Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Astăzi, o simplă ștampilă, sau un telefon ar putea omorî mai mulți oameni decît Războiul de 100 de ani. CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Impostori grotești pătează imaginea lui Vadim – iar Ungaria atacă România!

Romnia pitoreasc

Declarație de presă Partidul România Unită compromite naţionalismul românesc

Partidul România Unită (PRU) încalcă cele mai elementare reguli de bun simţ şi dovedeşte o ipocrizie dusă la extrem prezentîndu-se în faţa românilor ca fiind continuatorul valorilor pe care tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, le-a promovat şi cultivat timp de 25 de ani. Cei care l-au cunoscut pe tatăl meu, dar şi toţi românii ştiu că ar fi imposibil ca două personaje obscure precum Sebastian Ghiţă şi Bogdan Diaconu, foşti deputaţi ai Partidului Social Democrat, să fie continuatorii valorilor tatălui meu. Prin folosirea imaginii tatălui meu în clipul de lansare a candidaţilor pentru alegerile europarlamentare, difuzat pe postul TV al lui Sebastian Ghiţă, PRU a minţit cu nonşalanţă un popor care încă mai speră în forţa patriotismului românesc. (continuare în pag. a 3-a) LIDIA VADIM TUDOR

Noi nici acum nu știm să ne rugăm: Ne plîngem ca milogii, implorăm. Ba chiar Îi cerem bani lui Dumnezeu Adică „ochiul dracului“, din greu. În mintea noastră e ceva confuz Ne stăruie şi-un cîntec în auz. Unii aplică, maşinal, clişee Dar placa nu-i creştină, ci atee. Ne facem cruce scurt, cu gesturi mari De parcă alungăm nişte ţînţari.

Motto: ,,Aceste vremuri strîm­ be, de ocară/ Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:/ Scot la iveală drojdia murdară/ Care zăcea în Neamul Românesc”. CORNELIU VADIM TUDOR

La finele săptămînii a avut loc un episod grotesc – un ins dubios, Bogdan Diaconu, mai cunoscut pentru partidele de pescuit neveste celebre, a comis un spectacol grotesc, în care a încercat să acrediteze ideea că o coterie pe care el o numește ,,partid” ar fi moștenitorul naționalismului românesc. E ca și cum ai spune că boala lui Calache e semn de binecuvîntare! Sigur, omul e cunoscut pentru fantasmele erotico-maritale eșuate, dar și pentru multe episoade alcoolizate, așa că... există oareșcari circumstanțe ale apa­ riției publice. De fapt, ce bine i-ar sta lui Diaconu numele Calache... Calache Diaconu! Cine îl lasă pe omulețul ăsta să apară pe sticlă – alta decît cea de matrafox – e greu de înțeles! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Cum ne rugm?

Ne fuge gîndul de la cele sfinte Imagini fără rost ne trec prin minte. La cine ne rugăm? E greu de spus La Dumnezeu, sau poate la Isus?

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

România e tranşată ca la măcelărie (2)

Eu nu zic că este aşa, dar problema există şi dacă voi vreţi să aveţi credit moral la electoratul vostru, ordonaţi o anchetă. Aveţi o asemenea ,,oaie neagră” acolo? A fraudat, a falsificat? Daţi-l afară, domnilor! Asta vă cer, şi atunci vom avea dialogul pe care îl consideraţi voi necesar. De asemenea, subcomisia senatorială de anchetare a privatizării frauduloase a Staţiunii Sovata nici pînă acum nu a reuşit să ajungă la un rezultat. Unii trag hăis, alţii trag cea. Dar realitatea din teren este asta: o staţiune cu peste 170 de vile, cu 5 mari hoteluri şi restaurante şi cu 7 lacuri s-a dat pe un bacşiş, s-a dat pe nimica toată clientelei politice a UDMR-ului. Aşa e, dragă Adrian Păunescu? Îţi mai menţii opinia că ceva necurat s-a întîmplat la privatizarea Staţiunii Sovata? Da sau nu? Tu răspunde aici, ca la detectorul de minciuni, nu-mi ţine un discurs. (Rîsete, discuţii.) * Domnul Adrian Păunescu: Nu sînt obişnuit să fiu întrebat în felul ăsta, dar dacă erai la şedinţa la care s-a discutat raportul comisiei de anchetă vedeai că am votat împotriva a ceea ce a fost raportul majoritar. * Domnul Alexandru Athanasiu: Vă mulţumesc. * Domnul Adrian Păunescu: Era suficient doar să fii aici. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: Bine, îţi mulţumesc. Înseamnă că rămîi un om de caracter. (Rîsete, discuţii.) * Domnul Alexandru Athanasiu: Domnule preşedinte...* Domnul Corneliu Vadim Tudor: Ce? Cîte minute mai am? * Domnul Alexandru Athanasiu: O eternitate. (Rîsete, discuţii.) (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (27 mai 2002, discursul a fost rostit, liber, în plenul Senatului României)

La nişte Sfinţi? La Precista Maria? Cine-ar putea să-şi facă datoria? Începem hotărîţi, cu primul pas Dar ne grăbim şi ne uităm la ceas. Şi oare care-i tonul potrivit: Cu voce tare? Poate doar şoptit? Ori doar în gînd, cu pleoapele lipite Lumină să nu intre, nici ispite? Eu cred că rugăciunea cea mai bună Care alungă norii de furtună Şi-aduce pacea-n suflet, tuturor La ceruri ajungînd fulgerător Este căderea în genunchi, smerită Iar forţa ei în cer e înmiită. Vrea umilinţă Domnul de la noi – E aur pur în Ziua de Apoi. Întîi şi-ntîi să-I mulţumiţi, din greu Cu lacrimile-n glas, lui Dumnezeu Fiindcă El, doar El ne ţine-n viaţă Ne dă puteri din slava Lui măreaţă. Ce-i viaţa noastră decît scumpul har Pe care Dumnezeu ni-l dă în dar? La gura voastră îngerii se bat: E limba unui clopot fermecat. Iată de ce aduceţi mulţumire Fărîmei noastre de dumnezeire. Lăcaşul ei e-n inimă sădit De cînd părinţii dragi ne-au zămislit. „Particula lui Dumnezeu“? Posibil! Acela e chivotul cel sensibil. Acolo, zilnic, să vă spovediţi Şi o să fiţi, de-a pururi, fericiţi. CORNELIU VADIM TUDOR, 11 iulie 2014

NR. 1483 l ANUL XXX l Vineri 15 MARTIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 15 martie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un şobolan pe Statuia Libertăţii: Andrei Codrescu F Sanda Baga­ boanda a ieşit la agăţat F Operaţia d-lui Boliviu Gherman F Ajutor, lumea da cu bolovani în părul lui Buhoiu F De la Rafael Gumă la Michelangelo Călimară F Andrei Pleşu vrea peşcheşu F Trupe de șoc la Parlament

PARTEA A III-A F V-aţi uitat cu atenţie la Coposu? Seamănă tot mai mult cu Nelson Mandela! F Studenţii l-au pus cu botul pe labe pe infractorul naţional Petre Roman. Astfel, tînărul Gabriel Zbârcea a declarat: „Cînd era premier şi a fost chemat să vadă ce s-a petrecut la Universitate, ne-a spus că sîngele care i-a fost arătat e vopsea roşie”. F Am aflat de la tembelizor că preşedintele Comisiei de Abuzuri a Camerei Deputaţilor este găinarul din Ucraina, pe nume Babiuc Victor. Dacă ar fi să analizeze numai abuzurile pe care le-a comis B.V. cît timp a fost Sinistru de Interne, comisia ar trebui să lucreze 18 ore pe zi, timp de 18 ani. F Ministrul Culturii, Marin Sorescu, a afirmat în public că Editura Humanitas „năpădeşte piaţa cu ideologie de dreapta”. Aşa e, nea Marine, ăştia dau tare cu dreapta ca să poată fura cu stînga... F A apărut nr. 94 al revistei „Politica”, săptămînal al P.R.M. Reproducem o ştire cu abisale profunzimi filosofice, de la Ultima oră: „Revenim la incidentul provocat de bandiţii F.S.N., care au dat jos din tren 56 de membri ai organizaţiilor de tineret P.R.M. și P.D.S.R. Protagonistă în toată mojicia asta a fost aceeaşi ţiitoare a lui Petre Roman, nimfomana Rada Istrate, care s-a îmbătat criţă şi a cîntat tot drumul pînă la Blaj Imnul acestui partiduleţ în derivă: «Suflecată pîn’ la brîu»”. Am reţinut cîteva versuri: „«Mă dusei pe o cărare/ Mă-ntîlnii c-o infractoare/ O-ntrebai dacă e Rada/ Ea mi-a spus c-o doare noada/ Heil!/ Suflecată pîn’ la rît/ L-a luat pe Roman de gît/ Şi apoi a tras alarma/ Să vină toată cazarma, ţine-o-aşa hop-şa-şa!»”. F Întîlnirea premierului Nicolae Văcăroiu cu Con­ siliul Naţional al Partidului România Mare a provocat, așa cum era de aşteptat, un val de isterie în presa ticăloşită. Tia Şerbănescu s-a făcut și mai urîtă, Nicolae Cristache a devenit şi mai negru, iar Ion Cristoiu s-a sesizat pe el de frică, dar, să fim corecţi, şi de emoţie. Ce-or fi văzut slugile lui Sörös rău în întîlnirea unui premier cu un mare număr de senatori, deputaţi, generali, consilieri si preşedinţi de filiale județene din cadrul unui partid pe care, la ora actuală, toate sondajele de opinie îl creditează cu peste 1 milion de voturi? Nu vor oare babele astea cîrtitoare să-i facă o listă premierului, cu persoanele cu care are voie să se întîlnească, şi, eventual, să-l forţeze să vorbească numai ce le convine lor? Cîtă neruşinare! Şi mai vorbim de democraţie, de libertate, de drepturile omului! Reţeta e simplă: ziarista sau ziaristul stă seara în faţa televizorului, în papuci, cu pixul şi carneţelul în mînă, se agaţă de ţigară ca invalidul de cîrjă, bea vodcă, coniac sau cafea, îşi face sumar socoteala cît a cîştigat şi dacă mai merită să slugărească la patronul cutare ori la partidul cutărică, dar, vai, nenorocire, au apărut nişte românaşi la televizor, unde s-a mai pomenit una ca asta, hai să-i ardem, să le rupem picioarele, să-i învățăm noi minte să se mai organizeze, să aibă idei, să se conducă singuri, cînd sînt atîtea oracole străine care pot să îndrume ţărişoara asta, și Mihai de Hohenzollern, şi George Sörös, şi Laszlo Tökeș, și Vartan Arachelian, şi Vladimir Tismăneanu, şi Nicoleta Franck, şi Petre RomanNeulander, şi Max Bănuş, şi Tom Lantoş ş.a.m.d. Şi se pun haidamacii pe demolat, se scarpină-n scăfîrlie să le vină înjurături care mai de care mai proaspete şi nebătătorite, pe aceeași temă cu

variaţiuni: fasciștii, bolşevicii, naţional-comuniștii, ceauşiştii! Nu, despre vreun ungur, sau armean, sau evreu, sau ţigan, sau neamţ nu au îndrăznit să scrie aşa ceva niciodată, ei au ce au cu românii! Iată-l pe acest autentic bolnav psihic, Nicolae Cristache, care, dintr-un reflex al subconştientului, îşi pune mereu „editorialele” din ziarul „Ura” sub genericul „Foaia de temperatură”. Mintişoara lui e realmente maladă ca o marmeladă, tot timpul a fost aşa, pe vremea cînd îi pingelea pantofii lui Adrian Păunescu stătea el ce stătea cuminte, la masă, după care smucea un cuţit, îl ducea la beregata proprietate personală şi urla, cu ochii holbaţi: „Domn’ Păunescu, domn’ Păunescu, io mă omor, să ştiţi, acuma, pă loc mă omor!”. Săracul Păunescu, de-abia îl potolea, îl lua cu binişorul, c-o fi, c-o păţi, că pe pămînt avem de toate, şi nebuni, şi psihopate, şi diferite produse lactate, precum şi pasta de dinţi Colgate, da’ de ce să te sinucizi tu, Cristache, dă mai bine cuţitul lui nenea, și tăiem o murătură, gura mare, închide ochii, scoate piciorușul din nas, gata păpica lu’ băieţelul! Aceste filamente rupte în căpățîna lui l-au făcut pe Cristache să fie scos în şuturi din C.C. al U.T.C., unde era şeful secţiei internaţionale, funcţie uriaşă, pentru cei care ştiu ce era aia. Pentru că ce cîştiga țiganul din gargară politrucă, la convocări, şedinţe şi demascări, pierdea instantaneu prin delirium tremens, înjurături grosolane, beţii şi bătăi, așa cum au fost acelea din U.R.S.S., care i-au și atras debarcarea. Astăzi, fostul activist ratat este în elementul lui: nu-i mai cere nimeni fişa medicală, a pus laba aia păroasă pe un ziar prost, pe care zi de zi îl face şi mai prost, îl stoarce pe Cataramă de bani, ceea ce n-ar fi nici o pagubă, fiindcă sînt bani furaţi şi uite că hoţ de la hoţ fură, contrar zicalei. Zi de zi, nenorocitul ăsta îşi varsă secreţiile pe pagina 1 a mizerabilei fiţuici, înjurind pe toată lumea care s-a dovedit a fi mai sănătoasă decît el: Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Gh. Funar, Ioan Gavra, Victor Surdu, Oliviu Gherman, Adrian Năstase, Ilie Verdeţ, Corneliu Vadim Tudor şi, iată, chiar pe binefăcătorul lui de-o viaţă, Adrian Păunescu. Că atît îl duce mintea, ne-am lămurit demult, că pocnitorile din creier îl agită rău şi-l fac capabil şi de crimă, iar ne-am lămurit, că a fost lovit crîncen de trădarea nevesti-sii, care l-a lăsat ca pe un Fane Spoitoru şi a fugit în Canada, unde s-a încurcat cu nişte benzinari mai coloraţi ca el, şi asta o ştiam – ceea ce nu pricepem însă este cum e posibil ca vreo 30-40 de oameni care lucrează la „Ora” să-l suporte pe cioroi, să alerge pentru el, să-l dactilografieze, să-i corecteze imbecilităţile, care sînt absolut aceleaşi, de vreo 300 de numere! În ultima lui „analiză”, Cristache ne-a acuzat pe toţi, fără alegere, de „golănie ceauşistă”. La un asemenea limbaj să nu se mire de ce-o să-i facem noi de-acum încolo. F O altă ciocă­nitoare, care s-a cufurit rău de tot cînd a auzit că nişte români cinstiţi şi patrioţi şi-au strîns mîinile, este această Tia Şerbănescu. Ori îi pui lui Cristache o rochie de-a Tiei, ori îi pui Tiei barba neagră şi stufoasă ca un retevei a lui Cristache, e absolut acelaşi lucru: amîndoi sînt boccii la suflet, au complexul uitării în oglindă, de dimineaţă, cînd nu le mai arde de viaţă, se uită cu ură la oamenii normali şi acţionează ca atare. Nu mai e un secret pentru nimeni că Tia e capra presei române, cu o faţă tumefiată, ca Mike Tysson după 15 reprize, n-are ţîţe, n-are ombilic, n-are nici un atribut feminin, e o biată creatură pe care a uitat-o Asociaţia de locatari întrun acvariu şi de atunci are o gură vorace, de peşte.

RM

Prin anii ’70, ea a făcut o oarecare carieră şi a prins nişte deplasări bune prin străinătate, dar nu pentru că era ceva de capul ei, ci pentru că devenise amanta (?!) lui Paler, şeful ei de la „România liberă”. Acuma, să ne ierte duhurile Olimpului, dar vom da un premiu de 1 milion de lei aceluia care îşi poate imagina cum arăta amorul cocoşat dintre Marele Clăpăug şi Capra Tia. Ani de zile şi ea a scris texte consacrate lui Nicolae Ceauşescu, dar acum se face că nu e ea, sanchi, ca şi Carmen Dumitrescu, Florica Ichim şi alte codobaturi. Încăierîndu-se cu Băcanu pe ciolan, Tia a trebuit să se cărăbănească de la ziarul unguresc de limbă română şi să se pripăşească la Marele Zîmbat, John Raţiu. Surse din interiorul ziarului ne-au comunicat că ea va lua locul Doinei Bâscă în copîrşeul lui Moş Raţiu, fiindcă se pricepe mai bine la Gesulap, o să-l bage pe Moş Bulină în reverii istorice, de-o să creadă de atîta sugiuc că e la pacea de la Kuciuk-Kainargi. În ziarul de luni, Capra Tia atacă Preşedinţia, afirmînd pur şi simplu că Ion Iliescu „a făcut spume la mîini împotriva prezenţei Regelui Mihai la Alba Iulia”. Deci ai trecut şi la spume, Tia, nu mai eşti telectuală, ţi-ai ridicat fustele-n cap şi-ţi baţi dosul cu palma, na-na, să ne arăţi tu nouă! Multă lume amărîtă. Titlul stupidului denunţ este „Vadimoiu”, ceea ce sub corniţele caprei ar însemna o combinaţie între Vadim şi Văcăroiu. În încheiere, ea îi trimite la spitalul de boli nervoase pe Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Paula Iacob, Florin Georgescu, prinţul Paul Lambrino. O să-i facem şi noi Caprei Tia o urare de Anul Nou, reprodusă din filmele realizate de Balzac: „Semne bune anul are/ De SIDA şi de turbare/ Ţa-ţa-ţa căpriţă ţa/ Dii boală şi na belea!”. F În fine, al treilea turmentat de cap este, nu se putea altfel, Ion Cristoiu. El îşi intitulează turnătoria „Legătura lui Nicolae Văcăroiu cu P.R.M. a devenit publică”. În mai multe rînduri, Ardei Umplut rosteşte formula „legătură ruşinoasă”, ceea ce în gura unul individ surprins în coteţ, cu orătăniile, sună cam ciudat. Timp de un an de zile, premierul s-a văzut cu sindicatele, cu minerii, cu studenţii, cu greviştii de toate culorile, care îi trînteau uşa în nas – şi niciodată nu s-a spus că ar avea „legături ruşinoase” cu ei. Imediat cum a răspuns invitaţiei unui partid naţional, gata cu ştampila! Ştiţi ce demonstrează asta? Că lichelelor le este o frică teribilă și vor să izoleze forțele româneşti, să le dezbine. Poate că acesta a fost cîștigul principal al întîlnirii politice de sîmbătă: țara întreagă a văzut reacția cozilor de topor! F Evenimentul literar al anului: vineri, l7 decem­ brie, orele 12, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti va avea loc lansarea romanului inedit „IANUS”, de marele şi regretatul scriitor Eugen Barbu. Cartea a apărut la Editura Gramar, are 428 de pagini şi a fost tipărită, deocamdată, în 10.000 de exemplare. Maestrul obișnuia să spună că aceasta e capodopera vieții lui, fiind un roman autobiografic și, în egală măsură, politic, unde puteți întîlni nume și întîmplări absolut reale... F ULTIMA ORĂ. CEN­TRALA TERORISTĂ A OPOZIŢIEI ȚINE SUB STARE DE ŞOC STUDENŢIMEA. Luni, l3 decembrie, mai mulţi studenţi şi părinţi ai studenţilor de la Universitatea Craiova, Facultatea de drept şi Institutul de Studii Economice au telefonat la sediul revistei noastre pentru a se plînge că tinerii nu sînt lăsaţi să intre la cursuri de nişte „gorile” care susţin că au dispoziţie de la Bucureşti să nu le permită accesul și să continue greva pînă la căderea Guvernului Văcăroiu. Studenţii care vor totuşi să înveţe au fost ameninţaţi cu bătaia. De altfel, avem informaţii că vineri dimineaţa, încă de la ora 8, trupe de comando ale unor provocatori de profesie vor lua cu asalt clădirea din Dealul Mitropoliei. Au reapărut teroriştii, în slujba unor carteluri sindicale şi partide trădătoare de neam. Să nu ziceţi că nu v-am spus... Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 17 decembrie 1993)


RM

3

Vineri, 15 martie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Ai mai trit o zi i nc-o noapte Ai mai trăit o zi şi înc-o noapte nevătămat te-ai deşteptat în zori să mulţumeşti acestor simple fapte eşti încă viu, deşi ţi-e scris să mori Au fost pierit atîtea generaţii în jurul tău se-ntîmplă grozăvii cutremure, incendii, inundaţii războaie fratricide, zi de zi Fii înţelept, trăieşte cu măsură şi nu uita că ierburi şi livezi pe trupul stins al altora crescură Tu mai respiri, mai guşti, mai poţi să vezi eşti prinţ moştenitor peste natură şi taina morţii încă o sfidezi! (Poezie preluată din volumul „Carte românească de învăţătură“)

Adio, fratele meu geamn Adio, fratele meu geamăn Tristă duminică trăim. Om bun, şi drag, şi fără seamăn Abia acum te preţuim. Adio, forţă a naturii Te-au pus pigmeii la pămînt. „Complotul bubei” şi al urii Te-a hărţuit pîn’ la mormînt. Curînd vor răsuna colinde Curînd Crăciunul va veni Şi candele se vor aprinde Pe-ntinsul scumpei Românii. Un scaun gol va fi la masă Precum e tronul princiar. Şi-un strop de vin de tămîioasă Noi vom vărsa, plîngînd amar. E-o zi de toamnă aurie Ce pace dulce e-mprejur! Doar eu sînt ca o rană vie Ce îmi dai, Doamne, să îndur? De ce ni-l iei aşa devreme Pe cel mai nobil dintre noi? Crucificat peste poeme Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi... De ce rămîn toţi ticăloşii Cei mincinoşi şi paraziţi? Şi-n vremea asta generoşii În patru zări sînt răstigniţi? Fă o minune şi ridică Acest nenorocit blestem. Şi vindecă-ne Tu de frică E tot mai greu, nu mai putem. Ai milă, Doamne, şi-ndurare De-acest colos cu miere-n grai Şi pentru inima lui mare Dă-i viaţă veşnică în Rai. Întreaga Ţară te jeleşte Românii doliu pun la steag. Azi steaua ta pe cer porneşte. Adio, fratele meu drag! (Poem extras din discursul rostit la funeraliile lui Adrian Păunescu)

Elegie pentru prini Unde sînteţi voi, părinţii mei? Ce n-aş da să vă mai văd o dată! Aţi murit de tot, sau sînteţi zei Rătăcind pe bolta înstelată? Astăzi sînt celebru şi bogat N-am de ce mă plînge, am de toate

Fie Domnul veşnic lăudat De mi-ar da şi-un strop de sănătate. Ce folos că scriu şi cîştig bani? La ce bun politica înaltă? Eram fericit în primii ani Cînd am fost, cu toţii, laolaltă. Casa era plină de copii Nu ştiam ce-nseamnă supărarea N-aveam noi prea multe jucării Nu ştiam ce-i muntele, sau marea. Însă gustul vieţii era bun Rîdea-n soare iarba după ploaie Jubilam de Paşte şi Crăciun Puneam cele mai curate straie. Plutea, ca un duh, în mahala Farmecul discret al sărăciei Îngerul cu spadă ne veghea N-am fost sclavi păcatului trufiei. Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm În genunchi, aşa cum se cuvine Lui Isus credinţă să-I jurăm El să ne înveţe ce-i mai bine. Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi Că nu ducem lipsă de nimica. Două surioare şi trei fraţi Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica. Azi dau filmul vieţii înapoi Să pricep secretul casei noastre: Se rugau părinţii pentru noi Domnul să ne scape de dezastre. Nu există scut mai minunat Decît rugăciunea cea smerită Şi o viaţă fără de păcat – Iar răsplata fi-va înzecită. Le spun tuturor să fie drepţi Din puţinul lor să facă daruri Toţi ateii cred că sînt deştepţi Însă dracul i-a jucat la zaruri. Îmi e dor de cei neprihăniţi De la ei îmi iau şi azi putere... Unde sînteţi voi, părinţi iubiţi? Mă primiţi la masa de-nviere?

3 martie 2014 (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)

Partidul România Unită compromite naţionalismul românesc

(urmare din pag. 1) Este o jignire la adresa familiei Vadim, dar este şi o insultă gravă pe care Bogdan Diaconu o aduce tuturor românilor naţionalişti. Aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, nu voi permite nimănui să se folosească de numele tatălui meu pentru a se căţăra acolo unde nu o poate face cu forţe proprii. Asocierea lui Corneliu Vadim Tudor cu nume precum Sebastian Ghiţă şi Bogdan Diaconu, în condiţiile în care tatăl meu nu mai este în viaţă pentru a oferi o replică pertinentă, reprezintă un fapt de neiertat, atît pentru mine, cît şi pentru cei care au crezut în tatăl meu, în modul lui onest şi transparent de a apăra şi a iubi această ţară. Pot spune că, prin ceea ce fac, aceşti naţionalişti de conjunctură compromit noţiunea de patriot, de naţionalist român. Este o ruşine, o greşeală impardonabilă, peste care eu dar şi cei care au l-au iubit pe tatăl meu, nu vom trece. Sînt convinsă că românii, în special PRM-iştii nu vor cădea în plasa celor de la PRU şi îi vor penaliza usturător la alegerile din 26 mai. În ceea ce mă priveşte, am să mă folosesc de toate căile legale pentru a împiedica reprezentanţii PRU să se folosească de imaginea tatălui meu pentru a-şi atinge scopurile mizere, şi solicit ca toţi cei care cred cu adevărat în România şi în valorile ei, să fie alături de mine în acest demers. Nu lăsaţi doi aventurieri să compromită, să îngroape noţiunea de naţionalist! Nu permiteţi aşa ceva, aşa cum nici eu nu voi permite. Ce este cel mai trist în acest scenariu, nu este doar impertinenţa lui Bogdan Diaconu şi a lui Sebastian Ghiţă. Alături de ei stau şi cei care sînt, teoretic, la conducerea PRM, şi care nu au făcut altceva decît să deschidă larg uşa acestor neaveniţi, făcînd astfel posibilă destabilizarea şi distrugerea totală a PRM. Ceea ce nu au înţeles mulţi, însă, este faptul că PRM nu a fost puternic pentru că a avut bani, Nu! PRM a fost puternic şi a cucerit cu adevărat inimile românilor pentru că iubirea faţă de popor, faţă de naţiunea română a constituit cea mai solidă bază. Acolo a fost un Vadim, cel pe care românii l-au numit Tribunul. Indiferent cîţi bani vor ajunge în buzunarele celor care au trădat PRM, bani obţinuţi prin vînzarea numelui Vadim celor de la PRU, sînt convinsă că cei care au votat PRM de-a lungul anilor, vor înţelege înşelătoria şi nu vor cădea în plasa acestor mincinoşi ordinari. Consider că locul celor care mint, care înşală şi îşi bat joc de inteligenţa românilor, a alegătorilor, nu este în nici un caz în Parlament, fie că este el European sau al României. Bogdan Diaconu şi Sebastian Ghiţă sînt cei care nu doar că mint cu neruşinare, dar îşi bat joc de memoria lui Corneliu Vadim Tudor, un nume care a fost şi are să fie mereu asociat cu dragostea de ţară. Dacă voi, Bogdan Diaconu şi Sebastian Ghiţă, sînteţi aşa puternici, intraţi în Parla­ mentul European cu numele voastre şi nu vă agăţaţi de numele unui om care nu mai este printre noi, care nu se poate apăra şi care nu ar fi permis niciodată să îi fie folosită imaginea în scop electoral în acest mod.


4

Vineri, 15 martie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Spontaneitatea românului Nimeni nu poate să conteste faptul că românul are valoare şi că e harnic, dar mai cu seamă că îi place să petreacă, dacă ar fi posibil, întreg anul... Aşa este el, şi aşa l-a hărăzit Dumnezeu, cu darurile Lui, de a se deosebi de alţi oameni de pe pămîntul ăsta. Interesant este la el că, în orice situaţie s-ar afla, nu-şi pierde curajul, iar prin umorul lui înnăscut îi face şi pe alţii să rîdă, dar să şi reflecteze la ,,perlele” scoase ad-hoc... Spre exemplu, într-o seară, cînd ziua se îngîna binişor cu noaptea, că de-abia mai zăreai prin sticla de la geam silueta unui trecător, mă aflam în tramvaiul 21, venind de la Bucur Obor spre casă... Din staţia Doamna Ghica, doi tineri, la douăzeci şi trei şi respectiv douăzeci şi cinci de ani, bine amețiți de alcool, s-au căţărat pe scările tramvaiului şi, după ce vatmanul se asigură că totul e în regulă, ca nu cumva să se producă vreun accident, a închis uşile. Cei doi, după felul cum erau îmbrăcaţi, păreau oameni de rînd, să nu zic sărmani.

Cîntecul de lebădă...

Poate că Bunul și Omniprezentul Dumnezeu mi-a oferit un cadou sublim, o vacanță de două luni la Sinaia, la ,,Vila Hedy”, din istoricul ,,Cumpătul”, știind că acest ,,interludium” va constitui ,,cîntecul meu de lebădă”, și voi pleca din această lume debusolată cu o amintire limpidă, ca Oltul la izvoare. Stimată doamnă Bogdan – o ,,Penelopă modernă” și stimate domnule Bogdan – înțeleptul –, ați contribuit mult, foarte mult ca, în ,,colțul de rai” – am numit ,,Vila Hedy” – să mă simt tratat ca un prinț! Din nefericire, la cei 81 de ani ai mei, vă pot spune, pe un ,,ton eminescian”: ,,Unde-s șirurile clare,/ Din viața-mi să le spun,/ Ah! Organele-s sfărmate/ Și maestrul e infirm”... Am scris, în acest loc paradisiac, mai multe cărți: Omagiu lui Ion Dumitrescu, Omagiu Sfîntului Mihai Eminescu, Amintindu-mi de ,,Vila Hedy” și Omagiu tînărului celist – Cyprian Keiser, un copil minune – încît vă pot spune, stimată doamnă Aurora, că ,,sînteți cea mai fericită mamă din lume, avînd un asemenea fiu”... Mai amintesc volumele: Scrisori deschise către marii politicieni ai timpului nostru și, nu în ultimul rînd, Omagiu sopranei lirice, Georgeta Stoleriu – minunata mea interpretă, care mi-a tălmăcit, la un înalt nivel artistic, operele vocale, pe care le-am conceput cu o ardentă dăruire. Mai am puțini ani de trăit. Nu mai am viitor, ci doar trecut. Într-un poem, pe versuri de Corneliu Vadim Tudor, mă întreb: ,,Oare morți sînt cei care au murit? Nu există viață de dincolo, în lumea livezilor de apoi? Nu voi mai avea bucuria creației?”. Știu că mă îngrozește – nu moartea... ci veșnicia ei! De aceea, scriu cu o ardentă dăruire eseuri, cum este și acesta, inclus în volumul ,,Adevărata cultură vibrează-n consonanță cu preceptele christice”... Mi-e dor de ,,Pădurea dorului dor”... unde sînt atîtea nuanțe de verde, de galben, de roșu și albastru, o suită de o policromie culturală, de parcă ar fi o expoziție cu pînze pictate de nefericiții Andreescu și Luchian. Mi-e dor de cîntecul ciocîrliei, care vestește sosirea zilei, precum și moartea nopții. Ce zori încîntătoare la ,,Vila Hedy”, avînd acel ceva suav, din pictura lui Eugène Delacroix... Tot meditînd la aceste peisaje pastorale, pot spune că Bunul și Omniprezentul Dumnezeu este genialul pictor, care mi-a dăruit această natură, în setea explozivă a înverzirii, într-o primăvară ,,șiroind de vise”... Și în gînd îmi vin versurile lui Petöfi, din primul meu cîntec, pentru voce și pian, pe care le citez cu emoția tînărului compozitor de atunci, din anii ’50: ,,Acolo vîntul, pe-nserat, adie și suspină/ Și-aș dormi netulburat/ Sub flori de cimbru și sulfină”... Cu acest cîntec am debutat la Timișoara și, apoi, la București, în calitate de compozitor neoromantic, cu nuanțe postimpresioniste. Cîntecul acesta a fost interpretat, cu multă sensibilitate, de sopranele Silvia Humița și Valy Niculescu.

