Romania Mare, nr. 1481

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Părul alb al mamei, ca o cupolă de biserică, iarna...

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Vadim a avut dreptate: România e în pericol, UDMR a făcut un pas decisiv!

Motto: „De ce rămîn toţi ticăloşii/ Cei mincinoşi şi pa­ raziţi?”.

Corneliu Vadim Tudor

Fără doar și poate, eveni­ mentul cel mai notabil al perioadei este hotărîrea adop­ tată de Congresul UDMR. Cu unanimitate de voturi, această grupare a cărei legalitate Vadim și grupul său de patrioți au contestat-o încă de la început, au adoptat o hotărîre privind folosirea unor ,,simboluri” de către așa zisa comunitate maghiară din România: ,,imnul secuiesc”, ,,steagul secuiesc” şi… Imnul Un­gariei! Iată și declarația liderul senatorilor UDMR, Cseke Attila, prin care se exprimă clar sensul acestei hotărîri: ,,Simbolul maghiarilor este simbolul naţiunii maghiare, este tricolorul roşu-alb-verde - noi considerăm simbolul naţi­unii ma­ghiare simbolul nostru.

Simbolul naţional şi reprezentarea acestui simbol sînt considerate simbol propriu”. Ați mai auzit așa ceva?! Păi noi ne dăm cu capul de pereți că Transnistria e…România, că la Chișinău se vorbește și rusește, dar în România, vedem ce e la noi?! Deocam­dată, Moldova e un alt stat, pe cînd tot ,,deocamdată”, Ardealul și județele din Covasna, Harghita și Mureș sînt în statul nostru! Dar oare sînt?... Păi din cîte spun, nu prea sînt! Ce fel de cetățeni sînt aceia care NU respectă simbolurile naționale și declară că NU sînt reprezentați de Drapelul și de Imnul naționale? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Războiul lumilor Pagina 8

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Laudă femeii române! (3) Așa după cum se știe, de un an de zile înco-

ace, eu sînt victima unei suite impresionante de procese politice, care, fiecare în parte și toate la un loc, au un singur scop: fie să fiu condamnat în vederea compromiterii oricărei candidaturi, fie să îmi pierd cumpătul și să mă lase nervii, avînd în vedere că un asemenea bombardament de procese, uneori cîte 4-5 pe zi, reprezintă un record absolut în Istorie. Arătați-mi un singur parlamentar din lume, care mai este și candidat la Președinția Țării sale, împotriva căruia să fie fabricate aproape 50 de procese penale și civile! Așa ceva nu există nicăieri, pentru că, de asemenea, nicăieri nu a fost ridicată demența la rang de politică de stat, așa cum se întîmplă în România. Și asta nu de azi, de ieri, ci de sute de ani, de cîte ori au venit la Putere, periodic, forțele răului. Fără voia mea, repet, pînă la un punct, împărtășesc soarta altui pamfletar, care a plătit cu ani grei de închisoare naivitatea de a crede în îndreptarea moravurilor prin cuvînt și în libertatea presei. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 aprilie 2000, Casa Republicii; discurs rostit la prima Conferință Națională a Organizației de Femei a P.R.M.)

Pastila sãptãmînii Statul Paralel versus Statul degeaba Încet, încet, adevărul iese la iveală. Există un grup de interese obscure care, în ultimii şapte ani, a avut grijă să preia marile afaceri, să acapareze capitalul românesc, să îşi facă de cap în scumpa noastră patrie. Poate nu şapte ani, poate chiar mai mult, începînd cu anul în care Traian Băsescu a preluat puterea şi a predat-o acelora care l-au transformat în preşedinte jucător, sau ce naiba credea el că este. Piesele care au stat la baza statului paralel, cum a fost numit de către cei care îl contestă, încep să cadă sau, poate doar se schimbă cu altele. Rămîne să vedem care are să fie deznodămîntul, ideea este că multe din ipotezele emise de către cei care încă mai gîndesc în ţara asta, se confirmă. (continuare în pag. a 15-a) TANO

Ieirea din iarn (Lui Ladislau Hegeduş)

Începe astrul iernii măreţ să se topească treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug şi-n urma lui rămîne o ţară românească mai pură şi mai plină de semne de belşug această iarnă aspră a fost un dar al firii urcînd pe cai de jertfă dintr-un trecut ocult prin gura ei, pesemne, pelasgii şi ilirii ne-au spus ce ierni domniră la Dunăre, de mult Azi, suflă băltăreţul ca soarele prin lupă surpînd împărăţia zăpezii pe pămînt un singur colţ al ierbii e de ajuns să rupă cu răsuflarea-i caldă armuri de neînfrînt în staule jilave nasc alte generaţii de vietăţi şi ierburi cu trup îmbălsămat şi-n nopţi de ovidenii simţi cum tînjesc Carpaţii de aurul şi vlaga care le-au fost furat Împung orbeşte puii prin bulbii de răchită în cruciada hranei pornesc în zori de zi sub craniul ca de fosfor al soarelui se-agită un univers ce fierbe în seve porfyrii e-atît de bine, Doamne!, din beciurile gheţii pîraie de-alabastru şi muguri se desfac privighetori de geniu primesc botezul vieţii vestind o primăvară cum n-a mai fost de-un veac Prelingeţi focuri roşii şi verzi din giuvaere şi bateţi toaca veche în cuib de mînăstiri la temelia ţării noi cărămizi de miere încep să scînteieze ca galbenii-n chimir primiţi, deci, primăvara cu pîine şi cu sare cu vin de prospeţimea granatei s-o cinstiţi din Dunăre la Tisa, din Olt şi pîn’ la Mare să fim cu toţi, de-a pururi, sub sceptrul ei uniţi!

Fii azi binevenită pe plaiuri carpatine tu, vietate sacră şi plină de noroc îngăduie-ne iarăşi a ne-nchina la tine tu, ce purifici lumea fără s-o treci prin foc cu duhul tău de-un verde fluorescent să bucuri pămîntul ţării mele cel scuturat de jug – revarsă chipul slavei pe fiinţe şi pe lucruri şi-nalţă România în pace şi belşug!

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1481 l ANUL XXX l Vineri 1 MARTIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 1 martie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un şobolan pe Statuia Libertăţii: Andrei Codrescu F Sanda Baga­ boanda a ieşit la agăţat F Operaţia d-lui Boliviu Gherman F Ajutor, lumea da cu bolovani în părul lui Buhoiu F De la Rafael Gumă la Michelangelo Călimară F Andrei Pleşu vrea peşcheşu F Trupe de șoc la Parlament

F În prestigiosul (pînă acum) ziar „The New York Times” a apărut o minciună colosală la adresa istoriei poporului român: articolul „Fascismul pe piedestal”, scris de către transfugul Andrei Codrescu, spălător de putină pe la „Europa Liberă”. Acelaşi derbedeu publicase nu demult un fel de roman în care românii erau prezentaţi drept nişte canibali. Pînă o să-l facem noi ca la „Nufărul” (în „Politica” de joi), C.V.T. l-a smotocit bine de tot în Senat, luni după-amiază. Îi rugăm, totodată, pe domnii Ion Iliescu şi Moses Rosen ca, atunci cînd înfierează antisemitismul, să ia în considerare şi asemenea fărădelegi săvîrşite de lepădături ca acest Codrescu, care, ultragiind un popor întreg, poate genera atitudini antisemite.

Ministerul de Externe al României ce păzeşte? De ce nu ia nici o poziţie? Îi rugăm pe toţi aceia care ştiu cîte ceva despre acest individ cu nume schimbat să ne scrie la redacţie. F Principalii agitatori ai Moţiunii de Cenzură sînt nişte infractori. Printre ei, acest mitocan fără frontiere, Dinu Patriciu, care probabil că face parte din vreo şatră ţigănească încă necunoscută de cercetători. Un ofiţer serios ne-a spus recent în Parlament: „Acest Patriciu era nu numai secretar P.C.R., ci şi ciripitor la Securitate. Aşa se explică de ce a putut vizita, prin l982, Arabia Saudită.

Aici, în mod misterios, a primit cadou o limuzină. Ştiţi cui a dăruit-o el? Elenei Ceauşescu”. F O altă politroacă (de porci) este această împiedicată la limbă, pe nume Sanda Vişan. Din secretară U.T.C. pe Televiziune, fata cu profil cabalin a ajuns monarhistă şi, evident, a fost promovată: e şefa emisiunilor culturale! Ea cică e snoabă, elitistă, citeşte cărţi rare, pîndeşte momentul să arunce în conversaţie cîte o expresie de care a auzit ea că circulă pe la Paris, că de alea de la Periș i se apleacă, vomită pînă i se aburesc parbrizele la ochi. Ce nu era primit nici un artist de stînga la emisiunile culturale, pînă acum – dar să vedeţi prigoană din partea Săndichii, s-a suit muierea pe carul de transmisie, cu biciuşca în mînă, și pocneşte tare deasupra capului, deşi, dacă o întrebi scurt care e deosebirea dintre Mircea Eliade, Mircca Snegur şi Mircea Angelescu, ea recită ,,Balada de la Mirceşti”, de Vasile Alecsandri. Ce-a mai făcut Săndica de-am sărit aşa, pe ea? Păi a apărut în noaptea de vineri spre sîmbătă în numeroase ipostaze. l) PREŢIOASĂ RIDICOLĂ. A întrebat-o pe o tînără pictoriţă pe nume Camelia Crişan Matei: „Nu vă simţiţi puţin anxioasă de această, aşa, dihotomie?”. Săraca fată, ce putea să-i răspundă? „Aşa şi-aşa”, era singurul răspuns corect. Pe urmă, pedanta cu frînă la litera r a mai dat pe gură cum că picturile fetei conţin „imageriile unei violenţe conţinute”, ceea ce ne-a trimis înapoi, cu gîndul, la „imediatitatea” cu care ne intoxicase doi ani de zile. Sanda, copilule nebun, ce e cu tine, ce s-a-ntîmplat, ce-mprejurare te-a deşelat, de ce nu mai poţi vorbi tu normal? Pentru că atunci cînd zici „imagerii”, noi ne gîndim la „Moş Gerilă”, iar cînd bagi ,,dihotomia”, prin fata ochilor noştri trece o turmă de „dihori”. 2) BAGABOANDĂ LA AGĂ­ ŢAT. Ca să-l prezinte pe criticul George Banu (un distins bulangiu stabilit la Paris), Vişanca face pe Caştanka, micuţa căţeluşă din schiţa lui Cehov.

Adică se gudură, se ridică în două picioruţe şi vrea să apuce zăhărelul cu diabetica-i guriţă. Acest Banu intra şi el în Teatrul Odeon (fost Giuleşti, că acum ne e ruşine cu denumirea proletară) iar Sanda Bagaboanda îl trage de mînecă, pe micul ecran, întrebîndu-l: „Domnu’, unde mergeţi?”. Dacă ar fi

fost bărbat, Banu ar fi răspuns: „La curve, dar de ce mă-ntrebi?”. După două minute, acest copil rezultat din iubirea lui Banu Mărăcine pentru Banu Manta stă şi el, ca un om gînditoriu, în lojă. „Domnu’, priviţi?” – îl trage iar de mînecuţă muierea rea de muscă. În locul lui, noi am fi răspuns cu mult spirit civilizator: „Da, chioambo, privesc, ce crezi că pot să fac, să joc bambilici cu Vladimir Ilici?!”. Imper­ turbabilă, urmînd un scenariu infantil pe care îl credea deştept nevoie mare, biciclista îi bagă iar sula în coaste femeii cu barbă, care mai mult ca sigur că o aştepta în altă parte, ca de pildă în trusa de tinichigerie: „Domnu’, de ce staţi în lojă? Loja e pentru femei!”. Aici, ce-i al ei e-al ei, l-a ghicit pe Georgel coadă de purcel! Ce căuta el în loja femeilor? Nu-i ajunge loja francmasonică în care s-a băgat ca să facă și el carieră? 3) SLO­ BOZITĂ. Greu de oprit din misiunea ei apos­tolică, dromadera cu minijupă a băgat gonetă, prin nămeţi, pînă în Municipiul Slobozia, unde se ţinea un Simpozion. În sală erau 7 spectatori, la prezidiu fumau 20 de şmecheri, gen Dan Cristea, Gabriela Ada­ meşteanu, Nicolae Prelipceanu, Radu G. Ţeposu şi Nicolae Breban care a rostit o frază antologică: „Mă simt puţin malanplas, aşa...”. Ce-o fi aia? – se mai întreabă şi acum ţăranii din judeţul Ialomiţa. Deja pe la hore au început strigăturile: „Să gioc cu puica peun pas/ Că se simte malanplas!”, precum și o ţipuritură pe înţelesul lui Breban: „Bre, bandite, de la TASS/ Numai da ştiri malanplas!”. În acest context f.f. cult, Baba Oarba a zis că în clădirea respectivă se preconiza să se facă un Muzeu al Agriculturii care să-i glorifice pe Elena şi Nicolae Ceauşescu! Mare porcărie! Îl invităm pe arheologul Răzvan Ciucă să-i răspundă, prin intermediul revistei noastre, fiindcă acolo se plănuia un mare muzeu european, singurul de acest gen în lume, cu mărturii străvechi referitoare la cultura grîului şi creşterea oilor, la Bărăgan, la civilizaţia lemnului, la transhumanță, la miracolul satului românesc. Prin teroare şi şantaj, nişte impostori, care lustruiesc cizmele Monicăi Lovinescu, au pus mîna pe clădire, aşa cum a făcut şi G.D.S.-ul care a furat în ianuarie 1990 Palatul Cuza din Bucureşti și nu-l mai poate scoate nimeni afară... F Îşi scrie partitura ofticoasă, netulburat de nimeni, fiul marelui torţionar stalinist al culturii române, Paul Cornea.

Numele bidiviului e Andrei Cornea şi nechează în paginile revistuţei care are mai puţine exemplare decît o arată titlul, adică „22”. Român get-beget, de-al nostru, neaoş, zdravăn, sparge ceapa-n pumni şi damigeana cu zaibăr în dinţi, numai ta-su şi mă-sa au fost evrei, dar ce mai contează? Din păcate pentru el, copchilul scrie atît de prost şi are un orizont aşa de limitat, încît mai că îl regretăm pe ta-su. F În aceeaşi revistă plicticoasă şi obosită precum Carmen Dumitrescu întoarsă în zori de la poştă, a apărut și un articol al junelui sotist Lucian Mîndruţă. Băiatul nu e cinstit, am tot încercat să-i dăm cîte o şansă, dar el a văzut cine are bănuţii, ce burse dă Sörös, aşa că şi-ar vinde şi un testicol, numai să fie pe placul urîților. Din fericire pentru toată lumea, nu e nici o pierdere, pagubă-n ciuperci! Dacă şi-ar fi petrecut în bibliotecă măcar un sfert din timpul pe care îl petrece la oglindă, cu pudra şi rujul în mînă, Mîndruliţa poate că ne-ar fi produs unele regrete, dar aşa... Iată o mostră de incultură: „La primăria municipiului București, de 75 de ani capitala României”... Ce vorbeşti, Lucică? Şi pînă în 1918 unde fusese Capitala României? La Ciulnița? La Haimanale? Află de la noi următoarele, aşa cum se desprind din „Istoria României în date”

RM

(lucrare coordonată de acad. C.C. Giurescu, Editura Enciclopedică Română, 1972): „1862, ianuarie 24/ februarie 5. Deschiderea la Bucureşti a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamă în mod solemn, în faţa Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, «Unirea definitivă a Princi­ patelor», iar oraşul Bucureşti este proclamat Capitala ţării”. N-avem noi timp să citim toate prostiile ăstora, că aşa i-am tăvăli, aşa i-am face de rîsul lumii! Dar, ce mai zice nătărăul? „Făcînd din revoluţionari o categorie socială cu anumite privilegii, Puterea a oferit românului de rînd încă un motiv să-şi manifeste proverbiala sa invidie”. Întîi de toate că asta e o jignire adusă poporului român, care, în mod organic, nu e invidios. În al doilea rînd, se practică o şmecherie de neam prost, fiindcă nu Puterea a creat privilegii revoluţionarilor, ci aceştia le-au tot cerut şi impus, prin tot felul de manevre; fireşte, nu ne referim la drepturile elementare ale răniţilor și urmaşilor îndoliaţi, care merită cu prisosinţă toată dragostea noastră. Ţigănuşul cu aere de moţată care mai face o tură prin ogradă, ca să creadă lumea că l-a citit pe Kant, încheie stupidul lui articol: „Este al patrulea decembrie de la victoria Revoluţiei, victorie în urma căreia înfrînţii au ajuns, din nebăgare de seamă, la putere”. Te referi, Lucianus, la Crin Halaicu, Viorel Oancea, Adrian Moruzi şi ceilalţi infractori care au pus laba pe marile oraşe? Sau poate că te referi la alegerile prezidenţiale și parlamentare din toamna lui 1992? Păi n-au fost alegeri libere, lăudate şi de observatorii străini? Asta numeşti tu „nebăgare de seamă”? F În aceste zile, prof. dr. Oliviu Gherman se operează de vezică într-o clinică din Cluj-Napoca. În şedinţa Biroului Permanent al Senatului, desfăşurată miercurea trecută, a avut loc următorul dialog: OLIVIU GHERMAN. Stimaţi colegi, vă anunţ că mă duc la Cluj să mă operez. Au un procedeu modern, prin endoscopie. CORNELIU VADIM TUDOR. Asta înseamnă că te adoarme sau nu? OLIVIU GHER­ MAN. Normal că mă adoarme. CORNELIU VADIM TUDOR. Atunci nu-i nevoie să te mai deplasezi pînă la Cluj, te poate opera şi-n prezidiu! Dar profesorul nu s-a supărat, el are umor şi este un om extrem de civilizat. Îi dorim multă sănătate şi îl aşteptăm să se dea jos din pat, pentru a ne conduce spre noi victorii cum ar fi: Victoria Principal, Victoria Mierlescu şi Victor Ionescu. F Unul dintre condamnaţii români de la Tiraspol se numeşte Garbuz. La prima vedere nu pare un nume românesc, dar știţi cum îl cheamă pe bietul om de fapt? Harbuz (aşa se zice la pepenele verde în Moldova), numai că numele i-a fost modificat, fiind un lucru ştiut că ruşii nu-l pot pronunţa pe H la începutul numelor proprii, ei zic G: Gitler, Gaydn, Gonolulu, Gemingway, Gesiod, Gomer, Goţulete, Galaicu ş.a. F Opoziţia a intrat în ceasul morţii, muşcă, scuipă, şi-a pierdut răbdarea, vrea să se facă, vorba Coanei Chiriţa, isprăvniceasă. Iată ce a păţit un om cinstit de la F.S.N., conform celor scrise de „Cronica Română”: „Din cauză că a refuzat să semneze moţiunea opoziţiei, dl. senator Radu Baltazar a găsit în mapă o carte de vizită pe care fuseseră desenate secera şi ciocanul”. F Amba­ sadorul Traian Chebeleu a declarat la ultima conferinţă de presă că preşedintele Ion Iliescu nu-l va schimba din funcţie pe directorul general al Radiodifuziunii, Eugen Preda, considerînd că acesta „a imprimat Radioului echilibru și pro­ fesionalism, obiectivitate și promptitudine”. Păi dacă-i aşa bun şi obiectiv, de ce-o fi eliminat din stenograma emisiunii „Punţi hertziene” intervenţiile trădătorului de ţară Mircea Răceanu, care vorbise pe post, dar uite-l că a dispărut din stenogramă?! Şi totuşi, dacă stăm bine să ne gîndim, parcă nu dl.

Iliescu are căderea să schimbe un director general de Radio sau Televiziune, ci Parlamentul. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 17 decembrie 1993)

RM

3

Vineri, 1 martie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Sîmbătă seara, duminică dimineaa

Aceasta-i poarta noastră către rai cînd asfinţeşte-n lucruri săptămîna cînd în leşie fragedă ne laşi tămăduind durerile cu mîna Apoi ne-aşezi în rufe de fînet pe unde-şi face cuibul busuiocul catargul lămpii flutură încet fantasme vii brodează-n umbră focul Îl aşteptăm pe tata flămînziţi s-aducă pîinea coaptă într-o rază precum în grota unor eremiţi aici domneşte îngerul de pază E sîmbătă, e ziua şasea cînd s-a fost umplut cu vietăţi pămîntul iar peste ele omul guvernînd ca împărat cu fapta şi cuvîntul E sîmbăta, e seara cînd a stat geneza să-şi contemple Demiurgul e totul mai înalt şi mai curat în irişi mov s-a îngropat amurgul Noi adormim în dulce vorba ta şi nu mai ştim de frig, şi nici de foame tu plîngi scrîşnind de-o neputinţă grea cum plîng după război atîtea mame Într-un tîrziu, cînd tata va veni în apa nopţii noi vom fi ostroave visînd să ne trezim în zori de zi în clopotul duminicii suave Acum e cel mai bine pe pămînt cînd în repaos intră Ziditorul purificat e aerul, şi sfînt şi tot ce-i rău pe lume îşi ia zborul Cum se deşiră fluviul în ocean aşa se varsă sîmbăta-n duminici plăpînde bucurii de peste an pentru copii flămînzi şi sibilinici Aşa te ştiu, aşa mi te păstrez într-un sfîrşit etern de săptămînă cînd anii noştri dulci erau la miez şi te slăveam, şi ne erai stăpînă!

Suflete nelinitite Suflete neliniştite Ale oamenilor morţi De ce nu aveţi odihnă Şi ne bateţi azi la porţi?

Triste ne intraţi în vise Fără-a spune un cuvînt Cine oare vă trimite De dincolo de mormînt?

Nu aveţi îngăduinţa Să ne spuneţi, clar, ce vreţi Ochii voştri ne imploră: „Nu-nţelegeţi? Nu puteţi?”

La fereastra minţii noastre Staţi o clipă şi plecaţi Aveţi buzele cusute – Ce mesaj vreţi să ne daţi?

Alţii au trecut de vamă Rar se mai gîndesc la noi Doar voi n-aveţi paşaportul Pentru lumea de apoi.

Suflete rătăcitoare Ce-aţi rămas aici zălog?

Eu pentru iertarea voastră În genunchi cad şi mă rog:

Fii bun şi iartă-le, Doamne, Indiferent ce-au făcut Noi prin Valea Umbrei Morţii Mergem de cînd ne-am născut.

Trece-le Tu Styxul, Doamne.

La părinţii lor. Îţi cer Odihnească-se în pace E loc pentru toţi în cer.

16 noiembrie 2013

Icoana care plnge Icoană byzantină, care plînge Cu lacrimi de lumină şi de sînge.

De ce plîngi tu şi nu te mai opreşti? „Plîng pentru soarta Ţării Româneşti!”

Cînd meşterul ţăran te-a zugrăvit Ce-a vrut, de fapt? La ce s-o fi gîndit?

A pus halou de aur, pentru sfinţi Şi purpură-n veşmintele cuminţi.

Puţin albastru cald, de Voroneţ Şi alb, şi negru-n Biblia de preţ.

Atîta timp nimic nu s-a-ntîmplat...

Atîţia credincioşi s-au închinat...

Biserica de ţară i-a primit De Paşte şi Crăciun, la spovedit.

Te-ai bucurat la nunţi de oameni buni, Icoană făcătoare de minuni.

I-ai petrecut pe pruncii botezaţi Dar şi pe cei spre alt tărîm plecaţi.

Ai fost mereu acolo, în altar Şi-ai revărsat în jur atîta har!

La tine s-au uitat, ca-ntr-o oglindă Mireasa, şi bătrîna suferindă Ţăranul obidit, cu mîini crăpate Soldatul brav, cu raniţa în spate.

Te-au mîngâiat duios, te-au sărutat Învăţătorul, pruncii unui sat.

Doar tu ştiai ce vor şi ce îi doare.

Icoană veche, tămăduitoare.

Iisus-copil, la sînul maicii Sale Făcea minuni cu palmele Lui goale.

Dar dintr-odată, totul s-a schimbat: Sfînta Fecioară, oh, a lăcrimat!

A plîns o zi, a plîns o săptămînă Iar roua ei ni s-a prelins pe mînă.

E plîns adevărat şi omenesc Neîndoielnic, e un semn ceresc. Şi, intrigaţi, savanţii se perindă Acest miracol vor să îl cuprindă.

Se miră toţi, cu minţile înguste Pun lacrima pe limbă, să o guste Au aparate scumpe, cercetează: De ce icoana asta lăcrimează?

Ce e în spate, oare, un izvor?

Poate-i un truc de om înşelător... Însă icoana plînge înainte Ea la nimic nu vrea să ia aminte.

Iar lacrimile ei tulburătoare Fac valuri ca un fluviu către mare.

Icoană scumpă, spune, ce vesteşti?

Cînd vei avea de gînd să te opreşti?

Nu vezi că spulberi totu-n calea ta Şi nici un Noe nu ne va salva? „Eu nu am să curm, cîndva, acest şuvoi Prevestitor de moarte şi război Abia atunci cînd vă veţi pocăi Şi pe cei drepţi nu-i veţi mai prigoni.

Acest popor trăieşte în păcat De bunul Dumnezeu s-a lepădat. Îşi face rău el singur, zi de zi Se jură strîmb, pe cruce şi copii.

El zi de zi-n picioare e călcat Mentalitate proastă, de argat.

E sfînt doar unu dintr-un milion – Apocalipsa nu dă telefon.

Ea nu bate la uşă, n-are vreme... Şi totuşi, Ţară bună, nu te teme!

Aşteaptă să se-ntîmple ce e scris Iar Dumnezeu te va salva, precis!”

Noaptea de duminică spre luni, 5 spre 6 octombrie 2014

Lupta cu ngerul Motto: „Și moartea nu va avea împărăție“.

(DYLAN THOMAS) Reintră sufletul în corp E ora 5 a dimineții În timpul somnului profund A fost pe unde merg profeții.

El a zburat cu aripi moi Prin universuri paralele A dus mesaje despre noi Spre alte lumi, din alte stele, Apoi, revine fericit ca pe-un portavion, la bază Dar șocul poate fu cumplit Iar mușchiul inimii cedează.

Infarctul face praf un trup Slăbit de boli și insomnie La ora 5, îndeosebi Lumea rămîne mai pustie.

Ce se întîmplă? De ce mor Atîția oameni dimineață?

E sufletul nerăbdător Întors, subit, din altă viață.

Ce-i șocul reintrării lui În corpul care îl așteaptă?

Defibrilare de statui Lupta cu Îngerul, nedreaptă.

Se duce duhul înapoi Uimit că nu-l mai vrea stăpînul Un cal întors de la război Să îi primească apa, fînul.

El a ieșit de mii de ori Cutreierînd prin vămi celeste Azi, însă, clopotele-n zori Îi dară cea mai tristă veste.

A încercat să intre iar În cel pe care îl slujise Prin cleștii capului, prin nări Urzind, din nou, un somn cu vise.

Dar, vai, ulciorul n-a mai mers Acum, fîntîna e secată El caută prin Univers Reîncarnarea mult visată.

Dar unde este Dumnezeu?

El știe asta, sau nu știe?

E și-n creștin, e și-n ateu Iar moartea – deși ne e greu – Nu va avea împărăție.

24 aprilie 2015 (Poezie din volumul „Elegii pentru suflete nobile“, apărut la Editura Fundației România Mare) (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)

4

Vineri, 1 martie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Un prim bilanţ al referatelor mele

Ca orice om, am avut și eu slăbiciunile mele, și miam dorit destule lucruri, mărunte ce e drept, dar de care nu am avut parte nici în vremea copilăriei, nici mai tîrziu. Și asta, din pricina greutăţilor vieţii, a lipsurilor cu care m-am confruntat de-a lungul existenței mele.

Părinţii munceau, săracii, pe rupte, de cum se crăpau zorii dimineţii şi pînă la lăsarea întunericului. Iar după o vară de trudă la muncile cîmpului, nu se alegeau cu mai nimic, doar cu o căruţă de cucuruzi. Şi aveau de întreţinut nouă guri – șapte ale noastre și două ale lor, iar în podul casei abia dacă reuşeau să adune un sac de fasole şi vreo doi saci de grîu... Din tot ce am trăit la vremea aceea şi mai tîrziu, am ajuns la trista concluzie că: – nu am avut o copilărie aşa cum au avut alţi copii de seama mea, cu familii înstărite, şi mi-au lipsit cele mai elementare bucurii: mai întîi încălţările de gumă din picioare, apoi, bomboanele sau caramelele cu care să-mi îndulcesc şi eu buzele; – nu i-am citit pe Eminescu şi Creangă la vremea cînd trebuia, şi nu am avut o bibliotecă a mea. În casa părinţilor mei, cu două cămăruţe sărmane, nu am văzut aparat de radio sau televizor; – nu am avut un sprijin de la nimeni, sau măcar o vorbă de mîngîiere atunci cînd simțeam nevoia mai mult ca oricînd, căci tata avea să plece la cele veşnice

„Tristeţea lui Mahler“ (2)

În partea secundă a simfoniei, două idei se impun chiar de la prima lor expunere: una intonată de grupul de coarde, în nuanţa „pianissimo”, atrăgătoare atît prin coloritul ei major-minor de tip schubertian, cît şi prin alterarea inferioară a treptei a doua, ce creează o expresie de durere reţinută; cea de a doua, redată minunat prin intermediul timbrului elegiaco-visător al cornului englez.

Dramatizarea se produce în secţiunea medie, unde orchestraţia amplă dă naştere unui moment de o reală tensiune, ca apoi totul să revină la starea iniţială; punerea în relief a unui caracteristic fundal ritmic face ca muzica să sune ca o dulce legănare, într-o atmosferă meditativă.

Partea a treia a simfoniei este concepută ca un Scherzo, în a cărui primă secţiune compozitorul strecoară un „curent de ferocitate”, fapt ce transformă această muzică într-o esenţă demonică. Această mişcare năvalnică este continuată cu un motiv conceput armonic şi enunţat la alămuri, pentru ca un mare contrast să aducă obişnuitul trio, cu o temă graţioasă şi zîmbitoare - un fel de compromis între menuet şi gavotă. Ciudată ne apare indicaţia dată în partitură de compozitor: „Väterisch” („Ca pe vremea bunicilor”...). Muzicologul Redlich vedea în această parte a scherzo-ului un „rococo fantomatic”. O temă cu un caracter mai exotic, de un sensualism oriental, îşi face apariţia, fără a opri însă mersul dinamic al muzicii. Spre încheiere, apar crîmpeie ale temelor iniţiale, însă fără o prea mare strălucire. Aflăm din amintirile Almei Mahler că aici ar fi evocaţi copiii care „fug pe nisip”. Glasurile lor devin din ce în ce mai triste, iar la sfîrşit se aude „o voce tînguitoare care se stinge”...

Finalul începe impetuos: o temă energică expusă într-un dinamic Allegro se impune chiar de la început.

