Romania Mare, nr. 1495

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

,,Valea e-n fum, fluiere murmură-n stînă” – acest vers e ADN-ul din care se pot reface și opera, și viața lui Eminescu.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

România „europeană” – umilită de unguri și… estonieni!

Motto: ,,Natura poporului, inst­inctele şi înclinările lui moş­ tenite, geniul lui, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţărirea legilor şi obiceielor străine”. Mihai Eminescu

Cîte nu a făcut România pentru a fi primită în UE și NATO?... Mai bine zis, cîte a suportat poporul român și cîte concesii a trebui să facă țara noastră pentru a fi mai întîi ,,acceptată”, apoi ,,aderată” și, credeam noi, în final, ,,integrată”!... Nu, din păcate, nu a fost finalul, fiindcă, iată, vedem de ceva ani, a mai urmat un capitol – România trebuia să fie și umilită! Renunțarea la teritoriile istorice, impuneri economice care ne-au scos de pe piețe și ne-au desființat economia reală, acceptarea unor condiții de dominație politico-diplomatică, implicare în conflicte internaționale, supunerea informativă totală, eliminarea elitei politice pe calea terorii prin ,,justiție”, impunerea unor reguli ale unei morale aberante, mutilarea mentalului colectiv prin mass-media cu patronaj occidental, condamnarea unor capitole ale istoriei și ale multor personalități – asta așa, am trecut în treacăt peste capitolele umilirii națiunii române. Și, totuși, nu e de ajuns! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii IMPRESII POST-ELECTORALE (2) EuroPatrioții În urmă cu ceva timp, am scris un material în care analizam partidele care se ,,bat” pentru acel 6 - 8% din electoratul naționalist la alegerile pentru Parlamentul European. Vorbeam atunci de PRM, PRU, PNR, ANR și AN, partide care erau așteptate la linia de start în campanie. Se pare că am fost mult prea optimist. Realitatea a fost dezamăgitoare, dar, cum cunosc cît de cît piața asta, nu m-a mirat deloc dezastrul. Să le luăm pe rînd.

PRM – Partidul România Mare, sau ce a mai rămas din el, nu a fost acceptat de Biroul Electoral Central pentru a candida. Motivul? Listele nu au fost ok, sau, cel puțin, asta e varianta oficială. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

În România se vorbeşte mult şi se face puţin (2)

Dacă Bucureştii au devenit Sodoma României, restul Ţării reprezintă Turnul Babel, în care fiecare vorbeşte o altă limbă şi totul se îndreaptă către barbarie. Zilnic, aflăm pe viu, sau din ziare, că se petrec fapte abominabile, care înainte nu puteau fi nici măcar imaginate. Existenţa societăţii româneşti a devenit un film horror, o telenovelă tragică, cu 365 de episoade pe an, în care se întîmplă atrocităţi, crime, scene de coşmar imposibil de înţeles de către o minte sănătoasă. În Ţara lui Eminescu se violează bătrîne de 90 de ani! În Ţara lui Enescu sînt plezniţi ochii cailor cu bîta! În Ţara lui Brâncuşi sînt ucişi prunci neprihăniţi şi sînt aruncaţi la gunoi ca nişte resturi menajere. Cu părere de rău, mă văd silit să afirm că cele 3 instituţii care ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus în asanarea morală a societăţii româneşti – Biserica, Şcoala şi Poliţia – nu-şi fac datoria. În special Poliţia se îndeletniceşte cu alte treburi, printre care şi uciderea a peste 30 de mineri, la Stoeneşti, crimă imprescriptibilă, care s-a întîmplat cu adevărat, deşi toţi au păstrat o tăcere complice şi laşă – dar va veni un moment cînd adevărul va ieşi la suprafaţă, ca şi cadavrele pe apele de gheaţă ale Oltului.

Am zugrăvit acest succint tablou al societăţii româneşti pentru că partidul nostru nu e un partid al clişeelor, al surogatelor, al teoriilor savante, din care nimeni nu înţelege nimic. Noi sîntem un partid viu, al oamenilor, şi refuzăm să facem un alt fel de politică.

Iar oamenii ne-au perceput ca atare. Ei nu mănîncă programe sofisticate; ei aşteaptă măsuri concrete la probleme concrete. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

Casa memorială „Mihai Eminescu“ din Ipotești

Prezidențiabilii

15 iunie 1889 – 15 iunie 2019 Ne-am mai îndepărtat cu un an de Eminescu!

Pagina 8

n aprarea lui Eminescu Trist cartofor, tu, monument de ură, Satyr drapat în giulgiu vişiniu, Cum vii să faci tu ordine-n cultură?

Mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu!

Mici echimoze-s ochii tăi de fiară, Rînjesti ca rîia, hîd, cu colţii răi...

Mefiboşet gîngav şi fără ţară, Răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi!

Nu îţi lipsea nimic, aveai de toate, Stăteai pe roze-n caldul tău bîrlog, Şi totuşi, te mînca în fund şi-n coate Şi ai sărit la creastă, pintenog, Să răstigneşti o nouă sanctitate La care eu, de-un secol, mă tot rog...

Corneliu Vadim Tudor, ,,Saturnalii”, 1983 Notă: Poezia pamflet, scrisă la începutul anilor ’80, ca răspuns la injuriile rabinului Moses Rosen la adresa lui Eminescu - acesta făcîndu-l pe marele poet fascist, legionar, pornograf, sifilitic - a trezit reacţii în presa internaţională prin publicaţiile ,,Washington Post” şi ,,Paris Match”. Ca urmare a acestui scandal, Vadim a fost interzis mai multe luni, iar cartea ,,Saturnalii” i-a fost retrasă din librării şi dată la topit. Au existat atunci doar trei voci, în România, care să reacţioneze la blasfemiile abuzivului rabin: Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi Vadim Tudor cu sprijinul lui Eugen Barbu şi al lui Iosif Constantin Drăgan. Restul intelectualilor nu s-au amestecat, sau, dacă au făcut-o, asta s-a produs în secret, la şuete intime.

Pagina 5

NR. 1495 l ANUL XXX l Vineri 14 IUNIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 14 iunie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Unde nu e dictatură, e haos F Hingherii de la „Tineretul liber” sînt bătuţi de populaţie F Transmisie directa de la meciul de fotbal Emanaţii cu Urîții F Un imperativ democratic: avansarea femeilor cu mustăcioară!

PARTEA I F Am intrat în luna lui Cireşar. Semnalăm tuturor două jubilee ale civilizaţiei naţionale: la 23 iunie se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Al. Odobescu, iar la 29 iunie se împlinesc 175 de ani de la naşterea lui Nicolae Bălcescu. F Se împlinesc 2 ani de cînd nişte escroci internaționali, care pretind că vorbesc în numele popoarelor, au impus embargoul total împotriva Iugoslaviei. Pierderile au fost uriaşe: cca.

70 de miliarde de dolari, din care jumătate pentru Iugoslavia şi jumătate pentru celelalte ţări balcanice! Şi ce ne-au dat în schimb occidentalii? Vată din 1930 și o mînă caldă de la degerat! F Un articol cinstit publică dl. Ştefan David, colonel în retragere şi senator în ofensivă, al P.S.M., în Gazeta „Liber­ tatea”. Titlul: „Încă o afacere dubioasă derulată sub patronajul «preacuratului» (conform comisiei parlamentare) ex-ministru Spiroiu: UN CON­ TRACT DE 2 MILIOANE DE DOLARI ÎNCHEIAT PENTRU UTILAJE ULTRAMO­ DERNE DIN... 1943!”. Iar explicaţia tipărită sub poza de ospătar hoţ a lui Manivelă conţine o ironie muşcătoare: „Nu avem nici o îndoială că generalul va susţine şi de astă dată că e inocent”. Păi da, aşa zic hoţii de mii de ani, asta intră în natura „funcţiei” lor, aşa urlă şi Băsescu, aşa ţopăie strident şi Severin, dar ei ştiu bine că va veni un „moment al adevărului”, cînd se vor ruga în genunchi să fie închişi, ca să nu fie sfîşiaţi de populaţia dezlănţuită. Atragem atenţia tuturor borfaşilor, dar şi parlamentarilor şi juriştilor care le muşamalizează tîlhăriile, că ziua socotelilor va sosi foarte curînd, şi un popor înfometat o să-i joace în picioare ca pe struguri; şi mai trebuie să ştie că previziunile noastre au fost întotdeauna exacte...

F Pentru prima oară ne vedem nevoiţi să lăudăm revista „Dilema”, care a publicat săptămîna trecută un mic sondaj de opinie, realizat de Andrei Manolescu. Parcă l-am fi făcut noi, i-a auziţi acilea: „M-am aşezat cu reportofonul în umbra Casei Poporului, la ora cînd lumea iese de la serviciu.

Am încercat să stîrnesc cît mai multe din basmele «epocii de aur» cu întrebarea «Au existat lucruri bune şi pe vremea comunismului?». DAVID ADRIAN (şef şantier B 4 – Casa Poporului): Toată lumea avea serviciu. Eram toţi adunaţi de pe drumuri. E bine? HORTOPAN LIVIU (pen­ sionar): Da, sigur, atunci statul era puternic şi unit. Aşa să ştiţi. Acum e o brambureală totală şi dacă se întîmplă, Doamne fereşte, să ne atace cineva, e vai de noi. FLORICA CIUPERCEA (vînzătoare): Păi, uitaţi-vă şi dvs. la Dîmboviţa asta ce frumoasă au făcut-o, din canalul ăla împuţit ce era. ANONIM (lăcătuş sudor): Şi încă multe, şi încă multe! Pe timpul lui Ceauşescu îmi permiteam să mă duc în concediu, să mă duc la crîşmă, să mă duc la teatru, ceea ce la ora actuală nu-i posibil. Nu ştiu dacă poate cineva să mă contrazică. ION BURLACU (constructor): Foarte bune, foarte bune. Tot ce se vede aici (Centrul Civic) e de pe timpul comunismului. La ora actuală nu se mai face nimic. Atunci, dacă luam raţia, îmi ajungea de fiecare dată. Acum, mă uit la ea şi n-am cu ce s-o iau. Eu am participat la revoluţie. Am hulit, îmi pare rău, trebuia să fiu mort acum, să nu mai văd ce este. M-am lămurit, UNDE NU E DICTATURĂ, E HAOS”. Bravo, „Dilema”, ne-ai scos din dilemă! Felicitări sincere celor doi titani ai dizidenței româneşti, Andrei Pleşu şi Augustin Buzura, care patronează din înălţimi această revistă ce se plasează, iată, cu mult mai la

stînga publicaţiei „Socialistul”. Şi un supliment ca desert pentru Pleşu: calvarul matale a luat sfîrşit, cadriştii care te-au dat afară în 1982 fiindcă aderaseşi la Mişcarea Transcendentală şi participai la ritualuri în chiloţi tetra şi cu luminări înfipte-n mere (?!) au acum ocazia prilejului de a se ruşina, scrisorile lacrimogene pe care le-ai adresat lui Nicolae Ceauşescu pentru a te reprimi în sînul P.C.R. şi-au făcut efectul, cu o întîrziere de 12 ani (o duzină, acolo), aşa că te rugăm să treci, dragă tovarăşe Andriuşa, pe la Organizaţia de Bază, să-ţi ridici carnetul, altădată să conduci mai atent. F Avem informaţii şi dovezi că unul dintre colaboratorii revistei noastre îi furnizează informaţii lui Ardei Umplut. Îi dăm un mic avertisment prin intermediul acestei rubrici, să se astîmpere, fiindcă de cînd e lumea şi pămîntul trădarea se pedepseşte aspru, aşa că să nu se mire de unde i se trage. F Dar, ce fel de informaţii ar putea culege Monstrul din Găgeşti de la nişte oameni cuminţi ca noi? Ce, la noi circulă găini care nasc 24 de ouă şi 48 de pui vii în fiecare zi? Ce, la noi dau năvală femei cu părul despletit, de Gorgone, şi cu un brici între dinţi, pentru a-1 castra pe taurele de Alcibiade? Are Piticul Utecilă de unde să-şi culeagă mărgeluşele. Priviţi un titlu recent, care ne dă fiori pe șira spinării: „Pe cînd încerca să-şi regleze antena, lui Eugen Mircescu i-a intrat o ţepuşă lîngă testicule”. F În căutare de senzaţii tari, piraţii lui Ardei Umplut terorizează lumea nu numai pe străzi, prin maşini şi instituţii, ci şi în viaţa privată. Mai ţineţi minte cînd au dat hingherii buzna acasă peste fostul director general al Televiziunii? Mai ţineţi minte cum a pretins şi a primit mită Mătăchescu, reporter de frunte al umflatului, care a şi ajuns la puşcărie? De altfel, echipa lui Ardei Umplut e împărţită în două tabere distincte: ziarişti care vin de la puşcărie (George Pruteanu, Felix Anton Rizea) şi ziarişti care au ajuns sau vor ajunge la puşcărie (Lucian Mătăchescu, S.R. Stănescu, Daniel Tomescu, Ştefan Ioniţă-Jeg, iarăşi George Pruteanu, Felix Anton Rizea ş.a.). Şi troglodiţii ăştia fac educaţie poporului, şi lumea bagă mîna în buzunar să le cumpere lăturile! În galeria viitorilor puşcăriaşi a intrat pe brînci, burduşit bine de scatoalcele populaţiei exasperate, un oarecare Sandi Ciprian Florian, de la „Tineretul liber”. Timp de cîteva zile, infractorul ăsta s-a prefăcut ca un şarpe, s-a ascuns şi a tot adulmecat pe la un liceu din cartierul bucureştean Berceni, urmărindu-1 pe profesorul Antonovici. Bietul dascăl se pare că avusese un conflict cu nişte huligani care, instigaţi de acelaşi ziar bestial, i-au atacat domiciliul şi i-au dat foc la uşă. Amuşinînd urma, ca o potaie însetată de scandal cu orice preţ, Cipilică ăsta a intrat în legătură cu incendiatorii, care l-au condus pînă acasă la profesor. A sunat la uşă. A deschis soţia profesorului. „Ziaristul” a improvizat o minciună: „Răzvan e la dvs.?”. Aiurea, acolo nu locuia nici un Răzvan, şi nici o Vidră. Alertat şi aflat încă sub şocul tentativei de asasinat, petrecută în urmă cu o săptămînă, profesorul Antonovici a apărut la uşă, a pus mîna pe terorist şi 1-a scărmănat binişor, după metodele ştiinţifice descrise în romanul „Pumnul şi Palma”, apoi a chemat poliţia. Urmarea? În „Tineretul liber” de sîmbătă, 28 mai, hingherul de presă publică (fără semnătură) un articol mincinos, intitulat: „În urma unei înscenări, un redactor de la TL a simţit pe pielea lui cît de brutală este poliţia română”. Bă tolomacule, să zici bogdaproste că ai scăpat cu viaţă, în alte ţări erai demult aruncat de la etaj! Şi o întrebare pentru mîna dreaptă a lui Ardei Umplut, Monica Zvirjinski: ce fel de Tineret Liber e ăsta, cucoană,

RM

liber să facă ce? Să pună în practică „războiul împotriva boşorogilor”, declarat de o mînă de iresponsabili? Să îi ţină în stare de şoc pe profesori, nu numai la şcoală, ci chiar la domiciliile lor? Am aflat toate datele de mai sus de la unul dintre comandanţii Poliţiei Române, care ne-a reprodus ceea ce scrie în declaraţiile luate la Secţia 15. Vom reveni cu amănunte. F Dar te pui cu puşlamalele lui Ardei Umplut? Atacă în turmă, dai în unul ţipă doi! În ziarul de luni, un chibiţ care se dă romancier (?!), pe nume Hanibal Stănciulescu, o ia pe scurtătură şi-i apără pe bătăuşii care îl terorizează pe dascăl, acuzîndu-1 pe acesta că „l-a sechestrat pur şi simplu pe colegul Ciprian Sandi, l-a lovit şi 1-a ameninţat cu un brici”. Extraordinar, ce deştept eşti tu, Canibal! Dar ai uitat să spui un lucru: ce căuta „ziaristul” în casa omului, peste el și nevasta lui? F Revenind la George Pruteanu, îi sugerăm ca rubrica lui „Storcătorul de gazete” să se intituleze „Spărgătorul de motorete”, doar asta e meseria lui de bază. Această scrumbie afumată de poluarea din Iazul Podul Iloaiei, publică zilele trecute o notă din care reiese că „România Mare” i-ar fi îndemnat pe oameni să joace la „Caritas”. În mod concret, descreieratul ăsta, care fura, printre altele, zacusca (?!) de pe balcoanele gospodinelor din Iaşi, scrie aşa: „Am citat ca să fie clar, azi, cine îi îndemna pe românii naivi să-şi vîndă casele, nişte butimani, nişte falconeţi, nişte funarioţi”. Şpringarul s-a sonat rău de tot la pîrnaie! Am îndemnat noi, vreodată, pe cineva să joace la „Caritas”? Păi, dacă ar fi fost aşa, n-am fi jucat noi înşine, pentru că ademeniri au tot fost?! F Să ne mai mire că „Excrementul zilei” este de o incultură animalică? F În Secolul XX s-au produs numai 3 arestări spectaculoase de împăraţi: e vorba de Nicolae al II-lea, ţarul Rusiei, de împăratul Chinei (devenit simplu muncitor în regimul lui Mao Tze Dun) şi de împăratul Iulică Rădulescu, care a domnit peste 7 ţigani ursari, 4 spoitingiri şi o împărăteasă pe nume Veroleana. Grozavă ţară mai e România, de-şi poate permite să bage la bulău un monarh absolut, recunoscut drept Împărat al Ţiganilor de Pretutindeni Năpădiţi de Lindeni.

F Întărîtă-i, drace: Octavian Paler şi Anton Uncu s-au încăierat în paginile ziarului „România liberă” pe tema Adrian Năstase. Ceva mai inteligent decît ei, titanul Bombonel nici că-i bagă-n seamă.

F Curtea de Conturi condusă de profesor dr. Ioan Bogdan începe să-şi intre în mînă: recenta anchetă efectuată în ograda hoţomanului de Viorel Cataramă (acest veritabil Bourvil de Beiuş!) a stabilit că preţul la care acesta a cumpărat Fabrica de Mobilă a fost de numai 186 de milioane de lei, în loc de 686 de milioane de lei. Aşadar, o subevaluare de o jumătate de miliard de lei, la nivelul anului 1990! Într-o Declaraţie stupefiantă, patronul ziarului „Ora” afirmă: „În calitatea mea de peşte mic, am înghiţit în procesul de privatizare un peşte mare”. Da, băiatule, dar vezi să nu te îneci, lăcomia mănîncă omenia, ai văzut ce-au păţitără şi peştii mici, şi peştii mari la Podul Iloaiei? Acum stau cu burţile-n sus, dau din mîini şi din picioare ca nişte căpiaţi, li s-a făcut părul măciucă! F În noaptea de luni spre marţi, pe la orele 2, cînd pînă şi huhurezii şi bufniţele trag pe dreapta, cine apărea la Televiziunea SOTI şi-i înjura din adîncul rărunchilor pe colegii lui de Senat Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu şi Ştefan David? Prostul solemn Adrian Popescu-Necşeşti, care, după ce a îndobitocit vreo 20 de ani economia românească lucrînd la Trustul P.C.R. de la CEPECA, acum se dă oceanic, face valuri, hau-hau, valorile democraţiei, tata mare liberalu’, noua cultură politică e reprezentată de Coposu (la 78 de ani!), comuniştii nu se lasă, V.C. Tudor ne omoară, afară cu naţionaliştii din Senat etc. Alo, Popescule, da’ tu de unde-ai mai apărut, nenică, ce-a produs mintea ta în afară de ifose de focă bătrînă? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 3 iunie 1994)

RM

3

Vineri, 14 iunie 2019

Eminescu, despre dezbaterile din politica românească: „Luptele de partid la noi nu-s de principii, ci de persoane” „Am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge”, scria Mihai Eminescu după şase ani de muncă la „Timpul”, ziar apropiat de gruparea conservatoare şi de curentul junimist. În cariera sa de jurnalist, poetul a criticat dur clasa politică şi demagogia care domina dezbaterile politicienilor.

Mihai Eminescu a început să scrie la ziarul „Timpul” în 1877, publicaţie apropiată de gruparea conservatoare.

Apropierea de cotidianul amintit este datorată şi faptului că prieteni buni de-ai poetului precum Ioan Slavici, Iacob Negruzzi, Gr. H. Grandea, erau colaboratori la „Timpul”. În August 1877, ziarul publică „Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă. Într-o scrisoare trimsă de Slavici unui prieten arată: ,,Cîtă vreme Maiorescu, Rosetti, Carp etc. sînt în comitet şi eu în redacţie, Timpul este organul Junimei. Aceasta o ştie toată lumea şi Timpul e combătut ca organ al Junimei”.

Se pronunţa împotriva frazeologiei goale, susţinea necesitatea unei dezvoltări organice a societăţii noastre, era împotriva demagogiei. „Să nu se înşele nimeni, nu voim deloc a ne atinge de libertăţile cîştigate odată; nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărîmate de noi cu însăşi mîna noastră, nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilire a echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ţării.

Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licenţa demagogiei”, arăta Eminescu. ,,Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contră, de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii” (Mihai Eminescu)

„De cînd m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune” După 6 ani de colaborare la ziar, Eminescu scrie unui prieten: „Ei bine, de şase ani aproape, o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat, de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea atîta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decît politică. (...) Am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de cînd m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune şi mă simt atît de bătrîn, atît de obosit, încît degeaba pun mîna pe condeiu să încerc a scrie ceva...”. Eminescu îşi dă demisia de la ,,Timpul” la 16 februarie 1883.

„Luptele de partid la noi sînt lupte de persoane, nu de principii” Eminescu era un critic aspru al clasei politice. În 3 august 1879, într-un articol în care analiza spiritul de turmă din politica românească, marele poet scria: „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe careţi dai seama mai tîrziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo ideie, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul, ci acreditarea unei opinii personale. Astfel, conservatorii sînt taxaţi ca reacţionari. Conservatorii, însă, nu sînt împotriva libertăţii, ci împotriva abuzului. Conservatorii sînt reacţionari în sensul că voiesc ca ţara să rămînă românească şi să nu ajungă la discreţia naturilor catilinare”, se arată în articolul reprodus pe un site dedicat scrierilor politice ale lui Eminescu.

„Aparenţa ţine locul adevărului” „Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de

,,Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au cîte un petec de moşie, încît toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”. (Ziarul Timpul din 20-21 aprilie 1881) persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare cu o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei găşti şi că au lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de a o privi mai de aproape. Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgînduse din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi, în fine, se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi”, arăta Eminescu.

Unicii români Eminescu critică discursul demagogic al politicienilor care au confiscat ideea de patriotism: „Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor?

Dacă cineva se uită la teapa obicinuită a roşiilor, la Mihăleşti, Pătărlăgeni, Fundeşti etc., se întreabă cu drept cuvînt: mai au aceşti oameni şi alt merit, altă raţiune de a juca vreun rol în viaţa statului decît pe acela că s-au întîmplat să fie români? Cam de contrabandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptăţirea lor de a figura în viaţa publică a statului. Iată cărui soi de oameni avem a mulţumi epitetul de reacţionari, iată oamenii esperimentelor cărora avem a mulţumi trista stare în care ţara a ajuns astăzi. Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşiși şi-au deschis ochii şi merg pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.”

„Ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă” Marele poet combate ideea conform căreia politicienii conservatori, de care ziarul ,,Timpul” era apropiat, ar fi reacţionari: „Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma.

Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă.

Cine susţine, însă, ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru. Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt sensul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea, în fine, că statul e asemenea un produs al naturii, care are legile organice după care trăieşte, şi că, dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt existenţei noastre chiar”.

REMUS FLORESCU

Mi-e dor de Eminescu, cel mare i sfnt

Se-ntîmplă lucruri stranii aici, la noi acasă, Și dacă se întîmplă, se-ntîmplă și atît: Minciuna și-adevărul stau la aceeași masă, Beau din aceeași cupă și nimănui nu-i pasă; Păcatul poartă cruce cu lănțișor la gît.

Se-ntîmplă lucruri stranii în fiecare clipă.

Nici timp nu ai de ele, de lucruri, să te miri: În preajmă zboară îngeri cu-o singură aripă, În codru, în poiană, privighetoarea țipă; Lacheul, cutra, hoțul pretind a fi martiri.

Se-ntîmplă lucruri stranii cu toată ginta noastră. Și nu de ieri se-ntîmplă, și nu de-alaltăieri: Un corb... și corbul trece drept pasăre măiastră, Un orb... și orbul vede lumina prin fereastră; Rodește cancer toamna grădina cea de meri.

Se-ntîmplă lucruri stranii cu noi, cu fiecare, Și-ai vrea să fugi de ele, dar n-ai unde să fugi.

Ferice de nebunul ce crede spinul floare; Din spini cunună-și face și mare e, și tare...

Iar eu și tu rămînem o viață-ntreagă slugi.

Aceeași lume, parcă, dar lumea deodată Se face că-i străină: nici noapte și nici zi, Nici frate și nici soră, nici mamă și nici tată; Adulmecă pe-aproape o haită-nfometată...

Ce ne așteaptă mîine: vom fi sau nu vom fi?

Un nu știu cine rîde, un nu știu cine plînge, Un nu știu cine zvîrle cu pietre în străbuni... Și funia se strînge la par, încet se strînge, Și stropul cel de rouă e tot un strop de sînge.

Au nu-i apocalipsul acesta, oameni buni?

Mi-e teamă de-un cutremur cu haos și ruine, Mi-e teamă de prieteni, mi-e teamă de dușmani, Mi-e teamă de cuvîntul pe care-l port cu mine: Din care limbă este? De care lege ține?

Mi-e dor de Eminescu la douăzeci de ani.

Ce-ar zice azi Poetul, de-ar fi ca să coboare De la Hotin la vale, pe vechile poteci?

Ar blestema lăcusta de altădată, care Precum puhoiul vine și roade frunză, floare?...

Pe noi, urmașii Romei, ne-ar blestema, în veci!

Noi am uitat că țara se apără cu pieptul.

Noi am cîntat, vai, ode – și-am țopăit în drum; Am lăudat debilul, am insultat deșteptul...

Să fim stăpîni de țară noi nici nu avem dreptul – Noi merităm destinul ce îl trăim acum.

Deci, lucrurile stranii nu sînt atît de stranii Și nici întîmplătoare nu sînt precum le crezi, Ci pîntecul ne crapă, în pungă sună banii, Iar dacă sună banii, împărătești ni-s anii...

De sus, din ceruri, Doamne, ne vezi sau nu ne vezi? Și iar mă-ntreb în șoaptă: dar mîine ce ne-așteaptă?

Vom fi? Și care cîntec sînt azi dator să cînt?

Un gînd mă însenină, un clopot mă deșteaptă: ,,Sfărmați orînduiala cea crudă și nedreaptă!...”

Mi-e dor de Eminescu cel mare și cel sfînt.

DUMITRU MATCOVSCHI, Chișinău

4

Vineri, 14 iunie 2019

Atitudini«Polemici

RM

,,L’Assoluta Virginia Zeani” Virginia Zeani, una din cele mai prestigioase soprane lirice din anii ’50, ’60 și ’70 ai Secolului al XXlea, a fost timp de 25 de ani „prima donna assoluta” a Teatrului de Operă din Roma, şi a cîntat alături de cei mai renumiți tenori ai lumii, de la Beniamino Gigli și Ferruccio Tagliavini pînă la Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. De numele marii artiste, astăzi, în vîrstă de 93 de ani, se leagă un eveniment de mare ținută, ajuns, în prezent, la cea de a III-a ediție: Festivalul Internațional de Operă ,,Virginia Zeani”.

Ediția din acest an a festivalului, desfășurat la Târgu Mureș, Reghin și Cluj, în perioada 31 mai – 9 iunie, a cuprins o serie de manifestări culturale cu rezonanță internațională: concerte extraordinare, spectacole pentru copii, evenimente speciale dedicate muzicilor tinere sau ateliere susținute de cei mai importanți profesioniști ai operei mondiale. În centrul manifestării s-a aflat, fără îndoială, prestigiosul concurs ,,L’Assoluta Virginia Zeani Royal Voice Competition”, la care au participat tineri artiști din 31 de țări, printre care Israel, Malta, Republica Dominicană, Statele Unite, Canda sau Coreea de Sud. Laureații au fost selectați de o comisie internațională din care au făcut parte directori ai celor mai importante teatre din Europa și din Rusia.

Marele Trofeu, purtînd sigiliul Regelui Mihai I, a fost cîștigat, în acest an, de soprana Paula Iancic, absolventă a Academiei de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, fostă membră a Studioului de Operă de la Bayerischen Staatsoper. Aceasta a convins juriul cîntînd È strano, aria Violettei din actul I din La Traviata de Verdi, rolul care i-a adus Virginiei Zeani recunoașterea internațională. Printre laureații ediției s-a numărat soprana Nadia Cerchez, absolventă a Academiei de Muzică, Artele Spectacolului și Arte Plastice din Chișinău (Premiul I), alături de doi absolvenți ai Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, mezzosoprana Florentina Soare (Premiul II) și tenorul George Ionuț Vîrban (Premiul III).

Virginia Zeani – una dintre cele mai mari soprane lirice din Secolul al XX-lea Virginia Zehan, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 21 octombrie 1925, în satul Solovăstru, județul Mureș. La vîrsta de 7 ani a venit la Bucureşti, iar cînd avea 9 ani, un văr care studia conservatorul a dus-o să vadă „Madama Butterfly”. După spectacol, micuţa Virginia a plîns toată seara, iar cînd a ajuns acasă i-a spus mamei: „Uite, eu am să devin cîntăreaţă de operă!”.

A început studiul muzicii încă de la vîrsta de 12 ani, apoi, în paralel cu literatura şi filosofia, studiate la Universitatea din Bucureşti, a dezlegat tainele cîntului, mai întîi cu Lucia Anghel şi, mai apoi, cu celebra Lydia Lipkowska. La 19 ani obţine o bursă în Italia şi se perfecţionează la Milano, cu Aureliano Pertile.