Cînd totul părea că e în ordine, iar tramvaiul înainta spre staţia Rîul Colentina, unde trebuia să cobor, aflîndumă în spatele lor, numai ce-l aud pe unul dintre ei că îi spune ceva amicului său. Împleticit la limbă, cum era, nu am putut să-i deslușesc vorbele. Cel din spatele lui, însă, îl înţelesese şi, cu un ton de reproș, îi spuse: - Ţi-am zis să luăm tramvaiul de la prima înapoi, să ajungem acasă... Am rămas surprins de vorbele acestea, auzite din gura unui om despre care nu eram convins că ştia să scrie sau să citească, dar care, din cauza alcoolului din capul său, scosese o minunăţie de ,,perlă”... Probabil că trebuiau să ia tramvaiul din Doamna Ghica spre Teiul Doamnei, unde poate că locuiau, dar din cauză că erau prea beţi, au greşit sensul de mers al tramvaiului. Altă explicaţie nu găsesc unor astfel de vorbe, pline de umor involuntar, dar și de o anume logică, pe care le-am auzit din gura unor beţivi, într-un amurg de seară, în timp ce mă întorceam din oraş acasă. Iată de ce îmi iubesc poporul: că Dumnezeu l-a născut cu geniu! ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Nocturnă „Nopțile, la ,,Vila Hedy” mi-au apărut Atît de liniștitoare, încît aveam impresia că ,,Razele de lună se loveau de geam”... Și visam la iubiri eterne, Avînd ca ,,motto” cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu este”... În acel august de poveste, ,,Era o seară de limpezimea peruzelei, O seară străbătută de fiorul Unei supraterestre frumuseți”... În secolul lui Pericle Athenianul, Într-o asemenea noapte, Fascinanta Athenă ,,era luminată De coloanele ei, Ca o mare de fosfor”... DORU POPOVICI București, 28 octombrie 2013

O fotografie memorabilă, înfățișîndu-i pe Corneliu Vadim Tudor și Nichita Stănescu, ală­turi de compozitorul Doru Popovici (dreapta) şi pictorul Mihai Bandac, la Premiile Revistei ,,Săptămîna”, în decembrie 1980. Iată ce scria Corneliu Vadim Tudor, în 2015 (cu cîteva luni înainte de moartea sa), despre imaginea de mai sus: ,,Privesc această fotografiedocument. E o pagină de istorie a culturii. Se întîmpla cu prilejul decernării premiilor revistei Săptămîna (la care director era Eugen Barbu – n.red.). În acea seară din preajma Crăciunului 1980 a fost făcută fotografia. Doi poeţi, un compozitor şi un pictor. Eu sînt cel mai tînăr dintre ei. Nichita, ca de obicei, a fost fermecător, mai ales că băuse şampanie. Astăzi, cei doi mari scriitori români (Barbu și Nichita) îşi dorm somnul de veci alături, umăr lîngă umăr, în Pantheonul de la Bellu. Poetul a murit în decembrie 1983, iar prozatorul în septembrie 1993. I-am dus la groapă pe amîndoi. O dată pe lună, sîmbăta, merg în pelerinaj, cu fiicele mele, şi îngrijim toate mormintele din acel sanctuar”. Între timp, ne-a părăsit și Tribunul, iar Doru Popovici a plecat și el, în acest început de martie, să se reîntîlnească cu ei în ,,lumea livezilor de apoi”…

RM

A murit compozitorul și muzicologul Doru Popovici Compozitorul Doru Po­ po­vici a murit marţi, 5 martie 2019, la vîrsta de 87 de ani. A fost redactor muzical la Radioteleviziunea Româ­nă timp de 40 de ani (din 1968). A scris studii, ar­ticole, cronici muzicale, recenzii în ziare de mare tiraj şi în reviste de spe­cialitate din toată ţara: Muzica, Contemporanul, Am­fitea­tru, Astra (Braşov), Tomis (Constanţa), Tribuna (Cluj), Luceafărul (Craiova), Scînteia, Scînteia tineretului, România liberă (Bucureşti). Colaborator al Radiodifuziunii Române, a onorat prin prezenţa sa posturile de radio România Cultural şi Muzical, cu emisiuni precum: „Lucrări instrumentale“ şi „Corespondenţe Spirituale“. A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Societăţii Internaţionale de Compoziţie SACEM din Paris. Printre distincţiile obţinute se numără şi Ordinul Meritul Cultural clasa IV (1969). Doru Popovici şi-a început studiile muzicale la Timişoara, sub îndrumarea compozitorului şi muzi­ cologului Liviu Rusu. La Conservatorul de Muzică ,,Ciprian Porumbescu” din Bucureşti i-a avut profesori pe Mihail Jora şi Mihail Andricu, iar specializările de la Darmstadt l-au atras pentru scurtă vreme în zona muzicii post-expresioniste. În 1953, la 21 de ani, obţinea primul premiu de compoziţie, dintr-un şir de 19 distincţii, cu Sonatina pentru pian, editată ulterior la Lepzig. În 1954 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, unde a activat în comisiile de cor şi în cele de muzică de cameră şi simfonică. În cei mai bine de 40 de ani în care a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, a pledat în favoarea tinerilor interpreţi, compozitori şi muzicologi şi, nu în ultimul rînd, pentru valorile naţionale. După 1990 a fost profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică şi la universităţile particulare ,,Luceafărul” şi ,,Spiru Haret” din Bucureşti. Crezul său în puterile melodiei, cu adînci rădăcini în cîntul byzantin, l-a singularizat în rîndul generaţiei din care a făcut parte – Wilhelm Georg Berger, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Myriam Marbé – ca un spirit contemplativ şi un arhitect al esenţelor. Creația sa muzicală cuprinde o arie largă de genuri (muzică simfonică, de teatru, de operă, instrumentală, vocală, corală), dar din anii 1960 se focalizează cu precădere asupra muzicii de cameră. Sursele melodicii se înscriu atît în muzica veche – cea a Renașterii europene sau monodia byzantină -, cît și în modernismul Secolului 20. Opera muzicologică este cuprinzătoare, de la eseuri pînă la monografii, și tratează subiecte variate – muzica românească, perioade istorice muzicale, compozitori etc. Personalitate completă a muzicii românești, cu o activitate componistică și muzicologică susținută, maestrul și-a extins preocupările și în domeniul literar, scriind numeroase poezii cu vers alb. De asemenea, a activat în domeniul ziaristic, lucrînd ca jurnalist muzical pentru ,,Săptămîna”, între anii 1970 și 1990. După anii ’90 a devenit colaborator al revistei ,,România Mare”, bucurîndu-se de prețuirea deosebită a prietenului său mai tînăr, Corneliu Vadim Tudor, redactorul-șef al publicației. În paginile revistei, au apărut săptămînal creațiile sale literare (poeme în vers alb și eseuri) dedicate valorilor culturale românești și universale, prin care a omagiat o întreagă pleiadă de compozitori și interpreți din toate genurile muzicale. În scrierile sale și-a reafirmat atașamentul profund pentru preceptele christice și valorile spirituale ale neamului românesc. Dispariția sa reprezintă o mare pierdere pentru lumea muzicală și pentru toți cei care l-au cunoscut și i-au apreciat opera. Regretăm profund plecarea dintre noi a maestrului Doru Popovici și transmitem sincere condoleanțe familiei îndoliate. Dumnezeu să-l odihnească în pace. ,,ROMÂNIA MARE”


RM

5

Vineri, 15 martie 2019

Atitudini«Polemici șLEFUITORII DE CUVINTE

Poetul de la Năsăud

Urmele lui sînt aici, printre noi, bunăoară pe Calea Griviţei, unde l-a surprins pana lui Octavian Goga, uscăţiv, adus de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu boruri largi. O cruciuliţă modestă străjuia, nu demult, printre răchitele din Cimitirul Bellu, umbra poetului din Hordou. Cîteva iniţiative timide au încercat să rispească tăcerea ce se lăsase peste amintirea lui George Coşbuc, unii comemorîndu-l prin şezători şi conferinţe, alţii vrînd să-i ridice un bust, în locul celui îndepărat brutal din faţa liceului grăniceresc de la Năsăud. Un scriitor ardelean s-a ostenit să-i romanţeze biografia, culegînd din gazetele timplui, din mărturiile celor care trăiseră în apropierea lui, din cărţi şi notiţe zbuciumata-i existenţă. Între timp, limpede şi armonioasă, poezia lui scapără peste toate provinciile româneşti, fremătînd de viaţă şi de tinereţe. Fireşte, cinstea unei ediţii definitive a întregii sale creaţii nu i s-a făcut încă de editurile noastre. Poate însă că poezia lui nici nu are nevoie de suportul unor tipărituri pe hîrtie japoneză: îşi face singură drum, de pe băncile şcolarilor de-a dreptul în inima namului. Să fie George Coşbuc un uitat? Nedreptatea ce i s-a făcut de către animatorii culturii naţionale din ultimele cinci decenii este evidentă. Glorii mai recente i-au umbrit, în treacăt,

Întîmplările care i-au marcat viaţa scriitorului George Coşbuc Există întîmplări în viaţa unui om, care îi influenţează în mod decisiv destinul. Este şi cazul poetului George Coşbuc. Publicistul şi omul politic Ioan Russu Şirianu (1864-1909) povesteşte în memoriile sale cîteva episoade din perioada în care s-au cunoscut. Pontiful ,,Junimii”, Titu Maiorescu, îl invită pe Coşbuc să muncească la Bucureşti. La acea vreme, Ardealul era sub ocupaţie austro-ungară, iar legile respectate erau cele semnate de Franz Iosef. Nu făcuse armata şi nici n-avea de gînd să o facă, aşa că putea fi declarat dezertor din armata lui Franz Iosef. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Nu-şi dorea să ajungă în puşcărie. Aşa că, prin 1889, poetul trece Carpaţii şi se stabileşte în oraşul de pe Dîmboviţa, scăpînd de armată. Ardeleanul activ şi luminos devine conţopist la Casa Şcoalelor, slujbă ce-i induce o plictiseală cronică. Gregarismul de salon al celor de la ,,Junimea” nu se potrivea deloc cu seriozitatea şi profunzimea lui de ardelean. Totuşi, se întîmplase un lucru bun în acea perioadă. Se împrietenise cu Slavici, mai trecea pe la redacţie, schimba o vorbă cu I.L Caragiale, îl admira pe Eminescu, ieşeau la un vin rubiniu. În rest, rătăcea singur pe străzile Bucureştilor şi se întorcea în decorul rece şi umed al camerei sale modeste închiriate. ,,Negri au fost anii aceia. Tot mai rău mă încovoia tristeţea şi dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Ştii cine mi-a schimbat soarta? Librarul Constantin Sfetea şi o boală grea”. Dar Sfetea era în Bucureşti nu doar un simplu librar. Fondase revista „Vatra”, solicitînd conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbunc prin 1894. În redacţie, tot greul îl ducea Coşbuc. Muncea enorm. Sfetea-i aprecia talentul, îl respecta. La cîteva luni de muncă asiduă, Coşbuc nu mai apare în redacţie vreo două zile. Îngrijorat, librarul pune oameni să-l caute peste tot. Ştia că e un om serios, conştiincios, că nu dispare fără urmă.

strofele sprintene, prezenţa lui Eminescu l-a eclipsat cu incandescenţa ei meteorică, firea lui blîndă şi senină de ţăran ardelean, oglindită în poezie, a fost răstălmăcită. Creaţia lui, care la timpul său a avut o importantă funcţie politică, nu mai spunea nimic cititorului urban, obsedat de orientări străine. Furtuna a trecut, George Coşbuc va apărea iar în vitrinele librăriilor, timid, dar stăruitor, cu paleta plină de culori şi de lumină, cu întregul cortegiu de ţărani, copile ademenitoare, FeţiFrumoşi şi Ilene Cosînzene, rupte şi rupţi toate şi toţi din crîngul însorit al mitului popular. Evenimentele din ultimii ani sînt prielnice şi necesare reactualizării acestei poezii robuste şi comunicative, care e toată zîmbet, chiar cînd codrul se vaită, biciuit de urgia vijeliei. Ardealul lui Coşbuc a trăit prin poezia populară. Băiatul popii din Hordou, după ce a trecut prin gimnaziul de la Năsăud, s-a dus la Sibiu, unde, în redacţia gazetei ,,Tribuna”, şi-a desfăcut aripile pentru marele zbor al poeziei. Acolo, la lumina puţină a unei candele cu untdelemn, pe o mohorîtă uliţă medievală, cu amintirea căminului, vajnic şi limpede, în suflet, a urzit George Coşbuc cîntecul fără de moarte al ţărănimii ardelene. Plugari şi păstori, legende din străbuni, datini, superstiţii, înţelepciunea sătenilor se împletesc în poezia lui, în simpla şi generoasa armonie a cîntecului popular. Gloria poetului năsăudean s-a răspîndit la repezeală, a

trecut peste graniţele vremelnice, s-a strecurat printre vameşi pînă la Bucureşti, unde a iscat entuziasmul lui Titu Maiorescu. Atras de mirajul Capitalei româneşti, Coşbuc a ajuns curînd la Bucureşti. Amintirea căsuţei cu acoperiş de paie, a grădiniţei cu gard de nuiele nu l-a părăsit însă nici o clipă. Poetul firav, şi prea curînd îmbătrînit, a devenit un luptător politic şi social, a cărui activitate publicistică şi literară era pusă în slujba dezrobirii satelor. Se trezise în el dîrzenia neamului grăniceresc din care cobora şi, dacă în versurile sale continuă să scîrţîie idilic căruţele ţărăneşti, răbufneşte dintr-însul duhul revoluţionar: ,,Pămîntul nostru-i scump şi sfînt,/ Căci el ni-i leagăn şi mormînt:/ Cu sînge cald l-am apărat/ Şi cîte ape l-au udat/ Sînt numai lacrămi ce-am vărsat:/ Noi vrem pămînt!”. Meritul de căpetenie pe care Goga i-l atribuia lui George Coşbuc este acela de a fi ,,reintrodus principiul sănătăţii în literatura noastră”. În aerul mohorît al societăţii româneşti, legănată de versul melancolic al lui Eminescu, panteismul surîzător, fantezia poetului năsăudean au avut efectul înviorător al unui vînt proaspăt de la munte. Stenograf liric al universului rural, Coşbuc a introdus satul românesc în universităţi şi saloane, aureolînd cu un prestigiu unic semănătorismul. Intimitatea lui cu universul fizic – apa, ploaia, fulgerul, lunca, răchita, vîntul – a conferit poeziei lui adîncimi de bulboană. Scria cu uşurinţa colăcarilor de la nunţi, pe buzele cărora versurile improvizate răsar ca iarba în crîngurile desprimăvărate. Se cuvine să uităm că George Coşbuc şi-a încheiat viaţa înfrînt şi dezamăgit, ca modest referendar într-un minister, că în cimitirul din marginea Bucureştilor are abia de curînd placa de marmură ce i se cuvenea demult, că singurul lui bust de la Năsăud a fost batjocorit şi distrus. Pentru noi, Coşbuc trăieşte însă, aşa cum era în perioada ,,Nunţii Zamfirei”: vesel, încrezător în oameni şi viaţă, sprinten şi volubil, poet al legendelor din străbuni, apologet al ţărănimii noastre! GEORGE SBÂRCEA (1993)

O boală grea şi o însurătoare fericită Într-un fund de mahala, pe la Nerva Traian, într-o casă veche şi o cameră cu foaie de ziar lipită pe rame, în loc de geam, cu podeaua spartă, în frig, cu un chip de ceară, ochi sticloşi, zguduit de frisoane, Coşbuc delira. Sfetea a adus o birjă cu un medic, l-a luat apoi pe sus şi l-a instalat în casa lui. Domnişoara Elena, sora librarului, l-a îngrijit pînă cînd poetul s-a însănătoşit. Apoi au păşit braţ la braţ spre altar. Din căsnicia lor sfinţită şi trainică s-a născut unicul fiu, Alexandru, cu păr buclat şi chip de înger. Timpul trece, Alexandru creşte, era de-o frumuseţe tulburătoare, poetul îl iubea la nebunie. Băiatul nu moştenise talentul de scriitor al tatălui său, dar învaţă limbi străine şi să cînte la vioară. Într-o seară de vară, întrebat de către fiul său cum de poate să scrie atît de uşor, Coşbuc a ridicat paharul cu vin, a stat o clipă, apoi, zîmbind, a spus: ,,Întîi aud un cîntec în mine. Îl ascult. Şi pe urmă, cum fac compozitorii, aştern cuvîntul şi rima pe muzica asta…”.

Pierderea unicului său fiu, în vîrstă de doar 20 de ani Într-o seară de august, 1915, familiile Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Ioan Slavici, doctorul Pop, Albini şi Coşbuc se adunaseră în casa unor cunoscuţi în lumea bucureşteană ca ,,Fraţii Mircea” – patronii vestitului restaurant „Carul cu bere” – la un pahar cu vin şi gustări excelente. Lumea voioasă era electrizată de intrarea României în război. Pe cînd petrecerea era în toi, Coşbuc îşi aduce aminte că Alexandru îşi uitase acasă vioara. Gazda, doamna Miţi, a făcut urgent rost de una a unui lăutar, vecin al familiei. Alexandru ciupea vioara, tatăl său improviza note, schiţa o melodie. Au continuat cu strigări de nuntă. Umpleau paharele cu vin, cîntau, beau pînă la fund. Şi o luau iar de la capăt. La plecare Alexandru îi povesteşte lui Vintilă RussuŞirianu cum un bun prieten al său are un Mercedes-Benz torpedo, mare invenţie a secolului atunci, şi-l invită într-o excursie pe Valea Oltului; cum mama celui invitat

George Coșbuc, alături de soția sa, Elena, și de fiul său, Alexandru se îmbolnăvise între timp, fiul lui Coşbuc a plecat în excursie doar cu prietenul său, posesor al maşinii. În noaptea de 29 august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma accidentului de maşină. Avea doar 20 de ani. De la finele acelui august, de durere, Coşbuc devenise un mort între vii. Atunci, în casa lui tanti Miţi, a fost ultima petrecere alături de fiul său şi tot atunci Coşbuc a băut ultimul pahar cu vin. După moartea fiului său, zilele semănau. Poetul slăbise mult, avea ochii arşi de lacrimi, delira, îşi vedea fiul prin casă. Renunţase la scris. Arăta ca o fantomă care păşea încovoiată de umbra pălăriei negre spre Cimitirul Bellu, la locul de veci al fiului său, zilnic, la aceeaşi oră. Aşa a trăit, în casa de pe Calea Plevnei, din Bucureşti, pînă în ultima zi a vieţii lui – 9 mai 1918. Apoi şi-a găsit odihna în cripta de la Cimitirul Bellu, alături de fiul său. Sursa: ziarulmetropolis.ro


6

Vineri, 15 martie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (110) Întoarcere în timp (3) Şi totuşi, pentru omul de rînd, comunismul a făcut cîte ceva. De pildă, în sistemul sanitar erau unele facilităţi care azi lipsesc cu desăvîrşire. Îmi amintesc, cu recunoştinţă, că atunci cînd m-am îmbolnăvit de T.B.C. pulmonar, instituţia în care lucram m-a trimis la sanatoriu, cu salariu 90%, masa şi tratamentul gratuit, timp de 9 luni. Azi, aşa ceva e de domeniul fanteziei. Pe plan personal, 1962 a fost un an de răscruce: de la un timp, începusem să slăbesc, să obosesc şi nu mai aveam poftă de mîncare. La un control medical s-a stabilit că aveam un T.B.C. fibro-modular bilateral. Vestea a căzut ca un trăsnet din senin, şi mi-am amintit că, în copilărie, în satul cedat Ungariei a venit o domnişoară de la Bucureşti pentru a sta „la aer”. Era mare eveniment sosirea unei domnişoare cu pălărie şi poşetă, lucru foarte rar pe atunci. Era frumoasă, foarte rezervată, se plimba singură; într-o zi bătea vîntul destul de tare, şi i-a zburat pălăria de pe cap. A alergat după ea, a căzut la pămînt, a început să vomite sînge şi a murit. Mi-am imaginat că aceeaşi soartă voi avea şi eu. A doua zi am primit biletul de trimitere la Sanatoriul din Buşteni. M-am resemnat, mi-am făcut valiza cu cîteva lucruri personale şi, două zile mai tîrziu, am coborît din tren în gara din Buşteni. Peste drum de gară, în pădurea de brazi, la cca. 2 km distanță, turnul Castelul

lui CANTACUZINO strălucea în soare cu sceptre de lumină zugrăvind culoare. Acesta fusese transformat în Sanatoriu T.B.C. L-am privit cîteva minute, apoi m-am îndreptat spre viitoarea mea „reşedinţă”, punîndu-mi mereu întrebarea: pentru cît timp? După o jumătate de oră am ajuns la poarta castelului. Era o poartă impunătoare, înaltă, din metal. Întrucît era încuiată, am apăsat butonul soneriei și poarta s-a deschis. Am intrat şi am început să urc aleea în pantă, străjuită de o parte şi de alta de brăduţi mici. În sfîrşit, am ajuns la poarta castelului. Nu era nimeni, linişte deplină, dar foşnetul brazilor, cu „glas” dumnezeiesc, parcă-mi şopteau: nu intra. Poate pentru că îmi era teamă să apăs clanţa uşii, ca să nu mă „molipsesc” de microbi, amintindu-mi fără să vreau de domni­şoara din copilărie care a murit de această boală. O vedeam aievea, palidă şi tristă, şi am simţit pe obraji lacrimi. Nu ştiu dacă erau pentru ea, sau pentru mine. Am scos batista, mi-am şters lacrimile, „mi-am luat inima-n dinţi” şi am intrat, tîrînd valiza după mine. În curte nu era nimeni. Pe o uşă am văzut o tăbliţă pe care scria Secretariat. Am intrat cu paşi timizi şi m-am oprit în prag. Mă priveau şase ochi curioşi. Erau cei doi doctori Frunda - soţ şi soţie, şi o asistentă. Mi-au zîmbit încrezător, şi doctoriţa mi-a zis: ,,Dragă, eşti cam palidă şi slăbuţă, dar te asigur că vei pleca de aici grasă şi frumoasă, dar mai ales sănătoasă”. (va urma) LILIANA TETELEA

mult. Lenevia mea este profundă, este lenevia unui efort mare și prelungit de gîndire sau de lucru. Pentru că nu am reușit să fac lucruri de seamă în meseria mea, m-am convins că părerea cerlorlalți nu mă interesează și nu am De copil, m-am obișnuit să mă cred deșteaptă. mai luat-o în seamă. Am devenit, din cauza aceasta, încrezută și Cu toate că-mi iubesc într-adevăr părinții, nici cu încăpățînată. Eram convinsă că tot ce gîndesc eu este ei nu m-am purtat bine, ci mereu m-am gîndit numai la bine, și ce fac eu este just. Sînt extrem de egoistă. Mă mine. Nici din punct de vedere material nu i-am ajutat gîndesc numai la ce e bine pentru mine și silesc pe atît cît aș fi putut cîteodată. oamenii din jurul meu să facă ceea ce vreau eu. M-am Îmi place să cheltuiesc banii, să trăiesc bine, să cumpăr lăudat întotdeauna că eu nu știu ce înseamnă a avea haine și cărți, să mă plimb cu mașina, dar pot duce și o remușcări și regrete. viață simplă, atunci cînd se întîmplă să lucrez cu plăcere. Acasă la părinți, de mică, mi-am impus voința și Cu toate că știu că munca este singura satisfacție faptul că aveam talent la desen a făcut pe tatăl meu să se profundă a unui om, pe care și eu am resimțit-o, de lenea poarte cu mine slab. Am căutat întotdeauna efortului de la început, stau zile întregi fără ca prietenii mei să fie oameni deosebiți. a munci. La monografie pe cînd aveam doar 18 ani, Nu sînt mincinoasă din boală, ci, mai l-am găsit pe Harry Braunner (cel care avea rău, din interes. Pentru că nu am știut să-i devină soț – n.n.), mai tîrziu pe Nicol niciodată să-mi recunosc o greșeală, nu știu Gross care era cel mai bogat din toți, apoi nici să port răspunderea greșelilor ce le fac. pe Lucrețiu Pătrășcanu, care era ministru, Altul e mereu vinovat. avea aureola comunistului vechi și era pe În legătură cu Pătrășcanu. Cînd a început primul plan politic. să-mi facă curte aveam pentru el o prietenie Niciodată nu mi-am analizat faptele cu plină de respect. Din orgoliu și vanitate am un ochi obiectiv critic. Pentru tot ce făceam Lena Constante (1909ajuns să țin la el extrem de mult. Dar din găseam mereu scuze. Faptul că de tînără am 2005), artist plastic orgoliu trebuie să păstrez imaginea lui ideală, izbutit să-mi cîștig existența bine, mai bine și scriitoare, victimă decît bărbații din jurul meu, m-a împins și a răfuielilor politice din și deci să refuz a vedea atîtea și atîtea scăderi ale lui. Apoi, știind că unui bărbat îi place să mai mult pe calea orgoliului. România anilor ’50 fie admirat, am început să admir tot ce făcea Am crezut mereu că lucrul de și să i-o spun. Credeam că o critică justă l-ar căpetenie pentru un intelectual este să fie fi putut îndepărta, și de aceea nu-l criticam. Sînt, deci, individualist, adică să trăiască închis în el și disprețuind răspunzătoare în mare parte de greșelile lui, pentru că avea oamenii. Mi se părea că totul îmi este permis, în afară oarecare încredere în mine. Serviciile de bani pe care i de a cauza cuiva conștient o suferință. Totuși pe Harry le-am făcut ar fi trebuit să mi se pară umilitoare, și eu îl l-am făcut de multe ori să sufere prin purtările mele, dar puneam pînă și pe tatăl meu să-l servească. Criticile pe găseam mereu scuza că și el făcea la fel. care le aducea Uniunii Sovietice și Partidului le credeam Atunci cînd sînt împinsă de o pornire sentimentală mă pierd cu totul și nu mai vreeau să știu de nici o juste și adăugam și eu toate prostiile auzite. Anul acesta, piedică. În direcția asta m-a salvat doar faptul că mi s-a fără influența lor, lucrînd la teatrul de păpuși în condițiile normale ale unui salariat, am văzut că profețiile și părerile întîmplat rar. Am un simț al proprietății dezvoltat la maximum lui Pătrășcanu erau false. Nici țara n-a fost anexată, nici cînd este vorba de oameni cărora le cer să se ocupe într- industria nu merge prost, viața se ieftinește, și Partidul una de mine. În același timp, nu am niciodată credința merge înainte. Munca sindicală pe care o făceam (resp. că cineva ține într-adevăr la mine, pentru că eu cer prea ziarului de perete) îmi plăcea, și m-am gîndit adeseori ce mult de la oameni în mod absurd. Cu toate că sînt atît de frumoasă ar fi putut fi viața mea dacă aș fi pornit în 1945 încrezută, am convingerea că talentul meu este secundar, pe această cale dreaptă și cinstită. Acum e prea tîrziu pentru mine. Am căzut din greșeli că nu pot crea opere mari; știu că anumite lucruri pot face extrem de bine, dar nu mă mulțumesc cu ele, și în greșeli pînă în ultima clipă, și din ce în ce mai rău. În ultimul timp am citit cărți sovietice și mi-am acest lucru mi-a creat un dezechilibru interior. Cîteodată îmi spun că dacă nu aș fi atît de leneșă aș fi putut lucra dat seama că nimeni nu poate impune căldura acelui bine. Dar sînt leneșă, cu toate că face impresia că lucrez patriotism, de care sînt pline. Acum știu și ce e remușcarea

Mărturii din anii ’50

Autocritică

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

S vrei s fii

Să-ți pui mereu problema definirii Cînd ești, concret, poveste-ntr-o spirală, Să vrei să porți pecetea nemuririi Deși nu ai o cale triumfală... Să-ți pui problema cum ți-ar fi mai bine Și nu cum binele prin timp să-l făurești, Înseamnă să te ai numai pe tine Aici, acum și-n sferele cerești. Să vrei să fii dar vamă să nu dai, Nici jertfă să n-aduci pe-un colț de clipă, Înseamnă să te pierzi etern de rai În cea mai grea și tragică risipă. Și-așa, Khayyam, ce ducem noi spre cer? Și ce lăsăm cînd vom pleca de-acasă? Mi-e sufletul o flacără în ger Și pîinea-n lacrimi mi-a murit pe masă. Să vrei să fii dar să nu dai nimic, Să vrei să ai dar fără jertfă dreaptă, Înseamnă să rămîi de-a pururi mic... Iar colbu-n ceruri nimeni nu-l așteaptă. Ridică-ți cupă veșnic fără vină Și-arată lumii nobila-ți lumină! Ilarion Boca, 4 martie 2019

Teatru

Motto: ,,Privitor ca la Teatru,/Tu în lume să tenchipui...” (Mihai Eminescu) Destinul implacabil se dă azi în spectacol! Oedip nu vrea să creadă în scrumul de oracol, Electra se răzbună din dragoste de frate Și astfel ne apare eroică o moarte! Și-n timp ce-n omenire sunt crime iluzorii, Aristofan se joacă cu zeii și cu norii... Și-n timp ce carnea vie o toacă Împărații, La teatru vine lumea să-și vadă comedianții! Din tot ce poate scena, crud să mai îndure, Savonarola-n viață le face mai sperjure! Florența e în flăcări și Arta e-n pericol, La preț este Teroarea și tot ce-i mai ridicol! La vremea cînd toți smintiții joacă Tragedia Și în cămăși de doliu iau rol de Mesia... Apare chiar la teatru un om plin de talent... E Faust, ce cu Dracu’ se joacă insolent! De Faust află Shakespeare la Teatrul lui de aur! De-atunci actorii joacă Ospățul lui Pentaur! Și-n timp ce la războaie se toacă-n carne vie, La teatru vine lumea cu crez și bucurie! Florin Iordache și ce e regretul, dar nu mai am nici o posibilitate de a îndrepta viața mea. Aș vrea numai să știu că sora mea este acasă la părinții mei, pentru că, cu toată sinceritatea, eu trebuie să suport pedeapsa, nu ea, care este victima mea. Ea stătea cu părinții mei. Acum ei sînt singuri de tot. M-am pus pus în serviciul orgoliului bolnav al unui om, am criticat cu nerușinare lucruri mai presus de mine și pe care nu le cunoșteam, am mințit, am mințit pentru a mă salva pe mine și pe un om nedemn. La urmă am mințit pentru că nu am fost capabilă să-mi recunosc sincer greșelile. 22 martie 1950 LENA CONSTANTE (Text reprodus după ,,Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucrețiu Pătrășcanu”; redactor coordonator Mihai Giugariu, Editura Vremea, București, 1966, pp. 163-165)


RM

7

Vineri, 15 martie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI!

BISERICA ŞI ARMATA (1) O altfel de abordare

Clerul apărător al românităţii, cu arma

În general, istoriografia bisericească şi cea militară tratează subiectul din momentul istoric în care cele două instituţii fundamentale ale românităţii organizate statal au convenit ca Armata să adauge serviciilor din organigrama Marelui Stat Major, devenit mai tîrziu Statul Major General, Serviciul Religios încadrat cu preoţi de mir, avînd grade militare, repartizaţi la unităţi şi mari unităţi. Văzută din această perspectivă şi din acest palier, problema este simplistă, reducţionistă şi, mai ales, antiistorică, dezavantajînd şi lipsind Biserica Ortodoxă Română de unul dintre atributele esenţiale care o justifică: lupta pentru românitate încă din zorii creştinării poporului român. Din această perspectivă şi de pe acest palier, abordarea subiectului nu poate fi decît cea istorică. Mai corect, pe etapele istorice care au condus romanitatea de la obştile întemeiate pe vechile dave dacice pe văile fertile şi în toate spaţiile locuibile (apă, păşuni, pămînt arabil), la cnezate, voievodate şi ţări româneşti în spaţiul etnogenezei, indiferent de faptul că au fost independente, vasale sau supuse unei administraţii străine. A face istoria administrativ-politică a Banatului, Ardealului, Maramureşului, Basarabiei şi Bucovinei fără a se stărui pe constanta fundamentală a spaţiului etnogenezei - românitatea - este o greşeală gravă care deturnează esenţialele istoriei românilor - continuitatea, permanenţa în organizarea socio-politică primordială: satul, portul, obiceiurile, arta, meşteşugurile şi tot ansamblul exprimat prin limbă care saltă obştea în spiritualitatea etno specifică - creaţia poporană şi Ortodoxia. Nevoită să se apere - altă constantă istorică fundamentală istorică - românitatea şi-a dezvoltat moştenirea genetică dacică: curaj, dispreţ al morţii, spirit jertfelnic, inginiozitate tactică în organizarea militară, sancţionată de evoluţiile socio-economice, tehnice, conceptuale din spaţiul euro-asiatic căruia îi aparţine încă de la formare și încreștinare. Unda de şoc produsă de uriaşa expediţie mongolă a anilor 1222-1224 organizată şi condusă de Subutai şi Djebe a avertizat Europa, în general, şi românitatea, în special, asupra potenţialului agresiv pe care îl repre­ zintă orientul excelent organizat socio-militar avînd comandanţi cu viziuni geostrategice bi-continentale, iar atunci cînd s-a islamizat, motivîndu-şi imperialismul cu fanatismul religios, incluzînd în oştire soldaţi de diferite nuanţe islamice care, înainte de bătălie sau în timpul ei, aţîţau, pînă la limita iraţionalului, spiritul ofensiv al trupelor.

