România Mare, nr. 1778

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Ceasul – această invenție care e atât de departe de a măsura timpul!

O singură aritmie a inimii noastre ne dă măsura timpului mai mult decât toate ceasurile din casă. CORNELIU VADIM TUDOR

166 de ani de la Mica Unire

Cenzura Uniunii Europene

Lupta împotriva ideilor „periculoase” din Occident în perioada stalinistă era parte integrantă a controlului ideologic strict exercitat de stat. Sistemul era construit pe frica față de influențele externe și pe dorința de a menține o uniformitate ideologică totală în cadrul societății.

De ce-mi încep astfel materialul? Fiindcă nu pot să nu observ încă o dată similitudinile existente între Uniunea Europeană și Uniunea Sovietică, între propaganda comunistă din România deceniului 5 al Secolului XX, și propaganda progresistă actuală. Sînt lucruri care „te iau de ochi”, cum se spune. Dacă, desigur, nu ai orbit de la atîta uitat la televiziunile de știri din România.

Hai să vedem împreună principalele mecanisme utilizate: 1. Cenzura strictă: Controlul presei și literaturii: Toate publicațiile, cărțile, ziarele și revistele erau supuse cenzurii riguroase. Orice material care conținea idei considerate „burgheze”, „imperialiste” sau contrare ideologiei marxist-leniniste era interzis.

Izolarea culturală: Cărțile, filmele și muzica din Occident erau interzise sau filtrate, fiind accesibile doar pentru anumiți membri ai elitei sau în scopuri de analiză ideologică.

Probabil observați că de la pornirea războiului din Ucraina au fost blocate site-urile și informațiile propagandei de la Kremlin, cît și orice părere similară acestora. Dacă se întîmplă să gîndești liber și să critici prostiile pe care le fac progresiștii de la Bruxelles și din administrația democrată a lui Biden, ești etichetat putinist, rusofil, pleava societății. Una peste alta, un dușman al societății care trebuie trimis la reeducare, sau la ospiciu.

2. Propaganda masivă. Crearea unui „dușman extern”: Occidentul era descris constant ca fiind decadent, corupt, imperialist și ostil față de valorile comuniste. Aceasta legitima acțiunile regimului și justifica măsurile represive.

Promovarea culturii socialiste: Arta și literatura trebuiau să reflecte valorile socialismului, prin realismul socialist, care glorifica muncitorii, țăranii și liderii de partid. Propaganda noastră a creat dușmanul extern în persoana lui Putin și a rușilor. Aceștia sînt descriși ca o națiune de orci, de săbatici, care nu au aceleași valori eropene și sînt în general niște agresori violenți și mai ales bețivi, care mint cum respiră. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

După 15 ianuarie – reper im­ portant al Culturii noastre naționale, prin apariția pe lume a celui ce avea să rămână Luceafărul poe­ ziei românești, Mihai Eminescu, Botoșani, anul 1850 – 24 ianuarie constituie o bornă rămasă în memoria Poporului Român, de data aceasta, pe plan istoric, amintind de Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza, din anul de grație 1859. Despre acest eveniment stelar, care a însemnat începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a statului național român, veți citi în materialul de față, organizat pe evidențierea câtorva puncte din amplul demers al întregului proces de realizare a Unirii Principatelor Române.

Așa s-a înfăptuit Unirea Secolul al XIX-lea venea cu războaie (campania lui Napoleon din 1812); cu Revoluțiile pașoptiste din mai multe țări europene – 1848-1849; cu răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru – Basarabia de către Imperiul Țarist – mai 1812 și cu alte evenimente care zdruncinau din temelii vechile structuri sociale, dând noi aripi viselor unor popoare de a se putea constitui în state și națiuni independente – visul de emancipare

al omenirii după ieșirea din Epoca Medievală. După înfrângerea Revoluțiilor din cele trei Țări Românești, de la 1848, intelectualii care se aflaseră în fruntea maselor la revoluție și-au continuat activitatea de luminare a poporului și de propagandă activă, în vederea principalului deziderat național – Unirea Principatelor Române.

Dovezile culturale ale ideii de unire și, în primul rând, de stratificare a cunoașterii posibilității de realizare a acestui act suveran, au fost „Istoria vechii Dacii”, de Dionisie Fotino; „Dacia literară”, publicație ieșeană, apărută sub autoritatea lui Mihail Kogălniceanu; Nicolae Bălcescu (Muntenia) și August Treboniu Laurian (Transilvania), editează, la București, „Mgazinul istoric pentru Dacia” și altele.

Dacă pentru noi, acum, cuvântul Dacia ni se pare ceva de poveste, o teorie a unei existențe pe care unii o refuză cu obstinație, iar alții, superficiali, nu o înțeleg din punct de vedere istoric, după cum ați constatat din titlurile de mai sus, Dacia era, în acel timp al prefacerilor sociale și politice, Pământul, Patria unde își aveau rădăcinile toate cele trei mari provincii (țări) românești, indiferent de starea și statutul lor din acea vreme: Moldova, Țara Românească și Transilvania. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

„Proclamarea Unirii de la 24 ianuarie 1859“, tablou de Theodor Aman

Despre Unire

O! Cum să-ți vorbesc despre Unire, Țară, Când cei mulți dintre noi te abandonară, În căutarea de meleaguri de miere, Alergând non-stop după niște himere! Și, cum să-ți vorbesc despre Unire și frați, De la Milcov până la bătrânii Carpați, Când doar Cerul cu raze de soare, vărgat, A mai rămas, o parte, neînstrăinat!

Cum să scriu de Unire, ca o credință, Care ne-a ținut în brațe – o ființă, Când, peste Țară, umbra unui nor greu, Ne-ndepărtează conștiința de Dumnezeu!

Cum să mă gândesc la Unire-ntr-o Țară În care sunt lăsați copiii să moară În maternități, fără duh și stăpâni, Iar bătrânii, în stradă, mai rău ca niște câini! Și, cum să mă bucur de Unirea din noi, Când tunetul sumbru al unui nou război Străbate văzduhul și ne înfioară, Punând în pericol ce-a mai rămas din Țară!

Cum să mai cânt Unirea cu timpul, eternul, Când Președintele de Țară, Guvernul, Luptă cu o diabolică disperare, Să ne urâm Țara, spre marea divizare! Și, cum să mai amintească în vreo știre, Dacă în România mai este Unire, În timp ce Unirii, astăzi, îi ducem dorul: Într-o parte e Țara, și-n alta – Poporul!

GEO CIOLCAN

NR. 1778 l ANUL XXXVI l 21 – 27 IANUARIE 2025 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Țapul și Iedul au păscut iarba dracului la Sofia  Un mafiot putred de bogat: Ioan Mureșan (PNȚCD)  Remanierea guvernamentală ciocănește la ușă  Lui Brucan îi plouă-n gură după vinete  Moare Mușu

PARTEA A II-A  N. Ceauşescu n-a omorît 60.000 de oameni, cum au minţit Gelu Voican – Voiculescu şi Dan Voinea la mascarada de la Tîrgovişte, dar Constantinescu a omorît 700.000 de oameni. Cine spune asta? Însuşi creatorul „terapiei de şoc“, economistul şi analistul evreu Jeffrey Sachs, de la Universitatea Harvard. Într-un studiu publicat recent în „Central European Economic Review“, acesta arată că românii sînt din ce în ce mai puţini şi au o viaţă tot mai scurtă, datorită celor fără serviciu (care solicită stabilirea în alte Ţări), a sinuciderilor (oameni care nu mai fac faţă greutăţilor de zi cu zi), a lipsei de medicamente, precum şi faptului că nu au unde locui (apartamentele se scumpesc şi puterea de cumpărare este sub orice critică). Speranţa de viaţă a scăzut, populaţia s-a diminuat cu peste 700.000 de suflete. Rata şomajului a înregistrat o majorare de peste 9% şi este în creştere, sinuciderile la suta de mii de locuitori au crescut la peste 12,03%.

Aceste date se referă la evoluţia societăţii româneşti în perioada 1997-1998. Datele provin din surse ca Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În articol se arată drama că un român trebuie să moară la 69 de ani, faţă de un ungur la 70,42 de ani, un polonez la 72,49 de ani şi un ceh la 74,13 ani (în medie). Se arată că preţul unui apartament înghite salariul pe toată viaţa, iar cheltuielile pentru subzistenţă se ridică la 82,21% din venit.

Atenţie! După..unii specialişti, studiul a fost plătit de Fundaţia SÖRÖS, pentru a arăta că România este falimentară.  Vineri, 5 noiembrie, la Braşov mămăliga a făcut explozie! Aşa după cum anticipam încă de acum 2 ani, în paginile acestei reviste, populaţia înfometată atacă prefecturile. Eram siguri că se va întîmpla aşa. Mii de muncitori de la Uzina ROMAN SA (fostă „Steagul Roşu“) au luat cu asalt clădirea Prefecturii din Braşov, devastînd-o, punîndu-i foc.

Normal că noi nu vom fi de acord cu violenţa, dar nici cu moartea prin înfometare nu putem fi de acord.