Grație acestei educații muzicale de excepţie și tehnicii vocale impecabile, Virginia Zeani a reușit să mențină un standard foarte înalt de-a lungul celor 30 de ani de carieră internațională, interpretînd peste 60 de roluri diferite. În anul 1948, are loc debutul, la Teatrul Comunal de Operă din Bologna, cu „La Traviata”, avîndu-l ca partener pe Arrigo Pola, cel care va deveni profesorul tenorului Luciano Pavarotti. Îşi va schimba numele din Zehan în Zeani, acesta fiind mai uşor de pronunţat în Italia şi în lume. Era momentul lansării „Violettei supreme”, cum a fost supranumită frumoasa primadonă, cea care a triumfat în dificilul rol verdian în 648 de spectacole, susţinute în întreaga lume, de la Moscova la New York, de la Londra şi Paris, la Philadelphia şi Roma. În anul 1952, este chemată la Covent Garden din Londra, să o înlocuiască pe Maria Callas în „Puritanii” de Bellini.

A început să îmbine rolurile de soprană liricolejeră cu cele dramatice, cunoscînd succese deosebite

la Florenţa, Barcelona, Viena, Sankt Petersburg, Paris, în roluri care i-au stabilit o reputație de necontestat în repertoriul de ,,Bel Canto”. În anul 1955, Opera din Roma montează, special pentru Virginia Zeani, două producţii noi: „Alzira” de Verdi şi „Otello” de Rossini, opere care nu fuseseră încă reluate în Secolul al XX-lea.

A urmat unul din marile sale triumfuri, interpretarea rolului Desdemonei, succes repetat cînd, împreună cu ansamblul Operei din Roma, apare pe scena Operei din Berlin și la Metropolitan Opera House din New York. În anul 1956, cîntă în premiera „Giulio Cesare” de Händel, la Scala din Milano, avîndu-l ca partener pe basul Nicola Rossi-Lemeni – cu care se va căsători un an mai tîrziu şi alături de care va forma unul dintre cele mai frumoase şi statornice cupluri din lumea lirică.

Special pentru Virginia Zeani, compozitorul Francis Poulenc a conceput, în 1957, rolul Blanche din opera „Dialogul Carmelitelor”, lucrare a cărei premieră mondială a avut loc la Scala din Milano. Acelaşi compozitor avea să scrie şi partitura solistei din „Vocea umană”. În 1966 a debutat la Metropolitan Opera, cu Violetta din Traviata şi a fost prima interpretă care a cîntat la Scala toate cele trei roluri din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach: Olympia, Giulietta şi Antonia.

S-a stabilit, apoi, alături de soţul său, în Statele Unite ale Americii, unde Virgina Zeani a fost, din anul 1991, profesoară de canto (Distinguished Professor) la Indiana University, School of Music, din Bloomington, Indiana.

Virginia Zeani a înregistrat pe discuri mai multe albume selective și versiuni complete ale operelor „La Traviata” de Verdi și „Tosca” de Puccini, iar multe din performanțele sale au rămas gravate pe „Legendary Recordings”. Retragerea sopranei de pe scena lirică s-a produs în anul 1982.

Maria Callas însăşi spunea, cîndva, că Virginia Zeani este singura artistă lirică din lume care-i poate da emoţii.

Soprana română i-a susţinut, încă de la începutul carierei lor, pe Luciano Pavarotti şi pe Plácido Domingo, acesta din urmă fiind, în opinia ei, cel mai complex tenor pe care l-a întîlnit vreodată.

Mihai Eminescu – Luceafăr ce veșnic luminează cultura română

Printre Zei Iubito!

Eminescu, Labiş şi Nichita N-au trăit o ,,dolce vita” Au fost chinuiţi pe lume Pentr-o moarte cu renume!

Eminescu prin spitale Şi-a sfîrşit zilele sale.

Labiş într-un accident, Nichita... un inocent Cum l-au vrut femeile, Scînteind ideile Înger blond...Înger blond.

Cu iubiri pe Mapamond Iubito!

Chiar de eşti tu azalee, Necredinţă şi femeie, Mai recită îndrăcită Clipa lumii fericită!

Spune-o vorbă de Nichita Cum simţirea răsucit-a… Şi de Labiş, de pădure Şi de sora lui uşure…

Pentr-o palmă de pămînt…

I-a chinuit sfîntul cuvînt!

Cum se face că toţi trei Sînt la Bellu printre zei?

Florin Iordache

Od

Virginia Zeani a fost recompensată cu numeroase premii şi distincţii, printre acestea aflîndu-se titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică București și al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, la propunerea Facultății de Teologie GrecoCatolică. A fost decorată de Regele Farouk al Egiptului pentru merite culturale. În anul 2010, a fost declarată ,,Profesoara anului”, de către Revista „Cîntăreţi clasici”, iar la 11 mai 2011, regele Mihai I i-a acordat Decorația Regală „Nihil Sine Deo”.

Ajunsă acum la vîrsta de 93 de ani, soprana Virginia Zeani locuieşte în Florida, Statele Unite ale Americii. Şi-a păstrat reputaţia în epoca marilor dive în arta lirică mondială – Callas, Tebaldi, Caballé, Birgit Nilsson -, impresionînd prin vocea sa flexibilă, care îmbina fericit notele calde cu supraacute pline de strălucire, cu o impecabilă frazare şi un joc actoricesc comparabil cu cel al unei artiste de teatru.

Sursa: Jurnalul.ro

Lui Eminescu

Nemuritor, întru eternă viață, El ne veghează trist din cerul lui.

Slavă acelui ce mereu ne-nvață Puterea magică a verbului. În orice zi să-i dăruim o floare, O floare-a gîndului înmiresmat, Căci ființa lui este neprieritoare Cu cartea sacră ce ne-a fost lăsat.

Slavă aceluia ce ne privește Din lumea lui, pe veci ocrotitor.

El ne-a-nvățat să scriem românește Și să-nvățăm cuvîntul dulce: dor.

Slavă aceluia ce-a vrut să plîngă Cu sunetul de doină de nestins, Să stăm smeriți și fascinați pe lîngă Iubirea veșnică ce a aprins.

GEORGE MILITARU

RM

5

Vineri, 14 iunie 2019

15 iunie 1889 – 15 iunie 2019

Ne-am mai ndeprtat cu un an de Eminescu!

Veșnicul Mihai Eminescu

Deunăzi, tot butonînd în căutarea unei emisiuni care să-mi creeze o stare de bine, mi-a apărut pe micul ecran figura unui tînăr care încerca să le arate celor din platou cît de deştept e şi cum le ştie el pe toate, dînd, cu un aer plin de emfază, lecţii de moralitate.

Nu i-am reţinut numele, şi poate că aş fi facut-o, dacă ar fi relatat ceva pentru gustul meu, după o zi de alergat prin Bucureştiul acesta prăfuit, plin cu fel de fel de parveniţi, orașul în care, în urmă cu 130 de ani, avea să-și trăiască ultimele clipe ale vieții lui pămîntești Veşnicul Mihai Eminescu. Aș fi ignorat perorația individului respectiv, dacă nu ar fi adus în discuţie numele Veronicăi Micle, cea mai iubită şi preţuită femeie din literatura română, care a avut o influenţă deosebită asupra poetului nostru drag, unicul Mihai Eminescu. Tînărul zeflemist, cu ochelari de şarpe pe nas, la provocarea unuia din grupul său, la fel de gălăgios şi de necitit, cu un rînjet de broască rîioasă, aproape ţipa în microfon, cum că Veronica Micle a fost o biată ţărăncuţă, cu nişte codiţe la care Caragiale se înhăma adesea... Asta am dedus din zgomotul acela de vorbe ca niște scaieți pe o pajişte aridă, uimit de ceea ce aruncau, fără jenă, în spațiul public, legat de viaţa și creaţia acestor două mituri ale literaturii române. Urmărind emisiunea pînă la capăt, am simțit o mare dezamăgire... Pentru că a-l denigra pe Eminescu înseamnă a-ţi denigra propriile rădăcini, limba, istoria etc. Enervat de ceea ce vedeam, am dat cu telecomanda de pereţi, jurînd că nu am să mă mai uit la asemenea emisiuni... Oare acești tineri ştiu că, în fiecare an, la 15 ianuarie şi 15 iunie, în întreaga ţară şi în diaspora românii se unesc într-un un cor al Marii poezii româneşti şi aduc omagiul lor întru pomenire Luceafărului poeziei noastre? Oare ştiu ei cît a plîns Eminescu pentru ţara aceasta, ca noi să avem azi cu ce ne mîndri, şi de ce nu, să avem ce să vindem străinilor?...

Halal contemporani, halal naţiune! Nu ştim, peste ani, ce vor deveni aceşti tineri în viaţa lor, dacă de pe acum se afișează ca defăimători ai valorilor neamului românesc. Știm însă că, în pofida unor asemenea încercări jalnice de demitizare a lui, Mihai Eminescu va rămîne veşnic pe culmile poeziei româneşti, la fel de popular ca întotdeauna. Din fericire, el nu a putut fi doborît de pe piedestalul nemuririi nici de cei mai redutabili detractori...

Eminescu este construcţia lui Dumnezeu, care ni 1-a dat nouă, românilor, întru nemurirea poeziei noastre.

Oricît de mult se vor strădui unii să-i critice opera, se vor găsi mereu elemente noi care vin în susţinerea geniului său. Se vor observa nu doar simplitatea versurilor, muzicalitatea lor, ci trăiri aparent banale, dar care ascund stranii elemente filosofice... Acum, la 130 de ani de cînd Eminescu a fost dus la locul lui de veci din Cimitirul Bellu, lumea s-a schimbat, doar timpul, ca unitate de măsură, a rămas acelaşi... Pentru a vedea cum au decurs funeraliile poetului, cît de mult l-au iubit contemporanii lui, reproducem din „Pagini vechi despre Eminescu” (Editura Eminescu, 1976, Antologie, texte stabilite, note şi Prefaţă de Gh. Bulgăr), un articol apărut prima oară în publicaţia „Constituţionalul”, la 20 iunie 1889, semnat de C. Calmuschi. ***

Omagiul tineretului universitar ,,Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumei hotar.

Ai trecut hotarul lumei, blînd luceafăr, înecat de amărăciunile ei, zdrobit de mizerii și suferinți.

Cu cît durerea-ţi era mai mare, cu atît te înălţai mai mult, cu cît cerca să te răpună, cu atît accentele tale triste pătrundeau inimile mai adînc; cu cît ai fost mai nenorocit, şi mai dezgustat de viaţă, cu atît apari mai mare în cadrul rece al morţii.

Să lăsăm să curgă durerea în valuri, să scăldăm cu lacrimi mormîntul lui Eminescu, să nu încercăm nici să le oprim, nici să le punem stavile, căci va fi cu neputinţă; moartea lui, întristata Izvorul Poetului, din Grădina Cișmigiu lui viaţă vor fi un izvor viu şi şi s-au adăpat din izvoarele literaturii noastre şi mai veşnic de durere şi de lacrimi.

Noi, tinerimea universitară, care simţeam şi înainte de tine, şi odată cu tine; iar umbra acestui vis plîngeam împreună cu dînsul, citindu-l şi recitindu-l, e aşa de mare încît veacuri multe se va simţi plutind şi care învăţam de la el a ne aprofunda în meditare şi a ne influenţînd asupra celor ce te vor studia şi te vor slăvi”. înălţa în gîndire, rămînem astăzi de piatră cînd vedem *** figura cea mai măreaţă a poeziei noastre, fără suflare Acest panegiric, rostit de studentul ales de Titu şi rece, întinsă în acest sicriu; şi avem drept să zicem, Maiorescu pentru a exprima doliul studenţimii române cum zicea el cîndva: la catafalcul marelui poet, pune în lumină ecourile A fi? Nebunie şi tristă şi goală; adînci ale operei eminesciene în rîndul tineretul Urechea te minte și ochiul te-nșală; studios. Maiorescu a notat în jurnalul său impresia bună Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic. lăsată de acest cuvînt rostit la oprirea cortegiului în Decît un vis sarbăd, mai bine nimic. faţa Universităţii, unde întîi a vorbit ziaristul Dimitrie Acum scapi de lumea de care erai aşa de dezgustat, August Laurian, rostind unele sintagme memorabile - găseşti mult căutata ta pace în liniştea şi odihna de despre poet („rod genial al ţării; un poet care spinteca veci. Ţi s-a împlinit ultima dorinţă, - ţi-a fost ascultat norii cu gîndul şi găsea dincolo de stele forme noi singurul dor ce mai aveai: crengile teiului îşi scutură pentru cugetarea românească; uvrier al cugetării; plîngînd floarea pe fruntea ta uscată, obosită de dureri ideea naţională la dînsul era imaginea cea mai sfîntă şi de lume. Nu te va mai necăji nimeni, - vei fi în pace a cugetării” etc.); iar după studentul C. Calmuschi, a cît timpul va toarce la caierul său; luceferii-ţi vor vorbit dr. Neagoe, un vechi prieten şi coleg de şcoală face pe plac, să privească mormîntul tău fără noroc şi al lui Eminescu (un motto semnificativ în latineşte fără prieteni, - iar freamătul frunzelor se va îngîna cu preceda discursul său funebru: „Advenite, nam et hic cîntarea buciumului în amurgul serii, la căpătîiul tău. sunt dei!”, adică: „Veniţi, căci şi aici sînt zei!”). Şi noi, care te-am iubit şi te-am preţuit atît de mult, C. Calmuschi a găsit în cuvîntul său formulări îţi vom dezmierda cu lacrimi, multă vreme, mormîntul adecvate pentru spiritul operei poetului, cum sînt tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţînd numele antitezele de la început (Eminescu îşi notase o maximă Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cît o lume care explică axa gîndirii şi creaţiei sale: „Antitezele întreagă... sînt viaţa” - ms. 2258, f. 222). Citatele au fost bine Te-ai dus! alese pentru a întări sentimentul de durere şi de Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt grandoare al liricii poetului, dovadă a asimilării ei de Se scutură salcimii de toamnă și de vînt, către studenţime, cu toată adversitatea atîtor critici în Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... epocă. C. Calmuschi a trăit mult şi, acum un deceniu, Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. s-au tipărit, în revista ,,Argeşul”, amintirile sale despre Iar cînd ne uităm la această buză pe care parcă a încremenit un ultim surîs de dispreţ către trecut şi de acel moment de neuitat, al funeraliilor poetului.

Nu ştim dacă vreun alt ziar a reprodus cuvîntările nepăsare către viitor, cînd privim această cutie uşoară, „in extenso” rostite la căpătîiul poetului decedat; unde cîndva se închidea o gîndire aşa de arzătoare, în neaşteptat e faptul că nici Timpul, nici Convorbirile care se topeau mii de patimi şi din care se năşteau note ce aveau să zguduie mii de inimi, şi cînd ne gîndim literare, la care Eminescu a colaborat cel mai mult, cu că peste cîteva minute vom auzi huruind bulgării de aproape întreaga sa creație literară, nu au reprodus şi ţărînă ce vor cădea peste sicriul său, fără să vrei repeţi nu au relatat amănuntele ultimului drum al poetului, ca acest ziar, puţin cunoscut azi, Constituţionalul. Este versurile: pentru prima dată cînd sînt aduse la lumină aceste Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... amănunte şi discursul citat, de cînd ele zac în arhiva

orice-ai spune, presei româneşti. Şi cîte alte articole despre Eminescu Peste toate o lopată de ţărînă se depune.

Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri nu au avut aceeaşi soartă? Fiind o mărturie de credinţă a studenţimii ataşate de opera poetului, reproducerea Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru panegiricului se impunea, ca un document ce atestă

scînduri...

Eminescu a fost un luceafăr care, ca să mă servesc sensibilitatea unei generaţii.

Pentru români, Eminescu va rămîne, prin origi­ de o idee a lui, s-a suit încet pe cer, - exista pînă ce noi nalitatea versurilor lui, coloana vertebrală a poeziei nu-l zărisem şi, astăzi, deşi a apus, îl vedem şi-1 vom românești, aşa cum au rămas Goethe pentru nemţi şi vedea mereu. Într-o poezie zicea că e scris să trecem prin lume Puşkin pentru ruşi. Acum, la 130 de ani de la moartea «ca visul unei umbre şi umbra unui vis». O, da! Ai fost poetului, să ne aducem aminte de el şi să-i păstrăm un vis ce ai trecut aşa de iute, însă în scurta ta trecere ai memoria vie, întru strălucirea numelului său.

ION MACHIDON, lăsat atîta farmec şi ai răspîndit raze aşa de multe şi de preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ strălucitoare încît ele au orbit mai pe toţi care au trăit

6

Vineri, 14 iunie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (122) Întoarcere în timp (15) Cînd am cunoscut-o pe dna A.M.Z. n-am bănuit, - ea fiind foarte tînără - că în plînsul cristalizat în diamant Dumnezeu va sculpta o strălucitoare stea, iar emblema va fi poezia ce-a fost cîndva Ana Maria, cireş prea devreme înflorit în curcubeu, CLOPOŢEL DE ARGINT, pentru Dumnezeu.

Pentru A.M.Z., o mare vedetă, cu un suflet nobil, datorită căreia viaţa mea s-a schimbat cînd am început să scriu versuri, ele devenind prieteni nedespărţiţi, cu durere în suflet, pentru înmormîntarea sa am scris omagiul „Du-mă cu tine la capătul lumii”. L-am dat preotului care o cunoştea şi care m-a rugat să-l citesc. Cerul era cernit, însă cînd am rostit omagiul au apărut cîteva raze de soare, interpretate ca fiind zîmbetul A.M.Z. - după părerea unor doamne. Cu glasul sugrumat de emoție am citit „Du-mă cu tine la capătul lumii...”: Cînd luna din cornul de aur suna,/ basmul nopţii începea./ „Du-mă cu tine la capătul lumii...”/ călătorie cu aripi de poezie.

Cele 1001 de nopţi au fost: vrajă, fantezie, regăsire, prietenie, rugăciune de a merge spre răsărit, nu spre soare apune.

La cumpăna zodiei tale ai tras o cortină de întuneric nu de lumină, aprinsă de cornul Lunii pentru a-i cunoaşte faţa necunoscută Lumii.

Născută ca să nu mori acum în mister atingi nemurirea în Harul de a răspîndi iubirea. În urma ta a rămas inegalabilul tău glas,

flacără vie arzînd în candela de argint poezie, ce nu are nici o vină că ai devenit lumină.

Contopindu-te cu ea, ai strălucit ca o stea”.

Pentru tot aurul din lume n-aş fi dorit să scriu acest omagiu, dar Timpul, marele mister, pe fiecare, treptat, ne urcă-n Cer. Ne naştem pe rînd şi murim pe sărite. *** Am făcut o scurtă paranteză, dar să revin la destinul meu, pe care ursitoarele l-au hărăzit, cam încîlcit. În „peisajul meu interior” era doar soare şi, mai rar, cîte un nor. Nu-mi lipsea nimic, modestă din fire, mă mulţumeam cu ce aveam. A venit însă un vînt ciudat şi liniştea s-a-mprăştiat în afara „peisajului meu interior”, în vîrtejul vîntului, rătăcindu-mă în vîrstele pămîntului. Într-o seară, a venit Nicole la mine. S-a aşezat în fotoliul „din odaie” (ca în melodia Mirabelei). Părea agitat: şi-a aprins o ţigară, a fumat-o, apoi imediat şi-a aprins alta, ultima. Cînd a terminat-o a zis, fără altă introducere: „Am fost transferat la Bucureşti şi mîine dimineaţă plec. Dacă mă voi însura vreodată, numai cu tine am să mă însor”. N-am zis nimic. Priveam cele două mucuri de ţigări stinse cu emoţie de el, pe care le-am păstrat mult timp. Odată cu fumul lor s-au împrăştiat toate visele mele. Nu-mi făcusem iluzii de viitor dar, fără el, nu mai trăiam prezentul nemărginit şi profund liniştit. Totul părea inversul totului şi, discret, simţeam că mă învîrtesc într-un cerc violet, rotindu-se mereu prin sufletul meu; apoi s-a dezintegrat în lacrimile ce l-au udat.

După 3 săptămîni am devenit „prinţesa” din castelul Cantacuzino. În ţară se „picta” un tablou din care, deocamdată, eram exclusă. Construcţiile creşteau ca „ciupercile după ploaie”. Lumea era optimistă, fiecare avînd un loc de muncă asigurat, şi hrană se găsea din belşug, nu venise încă perioada „cozilor”.

Adevărul despre Monumentul Eroilor Aerului din București (5) Nu se ştie dacă autoarea reală şi unică a Monumentului Eroilor Aerului, recunoscută ca atare de comanditari, a primit gratificaţia promisă. Cele cîteva xerocopii anexate de Rostislav Kotzebue la sfîrşitul albumului cu fotografii ale operelor mamei sale lămuresc doar problema paternităţii creaţiei. Nici monografia dedicată falnicului monument de Victor Anastasiu nu face referire la gratificaţia promisă şi, de altfel, pe deplin meritată.

Anexă Întrucît biografia Lidiei Kotzebue reprezintă şi în zilele noastre un mister, situaţie care a facilitat tot felul de mistificări, unele de-a dreptul jenante, consider că notele următoare - scrise de fiul ei, Rostislav Kotzebue, şi au­ten­tificate de doamna Liana Bogdan, născută Trubeţkoi - sînt binevenite: „Mama mea, născută Suchanova, s-a născut pe malul Fluviului Volga, în oraşul Saratov, la 9 decembrie 1885. În preajma războiului rusojaponez, s-a măritat cu Gladky, care, fiind mobilizat în timpul acestui război, a dispărut pe front. Era obiceiul în Rusia ca femeile, în timpul războiului, să se ducă voluntare pentru îngrijirea răniţilor. Mama mea s-a înscris la un spital de campanie, cu care, pînă la sfîrşitul războiului, a colindat jumătate din Rusia. În acest timp, a făcut cunoştinţă cu tatăl meu, care, fiind militar şi avînd osul piciorului rupt de o schijă de obuz, a fost transportat la spitalul unde ea făcea serviciu. În 1913 ea a urmat cursurile Academiei de Belle Arte din Moscova, obţinînd diploma de sculptor. Ea era colegă de promoţie cu sculptorul Burgheli, mort în România.

O parte din Primul Război Mondial, ea a fost din nou pe front cu un spital şi din nou a avut ocazia să-1 îngrijească pe tatăl meu, care, în timp de 3 ani, a fost rănit de 4 ori (cu gloanţe). În 1917, aflîndu-se la Odessa, conducerea provizorie a oraşului a însărcinat-o, cu încă două persoane, în calitate de Artistă a Poporului, să deschidă teatrul acestui oraş, care a fost abandonat, şi să monteze reprezentaţii. Ea proiecta şi picta decorurile şi se ocupa cu coregrafia baletului şi a artiştilor. În 1918, 1-a ajuns în Basarabia pe tatăl meu, care era acolo Comandantul Armatei a 6-a Ruso-Română şi lupta contra nemţilor pe frontul Nămoloasa-Galaţi. El între timp divorţase de prima lui soţie (cu care a avut 4 copii), care 1-a abandonat în timpul războiului ruso-japonez.

Căsătoria lor a fost sărbătorită la Galaţi pe ziua de 22 octombrie 1918, recunoscîndu-mă în acelaşi timp ca fiul lor. În 1919, ajungînd la Bolgrad (Basarabia), mama a deschis un magazin de jucării din lemn, carton şi alte materiale. De asemenea, sculpta capete de păpuşi, pe care, după ce erau coapte, le picta şi le făcea corpuri şi îmbrăcăminte. Cînd tatăl meu a făcut acolo o fabrică de cărămidă, ţiglă şi olărie, ea făcea din humă peşti, păsări şi alte animale pe care le lipea de oale înainte de a fi smălţuite şi coapte în cuptor. Aceste basoreliefuri atrăgeau ţăranii, şi olăria se vindea foarte bine.

Cînd părinţii mei au abandonat Bolgradul, mutînduse la Bucureşti, mama a făcut în 1923 sau 1924 o expoziţie de sculptură în sala Mozart pe Calea Victoriei. În timpul acestei expoziţii au fost vîndute mai multe figurine. Printre altele, una intitulată «J’y suis j’y reste» (în ipsos, mărime naturală), reprezentînd o femeie

RM

S-a-ntors copilria iar n mine S-a-ntors copilăria iar în mine ca un soldat de la război; Stă timidă-ntr-un colţ de suflet cerşindu-mi anii înapoi.

S-a-ntors cu dealuri şi cu vii şi cu păduri ce nu mai sînt, cu plugul tatei ruginit, ce ară-n mine, nu-n pămînt.

Vai, cum mi-e scumpă amintirea ţăranilor mei buni şi dragi...

Dar peste toate se aşterne covorul frunzelor de fagi.

S-a-ntors copilăria iar în mine, parc-a ştiut cît mi-e de dor, dar n-o voi mai lăsa să plece de-o fi copil bătrîn să mor.

Viorel Boldiș Graniţele însă erau închise pentru ca „decadenţa”, „cosmopolitismul” din Occident să nu pătrundă în ţara noastră. Lumea s-a resemnnat că trebuie să se plimbe ca „găina în ograda proprie”. Oraşele lumii erau cunoscute doar prin intermediul cinematografului sau ilustratelor, cîte ajungeau în ţară, pentru că şi corespondenţa cu occidentul era interzisă. Aşa au hotărît tovarăşii care, de altfel, se plimbau în voie prin Occident. Mai făceau excepţii unii artişti, oameni de cultură, sportivi. (va urma) LILIANA TETELEA aşezată pe umerii unui bărbat, a fost cumpărată de o familie franceză Boissy. O altă figurină, «Sacadjiul» (mărime circa 50 cm, turnată în bronz), a fost cumpărată de o Cantacuzino. O figurină intitulată «Femeie cu copilul în furtună» (bronz de circa 40-50 cm) a fost cumpărată de Regina Maria, care a vizitat expoziţia. O lucrare în mărime naturală intitulată «Vine automobilul», reprezentînd 5 capete de copii privind peste un gard şi reprodusă în marmură, nu ştiu cui a fost vîndută.

Ca și comenzi, printre altele, ea a sculptat: o cupă de circa 40 cm (nu ştiu din ce metal a fost reprodusă), reprezentînd 3 capete de cai, pentru un concurs hipic internaţional ţinut la Bucureşti; un bust (mărime naturală, din marmură) al soţiei dirijorului Culibin; două busturi în bronz (11/2 mărime naturală) ale unor savanţi bacteriologi, Pasteur şi Claude Bernard, comandate de Institutul Bacteriologic Cantacuzino (ele pot fi văzute acum în holul acestui institut); un cap de bronz al profesorului Cantacuzino comandat de Institut. Nu ştiu unde este această sculptură, poate în cripta profesorului.

La Cimitirul Bellu există 2 sculpturi executate pentru aviatori căzuţi. Una, în marmură, nu ştiu pe ce mormînt este. A doua, în bronz, la figura 95, locul 33.

Genul ei de a sculpta era în majoritatea cazurilor inspirat de mizerie, printre altele, «2 copii orfani», mărime naturală, «Copil basarabean refugiat», «O pereche pe Griviţa» etc. Prefera să execute sculpturi mari, peste 2 m înălţime. Ea a mai executat o mulţime de tablouri şi portrete în acuarelă, pastel şi ulei. Multe nu erau semnate sau semnate cu «LyK».

După executarea Monumentului, s-a retras în satul Moara Domnească, judeţul Ilfov. Acolo, în atelierul ei, erau o mulţime de figurine şi statui de femei peste 2 m înălţime, toate executate în ipsos sau plastilină. Locuitorii le numeau păpuşi, şi Partidul, după moartea ei, luînd şi golind casa, le-a spart. Poate 2-3 se mai găsesc în pivniţă, unde mama le punea, neavînd loc în atelier.

Sculptoriţa, fumînd mult, cu tot tratamentul aplicat de prof. Nasta, a murit de cancer la gît în ziua de 13 iunie 1944. În prezent se află îngropată împreună cu tata şi bunica (mama tatălui, născută Mavros) în biserica de la Moara Domnească, declarată acum Monument Istoric”.

Sfîrșit EMANUEL BĂDESCU

RM

7

Vineri, 14 iunie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (1) Cu prilejul întîmpinării oștilor române care, în vara anului 1945, se întorceau victorioase de pe frontul antihitlerist, generalul de divizie Costin Ionașcu, în calitatea sa de atunci, de șef al Marelui stat major al Armatei Române, rostea o scurtă cuvîntare, intitulată sugestiv ,,Veniți viteji!”, care sintetizează contribuția ostașilor români la zdrobirea fascismului în Europa: ,,Sînteți de mult așteptați. Voi ați avut de luptat, începînd de la 23 August 1944, cu un dușman aprig, pe care l-ați răpus prin lupte dîrze.

Ați trecut Mureșul și munții care v-au stat în cale! Ați răsturnat frontiera nedreaptă și ați eliberat Transilvania de nord! Ați trecut Tisa, luptînd adesea prin bălți blestemate și ați mers mai departe, contribuind la eliberarea Ungariei... Întinzînd o mînă frățească de ajutor, ați contribuit la alungarea hitleriștilor din țara prietenă Cehoslovacia. Voi nu v-ați cruțat viața, nici sîngele, nici timpul vostru. Ați îndurat cele mai grele suferințe, pe o iarnă aspră și un teren greu. Toate acestea nu v-au înspăimîntat; lăsînd de strajă mormintele vitejilor pe pămînturi dezrobite, ați mers înainte, avînd în minte imaginea Patriei; ați înfrînt pe dușman și ați contribuit la victoria finală...”.

Faptele de arme ale acestor viteji ai armatei noastre – cu precădere cei ai Diviziei 9 infanterie și ai Corpului 2 armată - au fost consemnate de cel care a fost comandantul acestora, generalul (r) Costin Ionașcu (1890-1969), în cartea sa de memorii, intitulată ,,Mărturia documentelor” (Ed. Militară, 1968).

Zile de neuitat În seara zilei de 23 august 1944, aflîndu-mă la comandamentul diviziei, răsfoiam în linişte corespondenţa. De cînd luasem comanda marii unităţi mă învăţasem ca aproape în fiecare după-amiază să-mi găsesc ceva timp pentru rezolvarea unor probleme de birou. Mă obişnuisem aşa probabil şi pentru motivul că, odată cu venirea serii, în unităţile militare şi, îndeosebi, în comandamentele noastre se lăsa liniştea. Se crea tocmai ambianţa necesară rezolvării cît mai în voie a corespondenţei. Mă mai învăţasem ca atunci cînd ajungeam în birou să dau drumul aparatului de radio, îl lăsam să vorbească „încet”, aproape în surdină, iar eu îmi vedeam de treburi...