Am notat că lărgim spaţiul uşor restrictiv indicat de titlu, cu toată sărăcia documentară şi făcînd apel la folclorul zonal, putem considera, fără îndoială, că Biserica Ortodoxă s-a implicat activ în apărarea credinţei cu arma, printr-o parte eroică a clerului slujiitor, pe două fronturi: în Valahia şi Moldova, prin clerici luptători împotriva oştilor otomane de invazie, sub comanda voievodului cu oastea de ţară/ gloatele; precum şi împotriva bandelor akîngii din cuiburile înşirate pe ţărmul drept al Dunării, în paşalîcurile Serbia, Bulgaria şi în Dobrogea pînă la Mare, unde preoţii săteşti şi-au apărat obştea cu sabia. Notoriu şi emblematic pentru preoţimea luptătoare în cadrul oştirii de pămînt este contemporanul lui Mihai Viteazul şi comandantul de gloate, popa Stoica din Fărcaşe, păstrat în folclorul Olteniei dunărene aşa: Popa Stoica din Fărcaş/ Care sare şapte paşi/De strigă Stambulul vai/Şi iese din Leturghie/ Să taie la turci o mie. În Ţările Româneşti, Valahia şi Moldova, Imperiul Otoman a exercitat puterea suzerană doar printr-o exploatare economică, păstrîndu-se în limitele capitulaţiilor, din punctul de vedere al organizării interne. Secolele de început ale organizării şi consolidării statelor pe temeiul spiritual al Ortodoxiei, devenită religie de stat, au cunoscut o puternică infiltraţie a catolicismului pe două paliere: dublînd agresiunile militare prin aşezarea de nuclee misionare ale diferitelor ordine monahal-militare şi, îndeosebi, prin căsătorii politice ale voievozilor cu nobile catolice bine instruite întru prozelitismul religios. Rezistenţa Bisericii Ortodoxe, identificată conştiinţei identitare a poporenilor şi a clasei boierilor de sabie, a sortit eşecului ambele manevre ale prozelitismului catolic. Trecută de la relaţiile consuetudinare, la relaţiile de vasalitate şi apoi la cele de subordonare iobăgească, românitatea transalpină, siluită printr-o complexitate de măsuri administrative dure şi necruţătoare, în scopul lepădării de Ortodoxie şi trecerii la catolicism, a adoptat o tactică de apărare pasivă, dublată, în momentele de vîrf ale silniciei catolice, printr-o apărare activă, armată - răscoalele ţărăneşti conduse de clerici -, numite şi tumulturi în istoriografia timpului. Este cu totul revelator cum geniul militar poporan, moştenire dacică, a răspuns inferiorităţii absolute în care se aflau răsculaţii în faţa forţelor opresoare, prin soluţii tactice originale, deţinînd priorităţi notabile în arta noastră militară, priorităţi înscrise în istoria tumulturilor de către preoţimea conducătoare a răsculaţilor. Notăm procesul complex de conştientizare a maselor de apărare a credinţei prin răscoale zonale şi impunere a românităţii prin momente istorice de vîrf: revoluţia şi războiul ţărănesc din 1784 conduse de Horea, Cloşca și Crișan, avînd ca luminători bună parte din preoţimea Apusenilor; Revoluţia de la 1848 condusă de Avram Iancu a cărui oştire ţărănească a avut în fruntea legiunilor şi preoţi de mir transformaţi în comandanţi militari care au administrat lecţii tactice usturătoare oştirii ungureşti profesioniste, aflată sub comanda unor ofiţeri de carieră conduşi de generalul Bem, învingătoare a armatei imperiale habsburgice, pe care a aruncat-o peste Carpaţi, în Țara Românească. Succesiunea tumulturilor poporane motivate religios deschide o perspectivă cu totul particulară asupra românităţii transalpine prin implicarea directă a clericilor, oferind raportului Biserică-Armată o complexă perspectivă istorică: 1387, Banat - tumultul condus de Vlad Iancu, Vlad Dan şi Mihai Dan; 1435, Ţara Haţegului - tumultul condus de Costea, Stanciu şi popa Vîlcu, cnezi din Rîuşor. Dacă în epoca consuetudinară tumulturile au avut drept motiv împilările administrative, Războiul Ţărănesc din 1784 și Revoluţia din 1848 au inclus, preponderent, apărarea Ortodoxiei de uniaţie. Tumultul stîrnit de călugărul Visarion Sărai venit din Banat în comitatul Hunedoarei este edificator. Pe această stare insurecţională sprijinită de preoţimea satelor, protopopul Nicolae din Balomir pleacă la Petersburg în anul 1746 să ceară împărătesei Elisabeta a Rusiei protecţia ortodocşilor împotriva persecuţiilor religioase crîncene începute în acel an. Balomir-Petersburg şi retur, călare, cu căruţa, cu

Între Răsărit şi Apus Romanitatea începutului de organizare sociopolitică a fost agresată etapizat, mai apoi concomitent, de imperialismul apusean, sub flamura fanatismului religios al catolicismului direcţionat împotriva orto­ doxismului, avînd drept scop convertirea la Roma şi de imperialismul oriental, sub flamura economicului, tolerant religios, organizat meticulos pentru exploatarea resurselor noastre materiale şi umane. Ambele imperialisme s-au sedimentat în constante istorice cu acţiuni tipice şi atipice, violente sau nonviolente, vizînd românitatea pe tot parcursul istoriei, de la primele cnezate, la zi. Noi, românii, am evoluat între aceste două centre de expansiune imperialistă care au avut drept ţinte spiritualul şi economicul, răspunzîndu-le spiritual prin Ortodoxismul organizat în Biserică; militar, preponderent prin oştirea de pămînt. Aceste două organisme interdependente s-au potenţat reciproc pro­ tejînd, nuanţînd, resuscitînd și valorificînd românitatea în datele ei esenţiale, în ciuda tuturor încercărilor celor două imperialisme - răsăritean şi apusean - de a o anula prin integrare.

merinde din traistă, act în esenţă militaro-diplomatic la un nivel imperial. Ţarina îi scrie ambasadorului rus din Viena, contele Bestujev, să intervină în favoarea românilor ortodocşi.

Un comando clerical, premieră de consemnat în arta noastră militară În anul 1756, călugărul Sofronie din Cioara, din comitatul Alba, stîrneşte un tumult la Hunedoara împotriva uniaţiei. Este prins şi întemniţat la Bobîlna, localitate din poala munţilor metaliferi, nu departe de Simeria. Protopopul Ioan din Sălişte organizează un comando din 525 de ţărani care, pe cete şi căi ocolitoare, mărşăluind noaptea, ajunge la Bobîlna. Protopopul încer­ cuiește localitatea, mascîndu-şi co­mandoul în acoperirile oferite de teren şi asigură spatele cu străji ascunse în pădure supraveghind drumul Simeria-Rapoltul MareBobîlna. Stabileşte un cod de semnale acustice şi optice: sunet de corn, fum, focuri noaptea. Atacă clădirea întărită. Uşile masive se sparg cu securile. Îl eliberează pe Sofronie. Acţiunea militară anticipează, la noi, cu 260 de ani, acţiuni similare organizate în Războiul Întregirii Neamului, din 1916-1918.

Sofronie din Cioara, emblematicul călugăr războinic (1)

Călugărul Sofronie este un strălucit reprezentant al ortodoxiei ardelene, desfiinţată organizatoric în anul 1759 de cuplul - administraţia habsburgică-uniaţii, avîndu-1 vîrf de lance pe nefastul episcop Petru Pavel Aaron, cu sediul la Blaj. Din perspectivă militară, Sofronie este un comandant cu viziune strategică: apreciază just condiţia ortodoxiei ardelene în contextul socio-politic al epocii, care, timp de 60 de ani, spre a fi anulată, a fost lipsită de ierarhi care să o organizeze şi să o conducă. Îşi alcătuieşte un plan-program de acţiune cu obiectivul principal: repunerea Ortodoxiei în drepturile ei străvechi organizatorice, sociale şi materiale (îi fuseseră ocupate silnic bisericile, veniturile fuseseră trecute uniaţilor, clerul ei - preoţimea satelor - supus teroarei administrativ-fiscale) îşi organizează un „stat major”, avîndu-1 adjunct pe protopopul Ioan din Săliște, care îşi dovedise la Bobîlna calităţile de comandant al ţăranilor, şi pe preotul Ioan Piuariu din Sadu, supranumit „popa tunsu”, preot uniat arestat de episcopul Petru Pavel Aaron pentru pactizarea cu Sofronie, tuns în Piaţa Mare din Sibiu, tatăl viitorului oftalmolog de excepţie în epocă, Ioan Piuariu Molnar, spre deosebire de tatăl său, slujind obedient puterea samavolnică în timpul răscoalei şi al războiului ţărănesc din 1784 conduse de Horea, Cloşca și Crișan. (va urma) General Maior Aviator (r) Radu THEODORU (text reprodus din volumul „Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918“)


8

Vineri, 15 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Impostori grotești pătează imaginea lui Vadim – iar Ungaria atacă România! (urmare din pag. 1) La fel cum medicii care l-au consultat ar trebui reclamați pentru malpraxis – cum să lași o asemenea colecție de gărgăuni să umble liberă pe stradă? Acum a înfundat un canal – RTV –, dar dacă va înfunda o canalizare, de ce să sufere bucureștenii? Glumesc, desigur, Bogdan Diaconu nu e în stare... nici măcar de așa ceva! Cu totul alta e situația lui Sebastian Ghiță, un ins capabil... capabil de multe! A îngrozit un județ, a ajuns cel mai urmărit om din țară, a combinat afaceri cu securiștii, cu procurorii, a făcut bani cu familia Cozma, apoi a vrut să-i dea în cap venerabilului fost șef al județului, a făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, apoi l-a băgat la pușcărie printr-o lucrare parte securistă, parte interlopă – iar în final, a fugit din țară, așa cum fac toți patrioții... din filmele cu proști! Marioneta lui Ghiță, Bogdan ,,Cala­ che” Diaconu, e un tip dubios, e neclar precum tulburelul – care îți oferă o singură certitudine: rezultatul moale și urît mirositor! Pe cînd la Sebastian Ghiță, situația e cît se poate de clară – efect nociv garantat: vezi cazul PSD, vezi cazul relației cu Ion Iliescu, cu SRI, cu Victor Ponta, cu Sorin Vântu.... cu toți cei pe lîngă care a trecut! Pe lîngă cei doi, am mai remarcat ,,pe listă” unele figuri care au de dat multe explicații, așa că tacîmul e complet pentru două feluri de meseni: impostorii și șarlatanii. Lor le este adresat demersul pe cît de ipocrit, pe atît de grotesc, de la finele săptămînii trecute. Dar, un aspect m-a bucurat: reacția Lidiei Vadim Tudor, care a demonstrat că sîngele marelui om politic și patriot Corneliu Vadim Tudor NU s-a pierdut! Ieșind din delicatețea și eleganța care o caracterizează, Lidia a dat jos milităria din pod, a pus armele pe cei doi impostori și le-a dat o lecție pe care nu o vor uita prea ușor. ,,Aceşti naţionalişti de conjunctură compromit noţiunea de patriot, de naţionalist român - este o ruşine, o greşeală impar­donabilă”, scrie Lidia Vadim Tudor, într-o excelentă declarație, pe care trebuie să o citiți! Dar, este și un semnal: PRM – adevăratul PRM! – trebuie să se regăsească în matca firească – aceea a Tribunului, nu a lui Calache! Asta se va face în perioada imediat următoare! Ajunge cu impostura și golănia, jos labele de pe moștenirea Tribunului nostru! Din păcate, spectacolul grotesc nu are doar conotația scandaloasă, de care presa va profita din plin! El survine exact într-un moment foarte periculos, cînd Ungaria, prin liderii săi politici, trimit o adevărată nucleară spre inima României! Oare să fie totul… întîmplător? Sincer, dacă era vorba doar de Diaconu, am spune: deh, iar s-a pilit Calache, vomită și-i trece! Sau l-a mai părăsit vreo nevastă - și a ieșit omul în piață, să facă și el ce știe: circ! Dar nu, e vorba și de Sebi Ghiță, om al Serviciilor, mai nou, nu doar românești – că nu degeaba o fi adăpostit în străinătate! Și atunci, stai

și te gîndești: oare așa s-a nimerit, ca exact în ziua în care guvernul Viktor Orban trimite un mesaj de susținere pe față a autonomiei secuilor – chiar atunci Sebi Ghiță provoacă un scandal în zona naționalismului românesc?! Greu de crezut, fiindcă Ghiță e un om inteligent și foarte bine informat, dar mai ales un miliardar care a făcut bani cu Serviciile și un fugar care a cam știut exact unde și cum să fugă. Și, atenție la ce mă refer – ieri, Secretariatul de Stat pentru Politici Na­ ţionale, din cadrul Cancelariei PrimMinistrului Ungariei, a anunțat că ,,sprijină demonstraţia organizată de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) cu ocazia Zilei Libertăţii Secuilor, cu scopul de a atrage atenţia asupra im­ portanţei autonomiei Ţinutului Se­cu­ iesc”. Autonomia şi dreptul la auto­ determinare reprezintă o garanţie a supravieţuirii comunităţilor minoritare, afirmă Guvernul maghiar, subliniind că ,,Nevoia de autonomie a secuimii este întemeiată şi legitimă, întrucît nu se doreşte cu nimic mai mult decît ce vor numeroasele alte minorităţi naţionale ale Europei: să folosească în mod liber limba şi simbolurile naţionale, într-o formă de autonomie care nu ofensează populaţia majoritară şi pentru care există nenumărate exemple bune în Europa” – se arată în comunicat. Ați mai auzit atîta ipocrizie?! Deci ,,autonomia” centrului României nu ar trebui să ne jignească - și asta în condițiile în care afirmația e făcută de un oficial maghiar, Árpád János Potápi, secretarul de stat ungar, responsabil pentru politică naţională! Nu de vreun înfierbîntat cu palinkă de prin Covasna! ,,Problema autonomiei Ţinutului Secuiesc este a fiecărui maghiar, şi este important ca, de fiecare dată cînd există ocazia, să ne facem auzită vocea şi să dăm dovadă de sprijinul nostru”, a spus oficialul guvernamental maghiar, în ziua în care, la Tîrgu Mureş, 2.000 de cetățeni (încă) români au marcat printr-un marș ,,Ziua Libertăţii Secuieşti”! Și, în timp ce la Tîrgu Mureș se scanda ,,Autonomie!” și ,,Să piară Trianonul!” – cel mai strident slogan revizionist, care ar trebui inclus în Codul Penal –, ei bine, în acest timp, Ghiță îl trimitea pe Diaconu să pună la cale batjocorirea simbolului naționalismului românesc, reprezentat de Corneliu Vadim Tudor – cel care a atras atenția încă din 1990 asupra pericolului revizionismului maghiar! Și a murit cu acest mesaj pe buze! Păi ce făceau Ghiță și Diaconu în acest timp? Politică și bani cu PSD, partid care a adus de multe ori la guvernare UDMR - și care, iată, acum NU spune nimic de mesajul Guvernului Orban! Nu închei înainte de a aminti că ,,lucrăturile” în care sînt implicate Serviciile au ca primă caracteristică DIVERSIUNEA. Or, despre asta e vorba în spectacolul grotesc Ghiță – Diaconu: o diversiune periculoasă, cu care, așa cum scrie Lidia Vadim Tudor – nici un naționalist adevărat NU trebuie să se asocieze!

De ce este America puternică?

Cred că nici o putere, nici măcar Imperiul Roman, nu a deţinut atîta putere cum deţin acum Statele Unite ale Americii. Nu există în istorie o forţă atît de mare, fie ea economică sau militară, care să egaleze America, de la acest început de mileniu încoace. Mulţi, majoritatea celor care privesc forţa SUA, se gîndesc la influenţa ei militară, proiectată oriunde în lume, la acele portavioane şi la grupurile lor de însoţire, la rachetele inteligente, la avioanele practic indestructibile, precum şi la puterea economică şi la capacitatea de a fi aplicată la nivel global. Cînd SUA încep să impună sancţiuni unei ţări, apare şi primul semnal că statul vizat va începe rapid să cunoască sărăcia, problemele economice, probleme sociale, militare etc. Şi de la acel moment, este doar o chestiune de timp pînă cînd va ceda, iar dacă nu o va face, se va gîndi mai bine atunci cînd în zona apelor ei teritoriale apare un portavion. America este puternică, dar este şi frumoasă. Filmele americane, şi ele răspîndite la nivel global, ne sensibilizează, unele ne fac mai buni, altele au rol de a crea o imagine perfectă a SUA în lume, iar altele ne atrag atenţia că însăşi America poate să devină un dictator. Ne place aşa cum este ea. Expansivă, bogată, agresivă, mincinoasă, dură, ipocrită nu de puţine ori, dar şi umană, atunci cînd împrejurările o cer. Imaginea pe care America o proiectează în exterior, prin PR-ul ei, prin filmele ei, ajunge să placă tuturor, iar acel ,,vis american” foarte mediatizat în trecut dar ceva mai reţinut azi, a marcat generaţii întregi. Totuşi, unde este de fapt puterea acestei ţări, pe ce se sprijină în realitate forţa acestei naţiuni, forţa acestui imperiu? Pe influenţa militară? Pe cea economică? Pe populaţia ei? NU! Acestea sînt proiecţiile ei, doar ceea se vede din afară. America îşi extrage forţa din curajul de a-şi asuma riscuri. Şi cînd spun riscuri, mă refer atît la statul american, cît şi la corporaţiile care îl populează, şi acest element, riscul, coboară pînă la cel mai de jos nivel, pînă la americanul de rînd. Forţa Americii în asta a stat, în A RISCA! Însăşi naşterea Americii a fost un risc pentru cei care plecau din Europa doar cu ce puteau să ducă şi cu ceva bani, pentru cei care mergeau într-o lume total necunoscută şi care îşi asumau riscuri enorme traversînd un ocean pentru a-şi pune speranţele în ,,lumea nouă”. Totul se reduce la risc, la acest substantiv ale cărui valenţe sînt extrem de bine cunoscute şi cîntărite în SUA, dar care este foarte slab întrebuinţat în România. America şi-a asumat mereu riscuri. Unele calculate, altele nu. Dar cum se spune că ,,norocul îi ajută pe cei curajoşi”, aşa și poporul american poate să spună acum că a reușit să se impună la nivel mondial. Cînd vorbesc de risc, nu mă refer la cele asumate, precum cel de a avea pe teritoriul ţării atentate sau, în general, cel de a fi atacată de diverse formațiuni de gherilă. Așa cum am spus, în acest caz se reflectă doar proiecția. Forța care ține imperiul american în picioare este modul prin care elementele componente, fie ele umane sau materiale (la nivel de corporaţii), acceptă să finanțeze ideile celor care au curajul de a și le expune. Așa cum era Franța la început de Secol XX, dar și alte state europene, deschise la orice idee și dornice să finanțeze, America face asta încă de la început și nu s-a oprit nici o secundă din această practică. Acapararea de ,,materie cenușie”, coroborată cu finanțarea proiectelor expuse de către cei inteligenți, constituie, de fapt, definiția SUA, temelia care a făcut și face ca acest stat să fie atît de puternic, atît de iubit dar și de hulit totodată. Ce ar fi fost Tesla dacă rămînea în Croația? Ce s-ar fi întîmplat dacă nu se întîlnea cu Edison? Ce ar fi rămas de pe urma lui Igor Sikorski, cel care a inventat elicopterul, dacă nu ar fi mers în SUA? Ce ar fi fost Google, Facebook, Microsoft și cîte și mai cîte alte platforme, dacă nu exista mediul firesc și propice de finanțare? Cum am fi evoluat noi, ca omenire, dacă cineva, cei bogați în acest caz, nu ar fi finanțat ideile, unele poate nebunești, ale creierelor pe care acum le vedem în cărțile de istorie a științei și nu numai. Asta este America, aici este puterea ei: în capacitatea de a-și asuma riscul, acceptînd că este posibil să și piardă. În acest moment, dacă printr-un exercițiu de imaginație SUA vor trage linie și vor însuma riscurile finanțate în ultima sută de ani, sigur țara va ieși în cîștig. Pentru că a risca, merită. Și cei care au condus și conduc destinele acestei țări au înțeles că omul a cucerit lumea cu materia cenușie, cu creierul, nu doar cu o piatră. De asta Europa a cam pierdut startul, iar noi, românii, am rămas la nivelul primitiv al celor care se laudă cu ce au făcut românii adevărați care au fost finanțați de alții ca să își realizeze proiectele. Că tot vorbeam de elicopter, în 1904 Paul Cornu s-a ridicat cu un astfel de aparat la 60 cm de pămînt, în Franța, evident. Dar fără finanțare, totul s-a oprit aici. Cei cu care ne mîndrim noi - Vlaicu, Vuia, Coandă, ca să enumăr doar trei - au găsit satisfacția muncii lor în străinătate, în Franța și în America, pentru că noi, românii, nu sîntem făcuți să riscăm. Noi ne conservăm sărăcia atît de bine, că nimic, nici măcar prosperitatea nu este lăsată să intre cu adevărat în țară. Fără risc, fără asumarea unor pierderi potențiale, lumea asta nu ar putea să evolueze. Spațiul a fost cucerit cu sacrificii. Aerul a fost cucerit cu sacrificii, pămîntul de asemenea. Înălțimile au fost cucerite cu sacrificii. Nimic nu se poate realiza în totală siguranță, chiar dacă, în fapt, nimeni nu dorește pierderi colaterale. Dar se pare că asta este legea pămîntului, a pune puțin sînge pe fiecare treaptă pe care omenirea o urcă spre cer. Omenirea datorează enorm celor care au riscat pentru ca noi să ajungem cît mai sus. Confortul nostru de azi îl datorăm lor, celor care au riscat, celor care au finanțat, celor care s-au sacrificat. Și aici putem spune fără nici o reținere că SUA ocupă un loc fruntaș în acest clasament.


RM

9

Vineri, 15 martie 2019

File de istorie • File de istorie Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (23) Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (3)

Făcînd o analiză a cauzelor care au generat mişcarea memorandistă şi marile acţiuni politice ale românilor, ministrul Belgiei la Viena, Borchgrave, într-un raport, din 19 noiembrie 1892, către ministrul de Externe al Belgiei, Mérode Westerlo, arăta: ,,Dintre popoarele care trăiesc sub dominaţia maghiară, românii sînt cei mai nemulţumiţi. Aceşti strănepoţi ai lui Traian, în număr de aproape 3 milioane, din care aproape 2 milioane în Transilvania, nu pot uita că sînt fraţii românilor din regatul înfloritor şi prosper, în prezent guvernat de un Hohenzollern. Vreme îndelungată ei au suportat cu răbdare jugul; în nenumărate ocazii au făcut dovada devotamentului lor faţă de dinastia de Habsburg şi, dacă simpatiile lor s-au răcit în anii din urmă, vina o poartă, zic ei, ungurii, care de douăzeci de ani se străduiesc să maghiarizeze toate ţările supuse coroanei Sf. Ștefan, impunîndu-şi peste tot limba, în justiţie, în şcoli şi în aministraţie. În diferite rînduri românii au protestat împotriva acestor tendinţe care au ca scop să-i deznaţionalizeze. La sfîrşitul lui ianuarie – continua raportul – s-a ţinut la Sibiu o întrunire naţională la care au participat 212 delegaţi români din Transilvania. S-a hotărît acolo ca românii să persiste în atitudinea lor pasivă şi să se abţină de a lua parte la alegerile pentru Dieta ungară. Dacă în alte părţi ale Regatului ar fi aleşi deputaţi români, li se va recomanda să nu-şi exercite mandatul”. În legătură cu procesul memorandiştilor, autorul raportului arăta: „S-a decis, în al doilea rînd, ca o delegaţie română să meargă la Curtea împăratului la Viena şi nu la Budapesta, pentru a protesta împotriva uneltirilor Ungariei, şi ca această delegaţie să roage pe Maiestatea Sa să acorde românilor din Transilvania şi privilegiile care le aparţin din timpuri imemoriale şi care le-au fost răpite de către maghiari. A avut loc, cu acest prilej, un viu schimb de opinii între guvernul de la Budapesta şi cel de la Viena, primul pretinzînd că regele, problemă de oportunitate, nu putea primi supuşi unguri decît în capitala ungară, cel de-al doilea susţinînd că suveranul putea să-şi primească supuşii unde socoteşte de cuviinţă. Deşi la Viena a existat intenţia fermă de a nu primi delegaţia, aceasta a fost lăsată totuşi să ajungă în capitala austriacă, apoi a trimis-o înapoi sub pretext că ministrul ungur, singurul competent în materie, ar fi dat un aviz negativ. Deputaţii s-au întors în ţara lor unde au constituit obiectul a numeroase tracasări din partea autorităţilor. Unii dintre ei au fost trataţi cu deosebită duritate. Populaţia română din Transilvania, care se cifrează, chiar după datele oficiale maghiare, la 1.184.000 locu­ itori, adică la 56% din populaţia totală şi, în ciuda tuturor sacrificiilor de sînge şi bani la care a consimţit dintotdeauna şi de bunăvoie pentru a apăra statul, se află în prezent într-o asemenea opresiune încît este privată de aproape toate drepturile sale politice. Circumscripţiile sale electorale sînt organizate în aşa fel încît românii se află în imposibilitatea absolută de a-şi susţine drepturile din punct de vedere politic. Acolo unde sînt maghiarii în majoritate, ei au parvenit să aibă un deputat la cel puţin 30.000 locuitori, în timp ce românii, în aceleaşi condiţii, nu pot obţine decît un singur deputat la 100.000 locuitori sau chiar mai mulţi. În acest fel maghiarii şi germanii, care nu formează decît 44% din populaţia acestei provincii, sînt întotdeauna siguri că obţin majoritatea în alegeri, făcînd abstracţie de modul în care acestea au loc în general în Ungaria. Se întîmplă la fel, dacă nu mai rău, cînd este vorba de a obţine slujbe în serviciile guvernamentale şi municipale. Înşişi maghiarii recunosc că românii din Ungaria şi din Transilvania formează 17% din întreaga populaţie a regatului Sf. Ștefan; ar trebui, în consecinţă, ca ei să fie reprezentaţi în aceeaşi proporţie

în funcţiile sociale. În realitate nu se află în ministerele maghiare decît 18 români, adică 1% din numărul total al funcţionarilor; între cei 428 de judecători şi funcţionari ai tribunalelor superioare există 10 români (2,5%) şi nici unul la Curtea Supremă; de remarcat că primii (18) nu sînt decît funcţionari subalterni. În Transilvania, românii ocupă funcţiile publice în proporţie de 6% în loc de 56%. Nu există nici măcar un singur român preşedinte de tribunal, aşa cum nu există decît un singur subprefect. Aceasta este contrară dispoziţiei atît de clare a articolului 317 din legea naţionalităţilor, care spune: «Guvernul va avea grijă să confere funcţiile judecătoreşti şi administrative ale ţării şi îndeosebi cele de prefect, candidaţilor aparţinînd diferitelor naţionalităţi, care înţeleg limbile respective şi posedă calificarea necesară». Românii ar fi suportat cu răbdare această împărţire injustă a funcţiilor publice dacă, cel puţin, guvernul lua în considerare legea privind folosirea limbii române în tribunale şi în instituţiile publice. Articolul 2 din această lege dispune în mod expres: «Procesele verbale de jurisdicţie trebuie să fie redactate, în afară de maghiară, în limba vorbită de 1/3 din reprezentanţi». Această prevedere însă, nu se aplică. Totul se face în maghiară. De aceeaşi manieră se procedează în tribunale. În conformitate cu articolul 7 din legea naţionalităţilor, fiecare cetăţean are dreptul de a se servi la tribunalul provincial de limba oficială din comuna sa, iar la celelalte tribunale de limba folosită în procesele verbale din jurisdicţia sa (prefectură, oraş). Această dispoziţie a legii este complet necunoscută, mai mult, Curtea regală din Lugoj a hotărît, cu ani în urmă, în mod categoric, să refuze reclamaţiile scrise într-o altă limbă alta decît maghiara, deşi articolul 8 din legea respectivă ordonă judecătorilor să se servească, pentru sentinţele lor referitoare la orice fel de cerere sau reclamaţie, de limba în care acestea sînt redactate. Acelaşi articol spune, de altfel, că judecătorul trebuie să formuleze procesele verbale în limba de jurisdicţie aleasă de părţile în cauză, că mandatele de aducere trebuie să fie redactate în limba maternă a părţii citate şi judecata redactată în cea pe care partea o va alege. Și aici legea e literă moartă. Totul se face în ungară. La fel se acţionează şi în cazul procedurii penale, şi aceasta contrar articolului 9 din lege. Partea este forţată să semneze procesul verbal pe care nu-l înţelege, cel puţin dacă unul din aprozi nu consimte a-i da cîteva explicaţii. Procurorul regelui şi avocatul vorbesc maghiara şi partea rămîne cu gura căscată – neînţelegînd nimic! Se pare că se trimit în mod sistematic, în provinciile în care trăiesc nemaghiari, funcţionari ultraunguri care nu vorbesc decît ungureşte. Înregistrările se fac, de asemenea, în maghiară, ca şi registrele cadastrului, care sînt complet maghiarizate, contrar prevederilor cuprinse în articolele 11 şi 12 din legea citată mai sus. Juriul a fost transferat de la Sibiu la Arad din cauza lipsei de siguranţă pe care o prezenta primul oraş, din punct de vedere maghiar. Aceasta rezultă dintr-o remarcă făcută cu ocazia unui proces intentat unui ziar român de către procurorul general din Arad, magistratul spunînd juraţilor: «Voi nu judecaţi doar în conformitate cu dreptul, ci mai ales ca patrioţi maghiari. Dacă nu se va putea astfel, va trebui ca, prin forţă, să extirpăm această buruiană». Românilor nu li se face mai puţină nedreptate nici în problema culturii şi a instrucţiunii publice. Miniştrii Trefort şi Csaky au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a stăvili progresul culturii române fie cu ajutorul legilor, fie prin decizii. Se pot aminti astfel legile privind şcolile comunale şi cea referitoare la locurile de recreare pentru copii. Articolul 17 din Legea naţionalităţilor dă indicaţii în mod oficial guvernului să stabilească şi să întreţină pe cheltuiala statului, în provinciile cu naţionalităţi diferite, şcoli medii avînd ca limbă de predare lima maternă. Românii numără în comitatele din Alba de Jos mai mult de 78%, din Bistriţa-

Năsăud peste 67%, din Făgăraş peste 90%, din Solnoc Dăbîca peste 77%, din Turda Arieş peste 73%. Guvernul liberal însă, în cei 25 de ani de existenţă n-a înfiinţat nici o şcoală medie, ci dimpotrivă, a făcut tot ce s-a putut ca să suprime liceul român din Beiuş, pe care-l înfiinţase episcopul Vulcan. Și lucrurile nemergînd deloc bine, contele Csaky l-a transformat într-un liceu unde totul se predă în ungară. În sfîrşit, Societatea de cultură ungaro-maghiară (sic!) din Transilvania forţează celelalte naţionalităţi să contribuie la dezvoltarea sa prin impozite. Acestea sînt trăsăturile principale ale memoriului care a provocat o reală senzaţie nu mai puţin în România decît în Ungaria. Cînd în iunie regele Carol se afla la Sigmaringen, studenţii de la Universitatea din Bucureşti i-au adresat o telegramă, rugîndu-l să se intereseze de soarta românilor din Transilvania: «O rugăm pe Maiestatea Voastră să vorbească cu prietenii ţării noastre, mai întîi ca om în interesul românilor din Ungaria. Vorbiţi-le apoi ca rege al României, întrucît ţara asupra căreia Maiestatea Voastră domneşte are graniţele sale bine stabilite: dar poporul pe care Maiestatea Voastră îl iubeşte nu cunoaşte aceste graniţe. De cealaltă parte a Carpaţilor, acelaşi popor român trăieşte într-o ţară care este a lui. El a rămas român şi n-a încetat să te iubească pe tine, care eşti regele a 6 milioane de români din 12 milioane care locuiesc în jurul Carpaţilor». Presa maghiară i-a acuzat pe românii din Transilvania că pregătesc anexarea ţării lor la Regatul României, dacă fac iredentism românesc după exemplul iredentiştilor italieni, şi ea a cerut noi măsuri severe împotriva acestor nemulţumiţi care se plîng că-şi văd drepturile şi privilegiile lor reduse şi anulate. Guvernul a fost mai înţelept. Se pare că vrea să intre pe calea concilierilor. În timpul recentei sale vizite la Viena, regele Carol s-a întreţinut îndelung cu contele Kalnoky în această problemă. El i-ar fi spus în esenţă: «Aveţi la dv. peste 3 milioane de români. Nu puteţi nici să-i suprimaţi, nici să speraţi că-i puteţi integra în naţiunea dominantă”». (Arh. St. Buc., Colecţia microfilme Belgia, rola 26, C 182-191 – Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur, Correspondance Politique – Légations Autriche, vol. 58, doc. 76). Politica de prigonire şi deznaţionalizare a românilor din monarhia dualistă, promovată de guvernul din Ungaria în partea a doua a Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului XX, a atins paroxismul. Această politică a scandalizat chiar personalităţi proeminente politice ale vremii. În ziarul ,,La Justice” din 12 mai 1894, Georges Clemenceau, viitorul prim-ministru al Franței scria: ,,Școlile românești sînt susținute prin subscripție privată, iar în ele învățămîntul trebuie să se facă în limba maghiară. Românii sînt lipsiți de orice drepturi politice. Românii din Ungaria și Transilvania, în număr de 3,5 milioane ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 cîți are Camera, și nu au nici unul. Libertatea presei e absolut iluzorie” și conchide astfel, referitor la procesul memorandiștilor: ,,Maghiarii, dornici de libertate, trebuie să recunoască și altora același drept la viață pe care l-au revendicat sus și tare pentru ei înșiși”. Lordul Fitzmaulice, în 1890, în ,,Parlmall Gazette” scria: ,,Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă față de naționalitățile supuse coroanei ungare și în special contra românilor. În Transilvania, atitudinea provocatoare a minorității maghiare contra românilor poate declanșa de la o zi la alta tulburări”. La rîndul său, ,,Le Figaro”, din 8 mai 1894, scrie: ,,Este rar să vezi un popor care a luptat ani de-a rîndul pentru independența și libertățile care-i păreau necesare dezvoltării sale, să oprime, să subjuge la rîndul său pe cei ce sînt mai slabi ca el. Există în Ungaria și Transilvania 3,5 milioane de români care, deși supuși împăratului rege al Ungariei, au o viață națională foarte intensă: ei țin la naționalitatea, la religia și la limba lor. Liberalismul de care el (guvernul de la Budapesta) face atîta caz în relațiile cu Austria, nu există atunci cînd e vorba de naționalitățile suprimate de elementul maghiar”. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA


10

Vineri, 15 martie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... În loc de aur, alchimiștii au descoperit ,,apa vieții” Un înțelept pretindea odată că primul lucru pe călugăr a fabricat, prima oară, vodca luîndu-se după care îl fac învingătorii în războaie este să fecundeze confrații italieni, maeștri în arta fabricării alcoolului pîntecele băștinașelor cu propria sămînță, tranformîndu- etilic pe care îl foloseau apoi ca dizolvant, conservant le în neveste sau, după preferințe, doar în ibovnice. sau dezinfectant, nu ca băutură. Pe la 1500, vodca, Interesante vorbe, nimic de zis, numai că, adăstînd în obținută prin distilarea cerealelor, cartofi, sfeclă și fructe aceeași zonă, un alt înțelept și-a dat și el cu părerea: cică fermentate, a început să fie consumată de ruși pe scară ar fi și situații cînd oamenii deștepți invadează largă sub numele de ,,vin de pîine”. Iar cel teritoriile altora, dar nu cu tunurile și cu care, în zilele noastre, a înnobilat vodca a fost infanteria, ci cu bucătăria și cu lista de băuturi dizidentul sovietic William Poklebkin. În anul aduse din țara lor. Altfel spus, gastronomia și 1991, el a publicat cartea ,,Istoria vodcii”, oenologia sînt arme ideale folosite la cucerirea prin care a devenit un erou național, fiindcă unor teritorii, fără a mai lăsa în urmă lacrimi a demonstrat, fără tăgadă, că doar ei, rușii, și cadavre, într-o reciprocitate avantajoasă. au inventat vodca, nu altcineva. De aceea, Cum ar fi, de exemplu, vodca, invenția moartea lui violentă a fost pusă pe seama rușilor, palinka, brand unguresc, mititeii polonezilor, furioși că au fost îndepărtați de noștri sau zacusca bulgărească, apreciate în la succesiune. Pînă în anul 1430, omenirea nu toată lumea. Ce diplomație sau artă militară? Piotr Arsenievici cunoscuse gustul alcoolului etilic distilat și Smirnov Băutura, mîncarea, înghețata, cafeaua și un transformat în băutură. Ce-i drept, în Egipt, (1831-1898) coniac la sfîrșit stabilesc ierarhiile sau, după Babilon, Grecia Antică și Europa se știa de apa caz, întăresc relații între popoare. După cum care arde sau apa vieții, un alcool distilat din patul este mijlocul cel mai folosit pentru transmiterea vin. Dar proștii de alchimiști îl utilizau doar ca poțiune secretelor. magică folosită la iluzoria fabricare a aurului și la trebile Revenind la subiect, trebuie să acceptăm că scrierile doftoricești. (Ceva asemănător, dar în sens invers, s-a despre gastronomie și oenologie se împart în două grupe petrecut și cu dinamita lui Alfred Nobel: încăpută pe mari: cele științifice, care nu produc nici o emoție, ci mîinile militarilor, a devenit o armă de ucidere în massă.) doar informații – calorii, proteine, carbohidrați, alcool Pentru cei mai firoscoși, e bine să știe că vodca este un etilic etc. – și sînt destinate mai mult școlilor de bucătari diminutiv de la cuvîntul rusesc voda = apă. (La polonezi, sau nutriționiștilor de pretutindeni. Și cele literare, care, wodka înseamnă medicament, dezinfectant, machiaj. prin măiestria artistică a autorilor, creatori de rețete de Băutura despre care vorbim se numește gorzalka.) mîncare cît mai originale și stropite cu băuturi alese, Și acum, alți termeni proveniți din aceeași arie naționale și străine, urmăresc să stîrnească mai mult semantică. Alambicul (<Alambix, Alambik) este o secreția salivară a cititorilor și să-i îndrume subliminal creație orientală datată cam prin Secolul IV î.Chr. O spre cea mai apropiată cîrciumă. În această privință, femeie, Maria Evreica (sau Maria Prophitissima) ar fi dacă ne ambiționăm să alcătuim o listă, fie și sumară, inventat un instrument, tribikos. Alcoolul < Al-Kihul. cu scriitorii noștri care au abordat subiectul, trebuie să Ambele sînt invenții arăbești preluate de la greci. începem cu Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, Focul grecesc sau focul lichid. Nimeni n-a reușit să afle autorii unei savuroase cărți de bucate. Dar și alți maeștri secretul fabricării. Se pare că era vorba de salpetru (praf ai condeiului s-au lăsat seduși de subiect, în mod de pușcă) sau petrol, sau var nestins (care, în contact cu nemijlocit sau chiar tangențial: Ion Creangă, Mihail apa, are reacții violente) sau napalm. Deși formula i-a Sadoveanu, Hogaș, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Vasile rămas neschimbată pînă azi, focul grecesc se pare că era, Voiculescu, Cezar Petrescu. Sau, venind spre zilele de fapt, alcool distilat din vin. noastre, Octavian Stoica, Romulus Vulpescu, Vlad La începutul Secolului al XVI-lea, ambiția Mușatescu, Fănuș și Băieșu, Nichita, Piliuță, Pucă rușilor era să devină a treia Romă, după căderea și Pîcă. Și enumerarea ar putea continua pînă la ora Constantinopolului. Atunci, țar era Vasili al III-lea. închiderii, căci mîncăii fără sațiu și amatorii de beuturi La curtea lui se bea vinul din pîine, sau okovitin (aqua bețive sînt nemuritori. La fel și rafinații degustători, pre vitae), în etimologie populară, și se bea în prostie. După numele de origine – les gourmets. moartea lui, a venit țar nepotul Ivan cel Groaznic (1530Așa stînd lucrurile, zilele acestea ne-am bucurat foarte 1564), un tiran ca toți tiranii – crud, asasin și bețivan. El cînd scriitorul tulcean Nicolae C. Ariton ne-a gratulat a înființat kubak-urile, un fel de taverne unde se vindea cu ultima lui carte, ,,Vodca – un thriller istoric”, apărută vodca pentru prostime. Ivan cel Groaznic a răspîndit în anul 2017 și însoțită de o dedicație măgulitoare. Pînă vodca (okovitin) în întreaga lume. Dar urmașul său, țarul acum, autorul ne obișnuise mai mult cu scrieri inspirate Fiodor, îngrozit de ravagiile făcute de vodcă în rîndurile din istoria Deltei Dunării și a Municipiului Tulcea, semn populației, a închis kubak-urile. Boris Godunov, lacom că patriotismul local nu se stinge odată cu avansarea de bani, le-a redeschis. Și tot așa, țarii care l-au urmat în vîrstă. Sinceri să fim, cînd am primit cartea, primul au tot împiedicat și favorizat comerțul cu vodcă. Totuși, impuls a fost să o punem deoparte. Căci vodca și celelalte în vremea aceea, fumatul era interzis și cine era prins băuturi spirtoase nu ne-au atras niciodată, chiar dacă se cu țigara în gură i se tăia nasul. Călătorind prin istoria spune că sînt vasodilatatoare. Și nici berea, care, cît o fi Rusiei, ajungem la Petru cel Mare. Neobosit băutor de de rece, balonează excesiv și produce o diureză penibilă. vin și fumător înrăit, el nu purta barbă. În semn de înaltă Doar vinurile ce ne-au mai făcut cu ochiul, dar, de cînd prețuire, l-a bărbierit cu mîna lui pe Dimitrie Cantemir al am devenit hipertensivi, le-am părăsit și pe dumnealor. nostru (1673-1723). Se pare că ei au pierdut bătălia de la Chiar și pe cele roșii, care, băute pe inima goală, zice-se Stănilești cu turcii din 1711, din cauza mahmurelii care că fac și dreg în familiile cu multe fete, ba chiar îi ajută îi cuprinsese pe ostașii ruși și moldoveni după cheful și pe cei mai răscopți. Însă, afînd din prefață că și vodca cumplit din ziua anterioară. Ostașii băuseră vodcă și vin, poate fi un thriller pasionant, am citit cartea pe dată. Și iar ofițerii, șampanie franțuzească. Pe timpul exilului am aflat că, timp de 600 de ani, s-au purtat mai multe său, de peste un deceniu în Rusia, Cantemir a apreciat războaie și au murit atîția oameni pentru paternitatea mult vodca rusească. Întorcîndu-ne în Țările Române, să acestei băuturi. consemnăm că, în timpul domniilor fanariote, consumul Căci, la fel ca toate drăcoveniile ieșite din mintea de vodcă luase o mare răspîndire. și mîna omului, aqua vitae, apa dracului sau apșoara, Și încă ceva. Chiar de la apariția ei, între vodcă și cum li se mai spune, are și ea un istoric. În accepțiunea armată se înfiripase o mare iubire. Nu știm cum o fi aproape unanimă, inventatorii vodcii sînt rușii, mai acum, dar, odinioară, un păhărel înainte de bătălie, sporea precis călugărul Isidor Grecul (1385-1455?), chiar curajul trupei. Dar în cantități mari, provoca dezastre. dacă polonezii ridică și ei pretenții de paternitate. În Astfel, în 1506, rușii au atacat orașul Kazan. Populația și anul 1430, pe cînd cneazul Vasili al II-lea îl aruncase în mica garnizoană militară a părăsit orașul și s-a ascuns în închisoarea Ciudov din Kremlin, pe motiv că susținea pădurea cea mai apropiată, lăsînd în oraș sute de butoaie unirea Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă, acest cu băuturi spirtoase. Rușii au intrat, s-au făcut praf și au

adormit. Fugarii au revenit și i-au măcelărit. Dar cu rușii nu te pui, căci și abstinența face la fel de rău. În primul război mondial, rușii au luat o bătaie cruntă din cauza țarului Nicolae al II-lea, care le tăiase rația de vodcă. Poate de aceea mulți ostași s-au bucurat cînd, în 1918, Lenin a ordonat asasinarea țarului și a familiei sale. Un lung capitol consacră Nicolae C. Ariton în cartea sa celebrei mărci de vodcă Smirnoff, care acum se vinde, în toată lumea, sub patent american, dar să nu se uite că părintele ei este Piotr Arsenievici Smirnov (18311898), un fost țăran iobag din Rusia al cărui nume nu ajunsese să fie grafiat după fonetica limbii franceze, precum, să zicem, Kiseleff. Smirnov nu distila alcool din diferite plante (secară, orz, cartofi, sfeclă) cum face toată lumea, ci cumpăra alcool etilic și-l amesteca cu apă și diferite substanțe, între care și anasonul (din care bea și Mărgelatu al nostru sau cu care își curăța pistolul minunat, cu mai multe țevi.). Iată rețeta lui Smirnov pentru cine vrea să o folosească la el acasă: un sfert de kilogram de anason făcut pulbere și amestecat cu 10 l de alcool etilic într-un vas mare de sticlă, unde se ține la zăcut 9 zile. În ziua a zecea, conținutul este transferat într-un alambic de cupru. Prin distilare, volumul se reduce la jumătate. În faza următoare, apare secretul mujicului, păstrat decenii în șir: lichidului i se adaugă zahăr și apă adusă din Rîul Moscova (zone de amonte), apă pură cu o duritate redusă (pH7). În continuare, se adaugă albușul unui ou și tot amestecul este trecut printrun filtru făcut din cărbune de lemn, să se rețină și cele mai mici impurități. Băutura, cu o tărie de peste 20 de grade, este trasă în sticle. După multe peripeții în Rusia, în 1934 vodca Smirnoff începe să cucerească America, datorită unei reclame inteligente: ,,Smirnoff – whisky alb, fără miros, fără gust”. Bătrînul Smirnov s-a priceput să lanseze în toată lumea o băutură spirtoasă dintre cele mai bune, dar și să adune o avere mare. Ceea ce nu se poate spune despre urmașii săi. E adevărat, astăzi vodca este o marcă a culturii rusești, dar vodca lor cea mai bună se vinde sub patent american. Din fericire, supărarea lor nu e prea mare, pentru că, în felul acesta, ei au cucerit America, fără să tragă un glonț, în timp ce americanii n-au reușit să cucerească Rusia cu Cola a lor. În încheiere, vă oferim o delicatesă universală: caviar cu vodcă (și cu o felioară de lămîie, cum se desfăta la București contele Ignatiev, din romanul ,,Incognito”, al lui Eugen Barbu). Sau alta, apreciată la Moscova: vodcă cu zakuski, care nu-i totuna cu zacusca noastră, importată de la bulgari, o tocană numai din legume coapte pe grătar. Zakuski este un aperitiv, un melanj din diferite legume murate, ca să mai taie din efectele alcoolului, și pește marinat. O nebunie. PAUL SUDITU

Artificii Un bărbat și o femeie

v Un bărbat fără nevastă nu este decît pe ju­ mă­tate om. PROVERB ENGLEZ v Se ține un taur de coarne, un bărbat de cuvînt și o femeie de cămașă. PROVERB BELGIAN v Cine are fată, îmbătrînește repede. PRO­ VERB TURCESC v Mai ușor împac Europa decît două femei. LUDOVIC AL XIV-lea v Femeia e ca pisica: se lipește de cine o mîngîie. MIHAIL ȘOLOHOV v Femeia cea mai virtuoasă poate fi și cea mai voluptuoasă. MIHAIL KOGĂLNICEANU v Femeile neglijate sînt adevărați vulcani sub cenușă. CLAUDE SPAAK v Îmi plac în dragoste nesăturații – îi plîng și îi admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrăgostiților care vor să treacă Oceanul înot. OCTAVIAN GOGA


RM

11

Vineri, 15 martie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (11)

,,Cicero”, cel mai mare spion din timpul celui de-al II-lea război mondial” (10)

Cînd l-am regăsit, în 1955, Elyesa Bazna era din nou un om sărac. Putea fi văzut pe străzile din Istanbul. Se băga în cîte-o afacere mediocră, trăia de la o zi la alta, căutînd să-i mai amîne pe cei mai pretențioși dintre creditorii lui... Cînd l-am întrebat ce meserie are, a avut un zîmbet ușor crispat: – Sînt comisionar, domnule... Dar visul lui nu voia să moară. Comsionarul care se înapoia seara cam abătut la el acasă se simțea acum alt om. Elyesa Bazna ridica din nou capul: era iarăși Cicero. Iluziile lui nu voiau nici ele să moară. La 16 aprilie 1954, Elyesa pusese la poștă un plic pe care era scris nici mai mult, nici mai puțin: ,,Excelențeisale Adenauer, președintele Consiliului Germaniei Federale, Bonn”. În termeni de o jalnică naivitate, fostul Cicero îi depăna cancelarului german povestea lui: intrase în timpul războiului la Ambasada Marii Britanii și lucrase pentru germani ,,datorită simpatiei pe care le-o nutrea”. ,,Serviciile” lui ,,prețioase” fuseseră plătite în lire sterline false. Era o nedreptate strigătoare la cer. După război, el, domnul Bazna, se ruinase complet ca să-i poată despăgubi pe cei cărora le plătise mai înainte lire englezești. Îl ruga pe domnul Adenauer să binevoiască să-i acorde o indemnizație. Nu pretindea trei sute de milioane. S-ar fi mulțumit și cu 2.100.000 de mărci. În plus, își permitea să-i sugereze cancelarului o modalitate de plată simplă și puțin costisitoare. În Elveția se aflau

blocate douăsprezece milioane de mărci. Dacă domnul Adenauer ar înlesni transferul lor în Turcia, comisionul pe care l-ar încasa el, domnul Bazna, ar complensa ,,într-un chip foarte modest” pierderile suferite de el. Și încheia: ,,Binevoiți să primiți asigurarea respectului meu profund. Al dumneavoastră prea plecat, Elyesa Bazna”. Nu i-a răspuns cancelarul, ci Ministerul Afacerilor Externe al guvernului de la Bonn. Printr-o adresă din 9 august 1954, domnul Elyesa Bazna era informat în mod politicos că problema ridicată de el se afla în studiu. La 15 octombrie, altă scrisoare. Ministerul Afacerilor Externe își exprima cu destulă răceală regretul: tehnica bancară și legislația schimburilor nu îngăduia să i se dea satisfacție. Elyesa nu s-a descurajat. A făcut o nouă propunere. Republica Federală să faciliteze Turciei importul a cinci mii de tone de fier în blocuri de cîte 12 metri lungime și 6,8 milimetri grosime. Beneficiul acestei afaceri avea să constituie despăgubirea lui. Răspuns la 25 noiembrie 1954: se sublinia că în Germania Federală exportul era administrat de întreprinderi speciale, în a căror competență nu intra efectuarea operației propuse de domnul Bazna. ,,Astfel că...” Relațiile lui Cicero cu Germania nu s-au oprit însă aici. De atunci încoace, un ziarist german a adunat amitirile lui și le-a publicat, înflorindu-le puțin. Datorită acestei cărți, Bazna a putut călători. A cunoscut astfel Germania, Italia, Austria, Franța. Am avut prilejul să-l revăd. Întors la Paris, devăluisem publicului francez existenţa lui Cicero. Informarea mea fusese publicată de numeroase ziare străine. Şi iată că,

Legăturile economice şi tehnico-ştiinţifice ale ţării cu celelalte state ale lumii, în anii anteriori tranziţiei, 1966-1989 (11) 3. România - prezenţă activă prin relaţiile de schimb şi cooperare pe toate continentele lumii (3) 3.3. Ponderea şi importanţa relaţiilor de schimb şi cooperare cu ţările mediu dezvoltate şi cu cele avansate România şi-a extins într-o măsură importantă schim­ burile de mărfuri şi cooperarea în domeniile producţiei şi tehnico-ştiinţifice, în anii 1966-1989, nu numai cu ţările socialiste şi cu cele în curs de dezvoltare, ci şi cu statele mediu dezvoltate şi cu cele avansate. Ponderea acestora din urmă în volumul total al comerţului exterior al ţării, în 1989, a fost de 28,4%. În 1965 greutatea specifică a relaţiilor de schimb şi cooperare cu ţările mai înaintate în ansamblul raporturilor economice, ştiinţifice şi tehnologice ale României cu străinătatea era de 29,7%, iar în 1950, de 16,0%. Amplificarea legăturilor de schimb şi cooperare cu aceste state, dintre care multe erau partenere tradiţionale, a fost strîns legată, în acei ani, de eforturile României în direcţia industrializării şi modernizării structurii economiei ţării, de necesitatea procurării din afară a anumitor echipamente pentru realizarea programelor naţionale de investiţii în ramurile producţiei materiale, de nevoia promovării exportului său în toate zonele importante ale pieţei economiei mondiale. De relevat că interesele de atunci ale României, în domeniile schimbului şi cooperării, se intercalau cu preocu­parea firmelor din ţările mai înaintate de a-şi lărgi pieţele de desfacere, inclusiv cu interesele acestora de a achiziţiona din România produse prelucrate, pe care economia românească le producea în cantităţi tot mai mari şi într-o gamă continuu mai diversificată, cu caracteristici tehnice şi economice înalte. Creşterea volumului schimburilor de mărfuri dintre România şi statele avansate economic a fost însoţită, în acei ani, în mod obiectiv, de modificări însemnate în structura acestora. În exportul românesc spre ţările menţionate s-a mărit continuu ponderea maşinilor,

utilajelor şi mijloacelor de transport, în aceeaşi tendinţă s-a înscris grupa produselor industriale de consum prelucrate superior. Sporirea greutăţii specifice a mărfurilor cu valoare nouă adăugată ridicată în exportul românesc a fost urmată de reducerea ponderii materiilor prime şi produselor cu grad scăzut de prelucrare cum erau: materialele de construcţii şi accesoriile lor, materiile prime nealimentare, materiile prime pentru producerea mărfurilor alimentare şi produsele alimentare -, în favoarea protejării bogăţiilor noastre naţionale şi creşterii venitului naţional al ţării. În structura mărfurilor importate de România din ţările mediu dezvoltate şi din cele avansate, în acea etapă, a crescut relativ ponderea mijloacelor tehnice cu performanţe înalte, comparativ cu etapa anterioară, 1945-1965. Totodată, s-a mărit greutatea specifică a combustibililor, mineralelor şi metalelor, a produselor chimice, îngrăşămintelor şi materiilor prime pentru producţia produselor alimentare. La originea mutaţiilor mai sus menţionate au stat aceleaşi transformări produse în structura de ramură şi de producţie a economiei naţionale, ca urmare a industrializării accentuate a ţării şi a tendinţei acesteia, de aliniere treptată la realizările atinse, în domeniu, de statele cu economie diversificată, puternic industrializată. Dezvoltarea şi intensificarea schimburilor de mărfuri cu ţările mai înaintate au fost susţinute şi completate, în acei ani, de extinderea cooperării economice şi tehnicoştiinţifice dintre întreprinderile româneşti şi firmele din statele respective. La baza lor au stat principiile egalităţii între ţări, avantajului reciproc şi neamestecului în treburile interne, premise care au deschis posibilitatea unei conlucrări mai libere, mai intense şi mai largi, atît în sfera pur comercială, cît şi în cea a cercetării, producţiei şi desfacerii mărfurilor în sprijinul dezvoltării economiei fiecărei ţări în parte. În cadrul acestor norme: au fost convenite numeroase acţiuni de cooperare tehnico-ştiinţifică şi în producţie între întreprinderile româneşti şi firmele din ţările respective; s-au înfiinţat un număr important de societăţi mixte de producţie cu

într-o duminică a lunii ianuarie 1963, îl aşteptam la Orly, în faţa porţii nr. 44. Îl aşteptam înconjurat de reporteri şi fotografi. Şi, mărturisesc, cu puţină nelinişte. Cum avea să reacţioneze cînd mă va vedea? Îmi purta oare pică pentru faptul că-1 scosesem din necunoscut în 1955? Îl invitasem la Paris - Stellio Lorenzi, André Castelot şi cu mine - ca să dea un interviu pentru emisiunea „Camera de luat vederi explorează timpul“. Oare cum avea să se comporte atunci cînd mă va recunoaşte? În îmbulzeală disting un bărbat îndesat şi cu chelie, cu faţa pătrată, ochelari cu ramă neagră, purtînd o valiză de om de afaceri şi o umbrelă pliantă: el e! Îmi croiesc drum spre dînsul şi imediat îmi zîmbeşte: – Bună ziua, domnule Décaux ! M-a recunoscut şi nu pare să-mi poarte pică! Fleşurile fulgeră, i se pun întrebări. Îl întreb: – Reporterii nu vă plictisesc prea mult ? Zîmbeşte larg, dezvelindu-şi dinţii de aur. – E o mare cinste... E clar, celebritatea îl încîntă. Ea constituie revanşa lui pentru toată mediocritatea în care trăise înaintea aventurii lui şi în care recăzuse în ziua cînd descoperise că averea lui era alcătuită din bancnote false... – Cînd aţi aflat că lirele erau false ce aţi simţit? – Am crezut că înnebunesc, domnule. A spus-o fără patimă. Şi-mi explică: – Eu sînt musulman. Am credinţa că totul îţi este scris... S-a stabilit la München ca să supravegheze ce ran­ dament dau Memoriile. E oarecum schimbat. În şapte ani şi-a „înfrumuseţat” considerabil povestea. Acum afir­mă cu convingere că a salvat Turcia... şi întreaga lume. Dacă te arăţi sceptic, se supără. (va urma) ALAIN DÉCAUX sediul în România; au fost constituite, cu participare românească, diferite societăţi mixte de comercializare şi de bănci mixte pe teritoriul acelor state. Activitatea desfăşurată de acestea, potrivit obiectivelor statuate, a contribuit la accelerarea proceselor de industrializare a economiei naţionale, la realizarea unor produse româneşti cu un grad superior de competitivitate pe pieţele internaţionale, la propulsarea exportului ţării pe piaţa economiei mondiale. Volumul valoric al relaţiilor de schimb şi cooperare ale României cu statele mediu dezvoltate şi cu cele avansate a fost, în 1989, de 86,1 miliarde lei, egale cu 5,38 miliarde dolari (la cursul valutar din acel an), de 22,2 ori mai mare decît în 1965 şi de 198,3 ori mai ridicat faţă de 1950. Ponderea exportului în cadrul acestuia era, în 1989, de 78,5%, iar a importului, de 21,5%. În 1965, exportul ţării în volumul total al comerţului exterior cu statele respective a avut o pondere de 43,3% şi importul de 56,7%, iar în 1950, o greutate specifică de 27,9%, respectiv, de 72,1%. Cele mai largi raporturi de schimb şi cooperare din această grupă de state, în anii 19661989, România le-a avut cu: R.F. Germania (2,4 miliarde dolari, în 1989), Italia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Franţa, Austria..., din Europa; Turcia (359 milioane dolari, în 1989), Japonia, Kuweit, Israel..., din Asia; S.U.A. (741 milioane dolari, în 1989), Canada..., din America; Australia (115 milioane dolari). Relaţiile de schimb şi cooperare ale României cu ţările de pe toate continentele globului au fost îmbinate de statul român, în anii 1966-1989, cu activităţi importante pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnologiei şi economiei, corespunzător cu aspiraţiile de progres ale naţiunilor lumii. Pornind de la decalajele economice, sociale şi culturale existente între ţările industrializate, bogate, şi cele insuficient dezvoltate, sărace, şi avînd în vedere impactul lor negativ asupra progresului întregii omeniri, ţara noastră a promovat şi susţinut, în cadrul ONU şi al altor organisme internaţionale, acţiuni subordonate făuririi unei lumi a dreptăţii sociale şi naţionale, statornicirii unor relaţii noi intre state, bazate pe egalitate şi colaborare între popoare, soluţionării pe cale paşnică a problemelor economice şi sociale viitoare de pe întreaga Planetă. Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA


RM

Restanele i pierderile Centenarului (7) Roșia Montană și pierderea aurului românesc (1) Pe lîngă ce am descris pînă la acest episod, distrugerea patrimoniului cultural și istoric, în varii metode (unele chiar mascate sub plapuma indiferenței), acțiune ce are o malefică rată de eficiență – diferite sectoare de activitate din cele dominate de Stat intră sub incidența altei anomalii tot atît de păgubitoare: schimbarea opticii de pe o zi pe alta, în raport cu aplica­rea unor hotărîri determinante în bunul mers al economiei naționale. La cea mai simplistă analiză politică remarci imediat inconsecvența guvernelor de la putere în ceea ce privește adoptarea unor decizii cu efect direct asupra dezvoltării unei anumite ramuri a economiei naționale, utilizînd stratagema schimbării priorității obiectivului respectiv, sau amînînd sine die rezolvarea cazului. În exemplul care va întări acest enunț, luat în mod aleatoriu din pano­ plia disfuncționalităților românești post­ decembriste, pare a fi greu în a determina coordonatele (economice și politice) pe care s-a proiectat acest caz, manevrat și internaționalizat pînă aproape de saturație. Deși mie îmi este limpede demersul tuturor părților implicate în hățișul unei afaceri de miliarde de dolari, cunoscînd atît oscilația Puterii, rapacitatea ,,reclamantului”, cît și atitudinea subiectivă a populației, aflîndu-mă sub imperiul emoțional al ultimului segment pomenit în acest triunghi reprezentativ, voi încerca să mă situez pe o poziție neutră, lăsînd cititorilor posibilitatea de a discerne și a hotărî tabăra care ar trebui sprijinită... Dacă vii dinspre Alba Iulia prin Zlatna și Abrud, și de la Cărpiniș faci la dreapta, după Ignățești apare Roșia Montană. La poalele Munților Metaliferi, în apropierea Detunatelor – declarate Monument al naturii – Roșia Montană închide în perimetrul ei o istorie fascinantă în care trecutul strălucitor, de la culoarea inconfundabilă a aurului, se suprapune, în tentă cenușie, cu prezentul incert, devorat de schimbări radicale atît ale statutului localității, cît și ale vieții sociale trăite pe aceste meleaguri. Despre încîlcita poveste a unei comune românești de la începutul mileniului III vom afla în continuare, așezarea poveștii sub paradigma dualismului fiind cu totul întîmplătoare. După victoria romanilor asupra oștilor lui Decebal, în urma războaielor daco-romane din anii 101-103, aceștia din urmă au rămas legați de pămîntul Daciei, întemeindu-și așezări stabile unde aveau preocupări pașnice, integrîndu-se în colectivitatea dacilor într-o simbioză naturală, care pînă la urmă

Urmele exploatării aurului la suprafață

a dat naștere poporului român. Astfel, în anul 131 ia naștere Alburnus Maior – Roșia Montană de astăzi – într-o zonă cu subsol aurifer – tentație declanșatoare de idei și ocupațiuni lucrative, devoratoare de populații băștinașe sau de venetici. Localitatea este cunoscută cu mult mai înainte de această atestare documentară, existența ei milenară întinzîndu-se dincolo de anii cuceririi Daciei de către romani, fiind amintită de Herodot, Pliniu și Titus Liviu, Alburnus Maior fiind una din

Frumusețea naturală a Roșiei Montane cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea de metale prețioase din Europa. Cînd au înființat-o romanii lui Traian ca oraș minier, pentru munca în subteran au adus coloniști din Iliria, aceștia fiind mai productivi decît localnicii în care nu prea aveau încredere. Numită cînd Goldbach (în germană), cînd Verespatak (în ungurește), Roșia Montană a traversat două milenii, ajungînd să trăiască la marginea zonei de pericol social, generat și accentuat de clasa politică actuală, în competiție cu ignoranța și cu interesele meschine, care sugrumă orice speranță. Importanța auriferă a Roșiei Montane avea circuit internațional, din toate timpurile atracția pentru aurul românesc provoca chemări din medii diferite, uneori implicînd chiar puteri statale. Așa se face că, în timpul Războiului Rece, CIA urmărea cu atenție activitatea din Munții Apuseni, selectînd informații utile referitoare la compoziția zăcămintelor metalifere, nivelul de exploatare a unui loc bine definit, chiar și forța de muncă din subteran, analizată pe schimburi. Astfel, într-un document desecretizat de CIA aflăm că la Roșia Montană, în anul 1952, lucrau 618 muncitori, repartizați în două schimburi a cîte 12 ore, pentru o producție de 8.432 de tone. Întrebarea care s-ar putea formula în cazul de față este: De ce ne spionau americanii atît de asiduu în zona zăcămintelor de aur? Aceasta o considerăm superfluă, în contextul intuirii unui răspuns calificat. Întrucît nu se cunosc oarece efecte negative ale acestei operațiuni de spionaj economic din partea americanilor (la acea dată), putem afirma că Roșia Montană și metalul rar care se extrăgea de acolo nu au avut de suferit. Iată că, la o distanță de peste o jumătate de secol, în anul de gra­ ție 2019, Roșia Montană s-a transformat într-o ,,bombă cu ceas”, amenințînd în orice moment să explodeze. ,,Explozia”, în acest caz, nu ar fi rezumată cumva la vreo grevă minieră, cu autoblocarea minerilor în subteran (n-ar avea cum, din moment ce în

subteran nu mai lucrează nimeni, exploatarea de la Roșia Montană fiind închisă). Deranjul, ca să mai folosim și eufemisme în grila unui articol de analiză și dezvăluiri, ar putea veni din trei direcții: 1. Pierderea de către Guvernul României a sumei de 4,4 miliarde de dolari, la cursul datei finalizării unei acțiuni introduse la Curtea de Arbitraj Internațional de la Washington; 2. Ratarea unei ocazii de înscriere în catalogul Patrimoniului Mondial a unui obiectiv românesc, spre a fi protejat la nivel național; 3. Inflamarea opiniei publice, împărțită în două – pro și contra (ceea ce dă de înțeles că niciodată nu va putea fi mulțumită toată lumea), cu repercusiunile aferente acestui dualism păgubitor. Totul a început în 1997. Nu trecuseră încă 10 ani de la schimbarea de regim, din 1989, dar transformările în sistemul economic și social din România cunoscuseră extensii largi, valul privatizărilor și concesionărilor mătura totul în cale, partizanii noii democrații zburdau pe imașul pierderii unei semnificative părți din proprietatea de stat – devenită ,,insuportabilă” pentru noii corifei ai politicii dîmbovițene. Speculînd grav prevederile noii Constituții a României adoptată la 21 noiembrie 1991, care stipulează la capitolul ,,Economia și finanțele publice”, art. 134, al. 1, că ,,economia României este economie de piață” (dar uitînd ce scrie mai jos, la art. 2, intitulat ,,Statul trebuie să asigure”, al. b) ,,protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară”, guvernanții au trecut la descompunerea Statului Român, prin predarea prerogativelor economice în mîinile oligarhiei financiare internaționale. Concret, vrînd să-și ia de pe cap Roșia Montană, cunoscînd că bogăția zăcămintelor de aur din zonă poate atrage investitori străini, Guvernul Victor Ciorbea, la 3 iunie 1997, semnează un contract privind exploatarea minereurilor din aur și argint din perimetrul Roșia Montană cu Compania Euro Gold Resources S.A., avînd acționari principali pe Gabriel Resources Limited, companie privată condusă de Frank Timiș și Compania minieră de stat Minvest Roșia Montană S.A. (de notat că prima companie din contractul de mai sus se înființase chiar în ziua semnării documentului cu pricina). După semnarea acestui contract, ,,botezat” cu șampanie și pupături vesele, entuziasmul prinde să pălească, părțile începînd să-și arate ghearele de sub lăbuțe. Așa se face că, în doar doi ani de la acea inaugurare cu surle și trîmbițe, respectivul contract (crezut, la început, de către fiecare în parte că este ,,beton”) se modifică de mai multe ori, la dosar adăugîndu-se mai multe acte adiționale ce cuprindeau noi clauze propuse de părțile din contract. În anul 2000, simțind nevoia de înnoire, Euro Gold Resources S.A. și-a schimbat numele în Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). Trebuie să recunoaștem că deosebirea dintre cele două denumiri – la o citire superficială – te face să crezi că firma ar fi una românească, producînd o mare doză de mîndrie patriotică! De unde atîta patriotism în raport cu o firmă canadiană care vrea să pună mîna pe aurul și argintul românesc de la Roșia Montană? De aici pleacă și sarabanda altor și altor negocieri urmate de adăugarea la dosar a altor acte adiționale – acest travaliu avînd loc întrun timp relativ mare – între anii 2000 și 2012. Deci,