Aceşti semeni ai noştri, din mai toate aşezările Ţării, au ajuns într-un hal de disperare încît nu mai au altă soluţie. Nemernicii de la Putere întîi să încerce să-şi imagineze cum ar trăi EI cu cîteva sute de mii de lei pe lună, azvîrlite ca la chiori, cu copii limfatici, zdrenţăroşi, rebegiţi de frig şi lihniţi de foame – şi abia după aceea să îndrăznească să mai deschidă gura, dacă mai au putere. Este clar că în România s-a ajuns la situaţia care pe care: dacă nu-i omoară cetăţenii pe guvernanţi, îi vor omorî guvernanţii pe cetăţeni. Orice negociere, dialog, protocol (cu stomacul gol!), apel la calm şi la răbdare, fiecare soluţie de moment nu reprezintă decît o prelungire, cu cîteva zile, a agoniei societăţii româneşti. Ţara e condusă de nişte bestii, care n-au milă de Popor şi nici frică de Dumnezeu. Erupţia vulcanică de la Braşov ar fi dus, pretutindeni în lume, la demisia Guvernului, ba chiar a preşedintelui. Dar, te pui cu nesimţiţii ăştia din PNŢCD, PNL, PD şi UDMR? Nu pleacă nici cu macaraua, nici cu tancul, poţi să tragi de ei luni de zile, pînă se rup în două, ciolanul tot în fălcile încleştate îl vor ţine. La Braşov, s-a scandat, ore în şir, „Moarte ţărăniştilor!“, „Hoţii!“ şi „Mincinoşii!“, „Hai la Prefectură/ Să le dăm în gură!“. Scutierii au folosit cartuşe cu gaze lacrimogene şi iritante, într-un ziar local se scrie: „Muncitorii s-au retras «plîngînd», circa 10 metri, de unde au continuat să spargă geamurile, AU FOST ÎNREGISTRAŢI MAI MULŢI RĂNIŢI ÎN AMBELE TABERE“. Şi atunci de ce-a minţit crainicul TVR Răzvan Dumitrescu, la ediţia de seară a Jurnalului, că au fost răniţi 17 jandarmi, fără a

pomeni nimic despre muncitori? Cîte milioane primeşte, pe lună, acest marţafoi? Dar canalia aia de Stelian Tănase, căruia îi dă mîna să-i tot acuze pe muncitori, cînd el are burdihanul plin şi face parada modei pe la 3-4 posturi de Televiziune pe zi?  Un titlu mare , pe pagina 1 a „Gazetei de Transilvania“: „Foamea ne-a adus aici!“ Tot acolo poate fi citit editorialul „La urne“, de Eduard Huidan, care invocă o lozincă desfăşurată de greviştii din... Cluj: „Mult iubite tovarăşe cîrmaci E. Constantinescu, ne-am scîrbit! Lasă-ne!“. Edito­ rialistul reproduce un fragment din discursul rostit, tot la Cluj, de Liviu Lurci, liderul sindical de la SC Armătura: „Acuzăm preşedintele, primul-ministru, Guvernul, Parlamentul şi Justiţia de nerespectarea Constituţiei, care spune că Statul este obligat să ia măsuri de protecţie socială pentru asigurarea unui trai decent. Îi acuzăm că au distrus industria şi au aruncat agricultura la nivelul Evului Mediu. Poporul trebuie să se trezească din amorţeală, cei care se fac vinovaţi de genocid economic şi social trebuie cercetaţi penal. Pentru această situaţie, Ceauşescu a fost împuşcat“.  În privinţa minciunii TVR că 17 jandarmi ar fi fost răniţi, iată ce a declarat dr. Nicolae Olteanu, directorul Serviciului de Ambulanţă din Braşov: „Jandarmii aflaţi în Prefectură au fost întrebaţi dacă au nevoie de asistenţă medicală, dar au răspuns negativ. În rest, am avut 20 de cazuri, din care doar unul singur a trebuit pansat, dar nu era foarte grav lovit, trei persoane au fost trimise la Mîrzescu pentru că aveau probleme cu ochii din cauza gazelor, iar pentru restul am intervenit doar cu oxigen“. Aceeaşi problemă ca la Costeşti: jandarmii au dat cu gaze lacrimogene şi pe urmă tot ei s-au plîns că au fost... răniţi, de propriile lor arme!  Apar cu atît mai ridicole acuzaţiile unor papagali fără creier, ca Ion Diaconescu, cum că în spatele revoltei de la Braşov s-ar afla partide din Opoziţie! Aceeaşi placă hodorogită, dar cine-i mai crede? Agentul Termic şi Spionul Mafoamea!  În acest caz, ce credeţi că face primarul liberal al Braşovului, proaspăt divorţatul şi însuratul Ioan Ghişe? Pe ei se pişe! Adică interzice, ca un feudal absolut al marii cetăţi, orice miting, orice demonstraţie!

Cine moaş-sa pe gheaţă se crede acest turnător al Securităţii? I-a oprimat pe muncitori şi în 1987, şi în 1999!  Încet-încet, ies la iveală dedesubturile măcelului de la Stoeneşti. Am aflat că generalul cu nume de ciorap, adică Cerapin, locţiitorul lui Anghel Andreescu, a fost adus special de la Bacău, pentru a comanda bătălia. I-a dat mîna acestui Cerapin să-i ucidă, cu sînge rece, pe minerii flămînzi, împuşcîndu-i sau aruncîndu-i în apele îngheţate ale Oltului, fiindcă sătulul nu crede celui flămînd: umflatul şi roşcovanul cu pricina are o vilă superbă la Petrichioaia, o benzinărie la Balş (la ieşirea către Craiova), chipurile, pe numele cumnatului său, Bălcescu Dumitru, casa părintească, bine consolidată şi modernizată, la Bobiceşti-Olt, şi multe alte valori, despre care vom mai vorbi.  Am vrea să vă mai distrăm puţin, dar e atîta jale în jur încît ne-a îngheţat şi nouă zîmbetul pe buze. Aşa că să mergem, voiniceşte, mai departe, publicînd o sinteză a unor rapoarte SRI şi SIE cu privire la Mafia care sufocă România: la Paris, şeful Statului Român, Emil Constantinescu, a declarat că, în România, corupţia a fost eradicată, iar mai la vale, într-o şedinţă în care s-au întîlnit mai-marii apărători ai neamului (CSAT) a afirmat că Poliţia, Parchetul şi Judecătoriile urmează să soluţioneze, conform principiilor sacre ale statului de drept românesc, micile găinării ce se mai produc în România; iată că a survenit marea lovitură de la sud – Bulgaria. După cum este arhiştiut, la toate nivelurile, de

RM

sus şi pînă jos, corupţia în România şi-a creat rădăcini adînci şi tentacule ce depăşesc graniţele naţionale.

Acum, vecinii de la sud de Dunăre vin să ne spună că în România corupţia este mînă în mînă cu reprezentanţii Puterii actuale. Asta o ştiam şi noi, numai că Valeriu Stoica, cocoţat pe creasta aisbergului dreptăţii din România, blochează şi tergiversează clarificarea cazurilor de corupţie, de ecou naţional, Ţigareta I şi II ş.a. Aşa că zbaterea unor politicieni cu acuze la adresa vecinilor de la sud este stupidă, noi nu ne-am făcut ordine în casa proprie şi acum trebuie să fim buni de plată. Dar, ce i-a lipsit micuţului avocat Stoica, stăpînul PNL-ului, să clarifice şi să soluţioneze acuzele referitoare la traficul de ţigări? Se pare că nu prea era interesat! Vama aflată în custodia PNL. conform algoritmului dezastruos introdus de coaliţia guver­ namentală, prin Nini Săpunaru, realizează venituri substanţiale pentru partid. În acelaşi timp slujeşte, tot pecuniar, interese la Curtea Cotrocenilor pe diverse trepte: la vîrf, consilieri, administraţie, SPP etc. De altfel, surse anonime din PNL sînt pe cale de a oferi mass-media date cu privire la „căciuleala“ lui Stoica faţă de Cotroceni. Ce este mai trist la această Caracatiţă a corupţiei din România: este acuzat şi SRI. Desigur că, pe un segment, acuzaţia vecinilor de la sud are acoperire, şi anume directorul Costin Georgescu, produsul „băcăniei“ de la „România liberă“ l-a informat pe Constantinescu, dar la modul „şi altele“. De ce? Este simplu: informaţiile com­ promiţătoare priveau persoane apropiate staff-ului prezidenţial. Ceea ce nu ştie domnul director al SRI este faptul că la diferite niveluri profesionale s-au făcut sinteze şi informări trimise structurilor abilitate: MI, Comisiile Parlamentare de Apărare, Comisiile Anticorupţie organizate de Constantinescu, Minis­ terul Justiţiei etc. Aşa că încercarea lui Georgescu de a acuza Serviciile de Informaţii bulgare de lipsă de cooperare în stîrpirea corupţiei, în cazul traficului de ţigări, e o şmecherie ieftină. Pisica moartă e în grădina liberalilor şi a MApN, ceea ce impune, în primul rînd, eliminarea răului (jafului) din Ţară şi apoi să vedem ce au, cu adevărat, vecinii de la sud, cu noi.  Există o clarvăzătoare, pe nume Diotima, care ne contactează periodic la redacție și ne spune viziunile sale pentru viitorul apropiat. Nu dorim să speriem pe nimeni, dar ne facem datoria de a ne informa cititorii cu privire la ceea ce i s-a revelat acestei femei (care nu e nici ghicitoare, nici vrăjitoare, ci o persoană cu capacităţi paranormale verificate în timp) în noaptea de joi spre vineri, în stare de veghe: în curînd, fostul rege Mihai de Hohenzollern va cădea grav bolnav, va muri şi va fi înmormîntat lîngă bunicii săi, la Mînăstirea Curtea de Argeş; o mulţime de arme, lunete şi binocluri, pe fondul unor încleştări grave în Ţară; cutremur de pămînt; ministrul Justiţiei a văzut (sau va vedea) un Dosar Secret cu privire la Emil Constantinescu şi la alegeri; un om politic foarte cunoscut va muri; iese în evidenţă, prin ceva anume, Nunţiul Apostolic la Bucureşti (amba­sadorul Vaticanului); România va fi implicată într-un scandal internaţional legat de arme şi droguri; evenimente majore la Kremlin şi la Duma de Stat; Mihail Gorbaciov revine în prim-plan cu sprijinul Franţei, Marii Britanii şi SUA; tentative de refacere a URSS-ului; în decembrie va avea loc un atentat împotriva senatorului Corneliu Vadim Tudor, pe o şosea (se poate solda cu un mort din anturajul acestuia); evenimente legate de Yasser Araffat; un om celebru iese din închisoare. Repetăm: totul este, aparent, sub forma unei magme destul de nebuloase, dar aceeaşi persoană a prezis, în august a.c., că senatorul Vadim va face un drum la Viena şi că un militar din preajma lui va muri de inimă. La foarte scurt timp, liderul PRM avea să efectueze nu un drum, ci două drumuri la Viena. Iar militarul era generalul Valeriu Buzea... Cutremurător, nu-i aşa? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 noiembrie 1999)

RM

3

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Sultanul Suleyman, dincolo de legende şi închipuiri (I) Süleyman I, supranumit Kânûnî („Legis­ latorul”), cunoscut în lumea creştină ca Soliman „Magnificul”, a fost unul dintre puţinii sultani otomani care a urcat pe tron fără vărsare de sânge, fiind unicul fiu supravieţuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionantă (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman. Soliman a fost atât beneficiarul cuceririlor străluciţilor săi înaintaşi, cât şi artizanul celui mai puternic stat din lume, în Secolul al XVI-lea stăpânind teritorii însemnate pe trei continente. Sub conducerea măreţului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritorială maximă (cuceririle ulterioare nu vor fi decât efemere sau minore, precum Creta şi Cipru) şi s-a transformat într-un succesor veritabil al statului Byzantin; dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Răsărit de la apogeul său.