Există o oarecare asemănare între elementele acesteia

destul de tînăr, spre liniştea sa, lăsîndu-i mamei lacrimile și povara creșterii și educării noastre; – nu am avut loc de muncă imediat ce am terminat liceul; – nu am avut posibilitatea să merg în excursii şi să învăţ vreo limbă străină, fie și limba rusă; ce mîndru aș fi acum, cînd văd cum s-a schimbat și se schimbă lumea; – nu am avut voce, să pot cînta în strana bisericii, împreună cu alţi săteni; – nu am fost un om vesel şi am ţinut la mine atît cît trebuie să trăiesc; – după revoluţia din decembrie 1989, de la un petec de pămînt moştenit de la mama, am ajuns ca noi, fraţi şi surori de bună înţelegere, să ne duşmănim şi să ne urîm, fără să ne mai putem împăca vreodată, căci unii dintre noi s-au grăbit, urcînd mult prea devreme la ceruri; – nu am plecat la călugărie de mic, poate că astăzi aş fi vorbit altfel despre mine. Şi multe regret din viaţa mea... Nu le voi enumera aici, fiindcă de-a lungul existenței mele am avut parte mai mult de decepţii decît de bucurii. Însă despre ele voi vorbi la momentul potrivit... Știu doar că am fost o fiinţă plină de zbucium şi frămîntări, precum codrul în faţa ploii cu grindină. Poate că aşa mi-a fost mie scris, sau poate că nu am fost călit de mic pentru un alt mod de a trăi. Dumnezeu ştie, numai El, că realitatea o cunosc doar eu şi nu altcineva...

ION MACHIDON preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental” şi elementele melodice şi ritmice din scherzo, fapt ce creează o unitate, un spirit ciclic în concepţia componistică a întregii creaţii. O temă sinuoasă a cornilor intervine cu un ton de jubilare, anunţînd în oarecare măsură o atmosferă sărbătorească. Un deosebit de expresiv „sostenuto”, expus în tonalitate mediană - do minor, produce un contrast puternic, urmat mai întîi de un motiv al „tainei funeste”, la bastubă, înrudit parcă cu epitaful din „Neterminata”, de Schubert, apoi de un motiv al „infiorării” redat la clarinet, o temă mai diatonică a cornilor, un coral îmbibat de tristă reculegere - ca şi în prima parte - şi, în fine, loviturile brutale ale timpanilor. „Organic legate afirmă George Bălan în a sa carte dedicată lui Gustav Mahler -, toate alcătuiesc o singură imagine, una dintre cele mai complexe şi stranii care se pot întîlni în muzică”. Un motiv eroic colorează luminos acest final, legîndu-se de motivele şi temele expuse. O ultimă revenire a „temelor fatale” pune capăt acestei înaintări exultante. „Trei lovituri ale destinului se năpustesc asupra eroului - spune Mahler într-un comentariu; sub ultima lovitură el se prăbuşeşte ca un arbore tăiat”.

Compozitorul ne apare în această simfonie asemenea unui straniu cavaler rătăcitor pe la toate castelele unde sălăşluiesc marile - şi uneori inabor­ dabilele - atribute ale omenescului. Dragostea şi moar­tea par a fi cele două motive fundamentale ale operei mahleriene - privite pe plan general - totodată motive care constituie indiscutabil poarta deschisă spre circuitul culturii universale a tuturor timpurilor. Atît dragostea, cît şi moartea rămîn cele două coordonate ale sale, nu contradictorii, ci complementare, şi prin ele se realizează echilibrul, unitatea şi rotunjimea unei remarcabile opere muzicale de o certă şi adîncă originalitate.

Sfîrșit DORU POPOVICI

RM

Pro i contra

Teribilă frica de moarte, Fantastic dorul de viață!

Tulburător să citești într-o carte, Cine-a sfîrșit om și cine paiață!

Mă îndoiesc de tot și de toate!

Umbra pe umbră alege!

Conștiințele mult vinovate Sfîrșesc ca metafore blege!

Binele e numai tăcere Cînd răul naște mai rău!

Negru ca moartea de fiere, Teribil ca frica de hău!

Dar binele unde e bine...

E floare, dalb și senin.

Viața e totuși în sine Departe de rău și venin!

Departe de hoți, tiranie, Binele e chiar adevărul!

Libertate, dor, bucurie, Soarele vieții și Cerul!

FLORIN IORDACHE

Scris

De-ai fi de neam de salcie te-aş lua În inimă să-mi fii tăcut descîntec, Iar ochii tăi neîntrecuţi în cîntec I-aş pune scrisă la plecarea mea.

Departe tu, departe eu, părerea Că aş mai fi ce-am fost, nevrere nu-i Las lumii toate, ei şi nimănui, La ea acasă templul meu - durerea...

De ziuă mi se pare şi de noapte Uitărilor pe crugul de apus Sfinţirea către care n-am ajuns Deși mă-ncerc în totul și în toate. Şi ultimele îndelungi măiestre Şoptiri de rouă îmi vor fi cîndva Zădărnicii la veche casa ta...

Privirile de-acuma - ce ferestre!

Mihai Istudor

Va fi iar primvar Se-aprind văpăi de vis în ochii tăi Încremeniți de dor de primăvară.

Tu vezi lumina chiar la oameni răi, Deși ei te-au lovit nu-ntîia oară.

Trezește-te cînd lacrimile curg Din sufletu-ți împovărat de gînduri Și luna scînteiază în amurg Pe tot pămîntul greu bătut de vînturi.

Va fi iar primăvară, nu-i tîrziu Ca să te-aduni din iarna de afară.

Un murmur de iubire crește viu Peste pierdute vremi de-odinioară.

GEORGE MILITARU

RM

5

Vineri, 1 martie 2019

Atitudini«Polemici Povestea Mărţişorului, simbolul primăverii

Mărţişorul este considerat simbolul primă­ verii, iar 1 Martie este sărbătoarea românească a primăverii, cînd ne bucurăm de revenirea la viaţă a naturii, dăruind flori şi mărţişoare. Se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, cînd Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta era nu numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi al vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnînd pace, iar roşu, război; dar roșu mai simbolizează şi dragostea pentru tot ce este frumos, iar albul – sănătate, dar şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii. Șnururile împletite din cele două culori alcătuiesc mărţişorul, în forma lui clasică.

Iniţial, mărţişorul era o monedă din aur sau din argint, la care se ataşa o sfoară făcută din două fire răsucite (unul roşu şi altul alb). Mai Românii sînt singurul popor din lume care l-a mult, există credinţa conform căreia această îmblînzit pe teribilul Zeu roman al războiului, Marte, amuletă aduce noroc şi fericire. Fetele îl purtau şi l-a făcut MĂRŢIŞOR... timp de douăsprezece zile la gît, după care-l se aruncă, ci se leagă de un trandafir sau de un pom prindeau în păr şi-l ţineau astfel pînă ce înflorea primul înflorit, ca să ne aducă noroc. pom (de obicei, pînă la sfîrşitul lunii martie). După aceea, cu şnurul legau o creangă a pomului, iar cu Mituri ale mărţişorului banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul • Voinicul care a eliberat Soarele: Soarele a co­ să le fie faţa frumoasă şi albă. În unele zone, scopul borît pe Pămînt în chip de fată preafrumoasă, dar purtării Mărţişorului este să-ţi apropii Soarele. Aşa te un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul lui. Atunci faci prieten cu el, ţi-l faci binevoitor, să-ţi dea tot ce-i păsările au încetat să cînte, copiii au uitat de joacă şi stă în putere: frumuseţe, veselie şi sănătate, cinste şi de veselie, şi lumea întreagă a căzut în mîhnire. Văzînd iubire. Dăruind un mărţişor este ca şi cum ai dărui o ce se întîmplă fără Soare, un tînăr curajos a pornit fărîmă de soare. spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată, a Un alt obicei de la sate este ca ţăranii să pună căutat palatul un an încheiat, iar cînd l-a găsit, a chemat copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i zmeul la luptă dreaptă. Tînărul a învins creatura şi a scuture frigurile, iar fetele îl poartă ca să nu le ardă eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer şi iarăşi soarele. Mai mult, cine nu le poartă are să se ofilească. a luminat întregul pămînt, dar tînărul luptător zăcea în Oamenii din popor mai ştiu că mărţişorul trebuie purtat palatul zmeului, după luptele grele pe care le avuse. ca un lucru sfînt, nu ca pe o podoabă ori o jucărie.

Sîngele cald i s-a scurs pe zăpadă, pînă cînd l-a lăsat Tradiţia spune că mărţişorul trebuie legat la răsăritul pe tînăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, soarelui, în prima zi a lunii martie. El se poartă de la au răsărit ghiocei, vestitori ai primăverii. Se zice că 1 Martie pînă cînd se arată primăvara, se aude cucul de atunci lumea cinsteşte memoria tînărului curajos cîntînd, pînă înfloresc cireşii ori trandafirii, pînă vin legînd cu o aţă două flori: una albă, alta roşie. Culoarea berzele sau rîndunelele. După aceea, mărţişorul nu roşie simbolizează dragostea către frumos şi aminteşte

Raposodia pdurii (fragment)

E-o dimineaţă – parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc Pădurile sclipesc a primăvară Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc.

Simt – nevăzută-n aer – o putere Vîsleşte des, cu aripe subţiri, Mă umple cînd cu-nfiorări voioase Şi cînd cu dureroase răbufniri.

Trec în galop sub streşini de pădure, Sorb aerul şi ca pe-o apă-l simt. Şi totu-mi pare-atît de strimt!...

Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mă-nconjură în roiuri de scîntei Sălbatica pădurii tinereţe Şi-nţelepciunea bătrînească-a ei.

NICOLAE LABIŞ

Primvara Pe-un invizibil fir se-nşiră-n zări cocoare...

Ca totdeauna, din grădini s-a înălţat Parfumul proaspăt de pămînt zvîntat.

Prin margini de pădure, Primăvara

Aruncă zîmbet alb de ghiocei, Apoi, rupîndu-şi de la gîtul ei Şiragul roş de boabe de mărgean, Îl risipeşte, ca în fiecare an, Şi-n urma ei pe garduri, pe trotuare, Rămîn gîndacii Domnului, la soare. Şi sub surîsu-i tînăr şi acid, Toţi mugurii grădinii se deschid, Ca-n vremea cînd, alături amîndoi, Credeam că-i primăvară numai pentru noi...

A cîta primăvară-i asta, oare, De cînd au tresărit întîi bunicii La-ntîiul ciripit al rîndunicii Şi la întîia primăverii floare?

Aşa e de bătrînă primăvara -, Bătrînă ca pămîntul cel bătrîn, De-atîtea ori în carele cu fîn I-am adunat, în toamne lungi, povara De ierburi crude -, şi de-atătea ori Au înflorit pe-aceleaşi crengi, aceleaşi flori... Şi totuşi uneori, cînd vine sara Şi zvonu-i fraged pîn-la noi străbate -, Ascult adînc cum cîntă primăvara...

Căci pentru noi e cea din urmă, poate.

OTILIA CAZIMIR

de curajul tînărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.

• Lupta Primăverii cu Iarna: în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărît să-l ajute şi a început a da la o parte zăpada.

Iarna, văzînd aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vîntul și gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat.

Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mîinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sînge fierbinte care, căzînd peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sîngele ei roşu pe zăpada albă.

• Sosirea primăverii şi mărţişorul sînt legate şi de o altă străveche zeitate a pămîntului, Baba Dochia, personaj tradiţional de la care provin şi celebrele babe, sărbătorite de la 1 la 9 martie. În legendele Babei Dochia, firul mărţişorului simbolizează atît zilele anului, cît şi viaţa omului - prin aluzia la firul vieţii copilului, tors de Ursitoare la naşterea micuţului. În aceste legende apare şi un tînăr pe nume Mărţişor, care, cu o floare magică, o salvează pe fata vitregă a Babei de răutăţile acesteia, pentru ca apoi să o pedepsească pe însăşi Baba Dochia.

Originea mărţişorului Majoritatea specialiştilor consideră că originea sărbătorii este daco-tracică, însă ea prezintă şi influenţe romane. Atît la romani, cît şi la geto-daci, anul începea la 1 Martie. Numele lunii martie, cunoscută în popor drept mărţişor sau marţ, provine de la numele zeului Marte, divinitate asociată războiului, dar şi fertilităţii şi vegetaţiei.

Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova şi Bucovina mărţişorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu aţă albă-roşie, şi era purtat de copii în jurul gîtului. Fetele adolescente purtau şi ele mărţişor la gît în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr şi să-l păstreze pînă la sosirea primilor cocori şi înflorirea arborilor. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor, iar dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atîrnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecît.

Sursa: puterea.ro

Bun dimineaa, Primvar!

A! Bună dimineaţa, Primăvară!

Iar proaspată te-ntorci în ţară, Tu fragedă, şi ea întinerită. În ţara din răspîntii verzi, fii binevenită.

Te aştepta cu cofa plină De rouă nouă şi lumină.

Te-ntîmpină-n cămaşă de in şi borangic, Tivită cu chenare de iederă și spic, Pe poale cu garoafe şi cu văpăi de mac, De boance şi crăiţe, şi-albastre flori de ac, Împodobită toată, de marea sarbatoare, În aşteptarea-n luncă a scumpei surioare.

Purtată-n umăr, cofa ţi-o pleacă pîn’ la gură, Să iei, ca-n sărutare, din ea, o sorbitură.

Băuşi destule lacrimi într-altă primăvară, Din ciutura cu sînge şi-aghiazma lor amară. Ţi-au semănat în cale, aminte să-ţi aduci, Pămîntul cu morminte şi cu păduri de cruci.

Dă-i mîna, copilandră de-a pururea fecioară, Că vă-ntîlniţi depline, acum, întîia oară, La început de vremuri, nadejdi şi învieri, Două-nfloriri de muguri şi două primăveri.

TUDOR ARGHEZI

6

Vineri, 1 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Psalmul iubirii CIOBURI DE GÎNDURI

Balsamuri spirituale (108) Întoarcere în timp (1) Începuse războiul, două avioane inamice se luptau între ele, deasupra satului. Am auzit împuşcături, am văzut o flacără mare roşie, apoi n-am mai văzut nimic, pentru că Duţu, băiatul popii, m-a trîntit la pămînt, acoperindu-mă cu brațele, după care ne-am ascuns sub un covor de frunze. Mi s-a părut că am stat pitiți acolo o veşnicie, şi mi-a fost greu să mă desprind din îmbrăţişarea lui - pe care parcă o simt şi azi - cînd am auzit glasul mamei, care ne striga cu disperare. În „Ungaria”, cînd încă mai aveam casa, cîrciuma, lăptăria şi pe tata, sîmbăta era o zi de coşmar. Cîrciuma era plină cu unguri, cărora li se spunea cubicaşi. Fiind zi de salariu, veneau după băutură, se îmbătau şi se luau la bătaie. Spărgeau tot. Nu ştiu ce am căutat într-o asemenea zi în cîrciumă. De pe perete, o sticlă aruncată a „aterizat” pe capul meu şi mi l-a spart. Una din servitoarele noastre, care mai înainte fusese obligată să urce pe masă şi să danseze ceardaş, mi-a bandajat capul cu fîşii rupte dintr-un cearceaf, pe care în prealabil le-a udat cu apă rece. Bandajul părea o cunună cu trandafiri, fiind pătat de sîngele care se scurgea. Cît de bine este să fii copil. Nu-ţi dai seama de pericol şi treci uşor peste el.

Revenind la servitoarea noastră, mereu era căldărită pe faţă. Mama o întreba ce-a păţit, iar ea spunea că „a făcut focul”. Într-o zi am văzut-o sărutîndu-se cu coşarul şi, astfel, s-a dezlegat misterul „focului”.

Ultimele zile din viaţa lui P.I. Ceaikovski (1)

Primăria avea un angajat care, zilnic, la oră fixă, bătea într-o tobă, apoi se oprea din loc în loc, anunţînd tot omul s-audă: ,,Poruncă de la domn primar. Noi acum sîntem unguri şi trebuie să respectăm noua conducere...”. Şi oamenii se cruceau. Dar tăceau.

Păreau ŢĂRANII, din poezia lui Vlaicu Bîrna: „Aici întîlnesc umbrele/ celor care-au fost/ seniori ai sărăciei demne/ cu palmele aspre ca piatra/ feţele-pămînt ars de Soare,/ privirile iezere adînci/ oglindind secole duse/ şi secole străbătînd înainte./ Sub streaşina pălăriilor/ decolorate de soare/ ei mai păstrau un aer de răscoală,/ de veri toride şi de ierni geroase,/ de crunte înfruntări pe care-n timp/ le biruiră făr-a se numi/ biruitori./ Purtînd pe umeri cerul/ ei aruncau ogoarelor sămînţa/ cu acelaşi gest cu care Dumnezeu/ împrăştiase stelele pe boltă./ La fiecare pas acele umbre,/ ţărîna rece şi închipuirea,/ numele lor - un mare dispărut”. Şi acum, a dispărut şi ţara. Iar ei ,,stăteau ca nişte cuvinte, alcătuind unii lîngă alţii un înţeles de frază, o vorbire întrupată a unei mari fiinţe” (Nichita Stănescu). În acest timp, armate horthyste se aflau concentrate la graniţa de vest a ţării, iar guvernul condus de Armand Călinescu a decis chemarea sub arme.

Germania hitleristă a hotărît să intervină direct în treburile interne ale României, susţinînd instaurarea unui regim de dictatură fascistă, care să urmeze o linie politică conformă cu interesele celui de al III-lea Reich. (va urma) LILIANA TETELEA

locuiască cu ei. Deocamdată, Argutinski este încă la hotel cu una din rudele sale, venită din Caucaz. Valetul şi dădaca îl întîmpină pe Ceaikovski. Se simte mirosul de zugrăveală. Bob şi Modest i-au aranjat un birou În ziua de 9 octombrie 1893, a plecat la Petersburg, minunat. Aici se va simţi ca la el acasă.

Repetiţiile încep a doua zi şi continuă toată distrat şi destul de bolnav. Bicarbonatul de sodiu, pe săptămîna. În ziua de 16 are loc concertul. Simfonia care îl folosise din belşug toată viaţa, nu-i mai uşura a VI-a n-a făcut nici asupra publicului, durerile de stomac. În ajun, la Ippolîtovnici asupra muzicienilor impresia pe care Ivanov, îşi uitase mănuşile în vestibul o spera Ceaikovski. Nu i-a emoţionat şi, furios, a trebuit să-şi cumpere altele, profund nici pe unii, nici pe ceilalţi. S-a lîngă gară. În aceeaşi dimineaţă, Antonina aplaudat fără entuziasm. După concert, în Ivanovna îi amintise, o dată mai mult, că trăsură, Ceaikovski şi Glazunov au rămas există: îl întrebă dacă nu avea intenţia să tăcuţi. recunoască cel de al treilea copil (ceilalţi A doua zi de dimineaţă, perplex, Ceai­ doi erau la Asistenţa publică). Dezgustat, kovski a deschis partitura. Pentru el, sim­ i-a trimis bani. Vizitele şi cererile astea nu fonia avea un program, pe care însă nu se vor sfîrşi decît odată cu viaţa sa.

Nimeni nu-l însoţise la gară. Detesta Piotr Ilici Ceaikovski voia să-l comenteze. Simfonia tragică!, îi strigă Modest, care-i ghicea gîndurile. acest lucru. Numai Kaşkin, vechiul său (1840-1893) Iar după cîteva clipe, din camera vecină – prieten, venise să-l vadă la hotel înainte de a pleca. Fumînd o ţigară, au vorbit despre trecut. Ce de Simfonia patetică!

- Bravo!, spuse Caikovski, şi a adoptat titlul. oameni dispăruseră din viaţa lui în ultimul timp! Lista Reticenţa cu care a fost primită noua sa lucrare l-a prietenilor morţi era atît de lungă încît Ceaikovski nu putea adesea să şi-i amintească pe toţi cei pe care îi iubise întristat puţin. La Rimski-Korsakov, asculta elogiile şi îi pierduse. Din familia lui Saşa, de la Kamenka, nu care i se aduceau din plin, dar avea impresia că pînă şi mai rămăseseră decît cîţiva membri răspîndiţi ici şi colo. auditorii cu cea mai mare experienţă aşteptau o a doua Saşa murise. Dragul Volodia Şilovski nu mai era. Leneşul şi o a treia audiţie ca să poată aprecia. Să fi dirijat oare şi mondenul Kondratiev, dispărut şi el. Violonistul Cotek, prost şi să fie el cel răspunzător? Au fost foarte puţine cel care i-a făcut cunoştinţă în 1877 cu doamna von Meck, păreri precise; criticii păreau nehotărîţi.

Cu toate acestea, începea să iubească Petersburgul din murise. Morţi şi Hubert, şi Albrecht, ,,lucrătorii cinstiţi”, şi Apuhtin, adolescentul prea strălucit, genial. Dar despre ce în ce mai mult. Era acasă la Bob! Bob, care terminase cîte persoane n-au vorbit? Despre cei apropiaţi lor, despre Şcoala de drept, nu ştia încă ce avea să facă. Lucra la muzicienii din Moscova, despre Tretiakov. Şi, deodată, un minister, însă era atras de cariera militară. Ieşea în lume. Era iubit, invitat. Se scula tîrziu, stătea mult în Kaşkin a pronunţat numele doamnei von Meck.

- E pe moarte?, a exclamat Ceaikovski. Nu se poate! baie – lui Ceaikovski îi plăcea să-l audă bălăcinduNu, nu era pe moarte, dar suferea de tulburări se în cadă -, cheltuia mulţi bani. El nu avea bani, dar nervoase, nu mai recunoştea pe nimeni şi nu mai unchiul Petia îi dădea fără să numere. Citea, cînta la înţelegea nimic. Întunecat la faţă, Ceaikovski privea în pian şi, cu un surîs seducător, îşi dădea părerea despre orice, cu vocea lui tărăgănată. Începînd de dimineaţă, depărtare...

Nu-i plăcea să fie condus la gară, dar ce poţi spune de veneau prietenii, tineri trîndavi, al căror şef era el. întîlnirile din sala de aşteptare a gării!... Modest, Bob, În anul acela, scăpaseră cu toţii de uniforma Şcolii băieţii, toţi îl înconjoară. De data asta, nu va trage nici de drept. În fiecare seară – balet, operă, teatrul Alexandrinski. la Dagmar, nici la hôtel de France. Bob şi Modest au închiriat un apartament în Mica Morskaia. Totul fusese O lojă, uneori două. După – supeu într-un restaurant la refăcut şi o cameră era păstrată pentru Ceaikovski. modă, cu ţigani, în împrejurimile oraşului.

Kolia Konradi se căsătorise, şi ei l-au invitat pe tînărul (va urma) prinţ Argutinski, unul din cea de a ,,patra suită” să NINA BERBEROVA (1936)

Că ai o vatră ca-n povești Și ți-ai păstrat credința ta, Că știi sub stele cine ești: În veci nu ți se va ierta!

Că ai comoara cea mai dulce Și-o porți cu tine și în grai, Cum vrei dușmanu-ți să se culce?

Ești vinovat că ai un rai... Și-așa, acuzele-n cascadă Vin ca torente furibunde Că plîng cireșii în livadă Și tragic jalea te pătrunde.

Ne știm cu munții din culoare Ne știm cu marea din tăceri: Noi n-am venit aici călare Pe-o mătură, vînînd plăceri.

Mai mult de-atît, deja se știe, Pe cei ce azi ne dojenesc Îi bîntuie frumoasa ie Că-n ei ceva e românesc. Însă tîrziu, la judecată, Vor da măsura firii lor: Nu-njunghii mama niciodată, Și nici nu o alungi din dor.

La ea te-ntorci strivit de milă Că nici n-a fost, nici n-o să fie O altă mamă mai umilă Să te susțină-n veșnicie.

Iar de-ai pierdut măsura firii, Deja faci răul cel mai rău: Cu tine rupi lanțul iubirii Și crezul sfînt în neamul tău.

Pămîntul țării te hrănește Cu foc celest și nu cu spuză: Trăiește vrednic, românește...

Altfel țărîna-i te refuză.

Contemplu cerul care tace...

Dă, Doamne, lumii Tale pace...

Acum te las, mă-ntorc în bine: Rămînă candela-mi cu Tine.

ILARION BOCA, 14 februarie 2019

O via pentru nemurire Aș vrea ca sufletul să ningă Zăpezi de trudă și amar, Durerea lor să nu se-nfrîngă, Să nu trăim viața-n zadar.

Să creștem precum bradul mîndru Din codrii gliei strămoșești, Să ridicăm la cer stindardul Nației noastre românești.

Sculați, români! La Putna, Ștefan Ridică sabia străbună.

La fel – Mihai și Avram Iancu Pentru o patrie română.

O viață-avem și ție, Mamă, Ți-o închinăm cu dăruire.

Dușmanii tăi pe veci să piară, Tu să trăiești în nemurire!

GEORGE BÎRZĂNESCU

RM

7

Vineri, 1 martie 2019

L A NOI, L A ROMÂNI! Identitate prin cultură (1)

Constituită în anul 2004, pe fondul transformărilor pe care le parcurge ţara noastră din anul 1990 încoace, Asociaţia Culturală ,,La noi, la români”- organism nonguvernamental, constituit din iniţiativa unor oameni animaţi de sentimente de dragoste de neam şi ţară, de recunoştinţă pentru tradițiile româneşti, această asociaţie nu a neglijat să omagieze nici un eveniment și nici o faptă istorică a poporului nostru. Sîntem cu toţii părtaşi la transformările pe care le parcurge societatea, căutăm să ne regăsim rostul şi menirea noastră, să ne apărăm identitatea naţională într-o lume în care se şterg graniţele, și în care sînt susţinute şi promovate culturi ale altor popoare, cu fonduri uriaşe şi în detrimenul celor sărace financiar. Or, a neglija cultura unui popor, lăsînd-o să se risipească, înseamnă condamnarea acelui popor la pieire.

Poporul român a reuşit, de-a lungul istoriei sale, să depăşească momente deosebit de grele, dovedind eroism şi sacrificii umane, dar şi talent şi credinţă, trăsături care alcătuiesc cartea sa de vizită, înscrisă în cultura acestui neam. După 29 de ani, ne găsim mai dezbinaţi şi mai plini de ură ca niciodată; mai mult ca oricînd, astăzi, cuvîntul UNIRE este rostit şi îşi găseşte locul în orice clipă, în orice împrejurare..

Momentele istorice parcurse de către înaintaşii noştri în 1859 şi 1918 demonstrează curajul, demnitatea şi voinţa de a trăi în unire, liberi şi independenţi în acest colţ de lume - România - şi într-o Europă unită, în care fiecare popor se regăseşte cu calităţile, obiceiurile şi tradiţiile sale, cu identitatea sa, care trebuie respectată.

Asociaţia Culturală ,,LA NOI, LA ROMÂNI” are ca obiectiv principal păstrarea, promovarea şi valo­ rificarea tradiţiilor şi obiceiurilor neamului nostru, spiritul său creator, şi fiecare eveniment pe care îl organizează, fie pe plan intern, fie în afara graniţelor ţării, constituie un apel la unitate sub acelaşi stindard - TRICOLORUL ROMÂNESC. Ideea de unire a apărut odată cu naşterea poporului român şi a devenit dorinţă, prin conştientizarea adevărului că toţi românii sînt fraţi care trebuie să trăiască împreună. Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 - Unirea cea Mare, al cărei Centenar l-am sărbătorit anul trecut - a fost precedat de Mica Unire, realizată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, prin unirea Principatelor Române: Țara Românească şi Moldova. ,,Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul ispră­ vilor marilor bărbaţi ai României… este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere, mijloace pentru a împlini misia lor pe pămînt”- spunea Mihail Kogălniceanu.

Anul acesta, s-au împlinit 160 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859) şi 169 de ani de la naşterea Geniului poeziei româneşti (15 ianuarie 1850), Mihai Eminescu. Ziua de naş­ tere a marelui poet a pus pecetea, începînd cu acest an, Zilei Naţionale a Culturii Române. Cele două momente aniversare au fost sărbă­torite de Asociaţia Culturală ,,LA NOI, LA ROMÂNI” printr-un eveniment de excepţie, cu genericul ,,IDEN­ TITATE PRIN CULTURĂ, MÎNDRIA DE A FI

Gl. lt. (r) Florian Pință și prof. Niculina Merceanu

Dr. Alba Popescu, expert în geopolitică și securitate națională ROMÂN”, în ziua de 23 ianuarie a.c., la Galeria 2 ART a Primăriei Sectorului 2 şi avînd ca parteneri Primăria Sectorului 2, Centrul Cultural ,,Mihai Eminescu” şi Poliţia Locală Sector 2.

Invitaţii acestui eveniment au fost personalităţi istorice, culturale şi artistice care, prin alocuţiunile rostite şi momentele artistice, au dovedit un profund patriotism şi dragoste de ţară, reuşind să transmită unui numeros şi ales public (cadre militatre, scriitori, poeţi, jurnalişti cadre didactice, elevi) sentimentul de mîndrie naţională - scopul acestui eveniment.

Printre invitaţi s-au numărat: Radu THEODORU gl. mr (r) de flotilă aeriană, veteran de război, scriitor, membru al USR; gl. lt(r) dr. Florian PINŢĂ - conf. univ. primvicepreşedinte al AORR; cercetător etnolog Doina IŞFANONI – prof. univ. dr; dr. Alba POPESCU specialist în geopolitică şi securitate naţională, realizator 6TV; dr. Cătălin RADU - istoric documentarist; Maria PETRESCU - sociolog, poet, Elisabeta TURCU JU­ VER­DEANU - interpretă de muzică populară; actriţa Crina LINŢĂ - preşedinte fondator Teatrul Arte

dat un ordin de zi, încheiat cu cuvintele: „Patria vă este recunoscătoare. Voi aţi fost cei care aţi iluminat drumul victoriei”.

Alocuţiunea rostită de către domnul gl. lt. (r) Florian PINŢĂ a demonstrat rolul foarte important pe care l-a avut în istoria românilor Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a dat dovadă de un înalt patriotism, de compasiune şi iubire faţă de cei mulţi şi obidiţi, fiind una din personalităţile care au ştiut să îndrepte poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului.

Semnificative în acest sens sînt cuvintele rostite la acea vreme de către Mihail Kogălniceanu: „Şi cît va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină... va fi a lui Alexandru Ioan I”. Continuîndu-şi povestirea, domnul gl. lt. Florian PINŢĂ a spus: „Faima de bărbat de stat a lui Alexandru Ioan Cuza, în timpul şi cu ajutorul căruia s- a realizat Unirea Principatelor, la 24 ianuarie 1859, şi s-au pus bazele statului modern unitar român, s-a născut încă din momentul demisiei sale din funcţia de pîrcălab al Covurluiului, din cauza tentaţiei de fraudare a listelor electorale pentru Moldova, şi s-a consolidat temeinic în cei 7 ani de domnie, prin punerea în aplicare a revoluţionarului său program de ţară, care avea să ducă la naşterea noii Românii“. (va urma) Prof. Niculina MERCEANU Preşedinte Asociaţia Culturală „ LA NOI, LA ROMÂNI”

Mrior

Acum la început de an Natura, iat-o, explodează În suflete avem vulcan Cu-o magmă ce ne-nflăcărează.

