Victor Giuleanu - care se va afirma, extraordinar, nu numai ca profesor, ci şi ca un autentic muzicolog, nemai­vorbind de conducerea Conservatorului din capi­ tala ţării, generînd «Epoca Victor Giuleanu» - mi-a expus următoarele: - «Păcat că tînărul George Angelescu-Monteoro nu a putut intra în Conservatorul din Bucureşti decît prin transfer. Sînt convins că, în viitorul apropiat, va face o excelentă carieră de solist, învingînd toate adversităţile, dintr-o epocă în care ideologia sovieticului Jdanov triumfă!». Violonistul George Manoliu nu s-a sfiit să-mi spună, în concordanţă cu părerea lui Victor Giuleanu, că «nefericitul oboist se va impune, chiar în context internaţional, deoarece este foarte talentat, iar cei ce nu l-au agreat se vor compromite definitiv!». Serafim Antropov a subliniat că «trăim într-o lume stalinistă, iar ceea ce i s-a întîmplat tînărului nostru valoros oboist întăreşte semnificaţia creată de părerea mea».

Dar, cel ce i-a arătat cea mai profundă apreciere a fost sublimul Pavel Tornea. Aprobat şi de Vasile Jianu. Însă, cei doi «meşteri mari» - după Mihail Jora - nu au avut nici o putere să lupte împotriva mediocrităţilor. E important să accentuăm că, după un an de activitate, în calitate de profesor la catedra de oboi, Pavel Tornea a fost îndepărtat, deoarece avea... «patima beţiei»! În acest sens, tînărul viitor oboist mi-a mărturisit că

Pavel Tornea - Dumnezeu să-l odihnească - a fost un «profesor- prieten». A fost capabil de gesturi cu adevărat mişcătoare. Cînd oboiul unui coleg, foarte sărac, dar mult dotat, a fost amanetat,deteriorîndu-se, Pavel Tornea l-a răscumpărat şi l-a reparat. Viaţa lui a fost dedicată muzicii şi adevăraţilor ei slujitori. L-a ajutat şi pe un alt remarcabil oboist - pe Mihai Ciontea - care, tălmăcind, sub bagheta lui Carol Litvin, opera mea, «Mariana Pineda», cu un libret creat de mine după genialul Federico Garcia Lorca, a conturat foarte expresiv acute greu de intonat pentru oboi (mă refer la nota «fa diez»).

Din nefericire, Mihai Ciontea, din pricina pasiunii pentru alcoolurile tari... s-a ratat şi a trăit într-o neagră mizerie, tocmai în perioada maturităţii lui depline.

Iată de ce George Angelescu-Monteoro a ţinut să-mi spună că... «aş vrea să-l scot pe Pavel Tornea din mormînt, ca să-i mulţumesc, deoarece el a fost profesorul care i-a format pe toţi oboiștii de un real talent pentru ca aceștia să-și facă o strălucită carieră!

L-aş cita, în această ambianţă orpheică... - sublinia George Angelescu-Monteoro - şi pe taragotistul, atît de popular, pe neîntrecutul Fărcaş. A beneficiat de sfaturile lui Pavel Tornea şi cel ce va fi un trompetist răscolitor - l-am numit pe marele Văduva - cu care am cîntat în prestigioasa orchestră de cameră a flautistului Dumitru Pop, cel ce conducea cu măiestrie o formaţie valoroasă a conservatorului bucureştean. Am cîntat şi-n orchestra Academică, dirijată de Alexandru Sumski. Şi Dumitru Pop şi Alexandru Şumski, deoarece nu au fost apreciaţi la justa lor valoare, au părăsit ţara şi s-au afirmat în vestul european, în centre de o străveche tradiţie culturală. Ţin să precizez: cei doi nu au fost singurii!»“(pg. 23-24).

Acest text nu a fost ales întîmplător, după cum se poate observa, ci pentru a arăta celor interesaţi, care nu

Perla muzeelor românești

Muzeul Națonal de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, din București, este de departe cel mai cunoscut, cel mai fascinant și cel mai vizitat dintre muzeele românești. Instituția poartă numele savantului prin a cărui strădanie a fost proiectat şi construit sediul muzeului actual, în anul 1906. Grigore Antipa a fost și director al muzeului în perioada 1893-1944.

Muzeul se află pe locul cinci în topul celor mai frumoase muzee de istorie naturală din Europa și deține una dintre cele mai valoroase și mai diverse colecții științifice din România, alcătuită din peste două milioane de vertebrate și nevertebrate (piese zoologice, paleontologice, de geologie-mineralogie şi etnografie mondială, unele unicat la nivel mondial), în ipostazele în care le întîlnim în natură, într-un mediu recreat, care îl imită perfect pe cel natural. În muzeu se află expus singurul schelet întreg al unuia dintre cele mai mari mamifere care au existat vreodată, înrudit cu elefantul, și anume Deinotherium gigantissimum (n.r. – animal îngrozitor - specie dispărută acum 2,5 milioane de ani), descoperit în judeţul Vaslui, în anul 1894, de către geologul Grigore Ştefănescu. Pentru o perioadă, muzeul de la Bucureşti a fost unic în lume prin maniera de expunere modernă concepută de Grigore Antipa, nemaiîntîlnită la începutul secolului trecut.

Cum a luat naștere muzeul Muzeul a fost înființat la 3 noiembrie 1834, prin decretul semnat de domnitorul Alexandru Ghica, la inițiativa fratelui său, banul Mihalache Ghica, iar în sediul actual funcționează din anul 1908. Primele colecții au fost donate chiar de către M. Ghica, acestea constînd într-o colecţie numismatică (1.250 de monede greceşti, romane şi byzantine), cîteva colecţii de minerale, păsări, mamifere, peşti, moluşte şi fosile, dar și lucrări de artă. Pe lîngă exponatele de istorie naturală, în muzeu erau expuse și tablouri vechi, antichități și diverse curiozități din natură. În anul 1837, Carol Wallenstein de Vella este numit primul conservator și director al secției de zoologie și mineralogie. Sub conducerea lui, instituția dobîndește un caracter predominant didactic. Pînă la venirea la conducere a lui Grigore Antipa (în anul 1893), muzeul

este condus pe rînd de Carlo Ferrerati și, respectiv, de Grigoriu Ștefănescu (cel care a descoperit și cea mai importantă piesă din colecțiile muzeului, scheletul Deinotherium gigantissimum).

Inaugurarea noii clădiri a muzeului, în prezența regelui Carol I În anul 1903, Grigore Antipa, în calitate de director al secției de zoologie a muzeului, transmite un memoriu primului-ministru Dimitrie Sturdza, în care sublinia necesitatea amenajării unei clădiri destinate funcționării Muzeul Național de Istorie Naturală, motivînd lipsa de spațiu, din cauza căreia o parte dintre colecții fuseseră mutate în locuri diferite sau depozitate în cutii. În urma demersului său, în perioada 1904-1906 s-a construit o clădire nouă, la capătul Șoselei Kiseleff. După mutarea și aranjarea colecțiilor în noua clădire, muzeul este inaugurat în 24 mai 1908, ceremonie la care asistă și regele Carol I, împreună cu familia regală. De asemenea, printre cei prezenți s-au numărat primul-ministru Dimitrie Sturdza, preşedintele Consiliului de Miniştri Ionel I.C. Brătianu și miniștrii Spiru Haret, Anton Carp, Vintilă Brătianu (primarul Capitalei), Ion Kalinderu (administratorul Domeniului Coroanei), Anghel Saligny (preşedintele Academiei Române), Ermil Pangrati (decanul Facultăţii de Știinţe), precum și alte personalități din rîndul profesorilor, oamenilor de știință și funcționarilor statului.

Denumirea „Grigore Antipa”, stabilită prin decret regal de Carol al II-lea În anul 1933, Carol al II-lea semnează un decret prin care instituția se va numi Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, denumire pe care o poartă și în prezent. Prin această hotărîre, a fost marcată aniversarea a 100 de ani de la fondarea muzeului și 40 de ani de conducere a acestuia de către Grigore Antipa. În anii care vor urma după moartea lui Grigore Antipa, muzeul se îmbogățește cu noi colecții, clădirea muzeului este extinsă, se amenajează o sală de cursuri și conferințe și este publicat primul ghid al muzeului.

RM

cunosc conţinutul cărţii, cît de mult a avut de suferit artistul şi cîte obstacole de trecut în cariera lui artistică, pînă să ajungă pe culmile gloriei.

Să mulţumim celor doi mari maeștri ai muzicii – Doru Popovici și George Angelescu-Monteoro - că au fost contemporani cu noi și că, datorită lor ne-au rămas aceste evocări, care, cu siguranţă, vor stîrni interes pentru scormonitorii în arhive și biblioteci, să scoată la lumina tiparului numele iluştrilor muzicieni, care s-au dăruit muzicii, culturii româneşti, fiecare cu harul cu care s-a născut şi cu profesionalismul lor ieşit din comun. Cartea este o flacără vie, prin conţinut şi împletirea frazelor cu parfum de poezie din veacul prezent şi din toate veacurile de pînă acum... Ceea ce înseamnă că muzica şi poezia niciodată nu vor merge pe drumuri separate, oricît de vitrege vor fi timpurile... E un subiect care merită să fie dezbătut, dar nu în aceste rînduri... Maestrului Doru Popovici i-ar fi plăcut să ia parte la o astfel de dezbatere, la cît de patriot a fost şi la cît de supărat pe creaţiile triviale, jenante, întîlnite la unii tineri ai noştri care, sub masca modernismului, scriu lucrări jalnice, poate din dorința de a șoca sau, pur și simplu, din lipsă de cultură, în general, încercînd să-și facă din asta un nume de glorie...

Volumul „«Celibidache al oboiului»: George Angelescu Monteoro” este magnific prin descrierile sentimentale care strălucesc în sinceritatea cuvintelor celui care a fost Doru Popovici, cuvinte spuse motivat... Cartea este o binecuvîntare pentru melomani, datorită aluatului de cea mai bună calitate din care este plămădită... Nici nu avea cum să fie altcumva... Maestrul Doru Popovici ni-1 aşează în prim-planul muzicii instrumentale pe marele oboist, despre care Jean Pierre Rampal scrie: „Monteoro este cunoscut fiecăruia ca unul pentru care muzica nu este doar o ştiinţă, ci singurul drum pentru a găsi înţelesurile vieţii, unul pentru care pămîntul, aerul, apa şi focul sînt o nesfîrşită muzică, ce nu aşteaptă decît să fie interpretată“.

Sfîrșit ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental” În perioada 1973-1974, muzeul organizează prima expediție condusă de Mihai Băcescu (zoolog, oceanolog, muzeolog), ocazie cu care colecțiile muzeului au fost completate cu numeroase specii de animale aduse din Tanzania. Cutremurul din 1977 a afectat clădirea muzeului și colecțiile care se aflau în incintă, astfel că timp de opt luni acesta a fost închis. După anul 1991 au fost organizate noi expediții în Indonezia și Brazilia prin care au fost colectate exponate variate pentru îmbogățirea colecției.

Noul „Antipa” În muzeu există o expoziție permanentă împărțită pe trei niveluri: la subsol este prezentată biodiversitatea României, acoperind cele cinci bioregiuni ale țării: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică. La parter este expusă fauna mondială aranjată biogeografic.

La etaj se află o colecție de roci şi minerale, o sală amenajată pentru insecte și una dedicată scheletelor de balenă cu cocoaşă, morsă şi narval. Impresionantă este și zona dedicată astronomiei, unde poate fi admirată o proiecţie albastră a cerului, precum și o zonă unde se află reproducerea fidelă a unui sit arheologic, cu o podea de sticlă, sub care se pot vedea fosile care par proaspăt descoperite. Tot pe acest nivel se găsesc spațiile interactive, precum și biroul la care a lucrat Antipa, cu mai multe dintre lucrurile personale ale acestuia (microscopul, fotografii, cărţi rare, pipa, călimara şi pana de scris); de asemenea, se află expusă o machetă a Crucişătorului Elisabeta, la bordul căruia Antipa a condus prima expediţie ştiinţifică. În anul 2010, expoziţia permanentă a fost modernizată, devenind una interactivă și dinamică, în care vizitatorii au acces la informații pe ecrane digitale (info-touch), documentare video proiectate pe erane de mari dimensiuni, sau căști speciale pentru ascultarea explicațiilor. În afara expoziției permanente, muzeul găzduiește periodic și expoziții temporare diverse (de exemplu: expoziția de fotografie „Luminile Nordului”, „ZooMonetar” – fauna lumii pe bancnote şi monede, „Țesături periculoase”- expoziție de păianjeni și scorpioni, „Lumea fluturilor”, „The human body” etc.)

Sursa: merg.in.

RM

5

Vineri, 28 iunie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

gastronomiei ridicate la rang de artă, îi citează pe BrillatSavarin și pe Grimond de la Reynière și enunță sentențios: ,,Să știți că civilizația poparelor se măsoară după cum au fost ori nu vrednice să-și întemeieze o bucătărie a lor”. Unul din meseni, arătînd că de la vecinii noștri am împrumutat (și poate perfecționat) unele bucate de soi, Cartea aceasta a lui Cezar Petrescu, apărută acum afirmă: ,,Sîntem un popor eclectic și această înțelepciune aproape 50 de ani, eu am citit-o la tinerețe și – la ce bun ne-a adus bucătăria de gust subțire”. Același mai dă dovadă m-aș fățărnici? – cu multă plăcere. Am recitit-o acum și de rafinate cunoștințe gastronomice-geografice: buiabesa se cade să mărturisesc că defectele ei mi s-au vădit fără trebuie s-o mănînci la Marsilia, casuleta în Languedoc, cruțare: e prolixă, bogată în nescuzabile ,,umpluturi”, șnițelul la Viena, cotriada în Bretania, gratinul în Savoia, vulgară adesea, folosind de istov clișeele verbale, stilistice pateul de foie gras la Strasbourg, mititeii în București, și narative cele mai răsuflate și mai sîcîitoare. Nu mi s-a crapul la proțap în Deltă, plăcintele cu poale în brîu numai părut, cu toate acestea, a-și fi pierdut ceva în Moldova. din vechiul ei ciudat, trivial și ilogic farmec.

Nu-s, cum vine vorba, simpli robi ai Să fie puterea fascinatorie a Ieșilor dinainte pîntecului, sînt, ca și craii de Curtea Veche, de 1914, să fie insidioasa nostalgie a vieții pretențioși, lingavi, iubitori de istorie și patriahale de altădată ori poate elucubrațiile doctori întru Subtilitate. Iată cum, parcă cu iz științific ale lui Maximilian Ștaic – tata aidoma unuia dintre crai, se exprimă nebunilor – despre miasmele și emanațiile purtătorul de cuvînt al cetei de la ,,Paradisul care subjugă irezistibil pe locuitorii urbei general”: ,,... martiri ca Vatel, grand odinioară capitală de țară și-i înrobește și-i officier de bouche al lui Ludovic al II-lea de leagă pe veci cu nevăzute lanțuri de orașul Bourbon, prinț de Condé... care s-a străpuns lor molcom, și-i preface pe mulți dintre ei singur cu spada și și-a dat moartea de rușine în mîncăi și bețivani de nădejde? Oricum, fiindcă la o masă – ia aminte! - ... n-a ajuns cartea emană și ea un iz culinar și bahic: friptura și n-a sosit la vreme pește proaspăt.

Nicolae Steinhardt anevoie îi rezistă cititorul care izbutește (1912-1989), autorul Aceia erau oameni și aceea epocă! Nu ca la să treacă peste naivitățile și ticurile unei banchetul pe care Franța republicană l-a dat, acestei savuroase povestiri din belșug trecută în desuetudine la 1888, președintelui său, Carnot la Romans, cronici la romanul de ritmurile vieții, mereu alta, într-un veac și unde jumătate din invitați au trebuit să se semnat de Cezar pentru care odată cu fiecare deceniu începe Petrescu mulțumească numai cu hors-d’oeuvre și cu o lume nouă. Pentru prietenii și comesenii brînză, președintele Carnot a cerut pîine și lui Ștaic, toți musafiri (n-aș spune clienți) fideli ai lui n-a avut cine să-i dea, iar de sinucis nu s-a sinucis nici Solomonică, patronul Paradisului, omul se judecă potrivit un organizator, ca într-o democrație golanizată și fără capacității sale de a face onorabil față unor ospețe ce iau din orgoliu”. ce în ce mai mult, paralel cu scurgerea vremii, înfățișarea E, în cartea lui Cezar Petrescu, mult din patriarhalitatea de mit. În restaurantul lui Solomonică găsești, într-adevăr lui Sadoveanu, din grația lui Anatole France, din morga lui și zi de zi, precum însuși glăsuiește, icre de crap, știucă Mateiu. Totul în tonalitate bonom-nostalgică și cu o virtute și somn, somn rasol cu usturoi, pastramă, salam, jambon, neostoită în descrierea interminabilelor mese și-n evocarea scrumbie, salată cu ceapă. Apoi lacherdă, filé și macrou. dulceții nițel otrăvite ce captiva și învăluia pe insul venit cu De asemenea: supă de găină și rasol cu usturoi, borș rusesc, gînduri bune, indiferente ori și tulburate la Iași. Narațiune borș de post și ciorbă de potroace. Ouă: scrob, ochiuri la banală? Stilul gazetăresc și inspirat de stereotipia la modă în capac, moldovenești, omletă, ouă à la rus. Și ca de la sine literatura de larg consum a perioadei interbelice? Lăcomia înțeles: antricot, friptură, salată, dulciuri, compot, fructe, pîntecului și nesațiul gîtlejului ridicate la rang de temă cafele, lichioruri... epică? Psihologie destul de sumară? O fi. Dar și o putere de Last but not least (spre a o da pe englezește), un Cotnar seducție nu mai puțin misterioasă decît miasmele evocate Roznoveanu 1888 și un Uricani 1907 de tata nebunilor. O savoare ce n-a pierit, grozav! Sarmalele servite oaspeților o apologie deloc necuviincioasă a tihnei sînt de 3 feluri: o ediție numai cu purcel, ca entitate civilizatorie, o indulgență una numai de piept de gîscă, o a treia neamăgită față de sărmanele slăbiciuni combinată din tocătură de purcel, de ale duhului neîntrupat! Și nu este oare vițel și de gîscă. Uite-așa se ospătau, se Emil Cugolea (personajul romancier care veseleau și dădeau slavă vieții vestiții va să scrie romanul scris de romancierulmîncăi și băutori eroi ai romanului. Și autor) un echivalent românesc al lui le erau inimile și cugetele împăcate Philip Quarles (din ,,Punct Contrapunct” și bucuroase. Cei nevolnici și mișei, de Huxley) și al lui Edouard Passavent cei zoriți și neștiutori erau denumiți (din ,,Calpuzanii” lui André Gide)? Șimelchisedeci și disprețuiți pînă ce, dacă apoi sfîrșitul acela smerit și nobil, unde se învredniceau a progresa și a cunoaște autorul, odată cu personajele sale, se dă în și mărturisi deșertăciunea treburilor zise lături cînd se ivesc făpturile unei generații urgente și serioase, izbuteau a face și ei noi – angloînfocații eroi ai lui Ionel onoare unor meniuri pantagruelice și Teodoreanu la volanele automobilelor lor unor libațiuni cu totul lipsite de sfiiciune aiuriste – și se recunosc depășiți, învinși, și măsură. Icre moi, curcan la tavă, alungați în istorie, în ceață, în praful, în plăcinte cu poale în brîu! Ce nu aflai la pîcla, în arierplanurile vîrtejului iscat de ,,Paradisul general” ori și în alte locuri, Cezar Petrescu, „La Paradis și ele binecuvîntate de zei îngăduitori și General“, ediția princeps, 1930 mersul înainte ale parametrului pe care de la Proust încoace nu-l mai putem iubitori de voioșie: Ermacov Gît-Strîmb, ortografia decît cu majusculă: Timpul.

Pincu cel cu vinuri bune, Bucluc, LupuFleică, Trihule. Cei care inițiază pe noul venit Georgei Citiți ori recitiți ,,La Paradis General” (Vinuri vechi și 9): vă Galea întru gustarea adevăratelor bucurii simple ale acestei va fi o excursie – neobositoare, sper – în răspăr cu Timpul și vieți trecătoare sînt nu numai consumatori de bunătăți un popas pe meleagurile a ceea ce Talleyrand a numit cîndva meșterite în bucătării-miracole și piloni ai chefurilor de la douceur de vivre. răpunere, sînt și teoreticieni iscusiți și știutori ai tainelor N. STEINHARDT

Petrecerile de altădată

Meditaii

• Dacă ești în­ țelept, poți supor­ta lipsa cunoașterii, dacă ești curios, e greu. • La început, civilizația place, apoi, plictisește.

• Oamenii supra­ vieţuiesc nu prin grija față de ei înşişi, ci prin iu­ birea celorlalţi fa­ ţă de ei. • Umorul e o forță. Nimic nu unește oamenii mai bine ca rîsul. • Dacă iubești pe cineva, atunci îl iubești așa cum e, și nu cum ai dori tu să fie. • Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea. • Toți se gîndesc cum să schimbe lumea, dar nici unul nu se gîndește cum să se schimbe pe el însuși. • Oamenii supravieţuiesc nu prin grija față de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi faţă de ei.

• Dacă ne uităm bine, întotdeauna vom găsi la noi un păcat pe care-l imputăm altora.

• Oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare la rang de sentiment legitim, de justiție, iar propria lor mîrșăvie o atribuie lui Dumnezeu. • Nu există măreție fără simplitate. • Sinuciderile sînt comise de oamenii dedublați. • Intelectualitatea este o clică demnă de dispreț, din care, în cîteva decenii, nu va mai rămîne nici numele.

• Nu am nici o doctrină. Adevărul este unul singur în toate doctrinele. Trebuie să eliminăm din ele doar ce contrazice adevărul. • Există trei feluri de oameni: hoții, muncitorii și cerșetorii. • Trebuie să crești încet, la fel cum cresc copacii.

• Înțelepciunea înseamnă să știi unde să te oprești, să știi ce e permis și ce e interzis.

• Dacă aș fi tînăr, m-aș duce în China. Cel mai conservator popor. • Adevărul, ca şi aurul, nu se obţine prin cultivarea lui, ci prin curăţarea de tot ce nu este aur.

• Poţi iubi o persoană dragă cu o dragoste omenească, dar un duşman poate fi iubit numai cu iubire divină. • Poporul crede că a muri este o treabă pe care trebuie s-o duci la bun sfîrșit. • Dacă Isus Christos Și-ar face acum apariția, I s-ar cere un autograf și nimic mai mult. • E greu de stabilit punctul de unde începe demența.

• Trăsătura principală a nebunilor e că sînt încrezuți. La început, vorbesc ca niște oameni cu scaun la cap, iar cînd văd că toți îi ascultă încep să spună ce le trece prin minte. • Schopenhauer spunea că dacă îi judecăm pe alții facem ce face și cîinele care latră la imaginea lui din oglindă. • Nu oamenii trebuie să judece ce este bine şi ce este rău. Oamenii au greşit întotdeauna şi o vor face în continuare, mai ales în ceea ce priveşte binele şi răul. • Este mult mai bine să faci bine astfel încît nimeni să nu ştie nimic despre asta. • Dacă îţi faci un obicei din a nu da vina pe alţii, vei simţi cum va creşte abilitatea de a iubi şi vei vedea cum va creşte şi bunătatea în viaţa ta. • Fericirea nu depinde de lucrurile din exterior, ci de felul în care le privim.

• Scopul vieţii este să serveşti umanitatea.

• Cu cît credința e mai slabă, cu atît mai mare e dorința de a o răspîndi. • Vă rog să țineți minte că în afară de Lev Tolstoi mai există o mulțime de alți oameni.

LEV TOLSTOI (pagini de Jurnal, 1909-1910)

6

Vineri, 28 iunie 2019

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Polemici«Controverse Dansnd n vis Balsamuri spirituale (124) Întoarcere în timp (15) I-am dat un telefon lui Nicolae, spunîndu-i că peste două zile plec la Sibiu. Țineam legătura, deci era la curent cu evoluţia bolii. Mi-a urat sănătate şi mi-a spus că regretă că nu ne vom putea vedea prea curînd, fiind foarte ocupat.

Am închis telefonul, ferm hotărîtă să întrerup orice legă­tură cu el, convinsă fiind că „ochii care nu se văd se uită”.

A doua zi, a venit Mihai, inginerul din Ploieşti. Ştia că plec la Sibiu. Mi-a adus un buchet mare de flori şi în locul cutiei mari cu bomboane, o cutiuţă mică. Am deschis-o. Erau două verighete. Mi-a sărutat mîna şi m-a întrebat dacă vreau să fiu soţia lui. N-am stat pe gînduri şi am spus DA. M-a luat de mînă şi ne-am dus la starea civilă unde ne-am căsătorit. Apoi am plecat la Sinaia la un restaurant, doar noi doi. Am băut şampanie, urîndune reciproc multă fericire. M-a condus la Sanatoriu, după care a plecat la Ploieşti, eu urmînd să plec la Sibiu şi să cer transferul la Bucureşti, în acelaşi minister în care lucram. În ultima zi de şedere la Castel, am fost foarte tristă. Era locul în care, cu toată preocuparea pentru boală, am fost o „prinţesă”. Nu aveam grija zilei de mîine, nu lucram nimic, mă plimbam, visam, cu întreaga făptură, furtună, Soare, nopţi cu Lună.

Privind crucea de pe Caraiman, în inimă am înrămat credinţa din veac în veac că, pînă dincolo de fire, Dumnezeu este iubire, iar iubirea Sa cînd ne atinge, sfîntă minune, renaştem din genune. Şi eu am renăscut. Eram alta. Nu mă recunoşteam. Într-o mînă strîngeam trecutul, iar în cealaltă viitorul. Ţineam pumnii strînşi de teama de a nu le risipi în vîltoarea vieţii.

Ultima masă la Castel a fost una festivă. Ne-am luat adio. Doctoriţei Frunda i-am dăruit o păpuşă pe care a botezat-o, aşa cum am mai amintit, cu numele meu.

După cîteva ore, eram la Sibiu. Colegii mei s-au bucurat dar s-au şi întristat cînd le-am spus că-i voi părăsi. Am făcut demersurile necesare pentru transfer şi schimbul de locuinţă. Totul s-a rezolvat foarte repede. Am găsit un schimb de locuinţă bun la Foişorul de Foc, acelaşi spaţiu pe care îl aveam şi la Sibiu.

Cînd totul era aranjat, cu o zi înainte de a pleca la Bucureşti a venit Nicolae. I-am spus că m-am măritat

şi că nu ne mai putem întîlni. A insistat să ne vedem şi ne-am întîlnit la Farmacie, locul obişnuit. Ne-am dus în Parcul Subarini, la o grădină de vară. A comandat cîte o friptură şi o sticlă de vin din cel mai bun. Nu-şi lua ochii de la mine şi tăcea. Tăceam şi eu, doar inima „vorbea”, şi simţeam că am făcut-o praf. La plecare, ne-am oprit pe o bancă în parc. Am stat acolo, îmbrăţişaţi, pînă la ziuă. Am tăcut amîndoi. Fiecare, privind Cerul, îşi căuta steaua. La un moment dat, Nicolae a rupt tăcerea, rostind: „Nu pot trăi fără tine!”. Din ochi îmi curgeau lacrimi. Nu le-am şters, ca să nu-mi vadă suferința, dar cuvintele lui au pecetluit un destin pe care nu l-am bănuit.

După un lung sărut în care inima mea se topea, ne-am despărţit. Hotărîrea mea era luată. Voi pleca la Bucureşti, cale de întoarcere nu exista, transferul fiind aprobat şi schimbul de locuinţă perfectat. Dar voi divorţa înainte de a convieţui măcar o zi cu Mihai. Nu-1 iubeam şi nu-1 puteam înşela. Trebuia să fiu cinstită cu el şi să-i spun că în inima mea, în afară de NICOLAE, nimeni nu mai are loc, şi e mai corect să punem capăt unei situaţii care ne-ar fi rănit pe amîndoi.

Lui Mihai i-am dat telefon cînd am ajuns la Bucureşti.

Ne-am întîlnit. Era foarte fericit. M-a invitat să mergem la părinţii lui. L-am refuzat. Am intrat la o cofetărie şi, cu „capul plecat”, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să fie înţelegător. M-a întrebat dacă o să mă mărit cu Nicolae.

I-am spus că nu cred, el nici nu ştie de intenţia mea.

M-a privit lung, apoi a zis: - Îmi pare foarte rău, „prinţesă”, dar sinceritatea ta m-a dezarmat. E mai bine ca „răul să fie tăiat de la rădăcină”.