Deşi nu-l priveau cu ochi buni pe monarhul păgân, care înspăimânta Europa creştină, cărturarii contemporani europeni erau unanimi în a-i recunoaşte măreţia. Aceştia nu au uitat să amintească de unele cruzimi ale sale (uciderea a doi dintre fii săi, în numele raţiunii de stat) sau să înflorească anumite slăbiciuni ale suveranului otoman (o prea mare supunere faţă de favoritul său din tinereţe, Ibrahim Paşa, ulterior faţă de Roxelana, o frumoasă sclavă pe care a luat-o de soţie). Însă aceste aspecte negative nu au umbrit grandoarea sultanului.

Aspectul său fizic impunător (înalt şi slab, ochii mari şi negri, fruntea înaltă şi nasul acvilin) era dublat de o personalitate pe măsură. Soliman avea reputaţia unui bărbat înţelept, virtuos, de o înălţime morală ieşită din comun, cu un caracter ferm, foarte bine educat şi preocupat de religie, iar pe măsură ce înainta în vârstă a devenit foarte auster – cu câţiva ani înainte de moartea sa a poruncit înlocuirea veselei din argint la palat cu una din lut.

Suleyman Magnificul călare. Pictura este realizată de artistul flamand Hans Eworth (1520-1574)

Ioan din insula Rhodos, adevărata placă turnantă a navigaţiei în Mediterana orientală.

Luat prizonier de Carol V, în anul 1525, la Pavia, Francisc I îi cere ajutorul lui Soliman I, considerând că Imperiul Otoman era singura putere capabilă să-i împiedice pe rivalii săi Habsburgi să ocupe toată Europa. În anul următor, o mare armată otomană invadează Ungaria. Conduşi chiar de Soliman I, turcii zdrobesc rezistenţa maghiară la Mohács, în august 1526, şi ocupă Buda. Prăbuşirea regatului ungar a reprezentat un serios semnal de alarmă pentru Habsburgi. Considerând că prelungirea campaniei militare în Europa Centrală este prea riscantă, Soliman decis să se retragă şi să nu anexeze Ungaria, ci să o transforme într-un stat vasal, Cucerirea Ungariei şi asediul Vienei precum Ţările Române. Dieta maghiară l-a ales rege pe În timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Ioan Zápolya, însă partizanii habsburgilor l-au preferat Otoman, Europa era sfâşiată de lupta dintre cei mai pe arhiducele Ferdinand, fratele lui Carol V. În anul puternici monarhi din lumea creştină. Carol V de următor, acesta a ocupat Buda şi l-a alungat pe Zápolya.

Habsburg şi Francisc I, regele Franţei, candidau pentru În 1529, Soliman a invadat din nou Ungaria şi, în luna coroana Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. septembrie, l-a impus ca rege pe Ioan Zápolya. Acesta Principii electori au considerat că împăratul cel mai a acceptat suzeranitatea sultanului şi s-a angajat să potrivit este Carol V (Quintul). Însă alegerea făcută de plătească tribut. Pentru a garanta această stare de fapt, o aceştia nu a adus pacea în inima Europei creştine. La garnizoană de ieniceri a rămas în Buda.

Deşi se apropia iarna, iar sezonul de campanie militară începutul anului 1521 a început războiul între cei doi. În aceeaşi perioadă, Soliman a reuşit în scurt timp să era pe sfârşite, Soliman nu s-a mai retras, ci a continuat obţină câteva victorii militare strălucite, cucerind două înaintarea până la Viena. Abia după un asediu de trei puncte cheie pentru viitoarea expansiune a imperiului săptămâni al capitalei habsburgice, insuficient pregătit, său. În august 1521, sultanul reuşeşte să „deschidă sultanul a fost nevoit să se retragă. Însă Ferdinand nu poarta“ Europei Centrale, ocupând oraşul Belgrad, iar avea să accepte faptul că „tronul său” era ocupat de un câteva luni mai târziu îi alungă pe cavalerii Sfântului vasal al sultanului. Pe fondul conflictului dintre otomani şi Habsburgi a urmat un adevărat joc „de-a şoarecele şi pisica”, Ferdinand invadând Ungaria, apoi retrăgându-se din faţa represaliilor turcilor conduşi de Soliman.

După moartea lui Ioan Zápolya, în anul 1541, Ferdinand a invadat din nou Ungaria. De data aceasta, Soliman a decis să îşi modifice strategia. El a intrat din nou cu armata sa în Ungaria, i-a trimis pe văduva lui Zápolya şi pe tânărul fiu al acesteia în Transilvania şi a transformat regatul maghiar în Carol al V-lea (Quintul) eliberând Viena asediată de Suleyman. provincie otomană, guvernată de Lucrare realizată de Martin van Heemskerck un beylerbey.

Un câştigător neaşteptat al conflictului turco-habsburgic: protestantismul Pe lângă alianţa cu Franţa, Soliman a încercat să cultive un alt aliat european, Liga de la Schmalkalden a principilor protestanţi germani, care luptau contra habsburgilor catolici. Sultanul le-a trimis o scrisoare în care care îi îndemna să colaboreze cu Franţa împotriva împăratului Carol V. Soliman îi asigura de sprijinul său şi le promitea că dacă armatele otomane vor pătrunde în Europa Occidentală, turcii vor recunoaşte protestantismul. Mai mult, sultanul îi asemăna pe protestanţi cu musulmanii, deoarece şi aceştia distrugeau „idolii” (imaginile cu caracter religios – n.r.) şi se ridicau împotriva Papei. Această politică otomană de adâncire a lipsei de unitate a politică a Europei prin sprijinirea disensiunilor religioase a fost însă numai parţial fructuoasă pentru ei. Pe de o parte, sub protecţia otomană, Ungaria a devenit un adevărat bastion al calvinismului, unii contemporani europeni vorbind în batjocoră despre „calvino-turcism”. Calvinii francezi au susţinut alianţa cu Imperiul Otoman, împotriva Spaniei catolice, iar masacrarea acestora în noaptea Sf. Bartolomeu a supărat profund conducerea otomană. În schimb, Martin Luther şi partizanii săi au avut o conduită diferită. Iniţial, reformatorul religios susţinea că ameninţarea otomană era o pedeapsă divină pentru decăderea morală a Europei creştine (catolice), însă atunci când ameninţarea otomană a devenit foarte periculoasă pentru Germania, lutheranii nu au ezitat să-i sprijine pe Habsburgi, atât militar, cât şi financiar. Însă acest sprijin nu a fost gratuit, ei reuşind să obţină astfel importante concesii pentru cultul lor.

Mulţi istorici acceptă faptul că presiunea exercitată de otomani în prima parte a domniei lui Soliman I (1521-1525) i-a forţat pe Habsburgi să le ofere tot mai multe concesii protestanţilor, fiind un factor foarte important în recunoaşterea şi ascensiunea protestantismului în Europa.

Moştenitor al cezarilor şi al califilor (1) Cucerirea Constantinopolului, noua capitală a Imperiului Roman, făcuse din Mehmed al II-lea urmaşul legitim al împăraţilor romani, iar literaţii byzantini şi umanişti din anturajul Cuceritorului îi încurajau aspiraţiile la „monarhia universală”. În plus, Selim I a devenit protectorul locurilor sfinte ale Islamului, după înfrângerea mamelucilor din Egipt, iar Soliman îi alungă pe safavizi din Irak şi ocupă Bagdadul. Tradiţiile imperiale ale Romei şi ale Islamului au fost reunite sub sceptrul lui Soliman.

Sultanul se considera urmaş legitim atât al cezarilor, cât şi al califilor. De unde şi ironia manifestată în scrisorile sale faţă de pretenţiile Habsburgilor la titlul de împărat. Soliman îl considera pe Carol Quintul doar „regele Spaniei”, iar pe fratele lui, Ferdinand, doar „regele Vienei” sau al cehilor.

