Pag. a 4-a – 2 decembrie 2016
ROMÂNIA MARE“
Atitudini TABLETÃ DE SCRIITOR
Scrisoare cu gust de cireºe amare cum, cînd anul este la un pas sã-ºi închidã porþile ºi zilele scurse vor rãmîne file prãfuite în calendar, ne gîndim ce am putea scrie. Sã facem un bilanþ al realizãrilor noastre, sau sã trecem în revistã amintiri despre prietenii noºtri care au plecat la cele veºnice? Sã scriem, oare, despre ceea ce nu am fãcut, deºi am fi putut realiza multe lucruri plãcute pentru sufletele noastre, dar nu am reuºit din cauza unora ºi a altora? Am gîndit sã scriem despre noi, dar s-ar fi interpretat cã ne lãudãm ºi, dupã cum se ºtie, lauda de sine nu miroase-a bine. Totuºi, ceva trebuie sã scriem, cã timpul ne preseazã, iar gazeta nu are vreme sã stea în pregãtire pentru teascurile tipografice. Am putea sã scriem ceva legat de aceastã lunã a sãrbãtorilor de iarnã, cu clopoþei de vînt în brazi ºi caiere pufoase, prelinse din cascade de nori ca niºte bivoli fioroºi. E noapte, ºi gîndurile nu ne dau pace, iar inspiraþia nu vine spre a le aºterne pe hîrtie; se pare cã aceasta ne-a pãrãsit, dupã o noapte de frãmîntãri prelungi, fãrã sã ºtim de ce. Dar, sîntem fermi ºi nu cedãm pînã ce nu ducem la capãt ceea ce ne-am propus. E decembrie, ºi oamenii trebuie sã citeascã despre lucruri frumoase care, mãcar în aceastã lunã, sã le aducã veselie pe pervazul inimii. Ce am putea scrie? Sã sunãm la prieteni ca sã le cerem un sfat, o pãrere - nu este o soluþie. Muza nu s-a înstrãinat de noi ºi ne ºopteºte la urechi sã
A
CIOBURI DE GÎNDURI
Beþia vanitãþii i se întîmplã în viaþã sã întîlnim oameni diferiþi de marea masã a semenilor noºtri. Unii se detaºeazã prin virtuþi incontestabile, alþii printr-o atitudine lipsitã de educaþie ºi de umanism. Dacã în faþa primei categorii ne plecãm cu recunoºtinþã fruntea, pentru cei din a doua categorie, putem spune: Dumnezeu sã-i ierte! De ce? Pentru cã aceºtia sînt cei care vor vedea întotdeauna firul de praf din ochiul cuiva, fãrã sã vadã bîrna din ochiul propriu. Ei vor pune monopol pe adevãr, susþinîndu-l, în mod hazliu, cu fel ºi fel de inepþii, deranjînd toatã buna rînduialã ºi toatã buna-cuviinþã, pentru care mulþi dintre semenii noºtri au trudit din greu o viaþã, ba mai mult, unii jertfindu-se, la modul propriu, pentru un plus de luminã ºi de adevãr. Vanitosul nu ºtie de bun-simþ! El nu are mãsurã. El crede cã ceea ce a fãcut el în viaþã este culmea devenirii. Ce dacã tu þi-ai sacrificat liniºtea ºi sãnãtatea pe bãncile unei facultãþi de 4, 5, sau 6 ani? Ce... el nu a fãcut o ºcoalã profesionalã de doi ani? Bine, a fost de trei
N
Polemici
scriem despre Revoluþia românilor din decembrie, de acum 27 de ani. ªi ne ºopteºte foarte serios, cu ton de comandã, de parcã ar fi ºeful nostru. Doamne, cum de se înfurie... Nu avem cuvinte pentru a o lãmuri cã nu e bine. Destule lacrimi au curs atunci. Nu vrem sã întristãm pe nimeni, mai ales cã, peste tot, lumea este într-o fierbere continuã cu aprovizionarea. Bucurie... veselie... muzicã, ºi noi sã vorbim taman despre semenii noºtri care au murit nevinovaþi, crezînd într-o Libertate adevãratã ºi nu în vorbele poleite ale