M-a rugat să înaintez eu divorţul, pentru că el nu se va prezenta. Ne-am despărţit prieteneşte. Nu l-am mai întîlnit niciodată.

M-am dus apoi la viitoarea mea locuinţă, obţinută prin schimb. Aici mă aştepta o surpriză înfricoşătoare. Înainte de a pleca, fosta locatară a suferit un şoc psihic şi a dat foc locuinței, cu intenţia de a se sinucide. A fost salvată, dar locuinţa arăta jalnic. Parchetul ars, pereţii afumaţi şi mirosea îngrozitor. Nu m-am pierdut cu firea şi am sunat-o pe Jeni, colega de la Sanatoriu, care m-a invitat să locuiesc la ea pînă repar locuinţa. Abia după două luni am putut să mă mut în casa mea. (va urma) LILIANA TETELEA

Misterioasa Mona Lisa a fost chiar Leonardo da Vinci? (2) Dar oricît de atrăgătoare ar putea fi imaginea secole la rînd. Datorită perfecțiunii execuției, astăzi, lui Leonardo îmbrăcat în rochie și poate aranjînd Mona Lisa a trecut dincolo de hotarele iconografiei, un set ingenios de oglinzi în care să se poată vedea dobîndind aproape un statut de arhetip sau clișeu. Este din unghiul corect, pentru a picta acest zîmbet ușor o imagine extrem de familiară, o emblemă culturală suprasolicitată, ca un cîntec al batjocoritor, dovezile în sprijinul formației Beatles sau anumite replici acestei teorii sînt lipsite de substanță. din Romeo și Julieta. Ea a fost copiată Și alte mistere înconjoară execuția tabloului. Dacă pictura și modificată atît de mult, încît nici a fost o comandă, de ce nu a fost nu o mai vedem astăzi drept ceea ce niciodată predată? Dacă tabloul era este în realitate, adică o reprezentare pentru Gioconda, explicația ar putea de un uluitor succes și o operă de artă fi ușoară. Probabil că, ani la rînd, care a influențat portretistica secole Leonardo nu a fost mulțumit de la rînd. tablou și nu l-a putut termina pînă Mona Lisa a fost copiată, și după moartea lui Giocondo, în 1516. concepția lui da Vinci a fost plagiată, O altă explicație ar putea fi aceea că fără jenă, aproape din primul moment femeia din tablou se despărțise de în care a fost expusă public. Rafael, bărbatul care îl plătise. Poate că nu era care era prieten cu Leonardo, a nici una dintre candidatele preferate copiat tabloul, probabil chiar înainte de istorici, ci soția sau iubita unui ca Leonardo să-l termine. Dadaistul alt negustor bogat, iar în momentul francez Marcel Duchamp i-a adăugat în care Leonoardo a ajuns să fie Mona Lisei mustață și barbișon și a mulțumit de lucrarea lui, femeia care scris sub ea ,,Are fundul fierbinte”, La 2 mai a.c., s-au împlinit fusese Mona Lisa ieșise din grații. comentariu care nu era îndreptat 500 de ani de la moartea Mai rămîne aspectul cel mai împotriva lui Leonardo și nici către marelui artist renascentist fascinant al tabloului, enigma zîm­ opera acestuia, ci era o reacție a celor Leonardo da Vinci. betului Mona Lisei. Nu este cazul să care se uitaseră la ea. Andy Warhol discut în detaliu tehnica pictorului sau a folosit-o într-una din imaginile lui de pe ecranul de să-i analizez tabloul; această sarcină revine istoricilor mătase, acordîndu-i Mona Lisei același statut de cult de artă, dar este limpede că tocmai acest zîmbet a ca și lui Marilyn Monroe și Elvis. conferit Mona Lisei (și lui Leonardo) popularitatea Sfîrșit de care s-a bucurat și fascinația pe care a exercitat-o MICHAEL WHITE

Iubito, spune-mi că ce simt nu-i real, Că dansul nostru e un zbor de fluturi prin flori, Că eu am venit la tine călare pe-un cal... Și spune-mi că încă mai sînt aici... nu în nori.

Iubito, atinge-mă în mișcarea ta fină, Sărută-mă dulce cum poți săruta doar un prunc, Și vino la mine în pas de felină...

Altfel din acest Univers mă arunc.

Iubito, să cîntăm împreună iubirea, Să fim ca o novă ce se naște în chin... În lacrimi îți văd și îți simt înflorirea, În lacrimi mă fulgeri cu tragic suspin.

Da, sînt captiv al luminii din tine, Iar tu îmi ești cale sortită-n vecie...

Cum poate în lume să-mi fie și mie mai bine...

Cum poate tăcerea uimire să-mi fie?

Nimic fără tine în sens și-n culoare, Nimic fără tine-n senzații și-n gest...

Nu-mi spuneți că azi poate fi sărbătoare...

Trăirea departe de tine e-un rest.

Iubito, te rog, fii lumina trăirii, Fii candela-mi sfîntă ce plînge în noapte...

Dansează cu mine în ritmul iubirii Și dacă murim să renaștem în șoapte.

Privește, eu mor ca o floare ucisă de toamnă...

Dar tu mă învii c-un sărut, Prea Nobilă Doamnă.

Ilarion Boca, 13 iunie 2019

Lirică persană

Isus i cinele Isus cu ucenicii Săi, umblînd prin lume Trecu pe lîng-un tîrg, se spune, Molcom gîndind la ale Sale.

Un cîine mort zăcea, zvîrlit în cale, De toți văzut, în fața unei case. În jurul hoitului mulțimea s-adunase Ca vulturii pleșuvi pe lîngă-o mortăciune. Și unul zice: ,,Măruntaiele se-ntorc pe dos În mine, de un asemenea cumplit miros”.

Un altul: ,,Aruncat să fie-n foc, Că tot ce-i mort – aduce nenoroc”. Și fiecare-și zise cîntecul netot Ocară adunînd pe-un cîine mort.

Dar cînd venise rîndul lui Isus, Cu gînd suav, purtat de bunătate, El a spus: ,,Sînt albi ca niște perle dinții lui”.

Cei ce-ascultau de-acest cuvînt de vis, Ca niște scoici trandafirii Pătrunse de lumină – s-au deschis.

NISAM ED DIN

RM

7

Vineri, 28 iunie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (3)

În rîndul militarilor se semnala deja o stare de spirit ostilă trupelor hitleriste (2)

În ziua de 2 octombrie 1916, pe cînd mă aflam la sud de localitatea Dragoslavele, am fost rănit. Am luptat apoi pe frontul din Moldova, la Mărăşeşti şi la Oituz, la Cîmpurile şi la Soveja. Pot să afirm, așadar, că ne-am adus şi eu, şi artileriştii mei părticica de contribuţie la înfrîngerea cotropitorului.

Nu voi putea să uit durerea ce mi s-a adunat în suflet atunci cînd, reîntorcîndu-mă acasă din război, nu miam mai găsit tatăl acasă, surprins sub urgia ocupaţiei germane. Tatăl meu a fost muncitor. Îi venea destul de greu să întreţină cei 6 copii, dintre care 5 fete. În ograda casei el crescuse un purceluş pentru gurile copiilor. Într-o zi, a intrat în curte un neamţ şi a vrut să-i ia purcelul.

Tatăl meu s-a opus şi a fost ucis pe loc. După moartea lui, familia a rămas în grija vrednicei mele mame, fiind ajutată şi de unchiul meu, Costea Anastasiu. A murit şi el ceva mai tîrziu, tot din cauza nemţilor. După toate acestea, se înţelege de la sine ce sentimente puteam să am eu faţă de invadatorii germani ai ţării mele – veniți acum în ipostaza de hitlerişti.

Evoluţia evenimentelor face ca, după 27 de ani de la luptele purtate împotriva prusacilor, să sosească din nou timpul să ne înfruntăm cu militariştii germani. Ne chemase la luptă ţara.

În spiritul ordinului primit, am dat noi dispoziţii privitoare la capturarea şi dezarmarea trupelor inamice şi la întărirea supravegherii trecerilor peste Dunăre etc.

La aceeaşi dată, la comandamentul Diviziei 9 infanterie au început să ne sosească rînd pe rînd veşti îmbucurătoare, care-mi confirmau că trupele din subordinele mele acţionează în spiritul ordinelor pe care le-am dat. Prin telefon s-au primit numeroase rapoarte în legătură cu executarea operaţiilor de atacare şi dezarmare a trupelor hitleriste de pe întinsul Dobrogei. Transcriu pe scurt conţinutul unor astfel rapoarte: ,,În localitatea

Asemenea unor valuri ridicate de furtună... În ziua de 24 august am fost informat prin telefon că în unele zone din Dobrogea trupele germane au ocupat poziții de luptă. S-a comunicat imediat unităţilor române să acționeze conform ordinelor stabilite. În aceeaşi zi am fost chemat la telefon de către colonelul Leonida, şeful Secţiei operaţii din Marele Stat Major. Acesta mi-a comunicat ordinul de a trimite de urgenţă la Bucureşti un detaşament, de tăria a trei batalioane de infanterie şi trei baterii de artilerie, care, după cum se va vedea, va participa la acţiunile insurecţionale din zona Tunari-Otopeni. Detaşamentul a fost constituit din batalioanele 2 şi 3 din Regimentul 40 infanterie, batalionul 4 din Regimentul 34 infanterie şi divizionul 1 din Regimentul 13 artilerie. Comanda detaşamentului a fost încredinţată colonelului Emil Iacob, comandantul Regimentului 40 infanterie. În acelaşi timp, la cererea generalului de aviaţie Gheorghe Vasiliu, comandantul Regiunii 3 aeriene, am deplasat auto peste Dunăre, la Ianca, judeţul Ialomiţa, batalionul 4 din Regimentul 40 infanterie, subunitatea fiind comandată de maiorul Alexandru Rădulescu.

Batalionul a luat parte la atacarea trupelor germane din zona respectivă, iar apoi, împreună cu trupe din Divizia 10 infanterie, a participat la luptele din zona Slobozia.

După lichidarea rezistenţelor hitleriste, subunitatea s-a îmbarcat cu destinaţia Transilvania.

Trimiterea spre Capitală, la Ianca şi Slobozia a acestor forţe a lăsat anumite goluri în dispozitivul trupelor române din Dobrogea. Acest fapt m-a determinat să procedez la o anumită remaniere de dispozitiv. Astfel, s-a stabilit deplasarea de la localitatea Nicolae Bălcescu la Constanţa a batalionului 1 recruţi din Regimentul 34 infanterie; deplasarea grosului Grupului 132 cercetare de la Topraisar spre Medgidia, lăsînd la Topraisar numai un pluton; deplasarea celor două batalioane de recruţi ale Regimentului 36 infanterie de la Cernavodă la Poarta Albă şi Murfatlar. Aceste schimbări în cadrul dispozitivului nostru şi altele de mai mică importanţă s-au executat în cursul zilei de 25 august.

Tot în această zi, către ora prînzului, am primit de la Corpul 2 armată, comandat de generalul Nicolae Dăscălescu, un ordin telegrafic prin care mi se comunica, pe lîngă prevederea referitoare la dezarmarea trupelor germane, indicaţia expresă de a împiedica orice încercare de trecere a acestor trupe din Dobrogea în Muntenia.

Acțiunile trupelor române în Dobrogea Nicolae Bălcescu s-a trecut la dezarmarea inamicului care încerca să mineze aerodromul din zonă”. ,,La Topraisar, ostaşi din Grupul de cercetare al Diviziei 9 infanterie au dus lupte cu trupele germane din zonă. S-au capturat prizonieri”. ,,Subunităţi de instrucţie ale diviziei au dezarmat în comuna M. Kogălniceanu o mare coloană germană”. ,,La Cernavodă se duc lupte intense cu trupele germane...”. În legătură cu aceasta, precizez că aici se constituise un puternic detaşament care fusese pus sub conducerea comandantului Regimentului 2 grăniceri.

Din grupul de forțe de la Cernavodă făceau parte un batalion de instrucţie al Regimentului 2 grăniceri, trei batalioane de instrucţie din unităţile Diviziei 9 infanterie, subunităţi de artilerie antiaeriană şi antitanc. Dat fiind că avea misiunea ca, pe lîngă apărarea podului de cale ferată de peste Dunăre – obiectiv de importanţă strategică –, să asigure stăpînirea marelui curs de apă în acea zonă, detaşamentului i s-a subordonat şi o subunitate din regimentul de pontonieri, care a ocupat poziţii de luptă la Feteşti, pe malul muntean al Dunării.

Acţionînd cu rapiditate, militarii detaşamentului au reuşit, sfărîmînd rezistenţele germane din Cernavodă şi din împrejurimi, să ia numeroşi prizonieri, între care şi pe comandantul forţelor hitleriste de uscat din Dobrogea, generalul von Tschammer und Osten. Ulterior, aveam să remarc printr-un ordin de zi pe militarii români care au acţionat sub conducerea nemijlocită a locotenentcolonelului Florin Navasart, apreciat în ordinul amintit ca făcîndu-şi datoria „cu un deosebit curaj şi pricepere”.

Tot prin intermediul mijloacelor de transmisiuni cu fir s-au mai primit şi alte veşti. Menţionez cîteva dintre ele: în zona comunei Negru Vodă, o companie de grăniceri români a dus lupte cu o unitate germană de artilerie antiaeriană, producîndu-i numeroase pierderi; la Hîrşova, batalionul 2 poduri fluvii şi subunităţi din Divizia 9 infanterie au lichidat rezistenţele germane şi au capturat cantităţi de materiale de război.

Luptele împotriva hitleriştilor începuseră deci în multe localităţi de pe teritoriul Dobrogei. Asemenea unor valuri ridicate de furtună, acţiunile de atacare, de dezarmare, de capturare ori de alungare a trupelor germane cuprinseseră întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră. În unele localităţi, ciocnirea cu duşmanul a fost scurtă şi s-a încheiat cu o victorie imediată. În altele, lupta a fost de lungă durată.

În primă atenţie, litoralul (1) Ca orice comandant, luam cunoştinţă cu satisfacţie de rapoartele prin care mi se comunica, de pildă, că la Carol I sau la Hîrşova, la Topraisar sau la Cernavodă, ca şi pe întregul litoral, ostaşii români fie ei infanterişti, artilerişti, pionieri, grăniceri, fie jandarmi, marinari sau aviatori, toți acţionau cu hotărîre şi obţineau succese.

Totuşi, zona litoralului îmi reţinea, în continuare şi în mod deosebit, atenţia deoarece aici se aflau numeroase forţe germane bine înarmate şi un mare număr de nave inamice în alarmă. Ţevile tunurilor și mitralierelor germane erau îndreptate spre navele române, după cum şi ţevile armamentului de bord al navelor noastre vizau direct vasele vrăjmaşului. La aceste forțe ale inamicului se adăugau subunităţile germane de artilierie de coastă şi cele antiaeriene, care stăteau înfipte în dispozitivul nostru ca un fel de ghimpe uriaş.

Un mare pericol îl prezenta pentru noi mai ales bateria „Tirpitz”, un grup cu efective de circa 600 de oameni, pe care avusesem ocazia să-1 vizitez înainte de începerea ostilităţilor. Bateria dispunea de trei tunuri de 280 mm, 14 piese antiaeriene și navale de 75 şi 40 mm, precum şi de un mare număr de tunuri de 22 mm.

Ea constituia centrul unui nod fortificat, prevăzut cu cîmpuri de mine eşalonate pe o adînîncime de 1 km, cu cazemate de beton, cu reţele de sîrmă ghimpată etc.

Acest grup german putea acţiona cu tunurile sale pe o rază de 36 km în special asupra portului şi orașului Constanţa. Este adevărat că şi noi dispuneam de forțe demne de a fi luate în considerare. Aveam şi noi în port nave româneşti, ale căror echipaje, cum am arătat, se găseau în alarmă: compania 10 din Regimentul 34 infanterie, în sectorul căreia erau amplasate zeci de mitraliere şi aruncătoare de 81,4 mm, tunuri antitanc şi antiaeriene; o companie de grăniceri; iar între Gara maritimă şi Cazinou se găsea compania 15, tot din Regimentul 34 infanterie, subunitate întărită şi ea cu artilerie, aruncătoare, mitraliere. În oraşul Constanţa se concentraseră cîteva batalioane de infanterie care, la un semnal, erau gata să se avînte în luptă împotriva trupelor germane. Alte forţe ale Diviziei 9 infanterie – cîteva batalioane de infanterie şi un divizion artilerie – încercuiseră deja bateria de coastă „Tirpitz”. Escadrilele noastre de aviaţie de pe Aeroportul de la Ciocîrlia erau gata ca, la ordin, să-şi lanseze încărcătura de bombe asupra reduitului „Tirpitz”. Şi încă ceva: alături de noi se găseau muncitorii din port, de la calea ferată, din alte întreprinderi din Constanţa, care puseseră mîna pe arme pentru a acţiona cot la cot cu noi împotriva duşmanului. În situaţia dată, noi nu ne-am limitat însă numai la analiza mecanică a raportului de forţe. Am ţinut seama şi de faptul că de partea noastră se aflau şi alţi factori care atîrnau greu în balanţa victoriei. Între aceştia ţin să amintesc de starea morală a ostaşilor români de toate armele. Faptul că ei luptau pentru o cauză dreaptă – eliberarea patriei de sub cotropitorii hitlerişti – le dădea o forţă de nebiruit în luptă, un elan de nestăvilit în înfruntarea cu adversarul. Ţinînd seama de acestea, cu toată superioritatea numerică a inamicului, noi eram ferm convinşi că, într-o ciocnire directă, victoria, în final, nu putea fi decît de partea noastră. Dar cu ce preţ!

Dispunerea intercalată a navelor române şi germane în Portul Constanţa, superioritatea navelor germane în guri de foc de la calibrele 20 mm la 88 mm, apte de a acţiona în condiţiile date, precum şi existenţa pe nave a unor mari cantităţi de materiale explozive (proiectile, torpile, grenade antisubmarine etc.) şi de combustibil - toate acestea făceau ca acţiunea de luptă să pună în pericol Portul şi instalaţiile lui. În cazul unei înfruntări directe cu trupele nemţeşti, infanteriştii ar fi trebuit să atace cu armele şi cu piepturile lor zidurile de beton ale reduitului bateriilor nemţeşti.

Războiul drept, antihitlerist, de abia începuse pentru noi. Pentru continuarea lui aveam absolută nevoie şi de Port, şi de instalaţiile lui. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 28 iunie 2019

RM

Polemici«Controverse Acum – o șansă unică pentru mișcarea națională! (urmare din pag. 1) Repet ceea ce am mai spus – și am făcut-o chiar primul: am o părere foarte-foarte bună despre Viorica Dăncilă – dar e un om realist și pragmatic, nu se joacă atunci cînd are o responsabilitate pe cap, mai ales cînd e una dublă: Guvernul și PSD. Nu cred că își poate imagina cineva ce înseamnă asta! Pe de-o parte, 22 de milioane de veșnic nemulțumiți ușor influențabili prin critică și acuzație – românii – și pe de altă parte, un partid conectat obligatoriu la robinetul cu bani, reprezentat de ,,baroni” orgolioși, invidioși, cărora nu le ajunge nici o funcție sau răsplată! Mai puneți la socoteală firele invizibile ale serviciilor, dar și dosarele ,,în rafală” care sosesc la momentul oportun!

Pe lîngă asta, Viorica trebuie să se lupte cu un președinte de stat cu tendințe clar antinaționale, o opoziție de un politicianism fără limite și scrupule, o presă gata să apuce orice mizerie și să i-o pună în cap premierului – iar peste toate… Bruxelles-ul și ,,partenerul strategic”, adică poruncile Înaltelor Porți!

Ceea ce am spus aici e, probabil, a zecea sau a suta parte din greutățile pe care Viorica Dăncilă trebuie să le surmonteze – și să iasă cu partidul întreg! Și din ceea ce s-a văzut în ultima vreme, Viorica Dăncilă a înțeles bine ce are de făcut, iar mersul ei ,,pe sîrmă” a fost impecabil pînă acum! Rezultatele o arată: a menținut partidul întreg și la guvernare, a cîștigat la moțiune, la președinția Camerei Deputaților, l-a convins pe Iohannis să-i accepte miniștrii, a făcut o vizită bună la Bruxelles, unde a îndepărtat amenințările – și a încheiat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene cu aplauze, inclusiv din partea lui Iohannis. Toate astea sînt victorii politice, fără doar și poate! Și toate s-au obținut cu compromisuri, categoric!

Să fie clar – PSD nu este și nu va fi PRM! PSD e un partid ,,pe sistem”, așa cum sînt toate cele la putere în Europa! (chiar și mult lăudatul Salvini… în spatele lui se află Berlusconi, nu Garibaldi!). PSD are nevoie de bani și funcții, de putere concretă, lumească – nu de idealuri! Așa au fost și liberalii Brătienilor, echivalentul PSD ca influență și impact guvernamental din perioada interbelică.

Auziți aici discurs: ,,România ESTE o colonie în devălmășie, cu cîțiva stăpîni mari și mulți stăpîni mai mici - și așa va rămîne dacă poporul român e fericit cu acest statut!”.

Asta nu scrie Vadim Tudor, ci Liviu Pleșoianu, reluînd o temă pe care el și Ilie Șerbănescu au promovat-o. E clar că unul ca el nu are loc în PSD! A atins coarda sensibilă – să nu se înțeleagă că e vorba de Ana Birchall, ci de zona ,,interzisă”, cea a partenerilor strategici. Pleșoianu își pune în pericol cariera politică – ba chiar riscă să fie exclus din zona „mainstream” a politicii. Așa s-a întîmplat cu naționaliștii de la PRM, dar și cu alte grupări și partide care nu au plecat capul – unul dintre acestea fiind chiar PNȚCD. Paranteză: să ne amintim ce spunea deunăzi procurorul general al SUA, William Barr, după întîlnirea cu Ana Birchall: ,,Sperăm ca, sub conducerea sa și a celorlalți

oficiali români, România va reveni asupra recentelor amendamente care amenință să submineze capacitatea de luptă împotriva corupției, și avem încredere că România va lua măsurile necesare pentru a asigura un sistem judiciar eficient, transparent și imparțial”. Adică imixtiune pe față în legislație și justiție! Așa se face într-o colonie!

Revin la subiect – Pleșoianu, Codrin, și alții NU au loc în structura de putere a unui partid ca PSD, ci NUMAI într-un partid național, alături de patrioți ca Dan Chitic, Aurelian Pavelescu, Ingrid Mocanu, Ilie Șerbănescu… Da, sînt patrioți în Româ­ nia – iar singurul pol care îi poate reuni este cel național suveranist, al cărui mare reprezentant a fost Vadim Tudor. Întrebarea, la care vom continua să răs­ pundem, este dacă PRM mai poate aduna apele – sau e nevoie de un partid nou? Sigur, liantul, moștenirea Tribunului, este Lidia Vadim Tudor.

De aceea, în opinia mea, nu numele partidului este important, ci oamenii care-l compun! Ca o comparație - dacă Ion Iliescu ar fi decis să înființeze un alt partid social democrat, s-ar fi putut opune alde Geoană sau Ponta? I-ar fi urmat cineva pe aceștia?

Aceeași situație e și aici. Diverși epigoni și impostori se joacă de-a naționalismul, unii chiar cred că au pus mîna pe PRM. Oameni fără minte – sau, mai rău, puși să blocheze fenomenul național! Ceea ce nu vor reuși, dacă lumea își dă seama de acest adevăr!

De aceea spun – e un moment unic acum; urmează Congresul PSD – se vor tăia capete! Vor fi îndepărtați acei oameni pe care Dragnea, în momentele lui neașteptate de patriotism, i-a adunat încercînd să îndrepte corabia baronilor către suveranism! A fost zdrobit, pur și simplu! E un om aruncat în lanțuri – și i se pregătesc alte și alte dosare – adică lanțuri! ,,În ce mă privește, am inima împăcată chiar fac TOT ce ține de mine pentru a nu mai fi sclavi, pentru a ne ridica din genunchi și a ne comporta ca niște oameni LIBERI și DEMNI”, a declarat Liviu Pleșoianu, anunțînd că ,,Voi merge pînă la capăt în acest an și voi continua să spun: FIE SĂ FIM!”.

Nu, Liviu Pleșoianu, nu vei reuși ,,să fii”, pentru că acolo NU ți se va da voie. Locul tău e alături de patrioți! De aceea spun – după epurarea de sîmbătă, a venit momentul unic: mulți oameni pregătiți, patrioți, cu notorietate și posibilități vor trebui recuperați într-o mișcare națională! PSD nu are decît să-și vadă de drum, e în matca sa. Va fi la putere atît timp cît va respecta poruncile Occidentului și ale SUA! Dar, oare cînd a reușit guvernarea PSD să fie puternică și să facă bine pentru țară?

Atunci cînd a existat filtrul patriotic numit PRM! Așa și acum, PSD – dacă a mai rămas ceva patriotism după ,,asasinarea” lui Liviu Dragnea, ei bine, trebuie să fie bucuros și să sprijine crearea unui pol național și suveranist, pe baza moștenirii lui Vadim Tudor. Altfel, ,,marele PSD” nu va ajunge decît o jalnică slugă hoață, în ,,colonia în devălmășie” pe care o expune Liviu Pleșoianu, încă deputat PSD.

Susțineți-l pe Liviu Pleșoianu!

Liviu Pleșoianu este un deputat al PSD. Un om care, înainte de fi politician, a ales să fie român. Declarațiile sale din ultimul an m-au convins că este printre puținii oameni, aflați printre ,,rechinii” din Parlament, care reușește să facă față tentațiilor și presiunilor care implică o așa poziție în forul legislativ al țării. Încearcă să se ridice la nivelul pe care funcția de ales al poporului o cere, și reușește, chiar dacă pragul cel mai greu de trecut îl constituie totala neîncredere a românilor în Parla-­ ment. Liviu Pleșoianu dorește, cel putin la nivel declarativ, să facă bine acestei țări, să readucă speranța în sufletele românilor. Poate tocmai din acest motiv, consider că românii trebuie să fie atenți la evoluția acestui om politic și să-l sprijine.

Este singurul politician care gîndește și vorbește liber, fără frica de a fi arestat de Sistem sau exclus din rîndurile propriului partid. Spune lucrurilor pe nume, își asumă ceea ce declară și vine cu argumente solide sau cel putin pertinente în tot ceea ce susține. Este un foarte bun emițător, un politician așa cum toți trebuie să fie, cu sînge de român în vene, avînd drept obiectiv nu îmbogățirea rapidă, așa cum e cazul celor care se perindă prin politică, ci rămînerea în istorie, prin slujirea interesului național.

Liviu Pleșoianu declară cu mult curaj ceea ce nimeni nu a îndrăznit să spună, cel puțin nu în ultimul an. Și anume că alegerile europarlamentare sînt suspect de ,,ascunse”.

Apar dovezi reale cum că frauda a existat. Apar declarații și înscrisuri prin care se dărîmă ,,drama” votanților din dispora. Însăși diaspora se simte rușinată de acei ,,lefegii” care au adus un maxim de efect emoțional fals, bine preluat de televiziuni și de Internet, al cărui obiectiv a fost, de fapt, distragerea atenției, pentru a da frîu liber fraudei electorale.

El, Liviu Pleșoianu, declara că nu este deloc bine ca un Serviciu Secret să aibă control asupra votului electronic. A amintit de experiența sa de la comisia parlamentară de verificare a alegerilor din 2009, cînd a luat cunoștință de diverse metode de fraudare a alegerilor, așa după cum doresc Serviciile sau alte părți interesate. Nu am văzut nici un politician care să își asume recunoașterea unui adevăr dureros, precum ducerea în derizoriu a democrației românești și compromiterea totală a sistemului de votare. Ce mă miră pe mine este dorința lui Liviu Pleșoianu de a candida la alegerile prezidențiale, cunoscînd foarte bine că votul românilor chiar nu mai contează, că indiferent ce vor vota ei, rezultatul alegerilor este cel decis de alții, nu de poporul român. Mîrșăvia alegerilor trucate a început de mult în România, încă din anul 2000, cînd Corneliu Vadim Tudor a fost, de fapt, ales președinte, în turul 2. Și ea continuă și azi, în funcție de ceea ce își doresc cancelariile străine.