De asemenea, Soliman a emis pretenţii la „Califatul Suprem”, folosind titlul de „calif al musulmanilor”, căutând astfel, pe de o parte, să îşi afirme întâietatea în faţa celorlalţi conducători musulmani, iar pe de altă parte, să îşi sublinieze calitatea de protector al Islamului. O bună parte din lumea musulmană s-a arătat dornică să accepte întâietatea otomană, mai ales sub presiunea creştinismului occidental, aflat în plină expansiune în teritoriile islamice din Oceanul Indian. Încă din anul 1517, în timp ce Selim I, tatăl lui Soliman, se afla la Cairo, o flotă portugheză a pătruns în Marea Roşie şi a jefuit oraşele musulmane. În timp ce şeriful din Mecca îşi strângea ce putea căra din averea lui şi se pregătea să fugă, locuitorii oraşului l-au rugat de amiralul otoman Selmân să-i salveze, iar acesta i-a alungat pe portughezi. La jumătatea Secolului al XVIlea, liderii musulmani din India şi Sumatra i-au cerut ajutorul sultanului împotriva portughezilor, folosind în scrisorile trimise către acesta, în special, titlul de „protector al Islamului”. (va urma) HISTORIA.RO

4

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

Misterioasa blondă

...Veneam de la Bacău, unde fusesem invitat de regina furnicilor la o nuntă de gărgărițe cu doruri aprinse de petreceri la lumina stelelor, pe pajiști înverzite de privirea Ilenelor Cosînzene ce-și tăvăleau sînii prin faguri scînteietori de iarbă dulce, sfințită cu miri de Lună nouă. Acolo am cunoscut o pereche de fluturi cu ochii jucăuși, plini de blîndețea firii lor și a finilor: o gărgăriță și un gărgărițoi, frumoși, tineri amîndoi, plini de tandrețe, care zburau peste tot, în onoarea nuntașilor, parfumîndu-i cu melancolii și bună primire. La marele ospăț fuseseră invitați muzicanți pricepuți: un greiere cu vioara sa, o gărgăriță și un toboșar, ale căror cîntece îi antrenau la dans pe nuntași, de le săreau tocurile de la pantofi...

Printre ei erau cărăbuși, țînțari, albine, furnici și alte vietăți care se bucurau din plin de fericirea tinerilor însurăței... Grătarele erau încinse cu toate bunătățile, iar cele mai fine băuturi, obținute din fructele pădurii, erau din belșug... Și cum eram singur în trenul cu care călătoream de la Bacău spre București, cred că ațipisem, gîndindu-mă cu emoție la evenimentul de o asemenea anvergură, la care participasem pentru prima oară în viața mea, surprins de-a dreptul de o așa nuntă care nu putea avea loc, în altă parte, decît în povești. Cînd deschid brusc ochii, prin perdelele de culoarea cîmpului verde, cîteva raze de soare se strecurară discret, în legănatul vagonului și fluieratul strident al locomotivei, care pentru un moment îmi dăduse impresia că vrea să rupă cerul în două... Așa ceva nu mai trăisem de mult, de cînd fusesem în vizită la niște cunoștințe mai vechi, tot din părțile Bacăului, venind de pe Epsilon, unde locuiam de ceva vreme...

După cum aveam să înțeleg, ulterior, pe Epsilon spiritul nu are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, de carte și cumpărături. Acolo este un loc sacru al odihnei veșnice, într-o permanentă binecuvîntare de lumină cerească. Nu ca aici, pe Pămînt, unde tot omul aleargă după avere, mîncare cît de multă, uitînd că nu va lua nimic cu el după ce va ajunge între patru scînduri... Este vorba de nuferii pămînteni ai lui Mihai Eminescu...

Singur, în compartimentul meu, mă gîndeam la cît de săraci sînt oamenii chiar în momentele lor de celebrare a iubirii, spre deosebire de nunta la care participasem, unde am mîncat din toate bunătățile și am jucat cu bucuria tuturor viețile mele anterioare, pe-ndelete, cu toate nuntașele, fără să simt la vreuna dintre ele un dram de oboseală sau de gelozie. Natura știe să-ți ofere din toată energia ei creatoare care săți umple sufletul... Trenul alerga în șuieratul vîntului, călărind bidivii cu bici de foc, grăbind peste toată bolta.. Și mă gîndeam atunci la Grădina lui Lespedaur, cu pepenii pleznind de preaplinul miezului lor de jar, și la cît de frumoase erau nunțile Feților-Frumoși cu Ilene Cosînzene, în castele de bujori și inimă de trifoi cu degetele împletite, întru sfînta cruce de neuitat.

Nu am găsit nimic din atmosfera nunților de la noi, totul părea perfect, chiar dacă era vorba de o nuntă a necuvîntătoarelor... Eram singur și, din pricina tăcerii mele, din cînd în cînd, inima o lua la trap... Vreme de o zi am mers cu trenul fără să fi fost întrebat de cineva, de controlor sau de vreun călător, ce e cu mine... Peste tot domnea singurătatea, în care mă regăseam doar eu, în compartimentul cu geamurile complet camuflate de o perdea de culoarea ierbii, care îmi dădea impresia că mă aflu în basmele lui Petre Ispirescu, altminteri aș fi căzut în prăpastia frămîntărilor sufletești... Cu aceste povești mi-am oblojit de lacrimi copilăria, în nopțile de iarnă cu ninsori grele, cînd gerul bătea furios în geamurile casei, răscolind funinginea din hornul cu cărămida spartă pe alocuri, din care se înălțau în aer vălătuci luînd forma unor balauri ce se împrăștiau în toată zarea... Acum, cînd mă întorc acasă, de la nunta unei gărgărițe cu un gărgărițoi, nu mai prididesc cu cititul din poveștile lui Petre Ispirescu, să uit că sînt

un biet călător care vine de undeva și parcă merge niciunde, atît de pustiu e în trenul ăsta fără oameni și fără conductor... În gara din Periș, cînd mai aveam foarte puțin pînă la București, numai ce văd că se urcă în tren o femeie la 30 de ani, cu părul revărsat peste umeri, blond, de culoarea spicelor de grîu pîrguite, cu sînii lăsați să iasă în evidență atît cît să producă atracție bărbaților, cu o ținută dreaptă ca lumînarea... Ochelarii fumurii ridicați pe frunte, gura, nasul, sprîncenele arcuite, îmbrăcămintea de pe ea, degetele încărcate de inele din aur și nestemate cu multe carate, toate reprezentau tipul femeii perfecte. Apariția ei mă trezi deodată din amorțeala în care intrasem, încît eram cît pe ce să cad de pe canapea... În ciuda faptului că celelalte compartimente erau goale, misterioasa blondă intrase tocmai în compartimentul meu, strecurîndu-se ca o felină prin ușa întredeschisă... De-acum, pînă la București nu voi mai fi singur, iar prezența acelei femeie mă făcea să uit de toată singurătatea de peste zi... Eram bucuros că o femeie atît de frumoasă, ca un munte de poezie, cu mîinile încărcate de aur, mai ceva ca tezaurul românesc de la ruși, poposise pe canapeaua din fața mea... Cum mă frămîntam să descifrez misterul, ca nu care cumva să fiu atras în vreo capcană, victimă a vreunei farse, numai ce-o văd că mi se adresează, cu un zîmbet discret: – Ce faci, poete? De unde vii?

Privirea îi era ațintită spre mine. Era privirea unei femei ce părea a fi îndrăgostită. Ochii albaștri îi străluceau în orbite ca două luminițe jucăușe.

– De la o nuntă, îi zic, cu un aer indiferent.

– Ce nuntă? Care nuntă? Îți dai seama ce spui?

– Am fost invitat de niște prieteni de-ai mei, la Bacău, unde am cunoscut o pereche de tineri tare frumoși: o gărgăriță și un gărgărițoi... Au făcut o nuntă de vis, așa cum nu o întîlnești decît în povești.

– Bine... Ai fost să te distrezi!... Dar din cîte văd, pe mine m-ai uitat, poete... Au trecut 50 de ani de cînd te-am cunoscut la un cocktail de suc din zmeură neagră și miez de alune trecute prin untișor de laptele cucului...

Atunci ți-am citit primele tale poezii, de pe un colț de ziar îngălbenit de vreme... Îl țineam ascuns în sutien, de frica alor mei... Eram o adolescentă nefericită, persecutată de toată lumea, că nu posedam puterea cuvintelor.

Vorbele acestei femei fac parte din jurnalul meu din timpul călătoriilor astrale pe care le-am făcut de pe luminoasa planetă a Amurgului zeilor-poeți.

– Totuși... Nu înțeleg de unde atîta tupeu la tine, de mă iei la rost așa... Ești ca un astru pentru mine, dar, de fapt, ești doar o străină... Cum de m-ai găsit tocmai pe mine tovarăș de dialog, reproșîndu-mi chiar că nu te cunosc, că nu știu cine ai fost înainte de a te naște... Să mori și apoi să te naști din moarte, și să cazi pe capul meu, un biet călător, cu gura arsă de sete pe căldura asta sufocantă, după atîta mers cu trenul.

– Nu te nărui, poete, îmi zise de astă-dată, cu un zîmbet scînteind ca argintul în colțul gurii.

– Cum să nu-mi sară țandăra, cînd văd că te iei de mine, zicîndu-mi că mă cunoști după secole uitate în negura timpului.

– Poete, eu te urmăresc de cînd m-am născut și, în acest timp, mi-am îmbunătățit calitățile cu fiecare zi...

Vezi ce femeie frumoasă sînt!... Nu mai sînt copilul de ieri, care tot timpul se sufoca în laborator, unde abia scoteam cîte un scîncet plăpînd. Vezi? Sînt eu, femeia din fața ta, rodul a mai multor tați și a mai și multor mame, care și-au adus prinosul la venirea mea pe lume.

Tu știi acest lucru, dar te faci că nu pricepi... Mă bucur că te-am întîlnit după multe experimente care s-au făcut pe seama mea... Tu nu te-ai schimbat cu nimic, ai rămas tot în lumea ta, în aceeași casă de cuvinte luminoase, cu franjuri de vise pe margini... Ești la fel ca atunci cînd țiam dat primul sărut pe buze.

– Nu înțeleg nimic din toată povestea... Deci tu zici că ai 30 de ani și ești rezultatul experimentelor științifice ale mai multor tați și mame... Ceea ce aud e de domeniul fantasticului... Ai umor fantezist! De unde ai scos că m-am sărutat cu tine, cînd eu împlinisem de mult o vadră de ani, cît un veac de lumină pămînteană?