Revin la seara de 23 august 1944. Reţin destul de bine că în jurul orei 21 şi 35 de minute răsfoiam încă dosarul cu hîrtii. Din cînd în cînd lăsam tocul din mînă şi ascultam frînturi din cîntecele ce se transmiteau la radio. Şi aşa, cu una cu alta, se părea că şi ultimele ceasuri ale zilei se înfăşurau în pace pe fusul implacabil al timpului... Dar numai se părea. Pentru că, în realitate, în noaptea de 23 august, scurgerea timpului a avut pentru noi ceva aparte. Orele, minutele şi secundele s-au înfăşurat de data aceasta, metaforic vorbind, pe un fus separat, marcînd început de eră nouă în istoria poporului român. Pentru mine, ca de altfel pentru toţi camarazii mei care în acea noapte s-au găsit în situaţii cît de cît asemănătoare, mi-a rămas clar întipărită în minte ora 22.

La acel ceas am auzit şi eu, ca şi alţi tovarăşi de ai mei, vocea gravă a crainicului care a anunţat: „Aici postul de radio Bucureşti... Transmitem un comunicat foarte important...”. La auzul acestor cuvinte am tresărit. Dar pînă să-mi adun gîndurile, la radio a şi început să se transmită proclamaţia rostită de regele Mihai. Pe unde nevăzute se răspîndi în întreaga ţară, pe toate meridianele şi paralele globului pămîntesc vestea lichidării dictaturii mi­litare fasciste în România, întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste şi începerea luptei pentru eliberarea nordului Transilvaniei.

După ascultarea proclamaţiei am rămas cîteva secunde cu capul în mînă. În minte a început să-mi

fulgere un noian de întrebări: „Ce voi face mai întîi?”, „De ce trupe dispun?”, „Cum voi acţiona?”, „Cum vor reacţiona trupele germane?”. Ascultasem cu atenţie tot ce se transmisese prin radio. Ţin să arăt că şi eu intuisem ceva în legătură cu înlăturarea guvernului Antonescu şi cu ruperea legăturilor cu Germania. În special în privinţa relaţiilor cu nemţii, vreau să arăt că se petreceau tot mai des ciocniri între ostaşii români şi cei germani. În rîndurile militarilor noştri se crease o atmosferă încărcată, de neacceptare a „camaraderiei” cu nemţii. Şi aceasta nu numai la noi, la Divizia 9 infanterie, ci în multe alte mari unităţi şi unităţi. Documentele vremii atestă numeroase fapte de acest fel...

Spuneam mai înainte că intuisem că are să se petreacă ceva în aceste zile.

Un „ce” plutea de mult în aer. Nu ştiam însă nimic precis şi nici nu întrezăream felul concret în care vor evolua evenimentele.

Primele măsuri după difuzarea Proclamației Din mulţimea de întrebări pe care mi le pusesem după ascultarea proclamaţiei, una parcă îmi stăruia tot mai puternic în minte: „Ce să fac mai întîi?”. Am luat, cum s-ar spune, măsura elementară pentru orice comandant, dar care constituie baza operaţiunilor militare: am dat ordin ofiţerului de serviciu pe comandament să dea de îndată „alarmă de gradul doi” la toate unităţile şi subunităţile subordonate. Am judecat aşa: pînă la primirea unor dispoziţii de la eşaloanele superioare, voi socoti comunicatul transmis prin radio ordin de luptă...

Concomitent cu darea alarmei s-a transmis companiei de transmisiuni a Diviziei 9 infanterie să taie legăturile telefonice dintre comandamentul hitlerist şi unităţile subordonate acestuia. De asemenea, am luat legătura cu comandamentele Litoralului Maritim şi Fluvial, al Forţelor Navale Maritime, precum şi cu alte unităţi şi formaţiuni de pe teritoriul Dobrogei, informîndu-le asupra măsurilor pe care le-am luat. Mi-am dat seama atunci că toţi comandanţii, şi alături de ei întreaga ostăşime, sînt hotărîţi să acţioneze potrivit imperativului naţional.

După aceea, din ordinul diviziei, s-au luat măsuri de compartimentare a oraşului Constanţa prin ocuparea principalelor puncte şi intersecţii şi de „ferecare a porţilor” de pătrundere în localitate, tăind astfel trupelor germane posibilitatea de a se regrupa în Constanţa şi a trece la acţiuni. Se impuneau astfel de măsuri, deoarece, după informaţiile primite, subunităţile şi unităţile nemţeşti din oraş începuseră să se adune pe locurile lor de alarmare.

S-au mai luat măsuri şi pentru întărirea pazei unor obiective importante din oraş – telefoanele, gara, poşta etc. În sfîrşit, s-a ordonat batalionului 1 din Regimentul 34 infanterie să se deplaseze în zona Viile Noi, pentru a supraveghea bateria de coastă germană „Tirpitz”, care, împreună cu sistemul de fortificaţii adiacent, constituia un element de primă importanţă în dispozitivul de luptă german de pe litoral.

La ora 2 noaptea, divizia a primit de la Marele Stat Major ordinul telegrafic nr. 678563 prin care se preciza că trupele române încetează imediat ostilităţile împotriva armatei sovietice. În acelaşi timp, în ordin se stabilea ca marile unităţi române din Moldova să se regrupeze în nord-estul Munteniei şi în Dobrogea cu tot armamentul de care dispuneau. Problemele de detaliu în legătură cu regruparea trupelor noastre fuseseră precizate cu claritate în directiva operativă dată de Marele Stat Major român în seara de 23 august, către ora 23. Prin acelaşi document o parte a trupelor române din interior a primit misiunea să zdrobească unităţile germane de pe teritoriul ţării, iar o altă parte să asigure acoperirea frontierei de sud, a celei de sud-vest şi a celei impuse prin Diktatul de la Viena. Directiva preciza, printre altele, că „acţiunea militară trebuie să fie fulgerătoare, în scopul de a exploata surpriza iniţială”. Aşadar, măsurile de primă urgenţă luate pînă în acel moment se dovediseră, în lumina ordinului Marelui Stat Major, ca fiind binevenite. Se înţelege că în baza ordinului primit s-au transmis unităţilor dispoziţiuni în consecinţa. Orice comandant care este pus în faţa unor situaţii grele, în care trebuie să îndeplinească o anumită misiune, se gîndeşte şi la forţele de care dispune. Aşa am procedat şi eu în seara zilei de 23 spre 24 August 1944. Mi-am recapitulat în minte zonele în care se găseau trupele proprii. Mi-am zis: comand o divizie puternică, poate singura divizie din interior cu efective complete – trei regimente de infanterie şi două de artilerie – avînd o înzestrare în armament greu de infanterie mai bogată decît celelalte mari unităţi similare. În plus, pe lîngă aceste efective operative – cum se numeau pe acea vreme – eram în situaţia, de asemenea, poate unică, de-a avea lîngă mine, sub conducere nemijlocită, aşa-numita parte sedentară a marii unităţii – Divizia 9 infanterie-instrucţie. Deci, practic, dispuneam de efectivele a circa două divizii şi aveam deci cu ce să mă bat. Pe lîngă trupele pe care le conduceam direct, în zonă se mai aflau forţele de uscat ale marinei militare, iar în Portul Constanţa şi pe mare – navele ei de război. Se mai găseau tot în Dobrogea: Regimentul 2 grăniceri, ale cărui subunităţi erau dispuse în diferite puncte, subunităţi din Regimentul 2 pontonieri, care se afla în zona HîrşovaCernavodă, Divizia 10 infanterie pe Dunărea maritimă, precum şi subunităţi de aviaţie şi de protecţie antiaeriană.

Cu toate aceste forţe urma să ne conjugăm eforturile, îmi cunoşteam în foarte mare măsură oamenii şi în special cadrele. După o practică din acel timp, nu trecea aproape o săptămînă fără să vizitez sau să inspectez regimentele subordonate. De aceea ajunsesem să-i cunosc după nume şi uneori chiar după înfăţişare nu numai pe comandanţii de regimente, de batalioane şi de companii, ci, în multe situaţii, chiar şi pe cei de plutoane.

Situația Diviziei 9 infanterie la 23 August 1944 (1)

Dispunerea în teren a Diviziei 9 Infanterie, la 23 august 1944

Trupele marii unităţi se aflau dispuse în întreaga Dobroge. Ele ocupau un sector cu o dezvoltare de front de circa 120 km şi cu o adîncime de aproximativ 80 km. În situaţia dată divizia era împărţită pe grupări şi subgrupări tactice. O astfel de grupare – Gruparea tactică „Năvodari” – se afla întinsă de la nord de Capul Midia pînă la Mamaia sat. Ea avea în compunere batalionul 1 din Regimentul 40 infanterie, întărit cu o companie de pionieri şi cu un pluton de aruncătoare de 120 mm şi divizionul 1 din Regimentul 13 artilerie. În sectorul grupării respective se mai aflau bateria de coastă „Mircea”, de 152,4 mm, din Apărarea litoralului (organizată într-un punct de sprijin), cazematele din zona Capul Midia ale Sectorului 226 fortificaţii şi o companie aerostaţie dispusă în localitatea Corbu. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 14 iunie 2019

RM

Polemici«Controverse România ,,europeană” – umilită de unguri și… estonieni!

Prezidențiabilii (1)

(urmare din pag. 1) Săptămîna trecută am asistat la un episod incredibil – înfruntarea de la Valea Uzului, în care unor români, veniți să aducă un omagiu de Ziua Eroilor, de Sfînta Zi de Înălțare li s-a interzis să facă asta de către un grup de etnici maghiari, instigat de politicieni din grupări (etnice) locale și de peste graniță! Locul omagierii, un cimitir internațional și monument istoric, este subiect de diferend administrativ… dar acesta nu e un motiv să nu dai voie românilor ca, în țara lor, să spună o rugăciune la căpătîiul celor care s-au jertfit pentru România Mare! Acum, la înfruntarea de pe 6 iunie, s-au văzut secvențele - cîteva sute de etnici maghiari au făcut un lanț uman, au pus și un lanț de fier peste poarta Cimitirului Eroilor, încercînd să-i oprească pe români! Noroc că patrioții însuflețiți de Frăția Ortodoxă Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință nu au dat înapoi, au rupt lanțul (cel de fier) și au intrat în Cimitirul Eroilor, ducînd flori și cîntînd cîntece patriotice.

Au sărit imediat cei din UDMR, cu insulte grave la adresa României – de parcă ar fi fost acțiune coordonată de stat! –, dar și figuri marcante ale Ungariei, în frunte cu președintele lor. Sincer, nu asta m-a uimit, ci ticăloșia unor români – în speță, de la publicațiile ,,pro-occidentale”, cele cărora le pute tot ce este național și patriotic, ortodox și tradițional! ,,În zonă există un grup de circa 300-400 de români agresivi, cu boxe de la care sînt intonate cîntece patriotice - maghiarii stau în fața cimitirului și se roagă în ungară, iar grupurile de români încearcă să rupă cordoanele de jandarmi pentru a ajunge la ei” (…) ,,înspre maghiari au fost aruncate și pietre”. Asta nu scrie Magyar Hirlap, ci agenția „română” Hotnews! ,,Un grup de români a intrat prin spatele cimitirului și s-a urcat pe gard, de unde a început să lovească maghiarii cu steaguri și să-i scuipe, strigînd «Marș afară», «Marș la Budapesta»” (…) ,,Un grup de români a rupt poarta cimitirului și aruncă din interior cu obiecte spre grupul de maghiari”, (…) ,,unii dintre românii aflați în cimitir au rupt cruci și le-au aruncat afară”. Evident, totul este o minciună – pentru că dacă un singur (etnic) maghiar ar fi fost lovit, imaginea cu el ar fi făcut înconjurul lumii - iar presa mondială de mare audiență ar fi umplut paginile cu declarațiile lui, relatări dramatice, pe modelul Tîrgu Mureș 1990. Nu, românii nu au agresat pe nimeni, s-au abținut de la violențe… deși, sincer, a fost o minune, pentru că nu știu cui nu i s-ar fi urcat sîngele la cap?! Chiar îi scriam unui amic: oare ce s-ar fi întîmplat dacă maghiarii ar fi încercat să facă așa ceva rușilor - eventual naționaliștilor ,,Lupii nopții”, durii aceia care pleacă în caravane interminabile de motociclete pentru a omagia eroii Rusiei în toate țările pe unde au murit… Românii s-au comportat exemplar, în ciuda provocărilor evidente! Și, atenție la ticăloșia supremă a agenției respective – scrie că românii dădeau cu pietre, înjurau și scuipau, rupeau cruci etc., ei bine, ,,un sobor de preoți români a intrat în cimitir pentru o slujbă religioasă”. Adică scena scoasă parcă din incursiunile hunilor era sub ,,egida” preoților, adică… uite ce încurajează Biserica Ortodoxă.

(Nu, greșeală – hunii nu sînt strămoșii românilor, ci ai maghiarilor, care nu de puține ori, în istorie, au dat dovadă că sîngele apă nu se face… din păcate și în sens rău!); și, culmea, așa cum scriam și în editorialul ediției trecute, se fac asocieri stupide între vizita Papei – descrisă în termeni laudativi absoluți – și vinovății care se inventează Bisericii Ortodoxe. De fapt, ce mă mai mir, dacă în fruntea Opoziției politice și civice (stradalmediatice) actuale sînt persoane care au insultat și acuzat în fel și chip BOR, mergînd pînă la prezentarea instituției fundamentale a spiritualității românești ca un factor de regres, de corupție, de înapoiere etc.

Paranteză: alt exemplu de nesimțire și jignire pentru România, la vizita Papei: chiar la ceremonia beatificării preoților greco-catolici victime ale regimului concentraționar al anilor ’50, în spatele MS Margareta – Custodele Coroanei era așezat, la doar două scaune, ,,Taica Lazăr”, fostul procuror general, cel care a patronat și apărat atîtea abuzuri ale ,,justiției”! Deci un procuror cu un trecut dubios într-o etapă a instrumentelor de forță comuniste a fost așezat în spatele – și în același cadru de imagine! - cu reprezentantul unei instituții istorice a României! Cine s-a ocupat de protocol? Biserica Catolică din România? Nu m-ar mira, pentru că am văzut atitudinea ,,rezistentă” a părintelui Francisc Doboș, purtătorul de cuvînt!...

Să nu uităm: și în cazul Bisericii Catolice, dar mai ales în cazul maghiarilor, multe scuze ar trebui cerute românilor – nu să fie trași de urechi și chiar umiliți! Nu NOI am venit peste unguri – și nici nu le-am schimbat numele ori religia, timp de sute de ani! Nu NOI, cei din est, am tot încercat să le schimbăm altora religia!... Că au fost episoade dictate politic, în nebunia de după al II-lea război mondial - dar … unde nu a fost nebunie în acele vremuri și cum se pot compara nici două decenii cu… veacuri?!

Europa și ,,lumea civilizată” vor să ne uităm istoria – și grav e că și reușesc asta! Cei care încearcă să facă altfel, să spună că avem o demnitate națională, o tradiție în a da valori autentice și eroi, că am avut de multe ori un cuvînt de spus – aceia sînt ,,extremiști”, ,,comuniști”, ,,oamenii rușilor”, mai nou sînt tratați drept ,,imbecili”, asta pe multe site-uri și pagini de „socializare”. Oare de ce se vrea ca ,,Diaspora” să aibă cel mai greu cuvînt de spus? Pentru că ei sînt cel mai ușor manipulabili, se profită de frustrările lor, de orgoliul prostesc de care de multe ori dăm dovadă – și de lipsa de patriotism care devine molipsitoare! Dovada e că sîntem singura țară europeană fără naționaliști sau suveraniști în Parlament, iar tentativa PSD de achiesare la idei de acel gen a fost rapid și demonstrativ încătușată! În schimb, „diaspora”, cu al său ,,număr de înmatriculare”, dă tonul! Și e susținută de ,,parteneri”, la fel cum toate curentele anti-naționale sînt bune, pe cînd tot ce-i românesc e rău! Ne „scoate din Europa”! Europa? I-am văzut pe acei români ,,europeni” mergînd la vot, la ambasade, în șlapi, maiou și șort! Atîta respect au pentru ambasada – deci, pentru țara lor! Am văzut filmări cum încercau să spargă ușa Ambasadei din Haga!... Faceți o selecție de mesaje din Diaspora, de pe ,,mediile de socializare”, să vedeți limbaj! Așa ceva, vă spun sincer, nici la meciurile de pe Giulești nu auzeam! Da, ei sînt produsul ,,Europei”, ca ei trebuie să devenim și noi! Ca s-o ducem bine, desigur!

Apropo de imaginea minunată a României în lume – ultima bombă e că România nu a mai primit statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. Din 1962 am avut, o dată la 14 ani, acest statut: 1962 (Dej), 1976 (Ceaușescu), 1990, 2004… și punct! Ne-a luat locul… Estonia! Țară cu nici 2 milioane de locuitori! Să fi contat decizia bizară cu mutatul ambasadei la Ierusalim? Să fi contat permanentele scandaluri interne, cu extindere internațională? Să fi contat orientarea unilaterală către SUA și NATO, slugărnicia față de polul american, dar și proasta relație cu Estul, prin atitudinea distantă și contondentă față de Rusia și China, membri permanenți în Consiliul de Securitate? Rezultatul votului: Estonia a avut 132 de voturi, iar România 58! Poate spune Guvernul că nu e vinovat? Sau Iohannis? Clar, nu! Și, totuși, așa vor spune! Iar ,,talibanii” lor îi vor crede! Asta e ,,România europeană”! Țara umilită de unguri la ea acasă, și de Estonia pe plan internațional! ,,Jos Ceaușescu, jos comunismul!”, va striga ,,diaspora”, iar noi trebuie să zicem ca ei, că sînt mai ,,europeni” ca noi, sînt un exemplu, ei ,,duc greul și trimit bani acasă”, cum zic canalele pro-occidentale. Cum să ne gîndim la perioada în care României i se întindea covorul roșu la Casa Albă, la Buckingham sau la Kremlin?

P.S. Sînt curios: cît va mai rezista Eminescu? Punem prinsoare că în următorii 5 ani vor fi condamnate public multe dintre textele lui?

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe decizia de validare a alegerilor europarlamentare, că deja se fac planuri și strategii pentru prezidențiale. USR anunță că va participa singură la acest scrutin, declarație făcută, parcă, în ciuda lui Ludovic Orban, șeful PNL, care s-a simțit destul de nesigur atît pe el, cît și pe posibila victorie a lui Iohannis pentru un nou mandat. PSD este în degringoladă. Dacă înainte de a fi închis, Dragnea i-a desemnat pe Tăriceanu sau pe Firea pentru Cotroceni, după ascunderea lui la Rahova pentru cîțiva ani, cei care conduc acum PSD au viziuni diferite. Unii o susțin pe Olguța Vasilescu, alții pe Liviu Pleșoianu sau pe Gâdea de la Antena 3, în timp ce în spatele ușilor închise se ascut topoarele care vor fi folosite la următorul Congres. Oricum, se pare că Liviu Pleșoianu e decis să meargă chiar și singur spre Cotroceni. În ceea ce îl privește pe liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, acesta a înțeles că timpul lui a trecut. Ce este, însă, foarte interesant este anunțul lui Viorel Cataramă de a candida, un ,,dreptaci” autentic, după părerea mea, poate cel mai îndreptățit liberal să acceadă la Cotroceni.

Nu știm, dar putem să intuim că pentru USR-PLUS candidat are să fie Cioloș, asta pentru că, dintre toți, el are cea mai mare notorietate. Și oricum, modul lui ,,funcționăresc” are să fie expus de către partidul care cică salvează România, pentru că sigur va da mai bine la electorat decît Barna. Din partea PNL va fi propus Klaus Iohannis, dacă nu cumva vor veni alte directive din afară. Nu știm, poate că francezii și nemții vor dori să aibă același candidat la Cotroceni, așa că se va da cu banul.

Pe lista candidaților pentru titlul de ,,cel mai important om în stat” mai sînt și alții, unii deja și-au anunțat prezența, și mă refer aici la două personaje politice care, cumva, cred că au făcut un pariu referitor la cine o să culeagă mai multe voturi. Primul este un independent, Florentin Pandele, soțul Gabrielei Firea Pandele, care a anunțat că intră în cursa pentru Cotroceni. Cel de-al doilea este un fost deputat PSD, actualmente președintele partidului generalilor - Neamul Românesc, Ninel Peia. Mai sînt vehiculate și alte nume în media, fie că este vorba de Dan Puric, fie președintele Academiei Române, Ioan Pop. Cam asta e oferta care circulă acum pe piață. Nu sînt nume noi, majoritatea sînt cunoscuți. Nu interesează pe nimeni, politicieni sau cetățeni, ca cel care ajunge Cotroceni să facă treabă. Nu! Românul a încetat demult să gîndească, acesta fiind un proces regresiv care a început pe data de 22 decembrie 1989, ora 13.00. Prin urmare, și anul acesta, în iarnă, dar și în următoarele sute de ani, românii vor vota mereu imaginea vreunui individ splicuit, fie că el are să fie președinte/guvernator sau doar un simplu deputat, și nu vor da doi bani pe ce va face acel individ acolo sus, cîtă vreme el, românul, este liber să-i dea m***e. La asta s-a ajuns, la o frustrare sexuală de magnitudine națională, am ajuns un neam în care înjurătura este mai puternică decît rugăciunea.

Sîntem o națiune în care prostia profundă s-a transformat într-o fudulie magnifică.

Vom da greș și acum, în decembrie 2019, așa cum vom da greș și în următorii ani. Vom da greș cu gîndul că cei care vin nu vor face ceva ca noi să fim mai liberi, să fim mai bogați. Nu! Dar tu, române, o să ai șansa să-ți verși frustrările sexuale, iar dorința ta de m***e are să fie asigurată pe viață, pentru că, în fapt, cam asta ai vrut. Vei alege iar o imagine, vei mai alege alte imagini și anul viitor, vei sta iar la cozi interminabile cînd vei vota în străinătate și vei înjura în voie, așa că știm deja ce are să fie. Nu trebuie să ne mai batem capul. În fond, votul este doar o formalitate și o dorință de a socializa violent acolo unde mulți sînt plătiți să o facă. Dar asta este o altă poveste.

Lăsînd la o parte modul sexual de abordare electorală, eu am convingerea că paradigma se va schimba doar cînd electoratul va vota ceva mai rațional. Cînd va alege să valideze un candidat care a plecat de jos, care a trăit în lumea din care alegătorul provine, care a suferit precum poporul, care îi înțelege perfect pe cei din mijlocul cărora a plecat. Pînă atunci, românul are să aleagă tot securiști sau fii de securiști. Persoane bogate din naștere sau personalități care sînt atît de departe de viața omului de rînd, încît nu vor înțelege niciodată suferințele celor de jos. (va urma)

RM

9

Vineri, 14 iunie 2019

File de istorie • File de istorie Regina Maria a României (2) - 81 de ani de la trecerea în eternitate „Și tu, Cotroceni, lăcaș iubit, cămin orînduit după gîndurile mele, casă care cunoști glasul copiilor mei, grădină unde alergau odinioară piciorușele lor... – scria Regina Maria în mesajul ei emoționant, după plecarea în refugiu, la Iași. Cotroceni, te-am părăsit fără a spune o vorbă celor lăsați să te vegheze, nemaiaruncînd decît o privire spre odăile care adăposteau mîndria mea.

Am avut tăria să-i zîmbesc bătrînului servitor, care se uita la mine înspăimîntat, parcă înțelegînd că tăcerea mea ascunde un adevăr grozav... Te-am părăsit. Și unul singur, da, unul singur a primit oftările mele din urmă, dar acela era atît de mic, atît de tăcut, că în veci nu va spune aceea ce mama lui i-a murmurat în ceasul plecării.

Era seară. Umbrele pătrundeau în biserică și cu ele am intrat și eu în sanctuarul unde grămezi de flori albe împrăștiau miresme. Aici, lîngă mormîntul așa de curînd închis, mi-am smuls masca ce purtasem ziua întreagă și mi-am gemut durerea ființei plăpînde care zăcea sub

lespezi... I-am mărturisit că plec, că mă duc și nu știu cînd mă voi întoarce... L-am rugat să mă ierte că-l părăsesc, să ierte pe mama lui că se duce cu ceilalți cinci și că-l lasă pe el, cel mai mic din toți, îl lasă singur, în voia celor care grabnic vor lua în stăpînire locurile atît de scumpe nouă.

Cum plîngeam acolo, în singurătatea deznădejdii, mi se părea că aud glasul armatelor care se apropiau și, înfiorîndu-mă, am înțeles că erau soldați de-ai noștri care cu piepturile lor făceau zid în jurul căminului nostru amenințat. M-am gîndit atunci la toți cei care aveau să mai cadă, înainte ca dușmanul să poată trece acest prag sfînt, și cu jale mi-am dat seama că nu voi mai fi lîngă ei, să le leg rănile, să-i mîngîi în suferință...

Poate așa a fost să fie: trup din trupul meu să rămîie în pămîntul capitalei noastre, chiar și după despărțire.

Destinul a vrut ca pe cel mai tînăr dintre copii să mi-l las supt pietrele reci ale unei biserici de acolo. Și, poate, Dumnezeu mi l-a luat numai ca semn că tot acest chin și jertfă nu sînt decît o furtună trecătoare. Și de vreme ce

200 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu (1819 – 1852), istoric, economist, doctrinar militar, om politic, diplomat, democrat-revoluționar, strălucit fruntaș al generației pașoptiste (1) Nicolae Bălcescu s-a născut la 29 iunie 1819 în București și a murit la 29 noiembrie 1852 la Palermo.

Tatăl său, Barbu (Bărbuceanu) Petrescu era de origine modestă. Moștenise de la părintele său, Petre, care era căpitan de seimeni, o mică suprafață de vie. Mama lui Barbu, Maria, avea ca părinte pe popa Dima zugravul, un adevărat artist, care împreună cu alți meșteri a pictat schitul Balamuci (jud.

Ilfov). Barbu a luptat mult să urce pe scara socială. Obține rangul de pitar (probabil în 1789), apoi de logofăt (diac) pe lîngă isprăvnicat.

Barbu copiase un codice cuprinzînd fragmente din cronografe și cronici.

Mama lui Nicolae Bălcescu, ,,serdăreasa” Zinca Petrescu, avea o origine aleasă și o stare materială mult mai bună. Era strănepoata postelnicului Mihail Băbeanu, ctitor al Bisericii Ceauș David (Icoanei) din București. Tatăl Zincăi, pe nume Tănase, era fiul preotului Necula din Bălcești (pe Topolog). Este mai întîi postelnicel, apoi zapciu în plasa Topologului și în sfîrșit polcovnic, în fostul județ al Săcuienilor (1779). După această dată se stabilește în București. Se căsătorește cu fiica lui Stoian Pavel și a Bălașei Băbeanu, Ecaterina. Zinca moștenește de la părinți o frumoasă avere. Barbu Petrescu și Zinca Bălcescu au avut cinci copii: Costache (n. 1813), Maria (n. 1817), Sevastița (n. 1818), Nicolae (n. 1819), Barbu (n. 1824). După căsătorie, Zinca și-a păstrat numele de fată, și pe soțul ei îl numea Barbu pitarul, sau chiar Barbu Bălcescu. Iar copiii și-au luat numele de la mamă. După căsătorie, Barbu devine vameș în județul Dolj (1820), dar în împrejurările critice ale anului 1821 nu poate strînge sumele legiuite și e nevoit să fugă peste munți împreună cu soția și copiii. Acest fapt îi creează mari probleme financiare. La moartea lui (1825), Zinca trebuie să depună mari eforturi materiale pentru a salva situația și se ocupă direct de educația fiilor săi.

Copilăria și tinerețea lui Nicolae Bălcescu au cunoscut un cadru revoluționar, marcat de anii 1821 și 1848. La 7 ani, Nicolae Bălcescu învăța carte grecească de la un arhimandrit grec, care îi preda lecții acasă.

Primii cinci ani, a învățat astfel în cadrul familial, sub directa supraveghere a Zincăi Bălcescu. La 13 ani, Bălcescu începe instruirea organizată, devenind elev

al Colegiului Sfîntul Sava (1832). Ca elev la Colegiu se manifestă în chip strălucit, obținînd, în cei trei ani de studii, rezultate excelente. Reușește astfel să încheie cu succes cursurile (vara anului 1835). De atunci încetează învățătura în cadru organizat, dar ca autodidact își perfecționează necontenit cunoștințele.

Stăpînește bine limbile latină, greacă, franceză, germană, engleză. Își întregește pregătirea în domeniul filozofiei, cu profesorul Eftimie Murgu.

Nicolae Bălcescu ajunge, astfel, unul dintre cei mai învățați intelectuali ai Munteniei.

Moartea timpurie a tatălui său, încercările Zincăi Bălcescu de a recupera averea risipită, îl aduc pe Nicolae Bălcescu într-o situație materială precară. Din acest motiv, el trebuie să reînceapă studiile și să ceară angajarea sa în cadrul oștirii Țării Românești (13 iunie 1838). Este repartizat la Escadronul III cavalerie (8 iulie 1838) cu gradul de iuncăr. În noua calitate, Nicolae Bălcescu s-a preocupat de instruirea militară, dar mai ales de pătrunderea ideilor înnoitoare ale epocii în rîndul oștirii. În august 1838, Alexandru Ghica, după ce a inspectat Regimentul 3 infanterie, s-a declarat mulțumit de pregătirea soldaților și a decis înființarea unei școli destinate ostașilor (prima de acest fel), în clădirea cazărmii de la Dudești. Nicolae Bălcescu a devenit profesor la această școală, menită să-i învețe carte pe soldați în timpul satisfacerii stagiului militar. Domnitorul înființează apoi altă școală ostășească (1839), în cazarma Alexandria, din Dealul Spirii, unde probabil a predat și Nicolae Bălcescu.

Tînărul Bălcescu participă apoi la mișcarea condusă de D. Filipescu (1840). Caracterul revoluționar al acestei mișcări îl supără pe domnitor, motiv pentru care membrii acesteia sînt anchetați. Bălcescu este trimis la arestul militar al Djurstvei (mahalaua Gorgani) (oct. 1840 – febr.

1841). Apoi în beciul Agiei, unde a stat 4 luni (7 martie – 7 iulie). Este transferat la Mărgineni, unde este ținut mai bine de un an de zile, iar din cauza condițiilor de detenție se îmbolnăvește. Este grațiat de Alexandru Ghica printrun ofis (18 aprilie 1842).

După eliberare, Nicolae Bălcescu pune bazele societății revoluționare Frăția, împreună cu Ion Ghica (1843). Din această perioadă începe prietenia cu Luxița

Mircea a rămas zăvorît aici, așteptînd întoarcerea mea, negreșit va trebui să mă întorc.

Cînd a murit el, poporul credea că Dumnezeu mi-a cerut jertfă copilul pentru ca, în curata-i nevinovăție, să apere în ceruri dreptul pămîntului părăsit.