Am convingerea că Liviu Pleșoianu este cel în spatele căruia trebuie să se încoloneze românii care doresc o țară normală. El poate să fie cheia care să deschidă României ușa normalității. A unei democrații autentice, a unor alegeri libere și corecte, a îndepărtării Serviciilor din zona decizională a politicii, a unei Justiții independente, a ieșirii României din postura de Colonie și recăpătarea identității de stat național, așa cum scrie în Constituție. Liviu Pleșoianu poate să fie acel conducător care să ne ducă spre normalitate. Iată de ce consider că acum, în acest ceas dificil pentru țară, românii trebuie să facă scut în jurul lui și să-l sprijine să cîștige lupta pe care el a ales să o poarte. Românii trebuie să se trezească, să aleagă cu gîndul la viitor, și mai puțin cu gîndul strict la prezent. Cei care au copii vor înțelege. Cei care nu au, nu doar că nu vor înțelege, dar se vor opune oricăror proiecte constructive și benefice pentru țara asta, deoarece le vine mănușă sloganul Regelui Soare, al Franței: ,,După mine, potopul”. Liviu Pleșoianu și-a asumat rolul de deschizător al cutiei Pandorei. Cîți dintre noi, românii, îl vom urma?

RM

9

Vineri, 28 iunie 2019

File de istorie • File de istorie 240 de ani de la nașterea lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățămîntului modern românesc Gheorghe Lazăr - cărturar, profesor, pedagog, teolog, literat, om de știință, orator, întemeietorul școlii românești - s-a născut la 5 iunie 1779 în satul ardelean Avrig, așezat pe malul Oltului, și a murit la 17 septembrie 1823, la Avrig. Unii cercetători au afirmat că Gheorghe Lazăr a fost fiu de iobagi, dar din documentele vremii reiese că în Avrig nu a existat iobăgie. Locuitorii satului erau în mică parte sași (care aveau o poziție privilegiată, de oameni liberi), iar românii, majoritatea, folosindu-se de poziția sașilor și-au păstrat și ei starea de țărani liberi. Deși nu erau bogați, părinții lui Gheorghe Lazăr aveau o casă din cărămidă și o bucată de pămînt. Gheorghe Lazăr a mai avut trei frați: Onu (Ion), Silia (Vasile), Luca și sora Ana, căsătorită cu preotul Ion Racotă. Fiu de țărani liberi, Gheorghe Lazăr cunoaște totuși lupta iobagilor, și copilăria lui, petrecută în satul Avrig, poartă semnul răscoalei lui Horea. Nu se cunosc prea multe despre drumul lui Gheorghe Lazăr în învățătura de carte.

Clasele primare le-a făcut în satul natal, însă nu se cunoaște numele vreunui dascăl al său. Întrucît guvernatorul Transilvaniei avea un castel, ca loc de odihnă, unii (Ion Heliade Rădulescu, Petre Poenaru) au afirmat că Bruckental l-ar fi ajutat material pe Gheorghe Lazăr să meargă mai departe la învățătură la Sibiu, Cluj și Viena, dar acest lucru nu este dovedit.

Terminînd tîrziu școala din Avrig, Gheorghe Lazăr se înscrie în clasa I a liceului piariștilor din Cluj.

Posibilul ajutor din partea negustorului sibian Hagi Constantin Popp nu e nici el dovedit. Mai curînd soțul Anei, Ion Racotă, preot în Avrig, l-a ajutat pe Gheorghe Lazăr să-și continue studiile. Poate un rol important în sprijinirea lui Gheorghe Lazăr să-l fi avut scriitorul Ion Barac, fost student la Academia catolică, de pe lîngă liceul piariștilor din Cluj. În primii trei ani, Gheorghe Lazăr studiază limbile latină, elină și germană, aritmetica, istoria românilor, geografia, ortografia, Biblia, doctrina creștină și caligrafia. Minte strălucită, acumulează cunoștințe cu o rîvnă demnă de admirat. Gheorghe Lazăr părăsește Clujul în anul 1801 și face o clasă la liceul catolic din Sibiu, unde învață retorica și poetica. Revine la Cluj în anul 1802 și, pînă în anul 1804, urmează așa-zisa ,,clasă de filozofie”. Sub acest termen erau de fapt cuprinse vaste domenii ale culturii, prin discipline ca: logica, istoria, algebra, fizica, chimia, mineralogia, geodezia și arhitectura. Pregătirea lui în domeniul științelor pozitive este, însă, excepțională.

Absolvent cu brio al ,,clasei filozofice”, Gheorghe Lazăr trece la Academia de Drept (1805), unde rămîne doar două semestre, cînd cere Episcopiei ortodoxe din Sibiu (începutul lui 1806) să-i acorde o bursă pentru a urma teologia la Viena. Bursa i se acordă și, în primăvara lui 1806, Gheorghe Lazăr pleacă la Viena, unde se înscrie la Academia de teologie. Studiază neîncetat, dar trăiește și evenimentele legate de ocuparea Vienei de către trupele franceze ale lui Napoleon I. În contact cu ideile revoluției franceze, își desăvîrșește concepția sa privind necesitatea înlăturării înapoierii feudale a patriei sale, pentru emanciparea ei și a românilor, pe calea progresului. După trei ani, pleacă la Karlovitz (1808-1809) pentru completarea studiilor la Academia teologică ortodoxă și a se preoți, dar mitropolitul sîrb Stratimirovici se opune, și Gheorghe Lazăr este nevoit să se întoarcă la Viena (aprilie 1810).

Nu își continuă studiile la Academia de teologie, ci se ocupă de traducerea unor lucrări în limba română. Nuși termină, așadar, studiile teologice și se întoarce în țară, în primăvara lui 1811.

Gheorghe Lazăr este numit profesor la Seminarul ortodox de pe lîngă Episcopia din Sibiu, unde trebuia

să-i instruiască pe candidații la preoție. Aici intră în conflict cu episcopul ortodox Vasile Moga, care voia să-l transforme pe Gheorghe Lazăr în executant fidel al dispozițiilor sale. La scurt timp, în toamna lui 1811, pleacă la Brașov, fără învoirea lui Vasile Moga, însă este nevoit să se întoarcă. În acest timp, se declară vacant scaunul de episcop ortodox al Banatului, și Gheorghe Lazăr își depune candidatura. Mitropolitul sîrb Ștefan Stratimirovici se opune.

Gheorghe Lazăr continuă activitatea la Sibiu, în condiții grele, determinate de persecuțiile venite din partea lui Vasile Moga, a mitropolitului Stratimirovici și a directorului școlilor reunite din Ardeal, Gheorghe Haines. Se adaugă și prigoana exercitată de episcopul unit Bob, toți aceștia acuzîndu-l de idei periculoase la adresa Împăratului de la Viena, motiv pentru care e urmărit și de poliția lui Metternich. Cancelarul Tekeli comunică guvernului ardelean decizia cu privire la destituirea lui Gheorghe Lazăr.

Gheorghe Lazăr părăsește Sibiul și se mută la Brașov în anul 1816. În orașul de pe Tîmpa, Gheorghe Lazăr devine profesorul copiilor boieroaicei muntene Bărcănescu, stabilită pentru scurt timp aici. Cînd ea se întoarce în București, Gheorghe Lazăr ajunge și el în orașul de pe Dîmbovița. Bucureștii se aflau în timpul domniei lui Ioan Caragea (1812 – 1818), dar și al teribilei ciume care a făcut atîtea ravagii. În lupta cu greutățile, ca întotdeauna, Gheorghe Lazăr începe marea bătălie pentru a da viață unui vechi vis al său: nașterea învățămîntului în limba română. Cu ajutorul unor boieri luminați (Constantin Bălăceanu, George Golescu, Petrache Poenaru), el statornicește învățămîntul în limba română, la Academia Domnească de limba greacă, înființată de Șerban Cantacuzino, la 1680.

După 1818, devine colaborator apropiat al lui Tudor Vladimirescu și face parte din oștile acestuia la 1821.

După înăbușirea revoluției, bolnav și dezamăgit, el se întoarce la Avrig, unde se stinge la 17 septembrie 1823, în casa în care se născuse. Mormîntul i-a fost peste

Bustul lui Gheorghe Lazăr, din localitatea Avrig

drum de casa părintească, în curtea Bisericii ortodoxe din Avrig.

Opera lui Gheorghe Lazăr a fost de o mare profunzime și întindere. Ea poartă semnul unei personalități de excepție, a unui spirit umanist și iluminist, tribun al poporului, ca și Horea, Tudor, Avram Iancu și Nicolae Bălcescu, luptător pentru emanciparea românilor, prin ștință de carte, și a națiunii.

Activitatea practică include anii de profesorat, cînd, de la catedră, el răspîndește ideile înaintate ale revoluției franceze, chemînd la dezrobirea poporului din lanțurile iobăgiei și ale întunericului neștiinței de carte. În același timp, ca teolog, a militat pentru susținerea ortodoxismului de tradiție, împotriva a tot ceea ce era antinațional.

Ca om al ideilor noi, Gheorghe Lazăr a fost dușman al întocmirii feudale, barieră a progresului, și pe acest temei a urmărit transformarea școlii și a bisericii în răspînditoare ale noilor idei. În activitatea la catedră, a impus drept criteriu pentru candidații la preoție - nivelul de pregătire, gradul de cultură obținut prin muncă asiduă, așa cum el însuși își făcuse studiile. Profesor de mare cultură, orator strălucit și convingător, pedagog manifestîndu-se ca un adevărat părinte pentru discipolii săi, el realizează saltul spre slujirea idealului românesc de a pune bazele învățămîntului în limba română la Sf. Sava. Aceluiași mare scop de valoare națională îi corespunde și munca sa titanică de traducător, pentru a da poporului român cărți scrise în limba lui. Și aceasta, în perioada cînd românii din Imperiul habsburgic erau lipsiți de posibilitatea de a se ridica la lumină prin cultură.

Ca arhidiacon al Episcopiei din Sibiu, a folosit amvonul pentru a propaga ideile de progres și a arăta românilor ce au de făcut pentru a deveni liberi și stăpîni pe soarta lor, după cum același crez îl face să fie prezent, în 1821, alături de Tudor Vladimirescu.

Opera sa teoretică se leagă organic de cea practică.

La Sfîntul Sava, dată fiind erudiția sa, Gheorghe Lazăr a ținut cursuri de mare valoare, în domenii precum: filozofie, logică și metafizică, geografie sau - după expresia lui – cursul de ,,Aritmetică matematicească”, în timp ce, în 1821, Gheorghe Lazăr, inginer și matematician neîntrecut, regla tirul tunurilor lui Tudor Vladimirescu.

Deși moare la 44 de ani, Gheorghe Lazăr lasă românilor o operă-monument, care stă la baza societății moderne românești.

Lucrări de referință: Povățuitorul tinerimei către adevărata și dreapta cetire. Întru acest chip și acum întîiași dată tipărit, Buda, 1826; Cuvîntul compus la 30 iulie 1822 la sosirea în țară a lui Grigore Ghica Vodă, cu o notiță introductivă de George O. Gîrbea, București, 1882; Trigonometria, însoțită de o notă biografică și de note explicative de Traian Lalescu, București, 1919; Scrierile matematice ale lui Gheorghe Lazăr, transcrise din chirilice după manuscrisele lui Gheorghe Lazăr și adnotate de Axente Creangă, prefață de Acad. Prof. G. Vrînceanu, București, 1968; Pierdute: Platon, Educatorul marelui principe al Rusiei, Cărticica învățăturilor morale pentru copiii de școală; Învățături morale ale lui Gottliess Ehrenweich pentru băieți; Geografia matematică pentru copii; Pedagogia după Salzmann; Istoria lui Ion Moritz și a copiilor săi; Istoria morală a împăratului Octavian și a soției sale; Compendiu de istoria Transilvaniei; Gramatica româno-germană; Teologia dogmatică și morală, traducere; Curs de filosofie, după Kant; Logica și metafizica, după Kant.

Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Macovescu, George – Gheorghe Lazăr, Editura Albatros, București, 1973 2. Stancu, Gheorghe M. – Gheorghe Lazăr pedagog național – Viața, activitatea și ideile sale, Brașov, 1936 3. * * * * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul II G-O, Editura Geneze, București, 2000

10

Vineri, 28 iunie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La aromâni

Invitați la mai toate festivalurile folclorice ale obiceiurilor și tradițiilor de pretutindeni, aromânii noștri, risipiți în vraiștea lumii, au cu ce se lăuda. Și, la o adică, nu se sfiesc să se pună cu oricine, chiar dacă, la prima vedere, s-ar părea că n-au un folclor prea strălucit, dar mai ales atîtea posibilități de a-l face cunoscut în toată lumea. În mare parte, monografia aromânilor suddunăreni (în majoritate, un popor de păstori nomazi) este cunoscută și de frații lor din vechiul regat. La fel ca și limba, care este cam aceeași (de fapt, un dialect al Limbii Române), în ciuda situației ingrate că nu prea a răzbit dincolo de Munții Macedoniei și ai Pindului. O situație asemănătoare cu Limba Română din Basarabia, impregnată cu multe cuvinte și expresii rusești, și înghețată, mai bine de un secol, de către ocupanții ruși, în tiparele limbii ,,vechilor cazanii”, cum spunea poetul basarabean Alexe Mateevici. (Acest fapt i-a determinat pe rusofonii din Basarabia să considere Limba Română vorbită acolo drept o ,,limbă moldovenească”.)

Revenind, se pot identifica și destule elemente care îi diferențiază pe românii nord-dunăreni de cei din sud, mai puțin cunoscute la București. Cine vrea să le cunoască este invitat să parcurgă lucrarea ,,«Transhumanța» interbelică în Carpați”, apărută în anul 2017, la Editura ,,Eikon”, sub semnătura lui Zoltán Rosztás și Martin Ladislau Salamon. Ei au identificat și scos la lumină mai multe studii și articole despre aromâni, apărute în publicațiile editate de Școala sociologică de la București, înființată în 1918 și condusă de savantul Dimitrie Gusti.

Folclorul românilor macedoneni prezintă multe asemănări, dar și deosebiri față de folclorul românilor de dincoace de Dunăre. Cum se va vedea, cititorii au ocazia să identifice diferite variante ale aceluiași substrat daco-roman. S-au păstrat multe variante, pline de interes, contribuind la cunoașterea culturii sufletești a acestui popor care, după cum se exprima istoricul Florin Constantiniu, s-a născut din așchiile sărite sub loviturile de topor, date de popoarele migratoare vechiului trunchi latin din sudul Dunării.

Rezumînd lucrurile, avem de-a face cu multe recomandări privind traiul zilnic din lumea satului, desfășurat în funcție de sărbătorile religioase, superstiții, credințe, obiceiuri și eresuri.

Superstiții de Sărbători - Cu 10 zile înainte de Crăciun, dimineața și seara, se aruncă cîte un cărbune aprins în părul fetelor și al femeilor, ca să fugă ,,carcalandzil-ii” (dracii). Tot de frica dracilor, în nopțile de dinaintea Crăciunului, oamenii nu umblă pe afară.

- De la Crăciun la Bobotează, nu e bine să vorbească cineva noaptea, căci se poate întîmpla ca vreun drac ,,s-l-i-ia boatea” (să-i ia graiul). De la Sf. Vasile la Bobotează nu se spală rufe.

- Cum îți merge de Anul Nou, așa îți va merge tot anul.

Alte superstiții - Nu e bine să te întorci de la cișmea cu vasele goale (cu sec).

- Cînd plouă prea mult, oamenii scot afară oul roșu rămas de la Paști.

- La machedoni nu se spune ,,stindze lampa”, ci ,,pleacă lampa”, deoarece cuvîntul ,,stindze” mai înseamnă și ,,să moară”, ca în blestemul: ,,s-il astîngă cîndila”, ,,Să i se stingă candela” (adică să moară). De asemenea, nu se zice ,,l-i si-nclidă ușa”, care mai înseamnă și ,,să moară toți ai casei”.

- Cînd e secetă mare, se adună mai multe fete, culeg flori și o împodobesc pe una dintre ele, care se îmbracă într-o rochie albă, cu voal alb și coroniță de flori. Apoi colindă prin sat cîntînd: ,,Pirpirina pirpati,/ Vrehi, vrehi mia vrohi/ Mia vrohi, cali, cali/ Pirpirina se plimbă/ Dăne, dă-ne o ploaie,/ O ploaie bună, bună”. Ați înțeles, desigur, că ,,pirpirina” este ,,paparuda” noastră.

- Și aromânii mănîncă pe o măsuță cu picioare scurte, numită ,,Sufra”, mai mult ca sigur, radicalul cuvintelor ,,sufragíu”, ,,sufragerie”.

Prevestiri din lumea fizică - Cînd cîinii urlă, prevestesc moarte. La aromâni se spune că ,,urlă a morțiu”.

- Cînd cucuveaua cîntă dasupra unei case, anunță acolo moartea.

- Cînd cîinele face groapă în pămînt, anunță o mare nenorocire în acea gospodărie.

- Dacă se întîmplă să cadă icoana, e semn că o mare nenorocire se poate întîmpla.

- Cînd se deschide ușa singură, vin oaspeți.

- Cînd se sparge sticla lămpii (se arde becul) sau se varsă untdelemul, familia va suferi o pagubă.

- Vin oaspeți și cînd unei femei îi scapă fusul și se învîrte singur.

- E semn bun dacă se varsă vinul. Se înmoaie două degete în vinul vărsat și se face o cruce pe frunte.

- Fă baie în seara de Revelion și vei fi curat tot anul.

- Deplasările în grup spre răsărit (oameni, păsări sau animale) anunță timp frumos. În schimb, deplasările spre apus anunță timp urît.

- La fel și pisica: dacă se linge pe partea dreaptă a corpului – timp frumos etc.

- Cînd cumperi o vită, îi dai să mănînce o pîine, să fie sănătoasă și să n-o mănînce lupul.

- Ca și turcii, machedonenii consideră că e un mare păcat dacă arunci pîinea pe jos.

- Noaptea, nu se împrumută pîine sau sare.

- Cînd faci pîine și-ți cade pe jos, e semn că morții cer de pomană.

- Dacă vărsăm sarea, luăm bătaie.

Prevestiri din lumea animală - E semn rău cînd îți iese un iepure înainte.

- Se anunță o pagubă cînd șoarecii ți-au ros o haină.

- Oaia care nu se oprește din behăit, chiar dacă ai adăpat-o și i-ai dat de mîncare, trebuie să o tai, căci anunță o nenorocire.

- Cine are oi e bine să taie cîte un miel de Sf. Gheorghe. Această jertfă se numește ,,curbani” și e aducătoare de bine în familie.

- Într-un vas cu apă punem o cruce de lemn sfințit, numită ,,munochir”. Apoi, apa o dăm la oi, să nu se deoache.

- Tot ca să nu ni se deoache oile, le scuipăm de trei ori și zicem: ,,S-nu lă hibă din ocl-iu”.

- Cînd cîntă cocoșul în amurg și scormonește în paie sau găina se scutură, e alt semn că vin musafiri.

- Semn rău este atunci cînd cocoșul cîntă ca găina sau găina cîntă cocoșește.

Diferite sărbători la aromâni - Sfîntul Teodor (a opta zi după Paști). Cine lucrează în această zi va avea parte de necazuri, el, familia și vitele sale.

- Cele ,,Șapte joi” de după Paști. Cu începere din Joia Mare, poporul serbează joia, șapte săptămîni la rînd. Cine lucrează în aceste zile dă de necaz. Ultima joie, numită ,,Analipsea”, e serbată cu mare fast.

- Rusaliile. În această zi se face pomenirea morților și îndepărtarea duhurilor rele, care la machedoni se numesc ,,Ti-agudescu”.

- Vinerile de după Paști. Se ține post negru și nu se muncește. Doar la sate ce se mai respectă această sărbătoare.

- Săptămîna Albă. Cînd oamenii mănîncă de dulce și se împacă. Tinerii merg la bătrîni, le sărută mîna și le spun: ,,L-iartă duml-iartă/ Tata și mă-ta/ Ti știm,/ Ti nu știm/ Paști harios”. Adică: ,,Iartă, Doamne, iartă, / Tatăl și mama,/ Ce știm,/ Ce nu știm,/ Paște Fericit”. Aceasta e ultima zi de dinaintea postului Paștelui și se întinde masă mare.

Alte credințe și superstiții - Dacă doi frați sau două surori sînt născuți(te) în aceeași lună și se întîmplă ca unul (una) să moară, nu e bine ca supraviețuitorul să-l vadă pe mort. El este încuiat într-o cameră pînă cînd mortul e dus la groapă.

- În ziua de Sf. Toader, mamele cu fete de măritat se duc la biserică și aprind tot atîtea lumînări cîți membri are familia lor.

- Pe 6 septembrie e sărbătoarea ,,Agiunatului”, cînd nu se folosesc foarfecele și bricegele și nu se taie lemne cu toporul. Se crede că, în felul acesta, se închide gura lupilor și se salvează oile.

- Cînd moare cineva, femeile aduc apă proaspătă cu care înlocuiesc apa veche din găleată.

- Patru zile la rînd, după 11 noiembrie, e ,,Aghiuminands”. Dacă nu tăiem ceva cu foarfeca, lupii nu ne mănîncă oile.

- Ca să avem lapte mult, punem aghiazmă în apa din care beau oile.

- Ca să avem miei mulți, le dăm oilor să mănînce castane.

Astăzi, din ce în ce mai puțini machedoni practică oieritul, care este o muncă grea. Unii preferă afacerile (vezi clanul Becali), alții fotbalul (Gică Hagi), alții practică artele (George Vraca, Lena Constante, Spiru Chintilă) și mulți alții.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 28 iunie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (25)

Ciudata moarte a lui Mussolini (3)

„Pe şosea, la intrarea în Milano, în curtea prefecturii, în birouri, domneşte o confuzie totală. Prezenţa lui Mussolini nu face decît să sporească această confuzie.

Miniştri, generali, ofiţeri, simpli soldaţi se agită, vorbesc, discută, înjură sau se văicăresc”. Aceasta o scrie un martor ocular, Manlio Cancogni. Şi apoi nimic. Nu se mai întîmplă nimic. Tot ce face Ducele în zilele acelea e lipsit de orice importanţă. La 21 el trece în revistă cîţiva tineri care defilează zgomotos.

Sînt formaţiunile de tineret locale ale organizaţiei Balilla. Încearcă să le adreseze un zîmbet, să rostească în faţa lor cîteva cuvinte de încurajare, dar este, spune cineva din anturajul lui, „mai bolnav, mai trist şi mai preocupat ca oricînd”. Ulcerul îl face să se zvîrcolească de durere, şi asta de cîteva ori pe zi. În ziua aceea s-a aflat la Milano de căderea Bolognei. În ziua de 22, doctorul Zaccharias, un medic grec pe care i-l trimisese Hitler, neliniştit de starea sănătăţii lui, notează: „starea ducelui se înrăutăţeşte pe zi ce trece”.

La 23 cade Parma... În următoarele ore, doctorul Zaccharias încearcă să-l convingă pe Mussolini să plece cu un avion în Spania. Mussolini ezită, ca şi în ziua precedentă, ca şi în ziua următoare. Perioada aceasta din viaţa lui apare ca o continuă ezitare. Atunci cei din jurul lui trec peste el şi cer hitleriştilor să le trimită un avion, echipaj şi carburant. „Autorităţile de ocupaţie” refuză. Capcana se închide din nou. În dimineaţa zilei de 24, ducele primeşte un mesaj din partea lui Hitler. Ultimul. E un buletin al derutei: ruşii au intrat în Berlin. În Italia, înaintarea americanilor continuă, irezistibilă, triumfală. Oraşele capitulează cuprinse de entuziasm. În ziua aceea de 24 aprilie, ducele i-a telefonat de trei ori soţiei lui. Ultima oară la orele 13, ca să-i spună că îi este cu neputinţă să se mai întîlnească

cu ea şi cu copiii la Monza şi că-1 însărcinează pe Gatti, secretarul lui, să o conducă imediat la Como.

Mussolini a închis telefonul. În ciuda aparenţelor, dintre toate femeile numai soţia lui a contat pentru el.

Fată de ţărani săraci, care trăiau aproape în mizerie, ea i-a dăruit primul copil, şi asta chiar înainte de a se fi gîndit s-o ia în căsătorie. A fost părtaşa înfrîngerilor şi victoriilor lui. L-a urmat în ascensiunea lui. Din propria ei voinţă, a rămas o ţărancă, legată de realitate, dăruindu-i bărbatului ei trei băieţi şi două fete. A ales de bunăvoie să trăiască în umbra gloriei.

Bineînţeles, în viaţa dictatorului au mai existat şi multe alte femei. De pe covorul din faimoasa sală a Mapamondului, de la Palatul Veneţia, femeile de serviciu adunau regulat ace de păr, medalioane şi chiar jartiere. Începînd din 1936, amanta lui Benito este Claretta Petacci, o brună frumoasă, cu ochii verzi. Fusese amanta lui favorită. O legătură tumultuoasă, care a cunoscut despărţiri şi împăcări. A venit şi ea la Milano ca să-1 întîlnească. Dar singura femeie pe care o respectă este ţăranca cu părul cărunt, donna Rachele.

Visează acolo, în faţa telefonului. Uşa se deschide.

Un gardian fascist îl anunţă: – Signor Gian-Riccardo Cella.

Cella? Numele îi este foarte cunoscut ducelui. Mare industriaş, Cella a fost preşedintele unei întreprinderi importante, „Isotta-Fraschini”. Cu cîteva luni în urmă, ducele i-a vîndut lui Cella „Palatul ziarelor” din Milano. O vînzare cam ciudată, care prevedea o clauză de răscumpărare în termen de cinci ani, dar care nu se făcea decît cu plata în franci elveţieni. Gardianul insistă: vizitatorul doreşte să fie primit imediat. E urgent. Foarte urgent. Mussolini acceptă: industriaşul poate să intre.

Bărbatul scund şi brun care pătrunde în încăpere pare nervos, foarte nervos. El dă imediat cărţile pe faţă: este membru al Comitetului de eliberare naţională. Care e scopul vizitei lui? Să cruţe oraşul Milano de „ororile

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (6)

III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (2)

3.1. Cercetări pentru dezvoltarea şi consolidarea bazei energetice şi de materii prime (2) * În geologie: intensificarea cercetărilor fundamentale pentru cunoaşterea parametrilor care caracterizau geneza rocilor şi minereurilor, în vederea stabilirii posibilităţii de existenţă a concentraţiilor metalifere în zonele profunde ale scoarţei terestre; perfecţionarea, asimilarea şi conceperea de aparatură geofizică şi de laborator pentru investigarea complexă, de precizie mai mare şi cu productivitate crescută faţă de mijloacele clasice existente; lărgirea ariei de aplicare a unor activităţi specifice tehnicii de vîrf, cum sînt teledetecţia, metoda curenţilor tranzitorii, metoda umbrei radio ş.a.; perfecţionarea metodelor de prognozare geologică, de reevaluare periodică a potenţialului naţional de materii prime minerale. * În domeniul energetic: accelerarea substanţială a ciclului de construcţii-montaj-punere în funcţiuneatingerea şi menţinerea fiabilă a parametrilor proiectaţi pentru investiţiile energetice, prin asigurarea unui înalt nivel calitativ al concepţiei şi execuţiei instalaţiilor tehnologice, al echipamentelor, aparatelor, utilajelor, materialelor şi construcţiilor utilizate în energetică; stabilirea unor programe pe termen lung de modernizare, reconstruire şi reutilare a capacităţilor din ramurile ce ocupau ponderi mari în consumul energetic, pe baza unor noi concepţii tehnologice, energetice şi economice; tehnologii energetice avansate pentru energetica nucleară, termoenergetică, electroenergetică, hidroenergetică, energetică industrială; tehnologiile pentru conversia directă a energiei nucleare şi a energiei

chimice a combustibililor în energie electrică; soluţii noi pentru creşterea randamentelor de conversie; procese fizice, chimice şi biologice pentru valorificarea surselor reînnoibile de energie; noi purtători de energie; tehnologii de stocare a energiei pe termen mediu şi lung, în cantităţi mari; mecanizarea, automatizarea, informatizarea, cibernetizarea categoriilor de instalaţii şi procese energetice la nivelul sistemului energetic naţional.

3.2. Cercetări pentru modernizarea structurii şi dezvoltarea producţiei industriale (1) Alegerea direcţiei a avut la bază, mai întîi, nevoile fundamentale vitale ale dezvoltării şi modernizării structurii şi producţiei industriei României, rămasă mult în urma industriei ţărilor avansate, pentru alinierea accelerată a potenţialului ei tehnic, structural şi competiţional la nivelul parametrilor acesteia din urmă. În acelaşi timp, prioritatea absolută a opţiunii era motivată de experienţa statelor, care demonstra că, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, subsistemul economiei naţionale în care se declanşează procesul de restructurare şi care determină amploarea, profunzimea şi ritmul transformărilor economicosociale ale oricărei ţări este cel al industriei.