– Trebuie să îți aduci aminte... În ziua cînd ne-am cunoscut, cerul era ca o fereastră cu apă albastră, iar doi guguștiuci făceau dragoste pe jumătate dezbrăcați de pene, pe jumătate îmbrăcați în frunzele dudului în care erau cocoțați... De-atunci am înțeles cine ești...

Apropo, știi că-ți crescuse glicemia și ți-am reglat-o cumpărînd un măr de la un vînzător ambulant? Am dat pe el inelul de logodnă cu care urma să ne căsătorim...

Era din aur pur... Viața înainte de toate, poete! Viața, apoi sentimentele! Atunci, după ceea ce-ai pățit sub ochii mei, cînd glicemia era gata să te pună la pămînt, de mă trecuseră toate sudorile prin ochi și sprîncene, prin păr și unghii, prin sfîrcul sînilor, am decis să am mereu asupra mea un măr, pe care îl tot port, plantat în sînul drept... În situații extreme, e suficientă doar o mușcătură din măr, și numaidecît glicemia se reglează... Așa mi-au zis toți cei care au validat existența mea pe această lume. Într-adevăr, femeia avea sînii rotunzi, ca două mere, fără să se deosebească între ei... Nu știu dacă era adevărat ce îmi spusese, nu era ceva care să mă intereseze în mod personal... Ce a fost a fost, ce o să vină o să vină!...

Ajuns în Gara de Nord, cobor tulburat după discuția ciudată din tren, încercînd să descifrez misterul acelei femei, care nici atunci nu își luase ochii de la mine.

Privirea ei continua să mă urmărească insistent, încît începusem să simt cum, deodată, îmi crește glicemia, ba chiar că trece peste limitele normale... Eram conștient că aveam nevoie de leacul meu, mărul, și știind unde îl pot găsi, după ce femeia îmi vorbise ceva mai devreme de locul în care se află, am prins cu dinții de bluza care-i acoperea sînul drept și, de îndată, mi-am revenit. Însă femeia se prăbuși pe cimentul de pe peron, scoțînd un geamăt scurt, de om suferind, încercînd să spună ceva ce nu am reușit să înțeleg... În foarte scurt timp, geamătul se repetă, ceva mai clar: – M-ai omorît, poete! Eu sînt Virginica-Roboțica! Și-și dădu sufletul pe ciment, unde rămase nemișcată. Graiul îi fusese straniu. Nu părea a fi al unui om, al unei ființe cum sînt oamenii în general.

Gura i se strîmbase... Nasul i se turtise... Părul se făcuse cîrlionți și, din blond cum era, devenise negru, mlăștinos... Picioarele erau ca niște bucăți de metal carbonizate... Mîinile îi rămăseseră înțepenite pe lîngă trup... Femeia își pierduse pe dată din frumusețea de mai înainte... Nimic nu mai era fascinant la femeia care se urcase în tren, din Gara Periș... Acum era o movilă de bucăți de plastic, cu fel și fel de tranzistori și senzori trași pe linie moartă.

Speriat de cele întîmplate, am ajuns acasă într-un suflet. Exact cînd la televizor se transmitea în direct despre ,,un incident petrecut la Gara de Nord”. Era cel la care participasem involuntar, fără să fi avut habar că în fața mea nu aveam o femeie adevărată, ci o femeie-robot în toată regula, care cine știe de cînd umbla printre noi, pămîntenii, și pe cîți bărbați nu i-o fi ademenit cu frumusețea ei uluitoare. La ce bun însă, dacă funcționa doar pe bază de baterii... Apropo de inteligența artificială!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

SĂ NE AMINTIM sau SĂ MAI AFLĂM CÎTE CEVA (IV) ֍

La 15 martie 2019 a avut loc, la Ateneul Român, sesiunea ,,Ziua Culturii Naționale”, dedicată lui Eminescu, prilej cu care Eugen Simion, președintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române, a susținut prelegerea ,,Cultura, a cîta putere în stat?”. În cuprinsul ei, folosește sintagma ,,sabia spiritului” pentru cultura grecească față de romani, și spune: ,,Nu trebuie să judecăm cultura numai prin implicațiile ei imediate, ci prin puterea ei secretă de a forma, în devenirea istorică și morală a uni popor, modul lui de a fi și de a se situa în lume, precum și valorile morale și spirituale în care crede”.

֍

În august 1973, într-un articol publicat în revista CINEMA, Theodor Mazilu (1930-1980) sublinia faptul că păcatul capital al filmului este exagerata familiaritate, intimitatea dusă pînă la vulgaritate, foamea de amănunte picante etc. Oare ce-ar spune autorul acelui articol despre realitatea de azi, din societate, nu din filme? Despre aspectul celor de pe stradă, mai ales al tinerilor, al ,,divelor”/,,vampelor”, chiar al unor prezentatoare TV, cu bluze/rochii cu decolteul exagerat de adînc, despre solistele sau ,,personalitățile” intervievate, dezvăluindu-și umerii goi pînă la jumătatea pieptului, ce-ar zice de pantalonii zdrențuiți (în blugi ,,prespălați” se prezintă și mari personalități ale culturii și politicii românești!). Și astfel ajungi să te întrebi: oare cît de depășit s-ar simți epigramistul Aurelian Păunescu (1894-1986), care a scris următorul catren?

Ajustîndu-și fusta lungă Și scurtînd-o tot mereu, În curînd o să ajungă Unde vreau s-ajung și eu!

֍

Iată un fragment scris de mîna de aur a lui Fănuș Neagu (1932-2011): ,,Bună ziua, brazi și sănii! Cu genunchiul în palmele omului de zăpadă și cu gura aromată de un vin puțin fandosit, vă aștept să legăm ultimele nopți ale anului cu beteală. Cînd se deschide zodia ninsorilor, îmi pun inima amanet pentru toate dragostele. Floare de mușcată, fir de busuioc în părul fetelor pe carele iubim”. Cîtă poezie în aceste rînduri de proză! Și cîtă proză forțată și harababură există în așazisa ,,poezie în vers liber”! Păi, cum vers dacă nu e vers?

Ar trebui altă denumire pentru asemenea improvizații.

֍

Dacă dosarele Securității s-au umplut de ,,informații”, de lucruri mărunte sau importante neadevărate, ele nu se datorează, în cea mai mare parte, celor cu grade pe umăr (sau în uniformă cu peltițe albastre), ci turnătorilor și informatorilor care, din interes sau invidie, le-au inventat și, astăzi, sînt numiți și ei tot ,,securiști”.

֍

Domnului Geo Ciolcan, care spune că nu sînt numai mama epigramei, ci și a epigramiștilor, și mă întreabă cine-i tatăl lor: La ambele valori sînt mamă Și-ntrebi de tată, dar mă miră, Că tu știai, de bună seamă, Că-i duhul sfînt ce mă inspiră!

֍

Confrații mei de la Brăila m-au îndemnat să scriu acest cîntec: Dunăre, haiduc bătrîn, măi Dunăre, Leagănă-mă la-al tău sîn...

Și mă leagănă cu dor...

Ca pe-un pescăruș în zbor...

Pe valuri line, Noaptea cînd vine În suflet doruri se-adună-n zbor...

La poarta mării, Sub geana zării, Marinarii cîntă-n cor Vino, Dunăre, la vale, Dunăre, Ca să-i ții dorului cale, Dunăre, Să-l trimiți unde mi-e drag, măi Dunăre, La mîndruța mea pe prag, măi Dunăre.

Valul cînd vine Dorul din mine Prinde în zboru-i aripi de stea Prin munți și dealuri, Prin văi și maluri, Ajunge-n casă la mîndra mea...

֍

Atîta trăire, atîta claritate, atîta adîncime de gîndire în judecățile de valoare ale lui Eminescu! Geniul lui e evident chiar și într-un fragment referitor la cuvinte, notat de Vintilă Rusu Șirianu (nepotul de soră al lui Slavici), în Amintirile sale: ,,Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frămîntă în tine, tot ce arde în tine – cugetare, visare, dureri și bucurii, îndoieli și aflări – să fii mînat ca de o poruncă a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este, simplu zis, talentul. Împărăția cuvintelor este cel mai frumos tărîm. Nu poți fi scriitor și, mai cu seamă poet, dacă nu ești prieten de aproape al cuvintelor. Ele au viața lor. Sînt ca niște ființe noi, cu chip, cu înțeles riguros al lor, are fiecare, în glas, un timbru. Și o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume. Atunci cuvintele îl vor iubi și ele și vor veni la chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gîndul, simțămîntul. Să-i zidească poezia, să-i cînte în armonii de rime și ritm” (subl. n.).

֍

Ovid Densușianu (1873-1938), în ,,Viața păstorească”, referindu-se la doină, consideră că ,,această poezie e strîns legată de curțile dorului care se află sus, în vîrful muntelui” unde s-a născut, ,,învăluită în melancolie și nostalgii care leagănă gîndurile. Românii simt nevoia să cînte pentru a-și umple singurătatea”.