Să dăruim un mărţişor Precum şi primăvara nouă Covor de flori multicolor În dimineţile cu rouă.

Canafi din albul şi din roşul Imaculatelor culori Cu puritate şi iubire În şnur au devenit surori.

Un mărţişor al primăverii Renaşte altă viaţă în noi Sub semnul cald al învierii Şi-al celui mai bogat altoi.

Gl. mr. de flotilă aeriană (r) Radu Theodoru, veteran de război și scriitor dell’Anima; Doina GHIŢESCU - actriţă, Alexia DĂNĂCICĂ (pianistă) şi Vlad PICIORUŞ (violinist) elevi la Colegiul Naţional de Muzică ,,George Enescu”, din Bucureşti.

Captivaţi de povestirile şi faptele istorice descrise de domnul gl. mr. Radu THEODORU (95 de ani), elevii Şcolii Ferdinand 1 şi ai Colegiului Hermes au înţeles că istoria, pe care ei foarte puţin o mai studiază în şcoală, este o adevărată şi dureroasă poveste pe care poporul român a trăit-o de-a lungul existenţei sale. Convins de rolul important pe care tînara generaţie de astăzi îl are în construirea viitorului României, domnul gl. mr. (r) Radu THEODORU şi-a început pledoaria prin a explica copiilor semnificaţia uniformei pe care dînsul o poartă, culoarea ei albastră şi simbolurile care o domină: „Fiecare centimetru din tunica aceasta este ţesut cu sîngele camarazilor mei, începînd de la primul pînă la ultimul pilot de elicoptere, tot ce se vede aici este simbolul eroilor şi al armatei române. Totul este istorie”. Menţionînd sacrificiul celor peste 300.000 de soldaţi români, plecaţi pe front în opinci, cu mîncare insuficientă, dar care şi-au apărat cu credinţă ţara şi pămîntul românesc, domnul general şi-a încheiat pledoaria cu povestea lui Irimia Grigorescu, cel care a

Miracolul se-ntruchipează În vindecarea rănilor Cînd mărţişoru’ - oficiază Renaşterea românilor.

Chiar Regina noastră mamă, „Iubea la Mărţişorul“, Semnul ei de bună seamă Cît de mult iubea poporul.

Scăpaţi de ierni interioare Sub semnul înfloririi noastre În viaţă avem mult soare Şi zilele ne-or fi albastre.

Cu puritate şi iubire Să dăruim un mărţişor Simbol frumos spre împlinire Pe care-l aşteptăm cu dor.

Un mărţişor pentru femeia Care prin ea e-un mărţişor Fiindcă în viaţa noastră-i cheia Şi o iubim ca pe-un odor.

Alexandru Dumitru

8

Vineri, 1 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Vadim a avut dreptate: România e în pericol, UDMR a făcut un pas decisiv! (urmare din pag. 1) Sigur, în principiu sînt niște infractori, pentru că atingerea adusă simbolurilor naționale este, în orice țară normală la cap, infracțiune gravă! Dar, la fel de sigur, România NU e condusă de oameni normali la cap – și asta de mulți ani, poate chiar de la lovitura de stat și asasinarea marelui conducător patriot Nicolae Ceaușescu.

Vadim a spus chiar de la început: UDMR nu este o organizație legală iar orice tentativă de creare a unor mișcări politice etnice, cu tendințe revizioniste este neconsituțională, dar și demnă de un singur răspuns: eradicarea! Din păcate, vorba lui Tudor, nu Vadim, ci Vladimirescu, s-a adeverit: nu au zdrobit șarpele ieșit în cale, ba chiar l-au hrănit pînă a devenit balaur și l-au pus la conducere! Și cei din PNL, și din PSD, cu tot cu ,,aripile” lor alde Ponta, și Băsescu cu grupările lui de ,,unioniști” mincinoși! Mai mult, aceștia merită judecați pentru că, încurajînd gruparea iredentei, au făcut să se piardă cetățeni români buni și valoroși! Da, românii de origine etnică secuiască sau maghiară sînt oameni de valoare, care nu odată și-au arătat loialitatea pentru comunitate și pentru România; ce sînt ei azi? Instrumente folosite într-un demers ilegal – cetățeni asupra cărora a fost folosit un mecanism infernal de spălare a creierului! Repet: NU ei, românii de origine secuiască sînt de vină, ci cei care le-au băgat în cap verbe iredentiste, atitudini secesioniste, idei șovine – și mai ales virusul antinațional – anti-România! NU ei ar trebui pedepsiți, ci cei care au tolerat și chiar au încurajat îmbolnăvirea lor! Mai ales că Vadim le-a spus-o timp de peste 25 de ani! Rezultatul? Vadim e mort, iar România sîngerează prin rănile pe care el le-a cauterizat atunci, dar care acum s-au deschis, sîngerează și se infectează! Da, România e în pericol de cangrenare – și chiar în inima ei, Transilvania!

Asta și pentru că instituiții ale statului și ramificațiile lor se băteau cu fantome ,,impuse” strategic, precum ,,pericolul rus”, iar secesioniști precum Sabin Gherman erau și sînt găzduiți pe posturi naționale să-și verse otrava contra românilor! Mă uitam, recent au apărut filme pe internet cu zeci și sute de tancuri americane transportate pe calea ferată – evident, spre granița estică sau spre Constanța – adică acolo unde NU au fost și NU sînt probleme reale, ci doar induse de cei care, culmea, ne-au ocupat țara politic, decizional și informativ, și-au creat baze militare și ne cer și bani pentru asta! În schimb, au fost desființate marile unități de jandarmi și cele de vînători de munte din zona de incidență cu acțiune iredentistă și secesionistă maghiară!

Sigur, vor spune că orice ar face UDMR nu se poate pune nimic în practică, pentru că normele Uniunii Europene nu permit așa ceva, iar SUA e partenerul nostru strategic și sîntem ,,țară NATO”. Hai să vă spun o ,,noutate”: nici parteneriatul cu SUA, nici apartenența la NATO NU au fost verificate într-un caz similar, UE este o combinație relativ nouă, pe cînd iredenta și revizionismul maghiar există de aproape 1000 de ani! Și nu cedează, în ciuda normelor UE sau a tratatelor de bună vecinătate! Iată și dovada – Congresul UDMR despre care am scris mai sus cere României şi UE, în numele ,,comunității maghiare” să… sprijine utilizarea simbolurile ilegale și antinaționale! ,,Noi, reprezentanţii comunităţii maghiare din România, declarăm prin prezenta că cele enumerate le considerăm simbol naţional şi ne aşteptăm ca România, UE şi comunitatea internaţională să ne sprijine prin posibilitatea utilizării libere a acestor simboluri”.

Tupeu, sau ce?... De un singur lucru sînt sigur: NU fac ei asta de proști! Ba chiar, dacă îmi aduc aminte, singurele dăți cînd UE a avut de-a face cu

separatisme din Est le-a încurajat: Cehoslovacia, pașnic, dar și Yugoslavia, unde urmările dezas­ truoase erau previzibile! De fapt, și în cazul loviturii de stat din Ucraina a fost tot un fel de separatism, pentru că UE a încurajat separatismul unei frății istorice: Moscova – Kiev. Da, sigur, Bruxelles nu a susținut separatismul catalan, dar acolo e vorba de Occident – și, după cum știți, dubla măsură vest-est e o regulă verificată! Deci, nu am motive să cred că UE ar fi un obstacol în cazul demersului secesionist. Și veți vedea mai departe alte argumente.

Ia să mai vedem ce mai spune UDMR, ca să vă convingeți… De exemplu, tot la Congres, a fost lansat documentul ,,Viitorul în Transilvania”, prin care se scoate în evidență un alt scop al UDMR: crearea unei societăți maghiare transilvănene cu drepturi depline! Presa a consemnat și cele ,,două direcții” de acțiune: transilvanismul și, vezi Doamne, ,,competitivitatea”. Auziți text, să te apuce nebunia: ,,În deceniile următoare, Transilvania va fi din ce în ce mai liberă de rețeaua aspirațiilor centraliste, găsindu-și propria voce și dezvoltîndu-se puternic în termeni economici și culturali”. Mai mult, UDMR scoate din pălărie și iepurașul rîios, dar prezent în spațiul public – și românii din Transilvania sînt ,,interesați de aspectele menționate”, deci trebuie gîndit un ,,transilvanism pragmatic”! De mult timp, ideea de apartenență la ,,Transilvania” este o otravă picurată în minte românilor! E suficient să verificați pe mediile de socializare – mulți români din provincia istorică dau ca adresă orașul și…

Transilvania, nu România! Insistența cu care e atacat guvernul ,,de la Teleorman”, asiduitatea cu care se promovează faptul că sudul țării, ,,cele mai săraci județe”, conduc România – nu Clujul care e ,,altceva”, ei bine, toate astea sînt folosite eficient pentru a crea o graniță – deocamdată mentală! între români! În fine, UDMR mai anunță și un demers care mie îmi dă fiori: o campanie de consultare publică a populației maghiare din Transilvania – dar pe care sînt sigur că o vor extinde și în zona românească. De ce? Pentru că aceeași populație românească a picat grosolan un test anterior – Referendumul pentru Familie! Da, din păcate pe cei care au fost în stare să renege ceea ce e lăsat de Dumnezeu, eu îi consider capabili să renege și ce au lăsat strămoșii lor, cu care mai au prea puține în comun. Și acesta s-ar putea să fie pasul final – pentru că UE, despre care noi credem că e un aliat, se bazează pe principiul subsidiarității, pe care îl folosește cum crede de cuviință; adică în Kosovo e bun, în Catalunia, nu. Oare chiar am înnebunit să verificăm - pe pielea noastră și pe moștenirea atîtor generații eroice – cum va judeca Bruxellesul o asemenea situație? În concluzie, Congresul UDMR arată că ei, revizioniștii maghiari, și-au dus planul mai departe pas cu pas, în toți acești ani! În timp ce noi am pierdut teren, pas cu pas, așa cum atrăgea atenția Vadim! Ce (mai) e de făcut? Măsuri ferme!

Dar cine să le ia? În nici un caz orbani și cioloși și barne și alte unelte de acest fel! Pînă nu se va înțelege că național conservatorismul e obligatoriu să fie cooptat ca demers politic de guvernare nu există soluții, iar planul UDMR va fi dus mai departe! Cum vă imaginați că România, cu Iohannis președinte, Orban premier, Barna șef al Camerei, Hellwig la servicii, se va opune aliatului la guvernare, UDMR? Nu sprijin etnicismul cu tendințe puriste sau xenofobe, dar cred că s-a ajuns prea departe! Iar de cealaltă parte nu avem vreo fantomă, vreo ,,amenințare” de la mii de kilometri și fără susținere faptică – nu, avem aici… nici nu știu dacă să mai spun ,,la noi”, că mi-e că se supără tuciuriul de Sabin…

Războiul lumilor

În ultimii ani se tot vorbește de război, de confruntări, fie armate, fie doar economice, la nivel regional și chiar global, dacă vorbim doar de sfera economică. Se joacă dur, se joacă pe contre.

Nu mai există reguli, nu mai există ONU, nu mai există „piață liberă”, nu mai există „concurență”, nu mai există Organizația Mondială a Comerțului. Nu mai există presă liberă, nu mai există presă independentă, cel puțin la un nivel care să conteze.

Nu mai există cultura necesară înțelegerii imaginii de ansamblu a realității, mai ales cînd informațiile oficiale sînt părtinitoare, mincinoase, emise de cozile de topor anume puse acolo. Nu mai există nici un fel de reper la care să te raportezi tu, ca individ, tu, ca cetățean, tu, ca om ce trăiești pe acest pămînt. Nu mai există logică în nimic, legea este interpretată în funcție de interesele fiecăruia, iar atunci cînd este prea rigidă este, efectiv, ignorată, lăsată în trecut. Asta este lumea începutului de mileniu. Nimic care să ne aducă optimism, nimic care să ne încurajeze să sperăm că ceva bun se va întîmpla.

Asistăm la un război între ceea ce a fost cîndva „lumea liberă” și „era post-comunistă”, pe de o parte, și „lumea tradiționalistă”, pe de alta. Este un război mondial la nivel comercial, rece la nivel militar, cu șanse mari să se încingă în scurt timp. Presiunea pe care Statele Unite ale Americii o exercită asupra Rusiei în primul rînd, dar și asupra altor state care încă nu au devenit vasali ai Washingtonului, este din ce în ce mai mare, forța sancțiunilor îngenuchind, pe rînd, orice capacitate a populației din respectivele state de a rezista la sărăcie. Dacă presa ne îndoapă cu informații false, cum că un stat, fie că este el Venezuela, Iran, Rusia, sau aiurea, este sărac, iar cetățenii mor de foame, cititorul, în mare parte fără cultura economică necesară înțelegerii termenului de ,,sancțiuni”, dă vina automat pe regimul de la putere, pe sistem, pe conducători, pe tot, numai pe acele sancțiuni care îi omoară cu zile, nu. Cu excepția Rusiei care, prin bogăția în resurse educaționale, naturale, genetice, reușește să reziste cu oareșce succes acestor sancțiuni, restul statelor, și mă refer aici în special la Venezuela, Coreea de Nord și, într-o măsură mai mică, Iran, rezistă cu greu, sărăcia fiind din ce în ce mai acută. Mulți nu înțeleg, și mă refer la cei care sînt contemporani cu aceste vremuri. Aș vrea ca aceștia să își imagineze că toate statele lumii locuiesc într-un bloc, într-o clădire cu multe etaje, cu apartamente diverse, mai mari sau mai mici, în funcție de membri familiei, de poziție, unii cu vedere la mare, alții doar la munte, unii cu panoramă, alții cu acces la energie electrică, unii mai bogați în apă dulce, alții în hrană etc. Să își imagineze, de asemenea, că în această clădire există un penthouse bine poziționat, cu acces la multe facilități, în care locuiește o familie pe care o vom numi generic „R”. Membri maturi merg și muncesc, fie în colaborare cu alți vecini, fie singuri, dar, în fiecare seară, se întorc acasă. Și tot în acel bloc mai există și alte apartamente frumoase, cu familii numeroase, ai căror membri au slujbe mai bănoase sau mai puțin bănoase, apartamente care sînt eclipsate de un al doilea penthouse, situat pe același palier cu „R”, în care locuiește familia „S”. Membrii acesteia sînt axați îndeosebi pe cămătărie, taxe de protecție și tranzacții financiare. Ei bine, de ceva timp, avînd control asupra a tot ceea ce înseamnă finanțe, familia ,,S” a reușit rapid, fie prin creditare, fie prin îndatorare, să acapareze cam toate apartamentele din acel bloc, cu cîteva excepții, printre care se numără și familia ,,R”. Cum penthouse-ul familiei ,,R” poate să genereze mult profit familiei ,,S”, s-a decis impunerea de sancțiuni familiei ,,R”, ai căror membrii încep, pe rînd, să își piardă slujbele și, astfel, să nu mai producă suficient cît să își întrețină familia, asa cum și familiile ,,V”, ,,I” și ,,C” pățesc, cu toate că nu sînt înglodate în datorii, asemenea majorității familiilor din clădire. Ce fac atunci, ce opțiuni au aceștia? Ce pot face ei împotriva sistemului impus de ,,S”, al cărui obiectiv nu este să îi omoare sau să le fure cu totul casele, ci doar să îi controleze, să obțină profit net de pe urma celor care nu vor să se alinieze cu restul locatarilor?

Ei bine, aici există mai multe variante. Cea mai pașnică este ca și ei să cedeze și să crape alături de ceilalți, renunțînd la independența de care se bucură și acceptînd cutiile colorate de lapte praf și de Cola pe care familia „S” le oferă fără zgîrcenie, la pachet cu multe mărgele și oglinzi, mai ales că, în schimbul lor, cere chiria pe casa care, pînă atunci, aparținea familiei „R”.

RM

9

Vineri, 1 martie 2019

File de istorie • File de istorie Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (21) Simion Bărnuțiu, ideologul revoluției pașoptiste (2) Gîndirea politică. Lupta pentru libertatea românilor ardeleni Ca şi alţi luptători paşoptişti, Bărnuţiu considera că nu poate exista libertate politică şi dreptate socială fără libertate naţională. Polemizînd cu înfocare împotriva tezei eronate şi mincinoase a conducătorilor revoluţiei ungare de la 1848, care promiteau românilor şi altor

în diferite modalităţi (lecţii sau scrisori) ideile avansate, care continuau linia fundamentală de la 1848. Opera lui Simion Bărnuţiu, integrată cu toate drepturile şi pentru totdeauna în tezaurul culturii româneşti, cuprinde lucrări care dovedesc pregătirea sa enciclopedică.

Ultimele clipe din viaţă Din decembrie 1863, Bărnuţiu îşi întrerupe activitatea didactică, căci se îmbolnăveşte de o boală incurabilă. În primăvară, simţindu-şi sfîrşitul aproape, pleacă spre locurile natale din Ardeal, dar moare pe drum, lîngă Fîntîna Gorgana, la marginea localităţii Sînmihaiu Almaşului, la data de 28 mai, la vîrsta de 56 ani. Va fi îngropat în biserica din dragul său sat natal, Bocşa, din judeţul Sălaj, într-o criptă specială, alături de fostul vicar al Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu.

Bustul lui Simion Bărnuţiu, operă a sculptorului Ion Vlasiu, se găseşte pe aleea Ansamblului monumental ,,Gloria”, din oraşul Blaj, judeţul Alba. Pe locul unde a murit Simion Bărnuţiu, la Fîntîna Gorgana, de la ieşirea din Sînmihaiu Almaşului, a fost ridicat un monument de mari dimensiuni, pentru a-i păstra memoria.

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (1)

naţionalităţi din Transilvania un regim de libertate politică şi desfiinţarea şerbiei, dar fără recunoaşterea libertăţii lor naţionale, ci dimpotrivă, în schimbul dizolvării lor în naţiunea unică ungară, el a susţinut permanent că „libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decît naţională… nu există libertate atunci cînd nu-ţi poţi păstra şi afirma liber naţionalitatea… libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pămînt”, după cum afirma Simion Bărnuţiu în celebrul discurs de la Blaj.

Cînd situaţia a devenit critică, Bărnuţiu s-a refugiat în Ţara Românească, la 11 martie 1849. După o călătorie plină de peripeţii, liderul revoluţionar ardelean a ajuns la Constantinopol, iar de aici, la Trieste, apoi la Viena, unde a continuat să pledeze pentru recunoaşterea drepturilor fraţilor săi ardeleni.

Pentru spiritul său de conciliaţiune dovedit în timpul evenimentelor paşoptiste, Franz Josef l-a decorat în 1850 cu medalia Crucea de aur cu coroană pentru merite deosebite.

Activitatea pedagogică şi culturală Timp de doi ani a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Viena, iar în 1854 îşi desăvîrşeşte studiile juridice la Paris. În toamna aceluiaşi an este chemat la Iaşi de către August Treboniu Laurian pentru ocuparea catedrei de filosofie la Academia Mihăileană. În paralel, a contribuit la reorganizarea învăţămîntului din Moldova şi, începînd cu 16 octombrie 1860, devine profesor la catedra de filosofie a nou-înfiinţatei Universităţi din Iaşi. Ca profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) şi la Universitatea din Iaşi (1860-1864), Bărnuţiu a reuşit să creeze o şcoală, să formeze elemente bine pregătite, care au cerut reforme democratice, ca votul universal şi exproprierea moşiilor boiereşti şi mînăstireşti.

El a cerut, pentru masele de cetăţeni, drepturi politice şi condiţii de viaţă omeneşti. Cu tot programul şcolar extrem de încărcat, Simion Bărnuţiu a fost atent la manifestările vieţii sociale şi politice, exprimîndu-şi

Cauza românilor reţinea atenţia cercurilor politice şi personalităţilor progresiste din Europa. Astfel, Congresul interparlamentar de la Roma din 1891, după prezentarea raportului fruntaşului politic român Nicolae Fleva, cu privire la nedreptăţile suferite de românii din Transilvania, a propus, prin deputatul italian Renato Imbriani, secondat de Menotti Garibaldi, fiul lui Giuseppe Garibaldi, o moţiune cu privire la ,,dreptul tuturor popoarelor la unitate naţională”, moţiune îmbrăţişată de toate delegaţiile, afară de cea austro-ungară.

Protestele populaţiei şi ale deputaţilor români culminează cu Conferinţa extraordinară de la Sibiu a Partidului Naţional Român, din 20-21 ianuarie 1892, care hotărăşte alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Iosif I, cuprinzînd revendicările românilor din monarhia austro-ungară şi o critică sistematică a politicii intolerante a guvernului maghiar. Conferinţa alege ca preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu legat de cercurile ,,tribuniştilor”. În cuvîntul său, referindu-se la faptul că românii din Austro-Ungaria se aflau în centrul atenţiei opiniei publice europene, Ioan Raţiu sublinia: ,,Plîngerile noastre, răspîndite astfel în toată Europa, ascultate sînt şi recunoscute ca drepte şi adevărate de toate naţiunile, şi nu mai purtăm vina că opinia publică europeană a ajuns să ne cunoască că putred este ceva în statul acesta”. (1918. Unirea Transilvaniei cu România, sub redacţia: Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.190 şi urm.).

Mişcarea memorandistă declanşată în această epocă a pus cu pregnanţă în relief consensul naţiunii române în lupta sa pentru unitate. Textul Memorandum-ului cuprindea o analiză temeinică a situaţiei economice, sociale, politice şi culturale a celor peste trei milioane de români supuşi Austro-Ungariei în intervalul de un sfert de veac de la formarea monarhiei dualiste, relevînd lipsa de drepturi politice, tendinţa evidentă de deznaţionalizare promovată de autorităţi, înfăţişînd dorinţa românilor de a li se crea condiţii pentru a putea trăi ,,în bună înţelegere cu toţi concetăţenii noştri şi să putem urma în pace lucrarea noastră culturală şi economică” (Vasile Netea, Istoria Memorandum-ului, Bucureşti, 1947, p. 286).

Memorandum-ul a fost înaintat la 28 mai 1892, Curţii imperiale, de către o delegaţie avînd în frunte pe conducătorii Partidului Naţional Român şi com­ pusă din 300 de reprezentanţi ai stărilor sociale din

Transilvania – intelectuali, meseriaşi, lucrători. Împăra­ tul Francisc Iosif I, la cererea guvernului ungar, a refuzat să primească delegaţia şi, fără să ia cunoştinţă de conţinutul Memorandum-ului, l-a remis cabinetului de la Budapesta.

Primul-ministru al Ungariei, Gyula Szapary, interpelat la 13 iulie 1892 de deputatul Appónyi, în legătură cu mişcarea naţională românescă din Transilvania, cu deosebit cinism, dădea următorul răspuns: „Sînt motive de a evita, ca potrivnice interesului de stat şi demnităţii ţării, măsurile care poartă amprenta violenţei; guvernul va veghea ca limitele legii să nu fie depăşite; în această privinţă sînt suficiente prevederile legislative cu care guvernul este înarmat acum; la nevoie el se va adresa Parlamentului pentru a-l face să voteze măsurile care ar putea deveni necesare; în orice caz, nu poporul va trebui pedepsit, ci agitaţiile” (Arh. St. Buc., Colecţia xerografii Austria, XLIII/6).

Atitudinea profund reacţionară a împăratului a stîrnit nemulţumire şi vii proteste în rîndurile întregului popor român. La Bucureşti, Botoşani, Tecuci, Craiova, TurnuSeverin şi în numeroase alte oraşe s-au organizat, sub patronajul Ligii culturale, manifestaţii de simpatie şi de aprobare a actului protestatar al memorandiştilor, poziţie la care s-au raliat presa română şi numeroşi membri ai Parlamentului. Liga culturală editează un ziar special, cu titlul demonstrativ Turda (numele oraşului în care trăia Ioan Raţiu), în care se făcea o paralelă între uciderea lui Mihai Viteazul la 9/19 august 1601 şi întîmplările din 1892. În raportul din 13 iulie al ambasadorului Turciei la Viena, Ziya bey, către ministrul de Externe turc, Said Paşa, se arăta: ,,Toate spiritele preocupate să vadă raporturile care există între Austro-Ungaria şi România, angajate pe calea unei ameliorări constante, privesc aici cu un fel de tristeţe agitaţia care domneşte de cîtăva vreme în sînul populaţiei româneşti din Transilvania. După ce a început prin a se afirma într-o manieră zgomotoasă, la întoarcerea în Transilvania a unei delegaţii care, venită la Viena, în luna iunie, pentru a prezenta Maiestăţii Sale împăratul şi regele un Memorandum conţinînd plîngerile românilor supuşi ai Regatului Sfîntului Ştefan, fusese nevoită să părăsească acest oraş fără a fi putut obţine o audienţă la nivelul cel mai înalt -, această agitaţie s-a concretizat în primele zile ale lunii curente prin scene de dezordine în multe puncte ale Transilvaniei şi a ajuns pînă la o serie de manifestaţii antimaghiare în România. Nemulţumirile care au dus pe românii din Ungaria să adopte faţă de unguri o poziţie de adversari hotărîţi, pot fi rezumate, în cîteva cuvinte: tendinţa legislaţiei ungureşti de maghiarizare a celorlalte naţionalităţi şi defectuozitatea regimului electoral ungar, care face ca populaţiile nemaghiare să nu fie reprezentate în Camera Deputaţilor de la Buda proporţional cu cifra pe care recensămîntul le-o atribuie... Este de remarcat că românii care trăiesc la nord de Munţii Transilvaniei ating cifra de trei milioane şi formează astfel a cincea parte a populaţiei Regatului Sfîntului Ştefan” (Arh. St. Buc. Colecţia microfilme Turcia, rola 22, c. 870-871. Diş Işleri Bakanligi Arşivi – Istanbul, Hazine-I Evrak, siyasî, paket 243).

Manifestaţiile vor căpăta o semnificaţie şi o amploare deosebite prin prezenţa, în aceste momente, în România, a lui Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu şi a altor fruntaşi memorandişti, abia întorşi de la Viena.

Procesul intentat de autorităţile ungare Comite­ tului Executiv al Partidului Naţional Român şi altor personalităţi ale mişcării naţionale române din Transil­ vania, judecat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894, a constituit un prilej de reafirmare a hotărîrii poporului român de a continua lupta sa dreaptă. În ziua de 7 mai 1894, Clujul avea o înfăţişare neobiş­ nuită. ,,Ziua de azi, 7 mai 1894 – scria corespondentul Gazetei Transilvaniei – va fi pentru pururea înscrisă cu litere de aur în paginile istoriei poporului român ca o zi epocală, ca o zi de triumf a conştiinţei naţionale, ca o zi de izbîndă a civilizaţiei europene...” (V. Netea, Cauzele şi importanţa istorică a mişcării memorandiste din Transilvania, în Analele Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lîngă C.C. al P.C.R., nr. 3/1967). (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

10

Vineri, 1 martie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... ,,Jurnalul de lucru” al criticului Mihail Dragomirescu Nici pînă astăzi nu s-au clarificat motivele pentru care Mihail Dragomirescu (1868-1942) – profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, critic literar de prestigiu, autorul unor lucrări importante în poezie, dramaturgie şi estetică, precum şi fondatorul revistei ,,Convorbiri critice” – s-a impus mai greu în literatura de după 1900 şi n-a lăsat, ca alţii, amintiri de neuitat în memoria posterităţii. Să mai menţionăm că tot el a creat şi o şcoală literară, care i-a lansat în circuitul criticii moderniste, ca într-un evantai sclipitor, pe G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, Ş.

Cioculescu şi alte voci autoritare. Să fi fost obstinaţia de a întoarce spatele mişcării masonice, atît de agreată de Maiorescu şi amicii săi din cercul ,,Junimii”? Sau poate aderarea, încă din tinereţe, la Partidul ConservatorDemocrat al lui Take Ionescu, rivalul con­ser­vatorilor lui Maiorescu? Nu poate fi trecută cu vederea nici simpatia tîrzie pentru politica de dreapta, la modă prin anii ’30.

Cert este că, începînd cu 1906, atît de promiţătorul critic şi estetician Mihail Dragomirescu intrase în dizgraţia generală şi devenise un ,,dizident” odios, în ciuda eforturilor de a apăra teoria autonomiei esteticului în artă, atît de dragă junimiştilor. Destinul l-a aşezat lîngă alţi cărturari, căzuţi şi ei în desuetudine, precum D. Caracostea, Vl. Streinu, G. Ibrăileanu sau P. Zarifopol. Şi cît de strălucit îşi începuse Mihail Dragomirescu cariera! În 1889, student fiind, primise din mîna lui Maiorescu premiul special pentru un studiu despre viaţa şi opera lui Eminescu. Aşa cum se ştie, în decembrie 1883 Maiorescu începuse tipărirea celor 11 ediţii ale poeziilor eminesciene: 3 antume (1883, 1885 şi 1888) şi 8 postume (din 1889 şi pînă în 1913).

Privitor la onorariul care i s-ar fi cuvenit magistrului pentru strădaniile sale, modest, acesta le-a respins din capul locului, motivînd că toate sumele i se cuvin doar poetului, aflat în suferinţă. Iar după moartea sa, din 15 iunie 1889, suma s-a constituit într-un depozit care a format două premii în memoria poetului, oferite la doi tineri autori de studii despre Eminescu. Primul care s-a bucurat de acest premiu a fost Mihail Dragomirescu.

Dar să revenim la subiectul anunţat în titlu, comentînd ce e de comentat şi recurgînd la însemnările criticului Z. Ornea, apărute în revista ,,Manuscriptum”, nr. 4 (5) 1971. Z. Ornea afirma că a primit de la doamna Laura Dragomirescu un caiet-dictando obişnuit, pe a cărui copertă scria ,,Jurnal de lucru, Buşteni 1937, M. Dragomirescu”. Caietul este numerotat. Ce scrie acolo, de la un capăt la altul, Z. Ornea nu ne spune, şi nici n-am aflat să fi fost tipărit integral, pe undeva, cel puţin după 1989, dacă tot se afirmă că, în democraţie nu se mai practică cenzura. Ne spune însă că jurnalul cuprinde perioada 1880-1942 din existenţa lui Dragomirescu. În plus, în 1971, Z. Ornea, parcimonios nevoie-mare, se referea doar la ce este cuprins între paginile 157 și 197, mai precis corespondenţa dintre Dragomirescu şi Caragiale, precum şi alte chestiuni personale. Şi îl înţelegem, căci în 1971 cenzura era mare şi tare.