Intrarea în mina Roșia Montană timp de 12 ani – o perioadă în care Statul Român s-a jucat de-a șoarecele și pisica cu Roșia Montană Gold Corporation – s-a bătut pasul pe loc: nici nu s-a trecut la producția propriu-zisă, nici nu s-a pus capăt unei colaborări în care s-a constatat, încă de la început (din fașă), că părțile sînt situate pe poziții antagonice, predispuse la un război total. Anul 2013 părea că va aduce un reviriment în problema exploatării aurifere de la Roșia Montană. Guvernul Ponta dorind să dea cale liberă angajamentului care suferise atîtea metamorfoze, a aprobat proiectul de lege privind exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană. Ca un bun gospodar, Guvernul stabilește norme în ceea ce privește participația directă a Statului Român, cota redevențelor, diferitele obligații pentru Gold Corporation, declară proiectul ca fiind de utilitate publică și de interes național deosebit, de asemenea, aprobă modificarea unor acte normative privitoare la exproprieri, autorizații de construcție etc., după cum se poate constata – tot tacîmul necesar edificării unei lucrări de anvergură și de anduranță. Între timp, adică în acești ani de stagnare artificială a proiectului, Gold Corporation și-a văzut de treabă, derulînd un program complex, de pregătire a terenului pentru ziua în care legea românească îi va da voie să intre la exploa­ tarea propriu-zisă a celor două metale rare – aur și argint. În consecință, a angajat echipe pregătitoare, a deschis un punct de informare, a pregătit căi de comunicație, a dezvoltat un lobby bine articulat, de promovare a programului preconizat de a fi implementat la Roșia Montană și a beneficiilor directe ale populației din zonă, în cazul definitivării proiectului canadiano-român. Dar cea mai spectaculoasă mutare pe tabla de șah a consolidării poziției firmei Gold Corporation a fost cumpărarea caselor (gospodăriilor) local­ nicilor care au acceptat acest tîrg, în schimbul unor sume în totală discordanță cu proprietățile achiziționate, în sensul că, pe o căsuță modestă, fără facilități de modernizare și ușurare a traiului, RMGC plătea sume exorbitante, cît pentru trei apartamente în Alba Iulia! În acest punct al planului, cînd Gold Corporation se credea stăpînă pe situație, defilînd cu sacii cu milioane de lei pe ulițele comunei, au apărut două ,,mișcări” care au dat peste cap atît planul firmei canadiene, cît și dorința Guvernului României de a definitiva afacerea. Două acțiuni coroborate – una, pe plan local, cealaltă, pe plan național, au aprins un foc imens, care arde intens, dogoarea lui și fumul înecăcios ajungînd peste Ocean, pînă la Washington, în birourile unui Tribunal special. Pentru a înțelege și a interpreta corect – fără patimă și fără panică – precedentul creat, vom nominaliza, pe rînd, cei doi factori de ,,destabilitate”, avertizînd cititorii să nu scape din vedere influențarea lor reciprocă în această acțiune în forță – o latură certă a succesului împletirii a două interese neadiacente, la o analiză superficială, dar bine articulate între ele, în contextul răsturnării

unui plan care se sprijinea pe miliarde de dolari. Primul factor al acestui binom neobișnuit a fost poziția unei părți a locuitorilor comunei Roșia Montană de a-și vinde casele și a se muta la oraș. Pentru realizarea planului de exploatare a minereului aurifer, Gold Corporation avea nevoie de un teren liber, neafectat de construcții și nici întrerupt ici, colo, de imobile și de gospodării nedemolate, ori în situația creată – întîmpinînd rezistență din partea unor proprietari – proiectul era în pericol. În acest caz, îngrijorarea nu era prea mare, RMGC mizînd pe puterea de per­ suasiune a companiei asupra ,,îndărătnicilor” care rămîneau indiferenți la sacoșa cu bani. Obstacolul principal în calea definitivării pro­­ iectului comun dintre Statul Român și Roșia Montană Gold Corporation a apărut ca din senin, și era legat de procedeul de extragere a aurului din minereul aurifer, acela al ceanurilor. În toiul pregătirilor pentru obținerea întregului pachet de aprobări privind proiectul de la Roșia Montană, un val de proteste se revarsă peste România (în București, Cluj-Napoca, dar și în alte orașe din țară), zdruncinînd tot eșafodajul construit timp de un deceniu. Între septembrie 2013 și februarie 2014, manifestările au îmbrăcat forme de adunări și marșuri, cu acțiuni zilnice în Piața Universității din București, revendicările cereau, în termeni neechivoci, măsuri radicale: respingerea inițiati­

Trepte decopertate în pămînt, în căutarea de aur și argint velor legislative aflate pe rol, cu referire la cele legate de proiectul viitoarei exploatări miniere de la Roșia Montană sau la modificarea Legii Minelor și interzicerea mineritului pe bază de cianuri în România. Desfășurate într-un program bine pus la punct, vizînd obiective de interes național și acaparînd o arie largă de acțiune, manifestările stradale au dat roade: toate proiectele de lege pe tema Roșia Montană, care ar fi permis explotarea aurului și argintului pe bază de cianuri, au fost respinse – iunie 2014 fiind ultima dată cînd s-a pus pe rol un astfel de plan. În această acțiune de anvergură, în mobilizarea și orientarea maselor către soluția interzicerii folosirii cianurilor în procedeul de separare a aurului de steril, rolul de locomotivă l-a avut Asociația Alburnus Maior care a pus pe picioare campania ,,Salvați Roșia Montană”, apărută în anul 2002. Președintele Asociației Alburnus Maior este un bun cunoscător al mineritului, acesta a fost inginer de exploatare la Roșia Poieni, este vorba despre inginerul Eugen David. Ca specialist, domnul inginer (care se ocupă acum cu creșterea animalelor și cultivarea de legume) avansează o viziune personală, pe care o susține cu argumente: ,,Ca să existe o dezvoltare serioasă, durabilă și pentru termen lung, care să le dea independență oamenilor, trebuie să se uite de minerit. O exploatare minieră care respectă și urmărește să nu distrugă, să fie în echilibru cu natura, nu o poți opri, dar aici, la Roșia, s-a ajuns la punctul critic din care tot ce înseamnă exploatare minieră distruge iremediabil”.

Desigur, ca în mai toate campaniile (indiferent pe ce tematică se desfășoară), părerile sînt împărțite. În contrast cu poziția inginerului Eugen David, alți localnici deplîng nerealizarea proiectului, reliefînd „binefacerile” companiei Gold Corporation de care au beneficiat oamenii din comună, cum ar fi transportul cu mașinile firmei al unor bolnavi sau al celor decedați. Și vizavi de problema mult comentatei cianuri, o parte din localnici au altă percepție: că acest procedeu se încadrează în normele Statului Român; că în procedura de exploatare ar fi utilizată o concentrație inferioară normelor euro­ pene; că ceea ce rămîne din substanță ar urma să fie folosit într-o uzină specială, construită ca atare; concluzionînd – cantitatea de cianură ajunsă în iazurile de decantare ar fi foarte redusă etc., etc. Să nu omitem o particularitate a acestor susținători cu orice preț a exploatării pe bază de cianuri – mai toți fac parte din personalul angajat al companiei Gold Corporation sau sînt membri unei familii din care o persoană are acest statut. Așa cum ați văzut din desfășurarea etapelor acestui proiect ce se dorea benefic pentru România, deși trecuseră aproape 20 de ani de la implicarea companiei Gold Corporation în proiectul Roșia Montană, în toamna lui 2013 proiectul aurifer de la Roșia Montană a fost stopat. În acest context, Gold Corporation reacționează, nemulțumită de oprirea proiectului într-o fază în care investise în zonă, pregătindu-și platforma (materială și umană) în vederea începerii exploatării pentru care venise în România. Pe cale de consecință, la 30 iunie 2015, după ce, în prealabil, trimisese reprezentanților Statului Român notificări privind rezolvarea stării de fapt pe cale amiabilă, neprimind satisfacție, Gold Corporation se adresează Curții de Arbitraj Internațional de la Washington printr-o acțiune în care acuză România că a încălcat tratatele bilaterale cu Marea Britanie și Canada privind protejarea investițiilor. Acțiunea din fața instanței internaționale ia un aspect de ordin pecuniar în iunie 2017, cînd compania ce se consideră prejudiciată solicită, în dauna României, despăgubiri de 4,4 miliarde de dolari pentru presupuse pierderi legate de proiectul minier de la Roșia Montană, susținînd că, pînă în prezent, a dezvoltat în zonă investiții de peste 700 milioane dolari. Venind cu pretenții financiare, la o distanță de timp relativ apreciabilă, Gold Corporation ar trebui să dovedească în instanță cu documente financiar-contabile cheltuielile pe care pretinde că le-a efectuat, ceea ce versații avocați ai firmei, probabil o vor face. Pînă atunci, Roșia Montană arată ca după război, iar Guvernul României a complicat și mai mult lucrurile, adoptînd o hotărîre care a împărțit țara în două. În numărul viitor – Roșia Montană – între legendă și realitate. (va urma) GEO CIOLCAN

Trecutul Roșiei Montane acoperit cu folie de plastic


14

Vineri, 15 martie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Reuters, despre Fondul Suveran cerut cu insistenţă de Dragnea: ,,Poate fi o posibilă cale spre corupţie” Jurnaliştii Reuters au făcut o analiză a proiectului privind înfiinţarea Fondului Suveran de Investiţii, arătînd că, în ciuda criticilor şi a declarării proiectului drept neconstituţional în 2018, Guvernul continuă înfiinţarea lui, deşi astfel de fonduri „pot fi o posibilă cale spre corupţie”. „Guvernul român avansează cu un plan de înfiinţare a unui fond suveran de investiţii, un proiect de lege revizuit şi publicat vineri, 8 martie a.c., prezentîndu-l drept un obiectiv politic principal al social-democraţilor de guvernămînt pe care criticii îl consideră o posibilă cale pentru corupţie”, scrie Reuters. Fondul ar avea un mix de numerar şi de capital în unele dintre cele mai profitabile companii de stat din România, generînd venituri şi ajutînd la finanţarea investiţiilor interne. Fondul a fost

blocat de Curtea Constituţională anul trecut, ca urmare a unei provocări din partea politicienilor din Opoziţie, preocupată de faptul că resursele României riscau să fie deturnate şi procesul de numire a consiliilor să fie politizat. Cu toate acestea, instanţa a acordat Guvernului posibilitatea de a aproba fondul printr-o Ordonanţă de urgenţă. Un proiect de lege revizuit publicat vineri, 8 martie a.c., de Ministerul de Finanţe a arătat că portofoliul fondului va include controlul sau participaţiile minoritare în 28 de companii din sectoarele transport, farmaceutic şi energetic şi vor fi plătite în etape 9 miliarde de lei (1,6 miliarde lire sterline). ,,Înfiinţarea fondului urmăreşte crearea unui vehicul public pentru investiţii financiare intermediere în acţiuni şi participarea la proiecte, un segment care nu este în prezent acoperit de piaţa

Unii cu lauda, alții cu critica. Bugetul nu asigură pensiile? (1) Consilierul prezidenţial Cosmin Marinescu a de­ clarat zilele trecute că există pericolul ca banii destinaţi pensiilor să fie insuficienţi, calculele indicînd faptul că sumele pentru aceste plăţi au fost subestimate în proiectul de buget pe 2019. ,,Analiza proiectului de buget arată subestimarea unor capitole de cheltuieli, sau chiar ajustări negative deliberate, așa cum s-ar putea să stea lucrurile chiar în cazul pensiilor. De exemplu, în proiectul de buget pus în dezbatere publică pe 31 ianuarie a.c., cheltuielile cu pensiile din Bugetul asigurărilor sociale de stat erau prevăzute la 69,3 miliarde lei. După doar o săptămînă, în bugetul adoptat de Guvern în 8 februarie a.c., cheltuielile cu pensiile au devenit 68,1 miliarde lei, deci cu 1,2 miliarde lei mai puțin. Aceste prevederi au fost apoi votate în Parlament, pe 15 februarie a.c.. Este deosebit de importantă clarificarea acestei situații, care poate arăta că banii din buget nu asigură necesarul pentru plata tuturor pensiilor. Calculele ne arată cheltuieli cu pensiile subestimate cu circa 1,4 miliarde lei”, a declarat consilierul prezidenţial Cosmin Marinescu.

Declarația consilierului prezidențial, integral ,,În contextul deciziei Curții Constituționale, care a declarat neconstituțională legea plafoanelor bugetare, solicitarea Președintelui României de reexaminare a proiectului de buget exprimă preocuparea ca România să beneficieze de un buget credibil, solid, sustenabil în planul finanțelor publice, un buget care să rezolve nu doar unele probleme curente, ci să asigure României pentru următorii ani – predictibilitate și stabilitate economică. Din acest punct de vedere, în legătură cu analiza realizată asupra proiectului de buget, doresc să mă refer atît la aspecte de fond, structurale, care țin de construcția în sine a bugetului, cît și la unele elemente specifice referitoare la veniturile și cheltuielile bugetare, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile cu pensiile sau situația bugetară a autorităților publice locale. În privința construcției bugetare și a cadrului macroeconomic: Prognozele macroeconomice aflate la baza proiectului de buget pentru 2019 sînt excesiv de optimiste, de unde rezultă o serie de riscuri în planul stabilității finanțelor publice. Prognozele anului 2019 sînt mult mai îndepărtate de un scenariu realist chiar decît cele aferente anului 2018. Merită să ne amintim puțin cum au stat lucrurile în anul 2018, cînd Comisia Națională pentru Prognoză a venit, succesiv, cu diverse scenarii în privința creșterii economice: inițial 5,5%, apoi creștere la 6,1%, apoi reducere la 5,5%, apoi iar reducere, la 4,5%, pentru a descoperi, în final, că Institutul Național de Statistică publică pentru 2018 o creștere economică de doar 4%. Aceste evoluții din 2018 au confirmat că prognozele organismelor internaționale au fost mult mai aproape de realitate, în comparație cu

prognozele eșuate ale Guvernului. Pentru 2019, scenariul de creștere economică de 5,5% înseamnă orice altceva, nu și prognoză macroeconomică responsabilă, în special în situația în care importante economii partenere ale României resimt deja o încetinire economică. În acest context, Guvernul avea obligația legală să argumenteze, în Raportul care însoțește bugetul, diferențele semnificative față de scenariul macrobugetar al Comisiei Europene, a cărei prognoză pentru 2018 este în prezent de doar 3,8%. Însă, insist asupra faptului că prognozele de creștere economică vehiculate în prezent sînt anterioare adoptării OUG 114/2018, ale cărei măsuri intempestive și hazardate afectează sustenabilitatea unor sectoare economice esențiale pentru România. Evaluările recente din partea unor agenții ne arată că pot urma prognoze economice chiar mai scăzute, cu perspective negative, de încetinire a dinamicii economice. Care sînt implicațiile? Un scenariu macrobugetar nerealist, așa cum ne prezintă Guvernul, înseamnă venituri pe hîrtie, adică venituri care nu vor fi colectate în realitate. De unde rezultă că surse importante de cheltuieli sînt incerte, sînt lipsite de fundament. Este elocvent exemplul execuției bugetare a anului trecut, cînd veniturile fiscale, repet, veniturile fiscale, – tocmai cele care arată eficiența activității ANAF – au fost cu aproape 3 miliarde lei sub nivelul programat inițial prin legea bugetului. În 2018, încadrarea în ținta de deficit nu a fost deloc, dar absolut deloc, semnul unei execuții bugetare eficiente, rezultatul a fost obținut prin soluții ad-hoc care nu țin la nesfîrșit: a se vedea, de exemplu, așa-numitele proiecte retrospective, de 3,8 miliarde lei, trecute pe fonduri europene și înregistrate ca venituri în decembrie 2018, precum și aportul excesiv al dividendelor din partea companiilor de stat (2 miliarde lei dividende excepționale, neplanificate, doar în decembrie 2018). Este evident că această evoluție fragilizează, în perspectivă, situația unor companii esențiale pentru economia României. În privința veniturilor bugetare: Analizele proiectului de buget pentru 2019 ne arată că veniturile sînt supraevaluate cu circa 10 miliarde lei, adică 1% din PIB, ceea ce reprezintă foarte mult în raport cu nivelul estimat al deficitului bugetar. Este lipsită de credibilitate obligația asumată discreționar de Guvern privind colectarea suplimentară de către ANAF a 7,5 miliarde lei, fără să fi fost prezentat un plan concret de măsuri care să arate creșterea eficienței în colectarea veniturilor. Așadar, conform documentelor Guvernului, venituri fiscale de 7,5 miliarde de lei sînt bazate exclusiv pe promisiuni. În timp ce creșterea cheltuielilor bugetare este certă, pentru salarii, pentru pensii, aceste venituri sînt bazează pe promisiuni. Veniturile din TVA, de exemplu, sînt proiectate în bugetul pentru 2019 cu o creștere de aproape 17% față de anul trecut, atunci cînd creșterea a fost de doar 11%, procent obținut oricum în mod speculativ, adică prin amînarea unor rambursări

financiară din România”, se arată în proiectul de lege. Printre companiile enumerate se află producătorul de gaze de stat Romgaz, producătorul de energie nucleară Nuclearelectrica sau grupul petrolier şi gaz OMV Petrom, controlat în majoritate de OMV din Austria şi nelistat, dar şi Hidroelectrica. „Valoarea lor contabilă nominală totală a fost de 10,1 miliarde lei. Ministerul a estimat că bugetul consolidat va pierde în anul 2019 4,7 miliarde de lei în dividende care se vor vărsa în fond, spre deosebire de buget, aşa cum fac în prezent. Transparency International clasifică România drept unul dintre cele mai corupte state ale Uniunii Europene, iar Bruxellesul îşi menţine sistemul de justiţie sub supraveghere specială. Criticii declară că fondurile pe plan intern pot fi pradă unei alocări greşite a resurselor sau corupţiei, menţionînd exemplul 1MDB din Malaezia, care este în centrul investigaţiilor privind spălarea banilor din cel puţin şase ţări”, arată Reuters. ADEVĂRUL.RO de TVA aferente ultimelor luni ale anului 2018 (situația care, evident, ne va costa pe deficitul în termen ESA). Oricum, în 2018, încasările din TVA au fost sub nivelul programat inițial prin legea bugetului. Merită astfel invocată opinia Consiliului Fiscal, care arată că veniturile din TVA sînt supraevaluate cu circa 5 miliarde lei. De asemenea, veniturile din accize sînt și acestea supraevaluate, prin asumarea discreționară a unor încasări suplimentare de circa 1 miliard lei, în ciuda faptului că, în 2018, încasările din accize au fost și ele sub programul inițial. În ceea ce privește cheltuielile bugetare: Analiza proiectului de buget arată subestimarea unor capitole de cheltuieli, sau chiar ajustări negative deliberate, așa cum s-ar putea să stea lucrurile chiar în cazul pensiilor. De exemplu, în proiectul de buget pus în dezbatere publică pe 31 ianuarie a.c., cheltuielile cu pensiile din Bugetul asigurărilor sociale de stat erau prevăzute la 69,3 miliarde lei. După doar o săptămînă, în bugetul adoptat de Guvern în 8 februarie a.c., cheltuielile cu pensiile au devenit 68,1 miliarde lei, deci cu 1,2 miliarde lei mai puțin. Aceste prevederi au fost apoi votate în Parlament, pe 15 februarie a.c.. Este deosebit de importantă clarificarea acestei situații, care poate arăta că banii din buget nu asigură necesarul pentru plata tuturor pensiilor. Calculele ne arată cheltuieli cu pensiile subestimate cu circa 1,4 miliarde lei. De exemplu, oricine dorește poate aproxima cheltuielile necesare cu pensiile în 2019, luînd în considerare cheltuiala lunară cu pensiile din ultimele luni ale anului trecut. Atunci cheltuiala lunară a fost 5,51 miliarde lei. Luăm în considerare apoi majorarea punctului de pensie cu 15%, de la 1 septembrie 2019, așa cum Guvernul a anunțat, și astfel ar rezulta un necesar pentru pensii de 69,5 miliarde lei, deci cu 1,4 miliarde lei peste cheltuielile bugetate, de doar 68,1 miliarde lei. Solicităm astfel să se clarifice aceste aspecte și să existe asigurarea că sumele destinate pensiilor vor fi incluse în buget integral, pentru întreg anul. Există și alte capitole de cheltuieli susceptibile de subestimare, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile cu contribuția României la bugetul Uniunii Europene. De exemplu, potrivit Raportului întocmit de Guvern, față de prevederile din proiectul de buget supus dezbaterii publice în 31 ianuarie, bugetul adoptat în Guvern, în 8 februarie a.c., și votat apoi în Parlament, în 15 februarie a.c., indică o contribuție a României la Uniunea Europeană scăzută cu 500 de milioane lei, fără să existe nicio fundamentare a acestei ajustări negative față de proiectul inițial. În privința investițiilor, tocmai pentru că bugetul anului 2019 a fost prezentat drept un buget al investițiilor, este elocventă reducerea cheltuielilor de capital din bugetele autorităților publice locale cu peste 1 miliard lei față de execuția anului anterior, ceea ce, evident, va afecta negativ proiectele de investiții ale autorităților locale. În esență, investițiile din bani naționali pentru autoritățile publice locale se găsesc, în bugetul 2019, la un minim istoric de 1,2% din PIB. (va urma) Cotidianul.ro


RM

15

Vineri, 15 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei De ce intrați în noroi, domnule Rebengiuc? V-am admirat în multe filme sau piese de teatru şi faptul că v-am considerat un mare actor m-a făcut să ignor cu bună ştiinţă lucruri pe care în alte cazuri nu le-am trecut cu vederea. Acum, însă, cînd v-am văzut la acel ridicol protest, ţinînd în mînă un carton pregătit de cineva, pe care scria „Toader, demisia”, bănuind că habar nu aveaţi ce rol vi s-a atribuit, daţi-mi voie să vă scot definitiv din paleta mea cu valori şi să vă aşez în cea cu oameni demni de dispreţ. Priviţi-vă cu atenţie. Pe cine credeţi dumneavoastră că apăraţi la astfel de proteste? Adevărul? Justiţia? Dreptatea? Nu, domnule Victor Rebengiuc! Apăraţi un sistem criminal, pe care Tudorel Toader încearcă, uneori împotriva tuturor, să-l stîrpească. Dar, mă rog, e dreptul dumneavoastră să vă faceţi de rîs, fie că aşa credeţi că se cuvine, fie că aveţi obligaţii faţă de cineva şi nu puteaţi să refuzaţi acest rol. Marea problemă este că, în acest fel, mă obligaţi să nu mai fiu îngăduitor cu actorul pe care l-am preţuit şi să vă întreb direct, poate exagerat de direct: dumneavoastră aveţi autoritatea morală să participaţi la un asemenea protest în care torţionarii vremurilor noi vor să-şi păstreze privilegiile, pe baza cărora au comis numeroase abuzuri? Pe cine apăraţi, în fond? Pe Codruţa Kovesi? Pe procurorul Papici? Pe judecătoarea Camelia Bogdan? Pe judecătorul Cristi Dănileţ? Nu v-am văzut să protestaţi în favoarea Marianei Rarinca! Nici în apărarea soţilor Bîrsan, care au fost achitaţi definitiv după 7 ani de calvar, doamna fiind judecător la ÎCCJ, iar soţul judecător la CEDO! Nici în apărarea primarului Mircia Gutău, a fostului ministru Decebal Traian Remeş, ambii achitaţi după ce au stat ani grei în puşcărie! Nu v-am văzut, în general, să protestaţi împotriva abuzurilor DNA, a Protocoalelor secrete dintre SRI şi DNA! Aţi uitat cine sînteţi dumneavoastră, domnule Victor Rebengiuc? Aţi uitat că sînteţi ginerele unuia dintre cei mai mari torţionari ai României, despre care dosarele comunismului vorbesc de nenumăratele crime comise de colonelul Nicolae Mihuț, tatăl vitreg al soţiei dumneavoastră, actriţa Mariana Mihuţ, cea care era lîngă dumneavoastră la acel protest? Păi, să nu uitaţi, domnule Victor Rebengiuc! Lăsaţi-i pe alţii să condamne comunismul, securismul, injustiţia, abuzurile! Dacă vreţi să condamnaţi ceva, dumeavoastră să condamnaţi crimele şi torturile celui care v-a fost tatăsocru pentru că ştiţi ce a făcut în viaţa lui şi la Mehedinţi, dar mai ales la Piteşti, acolo unde a torturat şi ucis cu sînge rece oameni care luptaseră cu adevărat împotriva comunismului! Să vă spun ceva: ştiam că Nicolae Mihuţ vă este socru încă din anii ’90, cînd Cicerone Ioaniţoiu (autorul volumelor „Morminte fără cruce”) mi-a povestit, arătîndumi documente, ce criminal odios fusese acest lăcătuş devenit colonel torţionar! Nu v-am întrebat despre acest episod în interviul pe care l-am făcut cu dumneavoastră în acei ani şi nici nu am scris vreodată despre lucrurile astea doar pentru a vă proteja. Am greşit! Trebuia să vi le spun atunci sau măcar cînd am văzut că aţi devenit membru al GDS-ului năşit de Brucan şi George Soros. Am toată înţelegerea faţă de orice protestatar sincer, sînt alături de orice persoană care îşi strigă nevoia de dreptate în Piaţă, dar dumneavoastră nu aveţi căderea morală să faceţi aceste lucruri pentru că faceţi parte din familia torţionarului! Vi se par dure aceste acuzaţii? E posibil. Dar ele sînt adevărate, atît în ceea ce vă priveşte, cît şi în ceea ce o priveşte pe soţia dumneavoastră, Mariana Mihuţ. Despre ce dreptate vorbiţi voi, cînd ştiţi cine a fost Nicolae Mihuţ? Ca încălzire, să nu fiţi şocaţi de ce voi publica mai jos, iată un fragment din cartea celebrului fotbalist, Cornel Dinu, „Zîmbind din iarbă”, unde vorbeşte despre socrul, respectiv, tatăl vostru: ,,Pînă prin 1964, președintele clubului Dinamo era colonelul Mihuț, tatăl actriței cu același nume, Mariana, căsătorită cu Rebengiuc! Nu l-am cunoscut. Mai bine. Am auzit că se lăuda, adesea, că a stîrpit ,,bandiții” din Munții Făgărașului, după război. De fapt a participat la distrugerea sîngeroasă a rezistenței naționale din munți”. Domnule Victor Rebengiuc, să nu încercaţi să spuneţi că nu ştiaţi de crimele socrului dumneavoastră! Doamnă Mariana Mihuţ, să nu încercaţi să spuneţi că nu ştiaţi de crimele tatălui dumneavoastră, căci dezvăluiri despre cariera lui de torţionar au apărut recent în presa românească. Citiţi-le cu atenţie, reamintiţi-vă acele vremuri cînd staţi la masă cu torţionarul Nicolae Mihuţ şi meditaţi serios pentru

a răspunde la o întrebare simplă: ce căutaţi voi la proteste în apărarea procurorilor care au comis în aceşti ani torturi asemănătoare cu tatăl / socrul dumneavoastră? Ce aflaţi şi dumneavoastră şi cititorii noştri din lectura acestor texte apărute recent sînt fapte aproape insuportabile pentru cineva care nu stă bine cu inima, căci este vorba despre torturi îngrozitoare şi de crime comise cu sînge rece de Nicolae Mihuţ în perioada cînd adevăraţii luptători anticomunişti se ascundeau în munţi pentru a scăpa de securiştii care se aflau pe urmele lor, conduşi în multe locuri chiar de tatăl / socrul dumneavoastră. Dacă aveţi îndoieli, iată Fişa de la Securitate a lui Nicolae Mihuţ: Nu vă face nimeni răspunzător, nici pe dumneavoastră, domnule Rebengiuc, nici pe soţia dumneavoastră, de crimele lui Nicolae Mihuţ, dar aţi stat la masă cu el, aţi profitat din plin de influenţa sa ca ofiţer de nădejde al Securităţii şi poate că i-aţi ascultat şi poveştile sale macabre, căci Nicolae Mihuţ a murit abia în iunie 1989! De aceea, un pic de decenţă ar fi fost necesară atunci cînd dumneavoastră, domnule Victor Rebengiuc, în zilele Revoluţiei, la Televiziunea Română, aţi aruncat pe masă un sul de hîrtie igienică, spunînd: „Cred că lucrurile n-ar fi ajuns aicea dacă fiecare dintre noi ar fi avut tăria la timpul potrivit, să-şi înfrîngă frica şi să încerce să aibă o atitudine demnă faţă de tot ce se întîmpla în jurul lui. Ce aş vrea să le propun? Înainte de a veni la televiziune să-şi ceară scuze, le ofer o hîrtiuţă, un sul, să-şi şteargă gura”! Recunosc şi azi că a fost o bună strategie pentru a ascunde acel adevăr care a ieşit la iveală abia acum cîţiva ani: că trebuia să păstraţi un sul de hîrtie igienică şi pentru dumneavoastră, ginerele unuia dintre cei mai mari criminali ai României, despre care nu-mi amintesc să vă deziceţi vreodată sau să cereţi iertare în numele lui de la urmaşii victimelor acestuia! Iar acum să citim cîteva pasaje din articolele apărute în presă despre Nicolae Mihuţ, tatăl vitreg al Marianei şi socrul bun al lui Victor Rebengiuc: – „Din referatul cu nr. 60169, al lt.-col. Toma Toanţă, se desprinde faptul că în primăvara anului 1949, pe cînd era locotenent, a fost sesizat de existenţa unui grup terorist, diversionist şi contrarevoluţionar ascuns în zona ArnotaHorezu, condus de legionarul Opriş. În aceste condiţii, a primit ordin de la maiorul Nicolae Filip să stabilească o strategie a situaţiei din teren şi să treacă la fapte. La faţa locului, au venit de la Bucureşti ministrul adjunct Gheorghe Pintilie, colonelul Andrei Gluvacov şi maiorul Ciupagea de la Direcţia a IV-a. Au mai participat încă patru ofiţeri: Nicolae Mihuţ, Vasile Petcan, Gheorghe Botta şi Voicu Cimpoieru. În acţiunea de anihilare a grupului subversiv, care a durat 30 de minute, au fost împuşcati în luptă şapte membri din bandă, cinci au fost arestaţi şi trei au scăpat în frunte cu Opriş” (articolul „Asasinarea tinereţii şi speranţei”, apărut pe „Pagini româneşti”). – „Luptele cu securiştii, angajate după căderea partizanilor din Banat, s-au soldat cu morţi de ambele părţi. Printre partizani se găseau fraţii Bocîrnea, băieţii şefului de gară din Turnu Severin. Primul, Ion-Puiu, student în drept la Cluj, a murit în luptele de la Isverna – din judeţul Mehedinţi. Al doilea, Ovidiu, licean la Turnu Severin, a murit de asemenea în luptă. Un alt elev de la liceul „Traian” din Turnu Severin. Gheorghe Eftimie, a murit în aceleaşi condiţii. Printre cei care au participat la asasinarea celor trei tineri se găseau plutonierul Cioabă, mare torţionar, şi şeful Securităţii, Mihuţ, acelaşi care l-a ucis pe Vărzan în pădurea din Bistriţa, în noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1946. – „Lichidarea grupului Arnota a avut loc în zilele de Paşte ale anului 1949, în 23-24 aprilie, iar Nicolae Mihuţ a participat activ la asaltul dat de trupele Securităţii şi, ulterior, la anchetarea şi torturarea membrilor capturaţi. Printre oamenii arestaţi în urma trădării s-a numărat şi Ion Costin, şeful restaurantului din gara Piatra Olt. „Bunicul meu nu a luptat activ. Îi aproviziona pe luptători cu alimente şi îi îndruma spre munte pe studenţii care veneau din ţară pentru a se alătura grupului de rezistenţă. Din ce am aflat, nu furniza arme grupului”, povesteşte Doru Tănăsescu” (articol apărut în Prosport, preluat de DCNews). – „În cărţile lui Cicerone Ioaniţoiu, la capitolul agresori, figurează şi numele lui Mihuţ. Lui i se atribuie cel puţin cinci crime comise în Mehedinţi între 1946 şi 1949. Primele două s-au petrecut în noaptea alegerilor, pe 19 noiembrie 1946. Descrierea faptei, realizată în cartea „Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 19461958”, este succintă: „Doi tineri ţărani, din comuna Pristol, Constantin Vărzan şi Vasile Brutaru, au fost împuşcaţi de către jandarmul Mihuţ în noaptea alegerilor din 19-

Pastila sãptãmînii

Cît de prost primar să fii?

