Vom fi iarãºi ce-am fost ºi mai mult decît atît! PETRU RAREª
INTERNET: http://www.ziarulromaniamare.ro • e-mail prm2002ro@yahoo.com • https://www.facebook.com/corneliu.vadim.tudor
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR ºi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR
Românie, sat fãrã cîini Românie, sat fãrã cîini þara mea vraiºte ºi flãmîndã Istoria te-a scãpat din mîini imperiile stau încã la pîndã. Nu se mai aude nici cerul de-atîtea fulgere ºi pãsãri de pradã de ce-au înroºit mieii hangerul? unde-i neprihãnita zãpadã? Ce ancestrale pãcate vin dintr-o mie de ani de urgii? plãteºte-le astãzi pe toate ca mileniul sã poatã muri. Poate martiriul lui Horea ori vînzarea lui Tudor, defãimarea lui Cuza rãzboaiele noastre vitale, ºi gloria de-a apãra Europa, lehuza? Poate blestemul românilor de-a fi prost de buni cu zapciii? pentru desfãtarea pãgînilor þi-ai umilit ca o maºterã fiii. Românie, ce þarã eºti tu? faci haz de necaz ºi porneºti mai departe avem biblice vicii, dar nu oh, nu ne e fricã de moarte.
Þi-au murit poeþii nebuni nimic nu-i prea grav, Orientu-i departe i-ai preþuit prea tîrziu pe Tribuni un zeu al batjocurei calcã pe ape. Acest balcanism n-are leac zadarnic vom da proclamaþii, decrete plãtim noi în fiece veac tributul de plîns al acestei Planete. Ce tainã ascunzi, ce comori încît fariseii nici azi nu te lasã nici sã trãieºti, nici sã mori nici sã se simtã românii acasã? De ce pîndesc oare toþi îºi dau cu pãrerea, te þin sub teroare? hãituitã ºi ruptã de hoþi mã tem sã nu cazi de pe hartã în Mare. Precum în aluatul magicei pîini în inima ta a-ncolþit veºnicia – Românie, sat fãrã cîini nu vine odatã Mesia? CORNELIU VADIM TUDOR, 1 mai 1998 (Poezie reprodusã din volumul „Carte româneascã de învãþãturã“)
Copilãria lui Napoleon sau poveºti mai puþin ºtiute din tinereþea primului Împãrat francez Dacã a fost, sau nu, Napoleon Bonaparte cel mai strãlucit conducãtor militar din toate timpurile, dacã a fost un tiran iacobin sau produsul de excepþie al Revoluþiei Franceze, dacã a fost un cuceritor care a purtat rãzboaie doar dintr-o ambiþie colosalã, sau dintr-o necesitate istoricã este greu de stabilit ºi vom lãsã aceste probleme în seama unor istorici mai buni ca noi. Aºa cã, în acest articol, ne vom ocupa, în primul rînd, de tinereþea primului Împãrat francez ºi vom încerca sã descoperim care a fost momentul de cotiturã care l-a propulsat în scrierea viitoarei legende napoleoniene. Apoi, vom face o trecere în revistã a înfrîngerilor pe care le-a suferit Napoleon Precizãm încã de la început cã nu ne propunem sã îl judecãm pe corsican ºi nici sã facem aprecieri fãrã a ne baza pe argumente solide, fiind de acord cu strategul belgian Emile Wanty care îl considerã pe Napoleon „un om care nu va putea fi niciodatã explicat”. Pãrinþii lui Napoleon Ne aflãm în primãvara lui 1769, în oraºul Ajaccio, din insula Cor-
sica, teritoriu care, de puþin timp, reuºise sã scape de jugul genovez, fiind vîndut regelui Franþei, Ludovic al XV-lea. Dupã o îndîrjitã rezistenþã împotriva noilor stãpîni, corsicanii, conduºi de Pasquale Paoli (1725-1807), se vãd nevoiþi sã abandoneze lupta ºi se retrag în munþi, organizînd acolo o altã rezistenþã. Paoli ºi fratele sãu fug în Anglia, iar francezii sînt generoºi ºi înþelegãtori, anunþînd cã cei ascunºi în munþi se pot întoarce fãrã teamã de represalii. Printre numeroºii soldaþi corsicani care se întorc la casele lor se aflã ºi Carlo-Marie Bonaparte, aghiotantul lui Paoli, ºi soþia acestuia, Letiþia, în vîrstã de numai 19 ani. Dupã 3 luni de la aceastã întîmplare, pe 15 august, se naºte cel de-al doilea copil al familiei, viitorul Împãrat al Franþei, Napoleon. Citind despre geniul multilateral care va deveni Napoleon, nu putem sã nu ne întrebãm ce s-ar fi întîmplat dacã insula Corsica ºi-ar fi cãpãtat independenþa sau dacã dorinþa lui Paoli s-ar fi îndeplinit, iar insula ar fi fost alipitã Angliei. (continuare în pag. a 12-a) HISTORIA