֍

În această epocă bulversată și bulversantă, de democrație în democrație, cînd anormalul se impune ca normal, românii, chiar și cei cu caracterul format dinainte, sînt dezorientați și și-au schimbat comportamentul. S-a degradat mentalul colectiv. În această atmosferă în care nu mai există decență, pudoare, cînd în toate sferele de sus, începînd cu prima treaptă, prevalează profitul, minciuna, supunerea la ordinul celor din afară, cînd nu se mai face diferența între libertate și imoralitate, cei în vîrstă, care au lăsat moștenirea materială și spirituală noilor generații, sînt considerați ,,expirați”, și forțe oculte din afară și dinăuntru depun eforturi susținute să ne

dezrădăcineze, poluînd, distrugînd, contestînd valorile românești din toate domeniile. În ,,noua eră”, în care românului, obișnuit, de veacuri, să aibă un ,,stăpîn”, dar și o mamă și un tată, se practică o libertate fără precedent – în ținută, în comportare, totul e dominat de instinct! În locul tradițiilor sedimentate și validate de secole, ni se oferă, cu aroganță și superioritate, cu falsă bunăvoință, de care noi nu avem nevoie, modele străine care contravin specificului românesc. Deci, e de datoria noastră, a oricărui om cu tulpini și rădăcini în aceste meleaguri, iubitor de Țară, indiferent de nivelul său de cultură, dar mai ales a slujitorilor învățăturii (nu numai ai ,,educației”!), ai culturii, ai Bisericii noastre strămoșești ortodoxe, să apere valorile identitare – limba, credința, cultura, personalitățile care au slujit neamul și care, azi, sînt date la o parte de mulți împăducheați în acest neam, cu respirația lor otrăvită.

֍

În ,,cărțoiul” meu de suflet am notat ce a scris Petre Țuțea despre N. Ceaușescu, rînduri prezente în cartea lui Constantin Boștină - ,,În ochiul ciclopului” (Ed. Evenimentul și Capital, București, 2021): ,,Cînd voi muri eu, după mine rămîne un singur mare naționalist în care să credeți – Ceaușescu. Nu știu eu cît de comunist e el, dar ține cu nația, să știți de la mine. Ăsta e român adevărat. Ține cu noi”. A doua lui afirmație, făcută cu umor, e următoarea: ,,Ați văzut, Domnule, era mai mare naționalist ca mine, că l-au omorît înaintea mea”.

֍

Iată un catren al longevivului confrate Nicușor Constantinescu (n. 1928 în Rogojeni, Galați), profesor de Psihologie: Am vrut, spre-a fi în muncă promovat, Să fac un doctorat și-am renunțat, Că toate funcțiile-s ocupate De cei cu doctorate plagiate.

֍

La o ediție mai veche (din 4 decembrie 2019) a emisiunii Tezaur folcloric, a fost invocată o zicere a neuitatului Geo Saizescu (1932 – 2013), care suna așa: ,,Umorul românesc va învinge pentru că e un gen puternic, face parte din structura românului”. Era de față și primarul orașului Cîmpulung Muscel, Sorin Andrei, care a rostit următoarele cuvinte despre specificul zonei: ,,Sînt locuri unice, tot unică e și muzica populară din această zonă și din orice zonă a țării. Prin cîntecul ancestral, oamenii trăiesc mai aproape de Dumnezeu și mai departe de răutăți. În glasul melodios se împletesc, în melodie, cu natura. În fiecare sat din Muscel există un monument al eroilor care au luptat pentru patrie”.

La aceeași emisiune, am aflat o poveste interesantă despre regretata Marioara Murărescu (1947-2014): ,,Marioara e cel mai frumos nume din Muscel. E albina care a cules tezaur folcloric din grădina înflorită a României. Tatăl ei, Părintele Protopop Murărescu, a salvat pruncul Gavril de la avort. Erau deja 4 copii, și Părintele a zis: unde cresc 4, va crește și al cincilea.

Mama Marioarei Murărescu a fost cea mai frumoasă preoteasă”. Și au urmat cîntece, din care am notat: I-auzi valea cum răsună, Eu cu mîndra stau de mînă.

Of, of, of, of Foaie verde foaie lată, Piatra-i piatră de e piatră Șade jumătate-n apă, O calcă calul și crapă Rabdă inimă și taci Că pămîntul care-l calci Tu le faci și tu le tragi Le tragi și le pătimești Pentru-un pui care-l iubești...

Sfîrșit ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

Din Bucures , tii de altãdatã Iacob Felix, doctorul polonez care a impus igiena în România În 1889, a fost tipărit la Bucureşti cel de al doilea volum al „Tratatului de igienă publică şi poliţie sanitară”, volum redactat de doctorul Iacob Felix, la vremea aceea profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi şeful Serviciului sanitar al Capitalei.

Apariţia acestei cărţi de aproape 600 de pagini a constituit un eveniment memorabil, nu numai pentru ştiinţa românească, ci şi pentru medicina universală, deoarece era vorba despre cel dintâi manual de epidemiologie în care problemele teoretice şi practice ale prevenirii şi combaterii bolilor transmisibile erau prezentate în lumina concep­ţiilor medicobiologice revoluţionare ale lui Pasteur.

Felix publicase în 1869 primul volum al tratatului, în care definise igiena ca ştiinţă experimentalteoretică şi ca tehnică aplicativă, analizase modul în care sănătatea individului şi a colectivităţii este condiţionată de mediul ambient şi precizase sfera de activitate a unora din principalele ramuri ale igienei. Următorul tom al tratatului, subintitulat „Boalele şi bolnavii”, avea să fie consacrat combaterii epidemiilor şi mai ales mijloacelor de preîntâmpinare a bolilor contagioase. „Cartea de faţă, spunea medicul, este unul din cele dintâi tratate de igienă care se conformă cu noua stare de lucruri, cea dintâi care acordă părţii epidemiologice locul, însemnătatea şi dezvoltarea ce i se cuvin…”.

Iacob Felix s-a născut pe 18 ianuarie 1832 în localitatea Horschitz din Boemia. Studiile liceale le-a încheiat la Praga, iar diploma de doctor în medicină a obţinut-o în 1857 la Viena. La scurt timp după aceea a venit în Ţara Românească, fiind numit medic al staţiei de carantină şi al oraşului Olteniţa, iar între 1859 şi 1861 a funcţionat ca medic al districtului Muscel şi al spitalului din Câmpulung. Activitatea sa a fost remarcată de Carol Davila, şeful administraţiei sanitare a ţării, care i-a obţinut, în 1861, numirea în postul de medic al culorii de Galben din Capitală și în acelaşi an i-a încredinţat misiunea susţinerii unui curs de igienă la Şcoala naţională de medicină. Titularul noului curs nu a fost inițial retribuit, dar includerea în programă a unei asemenea materii inovatoare de studiu a fost deosebit de importantă. Între 1862 şi 1865, Iacob Felix a fost numit vice-inspector general al Serviciului sanitar al Principatelor Unite, secondându-l pe doctorul Davila în misiunea de organizare a administraţiei medicale. În această perioadă, printre studiile pe care le-a publicat s-a remarcat cel despre Apele de băut ale Bucureştilor (1864), bazat pe analize chimice şi pe investigaţii microscopice, în care demonstra că apa consumată de bucureşteni, provenită din râul Dâmboviţa, nu corespunde cerinţelor elementare de igienă. În 1865 a fost numit medic-şef al Capitalei, post pe care l-a deţinut, cu unele intermitenţe, până în 1892, luptând pentru a asigura salubritatea oraşului și a ameliora condiţiile igienico-sanitare din şcoli şi atelierele meşteşugăreşti. În timpul Războiului de Independenţă a fost comandant al spitalelor militare de la TurnuMăgurele, unde erau evacuaţi pentru îngrijire răniţii de pe câmpurile de luptă de dincolo de Dunăre.

Primul Congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor din România, care a avut loc la Bucureşti în 1884, a fost prezidat de Iacob Felix. Eminentul medic igienist şi-a încheiat activitatea din domeniul sănătăţii publice ca director general al Serviciului sanitar al României, post pe care l-a ocupat între 1892 şi 1899.

Doctorul a încetat din viaţă la Bucureşti, în ziua pe 19 ianuarie 1905. La moartea lui, Nicolae Iorga scria în „Sămănătorul”: „Sub raportul frecventării şedinţelor, membrii Academiei Române se pot împărţi în patru categorii: cei care, nefiind în Bucureşti, nu vin decât întâmplător sau la sesiunea generală din martie; cei care, fiind totuşi în Bucureşti, s-au deprins a nu veni niciodată; cei care vin regulat, încasează diurna şi, după ce au stat o clipită, merg acasă sau pe la afaceri şi, în sfârşit, acei care îşi fac datoria până la sfârşitul şedinţelor.

Unul dintre aceştia nu se va mai vedea la şedinţele de vineri. Puţinii ascultători din tribune nu vor mai recunoaște pe bătrânul foarte alb, curat şi îngrijit, cu favoritele blajine şi strălucitorii ochi buni care venea sprinten, strâns în redingota lui neagră, zguduia puternic, din toată inima, mâna acelora dintre colegii care-i plăceau şi se aşeza la un colţ deoparte, citind iute, nervos, în vreo carte nouă ale cărei foi le tăia cu vitejie.

Căci, de multă vreme, bătrânul academician conştiincios nu auzea decât cu ochii, pe care-i îndrepta mulţumiţi, bucuroşi, îndemnători, către acel vorbitor despre care ştia că spune lucruri folositoare, cu scopuri cinstite. O alegere în secția ştiinţifică va da răposatului doctor Felix un succesor mai rău sau poate şi mai bun, dar pentru câţi l-au cunoscut pe dânsul şi l-au iubit pentru însuşirile lui alese, ascunse totuşi cu atâta discreţie, el nu va fi înlocuit niciodată. Ei vor căuta şi de acum înainte senina frunte lucie aplecată cu o sârguinţă tânără asupra cărţii noi. Şi, iarăşi, sub raportul frecventării bibliotecii, sunt mai multe categorii de membrii ai Academiei Române.

Unii află prin raportul anual al d-lui Bianu că această bibliotecă tot mai există, ba chiar se îmbogăţeşte din an în an. Alţii împrumută din dânsa multe cărţi, care le folosesc sau ba. Mai rareori se vede însă câte unul în sala cea mare, lucrând de-a valma cu oaspeţii străini, cu studentele şi studenţii preocupaţi de lucrările seminariilor şi de examene, sub ochii funcţionarului de serviciu.