Acum mai bine de o săptămînă, un om de bine, un om de afaceri din Suceava, Ştefan Mandachi, a făcut, pe banii lui, pe terenul lui, cu forţele lui, un prim metru de autostradă. Aşa a gîndit acel om, aşa a crezut el că poate să atragă atenţia politicienilor de la Bucureşti că e timpul ca ei să rezolve problema autostrăzilor din România. Din fericire, mesajul lui a ajuns acolo unde trebuie, şi anume la mulţi, foarte mulţi români. A ajuns şi la unele companii care au considerat că e bine să fie solidare cu Ştefan Mandachi şi au făcut declaraţii în acest sens. Cu siguranţă, a ajuns şi la politicieni, dar, ca de obicei, fără nici un rezultat, fără nici o reacţie. Una pozitivă adică. Din nefericire însă, mesajul lui, unul la nivel macro, unul de impact naţional, unul bun, onesc şi justificat, a ajuns şi la un imbecil. Şi mă refer aici la mintea simplă a lui Neculai Miron, primarul comunei Bosanci, care a ieşit repejor la înaintare cu declaraţii furibunde cum că primul metru din autostrada Moldova a fost făcut fără autorizaţie (!!!) şi pe un teren care nu îi aparţinea lui Ştefan Mandachi, omul de bine, cel care a încercat să deschidă minţile înguste ale celor care ne conduc. În ceea ce îl priveşte pe acest Miron, mintea lui, atîta cîtă este, se află în ceaţă totală. Acum înţelegeţi, dragi români, de ce sîntem săraci? Uite de ce, pentru că proştii ajung acolo unde mintea lor este total depăşită de evenimente. Pentru că unii cretini au ajuns să ne conducă, pentru că imbecilii nu vor ca alţii să progreseze, pentru ca minţile celor deştepţi să emigreze şi să lase proştii să devină deştepţi peste nimic. Nu ştiu cine este Ştefan Mandachi, nu îl cunosc, are tot respectul meu şi al multor oameni din ţara asta. Din fericire, nu ştiu nici cine este Neculai Miron, dar tare aş vrea să ştiu ce partid l-a pus primar şi cum îl va răsplăti pentru ce a făcut. Poate un om deştept va merge la acel primar pentru a-i explica faptul că România are nevoie de autostrăzi, că România are nevoie de oameni precum Ştefan Mandachi, pentru că ţara asta se construieşte cu cei ca el, nu cu primari înguşti la minte, aşa cum Miron a demonstrat că este. Nu ştiu pînă la acest moment ce reacţie a avut premierul la aflarea veştii că primul metru din autostrada Moldova a fost realizat. Poate vom şti curînd. Cît despre preşedintele Iohannis, sînt sigur că a rămas tablou cînd a aflat. Tano XI-1946, în pădurea Bistriţa de lângă Turnu Severin”. „Jandarmul” Mihuţ este Nicolae Mihuţ. Înainte de înfiinţarea Securităţii, în august 1948, populaţia îi numea jandarmi pe oamenii de la Siguranţă. Crima dublă din noaptea alegerilor rămîne învăluită în mister. Potrivit unor informaţii, neconfirmate, trupurile celor doi tineri au fost aruncate de Mihuţ într-o groapă comună, la marginea unui drum. Metoda era practicată frecvent de Securitate (serial apărut în ziarul Prosport). Sînt doar cîteva dintre mărturiile despre colonelul de Securitate Nicolae Mihuţ (tatăl actriţei Mariana Mihuţ şi socrul actorului Victor Rebengiuc), pe care războiul l-a prins ca lăcătuş, neştiutor de carte, potrivit declaraţiei fiicei sale naturale, Margareta, dar care apoi a devenit colonel de Securitate. Autorii articolului din Prosport au încercat să obţină o declaraţie şi de la Mariana Mihuţ, dar aceasta a refuzat să comenteze faptele tatălui ei vitreg, deşi acum apare la protestul actorilor, fiind destul de vocală cînd este vorba despre ministrul Tudorel Toader! Vedeţi, domnule Victor Rebengiuc, ce mare prostie aţi făcut, apărînd la acel protest absurd pentru abrogarea Ordonanţei nr. 7, despre care habar nu aveţi ce conţine? N-aţi putut, la cei 86 de ani ai dumneavoastră (la mulţi ani!), să vă abţineţi, de parcă cineva v-a cerut imperativ să legitimaţi grupul #Rezist cu gloria dumneavoastră de actor celebru! La fel cum, se pare, cineva îl împinge de la spate şi pe filosoful Mihai Şora, fost director în cabinetul Anei Pauker, la cei 100 şi ceva de ani ai dumnealui, să devină partenerul lui Sandy Bătăuşul sau Marin Ceauşescu! Ale dracului schelete din dulapul vostru, cum vă cer ele să vă faceţi de rîs, amintinduvă lucrurile pe care le-aţi vrea uitate! Sper să nu aveţi proasta inspiraţie să-mi răspundeţi. Mai bine luaţi un sul de hîrtie igienică şi ştergeţi-vă îndelung la gură! Ion Spânu


16

Vineri, 15 martie 2019

Poveºti

adevãrate

Suceveanul Cristian Ionașciuc este cel mai tînăr antrenor de judo din România Judo înseamnă ,,calea supleții”! În judo trebuie să folosești suplețea în detrimentul forței brute. Sau, să folosești forța adversarului împotriva acestuia. Suceveanul Cristian Ionașciuc, a fost revelația știrilor sportive la începutul anului 2019, devenind un adevărat ambasador ale orașului și al țării. A vedea din afară viața de competitor, a comenta rezultatele și evoluția unui sportiv într-un concurs este foarte simplu pentru majoritatea dintre noi. De aceea, am încercat să pătrund puțin în universul acestui tînăr care mi-a dezvăluit care sînt eforturile zilnice pe care le face pentru a ajunge la nivelul la care și-a propus să ajungă sau la care publicul se așteaptă că va ajunge. Cînd o persoană alege o cale de urmat, cum este cea a performanței sportive, este obligată să renunțe la micile plăceri ale vieții și să își urmeze cu obstinație obiectivele stabilite. Indiferent de anotimp sau de stare de spirit, un sportiv de performanță trebuie să meargă la antrenamente și să rămînă consecvent față de un anumit stil de viață, care presupune rigurozitate și disciplină. Cristian Ionașciuc nu face rabat de la aceste aspecte. „Viața mea este diferită de cea a oamenilor obișnuiți pentru că am, nu neapărat restricții, cît un stil de viață diferit. Mă trezesc devreme dimineața, sunt conștient că trebuie să mă alimentez ca, după aceea să merg la antrenament. Vin, mă odihnesc... un om obișnuit poate nu gîndește așa”, ne-a mărturisit judoka sucevean. Pentru că performanța sportivă implică o voință puternică și putere de dăruire totală, ea ajunge să formeze caractere și chiar să schimbe perspectiva cuiva asupra propriei persoane. Sportivul are un program fix de la care nu se poate abate deoarece intervin mulți factori. ,,Cea mai lungă pauză pe care și-o permite un sportiv este de maximum trei zile”, mi-a spus el. Sucevenii care iubesc sau sînt interesați de judo au acum șansa de a afla mai multe lucruri despre unul din cei mai performanți sportivi din România, originar din județul nostru. Cristian Ionașciuc are 18 ani și s-a născut în Suceava, dar în prezent trăiește în municipiul Cluj-Napoca, fiind elev al Liceului cu Program Sportiv de aici. A intrat în lumea sportului la 10 ani, practicînd de 8 ani de zile judo unde a obținut destul de repede succese importante. Cu alte cuvinte, fostul elev al Școlii

Dărmănești, (unde am fost director), considerat mereu un elev problemă, desi nu învăța rău deloc, a ajuns în prezent un sportiv care face cinste plaiurilor natale, și, atenție, un elev model. Cu lipsă de modestie trebuie să mărturisesc că am fost singurul profesor care a avut încredere în acest copil, am știut întotdeauna că are un potential deosebit, și el cunoaște că este adevărat ce spun. Mi-a povestit de ce respectul e literă de lege în această disciplină și de ce ar trebui ca cei mici să se îndrepte spre sălile unde se practică judo-ul. Tînărul mărturișește că judo-ul e un stil de viață, e un sport în care adversarii se salută atît înainte de meci, cît și la final, și în care indisciplina e un cuvînt necunoscut. Cristi a ajuns în Cluj acum patru ani, fiind selecționat în lotul national de judo. Ascensiunea lui era bine profilată de antrenorii clujeni. Din păcate, o accidentare severă era cît pec e să-i frîngă cariera în plină ascensiune. Cristi, însă, nu a capitulat. Muncește din greu pentru a se recupera și între timp activează benevol ca antrenor în cadrul secției de judo a Universității Cluj, unde antrenează mai multe grupe de copii cu vîrste între

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (1) La finele anului trecut, pe 9 decembrie, într-un azil pentru oamenii de vârsta a treia din inima Bucureștiului, uitat de cei mai mulți dintre prieteni și cunoscuți, așa cum se întîmplă în ultimul timp în această lume grăbită și fără suflet, trecea, aproape pe neobservat, într-o lume mai dreaptă și mai bună reputatul organizator al învățământului din Republica Moldova, specialist notoriu în domeniul informaticii și programării, profesorul universitar doctor Dionis Lica (24.06.1934-09.12.2018). Iar pe 12 decembrie, doamna Livia, soția, prietenul de-o viață al domnului profesor, fiii Vadim și Radu, pe care i-a iubit ca pe cea mai scumpă comoară, sosiți din îndepărtatul Toronto (Canada), cumnata Lucia și o mînă de rude și apropiați îl petreceau pe ultimul drum pe bravul cavaler din visele albastre ale copilului de altă dată prin porțile larg desfăcute ale Arcului de Triumf de la cimitirul „Bellu” din București... Încet, dar sigur, Țara-mamă își adună în humusul Patriei pierdute feciorii săi înstrăinați din „țara de dincolo de țară”: Andrei Ciurunga, poet; Vasile Țepordei și Sergiu Roșca, preoți, toți trei foști deținuți politici, primul - la canal, ceilalți doi - deportați în Siberia; Victor Ciutac, actor; Victor Crăciun, profesor universitar și om de cultură, președinte al Ligii culturale pentru românii de pretutindeni; Gheorghe Blănaru, scriitor; Anton Uncuță, funcționar radio și televiziune; Alexandru Nacu, medic, prof. univ. dr.; Valeriu Graur, profesor de școală, întemnițat în închisorile din Siberia;

RM

Mircea Ciuhrii, prof. univ dr., renumit savant virusolog; Gheorghe Bucătaru, general în rezervă; Ion Berghia, profesor universitar, scriitor, publicist, editorialist; acum Dionis Lica, profesor universitar, om de știință. Viaţa domnului profesor universitar Dionis Lica reflectă în mod elocvent destinul românului basarabean născut în Patriamamă liberă şi independentă şi nimerit, printr-o vitregie a istoriei, în chingile ocupaţiei rusești și sovietice. Ocupanţii nu acceptă alte vise decît cele dirijate de mintea lor bolnavă şi scopul lor mîrşav. Ei nu agreează gospodarii harnici, care s-au căpătuit prin propria lor muncă. Nu le place să-i vadă pe oameni bine dispuşi şi cu spatele dezdoit. Nu le plac oamenii înalţi, verticali, drepţi ca un plop, cu sufletul deschis, mîndri de isprăvile lor, oameni cu demnitate. Ei ar vrea ca toţi cei subjugaţi să fie pitici, să meargă cu capul plecat, dar, şi mai vîrtos, să se tîrîie pe pămînt ca râmele. Nu-i suferă pe oamenii care cugetă în genere, darămite pe cei care gîndesc de sine stătător. Să aibă creieri de găină, ochelari de cal, să execute comenzile ca nişte roboţi. Să aibă mentalitate de ţarc: homo sovieticus. Iar Dionis Lica se născuse într-o familie de ţărani basarabeni răzeşi cu tradiţii strămoşeşti şi ambiţii de oameni gospodari din Hînceștii Lăpușnei de pe costişele Cogîlnicului. Muncitori şi strîngători ca furnicile. Cu glagorie în cap, suflet de români în piept, mîndrie de neam şi de ţară. Cu credinţă şi frică de Dumnezeu, cumsecădenie şi cumpătare de oameni bisericoşi, cu

5 și 14 ani. Este probabil cel mai tînăr sensei de judo din România și abia a atins vîrsta majoratului. Vrea să demonstreze că sportul este un factor extrem de important în formarea unui adolescent, și că acesta se poate practica în paralel cu activitatea școlară. Speră să atragă cît mai mulți adolescenți către sport. Judo-ul a devenit un stil de viață pentru el. Odată cu șansa de a deveni antrenor, a început o nouă viață sportivă. Copiii sînt în permanență dornici de mișcare și de a experimenta orice tip de joacă, de distracție alături de prietenii lor. Probabil că părinții lor încearcă tot timpul să aducă acel gram de noutate în viața micuților lor, pentru a le hrăni adrenalina, inteligența emoțională și a-i determina să rămînă cît mai concentrați asupra lucrurilor care îi pasionează cu adevărat. Cristi Ionașciuc oferă copiilor o disciplină care să fie mai mult decît un sport: un stil de viață. Portsatelitul sucevean recomandă cu mult optimism părinților să ofere ocazia copiilor lor de a practica o oră de judo, iar apoi se vor îndrăgosti iremediabil de acest sport. Copiii pot învăța rapid să fie disciplinați, să își respecte coechipierii, să fie punctuali și, în același timp, ambițioși. De asemenea, ei pot învăța rapid cum să se apere de agresiunile care pot surveni în orice mediu. La Judo, primii pași care sînt învâțați încă de la primele ore sînt legați școala căderii. Judo îl ajută pe copii, de asemenea, să își canalizeze toată energia negativă și le stimulează auto-controlul. Judoka ajută copiii să întîmpine fiecare provocare cu zîmbetul pe buze, îi încurajează, le oferă stimulente și îi determină să capete multă încredere în forțele proprii. Devenit ,,clujean prin adopție”, tînărul sportiv este suporter înfocat al echipei de fotbal ,,U”. Sensei Ionașciuc nu a abandonat intenția de a reveni pe tatami în calitate de competitor, desi realizează că recuperarea este lentă și anevoioasă. Dar așa este în sport. Accidentarea lui a fost severă, ruptură de ligament la nivelul articulației cotului stîng. Crede din tot sufletul că este doar o retractare tranzitorie de pe tatami. Anul în curs va fi unul extrem de încărcat pentru cel mai tînăr antrenor de judo din țară. În afara antrenamentelor de la lotul național, respectiv acțiunea de voluntariat, urmează să susțină examenul de bacalaureat. Pentru fostul meu elev sportul înseamnă disciplină. Cristi este de părere că, dacă îți dorești cu adevărat o schimbare, o poți face. Întotdeauna există răgaz și pentru sport. Kurisuchan no seikō! (Succes pe mai departe , Cristian)! LUCIAN DIMITRIU dragoste de aproapele şi închinăciune în faţa adevărului. Detestînd minciuna, falsitatea, ipocrizia. Feciorul Dionis a moştenit cu vîrf şi îndesat toate aceste calităţi de la părinţi. În plus, nu corespundea nici cerinţelor metrice ale modelului impus: Dionis Lica era un munte de om! Părea un ultim haiduc răsărit de prin hăţişurile din codrii Tigheciului sau de pe holmurile de strajă ale apelor Cogîlnicului sau din poveștile noastre nemuritoare. Lica însuși, am impresia, nu credea niciodată că o să moară. Pe cînd era încă un copil chipeş şi zbanghiu, se visa brav cavalerist al Armatei Române, care trece călare triumfător ca un Napoleon pe bidiviul bălan din gospodăria lui Constantin Luca prin porţile Arcului de Triumf de la Bucureşti la o paradă militară, făcînd să palpite frenetic şi să suspine cu dor inimile fragile ale domnişoarelor şi doamnelor de la şosea. Dar nu i-a fost dat să-şi aducă la îndeplinire visul albastru. Un vifor negru ca un căpcăun veni în 1949 pe neaşteptate să-i spulbere visul şi să-i înghită în burta nesăţioasă a chitului şi calul bălan îndrăgit din ogradă, şi arătoasele acareturi, la care bunul său tată cioplitor în lemn trudise o viaţă, şi întreaga avere agonisită de vrednicii săi părinţi. Nu putură nici să crîcnească, pentru că vîntoaicele nesăţioase ale Siberiei adulmecau obstinate gustul ispititor de carne de om. Ca elev, locuind cu părinții, frații și surorile la niște rude, mai trecea din cînd în cînd pe la colegii de clasă din căminul școlii ca să-și mai aline dorul de casa părintească. Pînă cînd, peste ani, dulgherul Constantin Lica, tatăl elevului, muncind zi de zi ca o rîndunică, înjghebă pentru familia sa expropriată un nou cuib, tot așa de încăpător și arătos ca și primul. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS


RM

17

Vineri, 15 martie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Jurnal de pe Frontul de Est (5) 30 iunie 1941 (2)

- Documentele zilei se referă şi la starea de spirit a militarilor. Alături de „un mare entuzism şi dorinţă de răzbunare” (Armata 4), se constată şi „o stare de îngrijorare şi nemulţumire din cauza scumpirii excesive a vieţii, precum şi din cauza lipsei de pe piaţă a unei părţi din alimentele de primă necesitate” (Corpul 3 armată). Îngrijorare a produs şi întîrzierea plăţii „ajutorului familiilor concentraţilor”. - De la începutul războiului, armatele 3 şi 4 române au pierdut 442 de militari ucişi, 659 de răniţi şi 374 de dispăruţi. - „Evenimentele” de la Iaşi se încheie tragic, Preşedinţia Consiliului de Miniştri anunţă executarea a „500 iudeo-comunişti, care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români” (fără a se putea dovedi acest lucru). Concomitent, 2.500 de evrei au fost luaţi de la chestura Poliţiei, duşi la gară şi îmbarcaţi în 39 de vagoane de marfă, trenul fiind dirijat spre Roman, apoi înapoi spre Tîrgu Frumos, unde, la deschiderea a cinci dintre vagoane au fost găsiţi doar 240 de supravieţuitori. Alţi 1.974 de evrei au fost închişi în 19 vagoane de marfă (supraîncărcate), din care 1.198 au decedat, într-un timp foarte scurt, pînă la Podul Iloaei. Calvarul celor închişi în cele două trenuri, în acea zi toridă de vară, şi lipsa celor mai elementare condiţii de transport au fost de neimaginat (drama evreilor din cele două „trenuri ale morţi” nu s-a sfîrşit). - Indiferent dacă a fost iniţiat/provocat şi de structuri specializate germane, masacrul de la Iaşi a fost de neacceptat, incalificabil, crimele fiind condamnate de Ion Antonescu: „Nu este admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jaf şi masacre. Prin asemenea procedee arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar cu desăvîrşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea

acestui ordin. Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele trebuie plătite mai tîrziu de către alte generaţii decît aceea care le-a comis. Cei care se vor abate ori s-au abătut de la ordinul de mai sus vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege” (General Ion Antonescu, 4 iulie 1941).

1 iulie 1941 (1) - Generalul Ion Antonescu îi răspunde lui Hitler la scrisoarea primită în 29 iunie şi-l informează despre dispoziţiile date spre a asigura „unitatea de conducere” în cadrul concepţiei germane de desfăşurare a operaţiilor militare (la dispoziţia Armatei 11 germană au fost puse 6 divizii de infanterie, 1 divizie blindată, 3 brigăzi de munte şi 3 brigăzi de cavalerie, precum şi mijloce suplimentare de artilerie grea, unităţi anticar etc.). Mai face cunoscut şi faptul că a luat „toate măsurile ca transportul produselor petroliere să se facă cu cea mai mare intensitate, punînd în acest scop la dispoziţie toate cisternele necesare”. - Pe front, comandanţii de mari unităţi şi unităţi pregătesc iminenta trecere la ofensivă spre Nistru. Unii dintre ei au probleme în a acorda prioritatea primului atac unităţilor şi subunităţilor din subordine. Referindu-se la acest lucru, comandantul Regimentului 13 dorobanţi consemnează: „Am pus comandanţilor de batalioane întrebarea: cine să treacă cel dintîi? Cei trei maiori au cerut această onoare. Norocul meu a fost că marea unitate a hotărît, fără să mă întrebe, cel dintîi trece Batalionul I. Cîtă veselie la acest batalion, în special pe maior care este basarabean”. În cadrul cuvintelor de încurajare spuse apropiaţilor la miezul nopţii le-a amintit că la 2 iulie a murit ,,Marele Voievod Ștefan, patronul regimentului”, şi ,,că trebuie în această zi să-i facem parastas pe pămîntul Basarabiei”. - Generalul Ilie Şteflea, comandantul Diviziei 3 infanterie, dislocată în jurul Capitalei, adresează o telegramă generalului Ion Antonescu: „Ofiţerii şi trupa

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944 (1)

La 23 august 1944, Uniunea Sovietică era dispusă să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat de Regele Mihai, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără niciun acord scris. Proclamaţia citită la radio de regele Mihai a fost considerată de sovietici drept capitulare necondiţionată. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi, nu în ultimul rînd, inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creîndu-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară“. Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său, Mihai, acordînd depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „statul a avut în toate unghiurile pămîntului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia

care, trecător, conduce”. Schimbînd formula de jurămînt a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui. În discursul ținut la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că „nimeni nu va trece prin fața Palatului decît ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămîne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia. Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta. Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întîlniri (mic-dejun sau prînz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat. Pînă la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

bravelor regimente ale acestei divizii, pe ale cărei stindarde fîlfîie ordinul «Mihai Viteazul», vă roagă stăruitor a le da prilejul să dovedească în lupta cu inamicul că merită marea cinste cu care toţi se mîndresc de a vă fi avut comandant”. - Luptele de la Scumpia (pe malul stîng al Prutului) sînt consemnate astfel în jurnalul de operaţii al Regimentului 7 dorobanţi: „Inamicul luptă sălbatic, fără formaţie, în iureş sălbatic, cu ţipete mongolice se aruncă asupra plutonului sublocotenentului de rezervă Mihăilescu Grigore. Plutonul răspunde scurt, se încleştează om cu om în lupte strînse corp la corp. Şase mongoli se îndreaptă asupra ofiţerului, pe patru îi doboară cu focul pistolului său, dar nu mai are cartuşe. Mongolii sînt gata să-i înfigă baioneta în piept. Spontan, ofiţerul scoate masca de gaze şi o aruncă asupra lor. Neştiind ce este, mongolii o rup la fugă înapoi. Locotenentul Bilaşcu, cu compania sa, manevrînd pe la est, inamicul este înconjurat şi nimicit pînă la unul. Tabloul este înfricoşător. Grămezi de mongoli seceraţi de mitraliere, capete rupte de explozii de grenade, piepturi străpunse de baionete acoperă terenul”. - La fel de încrîncenate sînt şi luptele de la nord de Şerbeni, duse de două plutoane şi o grupă de mitraliere din Divizia 6 infanterie: „În timpul trecerii - menţionează un document de epocă întocmit după mărturiile unui supravieţuitor - două plutitoare s-au răsturnat, căzînd în Prut două puşti-mitralieră şi înecîndu-se doi soldaţi. Cînd să treacă şi plutonul 3, au fost surprinşi de focuri puternice de arme automate şi aruncătoare din direcţia cotei 233 şi 179. Aceste două plutoane au fost contraatacate la ora 4.20 de circa două plutoane ruseşti după ce au pătruns 3 km est Prut şi au trecut de linia Colhoz. În acestă luptă locotenentul de rezervă Popa Cezar e rănit grav. Contraatacul a fost oprit de focul plutoanelor trecute al bazei de foc de pe malul nostru şi al artileriei. Ruşii au contraatacat a doua oară din direcţia nord-est. Subunitatea se apără cu 1/4 din efectiv, iar restul sînt în curs de retragere, însă foarte greu din cauza focurilor de mitralieră care flancau locul de trecere. În acest timp este rănit sublocotenentul Teodorescu Mihai care reuşeşte să treacă Prutul înot. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari” (1) Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate ,,Sud” reprezintă cîteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării „problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. (va urma) Dr. CONSTANTIN CORNEANU Notă: Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice ,,Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009. Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova. Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al II-lea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii”.


18

Vineri, 15 martie 2019

Cartea cunoaşterii interzise (24) Tumuli, piramide şi gorgane (2) Pseudopiramida de la Cholula din Mexic, este fie o colină, fie un tumul, şi acelaşi lucru îl putem spune şi despre platforma piramidală de la Cuicuilco, recent scoasă la suprafaţă, care, spun arheologii, „ar conţine un nucleu din pămînt (fost-beton) susţinut de stîlpi mari de piatră“. Potrivit lui ,,Cerro del Tepacalte”, este cel mai vechi monument de pe continentul american. În Lidia (Asia Minoră), mormîntul lui Algattes, tatăl lui Cresus, este un gorgan piramidal avînd baza din piatră dar restul fiind din pămînt. Tot în Asia Minoră, la Nemrut Dag, mormîntul considerat a fi al lui Nemrod este un adevărat munte de pietre şi de pămînt. În Peru, se găsesc numeroase piramide; odinioară exista una şi la Tiahuanaco, sub formă de platformă în trepte (şi de dolmene). Potrivit tradiţiei, fusese construită de către oameni de origine divină, cu pielea albă, ochi albaştri, păr roşcat, care erau ultimii descendenţi ai lui Viracocha. Viracocha vrea să însemne ,,spumă de mare”, putînd fi asociat cu cuvîntul ,,pelagos”: ,,venit din mările nordului”. Dar mult mai semnificativă este analogia

Casa Poporului – adevărata istorie (3) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (3) Unii dintre acești sacagii, puţini, reuşiseră să-şi cumpere un măgar sau un cal, dar şi un butoi de cîteva sute de litri, făcut din doage de stejar, fixat pe o osie cu două roţi. Alţii erau argaţi la cîte un negustor care dispunea de multe astfel de sacale. Deşi apa lipsea din curtea fiecăruia, ea nu constituia o problemă. Locuitorii se învăţaseră cu situaţia în care se găseau şi nici nu ştiau ca o altfel de obţinere a apei mai era posibilă. Nu aveau o altă invenţie tehnică de comparaţie. Cu trecerea timpului, s-a constatat că toţi sacagiii deveniseră mincinoşi, pentru că, în loc să le aducă apa de izvor, aşa cum jurau că făceau, o luau din lacuri, ba chiar din Rîul Dîmboviţa, infectat de atelierele de tăbăcărie şi de tot ceea ce se arunca de la cîrciumi, mori de măcinat sau spălatul rufelor şi velinţelor. Pentru ca apa vîndută să aibă limpezime, era luată din lacurile cele mai apropiate, aflate între Grozăveşti şi Cotroceni, dar şi din cel de la Elefterie, unde, în următorii ani, avea să se construiască

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (107) Luni spre marţi, 12 – 13 mai 2003 Sf. Muceniţă Glicheria Pe la ora 2.30, mă trezesc cu o durere insuportabilă de cap. Încă nu sînt bine... Am visat-o pe Clari, venise din Lumea de Dincolo, caldă, bună sfătuitoare, cum era ea în viaţă, iubitoare de toţi. Apăruse în uşa mea, i-am dat drumul, dar nu am sărit în sus de bucurie, cum o făceam cînd o vedeam pe Clari. Îmi găseam de lucru pe la bucătărie, nu ştiu de ce. Ea, sărăcuţa, s-a aşezat pe patul meu şi privea icoanele mele multe de pe pereţi, stînd chircită şi cuminte. Vroia să-mi spună ceva, eu nu ştiu de ce amînam momentul şi mă retrăsesem în bucătărie. M-am sculat cu regretul amar al atitudinii mele.