Pentru împrospãtarea memoriei
DIMINEAÞA MOªNEGILOR Anul 1817 a adus trei nãpaste în Istoria Poporului Român: revoluþia bolºevicã, tifosul exantematic ºi naºterea, la Bacãu, a unui pui de ceangãu numit Alexandru Piru. Puþin mai urît ca domnul dracul, copilul a fost mereu ºef de promoþie (la înapoiaþi, fireºte!), pînã cînd nu se ºtie sigur cine i-a bãgat în cap cã trebuie sã se facã scriitor. Aidoma pãsãrelelor care-i scobesc pe rinoceri în dinþi, personajul s-a cãþãrat în spinarea marelui Cãlinescu, iluzionîndu-se cã a intrat, odatã cu el, în Istoria Literaturii. Diferenþa dintre Cãlinescu ºi Piru este aceea dintre o privighetoare ºi un guguºtiuc lovit cu praºtia, sau, mai plastic vorbind, dintre Napoleon Bonaparte ºi Berilã, spaima gãinilor. ªi asta pentru cã omul n-are har, el a ciupit de la „divinul critic“ o anumitã distanþare ironicã faþã de subiectele abordate, pe care a transformat-o într-un penibil negativism. Astfel, nimic nu-i valoros în literatura românã dupã opinia lui, pînã ºi pe Eminescu l-a tãvãlit bine prin paginile sale sordide, încît a trebuit un protest din partea mai multor scriitori. Personajul parcã se hrãneºte numai cu Coprol ºi Analcid, strîmbã din nasul ãla cîrn ca o prizã la absolut tot ce întîlneºte, întrucît glanda unui orgoliu bolnav îi dicteazã sã maculeze totul, pentru a ieºi el în relief. ªi a ieºit, cum sã nu, cu prilejul a douã plagiate rãsunãtoare: fiind slab de þîþînã ºi aflîndu-se în imposibilitatea de a formula vreo judecatã proprie, acest Piru a furat cu 6 mîini, ca Budha, din cartea de cãpãtîi a marelui profesor Nicolae Cartojan privind literatura românã veche, editîndu-ºi propriul curs la facultate ºi, mai apoi, o amplã lucrare intitulatã „Istoria literaturii române de la origini pînã la 1830“. A ieºit tãmbãlãu mare, mai mulþi scriitori ºi critici l-au pus pe douã coloane, dar ºoriciul îngîmfãrii n-a tresãrit deloc, lui i se pãrea normal, i se cuvenea chiar sã fure texte. Aºa cum a furat ºi din mentorul sãu, George Cãlinescu, precum ºi din „Dicþionarul de literaturã românã contemporanã“ al lui Marian Popa, atunci cînd ºi-a redactat cea mai mare inepþie apãrutã vreodatã la o editurã româneascã: „Istoria literaturii române de la început pînã azi“ (Editura Univers). Personal, m-am ocupat oarecum de aceastã maculaturã, de-a lungul a 3 articole publicate în revista „Sãptãmîna“ recunosc cã am rîs, aºa cum au rîs pînã ºi echipele de oinã ale surdo-muþilor din Cooperaþie. ªi asta, pentru cã apetenþa sa pentru poezie a rãmas la nivelul versurilor „Ea nu ºtie cocoºata/ Cã pe ea n-o pupã tata“. În total, în cele peste 500 de pagini ale cãrþii, numãrasem atunci cam peste 1.000 de greºeli - de istorie literarã, de informaþie, de culturã generalã, de gramaticã etc. (continuare în pag. a 23-a) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 august 1990)
NR. 1320 z ANUL XXVI z VINERI 4 DECEMBRIE 2015 z 24 PAGINI z 4 LEI
A GLRBUA S GALBEN N RO“U E
ROMÂNIA MARE