Măcar vinerea, după şedinţă, erai sigur să vezi printre aceşti lucrători obişnuiţi, fără titluri şi situaţii, pe dr.

Felix. De departe i se auzea glasul când cerea, în odaia catalogului, cărţile de care avea nevoie. Şi odată ce le ţinea în mână, venea cu dânsele în mijlocul celor mulţi şi tineri din Universitatea unde fusese profesor până deunăzi, şi, la cealaltă masă, începea iarăşi răsfoirea energică, şi fruntea plină de atenţie se pleca asupra rândurilor.

După cât spune toată lumea, doctorul Felix a fost, pretutindeni şi totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atâta se cuvine a i se pomeni cu respect numele şi a se păstra o duioasă amintire despre bătrânul care ne-a lăsat. În viaţa şi în scrisul său ştiinţific el a dat dovadă de sentimente înalte şi curate, pe care le-a exprimat, — cu toata sfiala ce era în fundul naturii sale, — deschis, pe faţă. În cugetarea sa a fost pătrundere şi în cuvintele sale, care mărturiseau necurmat, la orice prilej, unul din cele mai mari rele de care suferă societatea românească, stătea un grăunte de eroism.

D-rul Felix era un străin. Fusese adus cu contract din Boemia, unde se născuse. Aceasta era prin anii 1860: e timp de atunci! Tânărul doctor, învăţat, muncitor,

cinstit şi amabil, avea frumoase perspective de viitor.

Ele s-au şi îndeplinit: Felix a fost medic al Capitalei, profesor la Universitate, director al Serviciului Sanitar şi membru al Academiei Române.

Străinii știinţifici cari vin la noi sunt, până în ziua de astăzi, oameni ambiţioşi, lacomi şi totuşi pururea nemulţumiţi. Ca şi Davila, doctorul Felix nu a fost printre aceşti conquistadores asupra barbarilor. El nu a înţeles să vie în ţara noastră pentru scopurile lui, ci să primească în sine, pentru scopurile ei, această ţară, cu limba ei, cu aspiraţiile ei, cu dureroasele şi straşnicele ei nevoi. Ca puţini dintre doctorii timpurilor noastre, el nu făcuse în inima sa o zărăfie, ci un altar pentru buna zeiţă Caritas. Pentru dânsul fapta şi scrisul porneau deopotrivă de la acea milă de oameni care e Musa inspiratoare a artei sale.

Când vârsta şi infirmităţile sa l-au scos din slujba statului şi a şcolii, el nu şi-a dat dreptul de a muri în trândăvie. O nouă activitate ştiinţifică, cea mai bună poate, începe pentru dânsul atunci. Fusese profesor de higienă, venise ca igienist la direcţia Serviciului Sanitar, şi el se gândi astfel să cerceteze acum în toată istoria noastră igiena publică, dezvoltarea îngrijirii ce s-a dat pe vremuri sănătăţii tuturora. Astfel apărură în Analele Academiei Române un şir de studii care formează la un loc o mare carte bogată şi aproape definitivă, care îşi îndreptăţeşte titlul: Istoria igienei în România.

Acest medic bătrân, fără atingeri cu erudiţia istorică, s-a priceput totuşi, cu vechea şi buna sa metodă germană, să găsească prin cărţile noastre pe care a ajuns astfel să le cunoască şi să le preţuiascâ. mai tot ce-i era de nevoie. Cartea e bine informată şi scrisă curgător. Între lucrările de istorie ştiinţifică e, desigur, cea mai bună. Dar şi din alt punct de vedere ea se impune, nu numai luării aminte a învăţatului, ci şi a oricărui om de bine.

Căci şi în această lucrare, ca şi în toate celelalte ale lui, el mai are un scop, pe lângă cel ştiinţific. Înţelegând şi iubind în acelaşi timp ţara noastră şi neamul ei, el vedea bine că nimic trainic nu se poate răzima decât pe sănătatea, bogăţia şi bucuria de viaţă şi de lucru a țăranului. Şi în mijlocul atâtor prefaceri, îndreptăţite şi neîndreptăţite, a atâtor creaţiuni în parte fără viitor, a atâtor jertfe pentru lucruri necugetate sau netrebnice, uneori în mijlocul acestei revoluţii culturale, zgomotoase, risipitoare şi încrezute, el vedea că faptul care s-a uitat mai mult e prezenţa în România a peste patru milioane de ţărani foarte săraci, foarte întunecaţi la minte şi ameninţaţi de toate bolile trupului şi ale sufletului. Și pe rând atâţia români neaoşi cântau biruinţă din trâmbiţele uşurătăţii sau prefăcătoriei, pe acest om din Horschitz îl durea inima într-adevăr de durerea neştiută a acelor 40 de sute de mii de nenorociţi În doctorul Felix, țăranul român pierde unul din puțini săi prieteni adevărați, și lacrimă pe care, în neștiința lui de oameni și lucruri nu poate să o verse țăranul însuși, o plângem aici, noi, cărturarii tineri, care gândim și gem pentru dânsul și în numele lui”.

Nicolae Iorga, „Sămănătorul”, 30 ianuarie 1905

RM

7

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

File de istorie

GEORGE ŞI GRETA STURDZA: „Românii să rămînă români“ (II) – L-aţi cunoscut pe contele Bernadotte? A fost el în România?

Pentru mulţi cred că va fi o noutate.

– Eram foarte buni prieteni. El a venit în România pentru a vedea care este situaţia şi a fost extrem de impresionat de marea mizerie pe care a întîlnit-o în Moldova, în locurile unde ne-am deplasat împreună. Trebuie să vă spun că era un om deosebit de cultivat, foarte generos şi un adevărat umanist. Pentru el, misiunea Crucii roşii era într-adevăr de a alina suferinţele cît mai multor oameni în suferinţă. După ce am fost la Iaşi și în alte cîteva locuri, m-a întrebat: „Greta ce ai nevoie? Cu ce să te ajut?“.

I-am răspuns că întîi de toate trebuiesc ajutate spitalele, care nu au de nici unele. Nici alimente, nici medicamente, nici instrumente. Am cerut, de asemenea, încă un camion pentru împărţirea ajutoarelor ce veneau din Su­edia. De asemenea, am mai cerut un jeep pentru alţi doi membri ai misiunii suedeze. Am primit, cu puţin timp înainte de sfîrşitul tragic ai contelui Bernadotte în Palestina, un mare ajutor pentru spitale, ajutor care a salvat multe vieţi omeneşti.

Am avut multe probleme şi cu organizarea acestui ajutor spitalicesc. Repet, contele Bernadotte a trimis tot ce i-am cerut, ceea ce însemna atunci un ajutor imens. Trebuie să spun că atît Crucea roşie internaţională cît şi Crucea roşie suedeză, ca şi instituţiile şi organizaţiile din Suedia au fost absolut formidabile. Desigur, ei au putut ajuta atît de mult şi din cauză că prin poziţia Suediei de neutralitate, războiul a ocolit-o. Am primit, de asemenea, un ajutor important din Norvegia din partea celor mai de seamă industriaşi. Am primit din Norvegia multe tone de untură de peşte.

– Şi cum a fost revederea Dumneavoastră cu România?

– E foarte greu să găsesc cuvinte. Este aproape un miracol. Vreau să ştiţi că noi nu ne-am gîndit niciodată că vom putea reveni. Condiţiile în care am plecat au fost atît de dramatice, iar comunismul părea instalat atît de forte, încît nu ne-am pus vreodată acest gînd, iar atunci cînd am mers din nou la Iaşi, la Suceava, la Putna, la Moldoviţa, la Dragomirna, la toate mânăstirile din Bucovina şi, bineînţeles, la noi acasă la Popeşti, am crezut că e chiar un vis frumos.

– Vă rog să-mi povestiţi acum momentul despărţirii de România în 1948.

– V-am spus că de la sfîrşitul anului 1947 am început să avem din ce în ce mai multe necazuri, soţul meu era urmărit deoarece era socotit duşman fiindcă a fost moşier şi a luptat în est. Iar eu reuşisem să mă menţin doar datorită faptului că eram responsabila misiunii suedeze care adusese şi distribuise ajutoarele pentru România. Totuşi am înţeles că indiferent de această protecţie, ne aşteaptă o soartă foarte grea şi pe George şi pe noi şi pe întreaga noastră familie. Atunci, guvernul suedez şi ministrul Suediei la Bucureşti au hotărît să plecăm cît se poate mai repede. Plecarea a avut loc la sfîrşitul lunii aprilie 1948. Ministrul Suediei a închiriat un avion rusesc şi a plecat cu mine şi cu cei trei băieţi la Praga, de acolo la Copenhaga, și apoi la Stockholm. În acel avion, eram numai noi şi o spioană sovietică. Înainte de a pleca spre aeroport, le-am spus copiilor: nu aveţi voie să spuneţi nici un cuvînt în româneşte. Vorbiţi numai nemţeşte. Nici o vorbă românească. Orice s-ar întîmpla să nu vă fie frică

decît să vorbiţi româneşte. Dacă vorbiţi româneşte, o să fim omorîţi toţi și nu numai noi, dar şi tata şi bunica.

Am vorbit mai întîi cu Tim, care era cel mai mare, avea aproape 10 ani, şi după aceea am vorbit cu George şi cu Erich. Vă rog să ţineţi seama că George avea şase ani şi Erich doar patru şi era foarte greu ca aceşti băieţi să înţeleagă ce le ceream. Şi totuşi au înţeles. Cei doi copii mici stăteau unul pe genunchii ministrului Suediei, altul pe genunchii mei şi le vorbeam parcă pentru a-i hipnotiza, spunîndu-le „vorbiţi numai nemţeşte, numai nemţeşte“. Am sosit la aeroportul Băneasa cu o maşină a legaţiei Suediei și cu consilierul ministrului.