Vineri, 10 mai 2003, ora 16.00 Mă simt confuză, parcă sînt de pe altă lume. Şi, totuşi, sper să-mi revin. Vreau să-mi revin. M-am văzut de două ori astăzi cu dr. Ioan Marinescu. Cuplez bine cu dînsul. Lui am putut să-i explic cu ce probleme de sănătate, de inconfort şi slăbiciune mă confrunt. Cum e un om foarte drăguţ şi amabil, dar specialitatea lui este urologie, mi-a recomandat un coleg „de aur”, pe doctorul Severian Căpăţînă, neuropsihiatru. Ca şi doctorul Marinescu, ca

RM

Cel mai mare ,,best seller” (cartea cea mai vîndută n. red.) din toate timpurile este Biblia care a fost scoasă în miliarde de exemplare. Cărţile cel mai slab vîndute, dimpotrivă, sînt cele care relatează istoria ţării noastre şi pe cea a strămoşilor noştri. Nu ştim cine a fost primul rege al Franţei, nu ştim nimic despre gali, despre dolmene şi nici măcar despre Merovingienii din secolul al Vl-lea, dar copiii, trăgînduse din aceşti gali şi aceşti Merovingieni, învaţă la orele de religie genealogia unor populaţii dintr-un deşert pe

care nu l-au văzut şi nu-l vor vedea niciodată: lacov, urmaşul lui Isaac, urmaşul lui Avraam, urmaşul lui Sem şi aşa mai departe pînă la ,,primul Om” al creaţiei, un anume Adam, fiu al lui Dumnezeu şi al unei mîini de lut, potrivit unora, fiu al unui Adam primitiv şi al lui Lililth, potrivit altora... Vîrsta: l8.000 de ani; naţionalitate ebraică; ochi albaştri; păr blond... ,,Va fi recunoscut (Antichristul – n. red.) după aceea că va face miracole şi va vorbi minunat de bine...”. Atunci, putem fi siguri că Antichristul nu este un iubitor al celtilor al cărui murmur considerat eretic este strangulat de mîna de fier a Conjuraţiei. Totuşi, în opoziţie radicală cu istoria biblică, cea a celtilor din Occident este minunat de curgătoare şi de plăcut de ascultat, magică şi parfumată de ploaia de stropi a mărilor necunoscute şi de florile insulelor paradisiace. Pentru a vă convinge, citiţi ,,Cartea Brunei” sau ,,Leahhar nah-Uidhri”, care îşi datorează numele materiei şi culorii copertei ei din piele brună. Este cel mai vechi dintre manuscrisele în limba galică, transcris în jurul anului 1100 de Moelmuire. Ea povesteşte aventurile lui Condla, supranumit Ruadh (Roşul) sau Frumosul, fiul lui Cond cet-chathac (al celor o Sută de Bătălii), regele Irlandei, care a domnit între l23 şi l53, era noastră. (va urma) ROBERT CHARROUX

un pod care să lege cele două maluri. Ca să se mai evite bolile ce se transmiteau prin apa infectată, medicii, care începuseră să apară, le recomandau oamenilor să pună în ea piatră acră. Lucru care se şi întîmpla. Mai tîrziu, prin 1870, se foloseau, în fiecare casă, filtre făcute din piatră spongioasă. Spălate periodic, aceste filtre se dovedeau folositoare. Era un început. Se vor moderniza şi se vor menţine şi peste sute de ani, demonstrînd lipsa unei ape potabile corespunzătoare. Ca urmare a unei rapide dezvoltări a comerţului practicat de micii întreprinzători, după anii 1850 apar şi alte meserii fără calificări profesionale. Noii proprietari de dughene şi cîrciumi, care nici ei nu erau profesionişti, pentru că nu avuseseră unde să înveţe, angajau oameni în funcţie de nevoile ce se iveau. Astfel, au apărut chelneri, bucătari, cofetari, grataragii şi vînzători de bragă. Dar şi frizeri şi coafeze. Întrucît la începutul activităţii acestor angajaţi, care se întindea pe o durată de cîţiva ani, traiul de unul singur era foarte greu, se ajungea la concluzia că era mai bine să se însoare. Cu banii cîştigaţi pînă atunci, unii îşi cumpărau un loc de casă de 200-300 de metri pătraţi. În mahalalele Dealul Spirii şi Cotrocenilor, mai îndepărtate de centrul oraşului, se găseau destule astfel de terenuri, chiar mai ieftine. Cu trecerea timpului, s-a constatat că

proprietarii noilor terenuri cumpărate nu aveau în vedere necesitatea unei organizări a noilor uliţe în formare şi, ca urmare, acestea erau scurte, întortocheate şi ieşite dintr-o elementară sistematizare. Circulaţia căruţelor se realiza cu mari dificultăţi, îndeosebi cînd trebuiau să-şi aducă lemne pentru foc. Dar nu avea nimeni nimic de obiectat, mai ales că, între timp, oamenii îşi construiseră şi case, şi coteţe de care erau foarte mulţumiţi. Pentru a înţelege construirea unei asemenea case, făcută după priceperea proprietarului şi a rudelor sale, care şi ele erau analfabete, trebuie spus că era suficient să aibă o prispă, un hol mic şi două cămăruţe. Gospodarul îşi procura un fel de scînduri, la preţul cel mai mic cu putinţă, şi 20-30 de trunchiuri de copaci nu prea groase, dar suficient de rezistente pentru a susţine viitorii pereţi şi acoperişul. Se mai îngrijea ca să aibă cuie şi scoabe, apă în cîteva butoaie, lut şi paie. Apoi, într-o zi de vară, dis-de-dimineaţă, începea construcţia, ajutat de rudele cele mai apropiate. Toţi ştiau ce aveau de făcut. Mai participaseră şi la alte asemenea ridicări de case. Spre seară se apucau s-o tencuiască, folosind amestecul de pămînt, apă şi paie, frămîntat cu picioarele. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

şi tata, colonei în rezervă în Armata Română. M-am dus două zile la rînd, miercuri şi joi, şi l-am cunoscut pe acest medic basarabean, ca şi bunica mea. De la prima vedere, mi-am dat seama că este compatibil cu mine şi voi putea să-mi deschid sufletul şi să-i vorbesc deschis despre toate tulburările şi durerile mele. I-am vorbit de căderile mele psihice, de disperări, de izolări, de dureri sufleteşti şi fizice. Mi-a spus că în momentul de faţă, nu-mi recomandă nici un tratament medicamentos, că trebuie să constatăm împreună despre ce este vorba şi să fim foarte atenţi, să analizăm, să evaluăm corect, tot ce observăm şi să vedem cum putem combate. Mi-a cerut să-i scriu, să pun pe hîrtie unele consideraţii privind persoana mea. I-am spus că am Confesiunile înscrise în Jurnal şi pot să i le ofer. L-am îndrăgit din prima clipă pe acest om de excepţie. Îl simt foarte aproape de sufletul meu. Din clipa cînd ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat, ca şi cînd ne cunoşteam din totdeauna. Sînt sigură că pentru mine e o binecuvîntare dată de Dumnezeu că l-am întîlnit. De aceea, m-am dus din nou la doctorul Marinescu, ca să-i mulţumesc pentru recomandare. După ce am plecat de la aceşti distinşi şi minunaţi oameni, distrată şi fericită, călcînd pe un capac de canal, am căzut şi m-am accidentat destul de grav. Mă aranjasem cît m-am priceput de bine, să am curaj, să arăt grozav, să-i epatez şi să primesc ajutorul de care aveam nevoie. Bucurîndu-mă şi de o stare perfectă, de dorinţa de a comunica fără nici o frontieră, pînă la sinceritatea cea mai crudă. Îmi făcusem baie, părul lung negru îmi flutura pe spate, mă machiasem discret. Mă îmbrăcasem cu o rochiţă

roz, uşoară, de mătase, cambrată pe bust, cu poalele lungi, fluturînd. Mă simţeam excelent şi lumea pe stradă îmi zîmbea, tinerii îşi întorceau capul şi se împiedicau, dar eu am căzut în canal. Asta înseamnă că şi eu mă uitam, simţindu-mă admirată. Ce senzaţie fantastică, ce putere şi cît de deschis îţi face sufletul această stare, de a te simţi bine în pielea ta şi de a fi plăcută pentru cei pe lîngă care treci! Am fost ridicată de jos de mai mulţi bărbaţi, tineri şi maturi. Sîngele şiroia din mîini, din picioare, din barbă. Acei oameni, în grup, nu vroiau să mă lase singură, vroiau să mă însoţească la un spital, dar eu am refuzat. M-am spălat cu apă rece şi m-am dus la Biserica Eroilor, unde nu am mai simţit nici o durere. Vineri, ora 17.00 – Maslu şi Cateheză; Marţi, ora 17.00 – Cateheză; Sîmbătă, ora 7.00 – Utrenia, Liturghie şi Parastas; Duminică, ora 9.00- Liturghia. Mîine e ziua Elenei, verişoara mea. Mă voi duce la Rodi, cu ocazia asta să o felicit. Tot mîine e şi ziua Danei, fosta mea psiholoagă iubită. O să-i dau un telefon, dacă va vrea să-mi primească felicitarea. Aseară am sunat-o pe iubita Dorina să o felicit pentru Georgia şi George. Am făcut febră! Cheamă-mă, Mîntuitorule şi mă mîntuieşte! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

care există între stilurile arhitecturale ale pelasgilor constructori de ,,pietre sacre”, ale lui Viracocha, ale egiptenilor, ale mayaşilor, ale celţilor constructori de tumuli sau de piramide. Odinioară, spun tradiţiile din Insula Paştelui raportate de Thor Heyerdahl, un rege Viracocha numit Kon Tiki a emigrat din Peru în Insula Paştelui, împreună cu oameni cu urechi lungi şi păr roşcat numiţi orejones, care au fost constructorii marilor statui de pe această insulă. Aceşti emigranţi au adus aici cartoful, pe care băştinaşii acestui loc, exact la fel ca indienii din America, îl numesc kumara, şi totora sau trestia de apă dulce a lacului Titicaca. La Rapad’ti, în Polinezia, Thor Heyerdahl a putut nota prezenta a douăsprezece piramide-catedrale pe vîrfurile munţilor.

Cartea Brunei


RM

19

Vineri, 15 martie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (90) Revelațiile colonelului (5) Ramzi Yousef, omul-cheie de operaţiuni al şeicului, e acolo, undeva, în libertate. El ne cunoaşte tacticile. Ne ştie slăbiciunile. Ştie cum să dejoace măsurile de securitate. E totodată nepotul mînii drepte a lui Bin Laden, Khalid Sheik Mohammad. Acest grup nou din Afganistan s-a calificat în prima ligă a terorismului. Dacă nu facem un salt înainte în modul de desfăşurare a misiunilor de securitate, ei ne vor doborî. Gaura fumegîndă din parcarea WTC este un avertisment pentru toţi compatrioţii mei. Însă transcrierile pe care le citesc la One Police Plaza sînt adevărata lecţie care se desprinde din evenimentele de pe 26 februarie. E vremea să apăsam pe butonul panicii. În ziua în care plec acasă, stau în terminalul aeroportului JFK şi îmi deschid jurnalul. Îi adaug pe Yousef şi Yasin pe lista mea. Trebuie să îi găsim cu orice preţ înainte ca ei să poată derula un alt atac. În avion, în drum spre Washington mă gîndesc obsesiv la planurile de a ataca convoaiele noastre. Teroriştii ne-

Memoriile unui celebru criminalist român (57) Cazurile „Nădrag“ (6) Din toate aceste tatonări şi investigaţii, se putea emite opinia că aveam de-a face cu unul şi acelaşi autor, deşi modul de operare nu era asemănător. Ceea ce constituia trăsura de unire a cazurilor era iraţionalitatea lor, lipsa unui mobil. Sarcina întregului nostru colectiv devenise acum extrem de grea. În urma unor analize, a interpretării datelor medico-legale şi criminalistice, am elaborat ipoteza că autorul face parte din grupul muncitorilor care proveneau din aceeaşi comună cu ultimele două victime. De asemenea, s-a acordat atenţie şi versiunii că autorul putea fi un bolnav psihic, presupunere întărită de faptul că ultimele două victime nu aveau duşmani şi nici vicii ascunse. Revenind la primul omor, ne puneam, totuşi, întrebarea dacă asasinul ar fi putut fi unul şi acelaşi în toate cazurile. În această ipoteză, eram obligaţi să înlăturăm din cercul suspecţilor pe Marcu care, în cazul celei de-a doua crime şi în cazul tentativei, n-ar fi avut nici un motiv să recurgă la asemenea acte. Indiciile care ne îndreptaseră iniţial atenţia asupra lui (resturile de verdeţuri din conţinutul stomacal al victimei), depoziţiile privind plasa cu spanac etc. putuseră fi generate de declaraţiile false ale martorilor sau chiar ale soţiei victimei.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (9) Ascensiunea lui Saddam Hussein (3) La San Diego, o altă pistă a cercetărilor a permis arestarea unor britanici care lucrau pentru filialele unor societăţi engleze. Piesele capturate au produs perplexitate autorităţilor. De un an sau doi, circulau foarte multe rapoarte privind eforturile Bagdadului de a-şi pune la punct o armă nucleară. Depistarea pieselor „Krytrons“ avea să confirme neliniştea multor experţi: momentul în care Irakul ar fi deţinut bomba atomică nu este cumva mai aproape decît s-a crezut? Saddam Hussein a reacţionat, evocînd într-un discurs ,,forţele antiarabe care încearcă să stopeze Irakul în drumul său către progres“. Stăpînul de la Bagdad se afla într-o poziţie foarte delicată. În septembrie 1989, o teribilă explozie a distrus complexul militar de la El-Alekssandria, situat la sud de capitală, şi unde se fabricau arme chimice. În ciuda interdicţiilor totale impuse de autorităţi, mărturiile precum şi fotografiile luate de sateliţii-spion au dezvăluit amploarea dezastrului: au fost ucise mai mult de şapte sute de persoane şi alte cîteva sute au rămas handicapate pe viaţă. În februarie

Observînd observatorii (1)

au urmărit fără ca noi să ştim. Ne-au privit din fiecare unghi, atît pe poziţii fixe, cît şi în timp ce ne aflam în mişcare. Nu şi-au compromis niciodată acoperirea pentru poziţie sau pentru acţiune. Au fost fantome care s-au rotit în jurul nostru, studiindu-ne fiecare mişcare în timp ce noi ne vedeam de treburi fără să suspectăm ceva. Parcurg în minte fiecare scenariu de mai multe ori. Duba Fed Ex intră pe Park Avenue, apropiindu-se în viteză de convoiul nostru. Nici un agent din maşina Crown Vie din faţa convoiului nu s-ar fi aşteptat la asta. De fapt, în situaţia parcării convoiului la Waldorf, noi am fi cu toţii preocupaţi să îl scoatem pe Mubarak din limuzină şi să-1 ducem în holul hotelului. Duba scrîşneşte la oprire. Bang! Uşa din spate se deschide, iar echipa de comando îşi lansează atacul. Trăgînd cu automate AK, teroriştii aruncă grenade în vehiculele noastre lipsite de blindaj. Pentru noi ar fi fost ca Ultima Rezistenţă a lui Custer. Am fi în măsură să ne scoatem armele la timp din teacă? Gîndul la această întrebare îmi provoacă fiori. Nu cred că am fi avut nici măcar structura mentală necesară pentru a face faţă unui astfel de atac. Am fost prea concentraţi să oprim un posibil nebun să ajungă la ţinta noastră preţioasă şi să tragă, aşa cum a procedat John Hinckley cu preşedintele Reagan acum un deceniu. Planul teroriştilor ar fi reuşit. Of, Doamne, ar fi reuşit.

Stînd în biroul lui Clark Dittmer mai tîrziu în cursul acelei săptămîni, îi relatez în detaliu tot ceea ce am aflat din transcrierile colonelului. Cînd termin, îmi subliniez noile idei. Va fi nevoie de mulţi agenţi şi de multă instruire, însă trebuie să venim cu ceva nou. Din fericire, domnul Dittmer are una dintre cele mai deschise minţi din acest domeniu. – Bine, Fred, îmi spune el, ai dreptate. Pune-ţi în practică ideile şi hai să vedem ce se întîmplă. În zilele şi săptămînile care urmează, vom dezvolta un nou program de contrasupraveghere. Cînd supraveghem convoaiele diplomatice sau efectuăm sarcini de protecţie la diferite evenimente, agenţii de lîngă personalităţile politice au o conştiinţă situaţională imediată, care nu depăşeşte o rază de cincisprezece pînă la douăzeci de metri. Ne limităm operaţiunile doar la acel spaţiu, studiind ameninţările din preajmă în dauna oricărei alta. Acest lucru nu se va mai întîmpla. Ne vom păstra gărzile de corp acolo, în apropierea personalităţilor, însă grupul meu va supraveghea un perimetru mai larg. Vom lucra sub acoperire, ne vom infiltra în mulţime, ne vom mişca în perimetrul convoaielor, ţinînd sub observaţie pe oricine şi orice lucru care pare ieşit din comun. (va urma) FRED BURTON

Verificările ce s-au consumat într-un timp îndelungat au dus la eliminarea altor ipoteze, căpătînd tot mai multă greutate prezumţia că autorul făcea parte din categoria bolnavilor psihic. Literatura de specialitate ne-a fost de mare folos în elaborarea acestei ipoteze. Şi, din acel moment, ne-am orientat cu precădere spre identificarea indivizilor cu anumite comportări paradoxale, cu dereglări psihice dar care, în activitatea lor zilnică, manifestau discernămînt, depistarea lor ca bolnavi fiind foarte anevioasă. Deşi ştiam acum din ce categorie de oameni făcea parte asasinul, acţiunea ce urma să fie declanşată presupunea mari dificultăţi. Uneori, nici medicii nu-i pot depista pe psihopaţi în urma unui prim contact, a unui scurt dialog. Aceşti bolnavi, care pot intra într-o stare delirantă cînd reuşesc să se izoleze, în restul timpului au manifestări normale, vorbesc coerent, disimulează boala şi, drept urmare, reuşesc să rămînă nedemascaţi, spre deosebire de psihotici, care, datorită notei lor de degradare psihică, se fac cu uşurinţă cunoscuţi în orice împrejurare, prin comportamentul lor. – Cred că merită atenţie şi un alt element, a ţinut să remarce locotenentul-major Alexandru Diaconovicu. Pe lîngă faptul că ultimele victime erau amîndouă din aceeaşi comună şi că munceau în aceeaşi uzină cu prima victimă, adică cu Dan, toţi trei erau muncitori buni şi se bucurau de o bună reputaţie. – Da, nu poate fi vorba de simple coincidenţe, a întărit şi căpitanul Vasile Rednic. Trebuie să acordăm prioritate verificărilor în satele Fîrdea şi cele învecinate,

în continuare trebuie să ne axăm atenţia asupra bolnavilor – poate foarte reduşi la număr – care muncesc în uzină. În zilele ce au urmat, împreună cu colonelul Tăurescu şi căpitanul Constantin, m-am angrenat în trierea persoanelor depistate ca bolnave psihic. Printre cei pe care i-am menţinut în supraveghere, se afla şi Matei M., care muncea în uzină şi era din satul ultimelor două victime. Matei avea manifestări neobişnuite: după data cînd avusese loc prima crimă începuse să frecventeze biserica, chiar în afara zilelor de sărbătoare, şi să aprindă în mod excesiv lumînări, comportament pe care nu-l avusese niciodată pînă atunci. Din acest moment, Matei devenise mai important decît toţi ceilalţi suspecţi. Am hotărît ca cei doi ofiţeri din grupa de triere şi Emanoil Prodan să se ocupe, în exclusivitate, de verificarea lui. Am discutat cu Matei, lăsîndu-1 să înţeleagă că fiecare muncitor are obligaţia cetăţenească să sprijine acţiunea noastră pentru demascarea odiosului asasin. Nu după mult timp, el ne-a făcut mai multe sesizări, care s-au dovedit false. Urmărise ca, pe această cale, să ne deruteze, să ne îndrepte atenţia asupra altor persoane... Acest comportament, coroborat cu simptomele despre care ne vorbeau cetăţenii din mediul lui, ne-a format convingerea că bănuitul era un bolnav psihic, pe fondul unui delir mistic. Totodată, s-a obţinut informaţia că, aproximativ cu zece ani înainte, el declarase unui consătean că, dacă vreodată ar surprinde un infractor în ograda sa, l-ar lovi în cap. Matei indicase atunci şi locul: zona cerebelului. Or, tocmai în acea parte a corpului fusese aplicată lovitura de ciocan în cazul Petre P.! (va urma) DUMITRU CEACANICA

1990, un ziarist care colabora la săptămînalul londonez „Observer“ a încercat să facă unele cercetări privind această catastrofă. Se numea Farzad Bazoft, de origine iraniană, apatrid, dispunea de un paşaport al Regatului Unit al Marii Britanii. A fost arestat de Serviciile de Securitate irakiene, redutabilul Mukhabarat, condus de Sabawi, frate de tată a lui Saddam Hussein. A fost acuzat de spionaj în favoarea Israelului şi a făcut declaraţii publice la televiziune, luate, în mod evident, sub tortură. Condamnarea sa la moarte a suscitat o mare emoţie nu numai în Europa şi Statele Unite, dar şi în rîndul unor conducători arabi. Cîteva zile după pronunţarea sentinţei, ministrul iordanian al Afacerilor Externe, Marwan Al Qasim, s-a întîlnit la Tunis cu omologul său irakian, Tarik Aziz. Participau împreună la reuniunea şefilor diplomaţiei arabe. Profitînd de un moment de singurătate, Qasim i-a spus lui Aziz: ,,Ar fi o mare greşeală a guvernului tău să-1 lichideze pe Bazoft. Presa va exploata această afacere iar imaginea Irakului în Vest va deveni foarte proastă“. Al Qasim a fost surprins de violenţa reacţiei lui Tarik Aziz, pe care îl cunoştea totuşi de mai mulţi ani. Ministrul irakian i-a răspuns pe un ton mînios şi tranşant: ,,Trebuie să-1 executăm. Dacă nu o facem, mîine Irakul va fi invadat de o mie de spioni“. Farzad Bazoft a fost spînzurat la 15 martie, iar amploarea gesturilor de dezaprobare l-a deranjat pe Saddam Hussein. Nu putea înţelege criticile formulate de

către ţările occidentale care, pînă acum, se arătaseră foarte tolerante faţă de el. Afacerea Bazoft, depistarea pieselor la Aeroportul Heathrow şi schimbarea de atitudine americană au sfîrşit prin a-l convinge că era vorba de o veritabilă campanie internaţională împotriva ţării sale. Fiind un om cu instincte primare şi inteligent, dar şi orgolios şi megaloman, va începe să creadă, de acum înainte, că Irakul este o citadelă asediată, capabilă să dispreţuiască lumea care l-a făcut atît de puternic.

Stăpînul de la Bagdad începe să amenințe (1) La 2 aprilie, Saddam Hussein a pronunţat în faţa cadrelor armatei un discurs care a fost retransmis integral la radio. Îmbrăcat în kaki, cu capul descoperit, arborînd însemnele de general, a vorbit mai bine de o oră, iar unele din frazele pronunţate au umplut de stupoare întreaga lume. Evocînd rezultatele obţinute de cercetătorii irakieni care tocmai puseseră la punct o armă chimică, a adăugat: „Pentru Dumnezeu, dacă Israelul va întreprinde ceva împotriva Irakului, vom proceda astfel încît vom trece prin foc jumătate din această ţară... Pe cei ce ne ameninţă cu arma nucleară, îi vom extermina cu arma chimică“. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT


20

Vineri, 15 martie 2019

RM

Vorba lui tata Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (23) LUNA FEBRUARIE l9 februarie Mîngîierea noastră ,,Nu plînge!” (Luca 7, l3) Nu plînge, sărmană mamă! Îți îngropi singurul fiu, ultima mîngîiere a vieţii tale însingurate – și atunci cine, văzînd cît de mare îți este jalea, poate să spună: ,,Nu plînge”? Însă Cel care îţi vorbește este Cel ce-ți va șterge lacrimile și le va preface în bucurie. Iată, El se apropie de patul morții, pe care odihnește comoara ta, Se atinge de ea, spune un cuvînt, și fiul tău se ridică – viu. Ce mîngîiere ți-a dat Christos! Da, numai El putea spune: ,,Nu plînge!” – El, Care avea stăpînirea de a opri acest plîns amar pentru totdeauna. Şi oamenii spun: ,,Nu plînge!” adeseori fără să pătrundă în durerea celuilalt şi jignindu-l astfel pe cel suferind. Pentru un suflet ce pătimeşte, o asemenea mîngîiere neputincioasă, superficială, este uneori dureroasă. Nu-i condamna pe oa­meni pentru lipsa lor de înţelegere şi pentru neputinţa lor, ci tinde, făcînd abstracţie de oameni, către Mîngîietorul Atot­puternic, luînd aminte dacă nu cumva îţi spune şi ţie:,, Nu plînge!”. Nu te va mîngîia un om şi nici măcar un înger, ci însuşi Domnul Dumnezeul tău te va mîngîia. El, în adîncul milei Sale, îţi spune din adîncul iubirii Sale: ,,Nu plînge!”. Nu plînge, fiindcă El e Mîngîietorul tău, fiindcă El te cunoaşte şi te iubeşte, fiindcă El îţi va înapoia cele după care plîngi şi te va învăţa să le aştepţi cu răbdare. Ai încredere în El, ai încredere în mărturia Apostolului Pavel, care arată că ,,mîngîierea noastră prisoseşte prin Christos” (II Corinteni l, 5). Dacă vei crede asta, vei ridica fruntea, vei înceta săţi mai plîngi de milă, şi de suferinţa ta îţi vei aminti doar ca să mîngîi pe cei care se află în tot necazul cu mîngîierea cu care tu însuţi eşti mîngîiat de Dumnezeu (v. II Corinteni l, 4).

20 februarie De ce ne tînguim? ,,Ce faci aici, Ilie?” (III Regi l9, 9) În clipa aceea Ilie se ascundea în peşteră. După marea nevoinţă de pe Muntele Cîrmei, obosise; duhul lui fusese cuprins de o descurajare vremelnică şi chiar îşi ceruse moartea, însă Domnul l-a ridicat, l-a îmbărbătat, l-a întărit cu hrană şi l-a trimis pe Muntele Horeb, către care a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ajungînd în vîrf, s-a ascuns într-o peşteră, și acolo a auzit glas din cer, care a întrebat: ,,Ce faci aici, Ilie?”.

Cu picioarele pe pămînt (27) Nimic nu ne aparține - Părinte, în lume banii, avuția sînt cele care îi fac pe alții să te respecte. Am văzut că unii oameni cu mulți bani, fac donații în Sfîntul Munte. Capătă aceștia vreun respect suplimentar? Sînt mai bine văzuți? Se bucură de privilegii? - În primul rînd, ar trebui să înțelegi că nimic nu ne aparține, toată lumea fiind a lui Dumnezeu, inclusiv averile bogaților. Faptul că sîntem administratorii unei averi, nu ne transformă în proprietari, cum sîntem tentați să credem. Cine ajută Sfîntul Munte, în fapt face milostenie, își rupe de la el, nu are ce să-I dea lui Dumnezeu care le are pe toate. Cîștigarea respectului nu se obține prin banii în sine, ci prin actul de milostenie. Aici nu urmărim donația ca expresie a bunăstării, ci ca pe o manifestare a milosteniei. Vedem cum sufletul omului prinde aripi și se apropie de Cer.

Imn pentru via

Te laud și Te slăvesc, Doamne, deși Tu nu ai trebuință de lauda mea... Eu, da! Simt că lăudîndu-Te, îți mulțumesc că exiști... Lauda mea pentru Tine este ca scîncetul unui copil în mîinile suave ale mamei sale... Astfel, îți simt mîngâierea ca pe un șoșot al fulgilor de nea, ce se strecoară discret și lin în mijlocul unei păduri dese de brad... Tu, Doamne, m-ai făcut din nimic, trecîndumă magnific din nonexistență în veșnicie! Mi-ai dat cinstea de a Te admira prin fereastra pe care mi-ai deschis-o aici, într-un colț de univers, de unde întrevăd, cu respirația-mi tăiată de uimire, splendida-Ți creație... Viața... Plămada zidirii Tale este lumina. Lumină făcută din iubire, iubire făcută din lumină... Grație Ție, Cosmosul a învățat să rostească verbul ,,a fi”... Cu Tine totul are sens și consens... Eu știu că sunt, pentru că Tu Ești... Îți mulțumesc că Ești! Preot Emil Nedelea Cărămizaru

Ilie se plînge Domnului de dezamăgirea, singu­ rătatea şi mîhnirea sa. S-a ostenit, s-a străduit din toată inima pentru slava lui Dumnezeu, fără să-şi cruţe puterile, şi ce s-a ales din asta? Este prigonit, a rămas singur şi vede doar jertfelnicele lui Dumnezeu nimicite, ură faţă de prorocii Lui şi apostazia poporului. Cum îl mîngîie Domnul? Chemîndu-l la o nouă slujire şi ascultare. În loc să te tînguieşti, la treabă. Întoarce-ţi privirea de la tine însuţi, de la păruta nereușită şi de la necredinţa oamenilor. Priveşte mai sus, către Cel care a primit şi a curăţit osteneala ta sinceră şi Care te îmbărbătează dîndu-ţi noi sarcini şi arătîndu-ţi ceea ce au făcut din tine norii descurajării: „Tu te crezi singur, dar ia aminte. Eu încă am şapte mii de suflete credincioase în Israel, care nu s-au închinat idolilor; le cunosc, le preţuiesc şi vreau să le cunoști și tu“. Ilie a mers la slujirea care-i fusese arătată. Un vîrtej ceresc avea să-l ducă la Dumnezeu în curînd, dar nu înainte ca el să fi dus la capăt, cu rîvnă şi cu vigoare, lucrarea care-i fusese încredinţată. Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi piardă vremea cu tînguiri, ci l-a trimis să slujească. Dar tu ce faci aici? Te-ai descurajat, poate că te plîngi, te uiți în jurul tău sau în tine însuţi, te plîngi de împrejurări şi nu îți ridici privirea spre Domnul, la Care toţi paşii tăi sînt număraţi. El vrea şi poate să întoarcă spre folosul tău şi spre slava Sa pînă și cea mai grea şi disperată situaţie, şi îţi spune și ție: „Ridică-te şi mergi!” (va urma) Oricum, după cum ai văzut, milostenia nu se cheltuie pentru bunul trai al călugărilor, care trăiesc la limita existenței ființei umane, ci tot pentru pelerini și pentru întreținerea mînăstirilor vechi de sute de ani. Sper să renunți la ideile preconcepute.

Oamenii lui Dumnezeu Părinte, cum recunoști oamenii lui Dumnezeu? Oamenii lui Dumnezeu sînt recunoscuți în duh atît de oameni, cît și de animale. De-a lungul timpului, s-au povestit istorii cu creștini dați la animale, condamnați la moarte pentru credința în Christos, dar nu au fost atinși de către acestea, culminînd în final cu tăierea capului. Alți pustnici conviețuiesc cu animalele sălbatice, ca și cum acestea ar fi animale domestice, de companie. Li se supun necondiționat și pentru totdeauna. Oamenii lui Dumnezeu nu au nevoie de multă vorbă fiind recunoscuți imediat, pe cînd alții, deși vorbesc mult, sînt trecuți repede cu vederea. (va urma) IONUȚ RITEȘ

Pe-acest pămînt ce era sfînt, Chiar de la Eva şi Adam a tras un gros și mare ram cu crengi cu spini de car-te temi De oameni buni ori oameni răi Și Totoieni Ori mai reduși ori învățați Ori socialiști ori îngrășați Ca pe o mare de coral Au partizani din liberal Au pîn’ și doctor comunal N-au dispensar Dușmani, prieteni buni Veri, frați, cumnați și socri Și nurori, comercianți Ori diletanți, copii din flori adeseori Sau debutanți Butuci, vreascuri și buruieni Şi Totoieni Foarte amabili ori distanți Căsătoriți ori doar amanți Și divorțați ori decedați Pămînt străvechi cu oameni noi Şi din Totoi. Luxoși ori puțin demodați Desculți sau bine încălțați Bețivi ori oameni abstinenți Și premianți și repetenți Copii din flori sau avortați Sînt uneori. Sînt ingineri mulți Și patroni mari și mijlocii Și vii sînt multe şi uscate Sînt unii care dau din coate Sînt preoţi şi sînt mulți mireni și șmecherași și cîțiva fraieri Și Totoieni. Or fi destui nevinovați Dar sînt și hoți si desfrînați mișei și chiar destui vicleni Căci vicenia-i de cînd plugul Deci Totoieni. Și militari și avocați Oameni cinstiți și condamnați Păduri cu mușchi și cu licheni Şi Totoieni. Şi vite multe-s în Totoi Și oi, și cai, chiar un măgar Satu-are bar și înc-un bar Tehnician veterinar Mureș și prund cu bălegar Şi-al treilea bar. Sînt pricopsiți și amărîți Ce-i vezi pe uliți zgribuliți Ba pe la colț cîte-un țigan Ce n-are-n buzunar un ban Îl dau la bar de-aceea n-au Și pîn’ la urmă barul e, Tot Totoian. Scriind acestea ca la carte Am versurile perimate Dar mă scuzaţi c-am scris în van Că-s Totoian. *Totoi - sat lîngă Alba Iulia

Cpt (r). dr. Pavel Moldovan

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici

Căsătoria nesfinţită este lipsită de apărare. Fără acoperămîntul haric al lui Dumnezeu, căminul domestic este vulnerabil şi în faţa înrîuririlor dăunătoare din afară, şi în faţa degradării lăuntrice. Inimile soţilor care nu sînt păziţi de har sînt atacate de insuflările diavoleşti: gelozia bolnavă, iritarea, mînia, deprimarea, plictiseala - sentimente care distrug dragostea. Nevoinţa cinstitei cununii - aceea de a duce dragostea reciprocă, din tinereţe şi pînă la sfîrşitul vieţii, în curăţie şi în frumuseţe care sporeşte tot mai mult - este posibilă doar în sînul atotputernicei dragoste a lui Dumnezeu. (Mitropoli­tul Vladimir al Asiei Centrale)


RM

21

Vineri, 15 martie 2019

S , ase,

SUA va lansa primul portavion spațial

Ca urmare a deciziei președintelui Donald Trump de a crea o nouă formație militară, respectiv Forța Spațială, se pare că lucrurile evoluează mult mai repede decît se preconiza. Iată că în următoarele două săptămâni SUA va lansa un prim portavion spațial, o adevărată fortăreață spațială, avînd ca obiectiv consolidarea armatei SUA în spațiul cosmic. Portavionul spațial, primul din această clasă, se va numi Alan Shepard și va avea ca principală misiune protejarea sateliților militari și civili ai țărilor membre NATO, precum și bombardarea țintelor terestre din țările care nu se supun încă lumii libere și pașnice din Occident. ,,Avioanele care vor decola de pe portavion, și ele spațiale, vor avea libertate totală de manevră și au ordin să doboare tot ce mișcă în spațiu, inclusiv OZN-urile care apar în filmele Ziua Indepedenței, Hangar 18 și ET”, a declarat șeful Forței Spațiale, al cărui nume nu a fost încă dezvăluit din motive temeinice de securitate spațială. Acesta a mai adăugat că următorul obiectiv pe care Forțele Spațiale americane îl au constă în crearea unei baze militare cu caracter permanent pe Lună, bază care va deține rachete aeriene defensive, cu rol de descurajare a unor potențiale atacuri balistice dintre Marte și Venus. ,,Rusia și China nu au reacționat încă la declarațiile americanilor“. În general, Trump nu este printre cei mai credibili președinți americani, așa că nimeni nu îl ia în serios la Moscova și la Beijing. A declarat de atît de multe ori că își retrage armata din Siria și de prin alte țări

P I Mo c c h io !

S mai i rdem!

urma anunțului lui Sebastian Ghiță, și cunoscutul Nuțu Cămătaru și-a anunțat intenția de a candida la alegerile europarlamentare pe listele PRU.

și a revenit asupra deciziei, încît noi nu prea îl mai luăm în serios”, a declarat un diplomat chinez care a dorit să își păstreze anonimatul.