politicienilor care au tras sforile pentru gheºeflurile lor, înfometînd þara ºi poporul. Nu e un subiect pe care sã-l dezbatem tocmai acum. Se pare cã patinãm pe loc, cã nu gãsim subiectul care sã ne mulþumeascã. Atunci, ne întrebãm ca oameni de bunã-credinþã: ce e de fãcut, astfel încît sã încheiem acest an mãcar cu un dram de liniºte ºi sã nu mai auzim de vreo nenorocire sau de vreo amintire care sã creeze indispoziþie? Cum sã facem sã scãpãm de aceastã luptã istovitoare? Cu glasul tãcut ºi cu îngrijorare, deschidem televizorul: poate vom auzi vreun colind strãmoºesc sau vom vedea imagini cu copii jucîndu-se prin nãmeþi, care sã ne insipire... Culmea, ºtire bombã: o familie de români a sfîrºit îngheþatã de frig în propria locuinþã sãrãcãcioasã, fãrã geamuri ºi uºi, cu pereþii gata sã se prãbuºeascã peste ei. Doamne, cît am vrut sã dezbatem un alt subiect mãcar acum, cînd, afarã, iarna îºi continuã mersul firesc. ªi cît am þinut sã scriem despre bucuria oamenilor! Dar micul ecran, cu ºtirile sale, ne-a dat peste cap bunele intenþii. Poate anul care vine va fi mai îngãduitor cu noi, iar poporul acesta va avea noroc de vremuri mai bune, care sã aducã zîmbet ºi veselie pe chipul românilor, iar noi sã fim mai concilianþi. ION MACHIDON, preºedintele Cenaclului „Amurg sentimental” ani, dar... parcã tot nu sînt 5 sau 6 ani. Ei, ºi dacã pe cel care a albit pe bãncile ºcolii nu o sã-l auziþi susþinînd vreodatã ceva pentru sine, absolventul de ceva ºcoalã... dacã mai are ºi ceva grade pe umãr, este cel mai vocal ºi cel mai înfocat susþinãtor de idei... trãsnite. El îþi va vorbi de sus: „ªi cum, chiar nu ai putut sã faci mai mult? O ºcoalã tehnicã de trei ani, de exemplu? Te lua lumea... cu respect: trãiþi, domn’ gradu“! Zadarnic sã-i spui cã tu ai ars de douã ori mai mult pe altarele ºcolii româneºti... Zadarnic dacã nu te ia vezeteul cu: „sã trãiþi, domn’ comandant!“. Zadarnic... Ba mai mult, cînd îþi va împãrtãºi cîte ceva din convingerile sale politice sau filosofice, el va adãuga, ºoptit ºi plin de emfazã: „Þi-am spus þie treaba asta, cã, vorba aia, tu ai oleacã de carte“... Iatã ce poate face din om beþia vanitãþii, lipsa educaþiei ºi lipsa de mãsurã. Evident, vanitosul poate rãsãri ºi din cele mai înalte straturi ale societãþii, dar... ca o excepþie ºi ca urmare a unor carenþe în educaþie. Iatã de ce, în ultima vreme, am cãutat sã mã lipsesc de orice fel de conversaþie cu asemenea oameni. ªi chiar nu mi-a lipsit nimic. O vreme voi lipsi pe pagina mea. Sper sã fie bine ºi sã revin acasã mai sãnãtos. Pînã atunci... aprindeþi în inima voastrã o candelã ºi pentru mine. Domnul sã ne ajute tuturor! ILARION BOCA
Amintiri despre revista „FLACÃRA“ (5)
MICROSIOANE
DIN GLUMELE LUI CARAGIALE (crîmpei de amintiri)
Minciuna