Așa să fie! Căci eu cred în ziua întoarcerii, în ceasul biruinții, eu cred că sîngele vitejilor noștri n-a fost vărsat în zadar. Într-o zi, brațele tale se vor deschide largi, ca să ne primească, o, capitala noastră! Steaguri vor fîlfîi la ferestrele tale, străzile îți vor fi așternute cu ramuri, și acei pe care îi vei îmbrățișa nu vor mai ști dacă inimile lor se vor frînge de durere ori de bucurie.

Este în puterea lui Dumnezeu ca eu, Regina voastră, să împărtășesc cu voi acest ceas solemn. Dar cer poporului meu să-mi îndeplinească o singură dorință: dacă nu îmi va fi dat să intru odată cu voi în cetatea noastră scumpă, duceți toate florile, pe care mi le-ați dat mie, la altarul unde-i culcat copilul meu, risipițile pe mormîntul lui, grămădiți-le, umpleți biserica întreagă de flori, pentru ca acela, care atîta vreme a fost singur, să aibă și el o parte din praznicul vostru de bucurie (Februarie 1917, Regina Maria a României)”.

Sfîrșit

Florescu, al treilea din cei zece copii ai marelui agă Iordache Florescu și ai Anicăi Șuțu, prietenie care va dura toată viața. În acest an, Nicolae Bălcescu devine membru al Societății literare care se va transforma (1845) în Asociația literară a României, avînd ca secretar pe Nicolae Bălcescu. În anii 1843-1846 întreține relații strînse cu fruntașii revoluției din Principate: în Moldova, în primul rînd, cu Kogălniceanu, în Transilvania cu Gheorghe Barițiu, care conducea Gazeta de Transilvania, la care va colabora și Bălcescu. Luptă și pentru Propășirea de la Iași, care nu va rezista mult, deși era publicație comună a românilor din Moldova și Muntenia. Împreună cu profesorul transilvănean August Treboniu Laurian, pune bazele publicației Magazin istoric pentru Dacia (1845). Urmărit de autorități, pleacă peste hotare (1846). Trece prin Budapesta și Viena (unde îi întîlnește pe Vasile Alecsandri și pe frații Eudoxiu și Alexandru Hurmuzaki), apoi la Paris. În capitala Franței, Nicolae Bălcescu își continuă cercetările în domeniul istoriei. El devine secretarul Societății Studenților Români. Îl întîlnim la Palermo (1 martie 1847), unde stă cîteva săptămîni cu Vasile Alecsandri și Elena Negri. Bălcescu merge la Neapole, unde cercetează biblioteca Muzeului Bourbon, și la Roma, la biblioteca Vaticanului, la Florența și Genova, la arhive. Se reîntoarce în Franța, unde își continuă activitatea de cercetare în bibliotecile pariziene. În scurt timp, se află pe baricadele revoluției care l-a detronat pe regele Ludovic Filip (februarie 1848).

Nicolae Bălcescu se reîntoarce în țară, unde participă la întocmirea programului revoluționar de la Blaj (mai 1848) și, la Islaz (iunie 1848), face parte din primul guvern provizoriu condus de mitropolitul Neofit, ca secretar. Nu va mai face parte și din al doilea guvern provizoriu, deoarece e trimis în misiune diplomatică la Constantinopol. După înăbușirea revoluției la București, Nicolae Bălcescu merge în Transilvania, pentru a mijloci împăcarea dintre Avram Iancu și Kossuth Lajos.

După organizarea unui comitet al emigrației române, strădaniile sale de la Paris (1849-1850) sînt susținute prin plecarea sa la Londra (1 ianuarie 1850), unde se întîlnește cu politicianul britanic Palmerston. Întors la Paris, situația bolii se agravează. La sfîrșitul lunii aprilie 1852, împreună cu sora sa, Sevastița Bălcescu, pleacă la Constantinopol. Se întoarce la Neapole și apoi la Palermo. O mențiune specială trebuie făcută în legătură cu prietenia lui Nicolae Bălcescu cu marele revoluționar și om politic al Italiei, Giuseppe Garibaldi. În Palermo, singur, părăsit, după ce-și manifestase dorința de a-și revedea prietenii și de a se întoarce în țară, moare la Hotelul Trinacria. Este îngropat la Cimitirul Capucinilor, după unele păreri, în groapa comună a săracilor. (va urma) MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

10

Vineri, 14 iunie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comemorare – 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Fotografie inedită: Eminescu, Veronica Micle, Caragiale și Vlahuță, în mijlocul unui grup de actori ,,Șansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare cu actori ai Teatrului Național, avîndu-l în prim-plan pe I.L. Caragiale. Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepțional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea și datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter și etaj, iar în partea dreaptă, turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ține în mînă un pachet, învelit într-un ziar, și un steag avînd pe el o emblemă”. (O introducere la articolul care urmează, realizată în redacția ziarului ,,Certitudinea”, nr. 30/2019.)

Explicație la fotografie. ,,Eminescu (1) este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie și mustața pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle (2). Cei doi cu bastoanele încrucișate din primul rînd sînt, în stînga, cu capul descoperit și tuns scurt, Caragiale (3), iar în dreapta, cu melonul în mîna stîngă, actorul Ștefan Iulian (4). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decît Eminescu) este Alexandru Vlahuță (5). În centru se află Artistizza Romanescu (6), iar jos, între Caragiale și Ștefan Iulian (i se vede doar capul), actorul Iancu Brezeanu, pe vremea aceea student (7). Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dîmboviței. În fund se vede «Hanul lui Manuc»”. ,,Decriptarea detaliilor. Interesant este grupul de personaje, bărbaţi, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea avînd la piept o cocardă. În prim plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic.

Analizînd detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă avînd următorul text: «Dumitru Ionescu». Pe steag se poate descifra: «Artă Muncă», probabil un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului – «Universul» – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfîrşit, judecînd după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii.

Coroborînd detaliile de mai sus, se poate localiza şi data scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţii Unirii, pe malul Dîmboviţei, după 1884.

Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: «Hanul lui Manuc». După cum aminteşte C. Bacalbaşa, «Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau» în vremea lui Eminescu. Cei ce ştiu cum arăta Dîmboviţa prin anii ’70 ai Secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile rîului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion. Legenda. Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se ştie că vechiul Hotel «Dacia» («Hanul lui Manuc», de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la Hotel «Dacia» s-a deschis noul «Teatru de Vară», directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rînduri de loji,

cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2.000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.

Dar cine sînt, oare, personajele din fotografie ? O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfîrşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tînărul actor Nicolae Soreanu, care, din cînd în cînd, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu. Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungînd astfel pînă în zilele noastre.

Personajele din fotografie. Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtînd pe cap o pălărie, în rîndul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu (1). Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (pînă la 5 mai 1889), succedînd lui C.I. Stăncescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar (în toamnă a înființat și «Fîntîna Blanduziei»), mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei «Lupta», a lui Panu.

În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtînd o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stînga poetului, se găseşte Al. Vlahuţă. Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Cargiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de Hotelul «Dacia». Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la «Hotelul Dacia». În prim plan, în rîndul întîi, se află I. L. Caragiale, avînd capul descoperit, «duelîndu-se» cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Acest Ştefan Iulian, care ţine în mînă o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, «O Noapte Furtunoasă». Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul.

Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din «O scrisoare Pierdută» şi al lui Ion, din «Năpasta», de I.L. Caragiale.

Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, «băiat de procopseală» în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfîrşit, în rîndul doi apar şi cîţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: «Dl. Goe», «Vizită» etc.

Ultima mărturie a unei iubiri fără egal Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel: «Mă pierd uitîndu-mă la tine / Cuprinsă ca de-un farmec sfînt….» («La un portret»). În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa fotografiilor atît de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani. Aceasta este, în cîteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.

Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora. În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal”.

DAN TOMA DULCIU, un nume de referință din ultima generație de exegeți ai vieții și operei lui Eminescu (Articol și fotografie preluate din ziarul ,,Certitudinea”, nr. 30/2019)

Notă: Din păcate, vechimea fotografiei, calitatea hîrtiei folosită de ziarul ,,Certitudinea”, precum și reproducerea obținută de noi, în redacția revistei, au făcut ca ilustrele personaje suprinse de fotograf acum 131 de ani să fie mai greu de recunoscut.

Pagină realizată de PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 14 iunie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (23)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (12)

Înainte de zborul lui în Anglia, Hess a mai efectuat alte douăzeci de zboruri de încercare. De două ori a încercat să atingă coasta Marii Britanii, dar a fost nevoit să facă cale-ntoarsă. Pentru fiecare din aceste zboruri, el a cerut informaţii meteorologice şi un ghidaj special. În atari condiţii, secretul lui Hess era secretul lui Polichinelle. Odată ajuns în Anglia, siguranţa de sine a lui Rudolf Hess dă categoric impresia că nu vorbea numai în numele său. Recitind cuvintele pe care le-a pronunţat în faţa interlocutorilor săi englezi, ajungi la convingerea, spune Raymond Cartier, ,,că el făcea propuneri, iar nu sugestii, că venea de fapt cu un mandat... Hitler era pe punctul de a ataca Rusia. El era conştient de riscul pe care şi-1 asuma acceptînd un război pe două fronturi.

Ideea de a determina Anglia să capituleze printr-un şantaj în stil mare se potrivea de minune cu spiritul lui machiavelic şi încrederea lui în inspiraţie”. James Leasor spune că astăzi pare aproape sigur faptul că Hitler ştia de tentativele lui Hess de a servi ca intermediar... Totul pare să arate că un singur element important al proiectului lui Hess nu a fost cunoscut de Hitler: data plecării. Acest fapt ar explica scrisoarea lui Hess şi, de asemenea, afirmaţia făcută de Hitler în faţa lui Pintsch că, în acel moment al desfăşurării războiului, zborul putea fi „o escapadă cît se poate de riscantă”. Două dintre încercările lui Hess dăduseră greş, şi cotropirea Rusiei urma să aibă loc peste cinci săptămîni. Hitler ştia mai bine decît oricine că „timpul pentru negocieri era foarte scurt”.

La cîtva timp după plecarea lui Hess, Hitler s-a dus la doamna Elsa Bruckmann, soţia unui editor din München, care tocmai murise, unul din primii adepţi ai lui Hitler. Hitler i-a adresat condoleanţe şi după aceea i-a spus melancolic: – Şi eu, la rîndul meu, am pierdut singurele două fiinţe apropiate, de care eram sincer ataşat: doctorul Todt a murit, iar Hess s-a depărtat de mine.

Doamna Bruckmann, care-şi permitea să vorbească în mod deschis cu führerul, i-a reproşat atunci faptul că îngăduia să se spună că Hess ar fi fost nebun.

Hitler i-a răspuns foarte calm: – Ceea ce ţi-am spus acum – şi numai dumitale – despre adevăratele mele sentimente, nu-ţi este oare de ajuns?.. *** Condamnaţii de la Nürnberg, cei care scăpaseră de la moarte, au fost duşi la închisoarea de la Spandau. În 1947 erau nouă la număr. Au fost eliberaţi unul cîte unul.

Speer, cel din urmă, avea să fie eliberat în 1966. Rudolf Hess avea să rămînă singur.

Ciudata moarte a lui Mussolini (1) „În servieta neagră a lui Mussolini, un plic pe care e scris: D-lui WINSTON CHURCHILL”.

Era într-adevăr un pictor cu totul neobişnuit. Asta se petrecea prin august 1945. Localitatea Moltrasio de pe malul Lacului Como fusese transformată într-un adevărat bastion. Niciodată, nici în cele mai crîncene zile ale războiului, nu fuseseră masate acolo atîtea trupe.

Oameni din armata lui Anders, americani din Military S, poliţişti de la Special Branch din Scotland Yard... Toate acestea ca să asigure paza unui pictor amator. Trebuie însă să adăugăm că pictorul se numea Winston Churchill.

Recent, contele Richard de Grandmaison, unul dintre cei mai buni cunoscători în materie de diplomaţie secretă, a vorbit de „fişierul paralel” alcătuit de generalul Vittorio Gamba, şeful Serviciilor italiene de Informaţii din timpul celui de-al II-lea război mondial. Printr-o coincidenţă curioasă, generalul Gamba a murit aproape în acelaşi timp cu sir Winston Churchill, în ianuarie 1965. Gamba manifestase interes faţă de cele două pelerinaje ale lui Churchill pe malurile Lacului Como.

Căci au fost două: primul în iunie 1945, iar al doilea în august. Observîndu-1 cu atenţie, Gamba făcuse următoarea constatare:

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (4) II. Mecanisme utilizate pentru mărirea aportului cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice la progresul vieţii generale (2)

De asemenea, prognozele de dezvoltare a științei și tehnologiei: 2) Precizau pentru fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnologiei, în proporţii însemnate, cercetări care vizau descoperiri ştiinţifice şi invenţii fundamental noi şi estimau pe baze riguroase alternative previzibile pentru întregul ciclu: idee-cercetare-asimilare-producţie.

Dimensionarea şi orientarea descoperirilor porneau de la necesitatea înscrierii economiei naţionale, într-o perioadă cît mai scurtă, în ritmul dezvoltării forţelor de producţie şi al progresului ştiinţific şi tehnic internaţional, de la cerinţele participării active a ţării, cu forţe proprii, la revoluţia tehnico-ştiinţifică mondială; 3) Fundamentau şi prefigurau dezvoltarea fiecărui domeniu al ştiinţei şi tehnologiei în mod normativ, pornind de la obiectivele şi nivelurile economico-sociale necesar a fi realizate în perioada cercetată. La susţinerea şi stabilirea nivelurilor normative se aveau în vedere stadiul şi tendinţele previzibile de dezvoltare economicosocială din diferite ţări, cu precădere din cele avansate economic, în relaţia lor strînsă cu stadiul şi tendinţele de dezvoltare a ştiinţei, tehnologiei şi progresului contemporan, în mod deosebit volumul, structura şi nivelul înnoirilor tehnico-ştiinţifice pe baza cărora ţara putea realiza saltul economic şi social urmărit; 4) Defineau şi indicau strategia specifică pentru

fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnologiei în parte în mai multe variante, astfel ca organele competente să poată lua cele mai eficiente decizii politice strategice.

La selectarea şi definitivarea acestora se ţinea seama de necesitatea stabilirii soluţiilor tehnico-ştiinţifice care corespundeau cu realităţile naţionale şi pe plan mondial, cu condiţiile şi posibilităţile concrete de realizare şi de aplicare actuale şi de perspectivă, pentru a asigura valorificarea într-un grad ridicat a resurselor şi rezervelor de care se dispunea, o susţinută dezvoltare a întregii vieţi economice şi sociale a ţării.

Prognozele elaborate pînă în anul 1978 au constituit fundamentul programelor şi planurilor cincinale şi anuale de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic, ca secţiuni distincte ale programelor şi planurilor de dezvoltare economicosocială a României, elaborate de C.S.P. Ele au stat, în acelaşi timp, la baza elaborării Programului-directivă de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic în perioada 1981-1990 şi direcţiile principale pînă în 2000, a Programuluidirectivă de cercetare-dezvoltare în domeniul energiei pe perioada 1981-1990 şi orientările principale pînă în anul 2000, a unor programe speciale de cercetare, proiectare, producţie în diferite ramuri şi domenii ale economiei, cu deosebire în cele cu rol determinant în întărirea independenţei şi forţei economice a ţării, în contextul evoluţiei economiei mondiale şi al relaţiilor tehnico-economice şi ştiinţifice internaţionale.

După 1978, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, în cooperare directă cu instituţiile

– Părea că bătrînul Churchill se comportă ca un pelerin plin de curiozitate, dar de multe ori sub aceste aparenţe se ascundea un cercetător înfrigurat.

Ce căuta deci „pictorul” Winston Churchill pe malurile Lacului Como? Chiar acolo unde, cu două luni în urmă, Mussolini fusese împușcat de un partizan comunist. Dacă lui Churchill i s-ar fi părut că lacurile italiene sînt cele mai indicate ca sursă de inspiraţie pentru el, ar fi putut să aleagă Lacul Maggiore sau Lacul Garda. Dar nu, el a ales tocmai Lacul Como.

De ce?

N-ar fi oare cel mai bine să urmăm exemplul lui Churchill şi să întreprindem o anchetă proprie?

Moartea lui Mussolini a dat loc unor interpretări cu totul contradictorii. Un fapt este cert: Comitetul italian de eliberare naţională, după ce a refuzat în mod categoric să accepte execuţia ducelui, a sfîrşit – cel puţin în mod tacit – prin a fi de acord cu execuţia lui sumară. Din ce motiv? Oare acesta să fi fost misterul pe care voia să-1 dezlege Churchill? Sau altul? *** În încăperea spoită cu var, ocupată în întregime de un pat uriaş din lemn de nuc, colonelul Valerio stă faţă-n faţă cu un om îmbătrînit, cu capul ras, îmbrăcat cu nişte lucruri ce constituiau părţi disparate ale uniformei militare. Este Benito Mussolini. Aşezată pe pat, cu picioarele înfăşurate într-un pled alb, o femeie tînără, brună, de vreo treizeci de ani, priveşte scena cu nişte ochi mari lucitori, plini de spaimă. Numele ei e Clara Petacci.

Cinci minute mai tîrziu, soţii De Maria, proprietarii fermei – o căsuţă destul de mizeră – în care Mussolini îşi petrecuse noaptea împreună cu amanta lui, i-au văzut cum coboară povîrnişui plin de pietre ce duce spre tîrguşorul Bonzano. Vremea era frumoasă, o „adevărată zi de primăvară”.

Ceva mai încolo aştepta un „Fiat 1100” de culoare neagră, cu număr din Roma. Fostul dictator şi tînăra femeie se urcară în el. Maşina a pornit. (va urma) ALAIN DECAUX economice centrale de stat, cu institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe şi institutele de specialitate, a elaborat noi prognoze şi noi programe pe ramuri ştiinţifice şi tehnologice (pornind de la cele întocmite anterior) pentru perioada pînă în anii 20002010 (2020). Acestea - în tematica lor de ansamblu - au concretizat 5.093 de obiective de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică de interes naţional şi mondial, repartizate pe 22 de domenii mari de activitate: chimie şi petrochimie, industrii miniere şi de petrol, geologie, energie electrică şi termică, energetică nucleară, industrie metalurgică, industrie de utilaj greu, construcţii de maşini, industrie electrotehnică, metrologie şi controlul calităţii produselor, industrializare a lemnului şi materialelor de construcţii, industrie uşoară, industrie alimentară, construcţii, transporturi, agricultură, silvi­ cultură, gospodărire a apelor, matematică, biologie, ocrotirea sănătăţii, învăţămînt şi pregătirea cadrelor.

Prin tematica de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în general, cu deosebire prin obiectivele tehnico-ştiinţifice de interes naţional şi mondial, se urmăreau, în principal, următoarele trei scopuri: 1) dezvoltarea accentuată a cercetărilor fundamentale în direcţiile de pionierat şi în cele cu caracter aplicativ imediat, care creau baza necesară creşterii nivelului tehnic şi eficienţei producţiei; 2) asimilarea accelerată prin eforturi proprii a realizărilor de vîrf ale ştiinţei şi tehnicii, restructurarea progresivă a producţiei şi promovarea în ritm accentuat a progresului tehnicoştiinţific; 3) creşterea competitivităţii producţiei pe pieţele mondiale, reducerea dependenţei de importul de tehnică străină, extinderea exportului eficient de tehnică românească în terţe ţări ale lumii. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (19) Statul romn i cultura naional (7) Casele memoriale – purtătoare ale unui tragic destin istoric În cuprinsul acestui serial jurnalistic – dincolo de speța literară vizibilă – pentru a înțelege mai profund contextul istoric în care se desfășoară acțiunea prezentată, am făcut apel la documente din arhivă sau provenite din alte surse de documentare, cu ajutorul cărora am ilustrat și susținut, în același timp, filonul istoric inițial. În acest mod s-au petrecut lucrurile întrunul din cele mai favorabile momente ale unei vizite de documentare pe teren – acela în care am pășit în incinta unui muzeu sau case memoriale, după caz acel perimetru sacru, încărcat cu aura unei Istorii care nu ne lasă să dăm uitării trecutul nostru, indiferent sub ce auspicii politice s-a înscris acest trecut.

Muzeul (personalizat) sau casa memorială, putîndu-se înscrie în toate domeniile de activitate (istorică, literară, muzicală, artă plastică, artă populară, tehnică, sportivă etc.) – prin conglomeratul de obiecte și aparate, de diferite însemne private, lăsate moștenire de cel (cei) în cauză – devin o ,,ladă” națională, păstrătoare de valori inestimabile, un fel de zestre genetică a poporului nostru, din care, noi, moștenitorii – buni sau răi – ne bucurăm de două posibilități imense, în toate cazurile de acest fel: cunoașterea acestui trecut, și perpetuarea zestrei acestuia. Găsindu-ne în această ipostază esențială – în raport cu poziția noastră în societate, aceea de organizator și păstrător al acestor valori, sau de beneficiar (în calitate de vizitator) al acestora - avem parte de răspundere și de bucurie, primind laurii strădaniei sau oprobiul societății. În episoadele anterioare ale serialului de față, neam întîlnit – am putea spune – într-o galerie națională – cu muzee și case memoriale care ne-au rămas la suflet, memoria afectivă plasîndu-ne, mereu, în locul privilegiat, oferit de obiectivul vizitat. Nu vom putea uita – n-avem cum! – Muzeul Unirii, din Iași, Muzeul Național de Artă ,,Ion Irimescu”, din Fălticeni, Casa Memorială ,,Gerge Enescu”, din comuna George Enescu, Casa Memorială ,,Nicolae Labiș”, din Mălini, Complexul muzeal ,,Liviu Rebreanu”, din Tîrlișua (azi comuna Liviu Rebreanu), Muzeul Răscoalei țărănești de la 1907, din Flămînzi, Muzeul Grăniceresc din Năsăud, și altele, ale căror nume le vom pomeni cu alt prilej.

Aceste muzee și case memoriale nu sînt niște entități anonime, și nici private. Aflîndu-se sub statutul conferit de o instituție a Statului Român, aceste veritabile oaze de cultură și de educație (vizuală și spirituală), funcționează după un regulament oficial, în subordinea altor instituții, de nivel superior, fie că se cheamă comună, județ sau regiune geografică a României, mergînd pînă la minister. Deci – fără

Invitație la Mărțișor

Casa și mormîntul soților Tudor și Paraschiva Arghezi laitmotivul ,,deci” nu se poate nuanța subiectul – un anumit for superior – nu contează treapta pe care este așezat – răspunde (cred că am greșit începutul enunțului), ar trebui să răspundă, de îndeplinirea funcției pentru care a fost creată respectiva instituție de cultură. Cum răspunde? Desigur – la modul figurat este nominalizată instituția, ca atare, dar, la propriu, cine trebuie să răspundă? – omul uns ca șef pe această felie de cultură și de speranță, ajungînd pînă la omul din capul Ministerului Culturiii și Identității Naționale.

Apropo – vă mai amintiți de numele cîtorva ștabi (adică miniștri) de la acest nivel? De unde, dacă nu au făcut nimic în sfera lor de serviciu, pentru a rămîne în memoria colectivă a românilor? La un moment dat, spre a-i aduce în fața ochilor și a verbului românului, spus la supărare, voi publica lista tuturor miniștrilor Culturii de după anul fatidic 1989.

Să nu deviem, însă, de la subiect.

Dacă numele vehiculate puțin mai sus, le pronunțăm oricînd cu inima deschisă – ele constituind coloana vertebrală a moștenirii noastre culturale – în ce mod să ne mai amintim de Sanctuarul poetului Octavian Goga, de la Ciucea, pe cale a fi închis și înghițit de lăcomia perversă a unor nepoți din partea Veturiei Goga (niște neica nimeni, spurcați la arginți nemeritați)? Nu dezvolt subiectul întrucît l-am avut – în mod particular – într-un episod anterior. Dar, l-am amintit, acesta fiind un ,,cartof fierbinte” în mîinile Ministerului Culturii și Identității Naționale, gatagata să frigă pînă la București. Și, pentru ca cireașa de pe tort să ne zăpăcească simțurile olfactive (a se citi – culturale), tot numele ,,poetului pătimirii noastre” a fost mozolit, cînd – cu un an în urmă, aflîndu-mă la Sibiu – am dorit să merg la Rășinari, unde știam că se află casa în care s-a născut, la 1 aprilie 1881, Octavian Goga, imobil devenit Casă Memorială.

Dar, stupoare! Deși era într-o zi și la o oră de vizită, casa de pe Ulița Popilor nr. 778, avea lacăt la poartă.

Păcat, mare păcat! Atunci mi-am amintit de numele actriței Ilinca Tomoroveanu, nepoata poetului, care, într-un interviu acordat unui cotidian bucureștean, spunea, printre altele, referindu-se la casa cu pricina: ,,Prin crăpăturile porților de lemn se zăresc cărări înghesuite în vegetația stufoasă care a năpădit curtea”.

Da, avea dreptate! Dar, cum să-l vedem și să-l percepem pe marele Octavian Goga ,,prin crăpăturile porților”? Mai ales că, așa cum reiese din același interviu, cheia se afla la artista-nepoată: ,,Tocmai pentru a-i păstra memoria și opera, în 1999 am înființat alături de alți descendenți și de cîțiva oameni de cultură din București, Sibiu, Cluj și Rășinari o fundație culturală care îi poartă numele, cu sediul la Rășinari, și a cărei președinte de onoare sînt”. De onoare, de neonoare, așa cum se întîmplă în multe

cazuri, cînd moștenitorii pun mîna pe avere, indiferent cîte funcții înființează (tot cu gîndul să ia bani de la Stat), pun obrocul peste tot, la suprafață rămînînd propaganda și vorbele... În acest mod, România rămîne fără Istorie, își pierde din rădăcinile ei primare, reducîndu-se la un numitor comun nemeritat, aplicat cu forța de niște oameni meschini – rude ale marilor personalități care își pierd uzul rațiunii, și le blochează sau le înstrăinează. De multe ori, așa cum s-a dovedit (dar faptul fiind consumat, hoția a rămas nepedepsită), nu puțini au fost identificați ca așa-ziși moștenitori!

Astfel s-au creionat unele destine tragice ale zbuciumatei noastre Istorii – cu acele cazuri cunoscute (sau nedocumentate), ducînd cu ele, în mormînt, legende și crîmpeie rupte din harta idealului românesc, așa cum, mai la vale, vom personaliza cazul unei Case Memoriale din București – a unui mare poet român – acesta fiind pe cale a-și schimba... proprietarul și destinația.

Pînă la abordarea cazului concret, de care, parcă îmi e și frică să mă apropii, atît de mult am bătut acele coclauri și i-am ascultat vorba răgușită a poetului – doresc să fac un apel la bucureșteni – și nu numai – invitîndu-i la Casa Poetului, atît cît... timpul (și Tribunalul) ne mai îngăduie!

Tudor Arghezi – pentru a treia oară la Tribunal!

Poet, prozator și gazetar – Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967) – a rămas înscris în Catalogul Literaturii Românești cu litere de aur, moștenirea sa literară, care include poezie, proză, jurnalistică, este copleșitoare, și încă lăsînd locul unor interpretări cu multe surprize. Limbajul poetic, adîncit pînă în fîntîna cu înțelepciune a poporului, a adus în poezia românească o inedită transfigurare a cuvîntului, fiecare rimă din versul arghezian devenind o subtilă provocare atît pentru cititor, cît și pentru criticul literar care a avut curajul să se aplece asupra scriiturii fostului diacon de la Mînăstirea Cernica.

Dincolo de opera sa literară, - în societate – Tudor Arghezi a trăit periculos, de multe ori – datorită unui simț critic ridicat la rang de conduită de viață – am putea spune că a trăit chiar pe linia care mărginea prăpastia de calea salvatoare. Din revolta interioară a poetului (,,Păcatul meu adevărat/E mult mai greu și neiertat./Cercasem eu, cu arcul meu,/Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria./Dar eu rîvnind în taină la bunurile toate/Ți-am auzit cuvîntul, zicînd că nu se poate”), mărturisită într-un ,,Psalm”, poetul răzvrătit a avut de suferit două condamnări. În 1919, a fost închis la Văcărești, pe motiv că, pe timpul în care Capitala țării era ocupată de trupele germane, în Primul Război Mondial, Tudor Arghezi colaborase cu articole la ,,Gazeta Bucureștiului” – oficiosul în limba română al ocupantului străin. A doua oară, în 1943 –

La Mărțișor s-a deschis sezonul cireșelor

Indicații spre Mărțișor tot sub furcile caudine ale unui război mondial, de data aceasta, cel de-al Doilea Război Monial – fiind condamnat pentru virulentul pamflet ,,Baroane”, publicat în ,,Informația zilei”, la adresa trimisului german la București, baronul Manfred von Killinger: ,,Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat (...) Începi să tremuri acum, căzătură. Așa s-a mai întîmplat cu toți cîți au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu.(...) Parcă ești un șoarece, scos din apă fiartă, de coadă, Baroane...”. În ambele condamnări n-a executat decît cîteva luni, de fiecare dată s-au găsit oameni de seamă ai momentului care au intervenit la oficialitățile zilei pentru grațierea poetului – Nicolae Iorga, respectiv Al. Tzigara-Samurcaș.

Anii au trecut, cele două conflagrații mondiale – deși au lăsat amprente morbide asupra omenirii – au început să fie uitate; Tudor Arghezi își doarme somnul de veci alături de doamna Paraschiva, în domeniul de la Mărțișor (de cîțiva ani li s-a alăturat și fiica, Domnica Mitzura). Cum rămîne atunci cu cea de-a treia dramă a poetului – cum și cînd a ajuns pentru a treia oară la Tribunal? Răspunsul are legătură directă – chiar una generatoare de efect – cu casa visurilor sale, casa și proprietatea de la Mărțișor.

Construită pe parcursul mai multor ani – după ce, în 1926, cumpără la periferia Bucureștilor (în Cărămidari) un teren viran și plin de buruieni, în suprafață de 17.250 m.p. – casa de la Mărțișor devine locul din care, peste 40 de ani, țîșnește la suprafață talentul marelui scriitor, închegînd o operă de o trăinicie de nezdruncinat. Înconjurată de o livadă de cireși, cu vie și cu prisacă – toate create de mîinile celui care ne-a lăsat aceste versuri semnificative: ,,Team ridicat pe-o coastă cu izvoare/ Și-mprejmuinduți liniștea cu aștri,/ Te las albind prin pomi din depărtare,/ Cuib fermecat, ca de cocori albaștri” (,,Inscripție pe o casă de țară”), oaza din viața lui Arghezi a devenit un măr al discordiei după moartea poetului, în special după 1989.