Cum ar fi, de exemplu, eforturile sale pentru obţinerea directoratului revistei ,,Convorbiri literare”, în locul prof. Ion Bogdan. Ca vechi junimist, Drgomirescu spera să fie el alesul, dar nu ştia că răzbunătorul Maiorescu îl excomunicase fără putința de revenire, preferîndu-i la conducere pe Simion Mehedinți și Emil Pangratti, secondați de folcloristul Gh. Teodorescu-Kirileanu, staroste peste corectori.

Iată, mai departe, cîteva mostre consemnate de Dragomirescu personal: ,,4 august 1937. După amiază, după siestă și ceai, merg la Universitate, unde am întîlnire cu Cioculescu. Pînă vine, scriu la conținutul «Povestei codrului». Vorbim de Caragiale, după ce-mi dă cele 32 de scrisori pe care le-am scris lui Caragiale și după ce-i dau eu scrisorile primite de la el. Îi destănuiesc chestia împăciuirii ce nu s-a putut face în 1900 între el și Maiorescu și împăciurea publică de mai tîrziu, care se aseamănă cu a mea, tot cu Maiorescu”. Mai departe: ,,5 august. După-amiază ciesc din scrisorile mele către Caragiale”. Și iată, în comentariu, prima dintre ele, datată 25 nov. 1905, după ce, mai înainte, îi trimisese studiul: ,,Teoria elementară a poeziei. Critica dramatică și dramaturgia română”.

Aflat de puțină vreme în exilul său de la Berlin, Caragiale se entuziasmase, proclamîndu-l pe Dragomirescu cel dintîi critic din Europa și făcîndu-l să-i răspundă: ,,Cu indiferența pe care știm că o profesezi de cîțiva ani încoace pentru literatură și cu toate că dorești să-ți trimit cărțile mele, nu-mi puteam închipui că ai să le citești (așa de repede) și cu atît mai puțin să mă aștept la o scrisoare așa de gentilă din partea ta. De aceea rîndurile tale mi-au făcut o plăcere cum de mult n-am avut în viața mea literară (...)

Am dreptul dar să mă bucur că sînt în cîștig – și numai o îndoială îmi rămîne: ca nu cumva humorul tău, pe atît de neîntrecut, pe cît de neastîmpărat, să nu se fi jucat cu credulitatea mea (...)”. În continuarea notațiilor sale, M. Dragomirescu descrie și condamnă mașinațiunile puse la cale de Maiorescu pentru a-l îndepărta pe I. Bogdan de la conducerea revistei ,,Convorbiri literare” și a-i aduce în loc pe S. Mehedinți și Pangratti, deși trăgea nădejde că el va fi numit director. Ca replică la mojicia lui Maiorescu, Dragomirescu se gîndește să scoată o revistă nouă, intitulată ,,Convorbiri critice”, fapt care avea să prindă viață imediat în anul următor. Aceste gînduri le va relata în scrisoarea sa către Caragiale, din 30 nov.

1906. El spera că Nenea Iancu îi va da dreptate, căci și el era certat cu Maiorescu de mai multă vreme și nu izbutise să se împace cu el.

Primind misiva lui Mihalache, Caragiale cade pe gînduri și, în cele din urmă, îl sfătuiește că nu e bine să-l înfurie pe Maiorescu scoțîndu-și revista și rupînd astfel toate punțile de legătură cu Jupiter Tonans.

Mihalache bănuiește că Nenea Iancu avea un interes ascuns: locuind la Berlin, el era prieten cu Mitte Kremnitz, care îi promisese că îi va traduce opera în nemțește. Dar Mitte era cumnata lui Maiorescu, care putea să o determine să o rupă cu Caragiale etc., etc.

Dar Mihalache nu renunță la proiectul său și, în ianuarie 1907, va scoate ,,Convorbirile critice” și îi va scrie lui Caragiale că, deranjat, atotputernicul Maiorescu și-a pus în gînd să torpileze revista, promițîndu-le lui Emil Gârleanu, Panait Cerna și altora burse în străinătate și premii academice, dacă întrerup colaborarea. În primăvara anului 1907, cînd cu răscoalele țărănești, Caragiale se hotărăște să iasă din muțenie. Probabil îndemnat de poezia lui Vlahuță, ,,1907” (,,Minciuna stă cu regele la masă...”), Caragiale, mai întîi, scrie 3 fabule: ,,Duel”, ,,Temelia” și ,,Bietul Ion”, în care arată că goana după bani a politicienilor din București a dus la prăbușirea țării. După care, în octombrie, urmează bomba: articolul ,,1907”, publicat în ziarul ,,Die Zeit” și reluat în ,,La Roumanie”, tradus în franțuzește.

Scrierea i-a zguduit pe toți din țară. Cam în aceeași

perioadă, Caragiale era preocupat să conceapă o nouă comedie, ,,Titircă Sotirescu & Comp.”, cu personaje preluate din piesa ,,O noapte furtunoasă”. În opinia lui Caragiale, scenariul piesei era gata, scris scenă cu scenă, dar îi lipsea dialogul. ,,Asta înseamnă că ai cugetat-o, dar încă n-ai scris-o”, l-a apostrofat Dragomirescu, aflat în vizită la Berlin. Adevărul e că maestrul nu-și mai simțea personajele, nu le mai auzea, lucru esențial în dramaturgie. ,,Da, mă! – izbucnește într-un rînd Cara­ giale. Am fost la Budapesta, am fost pe Balaton. Am fost în Insula Rügen, am venit la București, doar-doar oi găsi locul să-mi vorbească. Să-i ia dracul pe toți!”.

(Adevărul e că, stînd la Berlin, Caragiale nu mai era la curent cu moravurile și evoluția societății românești.

Situație pe care Delavrancea o tradusese în felul său: ,,Ți-e ciudă, Iancule, că ți-a secat talentul!...”). Estimp, Dragomirescu revenise în țară și-i mijlocise lui Caragiale să-și vîndă unui editor întreaga operă, pe 4.000 de lei.

Caragiale luase banii, îi cheltuise și acum se răzgîndise, voia să rupă contractul. De aceea, în scrisoarea sa din octombrie 1907, Dragomirescu îi comunică: ,,Aici, la Editura «Minerva» e mare vîlvă – care, deocamdată, s-a spart în capul meu. Ți s-a trimis ordinea în care trebuie să ți se tipărească operele, și editorul Filip așteaptă, de aproape o lună, disperat, indignat, neastîmpărat că nu poate merge înainte cu tipărirea, din pricina îndelungatei tale tăceri. Omul așteaptă un răspuns. Dacă nu vrei să i-l dai lui, dă-mi-l mie. Te implor, ca să scap de încurcătura de care eu sînt învinovățit...”.

PAUL SUDITU

Maxime ale ,,divinului critic” w Femeile presimt pe omul mare, ca și păsările furtuna. w Să spargem vitrinele în care nu se află nici o carte românească! w Adaptarea este a animalelor. w Critic pe mulți, nu urăsc pe nimeni. w Toți marii poeți au fost, ca oameni, niște cetățeni viguros polemici, cu pasiunea civicului. w Fmeia este termometrul unei civilizații. w Oriunde se va face o faptă bună, va fi neapărat și ură. w Popoarele care aruncă cu pietre în cîini stau jos pe scara umanității. w Copilul absoarbe viața unei femei, o face obsedată de soarta lui și mai legată de el decît de bărbat. w Nimeni nu trebuie uns critic înainte de a fi ratat un cît mai mare număr de genuri literare. w Cine vine brusc într-o Țară de cultură veche, fără pregătire, învață puțin lucru. Ce poate vedea altceva decît îngrămădiri de tablouri scorojite și statui scrijelate, cine nu are cunoștințe de artă? Mai bine cunoști Florența din cărți decît din rătăciri dezorientate pe ulițele ei negre. w Dușmanul nu încearcă să facă mai bine ca tine, ci caută numai să te împiedice pe tine. w Reprimă-ți invidia față de omul excepțional, învață să-l înțelegi și să-l prețuiești. w Frumos lucru e iubirea, dar mai frumoasă e amintirea iubirii. w Toți citim mai multe cărți decît ne trebuie. w Iubirea de animale? Nimic nu e mai măreț decît să vezi cum o ființă inferioară se înalță spre noi cu ochii plini de expresie omenească. w Nu e adevărat că omul dorește să trăiască. Ajunși la o bătrînețe normală, aproape toți oamenii vor să moară, și e firesc să fie așa. w Muzica lui Beethoven e o muzică de Mare, pe care cred, de altfel, că o înțeleg și caii, și vulturii. w Cine are superstiția opiniei altuia și tremură la toate strîmbăturile din nas – nu construiește nimic. w Este frumos să dai ultimul ban din ladă pentru Țară, dar pentru apărarea Patriei în primejdie. A cotiza însă în scopul de a tăbărî pe o Nație nevinovată, fie ea și barbară, e un lucru nemaiauzit, pînă acum, în Istoria popoarelor.

GEORGE CĂLINESCU (1899-1965)

RM

11

Vineri, 1 martie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (9)

,,Cicero”, cel mai mare spion din timpul celui de-al II-lea război mondial” (8)

„O să fiu bogat într-o zi”, erau cuvintele pe care acest sărman cavas le repeta mereu în faţa camarazilor lui şi care-i impresionase pe aceştia în aşa măsură, încît îşi mai aduceau aminte şi acum de ele. Bel canto-ul îl dezamăgise pe Bazna; trebuia deci să găsească alte mijloace ca să se îmbogăţească. Postul de încredere pe care-1 ocupa la Ambasada Marii Britanii i se părea plin de făgăduieli plăcute.

Primele luni la Ambasada Marii Britanii s-au scurs fără a se petrece nimic deosebit. Elyesa se dovedea un valet discret, punctual, devotat. Începuse războiul în întreaga lume. Elyesa trecea prin el liniştit, aşa cum trecea prin saloanele ambasadei, cu paşi de pisică. Doar muzica părea să deştepte în el un interes mai viu. Se înscrisese la Conservatorul din Ankara, unde urma cu regularitate cursurile. În realitate, seninătatea lui era numai aparentă. La Ankara, temperatura diplomatică creştea de la o lună la alta. Febra provenea de la doi poli: Ambasada Marii Britanii şi Ambasada Reichului. Cîte secrete nu zăceau închise în fundul seifurilor! Pe valetul ambasadorului sir Hugh Knatchbull-Hugessen îl interesau foarte mult secretele stăpînului său.

Un coleg al lui Bazna a povestit că, încă din epoca aceea, Elyesa citea cu pasiune cărţi de spionaj. Mai tîrziu, ,,Cicero” îi va spune lui Moyzisch: – Ani şi ani de zile m-am pregătit. Am chibzuit fiecare amănunt, chiar cel mai neînsemnat... În toamna anului 1943 a sunat ceasul hotărîtor.

Elyesa Bazna, sărăntocul cavas, a devenit spion.

Bazna şi-a dat foarte repede seama că hîrtiile cele mai secrete se aflau în nişte casete roşii şi într-o casetă neagră, puse în timpul zilei pe masa de lucru a ambasadorului. În timpul nopţii, casetele roşii erau

aşezate ,,într-o casă de fier de tipul cel mai simplu”. Cît despre caseta neagră, ambasadorul o lua în fiecare seară cu el în cameră. Fiindcă avea insomnii, îşi punea acolo documentele pe care le studia noaptea. Dar cum să faci rost de chei? Bazna a cumpărat o bucată mare de ceară.

Apoi a aşteptat ocazia favorabilă. Aceasta s-a ivit într-o dimineaţă. „Excelenţa-sa îşi făcea tacticos baia. Eu tocmai îi pregăteam costumul gri în dormitor. Am văzut cheile pe măsuţa de noapte: cheia casei de fier, cheia de la casetele roşii şi pe cea de la caseta neagră. Am luat mulajele. Pe una din chei rămăsese lipită puţină ceară. Am luat o batistă din dulapul lui sir Hugh, am şters cheia şi am pus din nou legătura pe măsuţa de noapte. În clipa aceea, ambasadorul a intrat în cameră. Era înfăşurat în halatul lui de baie. A sosit atît de repede, încît nici n-am avut timp să mi se mai facă frică. Am examinat batista făcînd o strîmbătură, m-am întors către excelenţa-sa şi i-am spus: – Batista asta nu-i curată, sir, o pun la murdare.

A dat din cap a încuviinţare, dar sînt sigur că nici nu m-a ascultat. Privea în jur şi, deodată, a văzut cheile, pe care le-a luat repede, uşurat. Le-a pus în buzunarul halatului de baie şi a plecat fără să spună nimic. Cîteva clipe mai tîrziu l-am auzit clătindu-şi gura. Mîinile şi fruntea îmi erau lac de apă...”

Pentru Bazna a fost un fleac după aceea să-şi procure chei cu ajutorul mulajelor. Nu-i mai rămăsese decît să pîndească momentul cînd stăpînul pleca de acasă. Cel mai adesea opera serile, cînd ambasadorul pleca la cîte o recepţie. De mai multe ori, însă, a avut chiar îndrăzneala să pătrundă în camera ambasadorului în timp ce acesta dormea, să deschidă caseta, să ia de acolo documente şi să le ducă în propria lui cameră.

Adevărata problemă o constituiau însă condiţiile în care putea să fotografieze documentele. În zilele noastre există pelicule ultrasensibile, care permit să se facă fotocopii, practic, fără un dispozitiv deosebit. În 1943

Legăturile economice şi tehnico-ştiinţifice ale ţării cu celelalte state ale lumii, în anii anteriori tranziţiei, 1966-1989 (9) 3. România - prezenţă activă prin relaţiile de schimb şi cooperare pe toate continentele lumii Promotoare a principiilor coexistentei paşnice şi a necesităţii participării active la diviziunea mondială a muncii, în anii 1966-1989 România şi-a extins relaţiile de schimb şi cooperare cu 72 de noi ţări de pe toate continentele globului. Deşi prin doctrină şi interese România era, în acei ani, mai apropiată de ţările socialiste şi de cele în curs de dezvoltare, statul român a promovat, pe baza dreptului tuturor naţiunilor la dezvoltare independentă şi suverană, relaţii de conlucrare în domeniile ştiinţei, tehnologiei şi economiei cu toate statele, inclusiv cu cele avansate. Drept urmare, în anul 1989 România avea stabilite la nivel guvernamental raporturi economice şi tehnico-ştiinţifice cu 152 de ţări (din cele 197 de ţări şi teritorii existente atunci în lume, faţă de 80 de ţări în 1965 şi de 45 de ţări cu balanţe comerciale în 1938).

3.1. Ponderea şi importanţa relaţiilor de schimb şi cooperare cu ţările socialiste Raporturile economice şi tehnico-ştiinţifice ale României cu ţările socialiste, în 1989, au reprezentat 52,3% din volumul total al relaţiilor de schimb şi cooperare desfăşurate cu străinătatea în acel an, din care: 90,1% cu ţările socialiste din Europa (R.P. Albania, R.P. Bulgaria, R.S. Cehoslovacă, R.D. Germană, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Polonă, R.P. Ungară, U.R.S.S.) şi 9,9% cu Cuba şi ţările socialiste din Asia (R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană, R.P. Mongolă, R.S. Vietnam). În anul 1965 greutatea specifică a acestora în valoarea totală a comerţului exterior al ţării a fost de 65,1%, iar în 1950 de 83,3%.

În raporturile cu aceste state, România a dezvoltat un volum mare de schimburi cu materii prime şi produse semifabricate de valoare economică ridicată, în anii avuţi în vedere, ţările socialiste reprezentînd o sursă importantă de aprovizionare a economiei româneşti cu materii prime şi materiale (minereu de fier, cărbune cocsificabil şi cocs, feroaliaje, laminate din oţel, metale şi laminate neferoase, sulf ş.a.) necesare progresului său industrial. În acelaşi timp, ţara noastră şi-a orientat spre ţările socialiste o parte însemnată a exporturilor sale de materiale industriale şi materii prime agroalimentare.

Concomitent, nomenclatorul livrărilor reciproce de mărfuri a cuprins o gamă din ce în ce mai largă de produse superior prelucrate, în special maşini şi utilaje de nivel tehnic ridicat, produse chimice şi altele.

Paralel cu formele clasice ale schimburilor comerciale externe, România a desfăşurat cu ţările socialiste o intensă activitate de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnologică, ca modalitate superioară de valorificare a potenţialului lor uman şi material, de diminuare şi lichidare a decalajelor de nivel de dezvoltare existente între ele, cît şi faţă de statele mai avansate ale lumii. În acest domeniu, ţara noastră a acordat o atenţie deosebită acelor acţiuni care contribuiau la soluţionarea problemelor de interes reciproc, esenţiale pentru progresul economiilor naţionale ale statelor partenere, în mod special celor legate de asigurarea necesarului de energie, combustibili, materii prime şi materiale ale ţărilor socialiste, de importanţă vitală în condiţiile crizei energetice şi de materii prime declanşate pe plan mondial.

Edificatoare în sensul celor de mai înainte sînt, pe de o parte, acţiunile de cooperare realizate de România

nu exista aşa ceva. Dar dispozitivul se observă. Bazna era sigur că la ambasadă camera lui forma obiectul unor frecvente percheziţii, ca şi camerele celorlalţi servitori de altfel. Trebuia deci să-şi facă rost de un material transformabil, care în nici un caz să nu atragă vreo bănuială.

– Am cumpărat un bec de 100 de waţi şi l-am pus la lampa de pe noptieră. Am mai cumpărat patru tije şi un inel metalic. Puteam să fixez aparatul fotografic de inelul acela, la care, pe de altă parte, se adaptau cele patru tije, în aşa fel încît să alcătuiască un stativ, dedesubtul căruia puneam ceea ce voiam să fotografiez. Piesele acestui dispozitiv improvizat aveau avantajul că treceau neobservate, lucru care nu s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost vorba de un aparat special. Am transformat două tije în suport pentru cravate în dulap, pe celelalte două leam fixat în perete, lingă chiuvetă, şi mi-am atîrnat de ele prosopul şi mănuşa de baie. Cu inelul metalic miam încercuit scrumiera şi era firesc să mă servesc de scobiturile lui ca să-mi sprijin ţigara aprinsă.

De fiecare dată cînd opera, Bazna trecea prin ambasada adormită, ducînd documentele la el în cameră; acolo îşi instala un trepied improvizat cu ajutorul celor patru tije şi lumina puternic documentul cu becul de 100 de waţi. După ce fotografia toate documentele, le aşeza cu grijă înapoi în caseta neagră, care se afla în permanenţă pe noptiera lui sir Hugh. Într-o zi, Moyzisch a observat pe o fotocopie adusă de Cicero două degete fotografiate – arătătorul şi degetul mare. Pe arătător se vedea un inel bărbătesc. Moyzisch a recunoscut inelul pe care-l purta de obicei Cicero. Or, dacă el ţinea cu o mînă documentul fotografiat, practic îi era imposibil să lucreze numai cu cealaltă mînă.

Serviciile lui Kaltenbrunner expediară la Ankara un fotograf expert. Acesta studie îndelung problema.

Concluziile lui fură categorice: – Individul e un fotograf genial. Dar nu există nici umbră de îndoială că omul ăsta nu lucrează singur. (va urma) ALAIN DÉCAUX cu unele ţări socialiste vecine pentru exploatarea, prin eforturi comune şi în interes reciproc, a resurselor disponibile în zone de frontieră, cum au fost: valorificarea potenţialului hidroenergetic şi de navigaţie al Dunării, în cooperare cu R.S.F. Iugoslavia şi cu R.P. Bulgaria; construirea nodului hidroenergetic StîncaCosteşti, pe Prut, împreună cu URSS ş.a., iar, pe de altă parte, cele cu ţările socialiste, care dispuneau de resurse minerale şi energetice, la dezvoltarea, pe teritoriul lor, a producţiei unor materii prime în vederea satisfacerii mai depline a necesarului reciproc de asemenea produse, materializate, printre altele: în acţiunile de cooperare cu URSS, în dezvoltarea producţiei de minereu de fier peletizat; cu R.P. Polonă, în lărgirea extracţiei de cărbune cocsificabil; în participarea României, alături de alte ţări socialiste, la construcţia pe teritoriul URSS a Combinatului de celuloză de la Ust-llim, a Combinatului de azbest de la Kiembai, la valorificarea zăcămîntului de gaze Orenburg.

Valoarea schimburilor de mărfuri ale României cu ţările socialiste era, în 1989, de 158,4 miliarde lei, egale cu 9,9 miliarde dolari (la cursul valutar din acel an), de 18,5 ori mai mare faţă de 1965 şi de 69,5 ori mai ridicată decît în 1950. Ponderea exportului ţării în cadrul acesteia în anul 1989 a fost de 48,1%, iar a importului de 51,9%. În 1965 greutatea specifică a exportului României în volumul total al comerţului exterior cu aceste state era de 53,3% şi a importului de 46,7%, iar în 1950 de 49,9% şi, respectiv, de 50,1%: în ansamblul schimburilor de mărfuri ale României cu ţările socialiste, în anii menţionaţi, valoric URSS se situa pe primul loc (5,03 miliarde dolari, în 1989), urmată de R.D. Germană, R.P. Chineză, R.P. Polonă, R.S. Cehoslovacă, iar pe ultimul loc R.S. Vietnam (8 milioane dolari, în 1989). (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (5) Distrugerea patrimoniului istoric și cultural și pierderea identității naționale a poporului român (2) Una din umbrele care s-au abătut peste Sărbătoarea Centenarului Unirii, întunecînd orizontul de așteptare al Poporului Român, în condițiile unui an de grație – 100 de ani de Unire – a fost încercarea unor persoane din neamul Veturiei Goga (soția poetului Octavian Goga) de a pune mîna pe importantul Complex Muzeal de la Ciucea.

Ca și în alte domenii de activitate, precum întreprinderi, uzine, locuințe, clădiri de cult, lacuri, munți, păduri, pășuni, terenuri agricole etc., și în domeniul patrimoniului istoric și cultural s-a manifestat un interes rapace în ceea ce privește încercările de a intra în posesia acestor bunuri, de foarte multe ori pe baza unor acte false, inducînd în eroare organele de justiție sau, și mai grav, cu complicitatea acestora.

După 1989 a apărut în România o speță aparte de samsari de bunuri mobile și imobile, care au dezvoltat o rețea subterană, dirijată de o mafie pestriță, incluzînd oameni certați cu legea, notari publici, polițiști, grefieri, pro­ curori și judecători – toți așezați sub umbrela fragedei democrații românești. Speculînduse unele lacune din lege sau, acolo unde legea e clară, încălcîndu-se fără pic de jenă, aceste grupuri infracționale au proliferat în mod scandalos, ajungînd să atenteze la siguranța națională a Statului Român.

Cazuistica acestui fenomen feroce, în orice județ din țară te-ai afla, este foarte încîlcită și într-un volum atît de mare încît îți trebuie să dispui de multe cunoștințe în domeniu (pentru a desluși substratul furăciunii), de posibilitatea de a accede la anumite dosare și, bineînțeles, de un timp suficient pentru a nu abandona investigația pe parcursul derulării acesteia.

Plecînd de la pasajele de mai sus, pentru a lămuri o eventuală confuzie, declar că, în intenția mea nu opera în sine – de retrocedare – este incriminată. Legea pe această speță era imperios necesară, unele abuzuri din perioada postbelică trebuiau îndreptate, acțiunea de repunere în posesie a bunului respectiv fiind justă și reparatorie. De la acest concept – așteptat cu legitim interes de către societatea românească – și pînă la aplicarea lui, în interpretări și abordări care eludează legea, calea a fost destul de scurtă. Respectînd legea – facem dreptate, făcînd dreptate – sîntem în asentimentul celor apți pentru reparații fizice și morale.

Cum întotdeauna de la teorie la practică e un drum lung, presărat cu diverse capcane, tot astfel se petrec lucrurile și în cazul aplicării întocmai a Legii retrocedărilor, așa cum am constatat, începînd cu episodul anterior, în

cazul marelui scandal ce pune în pericol proprietatea poetului Octavian Goga, de fapt, la ora cînd citiți aceste rînduri, este vorba de proprietatea Statului Român, dobîndită prin donație.

Să recapitulăm, în mod succint, pentru a revigora memoria care a înmagazinat, periodic, drama prin care trece amintirea marelui poet transilvan. În această ,,afacere” tenebroasă nu a contat nimic din ceea ce ar

Octavian Goga. După moartea lui, survenită la 7 mai 1938, averea a rămas Veturiei Goga, soția poetului de la acea oră, actul de trecere de la un soț la altul fiind un testament al soțului, cu mențiunea către soția supraviețuitoare de a dona întreaga proprietate Statului Român, cu condiția expresă de a fi transformată în Casă Memorială care să-i poarte numele. Pînă să ajungem să deschidem Tratatul care reglementează, în amănunt, problematica actului de donație, să citim deocamdată din Dicționar definiția cuvîntului ,,donație”. Iat-o: ,,Contract so­­ lemn prin care o persoană se obligă să transmită cu titlu gratuit, în principiu irevocabil, un bun al său altei persoane; bun transmis printr-un astfel de contract”.

Să mai rămînem cu același Dicționar în mînă și să lămurim cum stau lucrurile cu termenul ,,irevocabil”, pentru a ne adînci și mai mult în degringolada creată de rudele Veturiei Goga, dornice de îmbogățire peste noapte și în orice mod. Deci: ,,irevocabil = Care nu (mai) poate fi revocat, schimbat; definitiv, hotărît”. Cu toată această pre­­ cizare, cei trei amintiți mai sus, încep atacul în anul 2005, formulînd acțiune în revendicare, chemînd în fața instanței unei judecătorii din București mai multe Mausoleul lui Octavian și al Veturiei Goga entități: Statul Român, Consiliul Județean Cluj, Ministerul Finanțelor Publice și fi putut jalona personalitatea lui Octavian Goga: nu a Primăria comunei Ciucea. Solicitarea petenților era contat valoarea operei literare a lui Goga; nu a contat aceea de constatare a nulității absolute a actului de rolul poetului ardelean în activitatea politică pentru donație întocmit de Veturia Goga către Statul Român desăvîrșirea unității naționale a poporului român; nu și repunerea acestora în posesia complexului de clădiri a contat că a deținut funcția de ministru în mai multe care a aparținut soției poetului (prin testament), iar guverne și chiar de prim-ministru; n-a contat nici faptul pentru bunurile care nu mai pot fi restituite în natură de sorginte materială (primordial în planul acestei solicită despăgubiri. Pentru că neamurile din partea chestiuni), anume că, proprietatea de la Ciucea, pe care Veturiei Goga încercau desființarea unei instituții o revendică, în mod ilegal, rude din partea Veturiei valoroase a culturii noastre naționale – în cazul în Goga, a fost cumpărată de Octavian Goga în anul 1920, care ar fi reușit să intre în posesia proprietății de la cînd încă nu era căsătorit cu Veturia Mureșan, mariajul Ciucea – soarta Casei Memoriale ,,Octavian Goga” ar lor realizîndu-se la 15 ianuarie 1921. Și, pentru a întări fi fost pecetluită – instituțiile Statului Român, în primul apartenența poetului la proprietatea de la Ciucea, rînd Consiliul Județean Cluj, ar fi trebuit să ,,ia foc” să consemnăm un fapt mai puțin cunoscut de opinia imediat, contracarînd, în mod oficial, acțiunea aberantă publică, și anume – gestul ieșit din comun al primei soții din justiție. Însă, nu a fost așa. Surse din anturajul a lui Octavian Goga, Hortensia Cosma. Realitatea este Complexului de la Ciucea (nu e bine să le divulgăm că banii pentru achiziționarea proprietății de la soția identitatea) s-au plîns, în sensul că, în momentul luării lui Ady Endre (280.000 de taleri) nu i-a împrumutat la cunoștință a demersului celor din familia lărgită de la Banca Albina, ci de la Hortensia Cosma – tatăl a soției poetului, instituția județeană parcă era lovită ei, Partenie Cosma, fiind proprietarul Băncii. Ca de paralizie, nereacționînd. Mult mai tîrziu, pe dovadă perenă a iubirii pe care încă i-o mai purta cînd situația începea să devină dramatică, reacția poetului, Hortensia nu i-a cerut niciodată rambursarea s-a făcut simțită, dar, acum, tăvălugul așa-zisei împrumutului, mai mult, cu puțin înainte de a se săvîrși retrocedări începuse să se rostogolească antrenînd din viață, aceasta a mărturisit: ,,Pentru mine a fost la vale forțe umane, mînate de interese diametral opuse. o mîngîiere că pînă și ultimul cuib i l-am oferit tot eu...”.

Orice încercare de a jus­ tifica realitatea acestui act la jurisprudența cazului Octavian Goga trebuie să pornească de la funcționarea statului de drept, coroborată cu dreptul de proprietate privată prevăzut de Constituția României, la art. 44. Din cele întîmplate se vede bine că aceste precepte nu au funcționat în cazul acțiunii numiților Florin-Gheorghe Mu-­ re­șan, Radu Mureșanu și Euge­nia Mureșanu, dornici să acapareze proprietatea de la Ciucea, lăsată moștenire Poporului Român de către cel căruia i-a aparținut, poetul

Bisericuța din lemn În condițiile realizării democrației noastre cît mai ,,originale”, manifestare care s-a înscris în cîmpul Justiției, procesul pornit în anul 2005 a mers șontîcșontîc, din termen în termen, atingînd, după șapte ani, borna 24 în ceea ce privește termenele de judecată.

După cum bătea vîntul prin tribunale și pe holuri, steagul se înclina cînd într-o parte, cînd în cealaltă parte. Așa se face că, în anul 2012, o instanță din București a apreciat neîntemeiată pretenția de restituire a domeniului Ciucea, în baza Legii 10/2001, respingînd acțiunea respectivă.

Circul continuă.

Partea nemulțumită introduce apel la hotărîrea inițială, împrospătîndu-și motivațiile și argumentele, mizînd pe speculații avocățești, toate grupate în spatele unei speranțe de cîștig masiv și gratuit, cu promisiuni orbitoare pentru cine se pretează la subterfugii juridice.

Ceea ce s-a și realizat în octombrie 2015. În acea zi fatidică, Înalta Curte de Casație și Justiție decide anularea actului de donație întocmit de Veturia Goga prin care aceasta transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor de la Ciucea în favoarea Statului Român. În acest punct bifăm un act de cotitură în derularea acestui proces inventat, partea răului jubilînd și pregătind șampania care definește victoria. Dar ce victorie? Împotriva tuturor evidențelor, ca să nu mai vorbim de bunul-simț și de morală – sentimente ce lipsesc din panoplia devoratorilor de averi nemeritate. Fără a încerca să fim cîrcotași – domeniul justiției e prea serios pentru a ne permite divagații puerile – măcar ca simpli cititori ai materialelor din dosar, nu ne putem abține să nu punem niște întrebări firești, deși statutul lor retroactiv ne împinge să renunțăm.