Pornind de la necesitatea creării şi dezvoltării unui sistem tehnic de producţie avansat în toate ramurile şi domeniile de activitate ale ţării, suficient diversificat, în măsură să determine decisiv progresul accentuat al economiei şi vieţii sociale a României, inclusiv participarea ei activă, cu contribuţii proprii, la schimbul de valori de plan mondial, cercetările desfăşurate în cadrul industriei, în acei ani, au avut în vedere cu deosebire: * În domeniul metalurgiei: tehnologii principial noi - elaborarea continuă a oţelului, cocsificarea continuă,

războiului civil”. Mussolini n-ar putea să predea el însuşi autoritatea sa Rezistenţei? În felul ăsta s-ar evita interregnul şi redutabilele sale necunoscute.

Cu asta industriaşul şi-a terminat discursul. Se aşternu tăcerea. Cum ar mai fi reacţionat dictatorul cu o lună în urmă! S-ar fi ridicat în picioare, roşu de furie, cu vinele de la tîmple umflate, ar fi bătut cu pumnul în masă, dînd frîu liber furiei sale, tunînd şi fulgerînd, furie care-i înspăimînta pe colaboratorii săi. Îndrăzneau să-i propună să capituleze în faţa Rezistenţei? Tocmai lui, ducelui!

Nu se întîmplă însă nimic din toate acestea. Mussolini păstrează tăcerea. Priveşte drept înainte, cu chipul inexpresiv, cu ochii în gol. Nici măcar nu pare mirat.

Clatină din cap şi spune că este o propunere interesantă la care e gata să dea un răspuns favorabil. Cere însă să i se dea garanţii pentru el, pentru ai lui şi pentru cei din preajma sa. În cursul după-amiezii, Cella comunică tovarăşilor săi din Comitet modul cum a decurs întrevederea aceea surprinzătoare, precum şi rezultatul ei nu mai puţin surprinzător. Se înţeleg să se întîlnească din nou cu Mussolini a doua zi, la orele 17, la cardinalul Schuster.

Cînd i se aduce la cunoştinţă acest lucru, Mussolini se declară de acord. „În momentul acela – spun cei care se aflau în preajma lui – n-a manifestat nici un fel de nervozitate, ci numai o mare oboseală”.

Cu fruntea teşită, cu bărbia scurtă, cu nasul ascuţit, cardinalul Schuster avea un profil de pasăre. Ultimele luni au fost pentru el dificile. Nu e deloc de invidiat să fii arhiepiscop într-un oraş care este nu numai ultima feudă a neofascismului, ci şi bastionul nr. 1 al Rezistenţei!

Cardinalul se apropie de una din marile ferestre ale biroului său. Jos, în curtea palatului, e o forfotă şi un amalgam straniu de militari italieni şi germani, de preoţi, demnitari fascişti şi civili. Una lîngă alta stau înşirate maşini oficiale şi vehiculele mari, camuflate, ale forţelor armate. În faţa intrării fac de gardă SS-işti, în aparenţă indiferenţi la tot ce se petrece. (va urma) ALAIN DECAUX laminarea şi tratamentul în flux continuu; tehnologii pentru obţinerea unor produse noi - oţeluri şi aliaje cu structură amorfă, aliaje metalice cu memorie, materiale compozite pe bază de fibre carbonice, materiale şi produse refractare sintetice; utilizarea de noi surse de energie – nucleare sau plasmă – la elaborarea fontei, a feroaliajelor, a buretelui de fier şi a oţelurilor speciale; generalizarea tratamentelor termice neconvenţionale – cu microunde, jet de electroni, plasmă sau laser; perfecționarea tehnologiilor clasice de elaborare a oțelului – a celor de turnare continuă sub presiune a oțelului, dezvoltarea procedeelor de tratare a oțelului în afara agregatului de elaborare, extinderea procedeelor de electrometalurgie specială; automatizarea proceselor de deformare plastică; dezvoltarea metalurgiei extrafine. * În domeniul utilajului greu: realizarea de noi clase de maşini, utilaje şi materiale tehnologice auxiliare superioare faţă de tipurile existente; creşterea gradului de utilizare a materiilor prime indigene precum și a gradului de refolosire a materialelor recuperabile; realizarea unei structuri eficiente în domeniul proceselor de elaborare, turnare și sudare a metalelor, acordîndu-se prioritate grupelor de produse cu caracteristici superioare şi de înlocuire a celor deficitare; unificarea şi modernizarea familiilor de maşini şi utilaje din toate subramurile industriei de utilaj greu; realizarea componentelor competitive pe plan mondial - motoare electrice, termice, transmisii hidraulice, echipamente pneumatice, echipamente pentru automatizare şi robotizare; realizarea fibrelor ceramice pentru temperaturi ridicate; extinderea și diversificarea sistemelor flexibile pe toate fazele tehnologice de fabricaţie; construirea platformelor de foraj marin fixe și mobile la adîncimi mari; realizarea bioreactoarelor comandate de computer; telecomanda prin radio a combinelor de abataj; extracţia cărbunelui prin gazeificare și lichefiere; construcţia de reactoare energetice și de mare putere. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

(21 Restanele i pierderile Centenarului (21) Partidul România Mare – în vîrful piramidei politice Cu toate fluctuațiile generate de numeroasele alianțe și înrudiri politice ale PRM cu diferite formațiuni politice – uneori de anverguri ce nu păreau a fi prea vizibile în plan politic – datorită mesajului său politic, între care lozinca ,,Sus Patria!

Jos Mafia!” ce convenea de minune unor segmente largi din populația României, partidul condus de Corneliu Vadim Tudor a ajuns, la granița anului 2000, să se bată pentru putere, cu PSD, de la egal la egal.

Promovînd un discurs fluid, avînd ca axă centrală un demers din panoplia istoricului Nicolae Iorga – ,,Naționalismul Luminat” – președintele partidului a reușit, în mai puțin de un deceniu de la apariția pe scena politicii românești a PRM, să imprime partidului un drum ascendent, inducînd în mentalul poporului român acel sentiment de siguranță și de încredere, care poate urni masele din loc.

Rezultatele sînt cu atît mai meritorii cu cît acestea au fost obținute într-un climat politic ostil PRM și președintelui acestuia. Fenomenul, analizat la aproape două decenii distanță, relevă o caracteristică interesantă, menită să suscite întrebări și după atîția ani de la consumarea evenimentului: cît a fost ,,încolțit” și ,,tocat” de adversari, PRM a rezistat cu brio; cînd a ajuns pe ,,cai mari” (cum se spune în popor), a început să piardă teren, acționînd într-o contradicție generatoare de autarhie. Pînă la studierea în amănunt a acestui aspect, care ne poate releva un indiciu din interior al măcinării percepției generale de conduită în agora, să facem apel la memoria documentelor și să consemnăm anul de grație 2000, cînd PRM a confirmat așteptările celor ce au pus umărul din greu la traducerea în practică a documentelor partidului, răsplătindu-le speranța și eforturile.

După alegerile locale, unde Gheorghe Funar – secretarul general al partidului – a cîștigat un nou mandat de primar la Cluj-Napoca (într-o citadelă a românismului în vîltoarea UDMR-istă), au venit alegerile parlamentare și prezidențiale din 26 noiembrie, cu cel mai mare succes al PRM. Statistic – dacă ar putea vreodată statistica să dea la o parte perdeaua de pe cifre și să lase în vedere travaliul atîtor oameni, uniți sub aceeași emblemă a Vulturului Cruciat, poate visele noastre ar rămîne definitive pe retina sufletului – statistic, deci, situația PRM era una de excepție: 21,01% dintre români au votat pentru senatorii PRM, iar 19,48% pentru deputații partidului – PRM devenind cel mai puternic partid din opoziție, trimițînd în Parlamentul României nu mai puțin de 121 de reprezentanți – 84 mandate de deputat și 37 de senator, ceea ce înseamnă o pondere de 24,5% la Camera Deputaților și 26,43 % la Senat.

Conferință de presă ad-hoc

Tribunul la... Tribună!

Pentru ca mulțumirea să fie deplină, la alegerile prezidențiale, președintele partidului, Corneliu Vadim Tudor, s-a calificat în turul doi al alegerilor, cu un total de 3.178.293 de voturi (28,34%). Din păcate, în turul secund, președintele PRM a obținut doar cu puțin mai multe voturi decît în primul tur (3.324.247 de voturi – 33,7% din total, cursa pentru Cotroceni fiind cîștigată de Ion Iliescu – rezultatul fiind contestat de Corneliu Vadim Tudor, pe considerentul că acesta a fost ,,aranjat” printr-o fraudă electorală – contestație rămasă fără ecou.

Pentru că frauda incriminată de președintele PRM a rămas doar preonizată la un anumit nivel, neputînd fi dovedită juridic, în ce fel se mai poate explica diferența de 897.980 de voturi, obținute în plus de Ion Iliescu în turul doi (sau măcar o parte din aceste voturi)? Să ne întoarcem la acel moment, pentru cei care au trăit evenimentul, și să ne amintim în ce grad înalt de panică plonjase o parte a societății ,,subțiri”, avînd avansată perspectiva instalării la Cotroceni a unui președinte în persoana lui Corneliu Vadim Tudor. Între cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidențiale, ceva nemaipomenit se petrecea în România – cei mai dîrzi și înrăiți dușmani ai lui Ion Iliescu (Doina Cornea, Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc.) au făcut valuri în spațiul public, declarînd că votează cu Iliescu, de teamă să nu ajungă Corneliu Vadim Tudor la Cotroceni! Să nu mai vorbim de permanenții dușmani ai PRM, ungurii de la UDMR, care nu uitaseră avertismentele venite din partea președintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, cu scoaterea în afara legii a acestei organizații iredentiste.

Desigur, alarma trasă de asemenea ,,români de bine” era una falsă în ceea ce privește modul în care ar fi condus Țara, dacă ar fi ajuns în postura de președinte ales, Corneliu Vadim Tudor. Pe acești oameni, profitori ai noii democrații postdecembriste, îi speria – la propriu – mesajul cu care se prezenta în public președintele PRM, în special partea de pedepsire a hoției și a nemuncii, a folosirii banului public în scopuri personale, a trădării naționale. În afară de aceste simptome, cei speriați de ,,biciul” lui Vadim se încadrau și în rîndul celor care, înainte de 1989, îl dușmăneau pe poetul, scriitorul și istoricul de anvergură națională, Corneliu Vadim Tudor, pentru succesul repurtat pe plan național, și renumele de mare iubitor de Țară. Zvonistica penibilă cu care acești postaci începători speriau poporul, cum că, dacă ar ajunge președintele Republicii, Corneliu Vadim Tudor ar umple țara de închisori, iar pe stadioane ar ordona execuții în masă, mitraliind oamenii, nu erau decît murdăria și mizeria umană, izvorîte dintr-un agestru mioritic, care a pricopsit România cu ființe acantocefale de care n-am scăpat nici acum.

Întrebarea care-mi stăruie și astăzi, printre declarațiile avuabile, rămase în cleștele unui timp vetust, este aceasta: ,,Cum de a putut cade în capcana întinsă de noii mercenari ai politicii autohtone, poporul român?”. Și, derivată din prima: ,,Cum de n-a reușit să iasă din acest război al bogomilismului, rămînînd de partea binelui?”. Întrebările acestea, la care s-ar putea adăuga cel puțin o duzină de alte întrebări, îmi sîcîie creierul fără milă: ,,De ce? De ce? De ce?”. În raport cu această fază a prezentei analize, și din datele comparative ale ,,domniei” celor 3 președinți de țară de pînă acum, pot afirma că România a pierdut prilejul de a se întîlni cu o altfel de conduită a unui președinte de stat – în persoana lui Corneliu Vadim Tudor. Viziunea președintelui PRM în ceea ce privește prerogativele unui șef de stat – în contextul aderării României la Uniunea Europeană și la structurile Nord-Atlantice – ar fi schimbat mult fața României, accentul fiind pus pe asigurarea independenței reale a țării, pe refuzul de a permite (în mod deliberat) ca țara să ajungă o colonie a unei Europe hrăpărețe și discriminatorii; în sfîrșit, glasul României pe scena politicii internaționale ar fi ajuns la altă greutate și la alt nivel de apreciere.

Păcat că românii și România nu au trăit și o asemenea experiență!

Unde este Partidul România Mare?

Reușita din alegerile anului 2000 a adus un suflu nou în cele două camere ale Parlamentului României.

Senatorii și deputații din partea PRM s-au făcut repede cunoscuți, în special prin alegerea unora în Birourile permanente ale celor două Camere și în Consiliile permanente ale Senatului și Camerei Deputaților.

Pentru că regăsim multe nume în această zonă, să ne oprim doar la cîteva. Biroul permanent al Senatului Gheorghe Buzatu, Mihai Ungheanu; Comisia juridică – Viorel Dumitrescu; Comisia pentru buget, finanțe, bănci – Maria Ciocan (secretar); Comisia pentru politică externă – Mihail Lupoi (vicepreședinte); Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională – Ioan Paștiu (vicepreședinte); Comisia pentru cultură etc. – Eugeniu Florescu (secretar).

Biroul permanent al camerei Deputaților – Cornel Ciontu (vicepreședinte); Comisia pentru industrie și servicii – Dumitru Dragomir (vicepreședinte); Comisia pentru agricultură etc. – Ilie Neacșu (președinte); Comisia pentru sănătate și familie – Mircea Ifrim (președinte); Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții – Lucian Bolcaș (președinte); Comisia pentru tehnologia informației și comunicațiilor – Marcu Tudor.

Ceea ce am prezentat mai sus nu este, pur și simplu, o înșiruire de nume fără nicio semnificație. Dimpotrivă, alegerea unui mare număr de parlamentari aparținînd

Generalul Mircea Chelaru și N. Lupan doi admiratori PRM

George Zbârcea - prietenul Tribunului și colaborator la „România Mare“ PRM demonstrează – în afara ponderii acestora în cele două Camere – aprecierea de care se bucurau în fața colegilor, apreciere generată de buna pregătire a parlamentarilor de pe lista PRM, în varii domenii de activitate – chemați să-și spună cuvîntul în probleme cruciale ale dezvoltării societății românești în acea etapă.

Cu o pondere de asemenea anvergură în Parlament, PRM a avut tăria să facă o opoziție constructivă, dar activă, dorind să-și pună în practică propriul program. În concordanță cu principiile care au stat la baza programului PRM, în ianuarie 2001, în timpul votului pentru adoptarea Legii administrației publice locale, de către Camera Deputaților, parlamentarii PRM s-au retras de la vot, protestînd astfel împotriva ,,oficializării limbii maghiare ca a doua limbă în stat”. PRM considera că prevederea noii Legi, prin care se stipula că, acolo unde o minoritate națională depășește 20% din populația unei localități, limba maternă va fi limbă oficială în relațiile cu administrația publică locală, este una antinațională. Mergînd mai departe întru apărarea limbii naționale de stat, și a statului de drept, PRM depune, la 12 februarie 2001, o moțiune de cenzură simplă în Senat, ce a avut ca obiect armonizarea legislației românești cu cea europeană în privința folosirii limbilor minorităților naționale – găsind ilegal (și antiromânesc) introducerea acestor limbi în administrație.

Bineînțeles – cei care dansau ceardașul la braț cu UDMR (PDSR-ul de la putere) – ca mai toate partidele de la putere, care au folosit UDMR ca pe o balama politică – au respins moțiunea. Din acest episod se poate constata faptul că, deși PRM era o forță în Parlament, jocurile le făceau ceilalți, întrun peisaj de liniște și de adormire națională, care nu prevestea nimic bun.

Veștile rele pentru PRM au început să curgă, deși – la prima vedere – acțiunea ar putea fi cotată cu plus, în subsidiar gestul poartă amprenta începutului unei dezmembrări a unui monolit a cărei fiecare moleculă susținea eșafodajul. În 2 mai 2001, Comitetul Director al PRM a analizat stadiul de îndeplinire a protocolului de fuziune, încheiat în noiembrie 1999 cu Partidul Forțelor Democrate 89, și, considerînd că rezultatele nu sînt pe măsura așteptărilor, s-a hotărît denunțarea fuziunii. ,,Bomba” vine, însă, după două săptămîni, pe 16 mai, cînd Biroul Permanent al PRM hotărăște excluderea din partid a deputaților Dorin Lazăr Maior și Codrin Ștefănescu, proveniți din partidulețul desfuzionat! Oficial, motivul acestui prim divorț a fost legat de ,,neînțelegerile ivite între conducerea partidului și cei doi deputați” , în realitate, conflictul a avut o altă fațetă, mult mai dură, relevată, la momentul respectiv, chiar de Corneliu Vadim Tudor (nu are rost, acum, să dezvoltăm subiectul).

Mergînd pe linia descendentă, după vîrful de săgeată din anul 2000, în 2004, la alegerile parlamentare, PRM obține 13,63% din voturile

exprimate pentru Senat (21 de senatori față de 37, în anul 2000); 12,92% la Camera Deputaților (48 de locuri față de 84, cu 4 ani înainte). La alegerile prezidențiale, Corneliu Vadim Tudor cade cu un loc, clasîndu-se pe locul 3, cu 12,56% din sufragiul alegătorilor, față de 28,34%, în anul 2000. În timp, sub plapuma unor propuneri de înnoire a Programului și Statutului partidului, propuneri subversive se picură în paharul politic al PRM, transpuse (mă mir și acum, cînd scriu despre această etapă din viața PRM, cum m-am mirat și la momentul calendaristic, la zi) în erori fundamentale, cum a fost aceea de alegere a lui Corneliu Vadim Tudor în funcția de președinte de onoare al PRM, și a lui Corneliu Ciontu ca președinte. Lăsînd greutatea pe spinarea (și conștiința) lui Corneliu Ciontu, unde s-a ajuns? La un fel de revoltă în PRM, cu bănuiala că noua conducere operativă vrea să ofere partidul, pe tavă, PSD, finalizată cu o hotărîre a Biroului Permanent, din mai 2005, de revenire a lui Corneliu Vadim Tudor în funcția de președinte al PRM, în luna următoare Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu și Petre Roșca fiind excluși din partid!

Cum alegerile parlamentare următoare nu aduc nicio revitalizare a poziției PRM pe eșicherul politicii românești – ,,șobolanii părăsesc corabia care se scufundă” – mulți PRM-iști, unii din structurile de bază ale partidului, fie sînt excluși, pentru abateri grave de la conduita morală și civică, fie pleacă atrași de focul de artificii al partidului de la putere.

Cu toate că nu îmi este ușor să transcriu cîteva nume care se încadrează în categoriile de mai sus (cînd i-am cunoscut, nici în cele mai grele blesteme nu credeam că vor trăda!), o voi face, altfel, uitînd trădarea, o vom repeta: Ilie Neacșu, Dorel Onaca, Radu Teodoru, Dan Mirescu, Sever Meșca, Daniela Buruiană, Dan Claudiu Tănăsescu, Lia Olguța Vasilescu, Nati Meir, Lucian Bolcaș.

Indicînd atîtea nume, într-o așezare eterogenă de personalități, unii pot fi extrași din context ca ,,netrădători”, aceștia plecînd din PRM din motive personale. Da, dar tocmai acele ,,motive personale” dezvoltă caractere labile, gata de dezertare tocmai atunci cînd dau de greu. Cam așa pot fi caracterizați cei care au părăsit PRM, după ce, datorită președintelui PRM, au ajuns în fotoliile din Parlamentul României, sau și-au lins degetele de mierea unor înalte funcții în Statul Român!

Toamna lui 2015 a definitivat ceea ce săpaseră în corpul Tribunalului stresul, trădarea prietenilor, ipocrizia adversarilor, veninul dușmanilor, nedrep­ tatea societății – ducîndu-l pe un pat de spital de unde și-a luat zborul spre Planeta cu Îngeri.

Lacrimilor familiei și ale ultimilor prieteni care-i mai rămăseseră alături, împletite cu ale oamenilor de rînd, au fost ca o rouă pură pe mormîntul și pe amintirea Tribunului. Dar, pentru noi – în afara acestei amintiri fizice, pămîntești – de o importanță

vitală era și continuitatea PRM în viața politică a Țării. Din păcate – continuînd și dezvoltînd trădarea, ca pe o reciclare a unui blestem – cei care au pus mîna pe partidul de suflet a lui Vadim au distrus toată construcția, ducînd în derizoriu numele Partidului România Mare.

Compromis prin pretenții absurde, în care gesticulau continuitatea, acești pigmei politici, fie că s-au numit Gheorghe Funar, Adrian Popescu, Victor Teodor Iovici – toți acești așa-ziși epigoni, n-au fost decît niște alergători după ciolan, care își doreau mărire și lauri întinînd mormîntul Tribunului.

Culmea, au avut loc Congrese ale partidului, s-au emis Comunicate în care eram asigurați că PRM există și trăiește. Iar noi speram. Am sperat pînă cînd realitatea ne-a deformat orice percepție despre actualitatea și viitorul PRM, pînă cînd am constatat dovada intrinsecă a perenității unui partid politic – lipsa partidului din grila alegătorilor.

Ce va trebui făcut pentru renașterea PRM? Ca să propui acum soluții, poți fi etichetat ca utopist. Oare? Dacă plecăm de la electorat – seva vie a oricărui partid – o mare parte a acestuia n-ar ezita să accepte (reaccepte) un program al PRM bine articulat, cu propuneri îndrăznețe, revoluționare.

Să nu ne fie frică de termeni și de comparații!

Dacă ne-am ars cu Popescu și cu Iovici, nu mai avem curajul să mai încercăm? Lumea pentru care a pledat și a luptat Corneliu Vadim Tudor, pentru a o schimba, nu s-a schimbat, este aceeași, în esență, deci, mesajul Tribunului trebuie revitalizat. Și cine poate perpetua acest mesaj, care are începutul său – ce izvor – Naționalismul Luminat, decît una din fiicele Tribunului, domnișoara Lidia Vadim Tudor?

Desigur, nu este ușor. Dar, nici domnișoara Lidia nu este singură! Atîția oameni care o înconjoară, și atîția care i se pot alătura – sînt o garanție că reușita nu este o utopie!

Răspunzînd la întrebarea ,,Unde este Partidul România Mare?” – un răspuns curajos ar fi acesta: ,,PRM este aici, în cei care mai cred că România mai poate fi salvată!”.

La aproape 30 de ani de la înființarea sa, PRM traversează o perioadă de criză. Depinde de cei care mai simt românește ca PRM să renască.

Apropo de cei care au abandonat lupta politică, în condiții rușinoase, iată verdictul Tribunului, care este, în totalitate, valabil și azi: pamfletul ,,NU POT SĂ VĂ IERT, TRĂDĂTORI!”, din volumul ,,Pamflete explozive”: Pentru inima voastră turbată De bestii și răufăcători Și pentru încrederea înșelată: Nu pot să vă iert, trădători!

Eu v-am primit lîngă mine V-am omenit ca pe frați și surori Însă voi ați fost porci și jivine: Nu pot să vă iert, trădători!

V-am dat funcții mari, cu mașină la scară V-am făcut deputați, senatori, Dar voi mi-ați răspuns cu un rînjet de fiară: Nu pot să vă iert, trădători!

Eu sînt un copil plin de milă Și uit un coșmar pînă-n zori Firește, dacă ești om – nu reptilă: Nu pot să vă iert, trădători!

Mitică Dragomir și Ilie Neacșu zîmbitori și gînditori...

Adio vă spun, și-un praz verde Eu sînt cine sînt – însă voi?

Nimic din ce-a fost nu se pierde Vă scuip și în lumea de-apoi. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 28 iunie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Cîinii războiului (urmare din pag. 1) SUA, cel mai războinic stat al lumii, unic și atotputernic, reprezintă brațul înarmat al acestor ,,părinți”, mijlocul de presiune ideal pentru a supune orice țară, fie prin măsuri economice, fie sîngeroase. În ultimii 30 de ani am asistat toți, ,,pe repede înainte”, la modul în care totul devine controlat și supravegheat.

Statele lumii au căzut rînd pe rînd, inclusiv în Europa, așa că cele trei țări rebele sînt la zenitul rezistenței lor.

Nu am spus nimic despre China, și asta doar pentru simplul motiv că diferențele majore de cultură și de mentalitate vor face ca această țară să adopte o politică neconvențională și lipsită de orice logică, așa cum, în general, cei din Orientul Îndepărtat au făcut în ultima sută de ani. Lăsînd, așadar, China la o parte, care, între noi fie spus, va accepta întodeauna să fie ,,platforma industrială a lumii”, fără a alege o cale reală de independență, Rusia va avea de ales ori să negocieze predarea către ,,globaliști”, ori să iasă din cleștele sărăciei prin utilizarea forței. Nu vor avea o a treia cale. Indiferent cît de mult își coboară Putin fruntea, cît de mult se vor umili rușii, nu vor scăpa.

Cu cît această situație continuă mai mult, cu atît mai mult mă gîndesc la momentul Munchen 1938, doar că acolo Hitler era reprezentat de globalism și de adepții Noii Ordini Mondiale, iar ,,aliații”, de un președinte speriat, așa cum sînt Vladimir Putin și cei de lîngă el, în prezent. În ciuda a ceea ce se spune, a așa-zisei sale puteri, Kremlinul este slab, fricos și lipsit de orice variantă de rezervă, alta decît negocierea predării sau a unui război, poate unul norocos, limitat și fără un Armaghedon.

Fiecare pasăre pe limba ei piere (5) Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU Nici social-democrații nu vor mai speria sondajele de opinie cu rezultatele lor țipătoare, de la trecutele alegeri, așa cum s-a văzut recent, la alegerile europarlamentare. Și aici, vîntul discordiei suflă tăios. Mai întîi a plecat Ponta. Absența sa este un cîștig pentru social-democrați.

Numai că, odată cu fostul lider, a plecat o întreagă ceată de pesediști, și n-ar fi exclus ca vreo aripă două să-și mai ia zborul, după trimiterea lui Dragnea în închisoare.

Cît despre USR, o încrengătură fără crez ideologic, fără perspective și fără rost în politică, în pofida valului de ,,simpatie” pe care s-a urcat, ar putea să dispară din clipa în care moș Beșleagă de peste Ocean nu va mai băga mîna în buzunar după mărunțiș și va lăsa formațiuneafantomă să trăiască politic din puținele cotizații pe care le adună de la puținteii săi membri. Despre PMP nu mai este nimic de spus. În preajma viitoarelor alegeri parlamentare, politrucii lui Băsescu vor sta cu valiza la ușă, gata să se ducă... pe pustii. Nici Parlamentul, care de la o vreme se populează cu prea mulți neica-nimeni, nu se afirmă întotdeauna ca organ suprem al poporului român și ca unică autoritate legislativă. În ceea ce privește Serviciul Român de Informații, contribuția acestuia a fost una indezirabilă, mai cu seamă în perioada în care, în fruntea acestei instituții, s-au aflat personaje sinistre, de teapa lui Maior și Coldea, care acționau fățiș pentru înlocuirea statului de drept cu creația lor criminală, statul paralel. În analiza cauzelor care au determinat stagnarea și chiar regresul economiei noastre, nu se poate face abstracție nici de rolul straniu pe care l-a jucat Justiția în ultimii 1015 ani, îndeosebi prin înaltele sale instanțe, conduse de judecători și procurori, pe de o parte, nepregătiți pentru

Se simte deja o mare nemulțumire în Rusia, nu atît din cauza sărăciei, cît, mai degrabă, a umilinței cu care zilnic această țară se confuntă. Pentru un rus, onoarea este mai presus de orice, și agresiunea asta mediatică la care este supus nu va avea un deznodămînt prea favorabil, fie pentru cei care agresează retina și timpanul rușilor, fie pentru rușii înșiși. Lumea este într-un stadiu extrem de înaintat al autodistrugerii. Criza rachetelor din 1962 a fost nimic pe lîngă ceea ce se întîmplă deja, Diferența este că acum nu mai avem la Casa Albă un om deștept, precum JFK, și nici un jucător de pocker la Kremlin, cum a fost Hrușciov. Rusia încă nu a înțeles că, pentru a fi respectat, trebuie să faci ceva în acest sens. Or, ea nu face nimic altceva decît să se înarmeze, mesajul ei fiind destul de clar, și anume că va juca totul pe o carte - războiul nuclear. Greșeala pe care acum Kremlinul o face îmi amintește de bătălia de la Kursk, locul unde soarta Frontului de Est se putea întoarce în favoarea Germaniei, cu condiția ca Hitler să nu aștepte atît de mult pentru a ataca, timp care i-a lăsat pe ruși să își pregătească o apărare stratificată. Acum, în timp ce Armata Roșie așteaptă armele acelea super deștepte, SUA și aliații își pregătesc ofensiva atît de bine, încît indiferent cîte măsuri își vor lua rușii, nu vor scăpa prea ușor și, ce este cel mai trist, sau poate mai bine, tot conflictul are să fie pe teritoriul lor, un fapt pozitiv, avînd în vedere că noi, românii, sîntem destul de aproape de ei.