Povestea, cu rădăcini adînci, care ajung pînă în anul 1966, cînd Tudor Arghezi donează statului întreaga proprietate a Mărțișorului, se ramifică în zilele noastre, intrînd sub blestemul regimului revendicărilor, implementat după 1989. La un an după actul de donație (14 iulie 1967), poetul trece în lumea umbrelor, nebănuind epopeea care își începea aventura după decesul lui. După cîțiva ani, conform dorinței testamentare a scriitorului, în 1974, Mărțișorul devine Casă Memorială – cu funcțiile și deschiderea către public ce-i revin din acest nou statut. Locuința fiind o casă cu 18 camere, la care se adaugă dependințele (cea mai importantă fiind tipografia), după amenajările de rigoare, a intrat în circuitul bucureștean al muzeelor și caselor memoriale, constituind un reper destul de vizibil pe harta culturală a Bucureștilor. Parterul și etajul, plus tipografia ,,Biletelor de papagal”, te introduc în mediul intim al creației argheziene, dar și în aria privată a vieții de familie – cărți, documente literare, fotografii, lucrări de artă, reviste, mobilierul original – tot ce înseamnă universul în care a trăit și a creat Tudor Arghezi te copleșește și te îndeamnă la meditație.

Iată că, de un timp încoace, meditația asupra operei marelui scriitor s-a transformat într-un alt tip de meditație – cea urzită pe sălile Tribunalelor. În fapt, singurii urmași în viață ai scriitorului – copiii fiului acestuia, Baruțu – Mircea Toader Arghezi (Elveția) și Doina Elena Teodorescu Arghezi (România), au deschis acțiune în instanță, contestînd la Tribunalul din Arad, nu testamentul bunicului lor, Tudor Arghezi, ci pe cel al tatălui, Baruțu Arghezi! Cum de s-a ajuns la această cale întortocheată? O sumă de factori – obiectivi și subiectivi – au concurat la un adevărat conglomerat de erori și interpretări care au deschis o cutie a Pandorei, greu de controlat de acum înainte. Pentru a ne edifica, să încercăm o explicație, urmărind niște repere în timp.

1. 1966 – Tudor Arghezi (cu un an înainte de moarte) donează Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă proprietatea de la Mărțișor, donație cu sarcini – parterul să fie folosit de cei doi copii, Mitzura și Baruțu, iar obiectele din casă să rămînă pe numele descendenților săi.

2. În 1974, Baruțu se mută în Elveția pentru a-și îngriji fiul (Mircea) bolnav din naștere, rupînd legătura cu Mărțișorul.

3. De cînd a fost definită Casă Memorială (1974), Mărțișorul a fost administrat de fiica rămasă la București – Mitzura Arghezi – care s-a consacrat total bunei funcționări a acestui lăcaș de cultură, onorînd moștenirea lăsată de ilustrul său părinte. Amintindumi de multele activități organizate în preajma unor evenimente literare, cu participarea unor scriitori de renume (Corneliu Vadim Tudor, Ion Alexandru, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Alexandru Andrițoiu etc.), sau de șezători literare, cu prezența a zeci de elevi, în care, fosta deputată PRM, Domnica (Mitzura) Arghezi, ne lumina cu prezența ei activă, pot face diferența între ceea ce a fost și ceea ce este, în prezent, Casa Memorială ,,Tudor Arghezi” – Mărțișor!

4. Astăzi, cînd nici Mitzura nu mai este printre noi (aceasta neavînd urmași), lupta o poartă cei doi copii ai lui Baruțu – Mircea și Doina Elena. Demersul acestora pentru a intra în posesia Mărțișorului s-a lovit de un obstacol ridicat tocmai de părintele lor – Baruțu Arghezi, printr-o procedură neașteptată, care dă multă bătaie de cap juriștilor pe probleme de Cod de familie. Iată încurcătura: a) Testamentul lui Tudor Arghezi îi lasă moștenitori (în partea ce le revine) pe urmașii copiilor (părinții lor fiind decedați); b) Testamentul lui Baruțu (realizat cu o lună înainte de deces, pe cînd acesta se afla internat pentru boala Alzheimer, la Socodor), fără să mai socotim alte testamente anterioare, ceea ce crează un eșafodaj impropriu unei juste judecăți, o lasă ca moștenitoare pe soția sa, Melania.

5. Pentru ca încurcătura juridică să fie ca un șurub fără sfîrșit, a mai apărut – ca parte în proces

Interior de la Mărțișor

– Universitatea privată ,,Vasile Goldiș” din Arad!

Aceasta pretinde că deține, prin donație, conform ultimului testament al lui Baruțu, manuscrisele lui Tudor Arghezi! Cum s-a petrecut minunea? Printr-o legătură... medicală. În anul 2007, Baruțu a fost scos dintr-un spital din Lausane (Elveția), pe răspunderea soției, și internat la Socodor, lîngă Arad, într-un centru specializat pentru tratarea bolii Alzheimer – centru medical creat de aceeași Universitate ,,Vasile Goldiș”!

6. În luna mai a anului 2017, la Tribunalul de Pace de la Lausane erau așteptați toți moștenitorii lui Tudor Arghezi, prezenți fiind cei care se mai află în viață – nepoții Mircea Toader Arghezi, care locuiește în Elveția, și Doina Elena (fiica lui Baruțu, din afara căsătoriei, dar care este recunoscută) care locuiește la București, prin reprezentantul său legal.

Unii juriști contestă certificatul elvețian de moștenire, prin incompetență juridică, dar și prin negarea testamentului din 2009 al lui Baruțu, fapt demonstrat prin lipsa de discernămînt a acestuia (numai între 1994 și 2007, Baruțu ar fi avut 10 accidente cerebrale, cu urmări destul de grave).

După cum se prezintă situația, vom mai avea mult de scris și de acum încolo despre drama Casei Memoriale ,,Tudor Arghezi”, în fapt, despre drama operei acestui mare scriitor român, atîta timp cît – pînă la o hotărîre definitivă – cărțile lui Arghezi nu mai pot fi tipărite. Cine va cîștiga, în momentul de față nu putem anticipa: Statul român, nepoții lui Arghezi, soția lui Baruțu, Universitatea ,,Vasile Goldiș” din Arad? Sau mai pot apărea surprize – de pildă, din partea primului copil, născut în afara căsătoriei – Elizar-Lotar (în prezent decedat), recunoscut de Arghezi...

Pînă la un anume cîștig, cert este că, în prezent, pierde Cultura Românească, pierd iubitorii de literatură din România.

Pentru a-mi împrospăta memoria cu amintirea Mărțișorului arghezian, și a culege date noi despre ceea ce se întîmplă cu Casa Memorială de la Mărțișor, am mers duminică, 2 iunie a.c., pe fostul Deal al Piscului. Privită la suprafață, proprietatea de pe strada Mărțișor pare neschimbată – aceeași alee care ne poartă pașii spre vila cochetă, aceeași livadă cu cireșe roșii, parfumate (doar cu pomii mai uscați, și chiar mai răriți), aceeași grijă pentru ca incinta să arate ca un loc cu stăpîn, cu bun gospodar. Doar stupii erau goi și triști, lipsind zumzetul harnicelor albine, iar via părea a avea un rod sărac, îmbătrînită și ea de atîta așteptare. Am întîlnit doar patru vizitatori – 3 maturi și un copil – lucru care m-a întristat, gîndindumă la forfota copiilor cu care te întîmpina odată Raiul arghezian. Poate și de aceea unii se grăbesc să scape de această povară, constatînd lipsa de apetit a contemporanilor pentru o astfel de redută a culturii și spiritualității românești!

Ascultînd explicațiile muzeografului, doamna Marieta Rădoi Mihăiță – fostă jurnalistă la o publicație din Bacău – am desprins și din glasul dumneaei tristețea acelor săli populate doar cu amintirea poetului, dar lipsite de trepidația vie a vizitatorilor. Oricum, nici doamna muzeograf – care susține intrarea în drepturi a moștenitorilor lui Tudor Arghezi – nu ne-a lămurit asupra modului în care vor coexista două locuri distincte, din casă – parterul, care va reveni nepoților lui Arghezi, ca locuință, și etajul, care va continua să rămînă ceea ce este acum – Casă Memorială.

Pînă ne vom edifica asupra acestei enigme, să ne reamintim spusele lui Arghezi – ca pe o declarație pentru Mărțișor: ,,Mărțișorul e patria literaturii mele.

De acolo au ieșit CUVINTELE POTRIVITE și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gîndite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. (...) Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat, oarecum, condeiul”. (va urma) GEO CIOLCAN NOTĂ: Ce atitudine ar fi luat, dacă ar mai fi trăit, Corneliu Vadim Tudor - apropo de destinul tragic al acestor izvoare de lumină culturală și patriotică?

14

Vineri, 14 iunie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

IMPRESII POST-ELECTORALE (2) (urmare din pag. 1) Cum acest partid ori va fi înglobat în altceva, ori va fi dizolvat, nu putem să anticipăm nimic din ce urmează. Cert este că la europarlamentare nu a participat.

PNR – Partidul Neamul Românesc, sau o sur­ priză neplăcută. Asemenea PRM, nu i-au fost acceptate listele de către BEC, tot din cauza semnăturilor. Primul meu gînd, imediat ce am aflat acest lucru, a fost că într-un partid de generali e nevoie și de soldați. Poate că la alegerile următoare vor avea ceva mai mult noroc. Deci, și acest partid a spus ,,pas” la europarlamentare.

PRU – Partidul România Unită, ,,al lui Ghiță”, a reușit imposibilul! A participat la alegeri și a atins undeva sub 1%. Cred că s-au situat pe la 0,9%, dacă nu mă înșel, la jumătate din cît a obținut un independent. PRU, ca și PRM, se află pe un trend descendent. Liderii lor, oricare sînt ei, și-au pierdut credibilitatea atît în fața oglinzii, cît și în fața electoratului.

ANR – Alianța Noastră România, ,,a lui Munteanu”, a dispărut. Nu am văzut să fi depus vreo semnătură, tăcere totală. Cum eu am tot spus că ANR este un proiect născut mort, e posibil să nu mă fi înșelat deloc.

AN – Alianța Națională, ,,a lui Dan Chitic”, nu a participat la europarlamentare, dar pun acest fapt pe seama ,,tinereții” acestuia. Timpul a fost mult prea scurt, nu a avut timp de construcție pe orizontală, așa că mă aștept ca la următoarele alegeri să fie prezent.

Pe zona naționalistă, însă, a existat și un candidat independent, Simion pe numele lui. A încercat să se folosească de anumite sintagme-cheie, gen ,,România Mare” sau ,,ungurii sînt răi și vor să ne fure Ardealul”, un mesaj de-a dreptul penibil în 2019. A luat 1,6%, un scor bun, dar este credibil dat fiind faptul că, pînă să ajungă ,,naționalist sadea”, Simion a fost și USR-ist, și #rezistent, și de alte ideologii, zone din care e posibil să fi ,,smuls” cîteva voturi. Din păcate, și aici am un ton critic: și el, asemenea altora, s-a suit pe niște minciuni și de acolo a cerut votul românilor. Foarte urît din partea lui. Putea să se înscrie în orice partid din România, că acolo se minte de 30 de ani. În concluzie, dacă în Europa unele partide naționaliste, suveraniste, au cîștigat - și mă refer în special la Franța și Italia - România, un stat cu gena slugărniciei și a minciunii în sînge, nu a avut nici măcar un partid suveranist în luptă. Și, ca să menționăm cîștigătorul de la noi, PNL, vreau să vă spun că mesajul lui Rareș Bogdan din data de 1 iunie a.c., în care a declarat că se va bate și pentru antreprenorii români și va lua în vizor și salariile nesimțite ale bugetarilor, mi-a plăcut. Nu vă ascund că, pentru mine, Rareș Bogdan a fost și încă este un om fals, un fățarnic. Ei bine, odată cu mesajul menționat, am început să-l privesc altfel. Și, dacă cumva se va ține de cuvînt și va aplica în România măsuri liberale cu tentă naționalistă, prin încurajarea reală a antreprenorului român, a companiilor românești, și prin dezvoltarea acestei țări, eu am să îmi revizuiesc radical părerea pe care o am acum despre el. Un lucru este evident, însă.

Prevăd curînd un meci mare, de nivel apocaliptic, între USR-PLUS și PNL. Se vede că USR țintește foarte sus și nu se va lăsa intimidat de PNL.

Adevărul are să se vadă la prezidențiale, dar, în mod mult mai clar, la alegerile generale și locale de anul viitor.

EuroBandiții Toți cei care se perindă pe la putere declară că noi sîntem europeni. Și foarte bine fac. Mai declară că doresc un pateneriat strategic cu SUA, ceea ce poate fi la fel de bine. În schimb, nu spun nimic referitor la zona răsăriteană. Păi normal, acolo România are accesul interzis. Dar asta este deja paradigma politicii românești din ultimii 15 ani, o politică total antinațională, impusă de către Petrov - aka primul guvernator al României post-decembriste, Traian Băsescu, cel mai protejat bandit internațional, aflat acum în Parlamentul European.

Bun, să vorbim puțin de politicienii ăștia care nu mai pot de dragul nostru, al românilor. Mă refer la Junker și la Timmermans, în mod special, dar și la cei din spatele lor, la diverși ambasadori aciuați în România, și care nu mai vor să plece.

Ei vin și vă otrăvesc mințile, și așa obosite, cum că viitorul României este doar în Europa. Așa ne spun și alți reprezentanți străini, chiar dacă nu sînt europeni, direct sau prin agențiile private de PR. Sînt companii străine care au interese financiare imense în România, și asta doar pentru că noi avem ceva resurse. Minciuna și manipularea au ajuns la nivel maxim, super profi în România, astfel încît nimeni nu prea mai poate să distingă care este, de fapt, adevărul. O realitate foarte simplă, de altfel: companiile străine au interesul major și imediat să plătească în România cît mai puține taxe, maxim cele pe salarii, să exploateze resursele în regim free, fără să ne achite redevențe prea mari, dacă se poate, deloc. Și nu numai atît! Tot acele companii vor să fie și ajutate de statul român, așa cum a făcut premierul Cioloș cît a fost în scaun, pentru ca, în final, taxele alea pe care le mai dau, să le fie restiuite.

Deci, ele vor să trăiască liber, să nu ofere aici prea mult, dar să ia cît cuprinde. Cine le sprjină în România? Păi, cine? USR, în primul rînd, partidul multinaționalelor, și PNL, partidul a cărui denumire reală este Partidul Antinațional Român.

Că tot vorbim de USR, denumirea acestui partid ar trebui să fie USM, Uniunea Salvați Multinaționalele.

Bun, știm ce vor acele entități străine. Și e normal să urmărească acest lucru, așa este în business. Să produci cît mai mult și să ai cheltuieli minime. În România, la cît de ticăloși sînt politicienii, se poate.

Bun, problema e alta. De fapt, sînt două probleme.

Problema nr. 1 – PSD, în demența lui, ca să își protejeze și să își conserve electoratul, a făcut cumva să îi sprijine pe bugetari și pe cei mai săraci material și spiritual. A majorat pensiile, a majorat salariile bugetarilor, a mai mărit niște ajutoare etc. Cine susține aceste costuri? Întreprinderile românești private, sau cele străine care funcționează corect? Cu alte cuvinte, greul pică în mare parte pe întreprinzătorul român, care trebuie să susțină din taxele lui cam tot, întrucît bugetarii PSD-ului trebuie să fie fericiți și să voteze veșnic zona socialdemocrată. Greu, nu?

USR-PLUS vor să facă tot ce le stă în putere să elimine orice obstacol care ar putea sta în calea multinaționalelor, ăsta este rolul acestei alianțe. Că declară și altceva, este doar gargară. În realitate, companiile străine sînt în atenția USR-PLUS și o declară oriunde, de cîte ori au ocazia. Ideea este că ei vor ca acei străini să nu plătească aici decît, în cel mai rău caz, taxele pe salariile angajaților și cam atît, pentru că restul se repatriază în țările lor de origine, la acționarii lor tot mai bogați.

Recomandarea aia europeană cum că ,,impozitul se plătește acolo unde se face profit” nu prea e luată în calcul. Iată că impozitarea pe cifra de afaceri este

cel mai mare dușman al USR, pentru că, prin acest mod de lucru, nimeni nu mai poate eluda Statul.

Vă rog să vedeți ce susțin acum USR și PNL și veți constata că nu prea au multă treabă cu românii.

Practic, dacă pentru PSD bugetarii sînt bazinul electoral, pentru USR, corporatiștii sînt ,,bugetarii” lor. Și PSD, și USR vor să își conserve electoratul pe spinarea întreprinzătorului român, care, săracuʼ, este călcat de fisc, căruia i se blochează conturile imediat etc. Înțelegeți, voi, cum stă treaba? Și aici, dacă era să se respecte ce se spune, întreprinzătorul român trebuia să fie protejat de PNL. Dar, uite că nu este așa. Și PNL, ca și USR merg pe aceeași felie. De ce? De proști, de fricoși, de imbecili și de comuniști. Pentru că PNL este PDL cu baza FSN. Înțelegi care este problema, române? Păi, salariile mari ale bugetarilor, susținute de zona privată românească. Salariile mari ale corporatiștilor, susținute, într-un fel, tot de întreprinzătorul român, pentru că multinaționalele nu vor să cotizeze prea mult la PIB, cum ziceam, poate chiar deloc. Cine naiba mai contribuie la dezvoltarea firmelor private românești? Pentru că din activitatea lor trebuie să susțină și taxele bugetarilor, să completeze la PIB și ceea ce revenea corporațiilor, și să plătească și să participe și pe la fondul de pensii. Cum naiba să se poată așa ceva? Nu există la ora actuală nici un fel de partid care să susțină zona românească a economiei private, acolo există doar ANAF - cățelul de pază al celor care se îmbogățesc pe seama lipsei de reacție a românilor.

Problema nr. 2 – Credeți că în țările lor de origine, fie că este vorba de SUA, Olanda, Franța, Austria sau Germania, politicienii europeni care vin să ne dea nouă lecții de integritate, pot să facă vreo năzdrăvănie, gen să fure ceva? Păi nu, că acolo autoritățile îi mănîncă cu fulgi cu tot. Atunci, acești bandiți, profitînd de vînzarea pe nimic a politicienilor români sud și est europeni (că doar sînt săraci, nu?), își fac diverse aranjamente subterane, pe bani mulți. Prin mijloace care sigur depășesc imaginația multora, ei au ajuns să controleze instituțiile de forță din țări europene, și România este printre ele.

Ghidonînd politicieni pușcăriabili, așa cum la noi sînt și Orban, și Băsescu, și Blaga, și Iohannis, au ajuns să controleze totul. Ei bagă la pușcărie pe cine îi pot încurca, protejează și promoveză pe cei care le fac pe plac, lăsîndu-i liberi prin ,,argumentele koveșiale” puternice pe care le au asupra lor. În schimbul acestor ,,servicii”, al “libertății”, acești politicieni străini, direct sau prin interpuși, își trag multe foloase materiale, bani care sigur ajung prin zone fiscal protejate, în țările unde ei acționează, secătuiesc de resurse, putere etc. Guvernele corporațiilor își construiesc PIB-ul din ce se ,,extrage” din interiorul acestor colonii, bani cu care își plătesc pensiile propriilor cetățeni, își fac armate puternice, și cîte și mai cîte, în timp ce declară sus și tare că România este săracă și că aici se fură.

Asta este realitatea și am convingerea că în următorii 40 de ani, cînd noi nu vom mai fi, vor exista documente care să ateste că ce spun eu aici este 100% adevărat.

Acum, dragi români, fie că sînteți bugetari sau corporatiști, aflați că voi participați în mod pasiv, poate din instinct de conservare, la acest mare plan care este aplicat României, așa că puteți să vă bucurați în continuare de privilegii, pe un fond extrem de toxic pentru țara asta. În ceea ce îi privește pe politicienii care au semnat pentru cedarea totală a resurselor și suveranității României, sînt sigur că fiecare va ajunge să plătească într-o zi. În fond, România este acum un stat întreg din punct de vedere geografic pentru că interesele militare ale unui partener strategic o cer. Dar cînd acele interese vor dispărea… ce va fi atunci?

RM

15

Vineri, 14 iunie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei De ce nu am avut parte de o ,,minimă rostire prezidențială” despre Valea Uzului

Joi, 6 iunie, a.c., țara a trecut printr-o uriașă cumpănă!

La Valea Uzului, a fost foarte aproape ca lucrurile să ia o întorsătură cumplită, așa după cum am mai trăit la Tîrgu Mureș, în 1990. Numai o minune a făcut ca bomba cu ceas a unor tensiuni cinic întreținute, din lăuntrul și din afara granițelor, împotriva României a făcut ca la Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului să nu se producă o fapte cu urmări greu de controlat, pe o perioadă greu de estimat.

Pentru moment, la Valea Uzului, lucrurile pare că s-au calmat. Dar asta nu înseamnă că, latent, bomba cu ceas a unor provocări cu declarată tentă iredentistă nu ar mai putea exploda. Nu vreau să induc scenarii alarmiste și, cu atît mai mult, să incit la neîncredere și la intoleranță, dar, de data asta, s-a ajuns mult prea departe și este nevoie de o analiză aprofundată și temeinică a cauzelor reale ale incidentelor care au avut loc acolo în ultimele zile sau chiar săptămîni.

După cum era de așteptat, despre evenimentele de la Valea Uzului s-au pronunțat lideri sau analiști politici, jurnaliști, oameni de diverse vîrste și profesiuni. O singură voce nu s-a auzit, și asta este ceva care depășește orice limită a înțelegerii și, iertat să fiu!, a îngăduinței.

Vocea lui Klaus Iohannis, (încă) președintele României, învestit, prin Legea fundamentală a țării, să fie garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării și, în egală măsură, să exercite funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate. Există, desigur, o explicație, pur formală, de circumstanță, și anume aceea că așa-numitul „președinte al tuturor românilor” se afla la Ljubljana, pentru a participa la Summitul Inițiativei celor Trei Mări unde

se discută importante probleme privind securitatea energetică și unde, după o proprie declarație, are „foarte multe de făcut”.

Departe de mine gîndul de a subestima importanța summitului și chiar pe cea a prestației (încă) președintelui Klaus Iohannis. Dar, mă întreb - și sînt convins că nu sînt nici pe departe singurul care se întreabă: oare evenimentele de la Valea Uzului, pericolul imens al izbucnirii unor confruntări între românii și maghiarii aflați la cimitir, de o parte și de alta a porții, sînt, pentru Klaus Iohannis, un subiect atît de neînsemnat încît să nu își găsească vreme pentru a transmite, de acolo, din depărtări, un mesaj la calm și la înțelepciune tuturor părților implicate, clasei politice și instituțiilor statului?

Care să fie cauza pentru care nu am avut parte de o ,,minimă rostire” (cum bine a zis , aseară, Mircea Badea) din partea celui care, cu numai o zi, două în urmă, se întîlnise la Cotroceni, zice-se, pentru negocieri privind traducerea în viață a temelor referendumului. Cel care, imediat după încheierea consultărilor, a aruncat pe piață ideea unui așa-zis Pact pe care îl dorește mintenaș semnat de către toate partidele parlamentare. Document despre care, în Jurnalul, Dan Constantin a scris, negru pe alb, că, în realitate, nu este decît copia unei inițiative de compromis la nivelul unor grupări politice de la Bruxelles. Fiind gîndit pentru ca să dea cîștig de cauză PPE în negocierea funcțiilor-cheie ale noilor instituții ale Uniunii Europene și între ale cărui obiective de bază se află susținerea lui Manfred Weber pentru a dobîndi funcția de președinte al Comisiei Europene.

Faceți, vă rog, o simplă comparație între logoreea prezidențială despre intenția PSD de a scoate România

Fiecare pasăre pe limba ei piere (3)

Austria, Ungaria și Germania, reînnoit în patru rînduri, tot în secret, prin care lega, pentru 30 de ani, interesele țării noastre de cele ale puterilor centrale. Mai mult, regele cerea guvernului și Parlamentului ca România să intre în primul război mondial alături de Germania și aliații săi, dar Consiliul de Coroană a respins cererea regelui. Doi ani mai tîrziu, România intra în război alături de Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, la sfîrșitul căruia să integra în hotarele ei firești. În timpul domniei sale, Carol I a avut parte de numeroase manifestări antimonarhice, unele dintre ele înăbușite în sînge, precum cele din 1888 și 1907. Deseori, aflat la grea încercare, se adresa bunului său prieten și sfătuitor, Otto Bismark, fostul cancelar al Imperiului german (care a condus politica de unificare a țării, pe cea de extindere a hotarelor ,,prin fier și sînge” și politica de expansiune colonială) căruia i se plîngea că românii sînt un popor rău, ,,care nu se lasă condus, și nici nu știe să se conducă” (ceea ce crede astăzi și Iohannis despre Parlamentul și Guvernul țării noastre). În schimb, președintele Iohannis n-a învățat nimic din activitatea strălucitului cuplu regal, Ferdinand I și regina Maria. Bun român, mai român decît mulți politicieni autohtoni, Ferdinand, monarh constituțional, n-a ezitat să ridice spada împotriva țării și a familiei sale. Politica antiromânească promovată de președintele Klaus Iohannis se înscrie, însă, pe linia relațiilor ostile, adoptată de Germania față de țara noastră încă din secolul trecut. În perioada primului război mondial, cînd Germania și aliații săi ocupaseră două treimi din teritoriul României, asupra țării noastre s-a exercitat un jaf inimaginabil. Așa cum releva ziarul ,,Le Temps”, publicînd date dintr-un raport al Ministerului austriac de Război, în intervalul 1916-1918 România a fost obligată să trimită în țările ocupante 400.000 de viței, 4,4 milioane de oi, un milion de porci și mari cantități de petrol, lemn, sare, fructe și zarzavaturi; 80% din totalul acestor produse au ajuns în Germania și Austria.

România a fost obligată, de asemenea, să plătească 750 milioane de lei, cheltuieli de război. ,,Cum o să putem trăi fără grîul și petrolul românesc?”, se întreba, în 1916, generalul Erich Ludendorff, șeful Cartierului General al feldmareșalului Hindenburg, cel care avea să devină președinte al Germaniei și care l-a numit pe Hitler cancelar.

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU Nu puțini sînt oamenii care se întreabă, nedumeriți: cum a ajuns președinte al României un personaj care n-a reprezentat nimic în politică și cu atît mai puțin în fruntea țării? Din păcate, întrebarea vine prea tîrziu. Ea poate să fie însă un semnal pentru alegerile din acest an, cînd prin vot masiv și chibzuit, românii pot dejuca acțiunile perverse ale falangei germane de a-și menține pionul plantat la Cotroceni, cu gîndul de a-l transforma în regină. Încercînd să se apropie de alegători (mult prea tîrziu), Iohannis a decis să organizeze un referendum în ziua alegerilor europarlamentare, deși Comisia de la Veneția respinge această soluție. Problemele spinoase cu care se confruntă Justiția noastră nu pot fi, însă, soluționate printr-un ,,da” sau ,,nu”, pronunțat la urne de milioane de alegători, care, oricît de bine intenționați ar fi, nu pot oferi rezolvări reale. O asemenea problemă ține exclusiv de magistrați, de procurori, de cadre didactice de la facultățile de Drept și de alți specialiști în domeniu.

Lipsit de afecțiune cu cetățenii și cu țara, Iohannis nu face o politică românească. Dimpotrivă, prin acțiunile sale reprobabile îi învrăjbește și îi dezbină pe români, pregătindu-se să pună țara preș la picioarele liderilor UE. Cu toate că este cetățean român, Klaus Iohannis a dovedit, în repetate rînduri, că nu cunoaște istoria acestei țări, în care s-a născut și în care trăiește de zeci de ani.

Altminteri, ar fi învățat cîte ceva din comportamentul acelor străini care s-au aflat odinioară pe tronul României. Se pare că a studiat doar metehnele primului rege al țării, Carol I de Hohenzollern. Venit clandestin în România, acum 145 de ani, într-o uniformă militară cam ponosită și cu o valijoară cam goală, dar dornic de înavuțire, Carol I a dobîndit, în timpul domniei, 12 moșii, însumînd o sută de mii de hectare, ajungînd, totudată, acționarul principal al marilor societăți autohtone. Carol I domnea în România sub înrîuriea politicii germane. În 1883, semna la Viena, în cel mai strict secret, Tratatul cu

din Uniunea Europeană – temă pe cît de falsă și atît de otrăvită – și muțenia absolută pe care o păstrează (încă) locatarul de la Palatul Cotroceni despre evenimentele din ultimele zile de la Valea Uzului, și apoi trageți singuri concluzia. Iar, pentru a fi pe deplin edificați despre ce vorbim în momentul de față, vă mai invit să facem o comparație între abisala tăcere a domnului Klaus Iohannis și mesajul transmis direct de către ministrul de Externe Theodor Meleșcanu omologului său de la Budapesta, Peter Szijjarto. Mesaj în care, pe un ton foarte civilizat, îl asigură că „s-au luat toate măsurile necesare pentru a evita escaladarea nedorită a situației, fără a fi necesare intervenții externe neconstructive în acest sens”. De asemenea, vă invit să puneți față în față faptul că despre cele petrecute la Valea Uzului nu am avut parte de „o minimă zicere prezidențială” și referirea directă - pe care a făcut-o diplomatul și juristul redutabil Titus Corlățean - la Convenția de la Geneva din 1949, potrivit căreia militarii căzuți în lupte încetează să mai fi adversari sau dușmani și nu mai pot face obiectul unor manifestări ostile, resentimentare. După cum nu este posibil ca cineva să impună comunităților care dintre cei îngropați în cimitirele militare trebuie comemorat și cine nu are voie să facă asta.

Din nou vă invit să puneți în balanță faptul că Theodor Meleșcanu și Titus Corlățean sînt printre personalitățile publice de prestigiu care s-au pronunțat, deschis și cu extrem de multă dreptate, asupra gravelor lecții ale evenimentelor de la Valea Uzului, după cum, domniile lor au fost și personalitățile publice pe care (încă) președintele Klaus Iohannis le-a atacat, din nou și foarte recent,invocînd pretexte sordide și minciuni crase. În concluzie, iată că avem și răspunsul la întrebarea lui Mircea Badea despre cauzele pentru care ne-a lipsit acea ,,minimă rostire prezidențială” despre cele petrecute la Valea Uzului. Pentru că (și) în aceste zile domnul (încă) președinte Klaus Iohannis se află… departe de țară! ȘERBAN CIONOFF (Jurnalul.ro) În cea de a doua conflagrație mondială, prejudiciile cauzate României de Germania au fost zdrobitoare.