Totuși... Cum s-a demonstrat incapacitatea psihomotorie și lipsa de discernămînt a Veturiei Goga, în momentul realizării actului de donație, în anul 1966? Conform datelor biografice, la acea dată soția poetului era în vîrstă de 83 de ani, mai avînd de trăit 13 ani pînă la părăsirea definitivă a acestei lumi. Era Veturia Goga în incapacitate de a discerne, la acea vîrstă? Nu era capabilă să ia singură hotărîri de natură patrimonială, pentru ca instanța să-i pună la îndoială, acum, capacitatea mentală? Din dovezile pe care le aflăm din documente această excepție nu se susține.

Iată dovada. Pe 2 ianuarie 1971, la vîrsta de 88 de ani, Veturia Goga nota în jurnal: ,,Eu mă duc la serviciul de la biserică – a trecut multă vreme de cînd nu s-a mai ținut aici serviciu și eu m-am simțit atît de aproape de fețele brăzdate ale țăranilor, toți dintr-odată eram mai buni și mai chemați să ne dăm mînă în mînă, să fim cu toții frați. M-am bucurat de bucățica de anafură primită de la biserică...”.

Quod erat demonstrandum!

Cine judeca cu atîta luciditate în 1971, nu avea discernămînt cu 5 ani mai înainte? Și pentru că sîntem în perimetrul preceptelor juridice – depinde cum sînt înțelese și aplicate – cred că, la cîte dovezi se puteau aduce în sprijinul valabilității actului de donație făcut

de Veturia Goga, se putea nu poate pierde acest proces infam. Sper că sindromul foarte bine aplica un principiu abulic de care s-a lăsat dominat, la începutul acestui de drept roman, care spune: travaliu Consiliul Județean Cluj, să se fi estompat, ,,Manifestum non eget pro­ specialiștii juriști să pună pe masă argumentele cele batione”, adică: ,,ceea ce mai solide (e ușor de probat) și să încheie acest calvar este evident nu cere să fie al pierderii patrimoniului cultural național. dovedit”! Așa ar fi fost moral!

Amintirile care se rotesc în jurul acestor locuri Cu dovezi sau fără dovezi, de legendă fac parte din Panteonul culturii noastre Golgota pătimirii amintirii naționale afirmată de-a lungul unor secole zbuciumate, po­etului Octavian Goga se pe care n-avem voie să le maculăm cu acțiuni proliferează din ce în ce mai acefale care vor provoca pierderi incomensurabile și amenințătoare, concretizată ireparabile. Așa precum arată documentele (pentru în respingerea recursului îna­ cine vrea să studieze etnogeneza și devenirea a ceea ce intat de Consiliul Județean cunoaștem astăzi ca fiind Complexul Muzeal ,,Octavian Cluj, menținînd decizia din Goga” de la Ciucea), proprietatea a cunoscut mai multe octombrie 2015. Conform etape de dezvoltare, unele dintre acestea fiind marcate unor planuri bine puse la de pierderi materiale și de suferințe umane.

Octavian Goga nota în Jurnalul său – ca dovadă a punct, petenții moștenitori ai atracției acestui sanctuar de suflet: ,,10 mai 1931. Am Veturiei Goga fac următoarea stat cîteva ceasuri la Ciucea. Sînt plini de floare merii și mutare pe tabla de șah a cireșii.

O atmosferă de puritate a naturii în care cu greu imposturii: pentru a prelua se pot încadra actualele mele preocupări electorale.” O efectiv bunurile de la Ciucea au înaintat o nouă acțiune întîmplare cu iz de telenovelă s-a petrecut pe Domeniul la Tribunalul Cluj împotriva Consiliului Județean Ciucea imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Cluj, cerînd restituirea în integralitate a Complexului cînd, ,,îndrăgostiți” de unele obiecte de patrimoniu de ,,Octavian Goga” de la Ciucea. la Ciucea, soldații sovietici au încărcat cîteva camioane Între timp, însă, schimbîndu-se optica prin care se pentru a mobila Casa Ofițerilor Sovietici de la Oradea. privea ,,Cazul Ciucea”, în cadrul instituției Consiliului La aflarea veștii, Veturia Goga a acționat pe două Județean Cluj și manifestînd mai activ în plenul fronturi: l-a anunțat pe generalul Avramescu, iar ea s-a ședințelor din instanță, impulsionați și de semnalele deplasat la Cluj, la Comandamentul Sovietic, unde a venite din partea presei, se reușește ajungerea la o decizie reclamat furtul. Înțelegînd importanța acestor obiecte, a unei instanțe judecătorești favorabilă. Trezindu-se comandantul sovietic a ordonat restituirea acestora de că ultima acțiune le-a fost respinsă, aceea cu ,,restitu­ către cei care le ,,împrumutaseră”. Întîmplarea a avut irea în integralitate”, petenții au înaintat recurs, dar și un epilog: în 1968, în timpul vizitării Muzeului de norocul de data aceasta pare că i-a părăsit, hotărîrea la Ciucea de către o delegație de scriitori sovietici, pe fiind ca o gură de oxigen pentru hrănirea, în continuare, cînd amfitrioana le povestea faza cu ostașii sovietici a Complexului de la Ciucea sub auspiciile actuale. îndrăgostiți de arta din Muzeu, un ziarist care Curtea de Apel Cluj: ,,Respinge ca nefondat apelul însoțea grupul a mărturisit că ofițerul sovietic de la declarat de reclamanții (le indică numele) împotriva Comandament era tatăl său! În noaptea de 6 spre 7 iulie sentinței civile nr. 693 din 15.12.2016 a Tribunalului 1990, hoții au dat o spargere la Ciucea, dispărînd cu o Cluj, pronunțată în dosar nr. 1823/117/2016, pe care o tapiserie, 7 icoane pictate pe lemn, datînd din secolele menține. Decizia este definitivă”. al XVI-lea și al XVII-lea, precum și alte obiecte de Să nu credeți că definitiv înseamnă și imediat! patrimoniu. Tapiseria (5 x 3 m), realizată în secolul al Dacă nu vor apărea alte sincope juridice, Consiliul XVI-lea în atelierele Orientului, din păr de cămilă, era Județean Cluj are de urmat un procedeu impus, generat evaluată la 7 milioane de mărci germane. Cu ajutorul de modificarea statutului de proprietate a Complexului Interpol hoții au fost prinși în Germania și obiectele de de la Ciucea, în sensul că, în urma anulării actului de artă recuperate. donație (în cel mai pur gest samavolnic), întregul imobil Nu e păcat ca, după atîtea avataruri și după ce a a revenit răposatei Veturia Goga, fiind consemnat în traversat perioade nebuloase, ajungînd astăzi unul din Cartea Funciară ca atare. Pentru revenirea la normal, în reperele culturale de bază ale culturii și istoriei noastre baza actului de donație făcut de soția supraviețuitoare, literare – Complexul „Octavian Goga” de la Ciucea să Consiliul Județean Cluj poate întreprinde demersuri se piardă datorită nesăbuinței a doi, trei indivizi și a în sensul de a redeveni proprietarul Casei Memoriale indiferenței Statului Român? ,,Octavian Goga”. Pentru a afla date despre situația la Nu lăsați să moară locurile în care a trăit și a creat zi a acestui proces, în timp ce lucram la acest material, autorul mișcătoarelor versuri din poezia ,,Noi”: ,,La noi vineri, 15 februarie a.c., am sunat la C.J. Cluj, Oficiul sînt codri verzi de brad/ Și cîmpuri de mătasă;/ La noi Juridic, și am solicitat lămuriri, în sensul clarificării atîția fluturi sînt/ Și-atîta jale-n casă./ Privighetori din unor informații survenite pe surse precum că soluția alte țări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sînt cîntece și definitivă a dat cîștig de cauză Statului Român, flori/ Și lacrimi multe, multe...”.

Complexul de la Ciucea reintrînd în circuitul național (va urma) al muzeelor și caselor memoriale. Răspunsul a fost unul GEO CIOLCAN nu prea încurajator, aflînd că, în prezent, s-a cerut transferarea la București a procesului, eta­ pa depășind acțiunea de fond.

Ceea ce s-a realizat concret a fost instituirea sechestrului pe întrega proprietate, pentru a nu putea fi înstrăinată pe timpul derulării procesului. În consecință, pînă la fi­ nal mai e. Falanga ocultă nu vrea să depună armele. În vir­ tutea ideii de dreptate care trebuie să învingă – indiferent de condițiile vitrege în care se propagă – cred că Statul Român, reprezentat prin Con­siliul Județean Cluj și prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, Interior din Casa Albă, parte integrantă a Complexului de la Ciucea

14

Vineri, 1 martie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Despre politicieni, patrioţi şi aşteptările noastre

Toți politicienii pretind că sînt patrioți și că vor binele poporului, pe care îl iubesc nespus. Opoziția îi critică din răsputeri pe cei de la Putere, afirmînd că aceștia din urmă s-au abătut de la programul de guvernare și că, de fapt, n-au făcut nimic de cînd au pîinea și cuțitul în mîini. E un spectacol dezagreabil să-i vezi cum se ceartă pe la diverse posturi de televiziune, cum își auruncă vorbe grele și cum înșală așteptările poporului, care i-a votat, sperînd în timpuri mai bune. Telespectatorul, săracul, ce să facă? Stă și ascultă nedumerit și, la urmă, rămîne cu un gust amar. Ce s-a ales de țara asta? Dintr-un stat cu o economie dezvoltată, cu mari resurse naturale și potențial de prelucrare, a devenit un fel de colonie, la periferia Europei.

Doi Münchhausen pentru Cotroceni (4) În disperarea sa de a obţine un nou mandat prezidenţial, ştiind cît de urît şi de dispreţuit este de români, Klaus Iohannis a lansat recent un nou atac criminal la adresa Partidului Social Democrat, continuîndu-şi, în mod arogant, mizerabila campanie electorală. Atacul a fost inserat în expozeul priejuit de Ziua internaţională a Holocaustului, cînd se împlineau 74 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz-Birkenau.

Despre tragicul eveniment n-a spus aproape nimic.

Mai mult a morfolit nişte insinuări perfide, evitînd să amintească pînă şi ţara în care s-a petrecut o asemenea nenorocire, fără egal în istorie, şi cine au fost autorii ei. Înveninatul sas n-a ezitat să-i acuze pe social-democraţi că schimbă legi, acaparează instituţii, că îi învinuiesc pe magistraţi, aceştia fiind nimeni alţii decît Laura Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, Lucian Onea şi alţii asemenea (adică un fel de magistraţi de baltă, care au înlocuit Justiţia cu teroarea, cu largul concurs al lui Klaus Iohannis, pe care l-au spălat de atîtea dosare penale), că blamează multinaţionalele, care sorc România de seva economică mai ceva ca pe o lămîie, diabolizează Uniunea Europeană şi cîte şi mai cîte minciuni sfruntate, culminînd cu neobrăzarea de a asimila politica PSD cu politica nazistă (?!).

Klaus Iohannis era ultimul din cei 20 de milioane de locuitori ai României, care ar fi avut dreptul să vorbească despre Holocaust. A făcut-o deznădăjduit,

Tot mai mulți tineri părăsesc România, plecînd în bejenie prin alte ținuturi, mai primitoare din punct de vedere material. Unii se întorc de unde au plecat și, cu tot ce-au agonisit în cele strănătăți, își construiesc case frumoase, alții, însă, rămîn acolo, cu sufletele secătuite de dorul de părinți și de cei dragi. Mulți își cumpră mașini ,,bengoase”, ca să folosim un termen tot mai des întrebuințat astăzi, cu care se fălesc în fața consătenilor ori a concitadinilor. Și totuși, ei nu-și află adevărata mulțumire, nu uită cît au trudit și cît de umiliți au fost pe-acolo pe unde au umblat. Pentru că nimeni nu-ți dă de-a gata pe pămîntul ăsta.

Dar nu numai tinerii ne pleacă din țară, ci și oameni mai în vîrstă: medici, ingineri ș.a. Problema este că statul a cheltuit cu formarea lor și, în loc să dea înapoi ce-au primit, ei contribuie, cu zestrea de cunoștințe acumulate în țară, la bunăstarea și dezvoltarea altor popoare.

Cîte spitale de la noi nu duc lipsă de cadre medicale! Și ce mare nevoie e de ele aici, în vatra străbună, pentru românii noștri cei amărîți! Ne amăgim, însă, cu ideea că avem potențial intelectual deosebit și că mulți români nu ne fac de rîs în afara țării, reușind să facă față cu cinste exigențelor de acolo.

Curînd vin alegerile europarlamentare și apoi, către sfîrșitul anului acesta, cele prezidențiale. Vom merge la vot, dar oare vom ști să punem ștampila pe cine trebuie? That is the question, vorba englezului.

Ar trebui să fim mai atenți, mai ales că, dintre numele care se vehiculează acum pentru viitorul președinte, nici unul nu pare să fie mai breaz. Unii analiști o aruncă în luptă pentru înalta funcție chiar pe justițiara doamnă Kövesi. Parcă e prea mult! Deocamdată, îl avem drept candidat cert pe domnul Iohannis, care e sigur pe dumnealui, în lipsă, zice-se, de adversari redutabili.

Dar cursa pentru Palatul Cotroceni de-abia începe.

GEORGE MILITARU

sau mai degrabă ranchiunos, ştiind că nu mai pupă un al doilea mandat prezidenţial, chiar dacă Frau Merkel ar porni în trombă de la Berlin la Bucureşti, via Moscova.

Lipsit de orice simţ politic, de raţiune, dar mai ales de cea mai mică vibraţie pentru ţara pe care o conduce, cu atîta încrîncenare, Iohannis a intrat în campania electorală cătrănit, acuzînd în stînga şi-n dreapta, fără să înţeleagă că zurba şi scandalul îl aruncă la antipodul speranţelor sale.

Cu minciuna-n sînge s-a născut şi Dacian Cioloş, un alt neica-nimeni, venit de aiurea în politica românească.

Guvernarea sa de acum cîţiva ani a fost permanent marcată de neputinţă, servilism şi de escamotarea adevărului. De minciună nu s-a despărţit nici astăzi.

Nu mai departe de acum două-trei săptămîni, a ticluit pe facebook o minciună gogonată, afirmînd că recursul compensatoriu, acel act normativ cu caracter juridic, în temeiul căruia mii de deţinuţi au părăsit puşcăriile, a fost iniţiat şi promovat de guvernul PSD-ALDE. La o oră după acest mizerabil neadevăr, pe ecranul Televiziunii Antena 3 apărea textul unei hotărîri guvernamentale, semnată de fostul premier Dacian Cioloş, prin care solicita Parlamentului să adopte de urgenţă Legea recursului compensatoriu. Deputaţii şi senatorii au dat curs de îndată acestei cereri, iar preşedintele Iohannis a promulgat-o fără să întîrzie nici măcar o zi, aşa cum obişnuieşte să procedeze de doi ani încoace, motivînd că are nevoie de timp (două-trei săptămîni, sau cîte o lună) pentru a citi actele normative care-i sînt timise de actualul Guvern. Astăzi, cînd o asemenea lege s-a dovedit extrem de nocivă, Iohannis cere Cabinetului

Dăncilă să ia măsuri urgente pentru remedierea situaţiei, avînd grijă să adauge că nu trebuie să căutăm responsabilii unei asemenea machiavelice iniţiative. Vă este, oare, teamă, domnule preşedinte, că o cercetare atentă ar ajunge la tehnocraţii pe care i-aţi instalat la Palatul Victoria, cu atîta satisfacţie? Oare ce cascade de acuze, unele mai rizibile decît altele, ar fi fost la gura lui Iohannis, dacă o asemenea lege ar fi fost opera actualului Executiv?! Iată, însă, că ,,muclesul” solicitat de preşedinte a fost devoalat chiar din interiorul sistemului mincinos. Recent, fostul ministru de Justiţie din Guvernul tehnocrat, Raluca Prună, recunoaştea că ea a iniţiat recursul compensatoriu, afirmînd: ,,Am fost o tîmpită”... ,,Pentru că ni se cerea la CEDO o măsură, m-am gîndit la recursul compensatoriu. Nu am să vorbesc despre vinovaţi”. Fireşte, doamnă Prună, autocritica nu se mai poartă de mult. Acum la modă sînt scuza şi minciuna. După o asemenea deconspirare din interior a minciunii, fostul premier tehnocrat, Dacian Cioloş, ar trebui să se retragă de pe lista candidaţilor pentru alegerile prezidenţiale şi să-şi dea foc la valiza politică mustind de plăsmuiri veninoase. Un gest similar ar trebui să facă şi Klaus Iohannis, de ale cărui idei ţîfnoase şi scandaloase ne-am săturat pînă-n gît, încît am ajuns la vorba celebrului orator, scriitor şi om politic roman, Cicero, cel care, adresîndu-i-se unui politician duşman al Senatului şi partizan al dictaturii, îl întreba: Pînă cînd vei abuza, Catilina (Iohannis), de răbdarea noastră?

Sfîrşit NICOLAE DĂSCĂLESCU

atacă libertatea presei, cînd pun judecătorii sub control politic, cînd opresc lupta împotriva corupţiei, trebuie să vorbim deschis dacă vedem asemenea probleme în familia noastră, aceasta este datoria noastră, nu putem evita această discuție. Acesta este un mesaj care a fost

transmis clar lui Liviu Dragnea de către Serghei (n. red. Stanişev, preşedintele PES), Udo (n. red. - Bullmann, liderul grupului S&D din Parlamentul European) şi cu mine, cînd ne-am întîlnit. I-am spus: Liviu, dacă vreţi să faceţi parte din această familie, trebuie să respectaţi valorile noastre fundamentale. Şi Liviu a spus că vor face acest lucru. Vom avea discuţii pe această temă în săptămînile viitoare. Nu putem face nici un compromis în acest domeniu. Aceasta este o linie roşie pentru mişcarea noastră, asta e o linie roșie pentru Europa.

Am văzut că România a devenit o societate vibrantă, deschisă, unde lupta împotriva corupţiei a avut succes în ultimii ani, o societate în care există presă liberă, o societate în care sistemul judiciar poate funcţiona independent. Aceste lucruri nu se pot schimba. Nu trebuie să se schimbe. Tocmai am fost în Ungaria. Am văzut ce se întîmplă dacă se fac paşi înapoi“, a afirmat Frans Timmermans.

Liderul PSD, Liviu Dragnea, a participat săptămîna trecută la Congresul PES de la Madrid.

COTIDIANUL.RO

Învăţătura lui Timmermans către Liviu Dragnea Prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, a relatat, sâmbătă, 23 februarie a.c., la Congresul PES, că i-a spus lui Liviu Dragnea că dacă PSD vrea să facă parte din familia socialiştilor europeni trebuie să respecte valorile fundamentale ale acesteia, explicînd ce înseamnă asta. „Şi Liviu a spus că vor face acest lucru”, a povestit Timmermans. „Multe dintre guvernele noastre din Europa, în ultimii ani, în Suedia, în România, în Spania, în Por­ tugalia au crescut pensiile, salariile, a crescut salariul minim. Acestea sunt lucrurile pe care le facem cînd sîntem la guvernare. Am făcut aceste lucruri în Suedia, în România, în Spania, în Portugalia, în Germania și în alte locuri. Dar dacă sîntem partidul care vorbeşte cel mai mult despre propriile valori, dacă sîntem partidul care îi critică pe alţii cînd încalcă statul de drept, cînd

RM

15

Vineri, 1 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei S.R.I. – Un coşmar! (2)

Unde mai punem şi faptul că A.N.E.V.A.R. nu are nici o treabă cu Ordinul nr. 777/26 mai 2003, emis de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, care priveşte atestarea tehnico-profesională a specialiştilor cu activitate în construcţii. Aşadar, instituţia este varză sub toate aspectele, dar nu-i bai, căci cei de acolo se apără precum a făcut acel criminal odios, care şi-a ucis cu sînge rece părinţii, iar la Tribunal s-a apărat la modul: ,,Onorată Instanţă, vă rog să aveţi milă de un biet orfan!”. Da, aşa este, pentru a se spăla de păcate, cei din A.N.E.V.A.R. au menţionat şi ei ceea ce au spus specialiştii mondiali în ,,Biblia” lor.

Astfel, în lucrarea ,,Evaluarea proprietăţii imobi­ liare”, editată pe banii statului de A.N.E.V.A.R., la pagina 16 se spune că (atenţie!) ,,Valoarea nu este un fapt cert, ea este o opinie”, iar la pagina 3 se subliniază că ,,metodologia şi tehnicile conţinute în prezenta lucrare au rol de recomandări”. Ca o bomboană pe colivă, la pagina 2 se scrie negru pe alb că ,,deşi autorii lucrării au depus toate diligenţele pentru a se asigura de corectitudinea metodologică şi informaţională a conţinutului acestei lucrări, A.N.E.V.A.R. nu oferă nici o garanţie privind acest aspect sau faptul că în text nu există erori de redactare, de raţionament sau de culegere de date, astfel că A.N.E.V.A.R. îşi declină orice resposabilitate pentru orice pierderi sau daune ipotetice survenite ca urmare a aplicării metodologiei din prezenta lucrare”. Este ca şi cum Ministerul Educaţiei ar edita un manual de aritmetică, în care este scris faptul că 1+1 fac 3, dar pe prima pagină ar scrie că ,,nu-şi asumă nici o responsabilitate în cazul în care elevii ar lua drept bun calculul respectiv”.

Generalul Coldea mi-a spus că nu avea ştiinţă de aceste aspecte şi asta pentru că S.R.I. nu mai este demult ceea ce ar trebui să fie. În loc să strîngă fel de fel de informaţii, să le selecteze, iar pe cele ce fac atingere la siguranţa statului să le predea instituţiilor competente în a acţiona ferm şi urgent împotriva vinovaţilor, S.R.I. nu face decît protocoale şi avansări în lanţ la gradul de general, astfel încît, în curînd, pînă şi şoferii şi paznicii instituţiei vor fi toţi generali. Cîndva, siguranţa statului român era în topurile mondiale, dar acum doar ochelarii au mai rămas agenţilor S.R.I. Cum care ochelari? Ăia care îi protejează de fumul grătarelor şi proţapurilor, de unde şi denumirea de ochelari fumurii. Gurile rele spun că în sediul S.R.I. sînt cîteva birouri în care lucrează reprezentaţii F.B.I., Interpol, Inteligent Service ş.a., toţi avînd rolul de intermediari ai marilor puteri sau putori, luaţi-o cum vreţi, oricum e bine.

Ordinele externe vin val după val şi toate au caracter imperativ, aşa că nu trebuie să ne miram de ce, spre exemplu, şeful D.N.A. ordona subalternilor să facă tot ce pot pentru ca un ministru să fie săltat de pe stradă, conform poruncii primite. Aşa s-a întîmplat şi după lovitura de stat din 1989, cînd străinătatea ne-a sufocat cu fel de fel de ordine seci, cosmetizate şi voalate sub titlul de „recomandare”.

Iată de ce, deşi o stemă, o emblemă sau un sigiliu au o încărcătură energetică pozitivă, noi am fost obligaţi să desfiinţăm stema României, pentru a nu fi înlocuită decupîndu-se steagul în zona în care ea era aplicată.

Aduceţi-vă aminte că pe stema ţării erau imprimate păduri, munţi, ape, spice de grîu, sonde ş.a., bogăţii de tot felul care cu anii au fost distruse, furate sau au fost lăsate de izbelişte. Chiar şi denumirile instituţiilor s-au schimbat forţat. Un exemplu elocvent este cel al Ministerului Forţelor Armate, ordinul de schimbare a denumirii sunînd cam aşa: ,,Bă, voi mai aveţi doar 10 tancuri de paradă, un submarin la muzeu şi cîteva MIG-uri, care mai mult se prăbuşesc decît zboară, aşa că denumirea potrivită ar fi... Ministerul Apărării Naţionale”, adică mai mult cu vorba, decît cu fapta, căci nimeni nu a mai apărat nimic. Păi, a făcut ceva S.R.I. în privinţa acestor aspecte? S-a interceptat vreun telefon cînd băncile României au fost devalizate în cascadă? Ce informaţii a strîns S.R.I. cînd s-a vîndut flota României la fier vechi sau cînd toate fabricile s-au ,,privatizat” pe

un dolar? Ce reacţie a avut S.R.I. cînd pădurile ţării au fost tăiate în cel mai bezmetic mod?

Sînt mii de întrebări de genul ăsta, ale căror răspunsuri nu ne mai ajută cu nimic acum, poate doar la un amplu rechizitoriu împotriva tuturor celor ce merită a fi spînzuraţi în piaţa publică. Ciudat este faptul că toată clasa politică din România are un singur ţel, să preia puterea. Dar despre ce putere vorbiţi voi, prăpădiţilor, cei care nu sînteţi decît nişte cîrpe de şters podelele aşa ziselor mari puteri?

Cert este faptul că aceşti incompetenţi, diletanţi, corupţi, trădători, analfabeţi au dus ţara în postura unei căprioare înconjurată de lupi hămesiţi. Deşi România nu are la activ două războaie mondiale si sute de lagăre de exterminare precum Germania, iată că acum stăm drepți în fața ăstora. România nu a lansat bombe atomice și nu a pornit războaie împotriva Vietnamului, Iugoslaviei, Irakului, Siriei ș.a., așa cum a făcut SUA, care acum ne ridică nivelul de trai, obligîndu-ne să cumpărăm fel de fel de arme în lupta pentru pace. Tot așa noi, românii, nu am colonizat jumătate de planetă sau nu am împărțit Europa de Est pe șervețele, precum a făcut Anglia. România nu a tăvălit Europa cum a făcut-o Franța în vremea lui Napoleon și nu a îndoliat milenii la rînd întreaga planetă, așa cum au făcut-o marile imperii, democrații, civilizații sau dictaturile. Oare de ce elevii din România trebuie să învețe la școală despre războiul atomic, războiul rece, războiul de 100 ani, războiul fotbalului? Bă, dar de războiul florilor, al dragostei, al prieteniei sau al simfoniilor cînd vom învăța? De ce trebuie să ne supunem unor criminali (sic!), care se întrec în bombe, tunuri și tot felul de blindate și susțin că fac asta în direcția păcii mondiale? Oare cînd se vor construi bombe contra cancerului, diabetului sau a drogurilor și de ce se tot susține că președintele Americii ar fi, vezi Doamne, omul nr. 1 al planetei, în timp ce tot ei, americanii, au editat cărți ce au ca subiect bolile și nebuniile președinților americani?

De fapt, nici noi, românii, nu ne putem lăuda cu ultimii șefi de stat. Ion Iliescu ne-a amețit cu meandrele concretului, Constantinescu a declarat cu seninătate că l-au învins serviciile, Băsescu a încercat să facă din rahat, bici, dar a realizat doar primul obiectiv și ăla scremut, iar Klaus se pare că nici acum nu a aflat că este șef de stat. Oricum, nici unul nu s-a gîndit la oportunitatea unei demisii de bun-simț și asta din simplul fapt că așa ceva nu mai există. Recent am aflat că ministrul transporturilor din Japonia și-a dat demisia întrucît în anul 2018 trenurile din țara sa au avut în total întîrzieri de.... 3 (trei) minute, iar o doamnă ministru din Suedia s-a retras din funcție pe motiv că într-o deplasare oficială a cumpărat din banii statului o ciocolată și un suc. Desi am fi putut să-i copiem în organizare și funcționare pe cei înțelepți, am preferat să devenim slugile criminalilor planetei și, uite așa, am ajuns la vorba lui Vadim Tudor: ,,Pierdută e țara unde e frig în școli și cald în cazinouri!”.

Am fost forțați să renunțăm la comunism în favoarea unei democrații despre care Alcibiade, un general de pe vremea imperiului roman, spunea că ,,este un rău unanim recunoscut”. Hai să vedem de ce erau capabili inventatorii acestui sistem social-politic demn de topit în flăcările iadului. Drept exemplu, am ales două fragmente din cartea ,,Viețile celor 12 Cezari”, scrisă de Suetonius, o lectură capitală a tuturor vîrstelor. Voi începe cu Tiberius, care a adoptat cognomenul de Nero, ceea ce în limba sabină înseamnă ,,curajos, energic”, dar a fost așa de energic încît ,,unor copii încă sugari, dar ceva mai viguroși, le propunea să-i sugă membrul, în loc de sînul mamei.” Se spune chiar că ,,în timpul unui ritual de sacrificare, fascinat de frumusețea servitorului care-i oferea caseta cu tămîie, n-a putut să se abțină și l-a dus deoparte, unde l-a pipăit, deși ceremonia religioasă nu se încheiase; l-a pîngărit apoi și pe fratele acestuia, un cîntăreț la flaut; mai tîrziu, deoarece aceștia își reproșau reciproc dezonoarea, le-a frînt picioarele”.

De reținut este că, pe vremea acestui democrat, civilizat și imperator, a fost răstignit Iisus Christos. (va urma) Valentin Turigioiu

Pastila sãptãmînii Statul Paralel versus Statul degeaba

(urmare din pag 1) Puzzle-ul creat în ultimii ani prinde formă, prinde contur, îşi arată faţa hidoasă. Totuşi, pentru ca treaba să fie bine făcută şi pentru a nu asista la preluarea de către un alt grup de interese a acestui ,,stat paralel”, este bine să se facă ordine totală în Sistem. Să nu facem precum în 1989, cînd comuniştii de linia a doua au preluat puterea, după ce capetele fruntaşe au căzut. Acum, după picarea în uitare a lui Florian Coldea, urmează, probabil, Kövesi. Dacă totul se opreşte aici, este clar că lucrurile nu sînt nici pe departe rezolvate, pur şi simplu asistăm la o predare a ştafetei şi cam atît. Abuzurile în justiţie vor continua, capitalul românesc, ăla care mai e, se duce şi el de rîpă, politică nu se va face în Parlament aşa cum ar trebui, ci cu zăngănit de cătuşe, aşa cum a fost în ultimii 10 ani, şi cum încă se mai întîmplă.

Toate piesele trebuie să cadă. Toţi judecătorii care au stat drepţi în fața celor care ordonau sentinţele, toți procurorii care au abuzat de funcţia pe care o ocupau, toți avocaţii care au trădat, toți poliţiştii care au adus probe false etc. Toţi! Dacă se va face curăţenie, şi Justiţia va fi lăsată să îşi facă treaba corect, fără să închidă lumea în disperare, aşa cum s-a procedat în ultimii ani, poate că încă nu e prea tîrziu ca România să urmeze un drum ceva mai transparent decît cel de pînă acum. Ar fi timpul ca cei care au creat acest sistem nenorocit, menit să distrugă vieţi şi să acapareze puterea, să plătească. Iar cel care a făcut totul posibil, Traian Băsescu, să fie judecat sau măcar interogat. Poate că cei din ,,sufrageria lui Oprea” ar trebui să fie şi ei întrebaţi de sănătate. Şefii de partid, Blaga, Dragnea, Ponta şi alţii ar trebui să ne explice şi ei cum au stat lucrurile, de fapt, la alegerile din 2004, 2008, 2009, 2012 şi din 2014. Poate că S.I.E., S.R.I., D.I.P.I. şi restul Serviciilor ar trebui să explice cum a fost posibil să fim conduşi, noi, ca ţară, de o mînă de oameni cît să încapă într-o sufagerie. Chit că e cea a lui Oprea. Poate că e timpul să intrăm în normalitate.