Cel care acum privește harta lumii și este cît de cît conectat la ce se întîmplă, vede că în zona granițelor Rusiei armata americană și NATO își consolidează pozițiile, inclusiv cu arme purtătoare de ogive nucleare, în timp ce, în interior, rușii încearcă să țină pasul cu toți.

Aliații Rusiei sînt rînd pe rînd îndepărtați, iar țările care văd pasivitatea Rusiei trec, ele însele, cu arme și bagaje în tabăra americană, pentru că nimănui nu îi place să fie partener cu un stat slab și nepăsător. Vedem că Iranul, un potențial aliat, este lăsat liber să decidă dacă să se predea

sau să lupte, Rusia anunțînd clar că nu se bagă. Așa că… ce va urma? Poate o negociere cu SUA și trecerea în tabăra occidentală, un lucru bun, dat fiind faptul că se vor mai salva vieți omenești. Rusia a fost atît de speriată de SUA, încît nu au avut nici măcar tupeul de a le da S400 iranienilor. Așa cum știm că nu a avut inițiativa de a ajuta Siria, atunci cînd li s-a cerut asta. Iranul, așadar, are șansa să intre în clubul globalist sau să lupte. Cum o să fie singur împotriva întregii lumi, nu cred că va rezista mai mult de o lună atacului american. În tot acest timp, rușii se vor lamenta, ca de obicei, la cadavrul ONU, în speranța că o să fie și ei luați în seamă. În Venezuela lucrurile vor fi cumva tot în favoarea americanilor, doar că acolo se pare că încă mai există niște militari care au o minimă verticalitate. Să vedem cît mai rezistă. Prezența specialiștilor ruși în acea zonă îi reține pe americani să intervină, și asta nu pentru că le este frică de Rusia, dar se gîndesc că un conflict atît de aproape de granițe nu își pot permite. Nu știi cînd o rachetă cu o rază medie de acțiune scapă și lovește Florida. Acolo americanii sînt puțin mai atenți, dar nu pentru foarte multă vreme. În privința Moscovei, este posibil să asistăm la un moment dat la o lovitură de palat, fie din partea globaliștilor ruși sătui de inerția actualei guvernări, fie de rivali, sătui și ei de bătaia de joc în care a ajuns Rusia. În mod sigur însă, starea asta de fapt nu va mai dura mult, poate mai puțin decît credem noi acum. Mulți sînt de părere că nu se va ajunge la război pentru că industria occidentală de armament nu ar mai produce atît de mult dacă nu există o sperietoare. Eu, însă, cred că Noua Ordine Mondială nu va mai ține cont de nimic, pentru că, în fond, toată Planeta este a lor, așa că gestionarea are să fie comod de făcut, ,,Păpușile” vor guverna așa cum ,,părinții” le vor dicta, sexul și munca la greu vor fi promovate din plin, iar la umbra primitivismului planeta poate chiar va avea șanse să supraviețuiască.

funcțiile pe care le ocupau, iar pe de altă parte, preocupați fiind mai mult de politică decît de justiție.

Cum pot clama atît de zgomotos judecătorii și procurorii pentru independența Justiției, cînd șefii principalelor instanțe au fost numiți politic de președinții Traian Băsescu și Klaus Iohannis? De ce mai avem un Consiliu Superior al Magistraturii? Ca atare, în nenumărate cazuri justiția nu s-a înfăptuit în numele legii și în egală măsură pentru toți, ci după bunul plac al unora dintre slujitorii săi și, în ultimă instanță, potrivit dorințelor și intereselor celor doi președinți. Poate cineva să afirme că Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă de Livia Stanciu, a asigurat, potrivit competențelor ce-i revin, interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, de vreme ce Kövesi tăia și spînzura în fruntea DNA, ori că găștile de procurori de la Ploiești, Oradea, Brașov, Pitești și de prin alte orașe au ținut vreodată seama de dispozițiile ÎCCJ în înfăptuirea actului de justiție? A reprezentat oare Ministerul Public, tutelat de Augustin Lazăr, interesele societății românești? Mai degrabă, fostul procuror general s-a comportat ca în tinerețe, ca un torționar, acuzat și astăzi de mulți dintre cei care au avut de-a face cu el. Și-au desfășurat oare procurorii activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și sub controlul ierarhic al Ministerului Justiției? Dimpotrivă, cînd fostul ministru Tudorel Toader le-a cerut să respecte prevederile constituționale, procurorii au pornit să protesteze în cadrul unor manifestații stradale ilegale, afirmînd că dacă vor acționa sub autoritatea Ministerului Justiției își vor pierde independența. Procurorilor nu le era teamă că își pierd independența. Ei erau cătrăniți că nu vor mai putea să acționeze mai departe pentru a transforma Justiția într-un instrument al luptei de clasă. Nu m-au impresionat deloc sloganurile lipsite de logică pe care le arborau în cadrul manifestațiilor, ci numărul mare al procurorilor protestatari, care arăta halul în care a ajuns Justiția românească. Înainte de a intra în Uniunea Europeană, românii, în marea lor majoritate, erau convinși că, făcînd acest

pas, țara se va redresa mult mai repede, uitînd cu totul de înțeleapta zicală străbună care spune că, înainte de toate, ,,omul trebuie să se ajute singur”. Credeam, de asemenea, că în această structură europeană ne vom bucura de drepturi egale cu toți ceilalți parteneri, așa cum fuseserăm asigurați înainte de aderare. Unele state europene (Austria, Germania, Suedia și Olanda) s-au opus intrării României în ,,Raiul European”. Timp de cîțiva ani, guvernele noastre au bătut în van la porțile zăvorîte ale Uniunii Europene. Înțelegînd că pentru noi lacătele erau prea grele, autoritățile române și-au mai temperat entuziasmul aderării. Dar, într-o bună zi, ne-am trezit la București cu un înalt emisar francez, partizan înfocat al extinderii Uniunii Europene către Est. Ne-a propus aderarea. Socoteam că norocul a căzut pe capul nostru din cer. Dar imediat a apărut un obstacol, la care nimeni nu se aștepta: lipsa unui Tratat între România și Ucraina. Țara noastră refuzase să semneze un asemenea document, întrucît vecinii noștri de la Răsărit luaseră cu japca unele teritorii românești, pe care și astăzi le stăpînesc în mod ilegal. Înaltul emisar francez a fost, însă, îndeajuns de ,,convingător”, în fața unor guvernanți români bolnavi de europenism, spunîndu-ne că pretextul pierderii unor teritorii constituie un ,,bagatel” pe lîngă marile perspective pe care ni le deschide integrarea europeană. Ne-a convins, mai cu seamă că autoritățile de la Kiev nu voiau să renunțe la teritoriile noastre, pretextînd că, în timpul celui de al II-lea război mondial, armata română cauzase mari pierderi Ucrainei.

Argumentul era unul cinic. Noi intraserăm în război ca să ne recuperăm Basarabia și Bucovina de Nord, dar aceea care ne-a împins pînă la Stalingrad a fost Germania.

Ca să nu mai spunem că, în perioada 1716-1878, Rusia a purtat șapte războaie împotriva Turciei, cinci în totalitate pe teritoriul țării noastre și doar două parțial. În urma războiului dintre anii 1806 și 1812, încheiat cu pacea de la București, Basarabia românească a fost cotropită de Rusia, sub cizma căreia a stat 106 ani, pînă în 1919. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

RM

15

Vineri, 28 iunie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei „A existat o țară frumoasă la o margine de mare”… Să ne fie rușine!

Marin Sorescu, cel care era în stare să concentreze întreg talentul, filosofia, înțelepciunea și puterea, esența unui popor într-un nume, spunea că „a existat numai o țară frumoasă la o margine de mare”. Cînd i-am citit prima oară versurile le-am luat, ca toată lumea, sensul poetic, înțelegînd intenția lui de a sintetiza zbuciumul mării într-un bob de rouă, dar astăzi, la doar jumătate de secol de la metafora aceea, cuvintele sale capătă un sens realist, dureros de realist.

Pentru șacalii zilelor de azi, cam la asta se limitează România, o țară frumoasă și bogată la o margine de mare, o mare pe care șacalii vechi și șacalii noii vor să o stăpînească și controleze. În această țară, pentru ei nu

mai există oameni, nu mai există istorie, nu mai există tradiții, nu mai există pămînt, aer, viață, există doar interese și zarzavagii care scot pe tarabă tot ce poate aduce bogăție sau putere, chiar și efemere. Pentru ei nu mai există nici Brâncuși, nici Coandă, nici Enescu, nici Caragiale, nici Mareșalul, nici Burebista, nici Grigorescu, nici Bălcescu, nici bădița Tudor, nici Crăișorul Munților, pentru ei există doar trădătorii de care se folosesc pentru a ajunge la frumusețile și bogățiile României și la Marea cea Mare.

Dacă ar fi știut acest Marin Preda al versurilor cît de tragic se va transforma versul său, și-ar fi mușcat limba, și-ar fi sugrumat gîndul, şi-ar fi rupt creionul şi

Colonel român: „Mă tem că, în curînd, cine va rosti cuvîntul «patriot» va fi arestat.

Mă tem că am devenit o ţară de laşi” Într-un articol recent, colonelul (r) Marin Neacșu trage un semnal de alarmă referitor la ultimele evenimente politico-economice, desfășurate atît în țară, cît și în afara ei. ,,În ţară şi pe lîngă ea au loc evenimente care au o mare influență nu atît asupra prezentului, cît asupra viitorului României, iar românii, unii toropiți de căldură, alţii luaţi de ape sau veniţi cu pluta, dar toţi cu ochii la tv, căinîndu-i ba pe britanici că au «votat cu ochii închişi», ba pe turci deoarece culeg roadele politicii de represiune şi megalomanie, trec peste aceste evenimente cum trece Bîrzava prin Sculea. Nu ştiu unde o să ajungem dacă vom continua cu această stare de contemplare inconștientă, dar îmi e teamă că nu prea departe. În ţară au loc evenimente meteorologice extreme care alternează, parcă într-un joc nebun, de la caniculă la revărsări de apă în torente, piatră, inundaţii şi asta în decursul a cîteva zile că nu mai ştii ce să iei cu tine cînd pleci din casă, ochelarii de soare, sau barca? Oamenii nu mai ştiu pe cine să dea vina, ori pe Dumnezeu şi pe sfinţii care parcă se joacă cu vieţile noastre, ori pe cei care au defrişat ţara, ori pe sistemele HAARP. Mă tem că nu vor înţelege niciodată că ei sînt de vină şi într-un caz, şi în altul, fie că l-au uitat pe Dumnezeu, fie că s-au făcut că nu văd ce se întîmplă pe lîngă ei.

Cel care se crede preşedintele românilor, deşi singur a declarat că este preşedintele ţării luate înapoi, al guvernului său şi partidului pe care vrea să îl îngraşe artificial cu uneperetilenă sau Opreafenol ca şi femierii care scot pe piaţă trufandale injectate, îşi încalcă a nu ştiu cîta oară prerogativele şi se amestecă în problemele partidelor, făcînd presiuni mult mai vizibile şi mai nocive decît predecesorul său, pentru a acapara puterea totală. Mă tem că va reuşi pentru că preşedintele mut a găsit în românul adormit şi în sistemul corupt condiţiile ideale pentru a face ce vrea fără a fi deranjat de nimeni.

Varză de Bruxelles Un ministru din guvernul de «specialişti» numit şi «varză de Bruxelles», declară, în afara sferei sale de competenţă, el fiind ministru la comunicaţii, că părinţii ar cam trebui să îşi ia gîndul de la învăţămîntul gratuit, că asta este o reminscenţă comunistă, că ţara, el prin ţară înţelegînd guvernul, nu mai are posibilitatea să finanţeze învăţămîntul, că cine nu are bani să plătească şcoala poate să rămînă şi fără şcoală, că doar şi pînă la Cuza tot aşa eram şi uite ce bine votau proştii. Lîngă propunerea lui, ca un moţ pe un rahat de Bruxelles, vine propunerea unui alt reprezentant al guvernului, care anunţă că românii nu mai pot parca maşinile pe trotuare. Şi o propunere şi alta ne arată ce face acest guvern cînd este în criză de bani: taie din drepturile constituţionale şi dă legi care să aducă noi surse de capsare a românului.

Bineînţeles că înalţii guvernanţi nici nu ştiu şi nici nu vor să găsească soluţii pentru a produce bani din

„Ne merităm soarta. Mă mai tem că am devenit o ţară de laşi, că vom privi cu nepăsare defilarea armatelor străine pe sub Arcul de Triumf, că, în curînd, cine va rosti cuvîntul ,,patriot” va fi arestat, că vom deveni nu doar haznaua sau groapa de gunoi a Europei ci şi poligonul de încercare al acesteia, mă tem că ne vom depopula, deromâniza şi dezintegra, că va veni o vreme cînd chiar nu se va mai şti cine a locuit aceste meleaguri, care sînt leagănul actualei civilizaţii europene. Europa a devenit ţiganul care, după ce ajunge împărat, îşi omoară părinţii ca să nu i se mai cunoască originile. Mă tem că toate astea se vor întîmpla, pentru că acum, cînd se fac paşi în acestă direcţie, privim nepăsători şi indiferenţi, ca şi cînd nu ar fi vorba despre noi“. investiţii sau activităţi lucratrive, pentru ei bugetul ţării are o singură sursă: taxe, şi amenzi, iar la neajungere, suspendări şi încălcări ale drepturilor fundamentale.

Mă tem că, în curînd, un alt ministru va cere ca dreptul la viaţă să fie suprimat, iar primul ministru Cioloş va declara că aşteaptă ca ministrul respectiv să îşi ceară scuze, iar preşedintele că se consideră informat.

Cu mîna întinsă Tot în România, familia gîngăvitului trădător de neam, cetăţeanul Mihai, duce lupte grele, după ce şi-a luat înapoi toate domeniile, a vîndut ce a putut dar nu mai are lichidităţi şi deci nu mai are din ce trăi şi cu ce plăti facturile, să se instituţionalizeze casa regală. Adică statul român să recunoască şi să suporte cheltuielile unor profitori care au primit rentă viageră timp de 40 de ani de la regimul comunist ca să nu vorbească de rău sistemul cu care au bătut palma la 23 August ’44, deci să plătim noi proştii de români toate cheltuielile celor care au la dispoziţie palate şi domenii de zeci de mii de hectare, pentru că ei nu sînt în stare să îl administreze.

Iar guvernul de trădători, bineînţeles că a acceptat, proiectul de lege a primit avizele miniştrilor de resort, urmează a fi discutat şi aprobat în Parlament. Şi uite aşa România va fi singura ţară europeană în care sînt recunoscute numai drepturile trădătorilor, atît cei care ne-au condus, cît şi cei care ne conduc, iar românii nu fac altceva decît să plătească. Nu era suficient că ţineam în spinare pe salarii şi pensii nemuncite o gaşcă de politicieni corupţi şi nesimţiţi, acuma vom ţine în aceeaşi spinare şi «casa regală» – alţi trădători, profitori, penali, cu progeniturile lor cu tot, cu neamurile lor cu tot, care se cred buricul pămîntului. Nimeni nu vrea să vadă că este anticonstituţional, România nu este regat, iar casa regală a lui Mihai este egală în drepturi cu a lui Cioabă, un alt îmbuibat care va cere şi el probabil aceleaşi drepturi după ce gîngăvitul va fi recunoscut oficial ca entitate juridică. Mă tem că nu ne mai revenim.

și-ar fi tăiat mîna. Dar tragedia nu constă doar în situația prezentă, despre care mulți spun că este ireversibilă.

Tragedia constă în faptul că este posibil ca peste încă 50 de ani sau 100, sau 500 sau 1000, cînd un nou „escu”, fie el Ion, Marin, Constantin, Mihai, Mircea, sau Ștefan, vor voi să se mai nască, să nu mai aibă unde, sau să se nască aiurea, prin cîmpurile de căpșuni din Spania, în azilele de bătrîni din Anglia, în ghetourile de nu știu unde sau vor rămîne în teatrele de operații euroatlantice printre plantații de mac, nenăscuți, biete rămășițe purtătoare de genii latente. Și aproape la fel de tragic, dacă nu chiar și mai tragic este faptul că urmașilor celor enumerați mai sus nici nu le va mai păsa, vor fi uitat demult de toate aceste nume, căci cei cărora încă le mai pasă acum nu fac nimic să oprească tăvălugul trădării și distrugerii acestui popor.

Să ne fie rușine!

Col. (r) Marin Neacșu

Se poate şi aşa Undeva, într-o ţară fost comunistă, dar cu o conducere naţională, realistă şi independentă, în Polonia, Europa este anunţată că binomul Merkel-Hollande a decis să tîrască Europa într-o aventură aberantă, la care numai Hitler a mai visat, o Europă condusă de rasa pură francogermană, cu o singură armată, un singur sistem juridic, un singur sistem de securitate, fără graniţe, fără identitate, fără tradiţii, şi chiar fără drepturi, singurul drept al celor ce vor adera sau achiesa la această aventură fiind acela de a fi conduşi ca mieii la tăiere. Îmi e teamă că, avînd la conducere un dulap fără cap, fără personalitate, fără simţ naţional, fără dragoste de ţară, România va fi prima ţară care va îmbrăţişa ideea şi care va declara oficial că este gata să îşi bage capul în jug.

Nici nu e de mirare, avem antecedente, să ne amintim că matelotul este primul şef de stat care a enunţat sintagma Statele Unite ale Europei, adică exact ceea ce se doreşte cu propunerea lansată de miniştrii de externe francogermani grupului de la Vişegrad. Documentul incriminat a fost dezvăluit polonezilor de chiar conducerea ţării, care a declarat că nu va fi niciodată de acord cu aşa ceva.

Da, polonezii au preşedinte, nu glugă de coceni.

Mă tem…

La Bucureşti a fost deschis comandamentul NATO. Privind la chipurile oficialilor români prezenţi la eveniment, la satisfacţia vecină cu orgasmul afişată pe feţele lor la gîndul că vor avea lîngă ei o oboală străină, mă întrebam cînd s-a produs această metamorfoză diabolică încît să ajungem să ne bucurăm ca nişte cretini cînd un stat (sau mai multe) îşi trimit(e) trupe stabilind baze militare în ţara noastră. Oare noţiunile de independenţă şi suveranitate au devenit antiromâneşti iar prezenţa trupelor americane în ţară se numeşte patriotism? Dulapul vorbeşte despre stabilitate si securitate Euro-Atlantică şi despre Ucraina, ca şi cînd de asta nu pot dormi Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrîn, Radu de la Afumaţi, Ioan Vodă, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu în locurile de veci, de grija ucrainienilor. Îmi e teamă că nu vom mai scăpa niciodată de aceste baze militare dar nici de lideri trădători.

Ne merităm soarta Şi mă mai tem că am devenit o ţară de laşi, că vom privi cu nepăsare defilarea armatelor străine pe sub Arcul de Triumf, că, în curînd, cine va rosti cuvîntul «patriot» va fi arestat, că vom deveni nu doar haznaua sau groapa de gunoi a Europei ci şi poligonul de încercare al acesteia, mă tem că ne vom depopula, deromâniza şi dezintegra, că va veni o vreme cînd chiar nu se va mai şti cine a locuit aceste meleaguri care sînt leagănul actualei civilizaţii europene. Europa a devenit ţiganul care, după ce ajunge împărat, îşi omoară părinţii ca să nu i se mai cunoască originile. Mă tem că toate astea se vor întîmpla, pentru că acum, cînd se fac paşi în această direcţie, privim nepăsători şi indiferenţi, ca şi cînd nu ar fi vorba despre noi”.

Sursa: Lupuldacic.ro

16

Vineri, 28 iunie 2019

Poveºti

adevãrate

Frumoasa adormită (2)

Motto: ,,Nu există suferință mai mare decît amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire”.

(Dante Alighieri)

Din nefericire, în ciuda eforturilor medicilor, tînăra nu a putut fi salvată. Aproape de miezul nopții, duminică, 16 septembrie 1973, Livia a murit la spitalul Județean Botoșani. A trăit intens pentru vîrsta ei, frumos și asumat, a lăsat o urmă în lume, în conștiința unor oameni de valoare, care mi-au vorbit într-un fel minunat despre ea.

S-au perindat la căpătîiul ei sute de oameni care au lăsat poze adunate de prieteni, s-a cîntat la chitară, s-a ascultat muzică folk, mamei i-au fost dăruite albume cu sute de poze pe care colegii ei au scris mesaje emoționante.

S-au povestit întîmplări hazlii sau tragi-comice din liceu, excursii, distracții. Vom avea ce citi, ce povesti, mult timp de acum înainte… Și totul s-a desfășurat, cum a spus și preotul Nicolae Pentelescu, cu decență.

Au existat fotografii suges­ tive, foarte frumoase, care din păcate s-au pierdut. Înmor­ mîntarea a fost impresionant de frumoasă pentru că da, o înmormîntare poate fi frumoasă.

Au participat peste 5.000 de oameni din Suceava, Iași și Botoșani. În momentul în care sicriul cu trupul tinerei a fost coborît în groapă, Viorel a făcut preinfarct și a fost transportat de urgență la spital. Livia a fost purtată prin tot orașul în drumul spre eternitate. Durerea familiei, a fost, de fapt, durerea întregului oraș. Erau părăsiți de cel mai frumos chip. Lumea era mult mai iubitoare și mai pasională decît acum.

Viorel și Livia Dimitriu au trăit o dragoste dincolo de moarte. Poate cea mai frumoasă și mai tragică poveste de iubire din Suceava a pornit cu o poezie scrisă pe un măr și s-a sfîrșit după numai un an, cu un accident zguduitor care a stupefiat un oraș întreg. Între aceste clipe au stat poeme, balet, faimă, comunism, onoruri,

durere, moarte. La final, Ana Mucileanu, sfîșiată de durere, a înțeles că Livia decisese să supraviețuiască teribilului accident vreme de cîteva ore pentru ca cei dragi să nu cadă secerați de vestea dispariției sale bruște. Mare jale şi multă durere pentru părinţi, rude şi apropiaţi. Prorocirea bunicii care plecase şi ea la dreptate, s-a împlinit. Durerea mamei a fost imensă, între cele două fiind o legătură specială. Iată ce scrie Ana Mucileanu, după 20 de ani de la moartea Liviei, pe una din pietrele funerare: ,,Livișorul mamei...! Zadarnic caut să îngrop amintirile. Nu pot, ele au rămas unități de aur. Am alergat o viață întreagă și iatămă ajunsă la capăt, obosită, și totuși liniștea nu mi-o pot găsi decît aici, lîngă tine, puiul mamei scump. Mămicuța ta.”

Acestea trebuiau să fie cele mai frumoase zile din viața Liviei. Avea numai 22 de ani și era căsătorită de numai un an cu dragostea vieții ei. În schimb, în loc de fericire, muzică și petrecere, mireasa își părăsea brusc soțul și se îndrepta spre mormînt. Duminică, Livia ,,și-a îmbrăcat” rochia de mireasă și s-a îndreptat nu spre soț, ci spre cimitirul de la periferia orașului Suceava, acolo unde o aștepta un mormînt gol și rece. Cu lacrimi în ochi, Viorel s-a pus în genunchi și a sărutat pămîntul ce îi acoperea logodnica, înconjurat de familie și prieteni. Oricine ştie din propria-i trăire că mădularele trupului slujesc unul altuia, se ajută şi se sprijină unul pe altul; tot astfel este şi cu oamenii care, uniți prin dragoste duhovnicească, doresc a se ajuta şi a se iubi unul pe altul cu toată distanţa ce i-ar putea despărţi. Atîta vreme cît sufletul n-a pierdut înclinarea spre iubirea dumnezeiască, fie pe pămînt, fie în lumea de dincolo de mormînt, el nu poate să nu ia parte activă la viaţa sufletelor ce-i sînt scumpe. Nu știm care a fost rațiunea Creatorului atunci cînd a hotărît să curme destinul unei fete atît de frumoase. De ce a trebuit să rămînă atîta durere în urmă, mai ales în sufletul mamei

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

O enigmă veche de 157 de ani: asasinarea lui Barbu Catargiu (2) ,,Considerînd că prin asasinatul d-lui Barbu Catargiu, naţiunea noastră a pierdut pe apărătorul cel mai eminent al temeliilor rezistenţei sale, societatea, familia, proprietatea; considerînd că ministrul-primar al Principatelor Unite, a cărui deviză era «tot pentru ţară, nimic pentru noi», a fost victima curagiului său politic, Camera îndeplineşte o datorie sacră deschizînd ministerului un credit spre a ridica acestui mare bărbat de Stat un monument în piaţa Teatrului, cu inscripţia: «Apărătorului societăţii, familiei, proprietăţii;/Ţara plină de recunoştinţă şi adînc mîhnită»”. (Moţiunea Camerei Deputaţilor, 9 iunie 1862)

„Victima curagiului său politic” Vestea asasinatului s-a răspîndit rapid în ţară.

Primul a fost înştiinţat domnitorul Al.I. Cuza, chiar de către prefectul de Poliţie Bibescu. Acesta s-a declarat surprins că ucigaşul reuşise să scape, iar mai tîrziu explica violenţele într-o scrisoare către Costache Negri: „Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita cîteva capete exaltate, faptul că dl Catargiu trecea, cu drept cuvînt, ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe cîtă energie, pe atîta perseverenţă la uneltirile

RM

Clopotnița sub care a fost împușcat Barbu Catargiu.

ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pedinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu”.

Rezultatul Moțiunii n-a fost aplicat de îndată, ci cîteva decenii mai tîrziu, însă grupul statuar din bronz se află astăzi la poalele Dealului Patriarhiei din Bucureşti. Cît despre urmările asasinatului pe plan politic, lucrurile s-au petrecut în pripă şi la nervi: pe 11 iunie a fost votată reforma agrară susţinută de Barbu Catargiu, însă Cuza n-a fost de acord cu ea şi n-a sancţionat legea. Conservatorii n-au insistat, dar au fost nevoiţi să părăsească guvernarea, care i-a fost

ei, și chiar și în sufletul soțului Viorel, care, după 46 de ani, nu a putut să uite acea cumplită despărțire? Pur și simplu, nu a fost în stare să vorbească în momentul în care ne-am întîlnit. L-am înțeles, atît cît poate înțelege un spectator care privește o tragedie din public. Dar uite că și spectatorii mai plîng uneori. Și atunci cuget așa în neștiința mea și mă întreb: ce rămîne din gloria efemeră după care alergăm toată viața? Ce se alege de frumusețea după care tremurăm? Aparent nimic, pentru că toate mor odată cu noi. Mormîntul Liviei se părăginește pentru că nu-l mai îngrijește nimeni. Pur și simplu, nu mai are cine. Vreme de cîteva decenii a fost printre cele mai frumoase morminte din Cimitirul Pacea. Mama Ana o vizita în fiecare zi pînă în 1999, cînd a trecut la Domnul, fericită că în sfîrșit se va întîlni cu persoana fără de care viața ei nu mai avea nici un sens. Zbuciumul ei a luat sfîrșit. E fericită acum lîngă ,,puișorul ei”. Închei spunîndu-vă că frumoasa adormită din cimitirul Pacea, de fapt Miss Regiune (formată cîndva din regiunile Suceava și Botoșani) din perioada comunismului, își doarme în continuare somnul adînc.

Nu este somnul de veci, și nu zadarnic așteaptă să fie trezită. Ea va fi trezită dar nu de Viorelul ei iubit, care nu are această putere. Mirele care o va trezi și-o va răsplăti pentru îndelunga răbdare de care a dat dovadă este Christos. Și vă asigur că este doar adormită. M-au străfulgerat cuvintele poemului pe care cu greu îl mai deslușești pe piatra funerară a Liviei. ,,Viorele…

Albul fulgilor de nea mi-au dăruit o sanie a purității lor. Înveșmîntată în vălul alb al inocenței am urcat sfioasă în ea, trezindu-mă foarte departe de lume unde seninul cerului și picăturile de ploaie Au țesut un curcubeu” Livia Despre Viorel vă pot spune că trauma prin care a trecut l-a făcut să nu-și mai revină complet niciodată.