După ce prin Diktatul de la Viena pierdeam o mare parte a Transilvaniei, oferită cadou de Hitler și Mussolini criminalului nazist Horthy, a urmat o a doua lovitură năucitoare – Pactul Ribbentrop-Molotov – prin care URSS ne-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord și alte teritorii. Hitler era atît de perfid, încît șantaja autoritățile de la București, spunîndu-le că dacă vor să-și redobîndească teritoriile răsăritene trebuie să lupte alături de Germania, împotriva URSS. Despre redobîndirea Transilvaniei, nici o vorbă. După jaful teritorial, a urmat cel economic. Producția noastră de petrol asigura funcționarea întregii mașini de război germane, la care se adăugau cantități uriașe de cereale și produse alimentare, pe care România era obligată să le exporte în Germania, la prețuri subevaluate. Acuzînd armata noastră de trădare – după întoarcerea armelor împotriva forțelor naziste, Hitler afirma că România n-a fost un aliat credincios, punînd Germania în situația de a pierde războiul. Era doar un pretext, întrucît Germania pierduse războiul la Stalingrad (Volgograd).

România n-a făcut decît să scurteze măcelul cu șase luni. Din păcate, și astăzi se aud voci, în Germania, care condamnă ,,trădarea României”. În pofida faptului că de pe urma războiului declanșat de Hitler au pierit 55 de milioane de oameni iar pagubele materiale s-au ridicat la 1.400 de milioane de dolari, Germania s-a unificat, în timp ce România este și astăzi singura țară europeană sfîrtecată teritorial, cu concursul direct al Germaniei. În toată perioada postbelică, n-am auzit vreun lider sau politician german care să fi vorbit despre necesitatea reîntregirii României. Nici măcar pe Klaus Iohannis. Dacă astăzi, în lipsa unor diplomați de anvergură, ca Mihail Kogălniceanu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu ori Ștefan Andrei, România a dispărut din viața internațională, acest fapt se datorează, în foarte mare măsură, lipsei de vocație diplomatică a președinților post-decembriști și, îndeosebi, a ultimilor doi, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

16

Vineri, 14 iunie 2019

Poveºti adevãrate Cum era, cu adevărat, Mihai Eminescu secretele geniului: sindromul bipolar, mania, depresia şi vocea care cucerea Tulburător de frumos, cuceritor, cîntăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut. Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu - omul. „Luceafărul poeziei româneşti” sau „poetul nepereche”. Aşa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850-1889), cel care a stîrnit o adevărată revoluţie în literatura română. Acum, la 130 de ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog. Amorurile sale, ca şi picanteriile vieţii boeme au fost, de asemenea, subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieţii poetului.

Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. Şi, totuşi, cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

„Era izbitor de frumos.

Chipul lui ne minuna” „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret.

Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum, de multe ori, a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfînt, cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rînd, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet. În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.

Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adînci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa, „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari” Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blîndă, calină şi un zîmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blînd, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cînta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricînd un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la cîte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cînte”, spune Median. Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întîmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru

o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu. Eminescu ar fi cîntat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimîndu-şi regretul că este poet şi nu cîntăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cînta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona cînd venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. - mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul Ştirea, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu. „Sînt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitatea poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cîntînd. În lucrarea mea, privind această calitate a lui Eminescu, am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cîntate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate, nu ştim care doină”.

„Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze” „Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stîrnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cît mai bine discuţia decît să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar cînd era cazul era un interlocutor foarte plăcut.

Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gînditor. Nu se putea, însă, abţine cînd era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şiau format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm.

De fapt, atunci cînd vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median. Spusele istoricului botoşănean sînt confirmate şi de fostul coleg de la Viena al poetului, Ştefanelli, care povestea în scrierile sale că lui Eminescu, îi plăcea să „vorbească” băutura. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”, precizează Ştefanelli. Totodată contemporanii îşi aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeţ cu cei apropiaţi. „Mi-a vîndut pantalonii şi m-a lăsat doar în lenjerie cînd m-am trezit dimineaţa”, spune Ştefanelli.

Tot fostul coleg al poetului mărturiseşte că Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor.

Cîştiga uşor simpatia damelor”, spunea acelaşi Ştefanelli.

Un patriot adevărat: „Trăiască naţia!”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întîlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strîrnea, de obicei, simpatia. Prietenii, cînd îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dînsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de

RM

cînd l-a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context.

Totodată, se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure.

Nici măcar cînd se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”.

Sindromul bipolar îl ajuta la creaţie Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vîrsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate. „Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize.

Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său.

Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani. Medicul botoşănean spune că Eminescu se comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adîncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atîrna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atît era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, spune medicul botoşănean.

Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci cînd stările se agravau”, mai spune Nicolae Vlad. De altfel, şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la Bucureşti, întrun studiu dedicat bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis.

Iazul Loeşti, adevăratul ,,lac al lui Eminescu” „Lacul din pădurea de la Ipoteşti n-are legătură cu peregrinările lui Eminescu. Probabil a trecut şi pe acolo, sînt multe locuri legate de Eminescu în Botoşani. Dar, ca loc de relaxare şi inspiraţie poetică, Eminescu alegea actualul iaz Loeşti, puţin mai la vale de cel prezentat în mod tradiţional turiştilor ca fiind lacul lui Eminescu.

Acest iaz este descris în multe mărturii ale cunoscuţilor poetului“, spune scriitorul Gellu Dorian, referent de specialitate la sectorul Literatură-Teatru al Centrului Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, Botoşani. Spusele scriitorului botoşănean sînt întărite de documente. Este vorba, în primul rînd, despre o scrisoare a lui Matei Eminovici, fratele lui Eminescu, adresată, în 1909, prietenului său, Corneliu Botez. În document este descrisă cu nostalgie o vînătoare de raţe organizată de Matei cu fratele său mai mare, Mihai, pe iazul Loeşti. „Cînd venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amîndoi la vînătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş“, se arată în cuprinsul scrisorii trimise de Matei Eminovici prietenului său. Iazul de la Loeşti a fost uitat în regimul comunist. Făcînd parte din moşia boierilor Goilav, trecută în fondul CAP, lacul lui Eminescu a devenit loc de adăpat vitele. Diriguitorii comunişti au considerat că pot vinde mai bine povestea lacului cu nuferi din pădure, împrejurul căruia au fost amenajate drumuri şi alei. Lacul de la Ipoteşti, aflat încă în proprietatea statului, este lăsat în paragină şi s-a umplut de gunoaie.

Cosmin Zamfirache (Historia.ro, Adevarul.ro)

RM

17

Vineri, 14 iunie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (4) Grăzile Decebal şi grupul Grigore Sandu (1) Gărzile Decebal (1)

În Bucovina au acţionat şi alte grupări de rezistenţă anticomunistă. Una dintre acestea a fost şi organizaţia „Gărzile Decebal”. Iniţiatorul organizaţiei a fost medicul de circumscripţie Gheorghe Vasilache, născut la 24 noiembrie 1902 în comuna Fîntîna Mare, lîngă Fălticeni. A fost atras de viaţa politică, afirmîndu-se pe plan local, despre el spunînduse în 1950 că „s-a perindat în trecut prin majoritatea partidelor politice”. Astfel, el ar fi fost „politician liberal, primar sub cuzuşti, fost comandant al Frontului Renaşterii Naţionale din plasa Dorna, fost primar sub regimul Antonescu, în comuna Dorna Cîndreni, strecurat în Frontul Plugarilor şi apoi în Partidul Comunist Român”, din care ulterior a fost exclus.

Doctorul Vasilache a dorit să înfiinţeze o organizaţie cu caracter subversiv în anul 1948, în urma unei discuţii cu Grigore Chelsoi. Acesta l-a informat că în Munţii Bucovinei se forma un grup înarmat anticomunist, condus de Grigore Sandu şi Dumitru Crăciun. În urma discuţiilor, Grigore Chelsoi s-a angajat să propună partizanilor din munţi să se afilieze organizaţiei „Gărzile Decebal”. În momentul în care i s-a confirmat faptul că grupul lui Grigore Sandu acceptase propunerea lui Dumitru Ghelsoi, doctorul Gheorge Vasilache a redactat un statut al organizaţiei sale, în care stabilea principiile de organizare: toţi membrii dintr-o comună formau o „centurie”, cei dintr-o plasă formau o „cohortă”, în vreme ce un judeţ alcătuia o „legiune”. În fruntea unităţilor se aflau comandanţi, iar liderul marii unităţi se intitula „marele comandant”. Cea mai mare funcţie în cadrul „gărzilor”, era deţinută de Gheorghe Vasilache, care şi-a luat din prudenţă numele conspirativ „Luceafărul”.

Programul organizaţiei, conceput tot de Gheorghe Vasilache, prevedea lupta împotriva regimului comunist, acţiuni punitive împotriva guvernanţilor, restaurarea monarhiei şi conceperea unei „constituţii pe baze naţionaliste”.

Scopul fundamental al „Gărzilor Decebal” era de pregătire în vederea participării la lupta armată împotriva comuniştilor şi a regimului lor, în cazul în care ar fi izbucnit un război americano-anglo-sovietic.

Grigore Chelsoi a fost însărcinat de Gheorghe Vasilache să difuzeze programul „Gărzilor” tuturor celor care urmau să devină membri ai acesteia. Dorind să prevină orice act de trădare, cei doi au hotărît să nu divulge nimănui numele lui Vasilache.

Grigore Chelsoi a avut misiunea de a organiza judeţul Cîmpulung, inginerul Constantin Străchescu - judeţul Baia şi Fălticeni, iar în vederea organizării judeţelor Suceava, Rădăuţi şi Botoşani, a fost recomandat fratele lui Grigore Chelsoi, şi anume Nicanor Chelsoi.

Comandamentul „Gărzilor Decebal” era format din: doctorul Gheorghe Vasilache – liderul organizaţiei, inginerul Constantin Străchescu- adjunctul său şi Grigore Chelsoi.

Grigore Chelsoi a purtat tratative cu grupul înarmat condus de Grigore Sandu.

Constantin Străchescu l-a contactat pe ieromonahul Filaret Gămălău, căruia i-a încredinţat organizarea judeţului Neamţ şi pe maiorul deblocat Dumitru Popescu, care a fost însărcinat cu organizarea judeţului Baia.

Organizaţia „Gărzile Decebal” a fost răspîndită în aproape toate judeţele din Bucovina şi în nordul Moldovei: Cîmpulung, Baia, Neamţ, Rădăuţi şi Botoşani, existînd informaţii că acţiona în Bacău şi Iaşi, fiind prezentă şi peste munţi, în judeţele ardelene Bistriţa, Năsăud, şi Mureş. Într-un timp relativ scurt, Stăchescu şi Chelsoi îi raportau doctorului Vasilache că în organizaţie existau 70 de membri. Filaret Gămălău aprecia că numărul membrilor „Gărzile Decebal” trecea de 300.

Securitatea aprecia ulterior că membrii acestei grupări proveneau mai ales din rîndul chiaburilor, militarilor deblocaţi şi cetăţenilor care se aflau în conflict cu regimul comunist.

Existau simpatizanţi ai acestei organizaţii şi în rîndul unor ofiţeri de la Centrul de Instrucţie a Trupelor de Securitate de la Fălticeni, printre care amintim pe sublocotenenţii Eftimie N. Petrescu, Emilian Săndulescu, Vasile Roşu şi Traian Andronic. Aceştia aşteptau momentul favorabil pentru a ocupa cazarma Centrului de Instrucţie, urmînd să preia armamentul şi muniţiile existente acolo, după care urmau să plece în munţi şi să-i înarmeze pe cei din „Gărzile Decebal”. Membri grupului ţineau şedinţe secrete la domiciliile lor şi depuneau eforturi pentru a atrage în organizaţie şi pe alţi colegi de-ai lor.

Organizaţia a beneficiat de sprijin şi în mediile monahale din zona lor de activitate.

Sînt informaţii care confirmă faptul că drept curieri au fost folosiţi exarhul (inspectorul) mînăstirilor din raza Arhiepiscopiei Iaşilor, împreună cu opt arhimandriţi, stareţi şi călugări din subordinea acestora. Cel mai important dintre aceştia a fost Filaret Gămălău. Născut în 1920, în satul Crucea, judeţul Suceava, acesta fusese combatant pe frontul de răsărit în anii 1941-1943. Din propriile declaraţii, rezultă că nu a a fost implicat în politică. În ianuarie 1944, a fost hirotonit diacon la Iaşi, iar în martie 1944, preot. A fost trimis stareţ la Schitul Rarău, aflat în muntele cu acelaşi nume. După 23 august 1944, a ascuns la schitul său trei ofiţeri germani camarazi de arme surprinşi de schimbarea de front a României. Doi dintre ei au plecat destul de repede, dar cel de-al treilea, maiorul Johann Mairlingen, a rămas cîţiva ani buni, îmbrăcat în haine călugăreşti şi participînd la slujbe. A fost deconspirat de un inspector bisericesc de la Mitropolia Iaşi, preotul Rafael Dominte. Acesta a dezvăluit totul Securităţii din Suceava, condusă de Manole Bodnăraş, fratele lui Emil Bodnăraş. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

Jurnal de pe Frontul de Est (17) Cădeau ostaşii ca snopii de coceni (2) „Parcă îmbătrînisem cu cîţiva ani… Lîngă el, prinsă de trunchiul stejarului, a stat multă vreme o scîndură pe care ai noştri scriseseră cu sîngele ăluia: «Trădător de Ţară! Pedeapsă cu moartea!». În sfîrşit, l-am lăsat acolo şi am trecut pădurea. Parcă îmbătrînisem cu cîţiva ani; începuse să mi se facă scîrbă de viaţa asta nenorocită. Uitasem că eram, pînă mai ieri, tînăr şi frumos; că alergam ca besmeticul după fete şi după femeile tinere din sat. Nu mai era în mine ce fusese, cînd, noaptea, mă întorceam acasă fluierînd, fără să-mi pese de ceva”.

Mihai Antonescu: „Guvernul ungar cu toate că dobîndise fără luptă teritorii în care majoritatea este românescă, a dezlănţuit, în primele săptămîni ale ocupaţiei, cele mai violente atrocităţi, vexaţiuni şi dispreţuiri de drepturi”.

- Mareşalul Ion Antonescu se deplasează la Nikolaev pentru a asista la funeraliile generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a decedat într-un accident de avion. În faţa mormîntului, în prezenţa feldmareşalului Walther von Brauchitsch, depune o coroană de flori şi îl decorează, „Post Mortem”, cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa II-a, şi „Virtutea Aeronautică”, clasa I-a.

- Un serviciu religios în memoria generalului Eugen von Schobert are loc şi la Biserica protestantă din Bucureşti, regele Mihai I fiind reprezentat de aghiotantul său, colonelul Octav Ulea. Din partea guvernului participă Mihai Antonescu, precum şi personalul diplomatic al legaţiilor germană, italiană şi japoneză.

- Armata 3 română începe trecerea Niprului, la Berislav, cu Brigada 1 munte, urmînd înaintarea trupelor germane. Pînă la 18 septembrie a trecut fluviul şi Brigada 2 munte, iar pînă la 21 septembrie şi Corpul de cavalerie.

- Referindu-se la învățămintele rezultate din acțiunile militare desfăşurate în bătălia de pe Nipru, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, menționa: „Chiar pe front larg, artileria trebuie să acționeze centralizat şi masiv, cel puțin în zona de efort. Este absolut necesar reînființarea comandamentului brigăzii de artilerie la divizii (brigăzi mixte). Odată ce inamicul a pătruns în poziție, artileria trebuie să intervină cu tot focul de care dispune pentru a încercui complet punga făcută de inamic, a-l împiedica să aducă noi forțe şi să se consolideze la teren. Atunci cînd se definesc în mod clar intențiunile inamicului, comandamentul trebuie să aibă tăria şi să intervină hotărît şi la timp cu toate mijloacele necesare pentru a-i face față. Întrebuințarea rezervelor în apărarea unui curs de apă important, greu de trecut, care îngreunează şi încetinează atacul inamicului, se poate face în timp util, chiar pe fronturi mai largi şi chiar la extremitățile acestuia”.

- La nord-est de Odessa, după patru zile de lupte extrem de violente, diviziile aflate la centrul dispozitivului de atac al Armatei 4 obțin un succes important, care permite marilor unități de la flancul drept să ocupe aproape în întregime zona dintre limanul Nistrului, lacul Suhoz şi Marea Neagră.

- Preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, Wilhelm Filderman, se adresează astfel preşedinţilor Uniunilor de Comunităţi Evreişti locale în legătură cu „Împrumutul Reîntregirii 1941”: „Ţara este în război. Războiul necesită bani. Statul are alegerea între a majora impozitele, a pune impozite pe capital, a tipări hîrtie-monedă sau a emite împrumuturi.

Majorarea impozitelor, în special impozitul pe capital, ne face pe fiecare să sărăcim, căci ceea ce dăm, nu mai recăpătăm, pe cînd împrumutul, departe de a ne sărăci, ne menţine atît capitalul, cît şi venitul, căci împrumutul reprezintă un plasament, iar pentru cei mai puţin avuţi, reprezintă o economie forţată, deci o îmbogăţire, iar nu o sărăcie. Tipărirea de hîrtie-monedă scumpeşte viaţa şi distruge capitalul acumulat, făcîndu-l fără valoare. Circulaţia monetară, care era de cca. 40.000.000.000 lei anul trecut, este de cca. 75 de miliarde anul acesta. Unde sînt banii! Ascunşi! La ce bun să-i ascundem? Nu este mai cuminte să-i dăm Statului sub formă de împrumut, pentru ca să economisim moneda, să evităm scumpirea vieţii, să ne păstrăm economiile adunate, decît să-i ţinem mai departe ascunşi, ca să ne pomenim că sînt fără valoare? Pentru orice cetăţean, şi astăzi pentru noi, evreii, în special, împrumutul mai are şi o altă însemnătate. Guvernul asigură ordinea şi liniştea ţării. Dăm banul nostru Statului, ajutăm deci la mulţumirea generală, la menţinerea ordinei, iar menţinerea capitalului nostru este o primă de asigurare pe care nu o plătim, ci o dăm cu împrumut, pentru asigurarea noastră... Datoria noastră este să dăm Ţării tot ce putem, chiar mai mult decît putem, fără tîrguială, pentru binele ei, pentru binele nostru, pentru binele tuturor. Împrumutul trebuie deci să aibă caracterul celei mai înalte manifestaţiuni patriotice”.

- Prefectura judeţului Soroca face cunoscut ordinul guvernatorului Constantin Voiculescu: „Cu începere de la 15 septembrie 1941, interzic cu desăvîrşire ieşirea din lagăre şi din ghetouri a evreilor. Sînt permise numai ieşirile pentru munci şi numai sub comandă militară. Orice abatere va fi aspru sancţionată, răspunzînd în primul rînd comandanţii de lagăre şi ghetouri”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 14 iunie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (10) Marea iluzie a conducătorilor polonezi: mesajul lui Beck adresat lui Hitler (2) Guvernul polonez înţelege să recunoască ca şi înainte dreptul populaţiei germane din Danzig de a se administra liber; ca şi înainte, el refuză să re­nunţe la drepturile esenţiale ale Poloniei. Între atitudinea noastră şi pretenţiile germane există oarecare marjă care permite noi tratative; şi nu pactul pe care l-am semnat cu Anglia va fi acela care ne va împiedica de a rezolva prieteneşte diferendele care separă Germania şi Polonia. Căci alianţa engleză, ca şi cea franceză, nu sînt elemente determinante ale se­curităţii poloneze. Aceste două alianţe nu fac parte decît din sistemul nostru de reasigurare: ele nu vor intra în acţiune decît în cazul în care angajamentele directe pe care Polonia le-a încheiat cu vecinii săi imediaţi ar fi încălcate. Ţin să insist asupra acestui argument, deoarece îl consider hotărîtor. Polonia se reasigură la Londra, cum s-a reasigurat la Paris, împotriva riscurilor ine­rente ale instabilităţii problemelor europene. Dar securitatea noastră se sprijină în realitate pe angajamentele directe

Casa Poporului – adevărata istorie (15) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (5) După 1989, majoritatea acestor muncitori, care dobîndiseră calificare înaltă, deveniţi artişti în meseriile lor, au plecat în ţările occidentale. De pe urma lor, în România au rămas construcţii monumentale, ce vor dăinui peste secole. Nimeni nu va mai vorbi despre ei ca făuritori ai Palatelor Parlamentului, Cotroceni şi al Copiilor. Tot muncii și priceperii lor li se datorează metroul şi toate blocurile din Bucureşti, care au asigurat locuinţe pentru peste un milion de suflete, dar şi miile de blocuri construite în restul ţării.

Mai sînt şi păreri ale unor oameni, mulţi cunoscuţi potrivnici dintotdeauna ai comunismului sau deveniţi adversari după 1989, care consideră că tot ce s-a construit este o urîţenie. Aşa văd ei lucrurile. Dar viaţa, în evoluţia sa, îi elimină odată cu părerile lor. Peste 80-100 de ani, cînd generaţiile contemporane cu ceea ce s-a petrecut în România pînă în 1989 se vor fi stins, aprecierile vor fi altele şi se vor referi la utilitatea şi la valoarea de patrimoniu a tot ceea ce s-a realizat. Nu se va mai vorbi însă despre arhitecţi şi nici despre ingineri,

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (119) Marţi, 15 iulie 2003 Peste o oră îl vom boteza pe Iosif. Au venit să ia patul Niei din casă. Vor dormi pe el 4 copilaşi. Slavă Ţie, Doamne! M-am gătit frumos. Mă simt extraordinar.

Mi-am pus fustă neagră şi bluză roz. Peste părul lung, pe spate, mama mi-a pus o tocă cochetă. Îmi stă super.

M-a sunat adineauri şi Andrei. Abia aştept să ne vedem. Avem ce ne povesti. Pe 18 iulie e ziua finuţei mele, Ioana, pe care am botezat-o la 21 de ani. Vom da o petrecere, ca pe timpurile bune, la mine acasă. Eu voi fi cu Florinelul meu. O, Doamne!

Din nou singură, acasă. Florin e tăcut tare. E ca un urs.

Să se fi schimbat atît de mult, încît a devenit antisocial?

Pare că nu mai are chef de nimic, parcă e vrăjit. Se mişcă încet. Ca să-l trezesc din amorţeală la viaţă, am două zile, Doamne, i-am tras cîteva. Devin furioasă cînd îl văd ascuns şi pasiv. Nu mai e omul de acţiune, nu mai e temerarul de altădată. Ce să fac, Doamne? Pe 5 august vine Mariana de la Paris. Vrea să mă ia cu ea într-o vacanţă, dar eu nu vreau să-l las pe Florin singur.

Am cunoscut cu cîteva zile în urmă pe un baschetbalist, Răzvan. E un băiat super. Mi-a făcut la complimente de

RM

de neagresiune şi, în primul rînd, pe acordul încheiat în 1934 cu Reich-ul.

Iată ce doresc eu să se ştie la Berlin. Nu consider că nu am respectat în vreun fel angajamentele pe care mi leam luat faţă de Reich. Ar fi fost cu totul altceva dacă aş fi acceptat întocmai pactul de asistenţă, aşa cum îl propunea Anglia. Acest pact era, într-adevăr, astfel conceput încît el tre­buia să lege Polonia de ţările occidentale, dar şi de Rusia Sovietică. Or, Polonia n-a fost de acord cu acest pact multilateral, dorit de Anglia, căci aceasta ar fi obligat-o săşi părăsească principiile sale şi să-şi schimbe poziţia. Un pact de asistenţă cu Moscova nu putea decît să altereze sensul profund şi eminamente european al acordului germano-polonez din 1934; politica poloneză putea da impresia că şi-a schimbat orientarea; ea putea trezi la Berlin alarmări îndreptăţite. Iată de ce noi am respins oferta engleză. Eu sînt gata să dau asigurarea formală că niciodată Polonia nu se va angaja pe o asemenea cale. Ea îşi va apăra cu hotărîre interesele, dar nu-şi va schimba marile linii ale politicii sale. Şi ţin să-mi afirm convingerea că atita vreme cît datele esenţiale ale ordinii europene vor rămîne neschimbate, va exista întotdeauna un mijloc de înţelegere între vecini”.

Acestea erau explicaţiile pe care Beck credea că trebuie să i le dea lui Hitler. Prin asigurarea solemnă pe care el o dădea de a nu schimba niciodată „sensul”

politicii sale, el credea că atinge punctul cel mai sensibil al ideologiei hitleriste. Era atît de sincer în atitudinea sa, atît de sigur de a putea, datorită ei, să învingă pînă la sfîrşit spectrul ameninţător al războiului, încît avea să se înverşuneze pînă la capăt, pînă în ul­tima zi a tragediei din august 1939, să respingă ofertele şi reco­mandările insistente ale aliaţilor şi să refuze orice participare la un sistem de securitate generală. El era convins că ţine astfel pacea în mîinile sale. În realitate, el se preda legat de mîini şi de picioare lui Hitler. El se oferea, închistat în intransigenţa şi izolarea sa, bunului plac al unui adversar implacabil. Hitler nici nu putea să ceară mai mult decît de a-l şti pe Beck fidel „principiilor” sale: această încăpăţînare era de natură - Hitler o ştia - să compromită nu numai relaţiile dintre Polonia şi Rusia, ci chiar ansamblul politicii de securitate a aliaţilor. În ajunul trecerii la acţiune, cancela­rul german ţinea, înainte de toate, să fie nestînjenit. Politica de „în­ cercuire” a lui Chamberlain îl indispunea. Dacă Anglia reuşea să unească într-un singur sistem de securitate pactul pe care ea îl încheiase cu Polonia şi cel pe care ea se pregătea să-l negocieze cu U.R.S.S., libertatea de mişcare a Reich-ului ar suferi. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

căci pe nimic din ce s-a construit nu s-au pus plăcuţe care să amintească nume sau anul construcţiei.

Explicaţii pot rezulta din ultima decadă a existenţei comunismului în România. Ele se referă şi la ritmul rapid în care s-a ridicat Casa Republicii. Corespunde cu îmbolnăvirea şi accelerarea degradării sănătăţii lui Nicolae Ceauşescu. Aceasta să fi fost oare cauza pentru care a dorit ca marile construcţii să fie terminate pînă în 1990? Dorinţa lui rezultă şi din faptul că sîmbăta era, de obicei, prezent pe şantierul Casei Republicii, unde voia să cunoască realizările în urma cerinţelor exprimate cu o săptămînă înainte. Prezenţa lui pe diferite şantiere, în calitate de conducător absolut, a reprezentat un factor benefic. Era cel care aproba toate cheltuielile şi simţea răspunderea avută în modul de cheltuire a banului public. Intervenţiile sale n-au produs schimbări majore în planurile de construcţii la Casa Poporului şi nici la metrou sau la blocuri.

Unele biserici şi mînăstiri din Bucureşti, devenite, prin vechime și aspectul artistic specific tradiţiilor româneşti, monumente de interes naţional şi internaţional, au fost supuse, după anul 1982, unor acţiuni de demolare sau, în cazuri fericite, de mutare, pentru a face loc unor artere de circulaţie rutieră. Acţiunea a generat multe discuţii potrivnice regimului politic comunist, îndeosebi în mediul oamenilor de cultură. Astfel de comentarii s-ar fi putut evita printr-o voinţă politică a timpului. Dacă s-ar

fi vrut, aceste lăcaşuri sfinte s-ar fi mutat pe noi locuri din apropiere, distanţele nedepăşind 50-200 metri, sau s-ar fi încadrat între blocurile de locuit, dar la distanţe mari, pentru a scoate în evidenţă întreaga lor măreţie. În felul acesta s-ar fi adus satisfacţii şi populaţiei, chiar dacă aceasta era atît de pestriţă din punct de vedere religios. De fapt, totul s-ar fi înscris în istoria tradiţiilor creştine însuşite de majoritatea naţiei române. În funcţie de locurile în care ar fi fost plasate, trebuia apoi să se conceapă proiectele şi să se treacă la construirea blocurilor de locuit. Distanţele faţă de clădirile din jur ar fi evidenţiat şi rolul istoric al mînăstirilor. Nemulţumirile au fost determinate de zeci de funcţionari aflaţi în posturi importante din Primăria Municipiului Bucureşti şi din cîteva institute de proiectare. Exista o unanimitate în susţinerea ideii că demolarea, în special, era soluţia de rezolvare a întregii probleme a zonei unde se aplicau noutăţile urbanistice moderne. Susţinerea şi hotărîrea au fost decisive din partea conducerii PCR care, prin Nicolae Ceauşescu, ştia tot ce se întîmpla.. În acelaşi timp, se constata că Biserica Ortodoxă Română nu avea reprezentanţi care să participe la analizele făcute la faţa locului de către cel care conducea ţara şi partidul unic. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

m-a lăsat mască. Dar, eu sînt legată total de Florin, pe care l-am cam supărat, certîndu-ne şi eu sărind la el cu palmele. Sînt bună de legat. Şi eu m-am brutalizat. Mi-e ruşine de mine şi vreau ca Florin să mă ierte, să nu mă mai provoace şi să facem pace pentru vecie!

Astă-noapte, am avut două vise. Primul, e cu părintele Ion Popescu. Era scutul său de apărare într-un pelerinaj. El, cu maşina mică, eu, transportîndu-mă cu autobuzul 133 sau 134. Scăpat de pericole, preotul s-a dus la Biserica Icoanei, dar eu am venit acasă, la părinţi, ca să se bucure şi ei de mine.

La ora 4 mă trezesc şi simt cum părintele se roagă pentru sufletul meu. Îl simt cum citeşte din Cartea de Rugăciuni pentru binele meu şi cum, apoi, închide cartea şi se culcă.

Sînt singură în garsonieră. Liniştită, adorm din nou.

Dar ce vis îngrozitor am! O visez pe Angela, fosta colegă de serviciu a mamei. Cunoscînd vreo 5-6 bărbaţi i-am pus pe aceştia s-o violeze pe Angela la mine în casă. Eu îmi făceam de treabă la bucătărie şi gîndeam: lasă că aşa îi trebuie, că şi eu am păţit la fel!

Doamne, de ce îmi dai şi astfel de încercări?

Niciodată, în viaţa de toate zilele, trează fiind, n-aş putea gîndi atît de mîrşav!