Totodată, chiar dacă Statul paralel a făcut rele, nu cred că cei care acum îşi strigă nevinovăţia, o şi au. Eu nu cred că Sebastian Ghiţă, Elena Udrea, Mazăre, Vanghelie şi alţii sînt aşa de curaţi şi de nevinovaţi. Poate că e bine să aibă şansa unor procese corecte, poate că e bine să se bucure de prezumţia de nevinovăţie. Dar să fie iertaţi aşa, pur şi simplu, nu cred că e cazul.

Legea în România a fost călcată în picioare, iar singura lege care a dictat a constat doar în eliminarea de pe piaţă a celor care incomodau.

Cred că cei care sînt acum în favoarea Statului Paralel, de orice parte s-ar situa, sînt, de fapt, principalii beneficiari ai unei justiţii injuste. Şi, prin urmare, ei trebuie să simtă pe pielea lor ce înseamnă ca un judecător sau un procuror să te bage la închisoare fără ca tu să meriţi cu adevărat asta. Meritaţi, toţi cei care aplaudaţi acum Justiţia dublului standard, să simţiţi cum este. Să vedeţi ce înseamnă să nu mai fii băgat la DNA prin spate aşa, discret, ci să fii luat de pe stradă cu cătuşe la mîini şi cu toate posturile TV după tine, aşa cum mulţi au păţit-o.

Acum, în ceasul al 11-lea, sper ca cineva raţional şi sănătos la minte să aducă Justiţia pe o cale cît de cît dreaptă şi, dacă reuşeşte, să ducă şi România pe un drum ceva mai bun decît ăsta de acum.

Dumnezeu să ne binecuvînteze pe noi, şi pe toţi oamenii buni din această lume!

16

Vineri, 1 martie 2019

RM

Poveºti adevãrate

La Şcoala Gimnazială ,,Valea Moldovei” a fost sărbătorită Ziua Naţională a Dezrobirii Romilor

Ziua Naţională a Dezrobirii Romilor a fost marcată așa cum se cuvine la Valea Moldovei. Elevii de etnie rromă ai Şcolii Gimnaziale ,,Valea Moldovei” (clasele V-VIII) au organizat, cu o zi în devans, joi, 21 februarie a.c., un interesant şi atractiv program cultural-artistic cu prilejul împlinirii a 163 de ani de libertate. La eveniment au participat reprezentanți ai comunității rrome, dar și ai autorităților locale și județene. Pentru prima dată în ultimii 163 de ani, copiii de aici au cîntat și au recitat și în limba strămoșilor, limba rromani.

Activitatea desfăşurată de elevi a fost una inedită pentru instituţia şcolară, mai mulţi copii reuşind să pună în scenă momente reprezentînd preocupări seculare care ţin de tradiţia şi cultura acestei etnii. Copiii au dorit să arate că meserii moştenite şi păstrate din moşi strămoşi precum cele de căldărari, lusragii, hornari, aurari, ghicitoare în cărţi, florărese, dansatoare, lăutari, ş.a, au ajutat populaţia de etnie rromă să-şi cîştige existenţa.

Acțiunea și-a propus organizarea unor activități ce vizează informarea elevilor cu privire la momentul dezrobirii rromilor, moment ce nu poate fi ignorat. Deși tematica perioadei de robie a rromilor nu se regăsește în programa școlară, cadrele didactice de la Școala Gimnazială ,,Valea Moldovei” au considerat că elevii

trebuie să cunoască detaliile acestei perioade, pentru a elimina stereotipurile negative și prejudecățile la adresa comunității de rromi. Pentru a sărbători împlinirea a 163 de ani de la dezrobirea rromilor, cadrele didactice, împreună cu elevii, au pregătit un program artistic ce a cuprins poezii, cîntecele și o piesă de teatru, toate pe tema dezrobirii. Tot din cadrul acestui proiect face parte și concursul intercultural regional intitulat ,,De la robie la libertate” - etapa județeană, care se va desfășura la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Păcurariu Șcheia” alături de Școlile Gimnaziale Burla, Șcheia, Pătrăuți, și Mitocu Dragomirnei. La finalul activității a fost organizat un concurs de postere, premiat de directorul unității școlare, profesorul Mihai Fedorovici. La eveniment au participat reprezentanți ai comunității rrome, elevi și părinți. Coordonatorii proiectului, doamnele profesoare Pântea Aura, Cotoc Ionela Florentina și Geamăn Elena, împreună cu doi elevi ai şcolii au prezentat discursuri despre istoria rromilor în Europa şi despre promotorii dezrobirii naţionale a rromilor, politicieni ai acelor vre­ muri, mari personalităţi ca Vasile Alecsandri, Cezar Boliac, Costache Negri sau Mihail Kogălniceanu, prim

Concursul intercultural regional, ,,De la robie la libertate”, găzduit de Şcoala Gimnazială ,,Dimitrie Păcurariu”, Şcheia Data de 20 februarie marchează pentru etnia rromă un pas important în obținerea libertății individuale. Cu această ocazie, școlile gimnaziale din județul Suceava care dețin un procent însemnat de elevi rromi au celebrat ,,163 de ani de la dezrobirea rromilor” prin participarea în premieră la Concursul intercultural regional de istoria rromilor ,,De la robie la libertate”. Concursul este inclus în Calendarul Activităților Educative Naționale și a fost organizat de Școala Gimnazială ,,Dimitrie Păcurariu”, Șcheia, în data de 23 februarie. Este pentru prima dată cînd echipaje mixte formate din elevi români și rromi au participat la un concurs regional avînd ca subiect istoria unei etnii care mereu a reprezentat un motiv de discriminare și de segregare.

La concurs au participat elevi de la: Școala Gim­ nazială „Dimitrie Păcurariu”, Șcheia – profesori coordonatori Mirela Pintescu, Alina Lăzăreanu și Sarmiza Luca, Școala Gimnazială Pătrăuți – profesor coordonator Lucian Ruști, Școala Gimnazială Mitocu Dragomirnei – coordonator Daniela Corbu Domșa și

Cătălina Simioniuc, Școala Gimnazială Burla – profesor coordonator Liliana Sasu și Dorina Chițan, Școala Gimnazială ,,Jean Bart”, Suceava. – profesor coordo­nator Ciprian Ceaunică și Școala Gimnazială Valea Moldovei – profesor coordonator Mihai Fedorovici. Echipajele au fost formate dintr-un număr de 6 elevi (3 elevi rromi și 3 elevi nerromi). Scopul concursului este de a informa tinerii rromi și nerromi cu privire la cauzele decalajelor sociale și culturale apărute, în timp, între etnia rromă și populația majoritară, concentrîndu-se pe două obiective importante din educația interculturală: Formarea tinerilor ca persoane capabile să aprecieze culturi care trăiesc împreună într-o societate interculturală; Dezvoltarea capacității elevilor de a comunica, de a coopera și de a interacționa cu persoane care aparțin diferitelor culturi.

Probele concursului au fost: 1. Verificarea cunoștințelor acumulate în urma parcurgerii bibliografiei;

ministru în 1857. La manifestare a luat parte și Lucian Dimitriu, reprezentantul Ins­pectoratului școlar Suceava.

Mihai Fedorovici i-a asigurat pe cei prezenți că școala este alături de rromi, una dintre cele mai populate minorități din România. Mai mult, acesta a spus că rromii trebuie să se integreze și să se adapteze societății în care trăiesc, iar asta se poate face numai prin educație.

Personal, am fost plăcut impresionat de momentul organizat, considerîndu-l de importanţă majoră în pro­ movarea tradiţiei şi culturii interetnice. Mi-am exprimat admirația pentru poporul care are în spate o istorie atît de veche și care a arătat că există rromi care au făcut un pas în față. ,,Ceea ce trebuie să înțeleagă copiii prezenți aici, atît de frumoși, este că starea lor se poate schimba doar prin ei înșiși și prin modul în care înțeleg să se integreze. Puteți determina autoritățile să vă respecte doar respectîndu-vă voi înșivă. Sînteți importanți pentru județ și pentru societate, dar pentru asta trebuie să vă luptați și voi. Salvarea voastră o reprezintă educația și școala”. În finalul evenimentului, cei prezenți au urmărit filmul documentar „Sclavia Romilor. Lungul drum către libertate”, primul film documentar tip docudramă despre robia rromilor, realizat de Centrul Naţional de Cultură a Romilor ,,Romano Kher”. Pot spune cu mîna pe inimă că am vizionat cel mai calitativ spectacol școlar folkloric rrom din cîte am văzut pînă în prezent. Și am văzut cîteva!

2. Realizarea unei machete, a unui poster sau a unei fotografii care să imortalizeze instantanee din viața reală, avînd ca punct de plecare cuvîntul ,,libertate”.

Produsul a fost realizat de către membrii echipei înaintea concursului și a fost prezentat în ziua concursului.

Tehnica de realizare și dimensiunea produsului a fost la alegerea participanților. Elevii au realizat o scurtă prezentare a mesajului expus.

Rezultatele finale ale etapei județene a concursului au fost următoarele: Locul I – Școala Gimnazială ,,Dimitrie Păcurariu”, Șcheia; Locul II – Școala Gimnazială ,,C. Morariu” Pătrăuți; Locul III – la egalitate, echipele Școlilor Gimnaziale Mitocu Dragomirnei și Burla; Mențiune – Școala Gimnazială ,,Jean Bart”, Suceava; În perioada 24-25 mai a.c., la Brăila, echipajul cîștigător, cel al Școlii Șcheia va reprezenta județul Suceava în cadrul Simpozionului regional ,,Împreună construim o societate democratică”. Activitatea va consta într-un workshop în care se vor disemina rezultatele fiecărul județ în urma desfășurării concursului județean.

Se vor desemna echipele cîștigătoare la faza regională. În încheiere, în calitate de președinte al comisiei de organizare și evaluare, am mulțumit pentru sprijinul acordat doamnei director a Școlii Gimnaziale Șcheia, Ioana Smaranda Bahrincean și doamnei informatician Oana Curea, organizatoarele de facto ale concursului, fără de care această acțiune nu ar fi putut avea loc. Toți copiii au primit premii, pentru că trebuie să încurajăm astfel de concursuri. Profesorii coordonatori au făcut efortul de a transporta elevii concurenți cu mașina personală, fără a primi în schimb nici o recompensă materială. Au venit pur și simplu din pasiune și din dragoste față de copii. Mulțumesc din suflet!

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 1 martie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Jurnal de pe Frontul de Est (3)

28 iunie 1941 - a şaptea zi de război!

- Pe întregul front, luptele încep să devină mai active, executîndu-se şi numeroase dueluri de artilerie şi armament automat greu.

- La Hănăşeni şi Flămînda, sovieticii contraatacă cu tancuri. Oraşul Siret şi satul Frătăuţi sunt bombardate de artileria adversă cu proiectile incendiare.

- Corpul 30 armată german, care urma să acţioneze pe direcţia principală de acţiune a Armatei 11 germane, în compunerea căruia se aflau şi diviziile 8, 13 şi 14 infanterie române (alături de diviziile 170 şi 198 infanterie germane), transmite ordinul de operaţii nr. 9 relativ la ofensiva peste Prut.

- Radio Bucureşti transmite conferinţa lui Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, intitulată „Răzbunarea Basarabiei”.

- Pentru a evita situaţiile în care trupele române şi ungare ar fi acţionat în sectoare de luptă apropiate/ vecine, germanii decid intercalarea forţelor italiene şi germane.

- Generalul Florea Mitrănescu cere militarilor din subordine să manifeste respect faţă de militarii germani şi să prevină salutul, precizînd: „Dacă nu se înţelege de voie, trebuie să se înţeleagă de nevoie. Eu nu înţeleg ca în Corpul 7 armată să mai aud de vreun caz nerespectat şi de nesalut al camarazilor germani. Gazdele previn întotdeauna şi eu cer să fim gazde bune”.

- Invocînd păstrarea secretului privind viitoarea ofensivă, conducerea Frontului germano-român decide ca „toţi evreii care locuiesc în comunele rurale din Moldova să fie îndepărtaţi”.

Cine uită, nu merită.

Istoria deportaţilor basarabeni (1) O vedeam dimineaţa cînd plecam la şcoală. Cobora de la casa din deal pentru a face cumpărături în oraş.

O salutam, iar ea îmi răspundea zîmbitoare şi ochii ei senini îmi inspirau de fiecare dată pace. Înaltă, cu un fizic zdravăn, propriu mai degrabă femeilor de origine slavă, ea era doamna Iftode. Cît a trăit, n-am ştiut niciodată cîtă suferinţă, cîte neajunsuri îndurase în viaţa ei această femeie. Nu o cunoşteam pe numele de botez. Pînă în 1990 nu aflasem că venise din Basarabia în Urlaţi alături de părinţii ei. O chema Larisa, dar copiii ei şi cunoscuţii îi ziceau aşa cum obişnuiesc românii de peste Prut să dea un nume scurt, de alint, celor dragi, Lera. „Cine uită, nu merită”, spunea la începutul secolului trecut marele istoric Nicolae Iorga. Ca să recuperez ceva din ignoranţa mea mi-am luat reportofonul şi aparatul de fotografiat ca să descopăr în casa Graţielei David, fiica Larisei Iftode, mărturia unei lumi nebănuite, o lume care, poate pentru cei născuţi după 1990, se află la anilumină depărtare de ei. Și totuşi, adevărul este altul. Nu au trecut decît 78 de ani de la acele evenimente tragice în urma cărora vecinii de la est au rupt Basarabia din trupul României.

Anexarea de către URSS a acestei provincii româneşti în iunie 1940 rămîne o pagină neagră în cartea istoriei noastre naţionale. Ceea ce a urmat pentru populaţia românească din teritoriul ocupat de forţele militare sovietice nu poate fi povestit decît cu lacrimile înnodate-n barbă. Pentru că istoria Basarabiei de după război a fost una cruntă, aşa cum o surprinde în puţine cuvinte şi scriitorul născut în stînga Prutului, academicianul Nicolae Dabija: „În urma înţelegerilor secrete dintre Hitler şi Stalin, nouă, românilor, ni s-a furat ţara. Ne-am pomenit peste noapte în alt stat, fără să plecăm de acasă”. Povestea refugiaţilor basarabeni este una care merită cunoscută, iar cea a Larisei Iftode, cu atît mai mult.

- Tensionată deja de cîteva zile, situaţia din Iaşi „explodează”, luînd o turnură dramatică, după ce comandantul unei coloane germane care mărşăluia spre front (prin cartierul Tătăraşi, spre Ungheni) a informat aşa cum raporta locotenent-colonelul C.D. Chirilovici, chestorul Poliţiei - că „evreii din acel cartier posedă aparate de radio-emisie şi în legătură cu acest fapt fac semnalizări ori de cîte ori apar avioane inamice”. Au urmat numeroase percheziţii efectuate de ostaşi germani şi români (din regimentele 13 Călăraşi şi 24 artilerie, cantonate în cartier), producîndu-se „acte de molestări şi maltratări din partea ostaşilor români şi mai ales din partea publicului creştin, care s-a asociat la acţiune”, aşa cum raporta C.D. Chirlovici, dar şi Nicolae Crăciun, şeful Comisariatului V al Poliţiei Iaşi. Situaţia s-a înrăutăţit în cursul nopţii, cînd în oraş s-au tras numeroase focuri de armă, în special în jurul instituţiilor şi în zonele locuite de evrei, patrulele militare şi gardienii oraşului nereuşind să descopere aparatele de radio-emisie invocate sau pe agresori.

- Conform Decretului-lege nr. 596, militarii se pot căsători fără îndeplinirea condiţiilor de dotă, precum şi cu persoane de origine germană şi italiană, cu condiţia ca fata şi familia ei să îndeplinească toate criteriile de onorabilitate şi moralitate cerute de Legea asupra căsătoriilor militarilor (certificate eliberate de cinci capi de familie, de Chestura poliţiei în oraşe şi de primari la sate). Căsătoriile cu dispensă de vîrstă şi naţionalitate erau aprobate de ministrul Apărării Naţionale.

- După o săptămînă de război preţurile la produsele agricole s-au mărit de trei ori.

„Semăn bomboane ca să răsară pomişori cu multe dulciuri!”

Lera sau Larisa Babin (prin căsătorie – Iftode) s-a născut de Mărţişor, în anul 1924, într-o localitate din judeţul Hotin, Cerlena Mare. Basarabia, pămînt românesc, dar aflat din 1812 sub stăpînire rusească, se bucura în sfîrşit de revenirea acasă, alături de ţaramamă. Părinţii ei, Haralampie şi Solomia, au ales ca naş de botez pentru fata lor un preot, un personaj cu o slujire păstorală admirabilă, foarte cunoscut spre sfîrşitul vieţii lui, părintele Nicanor Lemne. Legătura Lerei cu naşul ei nu s-a întrerupt niciodată. Părintele Nicanor nu uita să trimită cu ocazia marilor sărbători creştine un semn finei lui. Fiica Lerei păstrează pînă acum felicitările de Paşti sau de Crăciun pe care naşul atent le expedia cu multă dragoste la Urlaţi, ultima destinaţie a familiei Iftode în periplul ei parcă interminabil. Însă nici ea nu rămînea datoare şi îl vizita pe părintele Nicanor la parohia sa din Siliştea Snagovului.

Copilăria Lerei în România Mare a fost una fericită.

Fetiţa era foarte darnică. Bunicul ei avea un mic magazin, o prăvălie cum se spunea pe atunci, de unde se puteau cumpăra alimente şi alte lucruri necesare în gospodărie.

Lera mergea şi golea cutia unde bunelul ei, Petru, ţinea bomboanele. Ea le împărţea tuturor copiilor pe care-i întîlnea, păstrînd cîteva şi pentru sine. Odată, bunicii au surprins-o cu buzunarele pline de bomboane mergînd şi îngropîndu-le în grădină. Atunci cînd au întrebat-o ce face, Larisa a răspuns simplu: „Semăn bomboane ca să răsară pomişori din care vom culege mai multe dulciuri!”.

Anii au trecut, Larisa a mers la şcoală, a intrat la Liceul „Iulia Hașdeu” din Hotin. Cînd începuse războiul, ea împlinise 16 ani.

Calvarul deportării Pentru a supravieţui, Larisa Babin (care între timp se căsătorise cu Dumitru Iftode) şi părinţii ei, Haralampie şi Solomia, s-au refugiat în timpul războiului din Basarabia în Bucovina de Nord, la Cernăuţi. Era după 1940. Moldova din stînga Prutului intrase sub ocupaţie sovietică. „Voiau să-i ducă cu trenul pe toţi în Siberia

29 iunie 1941 (1) - Hitler transmite generalului Ion Antonescu „cele mai sincere mulţumiri pentru viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română” şi-i cere să dea „curs” ordinelor ce urmau a fi primite de la feldmareşalul Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului de armate „Sud”, şi generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germană, acestea fiind deja aprobate. Ca urmare, atribuţiile lui Ion Antonescu sunt limitate doar la operaţiile care urmau a fi desfăşurate de Armata 4 română. Armatele 11 germană şi 3 română urmau să atace „peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani, cu direcţia spre nord-est... în spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilev, prin Podolsk spre nord”, iar Armata 4 română să întreprindă „o ofensivă care să aibă scop de siguranţă spre zona de sud-est a flancului, ca şi protecţia României de sud, inclusiv a teritoriului petrolifer”.

Cu acelaşi prilej, Führer-ul face cunoscut că rămîne îndatorat pentru „orice expediere de produse petrolifere, atît de vitale pentru conducerea generală a războiului”.

Solicită, cu împrumut, şi „cisterne româneşti”.

- Aflat mereu în zona frontului, Ion Antonescu îl deleagă pe Mihai Antonescu să conducă guvernul în timpul absenţei sale. Apoi asistă la slujba religioasă de la Mînăstirea Schitul Doamnei (unde donează 10.000 lei pentru săraci), după care viziteză mînăstirile Agapia şi Văratec.

- La Catedrala Sfintei Patriarhii se oficiază un parastas pentru soldaţii români şi germani „căzuţi în luptele contra bolşevismului şi pentru eliberarea scumpei noastre Basarabii şi a Bucovinei”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU fiindcă erau români, dar băbuţa (bunica mea) Solomia şi-a dat seama de pericol, cineva le dezvăluise destinaţia finală. Au sărit din tren. Au dormit în noroi şi în frig.

S-au descurcat fiindcă bunica mea ştia bine ruseşte”, povesteşte cu lacrimi în ochi Graţiela Iftode, fiica Larisei.

Soţul Larisei era jandarm, român din dreapta Prutului, din Botoşani. Îl luaseră nemţii prizonier de război, dar soţia lui, deşi era terorizată de ruşi săptămînal să divulge unde se află soţul ei, nu s-a lăsat şi a reuşit să-l aducă înapoi prin intermediul celor de la Crucea Roşie. În fuga lor spre ţară, speriaţi, au ajuns la Gura Putilei, localitate din raionul Cernăuţi, au trecut graniţa, stabilindu-se pentru o vreme în judeţul Suceava. Au avut mai multe domicilii în zonă. Au stat pe rînd în Straja, Marginea, Vicovul de Sus, Rădăuţi. „Au trăit ani de chin, de foame inimaginabilă. Dădeai o găină pentru o sită de mălai”, poveşteşte fiica Larisei. Calvarul celor două familii, Babin şi Iftode, era însă departe de a se termina, deşi războiul luase sfîrşit. Au încercat să se stabilească în Banat, dar autorităţile comuniste din România nu le-au permis acest lucru şi sarabanda preumblărilor prin ţară a continuat.

Lacrimile Graţielei nu contenesc. Născută în 1948 la Straja, ea a trebuit să se despartă de părinţii care locuiau la Bozovici, iar mai apoi, la Birda, în Timiş, şi să înveţe clasele primare la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin. „Părinţii mei şi mulţi bănăţeni au fost încărcaţi într-o noapte în camioane şi aduşi în Bărăgan. Au fost lăsaţi în cîmp. Nu era nimic altceva decît cîmpul gol, unde vîntul se juca prin ciulini. Nu ştiau unde se află. Erau deportaţi în Viişoara, un cătun în Ialomiţa, şi siliţi să lucreze la orezărie. Orezăriile aveau un sistem de irigaţii foarte bine pus la punct. Depor­taţii erau păziţi de jandarmi călare. Oamenii locuiau în condiţii foarte sărăcăcioase, iar basarabenii nu aveau voie să primească pe nimeni dintre rudele lor, refugiate şi ele în România. Stăteau în bordeie. Mama şi tatăl meu reuşiseră din 1951 să se mute în Prahova, la Urlaţi, un orăşel aflat într-o mică depresiune pe malul Cricovului Sărat. Bunicii din partea mamei rămăseseră în Ialomiţa.” (va urma) Sursa: ziarullumina.ro

18

Vineri, 1 martie 2019

Cartea cunoaşterii interzise (23) Nu există piramide în Mexic (1) În Mexic ne-a fost dat să trăim o surpriză imensă.

Aici nu poate fi văzută nici o piramidă, faptul este indiscutabil şi arată pînă unde poate să meargă aberaţia istoricilor anteriori în a travesti adevărul evident.

Dar, pentru început, ce este aceea o piramidă?

Este un monument de formă geometrică piramidală, ascuţit în vîrf, servind pentru păstrarea unei cavităţi sau camere a eternităţii. Nu este făcută pentru a fi escaladată, ci mai degrabă pentru a fi pătrunsă. Este foarte rar construită în trepte şi nu suportă nici o construcţie adiţională.

Există monumente asemănătoare în Mexic?

Nici măcar unul! Pseudopiramidele din Mexic ascund de cele mai multe ori, credem noi, un mormînt, exact precum tumulii celtici, şi, de asemenea, precum catedralele (criptele), este adevărat, dar în 100% din cazuri aceste monumente sînt constituite dintr-un piedestal mai mult sau mai puţin înalt, suportînd un templu foarte important sau un ,,castel” în care se ajunge cu ajutorul unei scări imense, cîteodată la fel de lată ca marile bulevarde din Paris. Dacă există cîteva excepţii, de exemplu ,,piramidele” numite ale Soarelui şi Lunii

Casa Poporului – adevărata istorie (1) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (1) După anul 2000, Casa Republicii a devenit Palatul Parlamentului. Este o situaţie normală şi exprimă o realitate.

Construcţia acesteia a început în anul 1983, şi prima etapă s-a încheiat la sfîrşitul anului 1989, cînd erau realizate lucrările în proporţie de 90%. Preşedintele de atunci al ţării, Nicolae Ceauşescu, a prevăzut terminarea şi recepţionarea Casei Republicii în ianuarie 1990. În această lună erau sărbătorite zilele de naştere ale celor doi soţi, Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pentru terminarea celor zece procente rămase a fost necesară încă o perioadă de 14 ani. Lucrările au fost finalizate şi recepţionate în anul 2014.

Căruţaşii şi negustorii care transportau mărfuri, din care ţuica, vinul, peştele şi carnea erau nelipsite, dar şi

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (106) 30 martie 2003 (2) Aş vrea să pot să mă adun, să am puterea, să mă învrednicesc, să învăţ, să fiu cinstită cu tot ce am greşit, să mă arăt cum am fost în această viaţă, să scriu şi eu cartea mea autobiografică, ca toţi doritorii de nepăcat să nu mă urmeze. Pentru că mult am păcătuit, Doamne!

Ajută-mă, luminează-mă să pun în practică cele ce gîndesc. Căci „Toate le pot, întru Christos, Cel care mă întăreşte.” (Filipeni 4:12) Doamne, sfatul Bunicii, din visul mamei, pe care mi l-a relatat în amănunt, dar şi al duhovnicul meu, preotul Ion Popescu, cît şi al preotul Constantin Galeriu, nu a fost că eu aş fi mai potrivită pentru mînăstire, deşi, după cum de mult timp simt, asta mi-ar fi fost menirea!

Am avut sete de cunoaştere, am avut sete de viaţă, sete de adevăr, de dreptate, de faptă bună, care îţi aduc liniştea, cu toate carenţele educaţionale, ale neascultării de părinţi. Dar, cu firea mea iute, aprigă, nervoasă, cu aparenţa neiubirii uneori, a neatenţiei, pînă acum m-am risipit. Văd clar că mama şi tata au avut Iubire multă şi mare pentru mine, dar, în relaţia cu mine, copilul lor, de ce n-a funcţionat comunicarea, întotdeauna, perfect?

Ceva mereu se interpunea între noi, ca şi cum eram două lumi total diferite. Ei erau din totdeauna mai mult preocupaţi de viaţa lumească, de grijile, de nevoile

RM

de la Teotihuacan, aceasta este pentru că ele au fost reconstituite recent şi pentru că restauratorii n-au edificat templul care le-a precedat la origine.

Acest fapt este, de altfel, admis de toţi arheologii. Este deci vorba despre piedestaluri care deseori au o înălţime de doar 5 sau 6 metri, în vreme ce templul măsoară zece pînă la treizeci de metri lungime şi se sprijină pe bază depăşind cîteodată mărimea unui teren de fotbal.

Toate construcţiile mexicane sînt tributare acestui stil al platformelor, care, precum cele de la Teotihuacan şi Monte Alban, se întind pe mai multe hectare. Este necesar să se pună accentul pe acest detaliu de o importanţă extremă: monumentele care, în Mexic, seamănă de departe cu o piramidă, sînt construcţii ale secolului nostru, sau care n-au fost ridicate înainte de anul 1000 î.Chr. Aceste ,,piramide” nu sînt netede şi dacă ele erau străbătute de mari scări-bulevard, aceasta era din dorinţa evidentă de a facilita urcarea pentru credincioşii ce veneau să viziteze templul. În cartea ,,Arheologia Mexicului” (C.V.P., av. Juarez nr 89, Mexico I), citim la pagina 12: ,,Piramidele au fost construite de la începuturile ocupaţiei şi au servit ca baze pentru temple”. Începutul ocupaţiei se raportează la perioada numită ,,Teotihuacan I”, din 500 pînă în 1000 î.Chr. Teotihuacan a fost construit de popoarele venind din golf, poate de mayaşi sau olmeci, deci de descendenţi ai celţilor. Mai tîrziu, în vremea aztecilor, piramidele trebuie să-şi fi pierdut templele. Erau acoperite de

vegetaţie la sosirea spaniolilor, în 1519. Erau tumuli.

Vîrful ,,piramidei” Soarelui este tot un tumul şi interiorul este din pămînt.

Cît despre ,,cea mai mare piramidă din lume”, cea de la Cholula, acesta nu este decît o colină împădurită, cultivată, cu vîlcele şi drumuri, depăşind în înălţime biserica creştină Los Remedios. Se prea poate să fi fost un tumul la origine, întrucît a fost amenajată în interior.

Acum 5.000 de ani, mii, sute de mii de tumuli din pămînt se înălţau pe cîmpia mexicană.

Cu puţin înainte de epoca creştină, tradiţiile erau complet deteriorate şi mexicanii au transformat tumulii cei mai impozanţi în piedestaluri pentru temple. Au construit, de asemenea, temple piramidale precum cel de la Palenque, Chichen-Itza, Uxmal etc.

Pentru mexicanii moderni, adevăratul nume al monumentelor nu este ,,piramidă”. Se spune templul de la Palenque, marele templu de la Kabah, il Castillo (castelul) sau il Adivino de la Uxmal, care este, de fapt, construcţia semănînd cel mai mult cu o piramidă etc.

Aceste constatări şi altele şi mai importante cu privire la menhiri, aleile acoperite şi incintele megalitice pe care le-am descoperit în Yucatan - despre care vom vorbi la sfîrşitul acestui capitol - permit abordarea enigmei tumulilor din Galia cu elementele valabile, pentru a da o explicaţie raţională. (va urma) ROBERT CHARROUX

călătorii ocazionali, transportaţi cu poştalionul şi cu tră­ suri trase de cai dinspre Tîrgovişte, intrau în Bucureşti pe singurul drum existent în acele vremuri, plin de praf şi noroi. Pînă la Bucureşti, o astfel de călătorie o par­curgeau numai prin codrii nesfîrşiţi de stejari. Intrarea în oraş o făceau mai întîi între mahalalele din Dealul Spirii şi ale Cotrocenilor, iar ieşirea din pădure şi contactul cu zona despădurită era cunoscută sub numele Poiana Pădurilor.