Din cîte am văzut, există dragoste adevărată. Poate că astfel de iubiri trebuie să se termine repede pentru a nu fi pîngărite, iar lui Dumnezeu să nu-i pară rău că a creat lumea, să nu o piardă. Da, există dragoste adevărată, dar nu e pentru toți. Viorel știe asta. Nici măcar lui nu i s-a mai întîmplat a doua oară!

Sfîrșit Lucian Dimitriu încredinţată, pe 24 iunie, liberalului Nicolae Kretzulescu.

Reforma agrară avea să fie realizată abia doi ani mai tîrziu, printr-o mică lovitură de stat aplicată de Cuza.

Conjuraţia boierilor: cine l-a ucis pe premier?

Imediat după comiterea crimei, Nicolae Bibescu a închis perimetrul, l-a umplut de poliţişti şi s-a pus pe arestat oameni. În jur de 200 de cetăţeni au fost suspecţi.

Degeaba. N-a fost descoperit asasinul. La scurtă vreme, s-a dat ordin ca ancheta să se oprească. Procurorul care preluase cazul Catargiu a fost destituit. În cele cîteva luni de investigaţie, procuratura şi poliţia nu prea s-au intersectat, nu şi-au transmis informaţii, ba chiar s-au şicanat. Dosarul a fost băgat la întuneric, fiind ţinut secret în Arhive. Era subţire şi prost documentat, după cum avea să se constate mai tîrziu: cazul a fost redeschis în perioada 1872-1876, cînd la guvernare a ajuns conservatorul Lascăr Catargiu. Nu s-a ajuns la nicio concluzie nici de această dată. Chiar şi cu ancheta sistată, gura lumii nu s-a oprit. Au apărut imediat supoziţiile. Ce motiv ar fi putut avea cineva să-l elimine pe Barbu Catargiu? Şi cum ar fi putut face asta? Unii au spus că ar fi fost un particular cu mintea tulbure. Cei mai mulţi l-au contrazis, au zis că a fost complot, că a implicat oameni din vîrful societăţii, că de-aia a fost totul muşamalizat. S-a format, în timp, un cerc al suspecţilor. Să îi luăm pe rînd. (va urma) Alexandra Șerban Sursa: Adevarul.ro

RM

17

Vineri, 28 iunie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (6)

Jurnal de pe Frontul de Est (19)

Grupul Grigore Sandu (2)

Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (2)

Revenit în patrie, participă la luptele contra germanilor şi maghiarilor din toamna anului 1944, fiind decorat cu „Coroana României” în grad de cavaler cu spadă şi panglică.

Participă şi la luptele din Cehoslovacia din primăvara anului 1945, fiind decorat de armata sovietică. La sfîrşitul marii conflagraţii mondiale, Jenică Arnăutu avea gradul de locotenent în armata română. A fost un mare simpatizant al Partidului Naţional Ţărănesc (ofiţerii armatei regale române nu aveau voie să facă politică la ora aceea; practica aceasta, ca ofiţerul român să facă neapărat politică militantă, a fost statuată de comunişti).

Abia după trecerea în rezervă a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, făcînd parte din Cercul Militar al acestei formaţiuni politice şi chiar din grupul însărcinat cu securitatea personală a lui Iuliu Maniu.

Familia lui Jenică Arnăutu deţinea 18 hectare de teren agricol în comuna natală Ungureni, fapt care a atras exproprierea şi deportarea părinţilor săi. Prin şantaj, Arnăutu a fost racolat ca informator, de către Biroul de Informaţii al Serviciului Judeţean de Siguranţă Botoşani, în anul 1948 primind numele conspirativ „Anuşca”.

La începutul anului 1949 a fost trimis la Iaşi cu scopul de a culege informaţii referitoare la organizaţia anticomunistă din care făcea parte un fost coleg de-al său din Şcoala militară, Gheorghiţă Savel. Următoarea misiune a lui Jenică Arnăutu a fost în munţii Bucovinei pentru a se infiltra în grupul înarmat anticomunist condus de Grigore Sandu şi Dumitru Crăciun.

Ajuns la Vatra Dornei, Arnăutu îi mărturiseşte lui Dumitru Crăciun situaţia sa reală, acesta înţelegîndu-l şi integrîndu-l în grupul de partizani în iunie 1949. Fiind considerat expert militar, urma să devină membru de bază al grupului. Acesta era caracterizat de Securitate, în documentele oficiale, ca „element inteligent, capabil de a organiza şi de a conduce acţiuni teroriste”, fiind luat în colimatorul acesteia în mod deosebit în toamna anului 1949. În continuare, redăm cîteva date biografice referitoare la cei mai importanți membri ai grupului înarmat din munţi: - Gheorghe Chirculescu, zis Gigel, era „fiu de mare industriaş”. Organele represive îl urmăreau fiindcă se manifestase contra regimului. În grup a fost introdus de Jenică Arnăutu; - Vasile Rusu era pădurar la Ocolul Silvic Coşna, judeţul Cîmpulung. Avînd probleme de natură penală, acesta a fugit în iunie 1949 în pădure de frica miliţiei, avînd asupra sa şi carabina de serviciu. Ulterior a devenit membru al grupului Grigore Sandu; - Dumitru Bargovanu era un ţăran sărac, care a refuzat încorporarea. La îndemnul lui Iacob Galan s-a încadrat în grupul lui Grigore Sandu; - Constantin Candrea se încadra în categoria ţăranilor mijlocaşi. În calitate de proprietar al unei stîne în munţi a găzduit partizani din grupul Grigore Sandu şi le-a oferit informaţii referitoare la acţiunile miliţiei pentru prinderea lor, începînd din iulie 1949. Anchetat de miliţie, a refuzat colaborarea cu aceştia, alăturîndu-se grupului mai sus amintit în octombrie 1949. Şef al grupului înarmat din munţi a fost recunoscut Grigore Sandu. Pentru că era un bun cunoscător al pădurilor din zonă, unde fusese paznic de vînătoare aproape 30 de ani, Dumitru Crăciun a fost desemnat adjunctul lui Grigore Sandu.

Pentru a avea acces la informaţiile interne şi internaţionale difuzate de posturile de radio occidentale, Dumitru Crăciun şi Jenică Arnăutu au dotat grupul din munţi cu un aparat de radio. Tot Jenică Arnăutu a improvizat un sistem de alarmare format din două petarde, pentru a nu fi luaţi prin surprindere, în adăpost, de către autorităţi. De asemenea, pe rînd, fiecare partizan făcea serviciul de santinelă.

S-a încercat stabilirea unei legături între grupul Sandu şi organizaţia „Gărzile Decebal” prin intermediul lui Grigore Chelsoi, ştiut fiind faptul că între cele două formaţiuni anticomuniste existau puncte de vedere similare. Mai mult, Grigore Chelsoi era membru al ambelor formaţiuni. El a adus în grupul lui Sandu statutul „Gărzilor”, cu care membrii săi au fost în linii mari de acord. Cu toate acestea, nu s-a ajuns la o colaborare efectivă între cele două grupări.

Un refugiat basarabean din Tighina, care se numea Roşca, stabilit în Vatra Dornei, a informat Securitatea despre existenţa partizanilor, devenind agentul ei, sub numele „Florescu”. Anticomuniştii află despre infiltrarea agentului „Florescu” în cadrul organizaţiei, cu întîrziere, după ce deja Miliţia şi Securitatea demaraseră acţiunile de dezintegrare a grupului, respectiv capturarea membrilor săi. Din păcate, în urma unor disensiuni interne, grupul s-a divizat în octombrie 1949. Gheorghe Chirculescu zis Gigel, Constantin Străchescu şi Aurel Grodiuc au decis să acţioneze singuri. Acest sub grup a fost anihilat de Securitate la 14 octombrie 1949. Aurel Grodiuc a fost împuşcat mortal pentru că deschisese focul împotriva securiştilor, ceilalţi doi fiind capturaţi.

Organele represive ale regimului comunist pregăteau o acţiune în forţă împotriva subgrupului condus de Grigore Sandu. La 16 decembrie 1949, Securitatea a atacat adăpostul de pe Muntele Bancu, judeţul Cîmpulung. Cîţiva partizani au ripostat deschizînd focul. Au fost împuşcaţi Iacob Galan, Constantin Todaşcă şi Ioan Apostolini. Pentru că nu au ripostat cu armele, Dumitru Crăciun şi Jenică Arnăutu au fost arestaţi. Cîţiva luptători anticomunişti au reuşit să scape, respectiv Grigore Sandu, care a fost rănit la picior, Vasile Rusu, Dumitru Bargovanu şi Constantin Candrea. Grigore Chelsoi în acel moment nu se afla în tabără. În adăpostul grupului s-au găsit puşti, pistoale mitralieră, revolvere, grenade şi muniţie, precum şi cantităţi importante de alimente şi îmbrăcăminte adunate de partizani pentru iarnă. Nici cei care au scăpat la 16 decembrie 1949, nu au avut o soartă mai bună, fiind prinşi mai tîrziu: Dumitru Bargovanu la 28 decembrie 1949, Vasile Rusu la 2 ianuarie 1950 şi Constantin Candrea la 23 aprilie 1950. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

„Germania poate avea încredere şi în viitor în viteaza şi onesta naţiune română. România se simte onorată că poate lupta împotriva duşmanului comun alături de Germania şi, astfel, să-şi contribuie la apărarea civilizaţiei. Apoi, Führerul a conferit Generalului Antonescu «Crucea de Cavaler», precum şi «Crucea de Fier», clasa I şi a II-a. Într-o scurtă convorbire, în prezenţa Feldmareşalului Keitel şi a colonelului Schmundt, care a urmat conferirii decoraţiei, Führerul a declarat că stabilirea rapidă a relaţiilor cu Rusia a fost foarte importantă. La începutul lui iunie, el a avut convingerea că orice alt efort pentru a ajunge la o astfel de clarificare era tratat de ruşi într-o manieră de tergiversare, astfel încît conflictul inevitabil putea numai să fie amînat pentru cel mult una sau două luni. În felul acesta, el s-ar fi declanşat într-o perioadă nefavorabilă pentru Germania, întrucît după mijlocul lunii august şi începutul lunii septembrie era dificil, din cauza vremii, să se înceapă o operaţiune militară împotriva Rusiei. (Chiar şi aşa, faţă de programarea iniţială a Operaţiunii «Barbarossa», cel mai tîrziu la data de 1 mai 1941, atacul contra U.R.S.S. a fost amînat din cauza conflictului din Balcani, astfel că, ulterior, săptămînile pierdute au fost luate în calcul pentru a se explica eşecul din faţa Moscovei - decembrie 1941 şi, probabil, al întregii campanii din Est!) După lungi deliberări şi după o examinare profundă a propriei sale conştiinţe, el (Führerul) a ajuns la convingerea că lupta era iminentă. El mulţumeşte României pentru că şi-a dat seama imediat care este situaţia în ceea ce o priveşte şi nu a făcut nici un fel de dificultăţi. Problemele care trebuie să fie rezolvate sînt aceleaşi ca la începutul campaniei, adică mai întîi distrugerea forţei vii a inamicului şi, apoi, distrugerea sau capturarea centrelor industriale puternice şi a bazelor de materii prime ale Rusiei. În ceea ce priveşte prima chestiune, adică distrugerea forţei vii a duşmanului, ruşii înşişi au răspuns în maniera în care Führerul sperase întotdeauna, aproape sigur, fără, însă, a avea o certitudine.

Ei au acceptat lupta în apropierea frontierei. Ţinînd seama de concentrarea extraordinară a forţelor lor, probabil că nu le-a mai rămas nimic altceva de făcut, întrucît o retragere a unor mase puternic concentrate nu mai era posibilă. În felul acesta, cea mai mare parte a armatei a suferit o înfrîngere zdrobitoare, fiind făcută fie prizonieră, fie alungată. Numai resturi ale acestora au reuşit să stabilească un nou front. Acestea, însă, sînt datorate forţei de calitate mai slabă.

Rezultatele înaintării germane pot fi apreciate după numărul prizonierilor şi mărimea prăzii: 900.000 de prizonieri, 10.000 de avioane, 13.000 de tancuri, 10.400 de tunuri şi au fost capturate cantităţi considerabile de alte materiale. Întrucît, conform experienţei războiului mondial, sînt cel puţin doi răniţi la un prizonier, şi ruşii au luptat de data asta cu un fanatism deosebit, s-ar putea presupune că au fost scoşi din luptă 3 pînă la 4 milioane de soldaţi ruşi. Că ruşii au suferit pierderi grele este indicat şi de faptul că au fost combinate unele unităţi. În ceea ce priveşte al doilea obiectiv, anume ocuparea sau distrugerea centrelor industriale sau a bazelor de materii prime, el (Führerul) speră ca luna viitoare să fie posibilă ocuparea Leningradului, cu centrul său industrial, regiunile mineraliere din sudul Ucrainei, zona industrială din jurul Harkovului şi zona industrială a Moscovei. El speră să atingă aceste obiective înainte de începerea vremii nefavorabile.

Führerul a apreciat că următorul obiectiv major este atacarea Leningradului, care poate să înceapă peste două zile, îndreptarea unor «bucle» care mai persistă încă pe linia frontului şi distrugerea unităţilor care sînt încercuite în «pungi». În continuare, trebuie să se înainteze în sud spre zonele mineraliere şi, în final, ca ultimă operaţiune, trebuie luată Moscova. Chiar dacă s-ar fi obţinut rezultate mai mari decît cele care au fost obţinute acum, n-ar fi fost totuşi posibilă o înaintare mai rapidă, din cauză că nu s-ar fi putut asigura aprovizionarea. În aceste condiţii, a fost un succes pentru Germania că, practic, ea a putut să repună în funcţiune întreaga reţea de căi ferate în teritoriul ocupat, în parte cu material rulant rusesc, dar şi cu material rulant german, după schimbarea ecartamentului. În toate condiţiile, însă aprovizionarea trebuie asigurată înainte de începerea următoarei înaintări, dacă nu se doreşte repetarea aceleiaşi erori pe care a făcut-o o altă binecunoscută personalitate (Napoleon, în 1812) în timpul acţiunilor împotriva Rusiei. În continuare, Führerul a discutat cu Antonescu unele probleme strategice, precum modul de acţiune în Ucraina, în special cu privire la posibilitatea de a împinge forţele ruseşti din sudul Ucrainei într-o «pungă», încercuită de cîteva divizii de tancuri. Antonescu a confirmat această posibilitate şi a explicat, cu ajutorul hărţii, planurile pe care le are în ceea ce priveşte Grupul de Armate aflat sub comanda sa. El a menţionat, în acest sens, că în zona în care acţionează el a lichidat toate punctele de rezistenţă în două săptămîni, şi a insistat, în mod repetat, că, după lichidarea diverselor «pungi», acolo se află concentrate prea multe trupe, astfel că poate exista pericolul unor dificultăţi în aprovizionare. El a sugerat ca, în primul rînd diviziile italiene, care au fost aduse acum, să fie deplasate mai departe spre nord, ca să poată fi astfel prevenită aglomerarea de trupe“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 28 iunie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (12) II. Hitler îşi pregăteşte armele (2) Prima zi în Germania (2)

Oratori elocvenţi înflăcărau imaginaţia mulţimilor; teoreticieni de toate categoriile, publicişti, istorici, geopoliticieni se amestecau cu conducătorii partidului pentru a justifica şi reclama noi iniţiative, eroi legendari, înviaţi de gîndirea îndrăzneaţă a apostolilor pangermanismului, luau parte la dezbateri. Siegfried, omorîtorul de balauri, şi împăraţii Hohenstaufen, foşti stăpîni ai Europei, arătau calea lui Hitler şi-l îndemnau să meargă tot înainte, să-şi desăvîrşească programul, să atingă frontierele naturale, să împlinească destinele imperiale ale poporului german. O recunoştinţă fără margini şi o încredere totală se îndreptau către Hitler, întruchiparea supremă a tuturor voinţelor germanice.

Mulţimea anonimă, convinsă şi cucerită, la cheremul unei poliţii specializate, se lăsa grupată în sute de mii, cînd în in­terminabile cortegii, cînd în mase nemişcate şi fremătînde în faţa tribunei dictatorului.

Toate aceste manifestaţii populare nu păreau, la prima vedere să aibă tendinţe xenofobe. Năzuinţele Germaniei erau imense, dar vagi şi nu se arătau îndreptate, oricît de paradoxal s-ar părea împotriva altor naţiuni. (...)

Casa Poporului – adevărata istorie (17) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (7) În 1866, într-una dintre clădiri s-au mutat Arhivele Statului şi, după ridi­carea unor noi construcţii, s-a deschis Palatul Arhivelor Statului. Acesta a funcţionat pînă în 1985. Apoi, întreaga zonă a fost demolată.

Cînd şi cum s-a hotărît, la cel mai înalt nivel politic, mutarea Mînăstirii Mihai Vodă, ca şi a altora, nu se ştie, pentru că acest aspect se încadra într-o atitudine permanentă din acea vreme, de a nu se face cunoscute astfel de informaţii, decît cu aprobări. Nu se ştie nici măcar dacă au existat influenţe în acest sens.

Trecînd pe lîngă această mînăstire, aşa cum arată astăzi, ai impresia ca se află pe un loc foarte bun. Sînt destui nemulţumiţi care spun însă că este un loc dosnic, dar nu au idee unde ar trebui să fie. Vecinii sînt mulţumiţi de apropierea şi de liniştea din jurul ei. Mulţumirea lor este cu atît mai mare, avînd în vedere că apartamentele în care locuiesc sînt situate chiar în buricul Bucureştilor.

Dacă s-ar umbla la sentimentele locuitorilor din zonă, vor spune că regretă mutarea acestui lăcaş ortodox de pe locul iniţial. Dar nimeni nu ştie mare lucru despre el, timp de studii în acest sens nu există şi nici nu interesează cine

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (121) 19 septembrie 2003 În sfîrşit, cred că s-a terminat tortura cu Florin al meu. Categoric, Florin nu e în soarta mea. El doar a fost un calvar!

Mi-a făcut tata rost de un bilet de tratament la Amara.

Aveam nevoie de odihnă, de întremare, de tratament la şale, de schimbare, ca să nu mai cad la pămînt, să nu mă m-ai închid în izolare şi plîns. Să lupt cu disperare, să trăiesc şi altfel, cu puţină bucurie din tot ce-mi scoate Dumnezeu în cale.

Am cunoscut la Amara pe Dan P., de 34 de ani. Pare un adevărat bărbat, puternic, cu inimă şi responsabil.

Au venit şi părinţii mei să mă viziteze şi le-am făcut cunoştinţă cu Dan. Am mîncat mici împreună. Culmea!

Florin iar s-a trezit din amorţelă. Ce să fie cu acest băiat?

Telefoane şi iar telefoane. Îi spun unde sînt şi ce fac, cum îmi petrec timpul. Nu, el nu mă suna pentru a-mi spune ce a mai făcut, pentru a mai afla ce fac eu cu adevărat şi a crede ce spun, ci pentru că mă suspecta că am dispărut

RM

Formule binevoitoare adresate statelor străine, cînd Franţei, cînd Imperiului britanic, vizînd adesea şi statele din Sud-Est, erau lansate de conducători, şi ele circulau în rîndul mulţimii. Numai cînd simpatia cotropitoare a germanilor se izbea de rezerva neliniştită sau de rezistenţa hotărîtă a popoarelor dimprejur, ea se transforma în sentimente ofensate şi în mînie. Atunci revendicările prindeau formă şi, din vagi cum erau iniţial, ele deveneau îngrozitor de precis formulate. Exista în agitaţia poporului german, savant întreţinută de stăpîni săi, ceva infinit mai întins decît proiectele de cucerire a Danzigului şi a ţinuturilor din Răsărit. Reich-ul se simţea predestinat să creeze lumea din nou. Succesul partidului naţional-socialist în interiorul Germaniei era un stimulent şi un exemplu de ceea ce Germania putea şi trebuia să realizeze şi în afara ei. Cum a descris-o un excelent observator al fenomenului german, „Reich-ul aprecia că misiunea ce-i revenea în Europa era echivalentul a ceea ce-şi asumase în Germania partidul naţional-socialist. Europa era chemată să conducă lumea, dar pentru asta şi ea trebuia condusă. Germania nu ieşise din dezordinea şi anarhia în care o aruncase democraţia decît prin triumful principiului autoritar. Acelaşi lucru trebuia să se întîmple şi cu Europa...”.

Această pretenţie de a conduce o lume stabilită pe baze noi trebuia să fie expusă în amănunt într-o lucrare care a devenit în timpul războiului breviarul gîndirii politice germane. „Datorită capacităţilor sale politice superioare, nucleul german, în calitate de centru determinant, organizează în jurul lui, într-o comunitate politică, un grup de teritorii de altă rasă care pot, din

punct de vedere etnic, să fie perfect autonome. În această comunitate se aliază într-o ierarhizare organică conducerea germană şi autonomia popoarelor străine”.

Acest plan se referea mai puţin la vestul european, pe care Reich-ul îl considera ca „o zonă care rămînea în afara sferei sale de intervenţie activă”, cît la ţările din Răsărit, unde Germania înţelegea să acţioneze după bunul său plac. El nu afecta mai puţin ansamblul ordinii continentale, căci el atingea ideile de drept, de morală şi de politică pe baza cărora se ridicase civilizaţia creştină şi europeană.

Ori, aceste idei erau mai profund înrădăcinate în conştiinţa naţiunilor decît fusese democraţia în Germania; bătrîna Europă era în stare să reziste; şi Hitler nu putea nici s-o forţeze prin violenţa cuvîntului său, nici să o înhaţe printr-o lovitură oarecare.

Această bătrînă Europă nu avea, de altfel, nici o dorinţă de a se bate. Ea încerca să evite încurcă­turile şi consimţea cîteodată să se supună capriciilor Führerului.

Dar ea îşi revenea de îndată. State mari şi mici nu puteau să renunţe nici la atributele puterii lor, nici la virtuţile libertăţii lor. Toţi refuzau regresul, care i-ar fi făcut să găsească în interiorul unui stat medieval asigurările unui regim autoritar.

Decalajul între nivelul în care trăia marea majoritate a naţiunilor şi nivelul tiraniei hitleriste conţinea din plin toate elementele catastrofei. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

ştie ce. Iar dacă ar fi să-i pui să aleagă, pragmatic, între rămînerea mînăstirii pe locul iniţial şi situaţia pe care o au în blocul în care locuiesc, atunci ar alege a doua variantă.

Nevoile imediate ale omului sînt primordiale. Este un fapt din ce în ce mai clar, pe măsură ce se succed noi generaţii.

Totuşi, istoria consemnează favorabil mutarea mînăstirii, ca alternativa fericită la demolare.

Ca urmare a deplasării unor lăcaşuri de cult, au apărut, după căderea comunismului, şi beneficiile transportului rapid, pe noile artere de comunicaţie. Este o realitate care demonstrează că studiile efectuate de proiectanţi, bazate pe datele furnizate de specialişti, au fost bine concepute.

Altfel, rămînerea acestor biserici pe locurile lor ar fi dus la mari ambuteiaje şi, după mulţi ani, mutarea lor tot s-ar fi produs. Într-o situaţie asemănătoare cu cea a Mînăstirii Mihai Vodă, mutate tot prin translaţie şi scăpate de la demolare, s-au mai găsit bisericile Schitul Maicilor, Olari şi Cuibul cu Barză.

La începutul anilor 2000, Ştefan Andrei, fost ministru de Externe, îşi revine după mai mulţi ani de închisoare, executaţi în baza unei hotărîri judecătoreşti din 1990, şi începe un ciclu de dialoguri cu referire la evenimentele politice la care a participat. Îşi aduce aminte şi de faptul că, prin 1975, Nicolae Ceauşescu i-ar fi spus că dorea să construiască ceva în care să se regăsească activităţile importantelor instituţii ale statului. Mai mult nu i s-ar fi spus sau n-a reţinut. Era, evident, un gînd care, probabil, rămînea doar la stadiul de intenţie. Faptul că Ştefan Andrei nu a cerut, nici atunci şi nici după aceea, explicaţii,

intră într-un regim strict protocolar. Se ştia foarte bine că Nicolae Ceauşescu nu avea prieteni şi nici persoane pe care să le considere mai apropiate. Iar o întrebare ce i s-ar fi pus în scop de clarificare putea fi interpretată. Aceasta este şi cauza pentru care ideea nu a fost dezvoltată.

Nu a mai fost altcineva care să mai spună despre o astfel de dorinţă a celui ce conducea comunismul în România. Această constatare poate duce la concluzia că nici pentru Nicolae Ceauşescu, în anii 1971-1977, nu constituia o problemă, în raport cu altele.

Imediat după marele cutremur din martie 1977, Nicolae Ceauşescu îşi manifestă hotărîrea de a realiza o construcţie în care să se poată desfăşura activităţi în siguranţă. Avea informaţii din care rezulta că structura de rezistenţă a tuturor clădirilor partidului şi administraţiei de stat era puternic afectată.

Pentru aplicarea deciziei lui convoacă, în luna aprilie, mulţi specialişti din domeniul proiectărilor urbanistice.

Inginerii geologi informează că zona Dealul Uranus este cea mai sigură Ia cutremure. Este informarea care a stat la baza tuturor celorlalte proiecte care vor urma. Încă nu se ştia cum va arăta şi sfîrşi o asemenea hotărîre luată de un şef de stat şi de partid. Analizele care se vor face vor conduce la găsirea unei soluţii şi a denumirii. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

nu ştiu pe unde şi mă aflu cu vreun iubit din trecutul meu. Cel mai mult era obsedat de Emil, ca nu cumva Emil să fie cu mine. Era un fel de hărţuială pe care mi-o aplica, din gelozie, fără nici un temei. Cînd am plecat de la Amara, a venit tata şi mama de m-au luat cu maşina.

Florin suna întruna. Ai mei au fost martori la nebunia asta. Pe Dan P. mă gîndesc că trebuie să-l cunosc, poate e un tip serios şi se finalizează cu o relaţie de durată pe viaţă. El e Leu ca şi mama. E din Feteşti. Chiar astăzi vine în vizită la noi cu mama lui. E un tip de 100 de kg. Tip greu, ditamai bărbatul. Mama sa e învăţătoare.

Duminica trecută a venit în Bucureşti singur şi am fost cu el la Biserică. Am hotărît să mă vindec de Florin şi de tot trecutul. Să încep o viaţă nouă. Ne-a văzut preotul împreună şi m-a întrebat ce fac. N-am apucat să-i spun nimic despre Dan P.

Cad la învoială cu el: înainte de începerea Postului, pe 8 noiembrie, de Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril.

De ce noaptea, în vise, mi se arată bani mulţi, sute, mii, milioane? E ceva în neregulă cu Dan. Premoniţiile nu mă înşeală. S-ar putea şi să mă placă, nu spun că nu.

Dar, mi se pare prea grăbit el şi mama lui, care a spus părinţilor mei că ea e gata să se mute cu ei în casă, că noi tinerii vom sta la garsonieră. Nu contează că eu nu am serviciu, că el nu are serviciul în Bucureşti, că mama lui ar vrea să se pensioneze. Şi dorea ca fiul ei să facă şi o facultate. Vor fi nişte cheltuieli mari, nu se ştie pe ce durată. Cine le va acoperi? Bieţii mei de părinţi, şi ei pensionari? E adevărat că încă mai lucrează, dar nu se ştie pînă cînd. Nu se poate atîta grabă. Aş vrea să ne cunoaştem ceva mai mult. Doamne, dă-mi un semn! Şi Dumnezeu mi-a dat. În două rînduri, gîndindu-mă la căsătoria asta, simt cum mă înfricoşez de ceva ciudat.

Nu ştiu să definesc. Parcă îmi lua cineva pe Dumnezeu şi rămîneam fără sprijinul Lui. Cîştigîndu-mi răbdare multă şi îndelungată, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt mai echilibrată, cu picioarele pe pămînt. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

*** 2 octombrie 2003 Azi e ziua de naştere a lui tata, împlineşte 68 de ani.

O, Doamne, slavă Ţie!

Dan vrea să ne căsătorim cît mai repede. Chiar şi acum, în prima clipă? Ce-i asta? Am ajuns şi eu să mă întreb, cum se întrebau alţii de graba mea. O fi interes?

RM

19

Vineri, 28 iunie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (104) Banii schimbă totul (3) La întrebarea lui Bill şi Jeff de ce s-a prezentat la casa unui membru al personalului american, pakistanezul a răspuns că îi era frică să nu fie depistat în cazul în care s-ar fi dus la ambasadă.