Doamne, Dumnezeul meu, nu mă părăsi! „Pe cine căutaţi? întreabă Isus.

- Pe Isus Nazarineanul.

- Eu sînt!”

16 iulie 2003 Ieri, imediat după botez, Florin a plecat grăbit. Nu mi-a spus ce treabă avea. Doar nu l-a apucat spaima de Bau-Bau şi n-o fi crezut că mama chiar va trimite pozele mamei sale? O fi poate bolnav, sau o fi tot sub vrăjile vrăjitoarelor şi a tratamentului psihiatric, aplicat la dorinţa mamei lui să se lecuiască de mine? Cît de mult te-ai schimbat, dragostea mea! Mă faci să sufăr, să mă topesc, să mă mistui, să mor!

Nu-i vorbă că şi eu aveam de mers la o firmă, însă mi-ar fi plăcut să mă însoţească Florin. Aici mi s-a promis că voi merge în America. Era important să fie el, cu mintea lui de calculator cu mine, să nu fie vorba de altceva, neserios. Dar, aşa mi se pare că e destinul meu, să rămîn mereu singură şi să iau decizii tot de una singură. Singură, singură.

Mai am o ofertă, mi se pare mai bună. Ce firmă, ce nebunie cu plecări nu ştiu pe unde? În Calea Victoriei, un copilaş de 3 anişori are nevoie de o educatoare. Tatăl este arab, om de afaceri, mama, româncă. Am educat eu la grădiniţă peste 25 de prichindei în fiecare zi şi acum nu voi putea avea grijă de un singur îngeraş? Cu multă plăcere! Şi atît de aproape de casă! E un noroc. Doamne, mulţumesc. Fie Voia Ta! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 14 iunie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (102) Banii schimbă totul (1) Februarie, 1995 Chevy Chase, Maryland Zăpada începe să cadă iar. Radioul nostru local, WTOP, continuă să ne avertizeze că vom fi cu siguranţă loviţi de o adevărată furtună de zăpadă la acest sfîrşit de săptămînă. Deja s-a depus pe sol un strat considerabil de gheaţă şi zăpadă îngheţată de la furtuna care a trecut prin zonă zilele trecute. Îmbrăcat bine, cu mănuşi, căciulă şi jacheta Barbour Beaufort, înlătur zăpada de pe stradă.

Nu mă deranjează această corvoadă. Îmi oferă timp să gîndesc, iar exerciţiul fizic în aer liber e înviorător. Am petrecut prea mult timp la birou în iarna asta. În calitate de Asistent Director al diviziei, deţin mai multă autoritate şi mai multă pricepere în modelarea echipei noastre, însă aceste avantaje m-au costat timp departe de munca din teren. E o muncă de care îmi este dor. Dacă o să urc mai sus în ierarhia de comandă, voi deveni un simplu administrator. Acest scenariu nu mă atrage prea mult.

Curăţ strada şi încep să dau la o parte zăpada din faţa intrării. Lopata se izbeşte de un strat de gheaţă pe care trebuie să îl sparg. Odată ce am terminat aici, urmează să petrec în sfîrşit ceva timp alături de Jimmy.

Memoriile unui celebru criminalist român (69) Un dublu asasinat monstruos (11) Cu toate acestea, eram liniştiţi, pornind de la ideea că, din cauza ignoranţei, Lotzy avea o optică limitată despre noţiunea de corp-delict. Considerînd corp-delict doar obiectul cu care s-a săvîrşit infracţiunea (cuţitul şi foarfeca pe care le-a făcut să dispară), el avea să neglijeze celelalte elemente cu o valoare prebatorie aproape egală. Aşadar, nouă nu ne rămînea decît să-l lăsăm să se desfăşoare cu tot ceea ce considera el că ar putea retracta. Urmăream ca, din aceste mărturisiri, să se poată naşte o suită de probe mult mai grăitoare decît chiar cuţitul.

Ne-am grăbit să consemnăm şi celelalte mărturisiri în legătură cu urmărirea cîinelui de serviciu (aspect confirmat şi de anumiţi martori); cu privire la sticla de colonie, la ciorapii transformaţi în mănuşi şi la ziarul - găsit în dormitor –, în care împachetase ciorapii plini de sînge. Această ultimă mărturisire se corobora şi ea cu declaraţia soţului victimei, care sesizase dispariția ziarului. De ce acest amănunt prezenta importanță? Pentru că Eiben nu era abonat la ziarul local, dar fiind vorba de

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (21) Reuniune de urgență a Cabinetului kuweitian (3) În aceeaşi zi, parlamentul irakian a anunţat decizia, evident unanimă, pe care o adoptase: Saddam Hussein era numit preşedinte pe viaţă.

La 24 iulie, la cartierul general al CIA au sosit informaţii indicînd că două divizii irakiene şi-au părăsit bazele pentru a se instala la frontiera kuweitiană. În cursul aceleiaşi zile, Hosni Mubarak a sosit la Bagdad, avînd rolul de mediator. Alegerea făcută de Liga arabă nu era însă dintre cele mai fericite, date fiind raporturile de neîncredere care existau între şeful statului egiptean şi Saddam Hussein.

Saddam i-a mărturisit omologului său: ,,Cît timp vor dura discuţiile între Irak şi Kuweit, nu voi utiliza forţa. Nu voi interveni cu forţa înainte de a fi epuizat toate resursele negocierii, dar, frate Mubarak, să nu spui asta kuweitienilor. Nu le da vreo speranţă, căci ar deveni aroganţi”. Imediat după această întîlnire, Mubarak a plecat în Kuweit, unde a raportat emirului... doar parţial, confidenţele preşedintelui irakian. ,,Fiţi sigur, excelenţă,

Am pus la cale o luptă cu bulgări de zăpadă imediat ce ajunge furtuna în oraş. El şi soţia mea sînt sus la etaj acum, aşteptînd acest lucru. Am părăsit vechea casă din Bethesda nu cu multă vreme în urmă şi ne-am mutat la periferie. Am cumpărat această casă pe Strada Chestnut, din cartierul Chevy Chase, în speranţa că familia noastră va continua să crească. Trebuie să muncim amîndoi să ne permitem acest lucru – salariul meu de la stat nu-mi dă de ales.

Asta înseamnă că Jimmy petrece foarte mult timp la centrul de zi, iar de fiecare dată cînd îl las acolo în drum spre serviciu, nu pot să nu mă simt chinuit de sentimente de vinovăţie. Tatăl meu a fost proprietarul unei benzinării și s-a aventurat în domeniul imobiliar. A muncit mai mult decît oricare altă persoană pe care am întîlnit-o vreodată, însă s-a asigurat mereu că face destui bani pentru ca mama să stea acasă şi să ne crească.

Copiii şi serviciul DSS nu prea merg împreună, iar Sharon şi cu mine ştiam acest lucru la începutul înrolării mele în cadrul Serviciului. Viața unui agent îl lipseşte de tată pe copilul său, care creşte în mare parte din timp fără părintele său alături. Am decis să încercăm totuşi să avem copii şi să găsim o soluţie. Am găsit, însă Jimmy primeşte mai puțin decît primeam eu de la tatăl meu.

Cățelușa Tyler Beauregard se avîntă în curtea din faţă. Răsuflarea ei e vizibilă în aerul îngheţat. Merge în cercuri în jurul meu, examinîndu-mi munca. A devenit mai lentă, a îmbătrînit (la fel ca mine) şi nu ştiu cîtă vreme

va mai putea ţine pasul cu alergările noastre matinale.

Nu vreau să mă gîndesc la sfîrşitul ei. Problema cu cîinii e că trăieşti mai mult decît ei.

Termin treaba pe aleea din faţa intrării şi duc lopata în garaj. Înăuntru îmi scutur cizmele de zăpadă.

Sună telefonul. Doamne, cît am ajuns să urăsc țîrîitul ăsta. Întind mîna către receptorul din bucătărie.

– Alo? – Fred? Aici e Art Murrell.

Sînt străbătut de un val de entuziasm. Art e ofiţerul de legătură din Pakistan. E un agent de şcoală veche care nu are timp de birocraţi sau de papioane.

- Trebuie să vorbim pe cealaltă linie.

Detectez o undă de entuziasm în vocea sa. Se întîmplă ceva important şi nu pare a fi un alt atac.

- Bine, aşteaptă cinci minute şi sună-mă din nou.

El închide. Îmi pun în priză telefonul STU-III portabil. După cîteve minute, telefonul sună din nou.

– Fred?

– Da, te aud, Art. Apăs butonul de bruiere de pe consola telefonului STU III. Linia e inundată de pocniturile şi fîsîitul zgomotului electronic.

– Gata, spune! - îi transmit eu după cîteva secunde.

– Fred, tocmai am primit o vizită de la cineva care spune că îl cunoaşte pe Ramzi Yousef. (va urma) FRED BURTON

numărul în coloanele căruia se discuta despre evidenţierea sa în muncă, el păstrase cu sfinţenie acest exemplar. Întreaga ofensivă în administrarea probelor se apropia de faza finală. Au mai fost descoperite numeroase date în dovedirea vinovăţiei şi multe alte indicii ce se înlănțuiau logic şi destul de convingător. Dosarul ce urma să fie înaintat instanţei era considerat „afacerea” de răsunet.

Tocmai de aceea am hotărît ca el să fie completat și cu actul unei reconstituiri filmate. În primul rînd, o asemenea acțiune avea să influenţeze pozitiv prevenirea criminalității; să atenueze neliniștea populaţiei şi, în acelaşi timp, să ofere instanţei un plus de convingere... sau poate, cu acest prilej, să se nască noi probe – aspecte omise de autor în timpul anchetei. Plasarea lui în mediul ambiant al locului faptei ar fi putut crea forţa de a-i stimula memoria cu privire la cele mai mici amănunte ale dinamicii sale. Scepticismul unora și al procurorului X m-au determinat însă să-l invit pe şeful Institutului de criminalistică, procurorul Tamaş Laurenţiu, să asiste la desfășurarea reconstituirii. Sigur că de la acest important act procedural n-au lipsit nici ceilalţi jurişti şi criminaliști cu recunoscută reputaţie ca: Oprea Romul, Petruşca F., Greblea Vasile şi colonelul Dinulescu Ştefan.

Operaţiunile s-au desfăşurat în cele mai optime condiții, învinuitul executînd toate acţiunile, conform declarațiilor sale anterioare şi în strînsă concordanță cu tabloul consemnat la cercetarea iniţială a locului faptei.

Cînd infractorul Lotzy ajunsese la secvenţa privind atacul dezlănțuit de victimă asupra sa, noi toţi am fost puși în situația să filmăm o scenă necunoscută – pînă la acea dată – de anchetă şi nici sesizată cu prilejul cercetării iniţiale. Iată deci că obţineam, în timpul reconstituirii, una din probele de seamă în învinuire. Pentru ca oricine să poată estima proba ce urmează s-o prezint, trebuie să reamintesc descrierea pe care am făcut-o cu privire la uşa principală, prevăzută cu un gen de fereastră şi o perdea dantelată. Prin această uşă se ajungea în holul ce ţine loc şi de bucătărie şi, apoi, în dormitorul victimelor. Învinuitul a încercat să ne demonstreze că fiind surprins de victima care se trezise din somn – în timp ce el căuta banii în şifonier – a fost nevoit s-o atace cu cuţitul, însă din cauza robusteţei acesteia încercase să fugă pe uşa ce fusese închisă, cu cheia, prin interior. În momentul cînd s-a considerat salvat, în sensul că ieşise din hol, victima – prin împingerea uşii – i-a prins piciorul între uşă şi prag. În disperarea lui de a nu fi descoperit de vecinii care puteau fi alarmaţi de ţipetele de ajutor, a lovit cu cuţitul prin geamul acoperit de perdea. În acest fel reuşise să scape din încleştarea în care se găsea, victima fiind forţată să se retragă. În continuare, a declarat că, fiind recunoscut şi de copil, şi-a schimbat brusc hotărîrea şi s-a reîntors în casă, unde a suprimat viaţa ambelor victime. (va urma) DUMITRU CEACANICA

că am auzit chiar din gura lui Saddam Hussein că nu va trimite trupe şi că nu intenţionează să atace Kuweitul”. El a omis să adauge ,,cît timp vor dura negocierile”. După care a transmis acelaşi mesaj trunchiat şi la Washington.

- Hotărîrea de a restabili relaţii diplomatice cu America a fost luată în 1980, cu două luni înainte de războiul cu Iran. Cînd a izbucnit conflictul, şi pentru a evita orice interpretare tendenţioasă, am amînat pe mai tîrziu reluarea relaţiilor diplomatice, convinşi că războiul nu va fi de durată.

El a durat mult totuşi, şi pentru a arăta cu claritate că sîntem o ţară nealiniată, se impunea reluarea relaţiilor diplomatice cu America fără să aşteptăm sfîrşitul războiului, ceea ce am făcut pînă în 1984. Odată resta­ bilite aceste relaţii, ne-am fi aşteptat la o mai bună înţelegere şi la cooperare, căci nu reuşeam să ne explicăm întotdeauna motivele care stăteau la baza multor hotărîri americane.

Dar relaţiile noastre cu America au cunoscut diverse neplăceri, cea mai gravă fiind, evident, Irangate - în 1986 - care a apărut atunci cînd Iranul ocupa Peninsula Fao. Cînd interesele dintre două state sînt limitate şi relaţiile lor sînt relativ recente, înţelegerea reciprocă este încă precară iar neînţelegerile au efecte cu atît mai negative.

Adeseori, consecinţa unei greşeli poate fi mai gravă decît greşeala însăşi. Cu toate acestea, am acceptat scuzele preşedintelui american - prezentate prin trimisul său - în legătură cu afacerea Irangate, ştergînd totul cu buretele. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (1) La 25 iulie, Saddam a convocat-o pe ambasadoarea americană, April Glaspie. Avertizată doar cu o oră înainte de această întrevedere, s-a găsit în imposibilitatea de a cere instrucţiuni Departamentului de Stat. La ora 13,00 a intrat în biroul liderului irakian. Era prima sa întîlnire directă, confidenţială, cu el. Dialogul care a început a fost uimitor, chiar derutant, şi constituie un document de primă importanţă obţinut de canalul american de televiziune ABC. Acesta conţine numeroase mesaje, pe alocuri involuntare, pe care e interesant să le decodificăm.

Alături de Saddam Hussein se afla Tarik Aziz.

După ce a întîmpinat-o cu amabilitate pe ambasadoare, invitînd-o să ia loc, i-a spus de la bun început: „V-am chemat aici pentru a purta o discuţie politică de esenţă.

Este un mesaj adresat preşedintelui Bush”. Întrevederea este deci considerată de Saddam Hussein ca o întîlnire la cel mai înalt nivel. El începe prin a face istoricul relaţiilor dintre Irak şi Statele Unite ale Americii.

20

Vineri, 14 iunie 2019

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (34) LUNA MARTIE 19 martie – Sămînţa cea bună ,,Cel ce va semăna în duh, din duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6, 8) Sămînţa semănată de noi, sămînţa pocăinţei, a smereniei, a suspinelor şi rugilor noastre va prinde rădăcini, va crește şi va da roadă fără să ne dăm seama, nu cînd ne-am fi aşteptat noi, ci la vremea rînduită de Dumnezeu.

Poate că în calea noastră ne istovim, ne descurajăm şi cădem cu duhul, ochii noştri slăbiţi aşteaptă arătarea Domnului mai mult decît aşteaptă dimineaţa paznicul de noapte, însă va veni negreşit acea lumină care trebuie să răsară şi să împrăştie întunericul nopţii celei mai lungi. În fiecare dimineaţă apar zorile şi răsare soarele: la fel de sigur este şi faptul că asupra noastră va răsări Soarele dreptăţii, Care biruie orice rău, şi Domnul îi va izbăvi pe toţi cei care strigă către El cerînd izbăvire: ,,Fiţi, dar, și voi îndelung răbdători, întăriţi inimile voastre” (Iacov 5,8), căci va veni secerişul vieţii veşnice, și atunci se va afla întreagă fiecare sămînţă semănată în Duhul lui Christos, pentru slava Lui.

20 martie – Nădejdea e în harul lui Dumnezeu ,,Şi a prisosit harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Christos Isus” (I Timotei 1, 14) Putem trage învăţături din felul cum sînt înşirate aceste trei daruri: harul, credinţa şi dragostea.

Mai întîi de toate apare harul ca antipod al oricărei vrednicii personale omeneşti şi ca îndestulare a tuturor dorinţelor și trebuinţelor noastre. Toată nădejdea noastră stă numai în harul lui Dumnezeu, care ni se şi dă nouă, nevrednicilor, din dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu. însuşi Christos este întruchiparea vie şi expresia limpede a dragostei acesteia.

Rusaliile - Pogorîrea Sfîntului Duh La zece zile după Înălțarea lui Christos, respectiv la 50 de zile de la Învierea Sa, prăznuim Rusaliile Pogorîrea Sfîntului Duh, cunoscută și sub denumirea de Cincizecime. Anul acesta prăznuim Pogorîrea Sfîntului Duh pe 16 iunie. Ca vechime, Rusaliile coboară pînă în veacul apostolic. În primele secole creștine, praznicul Cincizecimii era o dublă sărbătoare: a Pogorîrii Duhului Sfînt și a Înălțării lui Christos. În jurul anului 400, cele două sărbători s-au despărțit una de cealaltă.

Dacă prin lucrarea Duhului Sfînt, Dumnezeu Fiul S-a pogorît din ceruri și S-a întrupat, tot prin Duhul Sfînt ni se împărtășește viața dumnezeiască și omenească a lui Christos. Pogorîrea Sfîntului Duh este actul de trecere a lucrării mîntuitoare a lui Isus, din umanitatea Sa, în oameni. Astfel, Biserica se constituie prin această extindere a vieții lui Christos în noi. Avînd în vedere că prin Duhul ne împărtășim de Christos, în Biserica Ortodoxă sfintele slujbe încep cu rugăciunea adresată Sfîntului Duh: ,,Împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mîntuiește, Bunule, sufletele noastre”.

Evenimentul Pogorîrii Duhului Sfînt este descris în cartea ,,Faptele Apostolilor” (F.A. 2,4). Aici se spune că Duhul Sfînt Se pogoară din cer ca un vuiet mare de vînt și Se împarte deasupra capului fiecăruia din cei prezenți, în chip de limbi de foc.

La Pogorîrea Duhului au fost prezenți numai Apostolii?

Textul ,,Cînd a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc” (FA. 2, 1), a dat naștere la multe nedumeriri, pentru că nu se precizează cine sînt acei ,,toți”. Din dorința de a aduce mai multă lumină în acest caz, versiunea română a Noului Testament a introdus

Amintind istoria convertirii sale, Apostolul Pavel o pune numai pe seama atotputernicului har al lui Dumnezeu, spunînd că harul s-a descoperit în el cu îmbelşugare: deşi păcatul lui era mare, iubirea lui Dumnezeu 1-a covîrşit şi 1-a acoperit cu prisosinţă cu harul Său. Apostolul Pavel nu uita niciodată aceasta. Conştiinţa acestui lucru era la temelia marii sale smerenii. Şi credinţa s-a sălăşluit în sufletul lui în locul necredinţei: nu numai simţămîntul general, inconştient, al nădejdii în Dumnezeu, ci o credinţă vie, nestrămutată, în Mîntuitorul Cel viu, în Domnul nostru Isus Christos. Odată cu această credinţă înflăcărată s-a aprins şi dragostea de Mîntuitorul Cel viu.

Aşadar, să ne rugăm şi noi stăruitor Domnului pentru darurile acestea, şi harul ce s-a descoperit în noi să ne umple întreaga fiinţă. El va schimba pentru noi totul, va îmblînzi necazul ce ne apasă şi ne va da puteri noi.

21 martie – Christos va ajuta ,,El Însuşi a pătimit fiind ispitit” (Evrei 2, 18) Dacă ispita ne chinuie, dacă ne tulbură îndoielile, să mergem cu ele drept la Cel care, fiind El însuşi ispitit, poate fi celor ce se ispitesc să le ajute. Să mergem cu toate gîndurile ce ne apasă, de care ne ruşinăm şi pe care le urîm, cu gîndurile pe care nu le-am putea spune nimănui, şi să le spunem Celui ce poate să ne ajute, fiindcă şi El a suferit ispită. Cu adîncă zdrobire de inimă, recunoscîndune păcătoșenia, să mergem la Isus, Care n-a venit să-i cheme la pocăință pe cei drepţi, ci pe păcătoşi (Matei 9, 13). Să nu întîrziem, să nu amînăm nici o clipă, să mergem chiar acum să ne revărsăm tot sufletul înaintea Lui, să vărsăm toate lacrimile noastre în faţa Lui, să-L iubim mult, ca să ni se ierte și nouă multe (Luca 7, 47).

Atunci toate îndoielile noastre vor pieri, vom învinge ispita, şi Domnul ne va face ,,să sporim şi să prisosim în dragoste unul către altul şi către toţi... spre întărirea inimilor noastre, ca să fie fără prihană întru sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Christos cu toţi sfinţii Săi” (I Tesaloniceni 3, 12-13). (va urma) termenul de ,,Apostoli”. Însă, dacă se omite cuvîntul ,,Apostoli”, poate rezulta că în acea zi se găseau laolaltă nu numai cei 12, ci toți cei 120 de frați care s-au aflat împreună cu Apostolii alături de Isus, începînd cu Botezul săvîrșit de Ioan și pînă la Înălțare (F.A. 1, 22). Sfîntul Ioan Gură de Aur, Teofilact și alți exegeți, afirmă că la Cincizecime au fost prezenți nu numai apostolii, ci și alți frați. De aici reiese că Sfîntul Duh s-a revărsat peste toți membrii Bisericii, și nu numai peste ierarhia reprezentată de apostoli. Exegeza ortodoxă, precum și cea romanocatolică, bazate pe Tradiție, afirmă că la Cincizecime era de față și Maica Domnului.

Rusaliile - momentul în care Apostolii încep să grăiască în limbi necunoscute După Pogorîrea Sfîntului Duh, Apostolii au primit puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei pînă atunci.

Au descoperit învățătura Mîntuitorului și altor neamuri, în diferite limbi. Începutul a avut loc chiar în această zi, a Pogorîrii Duhului Sfînt, cînd s-au făcut înțeleși de toți iudeii veniți la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputînd să-și explice cum de puteau predica în graiuri diferite, unul dintre ei îi acuză că ar fi ,,plini de must”, adică beți (F.A. 2, 13). Atunci, Sfîntul Petru a luat cuvîntul pentru a-i apăra pe Apostoli de o asemenea învinuire, dar și pentru a vorbi mulțimilor despre Christos. El le-a descoperit că se împlinise profeția: ,,Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (F.A. 2, 17). În urma cuvîntării lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul. Apostolii au vorbit real limbile celor prezenți. Din Faptele Apostolilor aflăm că toți cei umpluți de Duh Sfînt ,,au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fap. 2, 6). Există obiceiul ca în ziua de Rusalii, să se aducă în biserică frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborîrii Sfîntului Duh. Ele sînt binecuvîntate și împărțite credincioșilor.

Adrian Cocoșilă Sursa: Crestinortodox.ro

RM

Rusaliile

A fost o zi cînd Cerul cu vuiet s-a deschis Și coborînd din zări, lumini ca de vitralii, Se revărsa peste apostoli ca limbile de foc, Din glorii, Duhul Sfînt, în ziua de Rusalii.

La sărbătoarea săptămînilor, sau ziua cincizecimii, Mulțimea de iudei, ce era-n Ierusalim S-a-nspăimîntat de focul sfînt cu vuietul puternic Și nu știa că pe Pămînt, chiar cerurile vin.

S-au ridicat apostolii plini de Duh Sfînt și Petru, Spunînd mulțimilor că-n fața Jertfei, sfintei Învieri A Celui ce L-au răstignit, prin cei fără de lege Să-și plece-adînc ființa în sfinte-ngenuncheri.

Căci Mesia, Christos, e viu pe veci, în slavă Și azi, a revărsat ca dar peste Pămînt Să ne-nsoțească-n viață prin bucurii și lacrimi, Din Cerurile-nalte-n iubire, Duhul Sfînt.

Cum pot vorbi apostolii în graiul fiecăruia, de-acasă Cînd știm că ei sînt oameni simpli și de rînd?

Dar cînd au înțeles c-au răstignit pe Domnul Cereau botezul pocăinței și-al Duhului Preasfînt. Și astfel, prin făgăduința împlinită, Prin oameni cu credință și prin Duhul Sfînt Se naște în puterea de-a fi biruitoare Biserica, Mireasa lui Christos, pe-acest Pămînt.

Mireasă-mpodobită cu-ncununări de har Cînd vei păși prin flăcări sau pe sub bolți de crini Să-ți fie binecuvîntată credința-n al tău Domn; Să urci spre veșnicie pe brațul Său divin Și în veșminte albe, uitînd de prigoniri, Cînd trîmbița din urmă pe cer va răsuna, Să-ntîmpini în văzduh pe Mirele tău sfînt Intrînd prin porțile Măririi, pe veci, în slava Sa. Anonim

Sămînța bună

Trei site ,,Limba este și ea un foc, o lume de nedreptăți. Ea este aceea...care întinează tot trupul și aruncă în foc cursul vieții.” (Iacov 3,6) Filosoful grec Socrate era foarte lăudat pentru înțelepciunea sa. Într-o zi s-a întîlnit cu o cunoștință care i-a spus: - Socrate, știi ce am auzit despre unul dintre discipolii tăi?

- Stai o clipă, a replicat Socrate. Înainte să îmi spui, aș vrea să treci informația prin trei site.

Prima sită e cea a adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să îmi spui este adevărat?

- Nu, dar am auzit și eu vorbindu-se.

- În realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm sita binelui. Ceea ce ai auzit despre discipolul meu este ceva de bine?

- Nu, dimpotrivă!

- Deci vrei să îmi spui ceva rău despre el, cu toate că nu știi dacă este adevărat.

Omul a dat din umeri puțin stînjenit.

- A treia sită este cea a utilității. Este de folos ceea ce vrei să îmi spui?

- Nu, nu chiar...

- Dacă nu este nici adevărat, nici bine și nici de folos, de ce să îmi mai spui?

RM

21

Vineri, 14 iunie 2019

S , ase,

S mai i rdem Umor străin

- Domnule Bianchini, mă recunoști?

- Mă tem că nu.

- Aaa... înseamnă că nu prea ai memorie bună.

- Tot ce se poate. Și pe deasupra nu mă cheamă Bianchini. *** - De ce se tot oprește mister Hawkins la fiecare colț?

- Puterea obișnuinței. Timp de zece ani, pînă nu demult, și-a plimbat peaici cățelul. *** Conferențiarul își citește monoton și încet textul. Cineva strigă: - Mai tare, vă rog!

- Scuzați-mă, gentlmeni, n-am crezut că ascultă cineva. *** Signor Baldini a trăit toată viața sub papucul soției. La moartea sa, cînd i s-a deschis testamentul, acesta începea cu cuvintele: ,,Prima mea dorință este...”. *** La vreo zece luni de la căsătorie, miss Mary își anunță soțul:

P I Mo c c h io !

- Dragul meu, în curînd vom fi trei.

- Nu mai spune, replică soțul plin de emoție.

- Da, a telefonat mama că vine la noi săptămîna viitoare. *** În zorii zilei, la ușa domnului Fauche­reau se aude soneria. În prag, un tînăr beat ținut de braț de o fetișcană.

- Domnule, spune stăpînul casei, în primul rînd, aseară mi-ai promis că o vei aduce pe fiica mea la ora zece. În al doilea rînd, aceasta nu e fiica mea. *** - Sir, l-ați jignit pe prietenul meu zicîndu-i ploșniță. Vă provoacă la duel.

Ce arme preferați?

- Insecticidul.

de zece coroane. Ce opere de-ale acestui scriitor mai aveți? *** - Ziua în care mă voi mărita va fi o zi neagră pentru toți cei care îmi fac curte.

- Dar de ce, dragă, doar nu te poți mărita cu toți deodată? *** Directorul unei instituții îl întreabă pe cel care-i solicită un post: - Nu vă supărați, aveți bunică?

- Nu, răspunde solicitatorul sur­prins.

- Foarte bine, vă angajez. V-am întrebat aceasta pentru că prede­ cesorului d-voastră i-au murit într-o lună cinci bunici!

*** - Cam devreme ai început să fumezi, puștiule!

- Ce devreme, nene? E deja amiază.

*** Ginerele: - Și cît ai de gînd să stai la noi?

- Pînă vă săturați.

- Numai atîta?

*** - Iar ai căzut în noroi cu pantalonii noi!

- Am căzut așa de repede, că n-am avut timp să îi scot.

*** O doamnă din înalta societate: - De-ați ști cîți regi am învîrtit cu mîinile mele...

- Jucați cărți, madame?

*** La bibliotecă: - În cartea asta am găsit o bancnotă

*** - Cum ați îndrăznit să furați biblioteca de la poarta cimitirului?

- Am crezut că e a unui mort. *** - Cîntați la vioară și la pian? Înseamnă că vă puteți acompania singur... *** - Domnule director, vreau să vă atrag atenția că salariul acesta nu corespunde capacităților mele intelectuale.

-Sînt convins, dar nu pot să vă las să muriți de foame... *** În epoca de piatră: - Draga mea, eu plec la vînătoare.

Tu ai grijă, nu lăsa copiii să se joace cu focul. S-ar putea să-l stingă. *** - Draga mea, oare cum o fi nimerind mecanicul gura tunelului, că eu nici cu ușa garajului nu reușesc să mă descurc?

- Vai, tu, păi cred că știe foarte bine drumul. *** Două muște discută între ele: - Ce stupizi sînt oamenii. Aruncă atîtea parale ca să-și facă tavane și nici măcar nu le folosesc.

22

Vineri, 14 iunie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI În România se vorbeşte mult şi se face puţin (2) (urmare din pag. 1) Mărturisesc că uneori mă apucă groaza cînd mă gîndesc cum supravieţuiesc milioane de concetăţeni ai noştri, care o duc mai rău decît ţăranii români în anul de foc 1907. Avem tristul privilegiu de a vedea că s-a ajuns la vorba noastră. Dar mai avem şi amărăciunea – ca să-l citez din memorie pe Eminescu – de a prevedea ce se va petrece, dar de a nu putea interveni pentru împiedicarea nenorocirilor.