După o asemenea călătorie obositoare, aveau ocazia să observe că se aflau pe un deal şi că în faţa lor se întindea apa Dîmboviţei, cu multe bălţi şi mlaştini. În apropiere se mai afla o altă suprafaţă întinsă de apă, înconjurată de stuf, plopi şi sălcii, căreia localnicii îi spuneau Lacul Adînc. În drumul lor prin aceste mahalale, treceau pe lîngă Biserica Spirea Veche, ctitorită în 1799 de către Spirea Cristofi. Cei mai pricepuţi şi cu oarecare cunoştinţe, dar şi istoricii ce se formau ştiau că această biserică fusese ridicată în cinstea Mînăstirii Gregorian, aflată pe Muntele Athos, dar şi faptul că, pînă la terminarea ei, trecuseră 22 de ani.

Pentru a lărgi cunoştinţele cititorilor noştri despre această zonă, care cuprindea mahalalele din Dealul

Spirii, Cotrocenilor şi, mai apoi, pe cele de lîngă Arhivele Statului şi Arsenalul Armatei, am apelat la cîteva date din cercetările făcute de istorici de mare valoare, dintre care nu lipsesc profesorii Constantin C. Giurescu şi Dan Falcan, cel din urmă fiind încadrat la Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti. Am mai ţinut seama şi de constatările făcute de specialiştii vremurilor trecute în topografie, hidrologie şi chiar în ştiinţele naturale.

Adunînd spusele lor, am ajuns la cîteva aspecte care ne conturează mai bine imaginea despre trecutul acestor locuri. În anii 1850, Rîul Dîmboviţa avea un curs cu multe meandre, specific unei zone de şes, precum cea în care se afla oraşul Bucureşti. Orice revărsare a Dîmboviţei, cauzată de pîraiele care o alimentau cu apă pe tot parcursul ei, producea inundaţii. Ca urmare, se formau numeroase bălţi şi lacuri care-şi măreau sau micşorau suprafaţa, în funcţie de debitul de apă. În jurul acestor bălţi existau mici păduri de salcîmi, plopi si arini. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

pămînteşti, materiale. Eu, păream născută din alt aluat.

Menirile noastre nu concordau. Rămîn la convingerea, deşi îi iubesc tare pe sfătuitorii mei şi m-am lăsat sub directa îndrumare a lor, că totuşi, menirea mea în această viaţă ar fost mînăstire. Aşa, trăind în afara porţilor ei, toate greşelile posibile le-am încercat, le-am gustat din plin, pînă la saturaţie. În faţa păcatelor nu mă mai oprea nimeni, nici Buna, care mie şi mamei ne apărea în vis şi mă sfătuia să mă opresc. Mă ajuţi, Doamne, să scap de apăsarea păcatelor, să pot să fac bine celor din preajmă, celor de aproape şi de departele meu. Mulţumesc, Stăpîne, Dumnezeul meu!

Am revăzut filmul cu Iacov, cel din Legea Veche.

Fericiţi voi, cei din Legea Veche, care bine aţi plăcut lui Dumnezeu şi aţi socotit drept şi v-aţi călăuzit în viaţa voastră după Voia Tatălui ceresc! Şi aţi primit cunună de lumină în Raiul cel Dumnezeesc de către Fiul cel Mîntuitor! Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Pentru a se curăţi pămîntul de spurcăciune şi răutate trebuie să ne mîntuim. Să fim împlinitori de porunci. Sînt doar 10 la număr. Îndeplinind Poruncile Domnului ne putem numi Copiii Lui Dumnezeu. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (...), împovăraţi de ispitele şi strîmtorile vieţii, de frămîntări, de greutăţi, de sărăcie, de lipsuri.” „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” „Depinde de voi să vă păstraţi sufletele”. Dar, cum spunea Buna, „nu toate sufletele se păstrează după moarte”, iată că învăţătura sfîntă ne spune ce avem de făcut. Şi trag concluzia: Împărăţia Cerurilor depinde de conştientizarea noastră de oameni, în trup din carne şi oase, de a şti să ne abţinem din calea răului, din drumul ispitei, al lăcomiei,

ca să ne putem alipi de Dumnezeu, de Fiul şi de Maica Lui, îndeplinind cu blîndeţe cele 10 Porunci. „Căci nu veţi intra pînă nu vă veţi naşte din nou”, prin spovedanie, îndreptare în toate şi viaţă curată. „Nu veţi intra” pînă nu veţi fi precum copiii, pe care Isus îi cheamă la El, pentru că ei sînt blînzi, fără pată, iubitori de semeni şi de Dumnezeu, fără tăgadă, fără condiţii şi judecăţi lumeşti.

Viaţa e ciclică; toate se petrec la timpul potrivit; Fiecare ocupă o treaptă pe Scara Vieţii; Fiecare om trebuie să-şi ducă încercările sale, în funcţie de credinţa pe care o are în Bunul Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi place să vadă credinţa noastră. Nu-l putem înşela. Vede şi aude totul. Dar vrea să conştientizăm, şi să avem iniţiative de a face bine aproapelui cu credinţă şi Iubire. Să-L iubim pe Dumnezeu, prin El iubim oamenii de lîngă noi, creaţiile şi copiii Lui. Să respectăm Casa Lui, Biserica în care trebuie să ne rugăm sincer şi să mulţumim necondiţionat. Să nu îngroşăm turma rătăciţilor fără de Domnul, căci atunci oaia se transformă în lup, în fiară şi nu-i plăcut lui Dumnezeu. „Paşte oile Mele”, zice Domnul.

Trăind în credinţă, vom avea măsură în toate, aşa scrie în Cartea Sfîntă. Trăim vremuri cînd oile s-au înmulţit şi se mănîncă între ele. Este un haos. E timpul ca cei mulţi chemaţi să fie ordonaţi, disciplinaţi, iubitori de aproape, să ne unim în Iubire, să ne salvăm de rătăcire. E loc pentru toţi cei ce vor să se îndrepte în pace şi bucurie. Slavă Fiului Domnului că El ne mîntuieşte. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 1 martie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (88) Revelațiile colonelului (3) În curs de cîteva zile au fost făcute cîteva arestări.

Salameh e prins, la fel ca şi alţi cîţiva dintre camarazii săi. Toţi par a fi legaţi de un grup de jihadişti care operează într-o moschee din Brooklyn.

La zece zile după atac, iau avionul la New York pentru a discuta cu persoanele mele de contact din cadrul FBI şi JTTF. În timp ce încercăm să înţelegem ce s-a întîmplat, descopăr că FBI-ul a avut un informator care s-a infiltrat în grupul de la moschee, acum doi ani. A purtat microfon şi a participat la sesiunile de planificare şi la întîlnirile cu şeicul Omar Abdel-Rahman, un cleric egiptean orb care a devenit liderul spiritual al unei întregi reţele de jihadişti radicali care trăiesc în zona New York-ului. Îmi conving contactele să mă lase să văd transcrierile înregistrărilor realizate de acest informator. După două pagini, sînt şocat. După zece pagini sînt terifiat. La început, mintea mea ameţeşte cînd se gîndeşte la cele înregistrate de acest informator. Omul fusese colonel în armata egipteană şi a reuşit cumva să cîştige încrederea

Memoriile unui celebru criminalist român (55) Cazurile „Nădrag“ (4) Procurorul Chindriş, care mă urmărise tot timpul, a intervenit: – Vă gîndiţi la o simplă coincidenţă, probabil. Dar chiar atîtea coincidenţe?

După două zile de la această discuţie, au apărut noi şi importante date cu privire la o altă persoană suspectă.

Cu cîteva ore înainte de comiterea crimei, o femeie sesizase miliţia că un oarecare Paul R. ar fi ameninţat-o cu moartea. Acesta, fiind în stare de ebrietate şi înarmat cu un cuţit, ameninţase că-şi va omorî toţi debitorii de pe Strada Padeşului, cărora le vînduse băutură pe datorie.

Spusese, între altele, că nu va ierta nici familia care-i promisese făină, în schimbul unei cantităţi de ţuică.

Deoarece soţia prietenului victimei distribuise şi făină la centrul de pîine, s-a putut presupune că Paul, în starea de beţie în care se găsise, intenţionase să-1 omoare pe Marcu (primul suspect). Şi coincidenţa făcuse poate ca Dan, care, oarecum (şi în orice caz, în întuneric), semăna cu Marcu, să treacă pe acelaşi drum şi, deci, să fie atacat, în locul celui vizat cu adevărat. Lucrătorii noştri, în noile

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (7) Ascensiunea lui Saddam Hussein (1) Unul din membrii comandoului este un tînăr de douăzeci şi opt de ani, numit Saddam Hussein care, deși rănit, a reuşit să fugă pînă în Siria vecină. În 1963, o mulţime gălăgioasă ducea capul lui Kassem în vîrful unei suliţe. În 1968, partidul Baas ajunge la putere. Este momentul în care triumfă Saddam Hussein. Pe atunci, nu avea decît titlul de vicepreşedinte al Consiliului Revoluţiei, dar era deja omul forte al ţării.

Serviciile Secrete sînt şi vor rămîne controlate de trei fraţi născuţi din acelaşi tată: Barzan, Sabawi şi Wathban; vărul său, Hussein Kamal El-Majid. este responsabil de un adevărat genocid împotriva kurzilor, mai ales ca urmare a utilizării armei chimice împotriva civililor.

Acest om este, în acelaşi timp, şi personajul cheie pentru toate achiziţiile de armament, obţinînd importante comisioane cu ocazia semnării fiecărui contract. În 1987, cu ocazia cumpărării a douăzeci de rachete Scud de fabricaţie chineză, ar fi încasat 60 de milioane de dolari.

Acest mic grup aflat la putere la Bagdad este apropiat prin legături de sînge... (mai ales al altora)! Uday, fiul mai

şeicului. Abdel-Rahman l-a invitat în cercul interior al reţelei sale. A luat parte la zeci de întîlniri operaţionale.

Nu pot să pun la îndoială autenticitatea celor citite.

Acest grup de jihadişti crescut în propria noastră casă ne-au făcut de rîs. Iar dacă nu acţionăm rapid, se va muri din cauza aceasta.

Adepţii şeicului orb au petrecut doi ani de zile pregătind portofolii de ţinte înainte de a lansa efectiv atacul asupra WTC. Conduşi de un inginer foarte capabil şi extrem de inteligent, pe nume Ramzi Yousef, aceşti războinici ai Jihadului au planificat să arunce în aer ţinte aflate pe întreaga suprafaţă a oraşului New York.

Ei intenţionau să arunce în aer poduri, hoteluri şi alte ţinte fixe. însă ceea ce mă face să îmi treacă fiori pe şira spinării sînt eforturile lor împotriva serviciului DSS. Timp de trei ani, ei ne-au urmărit. Printre multele lor planuri s-a numărat o operaţiune de asasinare a cîtorva lideri-cheie, incluzîndu-i aici pe secretarul general al Naţiunilor Unite şi pe preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Erau cu precădere nerăbdători să îl elimine pe Mubarak şi pe oricare alt oficial diplomatic egiptean.

Nutreau o ură specială împotriva acelui regim, de vreme ce şeicul şi unii dintre adepţii lor fuseseră arestaţi în Egipt şi torturaţi pe perioada încarcerării.

Pe durata unei vizite, preşedintele Mubarak a ales Hotelul Waldorf-Astoria pentru el şi pentru anturajul

său, inclusiv pentru ministrul său de Externe, pentru a se caza în timpul şederii în Manhattan. Yousef şi agenţii săi din teren au inspectat măsurile de securitate din jurul hotelului. Ei au urmărit convoaiele noastre şi ne-au studiat tacticile. Au ştiut cînd schimbam agenţii, între ce ore erau schimburile şi unde existau lacune în măsurile de securitate ale hotelului. Utilizînd resurse locale, cum ar fi taxiurile, ei au urmărit convoaiele noastre prin tot New Yorkul. Agenţii lor operativi au devenit atît de familiarizaţi cu noi, încît nu doar că ştiau ce funcţie îndeplinea fiecare vehicul în cadrul formaţiei, însă erau capabili să facă diferenţa între un convoi DSS cu ministrul de Externe şi unul păzit de Serviciul Secret, în care se afla preşedintele Mubarak. Uneori, puteau să îşi dea seama de diferenţă chiar și atunci cînd cele două convoaie operau împreună. În cazul egiptenilor, noi conduceam frecvent cele două convoaie împreună cu Serviciul Secret pentru că existaseră în trecut multe atentate împotriva lui Mubarak și a guvernului său.

Pe măsură ce citesc transcrierile, îmi dau seama că m-am aflat în unele dintre echipele convoaielor pe care le urmăriseră. Mă albesc la faţă cînd îmi dau seama de asta. Noi nu am identificat niciodată o operaţiune de supraveghere atît de sofisticată. (va urma) FRED BURTON

investigaţii în legătură cu Paul, au găsit pantalonii pe care el îi purtase în seara cînd avusese loc crima. Pe pantaloni s-au depistat pete roşii, ce păreau a fi de sînge.

Analizele de laborator aveau să confirme: nu se putea stabili grupa sanguină, dar cu certitudine era sînge uman.

Or, suspectul Paul declarase că se pătase cu prilejul sacrificării unui porc.

Aşadar, în acel moment, cele mai puternice suspiciuni planau asupra lui Paul, al cărui alibi fusese răsturnat printr-o probă ştiinţifică. Noi credeam că bănuitul îmbrăţişase un asemenea alibi, datorită ignoranţei, mizînd, în mod eronat, pe faptul că nu se va putea diferenţia sîngele uman de cel animal. Dacă s-ar fi putut stabili şi grupa sanguină (şi petele de pe pantalonii bănuitului ar fi făcut parte din grupa victimei, grupă diferită de cea a sîngelui lui Paul), am fi ieşit cu uşurinţă din această dilemă.

Cercetarea suspectului n-a dus, însă, la nici un rezultat. Am ajuns să ne convingem, în cele din urmă, că Paul R. nu putea fi autorul, dar nu găseam nici o explicaţie pentru petele de sînge uman de pe pantalonii lui. Curios era şi faptul că Paul, care ar fi fost interesat să se apere, să ceară verificări în dovedirea nevinovăţiei sale, nu acţiona în nici un fel.

S-a luat hotărîrea de a se efectua verificări în apărarea lui Paul, iniţiate din oficiu, considerîndu-se că cel în cauză n-ar fi fost în măsură s-o facă singur; fiind

alcoolic, nu puteam exclude o stare de amnezie. Poate, pur şi simplu, nu reţinea împrejurarea în care se rănise şi-şi pătase pantalonii cu sînge. În scurt timp a ieşit la iveală un valoros element în favoarea lui: s-a stabilit că, doar cu cîteva zile înaintea crimei, în timp ce demonta lanţul bicicletei, el se lovise la una din mîini. În această împrejurare, şi-ar fi pătat şi pantalonii.

Iniţiativa noastră, dacă nu ne-a condus la succesul final, ne-a oferit, în schimb, un prim succes parţial – succesul dreptăţii; ne-am oprit, în timp util, în pragul erorii... În paralel, continuam cercetările şi în alte direcţii. Îndreptîndu-ne atenţia din nou spre suspectul Marcu – prietenul victimei, în casa căruia se gătise spanac în ziua premergătoare crimei –, aşteptam noi indicii, sau chiar probe în învinuirea lui, cînd am fost confruntaţi cu o... altă surpriză: o nouă crimă! Ea s-a petrecut în seara zilei de 22 mai, victima fiind muncitorul Petre P., de la aceeaşi uzină. De data aceasta, asasinul comisese fapta prin folosirea unui corp contondent, probabil ciocan.

Victima era de fel din satul Fîrclea, în vecinătatea localităţii Nădrag. Locuia cu chirie, pe o stradă în direcţie opusă locului primului omor. Tînărul Petre fusese atacat în locuinţa sa, înainte de orele 20, fără ca asasinul să fi produs vreo efracţie; uşa fusese găsită deschisă, iar cheia în locaşul broaştei.

mare al lui Saddam, l-a bătut în faţa invitaţilor săi pe unul din gardienii tatălui său, pînă ce acesta a murit. Prima sa soţie, Sajida, i-a cerut fratelui ei, Adnan Khayrallah, care este în acelaşi timp şi ministru al Apărării, să intervină pe lîngă Saddam Hussein în favoarea lui Uday. Omul forte al Irakului îşi va proteja fiul dar nu îl va ierta pe ministru, care era, totuşi, cumnatul şi vărul său. Va da ordin să fie executat, iar moartea sa a fost înscenată cu ajutorul unui accident de elicopter. Violenţa era arma preferată a lui Saddam Hussein. Cînd a venit la putere în 1979, el a sărbătorit evenimentul executînd douăzeci şi unu de membri ai cabinetului său, printre care se număra şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori pentru care ar fi scris următorul epitaf: ,,Era foarte aproape de mine, dar s-a îndepărtat prea mult“.

Un an mai tîrziu, i-a convocat la închisoarea centrală din Bagdad pe mai mulţi miniştri şi colaboratori pentru a-i folosi drept pluton de execuţie. Cei ce îndurau acest supliciu erau deţinuţi politici. În acest fel se servea un aperitiv celui sau celor ce ar fi fost tentaţi să se opună voinţei sale. Cu un cinism deja uzat, el spunea, evocînd acest episod: ,,Cei mai loiali sînt cei deja vinovaţi“.

El, care nu a fost niciodată militar, este, în acelaşi timp, fascinat de armata sa, dar şi neîncrezător în ea.

O vrea puternică şi, totodată, docilă. Îi place să apară adesea îmbrăcat în uniformă de general, dar păstrează faţă de ofiţerii superiori - care îl consideră, în majoritatea

lor, un parvenit - un sentiment de inferioritate. În aceste momente, încearcă un sentiment de eliberare. În timpul răboiului cu Iranul, unele zvonuri lăsau să se înţeleagă faptul că mai mulţi militari de rang înalt au fost lichidaţi.

El rectifică: ,,Este greşit, numai doi comandanţi de divizie precum şi şeful unei unităţi mecanizate au fost executaţi.

Este un lucru absolut normal în timpul războiului“.

Totuşi, în cursul unei reuniuni de stat major, un ofiţer s-a pronunţat împotriva planurilor blocate de Saddam Hussein privind declanşarea unei ofensive. Şeful statului a ascultat critica apoi, fără a scoate un cuvînt, şi-a scos revolverul - pe care îl poartă tot timpul la brîu - şi i-a tras un glonte în cap. În 1988, imediat după încetarea ostilităţilor, sute de ofiţeri au fost trimişi în închisori iar o parte au fost executaţi la scurt timp. Unul din eroii războiului, generalul Maher Abdul Rashid, a cărui fiică a fost căsătorită cu unul din fiii lui Saddam Hussein, a dispărut pentru totdeauna.

Un raport privind drepturile omului, publicat în 1990, afirma: ,,Sub conducerea partidului Baas, Irakul a devenit o naţiune de informatori”. Definiţia este, în acelaşi timp, tristă şi adevărată: se poate estima la aproape 25%, adică un irakian din patru, numărul persoanelor care lucrează pentru diverse organe de securitate, care au fost formate şi asistate de experţi ai poliţiei secrete est-germane (STASI). (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

(va urma) DUMITRU CEACANICA

20

Vineri, 1 martie 2019

RM

Aleg iubirea...

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (21) LUNA FEBRUARIE 15 februarie Să trăim în pace ,,Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Faptele Apostolilor 4, 32) Ar trebui să ne întoarcem mai des cu gîndul la vremuri­le dintîi ale creştinismului, cînd toată viaţa Mîntuitorului nostru era încă proaspătă în amintirea oamenilor. Din nefe­ricire, ea s-a şters prea repede din memorie, iar duhul unirii şi dragostei, care domnea în rîndul primilor următori ai lui Hristos, s-a evaporat!

Acum sîntem foarte departe de a fi una cu inima şi cu sufletul. Tocmai problemele de credinţă nasc cel mai des vrajbă şi certuri între cei ce ar trebui să se unească într-o singură credinţă de obşte, atotcuprinzătoare, atotacoperitoare.

Părăsind acest pămînt, Mîntuitorul le-a lăsat ucenicilor Săi această poruncă sfîntă: ,,Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27), a spus El, şi te apucă groaza cînd te gîn­deşti cît de puţini creştini s-au priceput să o păzească! Chiar dacă se întîmplă să întîlnim păreri cu care nu putem fi de acord, să ne străduim totuşi să păstrăm întotdeauna duhul blîndeţii, singurul prin care putem învinge.

Cu puterea Duhului Sfînt, ,,curăţindu-vă sufletele spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unii pe alţii” (I Petru 1, 22). Roada sădirii în inimă a adevărului lui Hristos este dra­gostea. Credinţa în Hristos şi învăţătura Lui ar trebui nu să ne dezbine, ci să ne împace, să sălăşluiască în noi dragoste nefăţarnică şi frăţească, fiindcă Hristos este adevărul cel viu și veşnic, care învie sufletul mort al omului, care rămîne mereu acelaşi, care nu încetează să dea viaţă tuturor celor cu care vine în atingere: ,,Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Romani 14, 19).

Cu picioarele pe pămînt (25) Etapele vieţii tale - Părinte, din cîte cunosc, ceea ce trăim aici și acum, se va reflecta în mod direct în viața viitoare, iar consecințele unui trai care încalcă regulile duhovnicești pot fi cumplite și ireparabile. Îmi puteți spune mai multe?

- În această traiectorie au fost identificate patru etape: Viața intrauterină – în care depinzi de mama ta.

Viața propriu-zisă, în care tot ceea ce faci se reflectă în următoarea viață.

Viața fără de trup, care se compară cu deplasarea cu o mașină cu volanul blocat pe direcția pe care ți-ai stabilit-o încă din viața din trup. În acea viață nu mai poți face nimic pentru tine. Este o etapă fără încărcătura materiei, cu conștiința foarte clară, cu toate amintirile posibile, cu conștiință de sine, cu durerea păcatelor nespovedite care te țin captiv în suferință. Atenție la păcate căci ele îți determină această existență.

Viața în trup va fi la a doua venire a Mîntuitorului, cu un trup incoruptibil în fața descompunerii, fără dorințe și nevoi, nestricăcios în consecință. Aici va trebui să ajungi și tu.

Caracterul omului versus puterea funcției - Părinte, un obicei ciudat românesc este acela de a-ți pierde brusc înțelepciunea pe timpul exercitării unei funcții de forță. Dintr-o dată devii alt om. Unii zic că acel om ai fost dintotdeauna, doar că atunci ai ocazia să-ți manifești caracterul. Nu degeaba se spune „dă-i omului putere și-i vei afla caracterul acestuia”. Cum credeți?

- Înțelepții își păstrează caracterul și pe timpul exercitării funcției, nu se trezesc înțelepți în fața morții ori după ce nu mai ocupă o poziție înaltă în

16 februarie Inima nu se poate împărţi în două ,,Astfel, popoarele acestea cinsteau pe Domnul, dar slujeau şi idolilor lor — ba şi copiii lor şi copiii copiilor lor; pînă în ziua de astăzi, urmează tot aşa cum au urmat şi părinţii lor” (IV Regi 17,41) Urmaşii acelor neamuri s-au înmulţit puzderie: la tot pa­sul întîlnim oameni ca aceştia, care ,,slujesc şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Matei 6, 24), ,,şchiopătînd de amîndouă picioare­le” (III Regi 18, 21), ,,nici reci, nici fierbinţi” (Apocalipsa 3, 15) — sau, cum spun oamenii simpli, „cu fundul în două luntrii”.

Iată care este păcatul „popoarelor acestora”: fără să se ţi­nă nici de o parte, nici de cealaltă, ei slujesc în acelaşi timp şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona, iar în esenţă caută de la amîndoi numai foloase pentru sine.

Este cu neputinţă să te dăruieşti pe jumătate lui Dumne­zeu şi pe jumătate puterii vrăjmaşului, care pune cu atîta is­cusinţă stăpînire pe oameni; este cu neputinţă să te ţii doar din cînd în cînd de cuvîntul lui Dumnezeu şi să-ţi întemeiezi viaţa pe el doar în parte, iar totodată să ai „duhul lumii acesteia” drept criteriu al faptelor şi al hotărîrilor tale. Doamne, oare atunci cînd o să mă chemi la Tine o să-Ţi răspund: „Vino mai tîrziu, fiindcă nu sunt gata”? Oare o să-mi astup urechile ca să n-aud ceea ce vrei Tu să îmi spui acum şi o să mă întorc spre Tine numai atunci cînd o să-mi închei socotelile cu această lume?

Oare pot să-mi împart în două nepedepsit inima, viaţa şi năzuinţele, dîndu-Ţi numai o parte din toate acestea? Şovăind între două căi, trăiesc o viaţă dublă, care este atît de primejdioasă, fără să îmi dau seama că Dumnezeu poate să ocupe în inimă ori primul loc, ori nici unul. Şi ce vor învăţa copiii de la nişte părinţi şovăielnici?

La ce bun toate poveţele, străduinţele şi ameninţările dacă în via­ţa părinţilor nu se vede acel temei trainic, acea autoritate de Sus căreia, dacă i s-ar supune părinţii, i s-ar supune şi copiii. ,,Fiilor, păziţi-vă de idoli. Amin!”

(I Ioan 5, 21) (va urma)

societate. Conștiința morții nu îi părăsește niciodată, ceea ce va determina un caracter frumos pe toată linia vieții sale. Cel care este „părăsit” brusc de caracter, dovedește că nu l-a avut nici înainte. Funcția nu te transformă, ci doar îți permite manifestarea nedorită fără suportarea consecințelor imediate. Consecințele se văd după părăsirea funcției, foștii șefi plîngîndu-se că nu mai sunt căutați, vizitați, întrebați de sănătate etc. (va urma) IONUȚ RITEȘ

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici

Rugăciune către Muceniţa Tomaida Egipteanca, în primejdia de siluire a curăţiei Tomaida a ales să moară mai degrabă decît să calce credinţa faţă de soţul ei. Mulţi au primit de la ea aju­tor haric pentru a-şi păstra curăţia.

Prealăudată Muceniţă Tomaida! Pînă la moarte nevoindu-te pentru curăţia căsă­toriei şi pentru aceasta sufletul tău punîndu-ţi, vrednică te-ai aflat înaintea Domnului să fii cin­stită în ceata sfintelor fecioare.

Auzi-ne pe noi, care ne rugăm ţie, şi precum cei ce în vremile di­nainte au fost luptaţi de patimile trupeşti te-au avut pe tine vindecătoare cu harul cel dat ţie de Dumnezeu, aşa şi acum celor ce aleargă la tine mijloceşte-le, cu rugăciunile tale bineprimite, mîngîiere şi slobozire de războiul trupesc, pe­trecere curată şi neîntinată în căsătorie şi feciorie, ca trupurile noastre să fie locaş al Sfîntului Duh. O, preaaleasă între femei şi credincioasă roabă a lui Hristos! Ajutăne, ca să nu pierim în patimile şi în poftele noastre, ci să fim stăpîni peste min­tea noastră şi să ne întărim cu inima noastră în­tru tot harul şi toată curăţia, slăvind ajutorul tău, iar mai vîrtos harul şi mila lui Dumnezeu Celui Unul în Treime, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Între dreptate și pace, aleg iubirea, Între ceartă și înțelegere, aleg iubirea, Între război și vrajbă, aleg iubirea, Între lumină și întuneric, aleg iubirea, Între iubire și ură, îl aleg pe Christos, Pentru că El este IUBIREA...

Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

Gînd Chiar nu mai vreau nimic Din toată viața asta Rămînă-n bruma ei Și cu aceasta basta Tot ce rămîne-i gîndul Ce-i îndreptat-napoi Eu nu mă voi întoarce Ci vă aștept pe voi Lumina țese iar prin Văluri mari de nori De plumb de-un gri murdar Parcă ițește zori Și iarăși e răcoare Răcoarea toamnei iar Nu e nimic urît Doar vara bate-a toamnă Te plictisesc cumva aștept răspunsul, doamnă Îl știu și-așa Acum doar stau și-ascult Povestea învechită Și scrisă mai demult Și-acum regret, n-am înțeles La timp Eu percepeam doar vîntul Bătînd înspre Olimp Este tîrziu acum Mă crezi, stimată doamnă?

Apune soarele E rece și e toamnă În primăveri și veri Neșterse-n veci de vremi Mă-ntorc uneori La zilele de ieri Mi-aduc aminte cum Odată-n graba mare Cu lama mi-am tăiat Obrazul la-ntîmplare La tine repede s-ajung și Să îți văd a ochilor privire Si engramat în ei dulceață Și uimire Nimic nu am uitat Căci nu se şterg Din suflet niciodată Iar pentru mine-ai fost Ești și-așa rămîi, o fată Cpt. (r). dr. Pavel Moldovan

RM

21

Vineri, 1 martie 2019

S , a s e , P I Mo c c h io !

Kövesi va cere azil politic în Serbia Pusă recent sub acuzare, fosta şefă a DNA, Laura Codruţa Kövesi, a plecat în Belgia, la Bruxelles.

Chiar dacă, aparent, nu pare foarte afectată de dosarul în care este acuzată de luare de mită şi de alte chestiuni ilegale, Kövesi este încrezătoare în şansele ei de a prelua funcţia de procuror-şef european. Dacă, însă, nu o va primi, iar ea va fi în pericol să facă închisoare, se pare că va activa planul B, şi anume să ceară azil politic în Serbia, locul de linişte şi fără de apăsare al lui Sebastian Ghiţă, cel care chiar crede că va fi achitat pentru tot ce a furat, dacă ne aduce nişte poze în care el şi Kövesi, petreceau împreună pînă noaptea tîrziu.

Cu ultimele puteri, înainte de a urca avion, Laura a declarat pentru cei care o tot stresau cu întrebări indiscrete, că Sebi (n. red. Sebastian Ghiţă) nici nu ştie ce înseamnă să te pui cu o femeie şi că va vedea el ce înseamnă durere, chiar şi fără cătuşe. „Am de gînd să cer azil politic în Serbia, şi să fiu cît mai aproape de el, de Sebi al meu, aşa cum eram noi cîndva, şi să-i mănînc ficaţii pînă cînd va înţelege că nu sînt un procuror oarecare. Voi fi lîngă el pînă cînd închisoarea ne va despărţi”, a declarat fosta şefă a DNA, precizînd că îl va cere şi de soț, deoarece, după părerea ei, nici un bărbat nu merită să rămînă nepedepsit.

S mai i rdem!

Beslan Mudranov, decorat de americani

Beslan Mudranov, campionul olimpic la Judo din 2016, a fost propus pentru decorare de către preşedintele american Donald Trump, ceremonia urmînd să fie anunţată în curînd. „Beslan a reuşit ceea ce nimeni, nici măcar sancţiunile economice, armata americană cu CIA, NSA, FBI și Mosad la un loc, nu au putut să facă: să îi provoace o minimă durere preşedintelui rus, Vladimir Putin”, a declarat președintele american, precizînd că „acea ușoară leziune la deget pe care campionul oplimpic rus a reușit să i-o provoace lui Putin, reprezintă un pas important în acțiunile noastre de cucerire a Rusiei”.