Trump: ,,Taxa de protecție va crește”

László Tőkés: ,,Sînt un mare patriot român!” Cel care a stat la baza declanșării Revoluției din 1989, László Tőkés, în prezent europarlamentar din partea Ungariei, a declarat că se simte și chiar este un mare patriot român și că intenționează să candideze pe listele Partidului România Unită – PRU, pentru europarlamentare. Motivul care a stat la baza luării acestei decizii se pare că este declarația lui Sebastian Ghiță conform căreia el este un român adevărat, un patriot și purtător al valorilor naționaliste din România. ,,Dacă un om care a furat atît de mult din România, care acum locuiește în Serbia, urmărit penal și dușman declarat al Direcției Naționale Anticorupție, s-a autoproclamat ca fiind un mare patriot, și eu pot spune la fel, mai ales că și eu am erodat imaginea României în exterior atît cît am putut și am denigrat națiunea română ori de cîte ori am avut ocazia”, a declarat europarlamentarul László Tőkés, precizînd că ,,nu doar că simt românește, dar am ajuns să și gîndesc în întregime românește”. Din fericire se pare că lista patrioților adevărați va fi ceva mai lungă decît credeau cei din PRU, întrucît, în

Președintele american Donald Trump a decis ca trupele americane din străinătate să fie susținute financiar de către țările gazdă, costuri la care să se adauge un comison de 50%. ,,Aliații noștri din toată lumea trebuie să înțeleagă că noi avem costuri mari cu întreținerea Armatei, la care se adaugă și sumele pe care le alocăm mediatizării și demonizării Rusiei”, a declarat președintele american. ,,Nu trebuie să uitați, voi cei care sînteți apărați, că Rusia vă poate ataca în mod convențional și nuclear în orice moment, că armatele lor s-au apropiat periculos de mult de toate bazele americane existente în lume, baze care, este adevărat, dar cu totul întîmplător, sînt în majoritate în apropierea granițelor Rusiei”, a precizat Donald Trump. ,,Aceste costuri, pe care le putem numi ca fiind taxe de protecție împotriva războiului cu Rusia, au crescut și din cauza faptului că jurnaliștii care distribuie asidiuu în spațiul public știrea conform căreia Rusia atacă și va distruge astfel lumea, au cerut majorări de salarii, mai ales că au ajuns și în pană de idei. Faptul că, de atîția ani, Rusia nu atacă România și Polonia, ne-a pus serios pe gînduri și ne întrebăm cum să facem ca, totuși, acest lucru să se întîmple măcar la un nivel demonstrativ, de imagine”, a mai adăugat președintele Donald Trump. D.A.


22

Vineri, 15 martie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

România e tranşată ca la măcelărie (2) (urmare din pag. 1) * Domnul Corneliu Vadim Tudor: O eter­ nitate? Ai vorbit ca Goethe, ca Shakespeare... * Domnul Alexandru Athanasiu: Singura pro­ blemă este că atunci cînd doriţi să dialogaţi cu sala, întrebările se pun prin preşedintele de şedinţă. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: Dar noi nu sîntem la un tribunal, domnule preşedinte. (Rîsete, discuţii.) * Domnul Alexandru Atha­ nasiu: Nu. Sîntem într-o şedinţă organizată după proiectul tribunalului. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: De asemenea, mă refer la Băile Herculane. Acolo alţi parlamentari ai PSD-ului au înhăţat un patrimoniu colosal. Mă mai refer la Staţiunea viticolă OSTROVIT, din judeţul Constanţa. Printr-o femeie, printr-o interpusă, doi parlamentari cunoscuţi ai PDS-ului au pus mîna pe o avere imensă. Numai prin vînzarea celor 1.200 de vagoane de vin de OSTROV existente acolo ei şi-au scos de cîteva zeci de ori preţul pe care îl dăduseră. Iată şi „suveica” de la RAFO Oneşti. Credeţi că eu nu ştiu toate astea? Le ştiu. Facem Moratoriu, dar după ce se reglementează toate litigiile şi după ce dau înapoi cei ce au furat. Toţi au furat! Aşa e, Radu Vasile? Îmi daţi voie să-l întreb pe domnul Radu Vasile? (Rîsete, discuţii.) A fost premier... Văd că rîzi pe sub mustaţă… La ora la care vă vorbesc, Viorel Hrebenciuc face nişte presiuni, dă telefoane la conducerea PETROM-ului, să o silească să livreze, în continuare, petrol gratis la rafinăria de buzunar Dărmăneşti, care procesează ţiţeiul, se fac combustibilii necesari, se dau la RAFO Oneşti, RAFO Oneşti vinde combustibilii şi scoate banii cu care se plătesc activele, bani cu care zic ei că au cumpărat RAFO Oneşti. În realitate, ei nu au dat nici un leu! Este vorba de o firmă SERVICOS LTD., care este o căsuţă poştală din Portugalia. Îi merge mintea lui Viorel Hrebenciuc. Dar nici noi nu sîntem veniţi cu pluta. Sîntem veniţi cu Plutarh! (Rîsete, discuţii.) Mergem mai departe. În urmă cu cîteva luni, domnul Ion Iliescu a fost din nou în vizită în SUA, a 20-a oară, a 30-a oară, nu ştiu, pentru că eu nu am fost în viaţa mea în America. Domnia-sa merge, e bine că merge, îi doresc multă sănătate, iar dacă ar lua mai puţini trepăduşi, gen Corina Creţu şi tot felul de băgători de seamă, i-aş fi mult mai recunoscător. Toată lumea a văzut-o pe un post de Televiziune pe Wall Street cum se zbînţuia, mînca mititei, dansa... Ţara nu plăteşte milioane de dolari ca să se rupă-n figuri Corina Creţu în centrul New York-ului. (Rîsete, discuţii.) Deci, domnul Ion Iliescu a primit nişte recomandări - pentru că la nivelul domniei-sale de şef de stat porunci nu i se pot da, cel puţin nu în faza asta - de la oficialii SUA, pentru a fi eliberaţi din funcţie 4 miniştri corupţi. Ce vă spun acum face parte dintr-un document care mi-a parvenit pe o filieră verificată. Cei 4 miniştri foarte corupţi, în accepţiunea oficialităţilor americane, care ne studiază cu lupa, sînt: Miron Mitrea, Ovidiu Muşetescu, Şerban Mihăilescu şi distinsa noastră colegă, mereu absentă, Rodica Stănoiu. Și-a mai rupt ceva? (Rîsete, discuții.) Vreun picior, vreo mînă? Domnul Iliescu a venit în țară, a vorbit cu cine trebuia să vorbească, dar domnul Adrian Năstase nu a acceptat. Așa s-a declanșat blocajul relațiilor noastre cu FMI. Blocajul de aici a plecat, pentru că șeful guvernului nu a acceptat să se dispenseze de acești miniștri. Eu mă mir

că pe această listă nu figura și domnul ministru Ioan Mircea Pașcu. De ce? Domnul Ioan Mircea Pașcu, pe lîngă foarte multe ilegalități și abuzuri pe care le săvîrșește, a dat de curînd suma de 92 de miliarde de lei din bugetul M.Ap.N, aproape 3 milioane de dolari, unei firme din Negrești Oaș, care aparține, nu știu dacă direct, poate prin intermediari, prefectului județului Satu-Mare, domnul Gheorghe Ciocan. De ce? Să fie făcute niște corturi, ca să fie amplasate în Portul Liber Constanța pentru trupele americane și pentru o parte din armamentul dislocat din Kosovo. Corturile s-au ridicat, în parte, așa e, domnule senator Cîrciumaru? Dar nu e cam mare suma asta de 3 milioane de dolari? Cu banii aceștia se puteau construi niște hangare, niște utilități adevărate, se puteau face chiar cîteva vile pentru înaltele oficialități americane, pe care vrem să le primim în condiții civilizate. Domnul Ioan Mircea Pașcu face cam multe greșeli. Ia avionul militar periodic și se deplasează ba la Oradea, unde ține el niște cursuri, ba la Satu-Mare, ba la Baia-Mare. Nu eu, ci parlamentarii dvs. din PSD au spus că prefectul de Maramureș, Liviu Bichiș, și prefectul de SatuMare, Gheorghe Ciocan, i-au construit o vilă la București domnului Ioan Mircea Pașcu. Și tot un serviciu i-a făcut și un colonel chirurg, Timaru, de la Spitalul Militar. Numai pentru că l-a operat de vezică pe domnul ministru Ioan Mircea Pașcu, după două luni el a devenit general. Așa se cumpără stelele de general în România? Păi, atunci Moș Teacă, iertați-mă, era mareșal față de asemenea aventurieri! Mi-a sunat ceasul? (Rîsete, discuții) * Domnul Alexandru Athanasiu: Nu. A expirat timpul. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: Am să formulez o concluzie, stimate domnule președinte de ședință și membru în Consiliul de Administrație al Clubului de Fotbal Steaua București. (Rîsete, discuții.) Poate te vedem că intri o dată, în minutul 90, în poarta echipei Steaua. Domnul Ioan Mircea Pașcu propune Legea dreptului la replică, o lege care i-a scandalizat pe ziariști. Dar mult mai bine i-ar sta ca autor al Legii dreptului la șpagă! M-am ocupat mai mult de acest caz, stimați colegi, fiindcă intră în zona de contact a NATO. Îi furăm pe față pe cei de la NATO, fiindcă raportăm că alocăm sute de miliarde de lei și zeci de milioane de dolari, ca să aderăm la NATO, și uite ce facem: banii aceștia se duc în buzunarele numitului Ciocan. Trebuie să luăm exemplu de la Coreea de Sud, stimați prieteni, unde periodic intră la închisoare președinți de republică, și nimeni nu mai protestează. Zilele trecute a fost închis chiar fiul președintelui în exercițiu al Coreei de Sud. Fac apel, de asemenea, la ambasadorul SUA la București, domnul Michael Guest, care, de trei luni de zile, nu mai zice nimic pe tema luptei anticorupție. Oare de ce? De cînd l-au întrebat cîteva publicații, inclusiv ,,Bursa”, inclusiv ,,România Mare”, de ce nu ia nici o atitudine față de frauda fiscală în care este implicat un diplomat, coleg al domniei-sale – Ronald Lauder se cheamă – care este patronul din umbră al postului PRO TV. Acolo e o evaziune fiscală de 1.800 de miliarde de lei și, deodată, domnul Michael Guest tace ca peștele-n conservă. Nu-i mai convine. Deci, lupta anticorupție a domniei-sale era așa, un fel de moft, un fel de praf în ochii românilor. Jaful s-a generalizat în țara asta, dragă Adrian Păunescu. Nu avem ce Moratoriu să facem. Moratoriu poate fi în privința alegerilor anticipate: dați-vă demisia, cu toții, să venim noi la Putere! (Rîsete, aplauze.) Sfîrșit

Lupta de clas

Motto: „În socialism, erai luat de pe stradă şi băgat în fabrică. În capitalism, eşti luat din fabrică şi aruncat în stradă“. (C. V. T.) Mi-e dor de eroica Luptă de Clasă Eram aşa tineri, trăiau toţi cei dragi Plutea peste lume o boare frumoasă Întîiul de Mai avea flamuri de fragi. Ce marşuri splendide! Şi ce defilare! Treceau, rînduri, rînduri, alaiuri de fraţi În Evul cel Nou hoţii n-aveau scăpare Erau puşi pe fugă şi stigmatizaţi. Era şcoala gratis şi ieftină cartea La radio coruri de vis ascultam Eram toţi egali, nu-şi făcea nimeni partea Zideam din ruine o ţară. Trăiam. Fireşte că lumea avea şi necazuri Şi jugul străin era crud şi brutal Istoria însă venea în talazuri Iar zgura lui Stalin s-a scurs la canal. Eu n-aş fi ajuns niciodată la şcoală De nu exista un regim proletar Treziţi, brusc, la viaţă, din foame şi boală Primeau fiii muncii un Abecedar. Ce carte-minune! Ce Sfîntă Scriptură! Lucea precum Steaua în nopţi de colind! Visez, şi acuma, o ie, o mură Un coş plin de struguri, un ţest aburind. Din sute de sate şi de mahalale Ieşeau la lumină copii năzdrăvani Fierbeau, zi de zi, energii colosale Iar opera asta rezistă prin ani. Ah, vremuri senine şi pline de viaţă! Ce stare de spirit pe toţi ne-a unit! Icoana aceea se pierde în ceaţă O lume întreagă, pe rînd, a murit. Acum, moare Şcoala o dată cu Ţara Se bat impostorii cu pumnul în piept Torente mai repezi decît Niagara Le fac la români deviaţii de sept. Acum, societatea e-o junglă de fiţe Uzină a morţii e orice spital Justiţia? Plină de porci şi pipiţe Te face din om serios - criminal. E haos total, n-avem nici o busolă Războiul, de fapt, este mult mai cinstit Fragmente de ţară s-au scos la tombolă Stăpînii străini ştiu doar una: profit! Sculaţi, oropsiţi! Hai la lupta cea mare! Dar nu pe ciolan, ci pe drepturi şi legi! Mafia băgaţi-o, rapid, la-nchisoare Altminteri muriţi precum cîinii pribegi. E ultima noapte de dragoste, iată, Şi noaptea dintîi ce miroase-a război. Luaţi, azi, înapoi România furată Şi daţi cu baltagul în cap la strigoi! CORNELIU VADIM TUDOR 24 martie 2014


RM

23

Vineri, 15 martie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (12)

32) LASCĂR L. CATARGIU. Nu e cunoscutul om politic conservator, cel care, ca prim-ministru, l-a condus la groapă, în iunie 1889, pe o ploaie măruntă de vară, pe Eminescu. Politician care a rămas în memoria colectivă prin duioasa, dar categorica inflexiune moldovenească, adresată Regelui Carol I, atunci cînd s-a pus problema căsătoriei morganatice a prinţului moştenitor Ferdinand cu tînăra şi frumoasa poetă Elena Văcărescu (fiica lui Ioan Văcărescu, fost ministru al României la Bruxelles şi Paris, dar şi soră a lui Claymoor): „Majestate, aiasta nu se poate!”. Şi aşa a rămas, cum a vrut boierul de neam! Nu avea cum să fie semnătura lui, întrucît Lascăr Catargiu murise în ultimul an al veacului XIX, 1899, la vîrsta de 76 de ani. Iscălitura, plină de splendoarea trufaşă a numelui intrat în legendă (atestat documentar, pentru prima oară, în anul 1616, datorită Bănesei Maria Katargioaica, fata lui Radu Buzescu, căpitanul lui Mihai Viteazul, dar se crede că originea familiei e tătărească) – aparţine fiului său, făcut cu Elena Ghica: „Lascăr L. Catargiu. Bucuresci 18 Decembre 1914”. 33) ALEXANDRU CRĂINICEANU. E fiul generalului Grigore Crăiniceanu, dar şi nepotul de noră al generalului Constantin Prezan. Aşa se explică ascensiunea rapidă a lui, într-o funcţie pe care şi-o trece şi în semnătură, cu mîndrie, fără a considera necesar să-i mai acorde amărîtului din faţa lui şi favorul altor cuvinte: „18 dec. 1914. Locot. Crăiniceanu. Aghiotantul preşedintelui Consiliului de Miniştri şi M. de resboiu”. Prin asta se înţelege că Ionel I. C. Brătianu era şi ministru de război, conform obiceiului francez ca premierul să deţină, simultan, şi portofoliul pe care se punea, la un moment dat, cel mai mare accent. (În timpul războiului, portofoliul a mai fost deţinut şi de alţii, printre care şi fratele său mai tînăr, Vintilă, cel botezat de C. A. Rosetti, care avea şi el un fecior cu acelaşi nume.) În 1917, cel care devenise, între timp, tot pe bază de relaţii înalte, locotenent-colonel, numitul Crăiniceanu, a dezertat la inamic. Era comandantul Regimentului 25 Infanterie. Partizan al colonelului Al. Sturdza (acesta era şeful Grupului Vrancea, sub comanda generalului Al. Averescu), care l-a şi convins să „defecteze”. A fost capturat în ziua de 10 februarie 1917, în sectorul Diviziei a 8-a, pe cînd se înapoia din liniile nemţilor, unde se întîlnise cu Sturdza, primind de la acesta manifeste care îi îndemnau şi pe alţii să treacă la inamic. Avînd în vedere rudele lui simandicoase şi gîndindu-se la ecoul scandalului, juraţii Curţii Marţiale nu l-au condamnat la moarte, ci la muncă silnică pe viaţă. Dar comandantul Armatei a IV-a, generalul Prezan, a dispus casarea sentinţei şi l-a trimis din nou în faţa Curţii Marţiale pe nepotul său, semnînd cu mîna lui sentinţa capitală. A fost împuşcat în Vinerea Paştelui (1917), de un pluton format din soldaţii propriului regiment. Cîţi colonei, generali, miniştri, prim-miniştri şi chiar preşedinţi din epoca modernă a României ar intra sub incidenţa Legii Marţiale, dacă s-ar mai respecta criteriile de patriotism şi cavalerism ale generaţiei care a făurit Unirea? De reţinut că Al. Sturdza, care era capul răutăţilor, a scăpat cu viaţă şi s-a stabilit în Capitala ocupată de nemţi unde, alături de Lupu Kostake – după cum scrie I. G. Duca – „au început să lucreze împreună la pregătirea regimentelor române ce alături de Puterile Centrale trebuiau să lupte împotriva fraţilor lor din Moldova, împotriva Regelui, Drapelului şi Armatei legale a României. Criminală încercare, pe care bunul-simţ firesc al Poporului Român a respins-o cu un indignat dispreţ”. După război, colonelul Sturdza s-a refugiat în Germania. Nu-mi pot reţine o întrebare: de ce Sturdza şi Crăiniceanu au fost condamnaţi la moarte (unul fiind chiar executat), iar un alt dezertor de pe front, prinţul Carol, n-a păţit nimic, ba chiar, după 12 ani de viaţă scandaloasă, a ajuns… rege?! 34) GHEORGHE CORBESCU. Publicist şi om politic. Îl mai chema şi Matei. Născut la Bucureşti, în 1876. Îşi ia doctoratul în drept la Paris. În perioada

1905-1907 e magistrat. În 1907, Ionel I. C. Brătianu, pe cînd era ministru de Interne, şi-l face şef de cabinet. Nu cred că a fost un „îngeraş” în operaţiunile de reprimare brutală a răscoalelor ţărăneşti, pe la el trecînd multe documente şi hotărîri. Între 1908 şi 1910 e prefectul judeţului Fălciu. În 1914–1916 e prefect al Poliţiei Capitalei. La sfîrşitul anului 1916, primul-ministru îl

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (56) numeşte director general al Poştelor, după care, în refugiu, el devine prefect al judeţului Iaşi. În 1918 e desemnat de acelaşi şef etern al său, Ionel I. C. Brătianu (cînd îţi pune mîna în cap un om important, ce noroc!), în funcţia de înalt comisar al Guvernului pe lîngă armatele aliate. După război e deputat de Bucureşti (1919–1920), primar al Capitalei (1922–1923) şi deputat de Ilfov. Ca ziarist, a lucrat mai mult la „L’Indépendence Roumaine”, unde a fost director între 1912 şi 1913 şi, respectiv, 1919 şi 1922. Moare după 1940 – anul enciclopediei de unde am cules informaţiile, dată la care era încă în viaţă. În Condica de Drum, foarte ocupatul personaj nu găseşte de cuviinţă decît să semneze şi să pună funcţia şi data: „Corbescu, Şeful Poliţiei. 19 Dec. 914”. După cum se vede, la acea oră Poliţia nu-l mai aresta pe Vasile Popa... 35) GEORGE COŞBUC. Jocul trist al hazardului a făcut ca, pe aceeaşi pagină unde se află semnătura unui fiu pe care tatăl său avea să-l piardă, să se găsească şi semnătura unui tată care avea să-şi piardă fiul. Poetul a trăit, după numai 2 ani, în august 1916, o tragedie cumplită: unicul său copil s-a sfărîmat cu automobilul, pe o serpentină la Tismana, în drum spre Turnu-Severin. Îndoliatul părinte n-a supravieţuit mult, stingîndu-se din viaţă după alţi 2 ani, 1918 – îngroşînd şi el rîndurile acelor români de frunte care n-au mai apucat să celebreze Unirea. La 15 mai 1918, Sextil Puşcariu scrie textul intitulat „A murit Coşbuc“: „Joi, în 9 mai stil nou, pe la 1 d.a., a închis ochii badea Gheorghe, fără să fi fost propriu-zis bolnav – o răceală, o indispoziţie, care părea trecătoare, nu o lua nimeni în serios şi poetul ieşise în ziua precedentă din casă – fiind în vîrstă de 52 de ani. La 48 de ore după încheierea Păcii de la Bucureşti. Se zice că moartea năpraznică a unicului său fiu – mort acum 2 ani, în urma unui accident de automobil – l-a zguduit atît de mult, încît de atunci umbla tot abătut. Desigur, însă, că în corpul său gingaş de mult scurmase viaţa de boem, cu nopţile albe petrecute în societatea altor boemi ca el. (…) Îmi aduc aminte, la serbările jubiliare ale Asociaţiunii de la Blaj, cu cîtă admiraţie vorbea Caragiale de Coşbuc. Da, şi Eminescu fusese, după el, poet mare, dar Coşbuc era mai mare, căci Eminescu n-a scris niciodată versuri ca acestea… Şi Caragiale cita şi începea să le explice şi, în mijlocul interpretării, se întrerupea ca să citeze din nou, îmbătîndu-se de frumuseţea lor. Şi alături stătea badea Gheorghe, tăcut şi zîmbitor, cu capul plecat într-o parte, cu nările-i mari şi tăiate ca o migdală tremurînd încet şi cu fruntea-i lată, cuprinsă de o roşeaţă pudică, de fată mare. Acesta era badea Gheorghe cel adevărat, modest, surîzător, tăcut, coborît între ceilalţi muritori ca o apariţie din alte lumi – iar nu frondeurul care, după cîteva pahare de vin, voia să secere laurii omului spiritual într-o societate de băietani ce rîdeau la orice glumă pipărată pe care o reproducea. Nu, adevăratul George Coşbuc nu era libertinul vulgar, în care nu mai cunoşteai pe pictorul «Supţiricii din vecini»! Dacă se simţea el bine în societăţi improvizate în fumul unui birt, era numai fiindcă îi plăceau veselia şi tinereţea, fiindcă simţea nevoia de recreaţie mentală, trebuind să se scuture, din timp în timp, de povara gîndurilor mari şi adînci care îl ţineau încleştat. Din fire el nu era decît un timid, şi mai intimidat de noul mediu bucureştean, în care ajunsese ca un străin. Gesturile degajate ale bucureşteanului le imita întocmai, ca să nu apară timid. Delicioasă este istoria intrării lui Coşbuc în Academie. Acum trei ani, Academia Română l-a ales, în sfîrşit, între membrii ei ordinari. Andrei Bârseanu şi alţi

prieteni i-au adus ştirea şi i-au spus că a doua zi trebuie să se prezinte între nemuritori, să le mulţumească de alegere şi să ia parte la consfătuirile lor. «Negreşit, am să vin!» – le-a răspuns badea Gheorghe. A doua zi, însă, n-a venit şi, de teamă ca să dea ochii cu Bârseanu, n-a mai dat nici pe acasă. Vezi că trebuia să îmbrace redingotă şi să dea faţă cu atîţia oameni aşezaţi şi să se scoale şi să vorbească, pe cînd galeria aţinteşte ochii asupra lui… Lucru greu! În sfîrşit, Bârseanu îl întîlneşte. Coşbuc se scuză, pretextînd fel de fel de afaceri neprevăzute: «Mîine vin, negreşit!» Dar Bârseanu nu se mai încrezu, ci se duse cu el acasă, ca să-l ia apoi cu sine. Ajunşi acasă, sub motiv că vrea să se îmbrace, trecu în odaia vecină şi, de aici, pe altă uşă, pe-aici ţi-e drumul! Ca un ştrengar, bucuros că a izbutit să-i păcălească pe academicieni şi de data asta, simţindu-se mai bine la masa albă de la Carul cu Bere, decît la cea de nuc din sala de şedinţe de la Academie. În sfîrşit, tot a mers şi, după ce a trecut Rubiconul, s-a simţit bine în fotoliul pe care de atîta vreme trebuia să-l ocupe”. I-am văzut leagănul din casa părintească de la Hordou – i-am văzut şi mormîntul de la Cimitirul Bellu, pe care îl îngrijesc, alături de fetiţele mele, în fiecare lună. Nu departe, în acelaşi cimitir, se află şi osemintele fiului său. Ce sentiment straniu, urmărirea traseului parcurs de Coşbuc! Să-ţi imaginezi drumul unui prunc de român, din legănuţul cu velinţe colorate şi jucării naive, din lemn cioplit, pînă la groapa magnetică a unui oraş fanariot, care îi atrage, cu o forţă irezistibilă, pe mai toţi românii de geniu! Ce poet mare, tulburător, cu adevărat NAŢIONAL, este Coşbuc! Ce-a făcut el pentru Epopeea Naţională, pentru redeşteptarea mîndriei de a fi urmaşii Romei („Virtus Romana Rediviva”), pentru cinstirea Eroilor Neamului, pentru imortalizarea satului patriarhal, cu iubirile mistuitoare şi obiceiurile sale milenare, în fine, pentru starea de spirit a românilor – n-a mai făcut nimeni. „Pe umeri pletele-i curg rîu”… „Om bun ca dînsul nimeni nu-i/ Şi pentru-o vorbă rea ce-i spui/ El toată ziulica lui/ Munceşte supărat”… „Mama-i dusă-n sat. Cu dorul/ Azi e singur puişorul/ Şiam închis uşa la tindă/ Cu zăvorul”… „E lung pămîntul. Ba e lat”… „O luptă-i viaţa. Deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor,/ Tu ai pe-ai tăi. De n-ai pe nimeni/ Te lupţi pe seama tuturor”… „Şi Vodă-i un munte”… „Afară ninge liniştit/ Şi-n casă arde focul”… „N-ai nici tu, nici Împăratul/ Bani să-mi cumpere băiatul”… „A-nceput de ieri să cadă/ Cîte-un fulg. Acum a stat./ Norii s-au mai răzbunat/ Spre apus, dar stau grămadă/ Peste sat”… Am dat aceste citate din memorie, deşi le puteam extrage, cu exactitate, dintr-o culegere de versuri, dar e bun, cîteodată, şi un asemenea exerciţiu: cu cîte texte rămînem în minte dintr-un autor? Eu cred că, în privinţa luminiscenţelor care nu se sting în memoria noastră afectivă, din anii de şcoală şi pînă la moarte, Coşbuc este – alături de Eminescu – autorul care ne-a lăsat cea mai bogată moştenire. A fost plin de har, a fost moral – în sensul înalt al termenului, a fost nobil, a fost creştin, a fost iubitor de oameni şi de ţară. Şi încă n-am vorbit nimic de traducerea capodoperei lui Dante, Divina Comedie! Fără pilda lui Coşbuc, plecat de la ţară, din zona regimentelor năsăudene de graniţă, fără steaua lui călăuzitoare – nu cred că s-ar mai fi ivit, în parametrii ştiuţi, un Octavian Goga, un Liviu Rebreanu. Aşadar, ţăranul neştiutor de carte Vasile Popa dă un ocol mare, pînă la Bucureşti, să se vadă cu ţăranul genial George Coşbuc, cu numai 2 ani mai vîrstnic decît el. Poetul nuşi scrie decît semnătura şi data, cu litere mari, negre: „George Coşbuc. Bucureşti 7 (…)” Colţul de jos al paginii e rupt, dar intuiesc, din context, că avem de-a face cu 7 decembrie 1914. Mărturisesc că, de cîte ori mă uit la autograful lui Coşbuc, am o strîngere de inimă: om mare, cu adevărat, şi idealist, un exemplu viu al rasei noastre ţărăneşti care, atunci cînd se bucură de lumina benefăcătoare a slovei şi are condiţii bune de viaţă, poate săvîrşi minuni. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


24

Vineri, 15 martie 2019

RM

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (97) Uriașa farsă a unui explorator (2) Ei bine, nu. Este aproape sigur că nu Amerigo Vespucci a descoperit acest continent. Dovezile privind călătoria sa din 1497 sînt circumstanţiale şi neconvingătoare, în timp ce pentru aşa-zisa călătorie în America de Sud din 1501, Vespucci oferă două relatări diferite, care se contrazic una pe alta prin detalii minore, pre­cum distanţele şi datele. Şi nici nu a avut un rol principal - aşa sugerează el - în cadrul acestor călătorii pe mare, din care to­ tuşi a făcut parte. Nu era căpitan, ci doar astronom, sau marinar-pilot. Atunci de ce nu a contestat celebrul Columb, care a atins Lumea Nouă în 1492, pretenţiile ridicate de acest parvenit lăudăros? Deoarece Columb nu şi-a dat niciodată seama că pămîntul pe care a pus piciorul aparţinea emisferei de vest. El a crezut că insulele pe care le descoperise fac parte din Indii. Probabil de aceea nu există azi Columbia de Nord şi Columbia de Sud. „Ciudat”, scria Ralph Waldo Emerson, „că marea Americă trebuie să poarte numele unui hoţ. Amerigo Vespucci, negustorul de murături din Sevilia, care a reuşit în această lume de mincinoşi să-l înlocuiască pe Columb şi să boteze cu numele său necinstit jumătate din planetă”.

Un Don Juan pus pe căpătuială (1) Unele persoane sînt exagerat de obsedante în lăcomia lor şi scapă nepedepsite de fiecare dată şi de prea multe ori, pînă cînd cineva le înfrînează elanul. Poate chiar asta îşi doresc de la început. Giovanni Vigliotto, acest Don Juan italiano-american al zilelor noastre a scăpat basma curată de 105 ori. Cu atîtea femei s-a căsătorit (fără a divorţa de vreuna) înainte să o cunoască pe aceea care a pornit furioasă pe urmele lui, după ce a înşelat-o şi pe ea.

Cît priveşte cele 105 femei, toate aveau vîrste diferite, dar toate erau singuratice şi constituiau o pradă uşoară pentru acest tip alunecos, şi fiecare dintre ele a primit acelaşi sfat - să se mute mai aproape de casa lui care, întîmplător, se afla departe, în alt stat. Familia lui ar fi atît de fericită să o cunoască pe viitoarea sa soţie, să vadă că, în sfîrşit, se aşază şi el la casa lui. Giovanni şi-a convins fiecare nouă mireasă, cu ochii sclipindu-i de încîntare, nu doar să-şi vîndă propria casă, ci şi să în­carce toate bunurile ei într-un camion pe care el avea să-1 transporte către noul lor cămin. Între timp, ea rămînea o perioadă singură, pentru a-şi face ordine în vechea viaţă, de la care îşi lua adio. Ah, şi cum era o femeie fragilă, fără nici un ajutor, chiar dacă numai pentru cîteva zile, nu era o idee bună ca Giovanni să aibă grijă şi de banii ei? - de siguranţă, nu se ştie niciodată! De necrezut! Toate soţiile lui, chiar şi cea cu numărul 106, au fost de acord cu propunerile lui Giovanni, luîndu-şi la revedere cu un zîmbet trist dar curajos pe buze în timp ce noul şi fermecătorul om din viaţa lor se pierdea în lumina apusului, la volanul automobilului în care se afla tot ceea ce agonisiseră o viaţă întreagă, fără a şti măcar adresa exactă a noului lor cămin. Urma ca Giovanni să le dea de veste telefonic. A doua zi. Sau poate peste alte două zile. Şi cînd o zi sau două s-au transformat în trei sau patru şi chiar o săptămînă sau două şi tot nu apărea nici un semn de viaţă de la Giovanni, majoritatea acestor femei înşelate au pornit după el - dar fără nici un rezultat. Italianul le luase tot şi dispăruse. Multe dintre soţiile sale au fost atît de îngrozite şi umilite, încît nici nu au putut apela la poliţie. Cele cîteva care au depus plîngere pe cale judiciară nu au obţinut nimic. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Feroviar 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 ORIZONTAL: 1) Lemn la roata carului – Supusă stăpînului; 2) Liniile de cale ferată – Gaz de sondă; 3) Colosul care trage trenul; 4) Cea mai înaltă voce bărbătească – Vechi brutar; 5) Dotat cu utilajul necesar – Garabet Ibrăileanu; 6) Cuprins de frică – Două cercuri; 7) Jeep de Muscel – Un pui de boier; 8) Nota diapazonu­ lui – Epocă – Pești marini răpitori; 9) Carte de valoare – A se arăta – Cerb din regiunile polare; 10) ,,Glasul ... de tren”, cunoscută melodie de muzică ușoară (neart.) – Vulcan sicilian; 11) Cizma Europei – Centru urban. VERTICAL: 1) Deliciu canin – Cei ce exercită un rol de protejare; 2) Cumpărate la casă cînd plecăm din gară – Pe deplin; 3) Necunoscută – Doamna din Arad; 4) Plecare în zbor a avionului – Stau în vilă!; 5) Buni de gură; 6) Puse în temă! – Nucleu de atom! – A poseda; 7) Oprește! – Radu Cosașu – Petunie!; 8) Roman – Cotă medie – Canoe!; 9) Legat – Banii avocatului; 10) Compun garnitura de tren; 11) Muncitori feroviari – Sin (mat.). ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Studențească” 1) UNIVERSITAR; 2) DECAN – ATASE; 3) ACT – ESTETIC; 4) TEASTA – EST; 5) BARIC – NA – TO; 6) AR – CUCA – CER; 7) S – GI -A – IUN; 8) IAR – GRIVITA; 9) STUDENTIE – U; 10) TOPITE – TRIL; 11) ELAN - TRIERE.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.

Profile for Romania Mare

Romania Mare, nr. 1483  

Romania Mare, nr. 1483  

Advertisement