Plăteşte acum Poporul Român preţul naivităţii sale incredibile, din noiembrie 1996! Un preţ de lacrimi şi sînge, dureros, monstruos. România a ajuns o epavă, un pod prăbuşit, care blochează Fluviul Timpului. Nici un domeniu nu funcţionează cum trebuie şi efectele se simt, în primul rînd, în zona nivelului de trai. Am ajuns să trăim vremurile în care se moare, efectiv, de foame într-o Ţară care nici n-ar trebui să-şi pună problema alimentară!

N-am auzit să fi dat cineva socoteală, pînă acum, pentru distrugerea deliberată a şeptelului, în 1997, ca urmare a poruncilor venite de la Banca Mondială. Şi n-am auzit să tragă cineva un semnal de alarmă în privinţa foametei care ne paşte din pricina crimei de a nu se fi arat şi semănat nici măcar o treime din suprafaţa agricolă. Niciodată, în Istoria României, n-au fost impuşi atîţia miniştri străini de domeniile respective: cred că România e singura Ţară din lume care are un electronist la Agricultură, un jurist la Sănătate şi un jolly-joker francmason la Armată! Şi ne mai mirăm că totul merge anapoda! În ceea ce mă priveşte, am spus toate acestea în diferitele dialoguri pe care le-am purtat cu conducerea actuală a Ţării. I le-am spus şi preşedintelui Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, şi premierului Radu Vasile, telefonic, şi altor lideri ai coaliţiei majoritare. Dar ei nu mai au organ să înţeleagă, parcă sînt hipnotizaţi de Şarpele Monetar internaţional, care se uită fix la ei. Normal, într-o asemenea luptă, atunci cînd epuizezi toate argumentele logice, devine inevitabil să faci şi greşeli. Am bărbăţia de a-mi asuma eu toate greşelile care s-au făcut. Deşi, pe fond, ele n-au fost erori reale, ci au fost prezentate în aşa fel încît să reiasă că noi insultăm, că noi calomniem, că noi sîntem xenofobi etc. Cel puţin în primele 3 luni ale acestui an a fost declanşat împotriva Partidului România Mare un bombardament informaţional şi juridic fără precedent. Nu fac parte din genul de oameni care consideră că tot ce spun ei este adevărat, că tot ce fac ei este bine. Viaţa ne-a maturizat pe toţi, ne-a învăţat să cîntărim mai bine lucrurile, ne-a dat discernămîntul de a separa binele de rău. Astăzi, privind în urmă la trecutul nu prea îndepărtat, ţinînd seama de arsenalul minciunii care a fost pus în funcţiune, recunosc că ar fi trebuit să stau deoparte de ceea ce unii au numit Mineriade. Noi n-am fost implicaţi cu nimic în organizarea şi desfăşurarea lor, dar un simplu mesaj pe care l-am adresat eu minerilor disperaţi a fost răstălmăcit ca o încercare de răsturnare a ordinii de stat. Au fost inventate persoane care nu există, arme pe care le-am fi pus la dispoziţia minerilor, sume mari de bani venite de la Guvernul Chinei şi alte elucubraţii de-astea, care arată de ce sînt capabili unii pentru a-şi extermina adversarii politici. De asemenea, un alt eveniment care a fost exploatat tot în aceeaşi manieră necinstită a fost Jurnalul unei prostituate. Atunci cînd au primit consemne, de unde trebuie, pentru a fi acuzat de fals şi calomnie, ziariştii necinstiţi s-au năpustit împotriva mea – dar aceiaşi ziarişti n-au mai suflat o vorbă în clipa în care s-a aflat tot adevărul, care era cu mult mai grav şi pe care îl aveam înregistrat pe video-casetă. Noroc cu posturile locale de Televiziune, care au difuzat caseta respectivă şi milioane de oameni au înţeles că eu n-am minţit şi n-am fost nici intoxicat – ar fi fost şi greu, la

îndelungata experienţă de presă pe care o am.

Admit, astăzi, că este sub demnitatea mea să mă implic în poveşti de alcov, care pot degenera în procese politice. Realitatea este alta: eu plătesc politic pentru calitatea mea de ziarist. Întreaga presă e plină ochi de mii şi mii de scandaluri sau notiţe polemice, lumea le citeşte sau nu le citeşte, dar eu sînt studiat cu microscopul şi la mine totul se profilează, fulgerător, pe cerul politicii. Aici ne aflăm într-un cerc vicios: dacă renunţ la revistele mele, sau le cuminţesc, pierdem sute de mii de oameni care văd în „România Mare” şi „Politica” hrana lor spirituală; dacă voi continua să le tipăresc, voi fi asediat de procese de către cei care au toate pîrghiile Puterii în mîna lor şi nu se dau în lături de la violarea legilor şi chiar a Constituţiei. Iar în vreme ce toate procesele intentate de noi împotriva acelora care au răspîndit minciuni incalificabile sînt blocate de o Justiţie mînjită şi aservită politic – ei, bine, procesele intentate împotriva noastră de aceiaşi indivizi care ne-au calomniat şi-au urmat cursul, au fost accelerate şi au ajuns tocmai la instanţa nr. 1 a magistraturii româneşti, care e Curtea Supremă de Justiţie.

Acesta este, în cîteva cuvinte, mecanismul care s-a pus la cale pentru reducerea noastră la tăcere. Şi, ca să se rupă partidul de mine, au fost măsluite, sistematic, rezultatele tuturor sondajelor de opinie, de parcă marile mulţimi de oameni sînt ca fulgul pe apă şi se pot deplasa, de la o săptămînă la alta, în direcţii diametral opuse, după cum bate vîntul. În realitate, noi n-am pierdut nici un procent de electorat, dimpotrivă, am cîştigat. Dar e o lege a sociologiei („spirala tăcerii”), care spune că oamenii se tem să recunoască, public, adeziunea lor faţă de un partid sau o grupare puternic atacată, ameninţată cu scoaterea în afara Legii, cu Curtea Marţială etc. În intimitatea cabinelor de votare, lumea îşi va exprima voinţa de vot şi o să vadă toţi ce forţă extraordinară a devenit PRM! Dvs. ştiţi cel mai bine care-i situaţia, fiindcă nu numai că n-au plecat oameni din filialele noastre, dar s-au înregistrat înscrieri masive în ultimele luni.

Evidenţele statistice sînt grăitoare: PRM are, la ora actuală, aproape 130.000 de membri cu carnet. Nu cred că exagerez dacă voi anticipa că, la alegerile viitoare, partidul nostru se va bucura de cca 25% din sufragiile electoratului, ceea ce ne va îndreptăţi să participăm la guvernare pe post de vioara întîi.

Ca să închei acest capitol, voi recunoaşte că, în toată perioada respectivă, am simţit sprijinul Comitetului Director al Partidului, căruia doresc să-i mulţumesc.

Doamnelor şi domnilor, Consiliul Naţional al Partidului România Mare va analiza şi va supune dezbaterii o serie de documente. În primul rînd, vom pune în discuţie Programul Anticriză, elaborat de specialişti redutabili ai formaţiunii noastre. În mod repetat, auzim cu toţii că nu există alternativă la actuala guvernare, că nu este altă soluţie, altă cale de urmat, altă echipă etc. Aşa se spunea şi pe vremea primului Guvern Ciorbea, în decembrie 1996, şi iată că din acel cabinet şi-au luat zborul peste 75% din miniştri. Cu alte cuvinte, reprezentanţii actualei Puteri admit, totuşi, că mai pot fi schimbaţi, dar nu cu alţii, ci tot ei între ei.

Rezultatele se văd cu ochiul liber. Poate fi scoasă România din criză? Răspunsul este da, cu o precizare necesară: această realizare n-o pot face tot cei care au băgat Ţara în criză, fiindcă aşa ceva ar fi împotriva naturii. În fenomenul străvechi al Transhumanţei, de pildă, măgarii şi berbecii zevzeci care au prăvălit o turmă în prăpastie nu vor reuşi să scoată, tot ei, rămăşiţele sărmanului cortegiu, trebuie să vină gospodarii, pădurarii, salvamontul, aviasanul etc. Întregul program economic aplicat de coaliţia CDR-USD-UDMR

este greşit şi n-are cum să-şi revină. A devenit clar, pentru toată lumea, că e nevoie de altceva.

Economia unei Ţări nu se poate rezuma numai la lichidări şi împrumuturi externe. Nenorocirea cea mai mare, cu adevărat alarmantă, este că s-ar putea ca mîine să fie imposibil să mai reparăm ce-a stricat această „echipă a morţii”. Lumea de bunăcredinţă deplînge bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, dar România a fost bombardată, la fel de devastator, de FMI şi Banca Mondială. Efectele sînt aceleaşi. Mai rău decît atît n-are ce să i se întîmple unei Ţări. Aproape toate marile privatizări au fost frauduloase, începînd cu ROMTELECOM, ROMCIM, BANC POST şi IMGB. La fiecare caz în parte noi am tras semnale de alarmă, dar cine era să ne asculte? Cei care tocmai încasau milioane de dolari din înstrăinarea, pe nimic, a Patrimoniului Naţional? Atunci cînd Poliţia, Justiţia şi Serviciile Secrete vor scăpa de sub tutela acestei „coaliţii toxice” şi oamenii vor putea vorbi fără teama de a fi daţi afară din serviciu, închişi sau chiar lichidaţi, societatea românească va primi un duş de gheaţă de o să-i clănţăne dinţii, iar opinia publică internaţională va afla ce încrengături ale Mafiei duc pînă în cancelariile occidentale. Nimic nu poate rămîne ascuns adevărului, spune o vorbă de spirit a Antichităţii. Noi ne menţinem hotărîrea ca, odată ajunşi la Putere, să confiscăm, în 24 de ore, toate averile realizate prin fraudă şi să blocăm conturile Mafiei din băncile străine. Nimeni şi nimic nu ne va împiedica să facem acest act de Justiţie, care va revigora economia românească. Acei intelectuali subţiri, care ne-au împuiat capul cu aşa-zisa lor „societate civilă”, ar trebui să priceapă că printre drepturile fundamentale ale omului se numără şi dreptul de a nu fi jefuit, de a nu fi azvîrlit în stradă, din casă şi serviciu, de a nu fi minţit, de a nu fi batjocorit, de a nu servi drept cobai pentru experienţele barbare ale unor iresponsabili. În cadrul întîlnirii noastre de astăzi, vom discuta şi activitatea parlamentarilor PRM în perioada de 2 ani şi jumătate de la alegeri. În general, eu, unul, sînt mulţumit de prestaţia senatorilor şi deputaţilor noştri care, în condiţiile date, cînd abia dacă se pot apropia de microfonul Senatului sau Camerei Deputaţilor, au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil. Există şi parlamentari care au realizat performanţa rară de a nu avea nici măcar o singură Declaraţie, o singură Interpelare, ceea ce trebuie să ne dea de gîndit. Apreciez, de asemenea, munca prestată de secretarii PRM ai celor două Camere, ca şi de preşedinţii Comisiilor Permanente – e vorba de Comisia de Sănătate a Senatului şi, respectiv, de Comisia de Învăţămînt a Camerei. Totuşi, cea mai mare realizare a Grupurilor noastre Parlamentare este coeziunea lor, sentimentul că alcătuim o familie. În noua legislatură au plecat parlamentari de la toate partidele: PNŢCD, PNL, PD, PSDR (care nici nu mai are grup parlamentar), PUNR, PDSR. Numai două partide au fost indestructibile: PRM şi UDMR, deşi din motive diferite. Şi aici se impune o remarcă: în timp ce la UDMR n-a venit nici un parlamentar nou, la PRM s-au alăturat senatorul Ion Marcu şi deputatul Ioan Sonea, lista rămînînd deschisă. De la ultimul Consiliu Naţional au aderat la fenomenul „România Mare” oameni de mare valoare, cu care ne mîndrim şi pe care i-am propus să fie cooptaţi în forumul nostru suprem de conducere: primarul Municipiului Cluj-Napoca, dl. Gh. Funar, foştii miniştri Doru Dumitru Palade şi Cristian Ionescu, generalul de divizie (r) Niculae Niţu, marea interpretă Irina Loghin, venerabilul Ion Puiu, fost deţinut politic, arhitectul Mihai Lupoi, şi mulţi alţii. Avem personalităţi incontestabile, care au ridicat cota valorică a partidului nostru şi vor avea un cuvînt greu de spus atunci cînd vor conduce dregătoriile Ţării. (va urma)

RM

23

Vineri, 14 iunie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (24)

75) G. D. MIREA. Pictor. Născut la Cîmpulung, în 1852, și mort în 1934. Numele lui complet: George Demetrescu Mirea. Director al Școlii de arte frumoase din București. A decorat, cu fresce murale, Universitatea din Iași, Casa Vernescu din București (ajunsă cazinou străin, în zilele noastre), Banca Națională a României și alte clădiri istorice.

Este cel căruia îi datorăm portretul scriitorului Al. Odobescu, care s-a sinucis, din motive sentimentale, după scurtă vreme. Lucrările lui se vînd bine pe piața licitațiilor cu opere de artă. Cu un scris apăsat, de om care e antrenat cu un obiect mai mare și mai greu decît condeiul – pensula „zugravului de supțire” – el scrie lapidar: „Înainte cu Dumnezeu. G. D. Mirea.

22 Calea Griviței, București”.

76) CONSTANTIN DOBROGEANU-GHE­­ REA. Critic literar și sociolog (pe numele adevărat Konstantin Solomonovici Katz, evreu creștinat).

Născut în anul 1855, la Slaveanka, în Rusia. A fost unul dintre cei mai străluciți teoreticieni ai mișcării socialiste din România, în faza idealismului curat, pe care l-au slujit și soții Nădejde, I. C. Frimu, Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio ș.a. Lucrarea sa de căpătîi rămîne Neoiobăgia, care a marcat epoca de răscruce a Secolelor XIX și XX, într-o Românie zdruncinată de convulsii țărănești. Nu-i de mirare că a fost apreciat și chiar iubit de Caragiale, preocupat și el, în cea mai înaltă măsură, de drama pe care o trăia țăranul român. Prietenia dintre cei doi a rămas proverbială, iar un D. Karnabatt putea să scrie, în Bohema de altădată, despre imitarea lui Gherea de către Caragiale, în sensul că acesta din urmă și-a deschis un restaurant în gara din Buzău după modelul restaurantului pe care îl ținea amicul său în gara din Ploiești; numai că Gherea era mai evreu decît era Caragiale aromân, așa că avea un simț negustoresc mai pronunțat, se descurca mai bine, iar Nenea Iancu, atunci cînd n-avea carne proaspătă de mici sau un anumit soi de vin, cerut de mușterii, trimitea „băiatul”, cu trenul, să se aprovizioneze de la Gherea. Fiii criticului, Alexandru și Ionel, e posibil să se fi născut chiar acolo, în odăile pe care tatăl lor le ocupa deasupra restaurantului gării. În disputa literară cu Titu Maiorescu, DobrogeanuGherea a pierdut partida, așa cum, ulterior, teza „artă cu tendință” a fost învinsă de teza „artă pentru artă”. Cei care l-au cunoscut spun că Gherea era un om de o reală distincție și bunătate, așa cum s-au dovedit a fi și alți evrei creștinați și împămînteniți, ca Edgar Papu, Nicu Steinhardt, Tia Peltz (al cărei tată, I. Peltz, a scris romanul, cu titlu atît de cald, „Țară bună”). S-a stins din viață în anul 1920. În trecerea lui prin Ploiești, Vasile Popa poposește și la birtul gării unde, sînt convins, e omenit de bunul samaritean care era Gherea și care aplică în Condică un fel de parafă de medic, cu înscrisul RESTAURANT GARA PLOIEȘTI, iar dedesubt scrie, cu creion chimic, de prăvăliaș, nu de literat: „Cu noroc și sănătate. Dobrogeanu”. După evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, niște vandali i-au profanat bustul, aflat într-un scuar de pe Strada Maria Rosetti, din București. Motivul? Ar fi fost… comunist! Spre cinstea ei, opinia publică a reacționat prompt și cu indignare.

77) C. I. PARHON. Medic și om politic. Împre­ună cu M. Goldstein, scrie primul tratat de endocrinologie din lume, intitulat Secrețiile interne (1909). A fondat Școala românească de gerontologie, valoarea cercetărilor și descoperirilor sale fiind ilustrată de propria lui longevitate, fiindcă a trăit nu mai puțin de 95 de ani. Aproape tot atît de mult (91 de ani) avea să trăiască și eleva și continuatoarea operei sale, Ana Aslan, pe care am cunoscut-o bine și care, în 1976, cu prilejul unui interviu pe care i l-am luat în vila ei de pe Bd. Aviatorilor, din Capitală, a băut vin roșu cot la cot cu mine. Altă dată, într-o iarnă, cînd vorbeam la telefon cu Ana Aslan,

am fost atît de absorbit de discuție, încît n-am simțit, decît foarte tîrziu, ce se petrecea în camera de alături a apartamentului meu: cîinele dalmațian Zar, agitat din nu se știe ce motive, a răsturnat radiatorul electric, acesta a ars covorul și un fum înecăcios a început sămi inunde locuința, a trebuit să-i spun prețioasei mele interlocutoare ce se petrecea și să-mi iau, grăbit, la

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (68) revedere. Dar, salutul de „Adio” s-a produs ceva mai tîrziu, de Ziua Națională a Italiei, la recepția organizată de Ambasada acestei țări: m-am întîlnit la poartă cu Ana Aslan, eu ieșeam, ea intra, și ne-am salutat ca doi buni camarazi, doar ea îi îngrijea pe părinții mei. Apoi, bătrîna a murit. S-a dus să prelungească viața îngerilor, în Rai. Așa după cum se știe, Parhon a fost și om politic, cu vederi de stînga: președinte al Parlamentului României, în 1946, după care, din 1947 pînă în 1952, președinte al instituției nou create, Prezidiul Marii Adunări Naționale. În acea vreme, însuși Mihail Sadoveanu i-a prins în piept Medalia de Erou al Muncii Socialiste. În anii de neutralitate din 1914–1916, Parhon era deja cunoscut și în țară, și peste hotare, întregind galeria celebrităților după care alerga țăranul din zona Clujului. Și bine făcea, fiindcă fără el n-am fi știut niciodată ce simțăminte îi animau pe românii de vază cu privire la viitorul acestui neam. Savantul Parhon era un vizionar: „Doresc din suflet ca în cel mai scurt timp să ne vedem toți Românii sub tricolorul românesc strînși laolaltă. Dr. C. I. Parhon. 15 Sept. 1915”.

78) PETRE DULFU. Puține date se mai cunosc astăzi despre acest autor de origine transilvană, născut în 1856. Debutul și-l face în revista „Literatorul”, a lui Macedonski, în 1882. Ca traducător debutează, însă, ceva mai devreme, la Cluj, cu „Ifigenia în Aulida”, de Euripide (1879). Face carieră cu scrieri populare și umoristice: Păcală, Snoave, Cîntece și Povești, Legenda Țiganilor. Profesor de pedagogie la școlile normale din București, poziție din care scrie Etica, sau morala filosofică (1889) și Noțiuni de Estetică (1891). A fost și un poet creștin de talent, o editură bucureșteană retipărind, recent, o carte de versuri închinate Răstignirii și Învierii lui Isus Christos: Isus mîntuitorul, Editura Garamond, după cea de-a IV-a ediție apărută, în perioada interbelică, la „Cartea Românească”. În documentul de față, el scrie, cu creionul, două propoziții curate, care întregesc imaginea stării de spirit a tuturor acelora ce simțeau românește: „Bun e Dumnezeu și drept! Trebue să vie odată și ceasul României! P. Dulfu”.

79) GRIGORE CRĂINICEANU. General. Născut la Crainici (jud. Mehedinți) în 1852 și mort, la vîrsta de 83 de ani, în 1935. Pe cînd avea 25 de ani, a condus lucrările de fortificații din Războiul de Independență (Plevna, Grivița, Vidin). Teoretician militar de primă mărime: Frontiera Carpaților, Geografia militară, Idei de apărare. Studiu pe teren în anii 1888–1889–1890. Membru al Academiei Române, unde, treptat, începe să fie privit ca o piedică în calea tinerilor corifei: într-o scrisoare către soția sa, datată București, 1 VI 1923, Sextil Pușcariu afirmă că, în eforturile elaborării marelui Dicționar al Limbii Române, „Numai generalul Crăiniceanu ne mai încurcă cu ideile sale antediluviene”. A luptat cu eroism în Războiul de Întregire a Neamului. Este nefericitul tată al locotenentcolonelului Alexandru Crăiniceanu, cel care a dezertat la nemți. Lapidar, ca orice comandant de oști care n-are timp de palavre, el scrie o lozincă, pe care avea s-o transpună în viață, în scurtă vreme, cu sabia: „Trăiască România Mare.

Grigore G. Crăiniceanu. 7 oct. 1915”.

80) JEAN AL. STERIADI. Pictor și grafician.

Trăiește în perioada 1880–1956. Director al Muzeului Aman (1909–1915) și al Muzeului Kalinderu (1915– 1949). Profesor universitar și membru de onoare al Academiei Române. Talent viguros, abordînd subiecte

pitorești, unele cu parfum levantin (pe linia lui Anton Pann și a lui Ion Barbu, din Isarlîk): Hamali în portul Brăilei, Corăbii în portul Brăilei, Geamie la Mangalia, Chivuțele, Casa Moruzzi etc. Și el trage o tușă groasă, cu negru, ca și G. D. Mirea. Lozinca începe să se repete din ce în ce mai des, de la o pagină la alta a Condicii de Drum: „Trăiască România Mare!

Jean Al. Steriadi. 1 Noiembrie 1915”.

81) GEORGE MURNU. Istoric, scriitor și traducător aromân, născut la Veria (Grecia) în 1868, și mort, în România, la aproape 90 de ani, în 1957. A fost șeful șantierului arheologic de la Adamclisi, precum și director al Muzeului Național de Antichități din București. Lucrări de referință despre istoria aromânilor. Membru al Academiei Române. Ne-a dăruit cele mai bune traduceri din capodoperele lui Homer – Iliada și Odiseea. Ca om care știe ce grea e suferința sub dominație străină, el scrie aici ceva antologic: „Să trăiești, sol neaoș, care vii dela frații noștri de dincolo, dela miile, sutele de mii de frați, care așteaptă ceasul mîntuirii sub steagul țării. Să trăiești și să ne vedem cu bine la hora neamului pe Cîmpia Libertății. G. Murnu”.

82) MAICA SMARA. Poetă aproape uitată astăzi, doar o statuie din Cișmigiu mai amintește de ea, inscripția de pe soclu fiind destul de naivă și smulgînd zîmbete trecătorilor: „Maica Smara, educatoare/ A poporului scriitoare”. Monumentul se găsește la numai cîțiva metri de foarte ciudatul ansamblu (un fel de carte deschisă, din granit) dedicat soldaților americani care au… bombardat Bucureștii în 1944, românii fiind singurii oameni din lume care își omagiază călăii. (La 4 aprilie 1944, aviația angloamericană a ucis peste 3.000 de bucureșteni, de două ori mai mult decît avea să o facă, de pildă, cutremurul de la 4 martie 1977). Pe cînd un monument american și la Hiroșima, sau unul german la Tel Aviv? În epocă, Maica Smara a fost un ferment viu și de la ea încoace se poate vorbi de o autentică mișcare feministă în România. A fost bună prietenă cu Veronica Micle și se poate presupune că l–a cunoscut, prin aceasta, și pe Eminescu. Maica Smara l-a cunoscut bine și pe Badea Cârțan, alături de care apărea la tot felul de întruniri ale Ligii Culturale, ceea ce provoca lansarea de către tinerii condeieri a unor săgeți ironice. Ea s-a bucurat că îl vede pe Vasile Popa ca pe un continuator al muncii celui dispărut cu doar 4 ani în urmă. A trăit nu mai puțin de 92 de ani: născută în anul în care s-a născut și Caragiale, 1852, ea a murit în 1944.

Dornică să lase un mesaj mai consistent pentru viitorime, ea nu se mulțumește cu o reflecție sau o urare, ci se așterne la scris cu o întreagă poezie, cu tuș negru și caligrafie splendidă, ce-i drept. Titlul: „Hora Horilor”. Subtitlul: „Fraților de pretutindeni”. Iată și cele 4 strofe:

Hora horei?... Mic și mare

S’o’ ntindem peste hotare

Să se prindă’n ea toți frații

Cari au plîns greu și amar!...

Hora horei? … Bucovină

Joac’o lîngă bănățean

Macedonie, te prinde

Lîngă moțul ardelean.

Hora horei?... Românie Milioanelor de frați Cînt’o tu, iar ei s-o’ntindă Peste Pind, peste Carpați!...

Basarabie!... dă mîna: Într’al Daciei ogor, Or joc hora toți românii, Or cu toții acolo mor!...

Smara 6 Str. Clucerului, București, 24 Oct. 1915”.

(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 14 iunie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (108) Impostorul american care s-a dat drept ,,consul general român” (2) Într-unul din ultimele sale roluri, din 1915, a reușit să fie condus oficial într-un tur de prezentare a vasului american militar Wyoming. Îmbrăcînd uniforma de un albastru pal a „consulului general român”, a fost întîmpinat la debarcader cu o masă de prînz, a inspectat o gardă de onoare ce arborase drapelul României lîngă cel american şi a fost cinstit cu mîncare și băutură în salonul ofiţerilor. Dorind ca lumea să-i recunoască isteţimea, a rezervat o cameră la hotelul Astoria din New York, înainte de aceasta anunţînd public că ospitalitatea marinei americane îl impresionase în aşa măsură, încît voia să o răsplătească prin organizarea unui banchet de primă clasă - în onoarea lui. Nici nu a început bine petrecerea, că a fost arestat şi, după o perioadă petrecută în spatele gratiilor, a început iarăşi o serie de imposturi, pînă în 1921 cînd a pus la cale cea mai mare farsă a sa. Aceasta s-a declanşat cînd a aflat că oficialităţile de la Casa Albă au refuzat să-i ofere o audienţă prezidenţială prinţesei Fatima a Afganistanului.

Dîndu-se drept locotenent-comandant Rodney Sterling Wyman, ofiţer al Departamentului de Stat pentru relaţii navale (un post inexistent), Weyman a invitat-o pe prinţesa fabulos de bogată în apartamentul său de la hotel Astoria. Îi spusese că putea să-i aranjeze o vizită la Washington şi o primire din partea preşedintelui Harding. Telefonînd la Departamentul de Stat, care l-a anunţat să meargă mai departe cu pregătirile, i-a spus prinţesei că, desigur, în astfel de cazuri, cadourile în bani sînt un obicei, pentru a cumpăra „atenţii pentru înaltele oficialităţi”. Prinţesa a înţeles perfect şi, în schimbul privilegiului de a-1 întîlni pe preşedinte, i-a înmînat lui Weyman suma de 10.000 de dolari. Şi falsul ofiţer de protocol şi-a făcut datoria. Găsind locuri de

cazare corespunzătoare prinţesei şi celor trei fii ai ei în Washington, Stanley i-a condus - îmbrăcat într-o uniformă scrobită, ca nouă - în Biroul Oval al Casei Albe. Preşedintele apărînd într-un costum elegant şi prinţesa în robă tradiţională albă, au fost realizate fotografii pe pajiştea din faţa Casei Albe. Prinţesa a obţinut ce şi-a dorit, la fel ca Weyman.

Imposturile sale variau. Angajat ca asistent al unui renumit chirurg din Viena, dr. Adolf Lorenz, cariera „doctorului Weyman” a luat sfîrşit cînd lipsa lui de cunoştinţe medicale a devenit prea evidentă. În continuare, devine un consultant medical foarte popular, petrecăreţ, trimis în Peru de către o companie de exploatare a ţiţeiului. Hotărîndu-se că Hollywood are nevoie de el, ca doctorul personal al lui Rudolph Valentino, a ajutat la aranjarea funeraliilor idolului său de pe ecranul mut, apoi a devenit doctorul personal al indignatei Pola Negri. Încercînd şi impostura de avocat, a ajuns de două ori la închisoare pentru practicarea acestei meserii fără licenţă, ducîndu-1 la concluzia că este mai uşor şi mai sigur să găsească ceva de lucru ca profesor de medicină sau de drept. În timpul celui de-al IIlea război mondial a fost ,,consultant de recrutări prin selecţie”, sfătuind cum să eviţi să fii racolat în armată. El şi nouă dintre clienţii săi au ajuns, în schimb, racolaţi în închisoare. După război s-a reprofilat în jurnalism. Această meserie i se potrivea ca o mănuşă. În 1948, angajat de o agenţie de presă ca unul din corespondenţii la Naţiunile Unite, a devenit atît de cunoscut la sediul ONU din New York, încît i s-a oferit un post de ofiţer de presă al delegaţiei thailandeze. Dar a făcut greşeala să dea telefon la Departamentul de Stat şi să întrebe dacă acceptarea acestui post i-ar afecta drepturile de cetăţean american. Departamentul de stat a descoperit un dosar stufos pe numele lui Stanley Weyman şi nu a găsit situaţia deloc amuzantă. Sfîrşitul carierei lui ca jurnalist. După care, totul a mers înspre rău. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

colreasc 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Cu notele date elevilor la școală – Lecție, curs; 2) A ocroti – Cel care face frecții; 3) A plia – A ieșit din rai!; 4) Lucian Blaga – A împrăștia; 5) Prima doamnă – Lucrează la patron – Curse!; 6) A expune, a relata – Sufragiu; 7) Împreună, la școală (fem.) – Conduc firmele; 8) Ciocîrlie – Drum de urmat; 9) Nu le ies vorbe – Curat, pur; 10) Picior de lemn – Sporadic – Inimă de poet!; 11) Merge zilnic la școală, ca să învețe – Păsări negre.

VERTICAL: 1) Citită de elevi – Săli de curs; 2) H2O la chimie – Sprinten – Într-o sală!; 3) Scrisă cu cretă albă – Arse în sobă; 4) Arap – Nota doi la muzică; 5) Mare în părți – Strînsă cu nod; 6) Soluri secetoase – Unitate de energie; 7) Grigore Moisil - Bătută la spate – Unitate de cîmp; 8) Pîrlită – Sfîntă; 9) Arborii roții – Pînză de corabie; 10) România în Europa! – Predă lecții elevilor; 11) Distrează publicul (pl.) – Arborele lui Eminescu.

ION IVĂNESCU Dezlegarea carelui ,,PLANETELE” 1) PLUTON – ETER; 2) AE – ARTARI – A; 3) MARTE – VENUS; 4) ICEA – JA – URA; 5) NUN – SURATA; 6) TR – SAPAT – NS; 7) INTUI – ESUA; 8) L – UA – TURIST; 9) UNT – LESIN – U; 10) MERCUR – NOUR; 11) EGIDA - RADON.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.