Asta înseamnă că ambasada noastră se află sub supraveghere? Probabil. Pakistanezul ştia că locuinţa pe care o alesese aparţinea unui diplomat american pentru că a condus prin cartier cu Ramzi Yousef, în căutarea unor potenţiale ţinte. Prin urmare, Yousef a rămas consecvent modului său de operare. În loc să se liniştească şi să dispară după ce Operaţiunea Bojinka a fost compromisă, Ramzi îşi planifica deja următoarea operaţiune. Călătoria prin enclava diplomatică a constituit primul pas în construirea profilului următoarei sale ţinte.

Informatorul nostru ne spune că a fost iniţial captivat de Yousef la prima lor întîlnire. Yousef a început să îl pregătească ca parte a planului său de a construi o nouă celulă în Pakistan. Informatorul s-a dovedit a fi o alegere neinspirată. Cînd Ramzi 1-a luat în Thailanda şi i-a ordonat să execute atacuri asupra avioanelor de pasageri, informatorul nu a fost capabil să facă acest lucru. Şi-a mascat reticenţa prin scuze plauzibile, pretextînd că măsurile de securitate au fost prea meticuloase pe durata zborurilor. Yousef a părut să fie înţelegător şi nu a dat vina pe el pentru eşec.

Memoriile unui celebru criminalist român (71) Un dublu asasinat monstruos (13) În camera de anchetă, unde se continuau cercetările, locotenentul Ciugudeanu este vizitat – în lipsa mea – de medicul S. El n-a făcut decît să tacă şi să asiste... Se familiariza cu ancheta. Nu este mai puţin adevărat că, aici, greşisem eu că n-am interzis – după cum era şi firesc –ca medicului să i se permită cunoaşterea întregului dosar.

Cînd tînărul ofiţer şi-a îngăduit să părăsească biroul, doar pentru cîteva minute, cel care trebuia să ne ajute în reprimarea răului social (... şi asta într-un caz în care lipsea complet, de-acum, temerea unei erori judiciare), cuprins chipurile de sentimentul echităţii şi al umanismului, a discutat cu Lotzy despre unele aspecte... Cînd ofiţerul se reîntorcea în birou, cel de-al doilea „amic” (medicul) îl părăsea, afirmînd că ar fi studiat şi el petele de sînge.

La scurt timp primesc raportul ofiţerului: după plecarea medicului, n-a mai fost posibil să continue declaraţia învinuitului, acesta refuzînd să semneze recunoaşterea iniţială şi ceea ce declarase verbal, în plus, cu prilejul reconstituirii. Mă bătea gîndul să purced la

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (23) Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (3) Kuweitul a găsit de cuviinţă să-şi extindă teritoriul în detrimentul nostru, a adăugat Saddam. În acest moment, el desemnează clar Kuweitul ca fiind ţinta principală.

- Îmi spuneţi că aceasta este propagandă. Să vă reamintesc un document - linia patrulelor militare – care este linia garantată de către Liga arabă în 1961, convenită pentru ca patrulele să nu încalce frontiera Irak-Kuweit.

Dar vă invit să treceţi pe acolo. Veţi vedea cum patrulele kuweitiene, fermele kuweitiene, instalaţiile petroliere kuweitiene, toate acestea se găsesc extrem de aproape de această linie, cu scopul de a declara aceste pămînturi ca făcînd parte din teritoriul kuweitian.

Din 1961, guvernul kuweitian nu s-a schimbat, spre deosebire de guvernul irakian. Chiar după 1968, timp de zece ani, noi am fost confruntaţi cu problemele noastre interne: mai întîi în Nord, apoi a urmat războiul din 1973, precum şi alte dificultăţi. Atunci a izbucnit conflictul cu Iranul. Statele Unite se înţeleg perfect în

Bărbatul şi-a dat seama că nu era un criminal. De fapt, el are o familie – o soţie şi un copil. Informatorul nostru dorea să iasă din această situaţie dificilă. Cu toate acestea, odată ce ai intrat în celula lui Yousef, nu există scăpare. Îi rămîi fidel pînă la moarte. El a auzit de programul de recompense pentru Justiţie şi a hotărît că acesta îi oferea singura soluţie la necazurile sale.

Jeff şi Bill şi-au deghizat informatorul şi l-au ascuns pe bancheta din spate a maşinii. După ce l-au acoperit cu o pătură, au condus înapoi la ambasadă şi au vorbit cu el toată după-amiaza. Detaliile culese de la informator se potrivesc în mare parte cu ceea ce au descoperit poliţiştii filipinezi în apartamentul din Manila.

Pentru două milioane de dolari şi permisiunea de a părăsi Pakistanul, informatorul ne va conduce la Ramzi Yousef. Dacă e vorba de salvarea de vieţi omeneşti, acesta e un tîrg extrem de avantajos. Problema e cum reuşim să ducem la capăt această operaţiune?

Termin de citit raportul lui Art. Îl sun la telefonul STU-III din biroul său şi îi cer ca de acum înainte să evite documentele scrise. Cu cît aceste informaţii ajung pe hîrtie, cu atît e mai mare probabilitatea să ratăm şi această şansă. Ne vom mişca rapid, cu siguranţă, însă vom comunica doar prin intermediul telefonului securizat.

Art e de acord cu mine. Ceea ce urmează să facem e riscant. Evitarea canalelor de comunicare oficiale şi tăinuirea acestei operaţiuni astfel încît doar o mînă de oameni să ştie despre ea va stîrni cu siguranţă furia altor

persoane. Totuşi, sînt pregătit să înfrunt această situaţie.

Am învățat cu multă vreme în urmă că e mai bine să acţionezi şi să fii mustrat după, decît să ceri permisiune şi să nu ai niciodată o şansă.

Vom avea nevoie de două echipe, cea a lui Art în Pakistan şi un grup cheie de persoane în Washington.

Art îi va folosi pe Jeff Riner şi Bill Miller ca agenţi principali, însă ştiu totodată că vom avea nevoie de ajutor din partea pakistanezilor. Această operaţiune va fi foarte periculoasă.

Dar să începem cu începutul. De cine avem nevoie aici, în Washington D.C.? Voi apela doar la oameni pe care îi cunosc personal și în care am încredere. Dau primul telefon lui John Lipka, şeful JTTF din Washington D.C. În ciuda furtunii, John vine la biroul DSS după ce îi spun că pregătim o operațiune importantă. După ce îl informez, el se gîndeşte la pasul pe care ar trebui să îl facem în continuare.

– Avem nevoie de John O’Neil, îmi spune el.

O’Neil e o legendă în domeniul antiterorismului.

Un bărbat dependent de muncă, cu rezultate deosebite într-un mediu plin de astfel de oameni pasionaţi, el încă se deosebeşte de ceilalţi prin faptul că e un agent FBI de care poţi fi sigur că va proceda corect. Nu se joacă de-a politica, nu raţionalizează justiţia. Nu vrea decît să oprească teroriştii şi să salveze vieţi. E şeful diviziei de antiterorism a FBI-ului. (va urma) FRED BURTON

arestarea „medicului”, pentru că aveam şi motive... Îmi era teamă însă de scandalul pe care aveam să-1 provoc şi, apoi, toate acestea ar fi impietat şi mai mult asupra salvării adevărului, asupra reuşitei. Procurorul Tamaş şi toţi şefii mei se aflau încă – după succesul obţinut cu ocazia reconstituirii – în Oradea, iar seara aveau să se reîntoarcă satisfăcuţi la Bucureşti. Îmi puneam întrebarea dacă această trădare, neînsemnată în raport cu valoarea probelor (convins fiind că infractorul ar putea fi condamnat chiar în afara unei recunoaşteri, probele avînd forţa lor cu caracter material), ar merita să contribuie la năruirea bunei dispoziţii şi a satisfacţiilor profesionale încercate de respectaţii mei şefi! Dacă le-aş fi confesat trista veste, aveau să sufere şi ei mult. Pornind de la convingerea că necazul lor nu mi-ar ameliora cu nimic starea în care mă aflam, am renunţat să le raportez adevărul.

Mă bizuiam şi pe competentul sprijin pe care aveam să-1 primesc din partea medicilor legişti, dr. M. Terbancea, Ion Quai şi dr. Toşu, cărora le trimisesem încălţămintea ce urma sa fie complet desfăcută şi cercetată ştiinţific. Devenisem însă circumspect... şi, pentru că nu mai puteam suporta, acum, în final, o asemenea tensiune, am plecat, cu avionul, la Bucureşti. Voiam să ridic personal corpul-delict (pantofii) şi rezultatul analizelor biologice.

Ajuns în laboratoarele de analiză am trăit din nou clipe de triumf. Puneam sigilii peste sigilii, căutam cît mai mulţi martori pentru procedura de sigilare. Ce stabiliseră specialiştii? Folosind proba cu Luminol, substanţă foarte sensibilă în identificarea petelor de sînge, au determinat urme de sînge – fără posibilitatea stabilirii grupei – între talpă şi căpute. Una era fixată la nivelul scobiturii plantare, iar alta spre vîrf. Deşi rezultatul era incomplet, am luat şi raportul nr. 2189 din 29.09 al Institutului de Medicină Legală. De-acum urma să-mi pun eu în valoare capacitatea, inventivitatea şi flerul de anchetator.

Reîntors la Oradea, am reflectat asupra procedeului prin care am putea forma convingerea instanţei că acest perfid şi odios infractor este autorul asasinatelor.

Colegii mei credeau că-i voi angrena într-o anchetă de durată, prin care s-ar urmări ca învinuitul să renunţe la retractarea în care s-a angajat, obţinîndu-se astfel o nouă recunoaştere, cel puţin în faza trimiterii sale în judecată.

Eu, însă, nu intuisem de această manieră. Îl cunoşteam pe infractor şi ştiam că va fi susceptibil s-o întoarcă din nou în instanţă, reuşind astfel să lase şi impresia că la miliţie ar fi fost maltratat. Deci preferam să fie trimis în judecată fără prealabila recunoaştere făcută la miliţie. (va urma) DUMITRU CEACANICA

interesul lor reciproc, legitim, cu popoarele care trăiesc în lux şi securitate economică. Dar ţările care suferă de foame şi sînt vlăguite economic nu beneficiază de aceeaşi capacitate de înţelegere.

Nu acceptăm ameninţările nimănui, pentru că nici noi nu ameninţăm pe alţii. Dar dorim, totodată, ca Statele Unite să nu îşi facă prea multe iluzii în acest sens.

Sperăm că ele vor prefera să-şi facă noi prieteni decît săşi sporească numărul duşmanilor.

Am citit declaraţiile americane privind prietenii lor din regiune. Desigur, este dreptul fiecăruia să-şi aleagă prietenii. Nu avem de făcut nici un fel de obiecţii în acest sens. Dar ştiţi foarte bine că nu voi i-aţi protejat pe aceşti prieteni în timpul războiului cu Iranul. Pot să vă asigur că, dacă iranienii ar fi invadat regiunea, trupele americane nu i-ar mai fi putut opri decît dacă ar fi recurs la armele nucleare.

Nu spun asta pentru a vă micşora prestigiul. Dar ţin cont de geografie şi de natura societăţii americane.

Aceasta nu e pregătită să rişte zece mii de morţi într-o singură bătălie.

Nu vă e necunoscut faptul că Iranul a acceptat încetarea focului. Dar asta nu pentru că Statele Unite bombardaseră una din platformele petroliere, după ce noi am asigurat eliberarea peninsulei Fao. Aceasta să fie oare recompensa oferită Irakului pentru că a asigurat

stabilitatea în regiune şi pentru că a apărat zona de o invazie fără precedent? Ceea ce vrea să însemne: ,,Îi vor apăra Americanii pe prietenii lor?”. Asta ar denota, în mod evident, o atitudine ostilă faţă de Irak.

Această poziţie, ca şi manevrele şi declaraţiile voastre au încurajat Emiratele şi Kuweitul să nesocotească drepturile irakiene.

Saddam Hussein consideră divergenţele apărute în cadrul lumii arabe ca făcînd parte dintr-un complot american destinat să submineze Irakul şi propria sa putere.

-... Vă pot asigura că toate drepturile revendicate de Irak vor fi cucerite unul după altul. Pe toate le vom avea în cele din urmă. Nu vom reuşi, poate, să o facem acum sau într-o lună sau într-un an, dar vom reuşi. Nu sîntem genul de popor care să renunţe la drepturile sale. Nu există nici o justificare de natură istorică sau economică, nici o legitimitate pentru ca - fie Kuweitul, fie Emiratele - să ne priveze de drepturile noastre. Iar dacă aceste state sînt sărace, atunci sîntem şi noi...

După ce şi-a exprimat fără ocolişuri voinţa ca drepturile Irakului să fie respectate, Saddam Hussein mai adaugă: - Statele Unite trebuie să încerce să înţeleagă mai bine situaţia şi să arate cu claritate care îi sînt duşmanii şi care sînt ţările cu care ele doresc să întreţină relaţii. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Runda finală în Pakistan (1)

20

Vineri, 28 iunie 2019

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (36) LUNA MARTIE 24 martie – Sufletul care cîntă ,,Cîntaţi Domnului, Celui ce locuieşte în Sion, vestiţi între neamuri faptele Lui” (Psalmi 9, 11) ,,Iată, slugile Mele vor sălta de veselie” (Isaia 65, 14) Pe peretele unui vechi castel, spune legenda, stătea atîrnat în cui un instrument muzical vechi, prăfuit, dezacordat. Nimeni nu se pricepea să cînte la el, şi, în pofida tuturor strădaniilor, nimeni nu izbutea să scoată din el nici măcar un sunet. Odată, un călător a ajuns la castel şi, văzînd acel obiect atîrnat în cui, l-a luat, l-a şters cu grijă de praf şi l-a acordat cu delicateţe.

Strunele care tăcuseră atîta amar de ani au prins glas din nou, şi de sub degetele străinului s-au revărsat sunete răpitoare, care pătrundeau pînă în adîncul sufletului. Străinul era, de fapt, stăpînul castelului, care se întorsese acasă după o lungă absenţă.

Oricine poate să priceapă înţelesul ascuns al legendei: sufletul omului este ca instrumentul acela.

El rămîne dezacordat, prăfuit, tăcut atîta timp cît nu se atinge de el mîna Ziditorului.

Strunele sufletului tău tac? A amuţit orice laudă, a pierit orice bucurie? Deschide larg în faţa lui Christos uşile inimii. Primeşte-L la tine, iar El, cu mîna Sa iubitoare, va curăţa strunele sufletului tău de orice colb al păcatului, va reface tot ce a fost stricat în inima ta. Sunetele altădată false se vor contopi atunci într-o minunată armonie, iar din sufletul tău înnoit va răsuna fără contenire o cîntare de bucurie, de biruinţă, de laudă.

25 martie – Marea nevoință a Maicii Domnului ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38) Preasfînta Fecioară Maria este exemplul deplinei supuneri și al nesfîrșitei smerenii. „Vestea cea bună” pe care i-a adus-o îngerul ar fi trebuit să o încremenească de uluire, fiind un lucru neașteptat, necunoscut, măreț și înspăimîntător în măreția sa. În cele prevestite, totul era nou pentru ea, şi ar fi fost de aşteptat ca sufletul nepregătit al tinerei Fecioare ori să se tulbure, ori să se îngîmfe de soarta excepţională care se deschidea

înaintea ei – însă în inima curată a Preasfintei Fecioare nu s-a iscat nici tulburare, nici îngîmfare. Aruncînduse în pulbere înaintea Celui Preaînalt, lepădîndu-se de sine, uitînd cu totul de sine, ea răspunde dintr-o suflare: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!”.

Cît de rar se vorbeşte despre Preasfînta Fecioară în toată viaţa pămîntească a Mîntuitorului! După naşterea lui Christos o vedem numai atunci cînd El, prunc fiind, dădea învăţătură în Templu, apoi la nunta din Cana Galileii, iar apoi tocmai la picioarele Crucii. Maica Domnului parcă se estompează, nu se evidenţiază prin nimic în ochii oamenilor; în schimb, înaintea lui Dumnezeu ea rămîne mereu la înălţimea sfintei sale chemări. Binecuvîntată este ea între femei în vecii vecilor. Tainica nevoinţă a dragostei şi a lepădării de sine, ascunsă de ochii oamenilor, neînţeleasă de către ei, însă măreaţă în smerenia sa, este şi acum înaintea lui Dumnezeu un merit cu mult mai mare decît o faptă bună care se vede, stîrnind lauda şi aprobarea omenească.

26 martie – Domnul nu ne va respinge ,,Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54) Iată ce ni se vesteşte prin Taina împărtăşaniei! În pofida nenumăratelor noastre păcate şi căderi, a nevredniciei noastre, putem dobîndi viaţa veşnică prin credinţa în Domnul nostru. Fiecăruia dintre noi, la fel ca fiului risipitor, îi e deschisă uşa casei părinteşti, şi Tatăl Ceresc e gata, cu dragoste neschimbată, să ne iasă în întîmpinare ,,încă departe fiind noi” (Luca 15, 20), numai să strigăm în inima noastră: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul Tău! Nu doar o dată pentru totdeauna, ci iar şi iar, în fiecare zi şi în fiecare ceas putem să venim la El, şi nu vom fi respinşi niciodată. Glasul Domnului ne cheamă prin marea Taină a împărtăşirii să venim la El, nădăjduind nu în dreptatea noastră, ci în Cel ce S-a făcut pentru noi, de la Dumnezeu dreptate.

Nu sîntem vrednici nici măcar de a aduna firimiturile care cad de la Sfînta Cină, iar El ne dă Sfîntul Său Trup şi Sfîntul Său Sînge, spălîndu-ne de păcate cu acest Sînge dumnezeiesc, ca să rămînem în El şi El în noi, pentru totdeauna. (va urma)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – învăţători ai credinţei, pocăinţei şi misiunii Bisericii în lume Ziua de 29 iunie, în care se sărbătoresc Sfinții Apostoli Petru și Pavel marchează miezul verii agrare şi perioada secerişului. Cei doi apostoli sînt sărbătoriţi împreună pentru că au murit în aceeași zi, în anul 67, în timpul prigoanei creştine declanşată de împăratul roman Nero. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sînt doi oameni diferiţi, chemaţi de Isus Christos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii milostive şi a mîntuirii lumii.

Sfîntul Petru se numea Simon înainte de a se fi întîlnit cu Isus, Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă ,,piatră”. Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Iona, iar fratele său, Andrei.

A fost cel dintîi chemat de Isus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Isus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia.” (Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întîlnit pe Isus din Nazaret, Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sfîntul Ioan Botezătorul şi apoi Isus, zicînd: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 4, 7). Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi

a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileii, populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai tîrziu, a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfîntul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diaspora evreiască, era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Avea o vastă cultură teologică dobîndită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare tîlcuitor al Legii lui Moise. A fost contemporan cu Isus din Nazaret, dar nu L-a întîlnit niciodată cît timp Mîntuitorul a trăit pe pămînt. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Isus din Nazaret. Dar, pe cînd persecuta pe creştini, în Siria, lîngă Damasc, s-a întîlnit cu Isus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Isus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Isus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Isus Christos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Isus Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat,

RM

Mreul har Măreţul har m-a mîntuit Pe mine din păcat.

Pierdut eram, dar m-a găsit, De moarte m-a scăpat.

Măreţul har m-a învăţat S-o rup cu orice rău.

Ce scump mi-e azi tot harul dat; Trăiesc prin har mereu.

Dureri, batjocuri, prigoniri, Adesea-m întîlnit; Prin harul marii Lui Iubiri Eu toate-am biruit.

Prin har ajunge-voi în cer Cu slavă îmbrăcat, Şi voi slăvi în veşnicii Pe Cel ce har mi-a dat.

John Newton

Sămînța bună

Cugetări ,,Primiți mai degrabă învățăturile mele decît argintul și mai degrabă știința decît aurul ales. Căci înțelepciunea prețuiește mai mult.” (Proverbe 8.10, 11) * O fațadă frumoasă, o prezentare remarcabilă poate să impresioneze pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. * Cînd înșelăm așteptările altora prin cuvinte sau prin fapte, atunci afirmăm ceea ce nu avem. * Oamenii înțelepți învață și din greșelile și din faptele semenilor. * Cel mai nobil om este acela care își apără dușmanii. * Certurile nu ar avea loc, dacă vina ar fi numai a uneia dintre părți. * O comoară nu-i un prieten, dar un prieten e o comoară. * Îngrijorările sînt asemenea copiilor mici: cu cît îi îngrijești, cu atît se fac mai mari. * Unii o duc bine oriunde se duc, tocmai pentru că duc binele cu ei. * Numai în pomii roditori se aruncă cu pietre. * Munca scurtează ziua și lungește viața. * Cînd omul privește în jos, se admiră zicînd: ,,Ce înalt sînt!”. Cînd privește în sus, vede cît este de mic. * Nu poți alunga grijile cu bogăția. * Există două căi spre dezastru: să asculți pe toată lumea și să nu asculți de nimeni. devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al Mîntuitorului şi al Bisericii Sale.

Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sfinţii Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Christos şi de la Biserică misiuni diferite: Sfîntul Petru începe predicarea Evangheliei la iudei, iar Sfîntul Pavel la neamuri (etnii diferite). Sfîntul Petru apare primul în listele celor doisprezece Apostoli, iar Sfîntul Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mîntuire a lumii, Christos preferă pe fiecare om. Sfîntul Andrei este cel dintîi chemat, Sfîntul Petru este cel dintîi în liste, Sfîntul Ioan este cel mai iubit ucenic, iar Sfîntul Pavel, deşi chemat ultimul ca timp, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Christos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El Se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămîn pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Christos.

Sursa: Basilica.ro, Crestinortodox.ro

RM

21

Vineri, 28 iunie 2019

S , ase,

P I Mo c c h io !

S mai i rdem

ajungeţi vreodată în contact nici cu una, nici cu alta!

ANECDOTE ISTORICE

Vinovatul

Văd că azi ţi-a mers bine!

Omul politic englez Neville Cham­ berlain nu se despărţea niciodată de umbrela sa. Într-o zi, însă, o uită acasă.

Cînd coborî din trenul care-l ducea la Londra, fu cît pe ce să ia umbrela unui călător. Necunoscîndu-l, acesta l-a apostrofat tăios. Chamberlain îşi ceru scuze şi, pentru a evita repetarea unui asemenea incident, cumpără în ziua aceea …trei umbrele.

Pe cînd se întorcea cu trenul spre casă, nimeri din nou în acelaşi compartiment cu călătorul de dimineaţă. Văzînd umbrelele, acesta spuse: – Văd că azi ţi-a mers bine!

Politica şi mustaţa La scurtă vreme după ce îşi lăsase mustaţă, Sir Winston Churchill a fost invitat la un dineu.

– Domnule, i s-a adresat o doamnă care stătea lîngă el, ţin să te anunţ că numi pasă cît de negru sub unghie nici de politica şi nici de mustaţa dumitale.

– Fiţi fără nici o grijă, doamnă, i-a răspuns Churchill, n-aveţi nici o şansă să

Pîntecosul scriitor Chesterton s-a certat cu sfrijitul Bernard Shaw şi i-a spus: – Domnule, dacă cineva vă priveşte cu băgare de seamă îşi închipuie lesne că în această ţară a izbucnit o foamete cumplită.

– Da, a venit replica lui Shaw, dar are să vă tragă la răspundere numai pe dumneavoastră. Cine vă priveşte îşi dă seama că sînteţi singurul vinovat!

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste Una dintre cele mai galante declaraţii de dragoste este aceea pe care ducele de Villa Mediona a făcut-o reginei Elisabeta.

Aceasta i-a cerut să-i trimită portretul iubitei lui.

Ducele i-a trimis… o oglindă!

Francisc I şi femeia urîtă Curînd după ce a părăsit închisoarea din Madrid, regele Francisc I a întrebat o femeie urîtă, în glumă, de cînd s-a întors din ,,ţara frumuseţii”.

– M-am întors, sire, i-a răspuns ea, chiar în ziua în care v-aţi înapoiat de la Pavia.

NOTĂ: Pavia, locul unde francezii sînt înfrînţi în 1525 de trupele imperiale ale lui Carol V, şi Francisc I este luat prizonier.

Tot ai să regreţi!

Socrate a fost întrebat de un prieten: – Ce să fac, să mă căsătoresc sau nu?

– Ori te căsătoreşti, ori rămîi burlac, peste zece ani tot ai să regreţi!

Între funia călăului şi mireasă În Evul mediu era obiceiul ca atunci cînd cineva era dus la spînzurătoare şi funia se rupea, osînditul să fie graţiat, Dumnezeu arătînd în acest fel că era nevinovat.

Mai era, de asemenea, eliberat dacă o femeie se găsea să-l ia de bărbat.

Atunci căsătoria avea loc chiar sub ştreang, preotul de spovedanie oficiind unirea celor doi, iar călăul fiindu-le naş.

Suveranul elibera un document de iertare care dura cît dura şi căsnicia. Dacă cei doi divorţau, cel iertat o vreme era dus iar la ştreang.

Se înţelege că urîtele locului nu pierdeau nicio execuţie, în dorinţa de a-şi găsi alesul. Dar şi atunci se întîmpla să fie respinse.

Se spune că un tîlhar cerut în căsătorie la locul execuţiei a fost atît de îngrozit de urîţenia celei care îl ceruse de soţ, încît i-a strigat călăului: ,,Atîrnă-mă, atîrnămă iute, cumetre!”.

Un caz de iertare la ştreang îl reprezintă celebrul haiduc Iancu Jianu. O doamnă din înalta societate, Sultana, prietenă cu Ralu Caragea, fata domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, l-a salvat de la execuţie pe Iancu Jianu cerîndu-l de bărbat, nunta avînd loc chiar sub locul spînzurătorii.

Să mor în locul tatălui meu!

După bătălia de la Actium, Octavianus a trecut în revistă prizonierii pe care voia să-i execute. Printre aceştia se afla un duşman îndîrjit al său, un anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavianus, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: – Tatăl meu a fost inamicul tău şi îşi merită moartea. Eu te-am servit însă cu credinţă şi merit o răsplată. Dă-mi voie, ca recompensă, să mor în locul tatălui meu!

Octavianus l-a iertat pe Mitellus şi nu a primit jertfa fiului său.

22

Vineri, 28 iunie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (2) (urmare din pag. 1) Mă uitam la acea încăpere mică, aşa cum am privit cîndva, pe marele ecran, filmul documentar „Mondo Cane”, poate că unii dintre dvs. îşi mai amintesc secvenţa cu uşa pe care au fost scoşi din Africa şi îmbarcaţi pe corăbii peste 20.000.000 de sclavi negri. Aceea era uşa iadului. Aşa şi cu numitul „Cabinet de Aur”, unde România a fost ameninţată cu dispariţia ca stat, dacă nu acceptă arbitrajul lui Ribbentrop şi Ciano. Printr-o stranie lucrare a sorţii, după exact 15 ani, în 1955, acel birou avea să fie pustiit de un incendiu inexplicabil.

Probabil l-au ajuns, după atîta vreme, lacrimile de foc ale copiilor orfani şi ocările văduvelor, dar şi ale preoţilor noştri. Aici aş vrea să mă refer la o scrisoare a lui Bariţiu către Hașdeu, unde era reprodusă rugămintea ungurilor şi saşilor, şi anume ca „Popii valahi să nu afurisească!” De ce?

Pentru că blestemele vlădicilor noştri se prindeau şi prăpădul lovea casa prigonitorilor!

Am pomenit de Ciano, ginerele lui Mussolini.

La ce ne duce cu gîndul numele lui? La cianură, fireşte. Aşa după cum se ştie, ne aflăm în plin scandal internaţional provocat de nişte aventurieri din Australia, care numai în cursul anului 1999 au scos din România cca. 300 kg de aur! Şi, de parcă jaful acesta n-ar fi fost de ajuns, ei ne-au mai făcut şi pocinogul de a ne expune oprobriului întregii Planete, poluînd mai multe ape curgătoare cu o gigantică pată de cianură, care se tot preumblă prin zonă, ca un nor de stronţiu. În septembrie 1999, la ultima întîlnire pe care am avut-o cu Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, eu i-am înmînat acestuia un set de documente zdrobitoare, cerîndu-i să intervină, atît ca şef de stat, cît şi ca geolog, pentru a se pune capăt exploatării iraţionale a aurului de către Firma „Esmeralda”.

Martori au fost toţi şefii partidelor parlamentare şi toţi miniştrii. Din păcate, Emil Constantinescu n-a luat nici un fel de măsură. Mai mult ca sigur că, dacă ar fi ţinut cont de semnalul de alarmă tras de mine, catastrofa ecologică ar fi fost evitată.