Se pare că, pe lîngă decorație, campionul rus va mai fi propus pentru a deveni cetățean de onoare al SUA și va primi green card care să îi permită să muncească pe teritoriul Statelor Unite în deplină siguranță.

Micul incident amintit s-a petrecut atunci cînd Putin s-a alăturat echipei naționale de Judo pentru o sesiune de antrenamente.

Dacii se întorc acasă Impresionaţi de amploarea pe care mişcarea dacologică a luat-o în ultimii ani, dacii, cei dispăruţi, aparent, în istorie, au decis să revină acasă, pe meleagurile care i-au consacrat. Încet, încet, în grupuri mici, păşind cu încredere pe tărîmul Daciei, urmaşii lui Burebista, ai lui Decebal şi ai lui Ilarion Ciobanu revin acum acasă, convinşi că Imperiul Roman a fost învins iar proprietăţile lor vor fi recuperate. ,,Am stat prea mult în adîncurile Bucegilor, prea mult am călătorit prin tunelele ce străbat lumea. E timpul să revenim la suprafaţă, să revenim la vieţile noastre de la începutul primului mileniu”, a declarat un dac bărbos, Tarabostes de conjunctură, ales la întîmplare de către echipa de știri a televiziunii Dacii Liberi. ,,Sîntem siguri că ne vom recupera pădurile, că vom revigora natura, că Dacia va fi din nou puternică, chiar dacă, pentru asta, trebuie să îndepărtăm de la putere PSD-ul și PNL-ul, cele mai mari dezastre din istoria acestei lumi, cu mult mai nocive decît dominația romană de pînă în 272”, a mai spus reprezentantul dacilor liberi, precizînd că ,,românii trebuie să învețe de la noi, primii pe acest pămînt, ce înseamnă onoarea, pentru că, se pare, că au cam uitat”. O primă delegație a dacilor va fi prezentă la Parlament luna viitoare, avînd ca principal obiectiv recuperarea țării lor din mîinile murdare ale politicienilor.

D.A.

22

Vineri, 1 martie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Laudã femeii române! (3)

(urmare din pag. 1) Este vorba de N.D. Cocea, care în „Amintiri din pușcărie”, publicate acum aproape 75 de ani, scria: „Iată-mă, așadar, condamnat. Definitiv condamnat! Respins apelul. Respins recursul.

Optsprezece luni de pușcărie, pentru un articol de gazetă! Sînt încă în biroul meu de la «Facla».

E liniște. E tîrziu. Toți s-au culcat. Deasupra Capitalei, cufundate în brațele somnului sau în brațele desfătărilor, eu sînt dintre puținii care mai veghează. Aș vrea să se prelungească la infinit noaptea asta de gînduri solitare. Probabil că peste cîteva zile voi fi arestat. Poate că e cea din urmă noapte petrecută printre cărțile mele. Le privesc. Dacă m-ar spiona cineva prin borta cheii, l-ar pufni rîsul. Simt că am în ochi expresia ridicolă și înduioșătoare a unui amant care-și părăsește iubita. Aici sînt clasicii. (...)

Sînt, prin urmare, un osîndit. Mîine-poimîine voi fi un pușcăriaș. Cuvîntul nu mă sperie. Nici aventura. N-am ucis doar pe nimeni. N-am furat.

N-am înșelat. N-am traficat cu permisuri. N-am operat cu rentă de stat sau cu vagoane. N-am falsificat pașapoarte. Nu fac parte din nici o administrație publică și nici din vreun consiliu bancar, industrial, economic sau de binefacere.

N-am luat asupra mea nici măcar o părticică din opera fructuoasă de refacere, reorganizare și consolidare a României Mari. Într-un cuvînt: nu sînt liberal. Nu pot, așadar, avea pe suflet nici banul de înmormîntare al săracului, nici ultima îmbucătură de pîine de la gura văduvei și orfanului. Vina mea e cu totul alta. Crima mea – continuă N.D. Cocea – e neasemănat de mare. Am scris limpede, ritos, pe șleau ce cred și ce gîndesc. Nu mi-am vîrît mîinile pînă la coate în vistieria statului, e drept, în schimb, am strigat în gura mare: «Săriți! Hoții! Hoți de bani.

Hoți de urne. Hoți de legi, de Constituții și de conștiințe». Se vede însă că învățămintele Istoriei nu servesc nimănui și niciodată. Politicienii nu le aud. Guvernanții nu le înțeleg. Regii au orbul găinilor. Numai artiștii și vizionarii le presimt de departe. Dar glasul lor nu e ascultat. Sau, cînd străbate, pățesc ca mine. O parodie de justiție.

Un simulacru de judecată. O sentință inflexibilă și, dacă vechea ordine a lucrurilor nu e salvată, comedia e jucată. Curat comedie! Mi se pare o bufonerie așa de absurdă condamnarea asta, cînd știu și cînd văd ceea ce o Țară întreagă vede cu ochii ei, încît nu reușesc să iau lucrurile în tragic. Cu toată bunăvoința din lume, nu izbutesc să iau în serios nici sentința, nici efectele ei. Totul mi se pare o farsă. O farsă, judecata. O farsă, condamnarea. O farsă, lunile de închisoare”.

Nu-i așa că, vorba Ecleziastului, nimic nou sub soare? Nu-i așa că ceea ce a trăit N.D. Cocea în urmă cu trei sferturi de veac mi se întîmplă și mie acum? Poate că nu e întîmplătoare prietenia care a legat-o pe iubita mea mamă de una dintre fiicele marelui pamfletar, distinsa doamnă a teatrului românesc, Dina Cocea, aflată astăzi la venerabila vîrstă de 88 de ani, femeie pe care, la propunerea mea, revista „Săptămîna” a premiat-o în anii ’80, așa cum tot la propunerea mea le-a premiat și pe alte românce de valoare, precum Cella Delavrancea, Aura Buzescu, Ana Aslan și multe altele. Și așa cum îmi place să cred că mă bucur de prietenia a două femei sfinte, aflate, fiecare, la 90 de ani de viață: mama lui Nicolae Labiș și mama lui Nichita Stănescu, ambele, trăitoare, cu

discreție, în Bucureștii noștri fanarioți, care leau ucis genialii feciori. Doamnelor și domnilor, aș putea vorbi nu ore, nu zile, nu ani – ci o viață întreagă despre femei. Femeile sînt sarea pămîntului. Ele sînt temple vii. Așa după cum spunea un scriitor, nimic nu-i mai tonic decît să admiri inteligența bărbaților și frumusețea femeilor. Neîndoielnic, există și unele femei care dezonorează această calitate, făcînd tot posibilul să ne convingă de contrariu. Dar eu nu despre ele vreau să vorbesc, fiindcă e prea important acest moment și e prea înaltă ziua de Prier pentru a ne strica pofta de viață. Vom continua să iubim femeia-mamă, femeia-soră, femeia-soție, femeialogodnică, femeia-colegă, femeia-trecătoare, pur și simplu, pe stradă, care te-a străfulgerat și ți-a ars inima, pentru efulgurația unei secunde, apoi s-a pierdut în mulțime. Să nu ne mulțumim numai să le admirăm – ci trebuie să le facem daruri, nu doar de 1 sau 8 martie, ori de ziua lor, ci mereu și mereu. Și mai trebuie să preluăm din povara lor pe umerii noștri. „Îmi cîștig bătăliile cu visele soldaților mei!” – obișnuia să spună, în bivuacul lui de luptă, Napoleon Bonaparte.

Așa și cu România: ea a supraviețuit în Istorie prin veghea femeilor sale, prin mîinile lor veșnic umflate, prin ochii lor plînși, prin tălpile lor croșetînd potecile ninse, sau arse de secetă, ale așezărilor umane, ale cîmpurilor și pădurilor, ca niște andrele ale Afroditei.

Laudă ție, femeie română, acum și-n vecii vecilor! Tu ești îngerul păzitor al Neamului Românesc! Pentru a ajunge la noi, tot ce-a avut mai de preț acest Popor – voievozi, cărturari, artiști, diplomați – a trecut întîi prin pîntecele tale.

Laudă ție, femeie română fără egal sub Soare, pentru că, deși ești cea mai chinuită, cea mai muncită, cea mai vlăguită, continui să-i uimești pe toți cu frumusețea ta extraordinară, cu înzestrarea ta nativă pentru artă, pentru știință și sport. Oh, dacă ai avea timp de odihnă, dacă ai avea bani pentru întreținerea de sine, dacă ai trăi mai omenește, dacă ai fi respectată mai mult, dacă nu te-ai frămînta atîta pentru grija zilei de mîine, dacă ai avea posibilități să te cultivi și să te îmbraci mai bine, n-ai avea rivală pe pămînt! Aș vrea să le dau un sfat bărbaților care mai aleargă după cai verzi pe pereți: luați-vă de nevastă românce, numai românce. Ele sînt cele mai admirabile iubite, gospodine, sfătuitoare și prietene din lume, dacă știi să le cucerești și să te porți cu ele. N-aș da „românca generică”, cea din tablourile lui Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Nicolae Tonitza, pentru toate prințesele lumii!

Acesta este Mesajul meu pentru voi. Nu unul politic, ci unul uman. Ducele d’Orléans l-a provocat la duel pe un comesean pentru că o jignise pe Fecioara Maria, dar a lansat provocarea nu fiindcă aceasta a fost mama lui Isus Christos, ci, pur și simplu, pentru că era femeie. Tot astfel, vom cere și noi respect față de femei, desigur, invitîndu-le să aibă grijă să se respecte ele mai întîi. Partidul România Mare este, poate, cel mai modern și mai democratic partid din România, cel puțin din punctul acesta de vedere. Astfel, din cei 30 de parlamentari ai noștri, 3 sînt femei, ceea ce înseamnă o proporție de 10%. Avem numeroase femei în absolut toate structurile de comandă, de la Comitetul Director al PRM pînă la filialele de sector și teritoriale, inclusiv primari-femei. Din cei 155.000 de membri cu carnet, peste 42.000 sînt femei, ceea ce e mult, într-o vreme în care sexul frumos nu

prea face politică activă. Eu, unul, sînt foarte mulțumit de activitatea Organizației de Femei a PRM, mai ales în ceea ce privește derularea programelor noastre umanitare, cum este „Cina Creștină”. La fel, și în Parlament, cele 3 deputate – Mitzura Arghezi, Leonida Lari și Daniela Buruiană – sînt cele mai bătăioase și să-i ferească sfîntul pe adversarii politici să intre în gura lor!

Desigur, e loc de mai mult și mai bine, dar toată această optimizare va veni după ce veți organiza cadrul instrumental, preconizat de această Conferință Națională. Nutresc speranța că lucrările dvs. se vor desfășura în cel mai autentic spirit democratic și de concordie. Aveți-vă nu ca frații, ci ca surorile, eventual cele 3 surori ale lui Cehov. Noi, bărbații, nu vom interveni, ba chiar aș putea spune că vom sta pe margine, ca niște fete bătrîne la bal, așteptînd să vedem ce se va întîmpla. De un lucru sînt sigur: femeile se mai pot descurca fără bărbați, în multe privințe, dar bărbații fără femei niciodată. În acești 10 ani de viață nouă și atît de zbuciumată a României, mi-am dat seama că femeile sînt animate de un sentiment naționalist cu mult mai puternic decît bărbații. În vreme ce marile acte de trădare și lașitate le-au săvîrșit bărbații, femeile s-au păstrat pe poziții, au luat atitudine, de multe ori au fost vehemente și nu s-au temut de represaliile Mafiei interne și externe care ține sub teroare Țara. Am găsit cîteva fraze de bun-simț la acela care a scris capodopera în 3 volume: „Trecute vieți de doamne și domnițe”, Constantin Gane: „Istoria României Naționaliste! Aceste trei cuvinte nu sînt aruncate la întîmplare. Vă rog, români, să mă credeți că orice Popor din lume a avut și are două Istorii: aceea a vînduților profitori – și aceea a incoruptibililor naționaliști, de cînd e lumea! Egoismul în luptă cu Altruismul deschide sufletelor porțile iadului sau ale paradisului, iar Popoarelor le deschide porțile gloriei sau ale nemerniciei”. Aceasta e calea de urmat. A-ți iubi Nația este o formă mai înaltă, superioară, a iubirii de Mamă. Îngăduiți-mi să închei acest elogiu adus femeii cu un fragment din cel mai înălțător imn de dragoste făurit vreodată sub Soare. Este vorba despre „Cîntarea Cîntărilor”, una dintre bijuteriile Bibliei: „Iată, a trecut iarna, a încetat ploaia și s-a dus. Se arată florile pe cîmp, a venit vremea cîntării și se aude glasul turturicii în cîmpiile noastre. Se pîrguiesc roadele în smochin și viile înflorite își răspîndesc mirosul.

Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso! Porumbiță din crăpăturile stîncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi fața ta și fă-mă să-ți aud glasul! Căci glasul tău este dulce și fața ta plăcută. (...) Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai nici un cusur. Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban! (...) Mi-ai răpit inima, mireaso! Mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănțișoarele de la gîtul tău! (...) Dezmierdările tale prețuiesc mai mult decît vinul și miresmele tale sînt mai plăcute decît toate aromele. Miere picură din buzele tale, mireaso, miere și lapte se află sub limba ta, și mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului. (...) Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău, căci dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului”.

La Mulți Ani, tuturor, și vreau să fiu primul care vă urează un Paște fericit!

Sfîrșit

RM

23

Vineri, 1 martie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (10)

De zeci şi zeci de ani, nimeni nu mai zăboveşte asupra acestei miniaturi, şi e regretabil. Am să o reproduc eu, integral, pentru că ea pare bordul luminos al acelei nave de pulbere aurie cu care imaginaţia noastră se îndreaptă, înapoi, în timp, spre vremurile măreţe de atunci. Titlul însuşi este un mic poem: „Duminica încoronării“. Iată textul: „Picură de ploaie pe dealurile de la Alba-Iulia şi negurile se scarmănă de pădurile depărtaţilor Munţi Apuseni.

Spre Alba-Iulia, în care s-a frămîntat praful a trei civilizaţii, dintre care două, cea dacică şi cea romană, sînt ale noastre, iar cea maghiară, care s-a isprăvit, e făcută totdeauna cu sudorile şi uneori cu sîngele nostru, din satele ardeleneşti vin pelerinii-ţărani ai încoronării. Puteau veni şi mai mulţi, căci aceasta e o serbare a poporului şi ar putea fi, cu toate necesarele măsuri de pază, şi o serbare populară. Atît de puţin s-a văzut mîndrul port al văilor noastre, care ar fi trebuit să fie înfăţişate întregi, din fundul Bucovinei pînă la Dunăre şi de la Tisa pînă la apele Nistrului, prin cei mai aleşi reprezentanţi ai naţiei în cele mai pitoreşti din costume! Ici şi acolo, veşmîntul alb şi negru al Sibiului: astfel, mai mult de prin prejurul oraşului, cu cîteva steaguri. Brîul roşu, brîul albastru, cingătorile de luptă ale Românimii din Ardeal contra atîtor asupriri, se vedea doar din cînd în cînd. Şi cît am aşteptat, peste zgomotosul «Ura» al soldaţilor, acel inimos «Trăiască» al Ardelenilor, în care sună toată generozitatea şi tot avîntul rasei! De ce a fost aşa? De ce, în locul unei naţiuni, s-a văzut numai o mulţime? De ce din toate satele Românimii nu s-a revărsat atîta lume cîtă să nu mai simţi caracterul străin al acestui tîrg aşa cum a dat Dumnezeu? Nu s-au luat de oficiali măsurile care, desigur, se puteau lua? S-a dus din partea unor nemulţămiţi cari nu ştiu unde să se oprească nemulţămirile, nici măcar încotro să se îndrepte, o campanie de îndepărtare asupra căreia nu poate cădea o destul de grea osîndă? Sau, poate, mijloacele de transport au lipsit? N-aş putea-o spune, dar e păcat că fiorul pe care de atîtea ori l-am simţit noi în timpul serbărilor n-a trecut, pentru incalculabile urmări, asupra acestei întregi lumi ţărăneşti. Spre ceasurile 9, invitaţii se adună în biserică, ale cării înalte bolţi sînt frumos luminate, cu singura excepţie a catapetesmei, care a rămas neagră, pentru a se vădi mai bine picturile, mi se spune, deşi s-ar fi putut şi fără această notă de dură tristeţe. Pe fondurile clare ori aurii se desfac marile fresce pe care cu un deosebit meşteşug le-a înfăţişat un pictor cu ştiinţa tradiţiei, căci e al treilea dintr-o dinastie de zugravi pentru biserici, d. Costin Petrescu. Lîngă feţele tinere ale Ducelui de York şi Infantelui spaniol, buna privire senină a Ducelui de Genova, alb, dar drept şi plin de spirit ostăşesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e Mareşalul Foch. Acela a cărui metodică hotărîre şi îndrăzneală în a da marea lovitură decisivă a salvat Europa pe mulţi ani, de robia de ce i se pregătia de coaliţia Centralilor, zdrobitorul fiarei germanice pornită în ultimul ei avînt turbat e, cu toată mustaţa-i albă, mai tînăr şi mult mai vioiu, de cum pare în chipurile obişnuite. În el, nimic din acea trufie care trezea pretutindeni revolta contra generalilor lui Wilhelm al II-lea: discret şi simplu, fără nici o dorinţă de a se pune în evidenţă, Mareşalul e tipul soldatului francez în ce are mai vrednic de admiraţie şi de simpatie în acelaşi timp. Lîngă dînsul, omul care a fost pentru noi o mare mîngîere şi un continuu îndemn, păstrătorul celor mai îndărătnice speranţe de victorie şi prezicătorul zilelor bune care trebuie să vie: generalul Berthelot. Ne amintim o clipă de vremile acelea grele, cînd puţini au crezut ca să se bucure azi atît de mulţi. Sosesc domniţele, două din

ele acum Regine ale unor ţări prietene. Aceea care era odată între noi fericita principesă Elisabeta apare, în rochia ei de fir de aur, mai slăbuţă şi palidă după nespusele ei suferinţi fizice, tot aşa de frumoasă şi de blîndă cum am cunoscut-o cînd era o podoabă a

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (54) acestei ţări, pe care şi acum o iubeşte. Alături, mai sprintenă decît acum cîteva luni cînd pleca, mireasă cu ochii plînşi, la Belgrad, Regina Maria a Iugoslavilor, odată fiica de rege român, Mărioara.

Ochii le urmăresc îndelung pe cele două surori care, aşezîndu-se pentru a cruţa sănătatea celei mai mari, îşi amintesc, poate, în convorbirea lor, zilele bune gustate pe acest pămînt românesc al naşterii lor.

Lîngă ele, prinţesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dînsa ceva din neamul nostru în însuşi numele de poezie pe care-l poartă. În tot timpul serviciului divin, gingaşa soţie a Principelui Moştenitor dă un exemplu de evlavie şi de rezervă.

Urale anunţă intrarea Regelui, Reginei şi a fiilor Lor. Ele par a nu veni numai din rîndurile ostaşilor, ci, adînci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s-au zbuciumat şi au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpînit de gînduri, şi licărirea obişnuită de vioiciune şi iniţiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronaţi, purtînd şi altfel decît în titlu «mila lui Dumnezeu», îi impresionează vădit. Mitropoliţii din patru ţinuturi româneşti – Vladimir al Bucovinei fiind oprit de boală – fac serviciul. În toată istoria neamului nostru nu s-au văzut vreodată ierarhii Ţării Româneşti şi Moldovei, Ardealului şi Basarabiei liturgisind împreună. Vlădicii de Roman, de Huşi, de Rădăuţi, de Argeş, de Râmnic, locţiitorii Dunării de Jos şi Buzăului îi înconjură. Puternicul cor răspunde rugăciunilor, în care dulceaţa tradiţionalelor noastre armonii se uneşte cu dicţiunea mai aspră a şcolii ardelene. În noile ectenii, pline de un frumos sentiment patriotic, lipsesc, poate prea mult, adînc emoţionantele accente arhaice în care-ţi pare că vorbeşte glasul înăbuşit al secolelor, şi se găsesc prea des calificative şi formule literare curente: stilul nostru bisericesc nu s-a format încă destul, n-a căpătat rostirile sale definitive. Episcopul săsesc Teutsch, încins cu cordonul albastru al «Coroanei României», e la dreapta, lîngă Rege. Tot acolo, un delegat al Patriarhiei constantinopolitane şi, cu gluga-i neagră ascuţită, cu aspru-i costum de schivnic, un episcop armean. Rabinul Niemirower e lîngă cei doi hogi, dintre care unul, cu pronunţatul chip mongolic, poartă la turbanul alb dunga de fier şi la gît gulerul înflorit în aur care-l arată şef religios al soldaţilor noştri musulmani. Biserica unită? Biserica blăjeană, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea neamului din robia a cării sfărîmare se serbează astăzi? Ea, care prin scriitorii ei profeţi a ţinut înaintea naţiei stîlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungii ei rătăciri prin pustie?

Această biserică a cării legătură însăşi cu vechea Romă a avut o singură îndreptăţire: învierea amin­ tirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru neam, a lui Samuil Clain, a lui Gheorghe Şincai şi a lui Petru Maior, chiar a lui Şuluţ, frate în 1848 cu ortodoxul Şaguna, stă după uşă, înţelegeţi: după uşă, alături cu nunţiul, un prieten, desigur, dar

căruia n-avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naţionale, ci alături şi cu episcopul maghiar Majláth şi cu clericii lui. Afară în pridvor, ca să nu se spurce în contactul cu ortodoxia, care, religia atîtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămîie Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă…

Dar de cînd Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întîi e a noastră şi apoi a lui, întrucît este afară de recunoaşterea dogmei şi de dreptul numirilor, şi încă numai cu voia acestui rege ofensat astfel? Şi, cum? Nu s-a găsit unul care să frîngă de genunchi o cîrjă ce nu s-ar putea păstra fără a jigni Regele şi Poporul în momentul supremei concentrări naţionale?

Mult timp va apăsa asupra Bisericii unite amintirea acestei neiertate greşeli, ce tinde a o izola de inima neamului nostru, care este una singură. O astfel de atitudine, cînd nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage şi sancţiuni. Căci nici un Stat n-are datoria de a susţine o Biserică în stare să-şi ia în asemenea chestiuni directiva de aiurea. Se scot din altar coroanele: coroana de oţel a Regelui, simplă şi aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiţionale, culese de pe păreţii bisericilor. Se desfăşoară mantiile strălucitoare de aurării. Pe mîni de înalţi demnitari şi de generali, ele vor fi duse afară supt baldachinul care, pentru a mulţămi mai multă curiozitate, dar nu şi pentru a înălţa în decor ceremonia punerii coroanelor – căci, după binecuvîntarea podoabelor şi a celor cari le vor purta, atîta a mai rămas – va acoperi ultima ceremonie. În sunetul clopotelor noi, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulţimilor, alaiul înaintează către acest coviltir, care desigur putea să consiste, cu cît a costat, din altceva decît din pînză zugrăvită care să sprijine pe beţigaşe supţiri văpsite tricolor. Momentul e solemn şi adînc mişcător. Regele şi Regina se înveşmîntează cu lungile şi grelele mantii. Domnul românesc ia apoi coroana, după obiceiul napoleonean introdus de înaintaşul său, şi o aşează liniştit şi sigur pe fruntea sa. Aplecîndu-se către Regină, care se înclină uşor, îi aşează pe bucle giuvaerul scînteietor de focuri şi o sărută. Sînt multe regine pe lume, dar poate una singură, acolo departe în Belgia, care să fi meritat, prin atîta durere şi prin atîta hotărîre în apărarea dreptului şi a onoarei patriei sale, coroana care într-o zi s-a coborît pe fruntea ei. O ştie toată această mulţime, în ochii căreia fulgeră bobul de mărgăritar al unei lacrime nobile. Şi, în tăcerea care se impune cu greu arămii din turn şi bucuriei din miile de suflete, Regele vorbeşte despre opera lui Carol I şi o constată, mişcat, sporită prin tot ce i-a adus cel mai mare ropot de suferinţă a poporului românesc. Şi, cu vorbe care sînt în adevăr smulse din sufletul lui religios, el cheamă în ajutor Scriptura ca să ceară în acest ceas lucrul cel simplu şi mare: să ne iubim puţin între noi, iubindu-l pe dînsul. După ceasul ospeţelor în sălile improvizate – parada, Regele trece în revistă pe ostaşii săi. Cadrul e măreţ, unic. În fund, lîngă cenuşia suliţă a turnului catolic ridicîndu-se, din vechiul amestec de zidiri, complexul de clădiri noi al bisericii de încoronare. Pe înaltele pîrghii, lungi steaguri tricolore cu pajura ţării, multe, nesfîrşite, foşnesc în uşorul vînt pe care l-ai zice venit anume ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge. În faţă, înălţimile încă verzi, pe care şerpuiesc întortocheate liniuţele albe ale drumurilor şi, de-a dreapta, culme peste culme, albastre, cenuşii, şterse ca fumul, formele, idealizate de depărtare, ale Munţilor Apuseni. Regele apare în fruntea oaspeţilor săi prin­ ciari. Mareşalul Foch călăreşte între ofiţerii francezi cari l-au întovărăşit la noi. Căciuli masive, rotunde coifuri de uniforme străine amestecă pitorescul atîtor ţări. Un stol de generali urmează pe Domnul lor“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 1 martie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (95) Cel mai renumit falsificator de artă din Secolul XX (2) În micuțul oraș Scheveningen, Van Meegeren a produs primul lui fals, o copie a unui tablou în acuarelă, care îi adusese medalia de aur. Soţia lui, Anna, nu 1-a lăsat să prezinte tabloul drept original: în 1917 căsătoria lor se destramă şi în 1923 au divorţat. Pînă atunci, însă, Han era înverşunat nu doar pe fosta lui soţie, dar şi pe critici. Anul 1922 avea să marcheze prima lui expoziţie de valoare, din Haga. Criticii, în frunte cu dr. Abraham Bredius, i-au adus comentarii negative. Furios, în perioada următoare Van Meegeren a fost nevoit, pentru a supravieţui, să deseneze felicitări de Crăciun, să restaureze tablouri şi să vîndă portre­te turiştilor.

Mînia lui îndreptată asupra lumii artei se acumulase progresiv pînă în momentul în care s-a hotărît să le arate el cine se pricepe cu adevărat la artă - cine era adevăratul geniu! A început să falsifice lucrări ale marelui pictor olandez al Secolului al XVII-lea, Jan Vermeer - dr. Bredius le-a admirat aproape pe toate; şi nici nu a observat diferenţa! Această misiune i-a dat un scop în viaţă.

Ajuns deja la 50 de ani, locuind într-o vilă închiriată din Franţa, învaţă singur cum să pregătească pînzele, să amestece culorile şi să îmbătrînească artificial picturile. Îşi sacrifică timp îndelungat şi depune eforturi imense pentru a obţine pînze vechi de sute de ani, răzuind aproape toată vopseaua originală şi descoperind reţeta minunatelor culori folosite odinioară de Vermeer.

Pentru a obţine o anumită nuanţă de albastru, a trimis o comandă, tocmai în Anglia, de lapislazuli sub formă de pudră. Îşi amesteca vopselele cu ulei de crin şi învăţa cum să le întărească, folosind fenolformaldehidă. Uscînd într-un cuptor mic

pînzele complet terminate, a reprodus opere ale lui Vermeer pe suprafeţe asemănătoare picturii pe email. După patru ani de pregătire tehnică, sosise momentul mult visat. Între 1937 şi 1943 a vîndut opt tablouri dealerilor, muzeelor şi mareşalului nazist Hermann Göring, contra unei sume totale de aproape 2 milioane de lire sterline (echivalentul a 20 de milioane de lire sterline în zilele noastre). Primul tablou ce a apărut pe piaţă era şi cel mai reuşit, „Christos şi discipolii săi la Emmaus“. L-a scos la vînzare prin intermediul unui avocat din Paris, pretinzînd că se aflase în proprietatea unei familii olandeze din acest oraş, care, dînd de vremuri grele, era nevoită să îl valorifice. Avocatul a cerut părerea recunoscutului expert în lucrările lui Vermeer, Bredius - şi Bredius a fost copleşit, declarînd într-o revistă de artă: „Este un moment extraordinar în viata unui iubitor de artă, cînd se află dintr-odată în fața unei opere a unui mare maestru, pînă acum necunoscută... avem aici o - de fapt, înclin să spun capodoperă lui Johannes Vermeer din Delft”.

Punct ochit, punct lovit pentru Van Meegeren. În momentul acesta, ar fi putut să demaşte frauda.

Bredius ar fi fost de rîsul lumii; Van Meegeren şi-ar fi dovedit talentul. Dar cînd un muzeu din Rotterdam (la îndemnul lui Bredius) i-a oferit 50.000 de lire sterline pentru acest tablou, şi-a schimbat planurile.

Tentaţia era prea mare. A luat banii, a cumpărat o proprietate, apoi s-a întors la şevalet. Pînă în 1943, încă cinci tablouri Vermeer şi două Hoogh au apărut pe piaţă. La sfîrşitul războiului, Van Meegeren era bogat, deţinînd cincizeci de case, hoteluri şi multe obiecte de artă originale. Explicîndu-şi sursa averilor, declara că de două ori cîştigase potul cel mare la loteria naţională. Avea însă, în continuare, o privire tristă, amărîtă; presimţirile lui se vor adeveri. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Pui de animale 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Puiul oilor – Tatăl lui a fost porc; 2) Acoperiţi; 3) Nord-Est – Într-un duet! – Paul Grigoriu; 4) Aurar nomad – Rug; 5) Aura Urziceanu – Chemări la Tribunal; 6) Viorel Roman – Dublate! – Porţiune de curbă; 7) Energie – Arbore exotic; 8) Teodor (alintat) – Puii lor sînt malaci; 9) Dînsul – Rasă de cîini de vînătoare; 10) Puii de capră – Mica sferă ucigaşă.

VERTICAL: 1) Puiul de iapă – Puii de bovine; 2) Degetul cu bijuterii – Dînsele; 3) Epocă – Ei posedă – Vorbă de ardelean; 4) Anul din armată – Final de epopee! – Corp de asin!; 5) Îndîrjite, înverşunate; 6) Ape curgătoare – Face viţei; 7) Piese de război – La atac! – Titlu nobiliar la boieri; 8) Cutie! – Asistă la proces; 9) Puiul de scroafă; 10) Puii lor sînt de culoare – Masa de seară.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Campioni la înot” 1) CARACUDA – P; 2) ANSOA – ATOL; 3) RE – RINDELE; 4) AVAT – EA – AV; 5) SOVATA – ONU; 6) II – IMUN – S; 7) SOARE – R – AC; 8) TARA – ADUNA; 9) ASANA – ASI; 10) NA - ATERINA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.