Amicul meu, ªt.O. Iosif, mã luase sã-mi arate pe maestrul Caragiale la Berãria „Bene Bibenti“, din strada ªelari. Aici, l-am auzit pentru întîia datã vorbind, ºi rãspunzînd, cu surîsul lui spiritual, unui consumator. - Da domnule, eu sînt patronul Berãriei. - Aha, d-ta eºti domnul Bibenti? Ia ºezi colea. Nu bei o bere? - Nu, mulþumesc, nu beau cã d-aia îmi zice „Bibenti“. Caragiale s-a aºezat la masã, rãspunzînd, afabil, la toate întrebãrile muºteriului. - ªi ai mulþi clienþi, domnule Bibenti? -Vreo treizeci, dar între ãºtia e unul care consumã singur cît toþi ceilalþi la un loc. - Ce spui? Bea straºnic, ºi cine e ãla, domnule? - Eu! Cã eu singur am nevoie de mai multã bere decît toþi ceilalþi! - Pãi bine, domnule Bibenti, ziceai cã nu bei... - Eu? Eu nu beau, domnule; eu „consum“! „Caragiale a murit în aceeaºi lunã ºi aproape în aceeaºi zi cu marele sãu prieten, Mihai Eminescu. În adevãr, Eminescu a închis ochii, pentru totdeauna, la 15 iunie 1889, iar Caragiale, la 9 iunie, 1912. În orice caz, Caragiale a fost înmormîntat cam în ziua în care Eminescu închidea ochii. Aceastã coincidenþã însemneazã cã ºi un decret al fatalitãþii pune alãturi, în Pantheonul naþional, pe aceºti doi uriaºi ai literilor româneºti. Bineînþeles, înmormîntarea de la Berlin e provizorie. La toamnã, rãmãºiþele pãmînteºti ale lui Caragiale vor fi aduse în þarã ºi depuse în cavou propriu, cu pompã de funerarii naþionale“. („Flacãra“) (va urma) I. HANGIU
Spre primãvarã, vulpea a nãscut 4 purcei. Înmãrmurit, vulpoiul o izbi cu laba peste bot: - Ai decãzut pînã într-atîta încît sã mã înºeli cu un porc?
Privire - Mi-a fost atîta necaz pe mine însumi, încît m-am întors cu spatele. - Nu înþeleg. - Nu voiam sã mã mai vãd. - Înþeleg. Dar sã ºtii: dacã vrei sã nu mai fii în starea asta, trebuie neapãrat sã te întorci nu cu spatele, ci cu faþa. Oglinda e la tine.
Perseverenþã Apa e peste tot. ªi în piatra seacã. Rãmîne numai s-o storci. VASILE BÃRAN
ALBUMUL CU POZE RARE
Sava Negrean Brudaºcu, interpreta plinã de har a multora din cîntecele de suflet ale românilor, creaþii care, în aceste zile de sãrbãtoare, capãtã semnificaþii deosebite. Puþini ºtiu cã artista nãscutã în inima Ardealului este ºi autoarea versurilor din excepþionala melodie ,,Doamne, ocroteºte-i pe români!”.
1 D ecembrie Pentru noi, românii, Popor daco-roman, Care ne-am nãscut creºtini, Întîi Decembrie E ziua cînd România Mare S-a proclamat, Unindu-se toate provinciile Din fosta „Dacie Felix”, Urmînd ca, de-a lungul veacurilor, Sã preluãm „înþelepciunea scrisã Din viaþa Sfinþilor”, Care-i în armonie, Pe deplin miºcãtoare, Cu voia Celui de Sus... A fi naþionalist înseamnã A te-ntoarce la ceea ce A fost luminã torenþialã-n trecut ªi a „redescoperi Misterul”... Totodatã, a crede în poruncile Dumnezeieºti, A socoti cã „Iubire-i tot, în rest, Singurãtãþi deºarte”... ªi a considera cã Dragostea pentru aproapele tãu ªi toleranþa christicã Au fost, sînt ªi trebuie sã fie Izvoarele tãmãduirii noastre sufleteºti, Sub cerul senin, Cu limpezimi de infinit, ªtiind cã viaþa moralã E temelia Bisericii ºi Mormîntul Mîntuitorului nostru... O... muzicieni ai Þãrii mele... Avînd, ca ºi Kant, Deasupra noastrã, Bolta-nstelatã, Ca într-o limpidã zi de august, ªi, în noi, legea moralã, Graniticã precum Carpaþii milenari, Putem sã slujim cu-adevãrat Lumea fascinantã A Euterpei ªi sã spunem asemenea „Pann-ului de la Bayreuth”: „Beethoven este artistul cel mai mare, Cel mai adevãrat, Pentru cã a ºtiut Sã cînte Fraternitatea“... DORU POPOVICI