Ungaria are toate motivele să fie supărată pe noi, deşi, ca de obicei, ea a exagerat, făcînd din ţînţar armăsar, pentru că noi, cu toţii, am văzut şi am şi mîncat la viaţa noastră peşti de apă curgătoare, numai că peştii morţi, întorşi cu furca şi cu cangea de unguri, în faţa camerelor de luat vederi, erau un fel de balene, provenind din iazuri şi crescătorii. Totuşi, să fim corecţi pînă la capăt şi să recunoaştem partea noastră de vină: e regretabil ce s-a întîmplat. Dar ce-ar trebui să zicem noi, românii, de faptul că ungurii poluează cu cianură fîntînile sufletelor noastre nu de o săptămînă, ci de un mileniu întreg? Toată politica hungaristă faţă de populaţia autohtonă şi majoritară s-a desfăşurat între URĂ şi CIANURĂ. Cel puţin în acest secol XX, Ungaria a fost, pentru întreaga zonă centrală şi sud-estică a Europei, cel mai periculos depozit de reziduuri toxice. Ea a avut şi mai are, în permanenţă, scandaluri cu toţi vecinii: cu românii, cu sîrbii, cu slovacii, cu ucrainienii, ca să nu mai vorbim de evrei, pe care, în al IIlea război mondial, i-a predat aliatului ei natural, Hitler, într-un ritm infernal, la care nici nemţii nu făceau faţă, ceea ce a provocat o intervenţie a lui Eichman, pentru a mai tempera zelul unguresc.

Astăzi, o „echipă de zgomote” dirijată de nişte impostori gen György Frunda, Markó Béla, László Tökés, Csapó Joszeph, Szabó Károly, Peter Eckstein Kovacs ne tot împuie capul cu aşa-zisul europenism al Ungariei, cu scena idilică a mielului care va paşte lîngă lup, dar aşa ceva nu poate induce pe nimeni în eroare. Noi sîntem păţiţi. Sîntem vaccinaţi. Cine s-a fript cu

Amiralul fără Mare, Miklos Horthy, suflă şi-n acest Popeye Marinarul modern, pe nume Viktor Orban. Între Franţa şi Germania a fost posibilă o reconciliere istorică, pentru că avem de-a face cu două civilizaţii fundamentale ale lumii. Ar fi cu totul minunat să se înfiripeze asemenea relaţii şi între România şi Ungaria. Din păcate, Ungaria n-a învăţat nici acum să se poarte între Ţările şi Popoarele lumii, iar asta n-o spunem numai noi, ci toţi aceia care cunosc caracterul sangvinar al unor urmaşi ai lui Attila, visul lor periculos, de sfîşiere teritorială a altor state, prin intrigă, prin şantaj, prin asmuţirea puternicilor zilei. Această Ungarie are un dublu comportament, un fel de dedublare a personalităţii: în faţă ne asigură de tot sprijinul ei şi participă la Acordul Militar „Cer Deschis” – dar pe ascuns ne arde pe unde ne prinde, în special prin acest diabolic lobby făcut de politicieni şi afacerişti proveniţi din valurile succesive ale emigraţiei ungureşti, încă din 1848.

Din adînc de cronici şi de „vatră românească” voi scoate în palmă cîţiva cărbuni aprinşi, care glăsuiesc despre persecutarea românilor de către unguri la începutul Secolului XX – samavolnicii care au fost denunţate, pe plan mondial, de către mari conştiinţe, ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton-Watson, fiul lui Garibaldi ş.a. Exemplele provin dintr-o tipăritură rară, intitulată „Suferinţele din Ardeal”, de Vasile Stoica, apărută la Bucureşti, în anul 1916. Citez: „15 octombrie 1897 – Vasile Morar, preot în Ciufud, Comitatul Alba de Jos, e osîndit în Cluj la 18 luni temniţă şi 600 de coroane amendă; Simion Crăciun, învăţător, la 1 an temniţă şi 400 de coroane; Ion Simu, student la Teologie, la 6 luni temniţă şi 200 de coroane amendă, toţi 3 pentru că au cîntat «Deşteaptă-te, române!»; şi «Doina lui Lucaciu»; 20 ianuarie 1899 – Dimitrie Palcu din Curtici (Comitatul Arad) e condamnat la 3 luni de temniţă şi 100 de coroane amendă, fiindcă a strigat «Jos ungurii!» iar Petru Drăgoi şi Ilie Ştefănică la cîte 8 zile de temniţă pentru că au cîntat «Doina lui Lucaciu»; 10 februarie 1900 – 24 de flăcăi din Sălişte sînt pedepsiţi la cîte 12 zile temniţă (laolaltă 288 de zile) pentru că au purtat brîie Tricolore; 26 septembrie 1900 – studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sînt osîndiţi la cîte 10 zile de temniţă şi cîte 10 coroane amendă pentru că au pus o coroană de flori pe mormîntul lui Avram Iancu. Curtea de Apel a mărit pedeapsa la cîte 2 luni de temniţă; iulie 1902 – în Balinţ (Comitatul Caraş-Severin) întru întîmpinarea protopopului, care venea să sfinţească biserica nouă, au ieşit călăreţii, avînd cîteva steguleţe Tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. A început apoi o goană nebună după Tricolor, printre oameni. Fără pic de sfială, ungurii au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile pe cap, apoi pe uşa împărătească, chiar şi în altar, scotocind şi răsturnînd totul; 1904, Duminica Paştilor, în Lăpuşnic (comitatul Hunedoara), faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumînare cu panglică Tricoloră, care fu confiscată. Îndată după liturghie, au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care îi răscoliră toată casa, căutînd după vreo altă panglică Tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mîna judecătoriei; 27 octombrie 1906 – fetiţa Maria Colibaş din Ilia e pedepsită de pretor cu 10 zile de temniţă şi 50 de coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă Tricoloră în păr; 1 iulie 1907 – în Făget (Comitatul Caraş-Severin), la maialul copiilor, doi copii sînt arestaţi şi bătuţi de jandarmi pentru că aveau Tricolor la pălărie; 18 noiembrie 1907 – 4 ţărani din Micălaca sînt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu cîte 15 zile de

închisoare şi 20 de coroane amendă pentru că au cîntat «Deşteaptă-te, române!» şi «Hora Unirii»; 7 iulie 1908 – în Hărău (Comitatul Hunedoara), jandarmii cu sergentul major Bajko stîlcesc în bătăi pe ţărani, la cîrciumă, pentru că stăteau povestind despre Avram Iancu; 16 august 1909 – protopopul Mihail Ciudariu, din Dob (Comitatul Sătmar), e pedepsit de solgăbirău cu o zi de temniţă şi 4 coroane amendă deoarece cîinele său a lătrat după ungurul Keresztes Laszlo, care trecea pe stradă; 2 ianuarie 1910 – Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe cînd vroia să plece în străinătate, şi e dus sub escortă la Cluj, în arest preventiv, avînd să răspundă în nişte procese de presă; iunie, 1910 – ţăranul Stan Tudor Doboş din Apateu (lîngă Boroşineu) tată a 7 copii, e osîndit la 3 luni şi 10 zile temniţă, pentru că a zis că noi am venit în Ardeal încă sub Împăratul Traian, cu 800 de ani înaintea ungurilor; 28 august 1910 – Tîrg la Cîmpeni. Jandarmii pornesc o goană turbată după Tricolor; arestează, bat, sfîşie hainele. Pe o femeie o lasă în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfîrtecat iia cusută cu fir roşu, galben, albastru. Sînt o mulţime de răniţi, unii străpunşi cu baioneta” – am încheiat citatele.

Exemplele sînt cu zecile de mii. Întreaga existenţă a românilor, sub opresiunea maghiară, ceas de ceas, a fost un calvar.

Din nenorocire, ungurii nu s-au astîmpărat nici acum, după trecerea unui veac. Numai că metodele sînt mai perfide şi maghiarizarea forţată nu se mai face dezbrăcînd femeile în căutarea vreunui crîmpei de mătase Tricoloră, ci colonizînd economic Transilvania, schimbînd denumirile unor străzi, ca 1 Decembrie şi Mihai Viteazul, în tot felul de nume, care n-au nici o semnificaţie pentru România şi ne zgîrie urechile, ca o sîrmă ghimpată.

Astăzi, această organizaţie teroristă, UDMR, participă la guvernarea României, adică la aruncarea ei în aer din interior. Am fost cei dintîi care, după alegerile din noiembrie 1996, au denunţat, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamentului, cîrdăşia PNŢCD-PNL-PDUDMR ca pe o alianţă împotriva naturii, capabilă să producă României un rău ireparabil. Din păcate, am avut dreptate. Există două judeţe în inima Ţării, Harghita şi Covasna, în care autoritatea Statului Român nu se mai exercită. Şi, cu siguranţă, şi judeţul Mureş ar fi fost înghiţit de această enclavă anacronică, dacă nu se producea reacţia energică a „Vetrei Româneşti” şi a martirului Mihăilă Cofariu, care nu întîmplător e membru al Partidului România Mare!

Stimaţi prieteni, Partidul România Mare a făcut, în permanenţă, dovada că nu se teme de duşmani şi că are ac de cojocul revanşismului unguresc. Ştiţi cîte căpetenii udemeriste mănînc eu la micul dejun? Aţi ghicit, trei! În frunte cu Mumia lui Lenin, pe nume Markó Belá, despre care presa centrală din această dimineaţă ne anunţă că s-a însurat, pentru a doua oară, cu o corespondentă a postului budapestan Duna TV şi, de transparent şi democrat ce e, a făcut nunta într-o... pivniţă din Sfîntu Gheorghe! Să-i urăm casă de piatră, să facă 10 Lenini mititei, dar să rămînă acolo, în beci, pînă cînd l-oi chema eu la vorbitor! Înmulţiţi cifra 3 cu cele 365 de zile şi veţi vedea că, în curînd, UDMR-ul o să dispară, cu gruparea sa paramilitară, „Levente”, cu tot! Acum, mai nou, se încearcă narcotizarea şi hipnotizarea românilor cu mirajul integrării în structurile euro-atlantice. În principiu, noi n-avem nimic împotriva noii arhitecturi a bătrînului continent, cu cîteva condiţii esenţiale: respectarea integrităţii teritoriale a României, a caracterului unitar şi naţional al Statului Român, precum şi a demnităţii Poporului Român. (va urma)

RM

23

Vineri, 28 iunie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (26)

După ce s-a pus în legătură cu generalul Prezan, comandantul general al armatei române, George Bibescu îl regăsește pe Thomson la Ploiești, la 28 noiembrie. (Ziua în care, după 57 de ani, va muri femeia vieții lor, Martha Bibescu. – nota mea C.V.T.) Operațiile care durează mai multe zile sînt dificile și primejdioase, dar lipsa de material adecvat e suplinită de îndrăzneală și imaginație. Atunci cînd, la 3 decembrie, grupul atacă uzinele, rafinăriile și rezervoarele de la Ploiești, trupele germane au invadat partea de nord a orașului, precedate de cercetași care se străduiesc să contracareze primele măsuri de sabotaj.

George și oamenii lui își riscă de cîteva ori viața pentru a îndeplini misiunea despre care vor păstra mult timp în memorie unele viziuni dantești: «Rezervoarele ridicate de la pămînt, ca și tabla din care sînt făcute, grea de sute de kilograme… proiectate spre cer și răsucindu-se la coborîre ca frunzele moarte… coloane de fum, înalte de sute de metri… se balansează ca niște turnuri bete deasupra unei mări incandescente… o ploaie de foc amestecată cu o grindină de funingine întărită…». (Cît or fi pătimit bietele animale pripășite pe-acolo, la fel ca acelea surprinse de incendiile de păduri! – nota mea C.V.T.) Cînd îi telefonează Marthei pentru a o informa de această realizare, George precizează: «Nero nu a fost nimic în comparație cu noi». La cererea lui Thomson, George va primi în aprilie 1917, «pentru curaj și serviciile aduse», ca și pentru salvarea vieții colonelului englez Griffiths, pe care l-a cărat pe umeri pentru a-l scoate din cuptorul pe care îl aprinseseră, una dintre cele mai înalte decorații engleze, Distinguished Service Order.

Va primi distincții echivalente din Franța, Rusia și România. Pînă și Germania va colabora la faima acestei acțiuni spectaculoase prin amiralul von Tirpitz, care îl va acuza pe căpitanul Bibescu de la tribuna Reichstag-ului de a fi obstrucționat 50% din campania submarinelor germane, prin distrugerea rezervoarelor de petrol române.

Peste cîțiva ani, Jean Chrissoveloni, fratele doamnei Paul Morand, își va revendica gloria de a fi efectuat singur întreaga operație de la Ploiești.

Doamna Paul Morand va da propria ei versiune asupra faptelor, publicînd în Candide un articol menit să preamărească rolul fratelui ei și să-l conteste pe cel al lui George Bibescu care, pretinde ea, s-a mulțumit să facă războiul ca automobilist.

George Bibescu se va folosi de dreptul la replică, publicînd la rîndul lui în Candide un articol de punere la punct. Afacerea face oarecare scandal și va oferi coloniei române de la Paris un nou pretext de dezbinare. Martha se va situa deasupra conflictelor. Întîlnindu-l pe Paul Morand la ducele de Brissac, îi întinde mîna, spunîndu-i: – Să îi lăsăm pe soțul meu și pe soția dumneavoastră să își rezolve singuri problemele”. Această metaforă, „ultima orhidee”, ar vrea să sugereze faptul că frumoasa Martha era o devoratoare de bărbați. Din aceeași lucrare aflăm despre prelungirea idilei și pe meleaguri străine, în Franța, după război, în 1919: „În cele din urmă, nu iulie, ci august va fi luna pe care Martha și Thomson o vor petrece în Bretania. Pleacă amîndoi cu automobilul la 26 iulie, cum povestește Thomson în notele lui. Mai întîi tăcută și tristă, Martha și-a regăsit buna dispoziție în fața orizonturilor vaste de la Eure-et-Loie, și s-ar fi înmuiat pînă într-acolo încît «să cadă în brațele lui»… Or, Martha, în Jurnalul ei, povestește exact invers. Cu o zi înainte de plecare, la 25 iulie, se mulțumește să noteze: «Scenă cu Kit (Thomson). Leaves for England», iar pe data de 26 iulie, scrie: «Plec singură cu domnișoara Viaud».

O nouă divergență de opinii, care ne îngăduie să presupunem că Thomson, revizuindu-și Jurnalul la zece ani după evenimente, l-a înfrumusețat considerabil, pentru a adapta realitatea la nivelul viselor lui. Indiferent de ceea ce s-a petrecut, se

reîntîlnesc la Trestrignel, lîngă Perros-Guirec, unde Martha a închiriat pentru o lună vila Kergitane. Nu vor fi singuri, căci în afara domnișoarei Viaud, mai există și domnișoara Chatfield, domnișoara Meyer, secretara Marthei, și Valentina. Atîția paznici impun respect gurilor rele. În această casă rustică, în fața spectacolului grandios al oceanului, Thomson și Martha trăiesc

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (70) o idilă care îi va obseda și pe unul și pe altul pînă la sfîrșitul vieții lor, o amintire tot mai vie, cu fiecare an, a acestor zile încîntătoare, țesute din aur și mătase, această fericire efemeră răpită lumii, smulsă timpului care a început să înălbească părul lui Thomson, departe de noua Europă, monstrul zămislit de războiul din 1914 și avortat de pacea din 1919. Această Europă sfărîmată, rău reconstituită, rămîne grija principală a lui Thomson. În timp ce Martha își finisează textul romanului Isvor, Thomson lucrează la studiul Sinuciderea vechii Europe, în care denunță greșelile națiunilor, prostia conducătorilor, nebunia criminală a politicii lor. Cînd își termină munca zilnică, cei doi merg să se plimbe prin împrejurimi, pentru a descoperi curiozitățile locului – de la vechile biserici din Perros-Guirec și pînă la Noémi Renan, fiica ilustrului și îndoielnicului autor al Vieții lui Isus, și mama lui Ernest Psichari, el însuși autorul cărții Călătoria centaurului, care încheie evoluția spirituală a familiei Renan.

Seara, obosiți de lumină și de vînt, contemplă așezați alături apusuri de soare baudelaireiene, pătînd cu mii de focuri granitul roz de la Trestrignel. În timpul acelor seri lungi, umede și parfumate cu mirosul de pini, Thomson îi povestește Marthei planurile lui. Vrea să restaureze în pace, prin politică, ceea ce fără voia lui a distrus în timpul războiului, adică o lume mai dreaptă, mai liberă, mai îngăduitoare, dincolo de naționalismele exacerbate, în care și Martha vede una dintre primejdiile cele mai grave ale viitorului. Deși foarte hotărît să se lanseze în politică, nu-și face nici o iluzie asupra neplăcerilor meseriei, ale compromisurilor și ale riscurilor. «Deși sînt un fervent al democrației, trebuie să recunosc că ea produce nulități vanitoase; bărbați și femei care se cred învestiți cu o misiune și însărcinați să reglementeze totul, mai puțin pe ei înșiși, cu pene de scris și limbi la fel de dereglate… Dumnezeu mi-e martor că nu mă socotesc printre acești predicatori, dar simt că în politică pot descoperi un șef, cineva pe care să-l urmez din toată inima. Poate că, întocmai ca pasărea fenix, un om nou se va naște din cenușa trecutului…»

La sfîrșitul lunii august, abatele Mugnier debarcă la Trestrignel, aducînd cu el girul sutanei pentru acest cuplu aflat la marginea moralei. După ce l-au întovărășit pe Thomson pînă la Saint-Malo, de unde el trebuia să ia vasul spre Southampton, Martha și abatele fac un pelerinaj în stil Chateaubriand la Grand Bé. De la vila ei din Dinard, Catherine de Wlassof, cumnata Marthei, îi poate vedea pe cei doi pelerini făcîndu-și rugăciunile, «rochia neagră și rochia albă, luptîndu-se împotriva valului, apoi abordînd și urcînd stînca în patru labe»”.

Dar Thompson era, pe atunci, de condiție modestă – un simplu ofițer, fără titluri nobiliare și, mai ales, fără bani. Ignorat, puțin mai tîrziu, de marea iubire a vieții lui, el scrie: „Iată-mă revenit la prietenii mei, cei mai mulți umili. Un om sărac trebuie să evite femeile ca Martha, bogate, foarte dotate, frumoase, căsătorite, mame și catolice”. Pesimismul îl va conduce la scrierea unei cărți profetice: „Sinuciderea vechii Europe”.

Regina Maria îl amintește în cîteva rînduri în Povestea vieții mele. Dar, cel mai interesant portret i-l face Matila Ghyca: „La dejunul ce a urmat nopții infernale (…) lua parte și atașatul militar englez, colonelul Thomson, mai tîrziu generalul Lord Thomson of Cardington, ministru al Aerului, care și-a pierdut viața în catastrofa

dirijabilului R-101. Era un om înalt și frumos, cu față energică, de aventurier normand. Admiram grația cu care își purta uniforma bine croită, cizmele roșcate patinate și centironul «Sam Browne». Ca să se lupte bine, englezul trebuie să fie echipat elegant. (…)

Conversația cu colonelul Thomson era strălucitoare și paradoxală”.

Iată cum a murit acesta, conform amintirilor publicate de fosta lui amantă, Martha Bibescu „Cu puțin timp înainte de a se îmbarca și a porni printre nori, îmi scrie: «R-100 mi-a adus plăcere, R-101 îmi va aduce, sper, bucurie. Ambiția mea a fost mereu să încalec furtuna. Vom reuși, poate, să facem asta pe drumul spre Indii, însă fără riscuri nejustificate pentru alte vieți omenești, cel puțin, așa sper…»

Clarviziunea sa funcționează pentru ultima oară în privirea lui de ansamblu asupra lumii: «Șomajul la noi se înrăutățește. Nu e o consolare să ne gîndim că America și Germania suferă chiar mai mult decît noi. Este ceva esențialmente fals în întreg sistemul, de vreme ce liberul-schimb și protecționismul produc rezultate la fel de lamentabile». Din chiar ultima scrisoare, trimisă la Posada, unde a fost casa arsă, răzbate premoniția dezastrului. Răspunzîndu-mi la o scrisoare în care mă consideram înfrîntă, căci nu putusem să-l văd la Paris înainte de plecarea lui și a mea, îmi spune: «Eu sînt cel înfrînt, nu dumneata.

Sînt înfrînt de forța împrejurărilor, așa cum Wilhelm Cuceritorul ar fi putut să fie înfrînt de vînturi potrivnice, iar istoria Angliei ar fi avut atunci alt curs…» termină însă această scrisoare supremă cu vorba the future, viitorul… Pregătirile s-au încheiat. A urcat la bord o lădiță cu vin franțuzesc – șampania lui preferată. La sosirea în Egipt, trebuie să dea un mare dineu în R-101. «Domnul Extra-Sec» – un nume care mă amuzase cîndva. «Nu trebuie ca (…) dorința mea de a porni să vă influențeze judecata.» Și astfel, după ce a făcut apel la rațiunea celor care aveau în mîinile lor soarta navei aeriene și a primit de la tehnicieni și de la persoanele responsabile confirmarea că totul era gata, s-a lăsat cu delicii în voia nerăbdării sale înnăscute și a pornit spre Indii la 4 octombrie 1930. La Cardington s-a desprins de pămînt. Pașii său au călcat pentru ultima oară pămîntul englez, chiar în locul de la care își luase numele. Cu cîteva ore înainte ca făptura lui omenească să fie distrusă, în ziare și pe ecrane a apărut un instantaneu: Lord Thomson of Cardington at the Lift of the Mooring Mast at Cardington, «Lordul Thomson of Cardington la ridicarea turnului de ancorare de la Cardington…»

Cînd au trecut pe deasupra Londrei, se lăsase noaptea, o noapte cu ploaie și vînt. Ultimul semn al navei pe care l-au văzut locuitorii orașului au fost trei lumini verzi, ce străluceau în noapte ca niște smaralde.

«Miezul nopții. La 15 mile sud-vest de Abbeville.

Vîntul, 33 noduri. Direcția, 243. Viteza, 35 mile.

Altimetru: înălțimea, 1.500 picioare. Temperatura, 51 (minus 51 de grade – nota mea C.V.T.). Vremea, înnorată; ploaie intermitentă. La sfîrșitul unei cine excelente, distinșii noștri oaspeți au fumat un ultim trabuc și s-au culcat, după ce au privit coasta franceză.» Oare dormea două ore mai tîrziu? Mintea lui plină de planuri se odihnea, oare, cu satisfacția visului împlinit? Misterioasele sale idei se adunau oare în străfundurile inconștienței ca să-i dezvăluie la ziuă soluția pe care o căuta la marea problemă a Indiei? Era treaz? Auzea sunetele armonioase pe care le scotea vîntul din acel instrument nou pe care geniul uman i-l încredința furtunii? Se gîndea, oare, la pămîntul Franței, ultimul pe care îl văzuse, cu ogoarele sale, pămînt pe care spunea că va veni să moară? Vedea, poate, Egiptul care-l aștepta, în haina sa de zori, și India, pe care urma să o guverneze, în ceața aurită a viitorului? Străbătea drumul lui Alexandru, drumul zeului Bachus, zburînd ca un vrăjitor…“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 28 iunie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (110) ,,Prințesa Susanna” (2) Poate că Sarah a acţionat din impuls cînd, aflîndu-se singură în camera reginei, a deschis sertarele mesei de toaletă şi a luat de acolo pietre preţioase, cercei, un pandantiv, un inel de aur, un portret în miniatură al reginei, chiar şi una din rochiile Maiestăţii sale. Poate s-a gîndit că, din moment ce regina are aşa de multe bijuterii, hoţia nu va fi observată. Dar s-a înşelat amarnic. Regina a observat că obiectele cu pricina lipsesc şi a dat ordin ca încăperea să îi fie păzită permanent. La interval de cîteva zile, Sarah a fost prinsă cu mîţa-n sac.

Dreptatea s-a făcut iute. Acuzată de furt şi violare a intimităţii regale, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu deportarea. Astfel, în luna iulie 1771, la doar şaptesprezece ani, o navă de închisoare a purtat-o pînă în Baltimore, Maryland. Scoasă la vînzare şi cumpărată de un anume domn W. Devall din Bush Creek, ţinutul Frederick, la scurt timp după aceea, a fugit şi de aici.

Uimitor, în bocceaua ei cu lucruri personale se mai aflau şi cîteva obiecte furate de la regină, inclusiv o rochie, un inel şi portretul în miniatură. Cu această recuzită, Sarah s-a transformat în „prinţesa Susanna Caroline Matilda, sora reginei Charlotte”, care se certase cu restul familiei şi plecase în exil american în urma scandalului. Înşelătoria a fost, în mod natural, sprijinită de abilitatea ei de a ţine discursuri coerente şi de com­portamentul ei stilat, ca şi de cunoştinţele despre ceea ce se întîmpla, în intimitate, la curtea regală britanică.

Prima persoană care a invitat-o pe „prinţesa Susanna” în umila sa casă a fost proprietarul de

pămînt Smyth, din Virginia. Atrăgînd atenţia prin frumuseţea ei îndrăzneaţă şi fondul ei inepuizabil de bîrfe despre întîmplările scandaloase din mijlocul înaltei societăţi englezeşti, Sarah a devenit în curînd obiectul competiţiei avînd ca miză prezenţa ei în casa fiecăruia. „S-a plimbat din casa unui gentleman în alta, observa jurnalul Annual Register, şi a făcut impresii uimitoare în multe locuri, imitînd stilul regal cu o măiestrie atît de mare, încît mulţi au avut onoarea de a-i săruta si mîna”. Desigur, aceştia au fost anii chiar de dinaintea războiului de independenţă, totuşi coloniile sudice erau mult mai puţin răzvrătite decît cele din nord şi nu prea se născuse spiritul republican în superbele conace albe în care „prinţesa Susanna” îşi crease propria curte regală. Cum toată lumea presupunea că, mai devreme sau mai tîrziu, ea va reintra în favorurile de la Londra, mulţi i-au oferit bani şi cadouri pe care ea le-a acceptat cu multă graţie, asigurîndu-i pe donatori că va face tot ce-i stă în putinţă să îi ajute cu ceea ce au rugat-o. „Unora le-a promis guvernare, altora regimente, cu tot felul de promovări în cadrul trezoreriei, armatei şi marinei regale. Pe scurt, şi-a jucat rolul atît de plauzibil, încît i-a convins pe toţi că nu este o impostoare”.

Cîţiva totuşi au avut bănuieli. Cum se face că nimeni nu auzise de sora mai tînără a reginei? Şi de ce, din moment ce se născuse în Germania, refuza să vorbească limba germană? Şi, din acelaşi motiv, de ce engleza ei era atît de bună? Se ştia de către foarte multă lume că, deşi domneau în Anglia de trei generaţii, cei din dinastia Hanovra tot nu stăpîneau la perfecţie limba engleză. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Banii notri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Locul cu venituri mari – Hotărîți; 2) Zgîrcenie, faptul de a alerga după bani – Două cercuri; 3) Teren agricol slab productiv – Marcă auto italiană; 4) Corp diplomatic – Prichindei – Dînșii; 5) Faptul de a da nume finilor – Scoate banii din aparat; 6) Ei nu cred – Ban la Teheran; 7) De regulă, ei țin banii familiei – Adresare intimă; 8) Dă bani cu împrumut; 9) Bani de mică valoare – Doamna din Arad; 10) Cel cu ortul primit pentru credincioși – Florile ochiului; 11) A avea habar – Rație de hrană – Precum.

VERTICAL: 1) Miză la jocurile de noroc – Post scriptum; 2) Lacomă de bani – Banii la miză la pocher; 3) Ia banii de la cei fără bilete pe tren – Tirani; 4) Indiferent de mulți – Soare la egipteni; 5) Izvoare care țîșnesc puternic – Ac sucit!; 6) Clasament – Țara lui Giuseppe Verdi; 7) Monede înfășurate în hîrtie, în formă de sul – Puși la greu; 8) Dublate! – din nou – Plantă topită; 9) Strîmbătură a feței; 10) Ban din metal – Etaj sub acoperiș; 11) O mie unu! – Bani ca la turci.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,State și capitale” 1) ROMANIA – IMN; 2) ULIU – TURCIA; 3) SAC – TARI – NI; 4) IN – IOLA -VE; 5) ADINCI – SIRB; 6) ATE – ARAD – E; 7) S – ARS – IT – HL; 8) OP – EURO – SAG; 9) FRANTA – TAUR; 10) IURTA – CEHIA; 11) ATA – ROMI – TD.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.