La aeroport ne aştepta chiar ministrul. La vamă ne-au spus să mergem cu copiii înăuntru „să cercetăm dacă aveţi ceva interzis la voi“. Ministrul suedez a fost foarte enervat și a început să protesteze, cum se poate un asemenea tratament faţă de o persoană care a ajutat atîţia copii din România? Eu eram în uniformă militară suedeză, deci se impunea un tratament corespunzător. În sfîrşit, am intrat cu copiii în camera unde erau două doamne de la Vamă şi în timp ce copiii începuseră să plîngă – erau foarte speriaţi —, una din doamne a venit la mine și mi-a spus: „Treceţi de-o parte, noi ştim ce aţi făcut Dumneavoastră pentru copiii din România.

Nu o să vă facem nimica, Dumneavoastră prefăceţivă că v-am controlat“. Am stat acolo cîtva timp după care am ieşit afară şi l-am găsit pe ministrul suedez la fel de furios, roşu la faţă şi continuînd să protesteze, i-am şoptit: fii liniştit, nu s-a întîmplat nimic. Ne-am îmbarcat în avion, cînd deodată, după un timp, nici nu ştiu poate o oră, două, avionul a coborît la aterizare.

Ne-am speriat îngrozitor. Am crezut că au descoperit că sîntem noi, dar în realitate era doar o problemă de aprovizionare cu combustibil, o aterizare de rutină la Timişoara sau la Oradea.

– Dar Dumneavoastră de ce trebuia să fiţi arestată?

– Pentru că nu am vrut să predau organelor administrative puse de comunişti, organizaţia ajutorului suedez împreună cu tot ceea ce aveam. Comuniştii vroiau să pună mîna pe tot ceea ce aveam noi, alimente, îmbrăcăminte, maşini, şi să le trimită în Grecia în ajutorul partizanilor comunişti greci, aşa cum au făcut cu alte ajutoare de la Crucea roşie. M-am ţinut tare pînă la sfîrşit şi nu au primit nici un gram de alimente de la noi. Dar, am văzut clar că urma să fiu arestată printr-o provocare, în legătură cu soţul meu, sau printr-o altă capcană. Cîtă dreptate am avut o dovedeşte arestarea soacrei mele, care la 70 de ani a fost dusă la închisoare.

Mama soţului meu a fost aruncată în închisoare aproape 2 ani fără nici o judecată şi fără nici o vină. Cu mare greutate, am reuşit să o aducem în Franţa abia în 1957, după tratativele dintre România şi Grecia în proble­mele financiare. Un unchi de-al nostru, Arghiropoulos, care era ambasador la Paris, a insistat pe lîngă guvernul grec ca în timpul discuţiilor despre comerţ cu românii, să

ceară aprobarea ca mama lui George să vină în Franţa, și ea a reuşit să-şi trăiască ultimii ani de bătrîneţe (pînă la 87 de ani) aici cu noi.

– Şi care a fost atitudinea Dumneavoastră faţă de schimbarea pe care aţi trăit-o?

– Noi am hotărît să ne facem o viaţă cu totul nouă.

Noi nu am crezut niciodată că o să ne revedem ţara.

Dar am spus că jurămîntul pe care l-am făcut cînd am scăpat toţi cinci, va trebui ţinut pînă la moarte. Ne-am axat toate preocupările pe educaţia copiilor. Am vrut să-i educăm nu numai ca oameni sănătoşi şi sportivi, dar şi ca oameni care să facă ceva în viaţă, care să întreprindă ceva în folosul lor şi al societăţii.

– Insist totuşi să-mi spuneţi cum aţi reuşit să vă educaţi copiii în limba română şi Dumneavoastră să păstraţi o românească atît de curată. Cunosc foarte mulţi oameni care au plecat din România.

Extrem de mulţi. Unii dintre ei, după numai cîţiva ani, fie că strică limba într-un mod insuportabil, pur şi simplu o pocesc, fie că o uită cu totul.

– Nu cred că este nici un secret. Eu vin din Norvegia. Am trăit foarte mult în alte ţări europene, dar România este ţara mea, a soţului meu şi a copiilor mei. Băieţii mei erau români şi trebuiau să fie români indiferent de paşaportul pe care-l aveau. Jurămîntul pe care l-am făcut şi despre care v-am vorbit însemna un legămînt tainic pentru totdeauna cu ţara noastră.

Nu mi-aş fi închipuit altfel decît să cresc copiii cu o limbă română firească şi aşa de frumoasă cum este.

Le-am spus copiilor de cînd erau mici, sînteţi români şi trebuie să rămîneţi români. Noi nu putem renunţa la limba noastră. Dacă totuşi vreodată vom revedea România sau ne vom întoarce înapoi, ar fi îngrozitor să nu ştiţi limba ţării voastre. Totdeauna am vorbit româneşte cu copiii. Desigur, eu sînt conştientă că fac greşeli de limbă, şi băieţii mei fac greşeli, dar cred că asta nu strică cu nimic cunoaşterea adevărată a limbii române, – Vă rog să-mi iertaţi o întrebare foarte grea.

Dumneavoastră pînă cînd aţi plecat din România aţi cunoscut ceva în legătură cu acordul procentajului dintre Churchill şi Stalin şi în general în legătură cu sferele de influenţă din Europa postbelică. De ce vă întreb? Dumneavoastră eraţi în contact cu foarte multe cercuri influente – Regele, partidele politice, diplomaţi şi oameni din înalta societate din România, cu guvernul Suediei, cu guvernul Norvegiei şi eu alte cercuri din străinătate –, bănuiaţi ceva?

– Nu, nu ştiam absolut nimic şi, mai mult decît atît, nimeni dintre cei cu care am fost în contact nu ştiau nimic în această privinţă. Vreau să vă spun că tot timpul războiului am fost convinşi că datorită alianţei lor, americanii cu ruşii şi englezii vor cîştiga războiul contra lui Hitier şi a japonezilor. Eram la fel de convinsă că venirea ruşilor după război va aduce o nenorocire pentru România. Iată de ce am insistat să plecăm, pentru că n-am fi putut rezista. Am intuit că aşa ceva se va întîmpla, atunci cînd românii care au plecat la Cairo să încerce o negociere de pace au primit răspuns din partea americanilor şi englezilor că totul nu se poate face decît prin ruşi, și cu acordul lor.

– Doamnă Sturdza, vă rog să-mi permiteţi ca la capătul acestor cîteva ore de convorbiri, să vă mulțumesc pentru că aţi acceptat să vă depănaţi amintirile cu atîta francheţe. Sper să mai am ocazia să mai preiau din bogata Dumneavoastră experienţă de viaţă.

– Eu vă mulţumesc şi vă rog să transmiteţi cititorilor revistei Dumneavoastră, pe care o cunosc puţin, dar o apreciez mult, că le urez din toată inima o viaţă bună, aşa cum merită toţi oamenii buni care trăiesc în România.

Sfârșit Cristian POPIŞTEANU

8

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Genghis Khan, povestea geniului care a terorizat Europa și Orientul Mijlociu (II) Campaniile militare ale lui Gengis Khan (1206-1227)

După căpătarea titlului de ,,stăpîn al Universului” și unificarea tuturor clanurilor mongole sub sceptrul său, Genghis Han își îndreaptă atenția asupra popoarelor învecinate mongolilor precum kîrghizii, oirații și uigurii, aflați în partea de vest a Chinei și în Asia Centrală, care s-au supus rapid și i-au făcut jurăminte de vasalitate acestuia. Încorporarea ultimeia dintre populațiile menționate, în 1211, a avut o importanță specială pentru Genghis Han, lucru demonstrat cît se poate de clar de… oferirea în dar a unei mirese din familia lui conducătorului uigur Barchuq, după ce acesta se declarase gata să fie ,,al cincilea fiu“ al Marelui Han. Acest gest făcut de Genghis Han reflecta importanța teritoriilor ocupate de uiguri (populație de origine turcică, adeptă a religiei musulmane, aflată de pe vremea lui Genghis Han și pînă în zilele noastre în vestul Chinei) în bazinul rîului Tarim, dar și rolul căpătat în Mongolia Medievală de limba, alfabetul și ceea ce un istoric modern poate numi ,,cărturarii“ uiguri.

Nivelul ridicat al culturii uigure a fost unul dintre motivele recrutării în masă a scribilor și birocraților lor, printre care și un anume ,,Tata Tonga“, ce a devenit profesorul copiilor lui Genghis-Han. Însă acesta… nu a fost decît începutul Imperiului Mongol. În urma acestor prime cuceriri obținute ușor, privirea soldaților mongoli se îndreaptă către un teritoriu mult mai mare, mai greu de cucerit, dar totodată foarte valoros din punct de vedere economic (datorită numeroaselor resurse existente pe teritoriul ei: mătăsuri, porțelan, condimente, bambus, fier, cărbune etc.), acesta fiind… cel al Chinei.

Dacă din punct de vedere economic, situația Chinei Medievale era una extraordinară, nu același lucru putem spune și despre… situația politică internă a acesteia. China de la începutul Secolului al XIII-lea era împărțită în două regate: partea de sud a acesteia se afla sub stăpînirea dinastiei Song, renumită pentru atenția acordată Artelor, Poeziei și Justiției (aceasta nefiind cucerită pînă ce nu o va ataca Kublai Han, nepotul lui Genghis, în 1279), iar cea de nord sub stăpînirea relativ blîndă a jurchenilor (despre care am vorbit mai sus), care își luaseră numele de Dinastia Jin și conduceau nordul Chinei de la Beijing. În anul 1211, circa 100.000 de soldați mongoli traversează Deșertul Gobi și înfrîng cavaleria Armatei Jin în trecătoarea numită ,,Gura Bursucului” (aflată în nordul Chinei). În același timp, o altă coloană a Armatei Mongole se îndreaptă rapid spre sud și pune mîna pe cea de a doua capitală a Dinastiei Jin, Mukden (purtînd în prezent, numele de Shenyang), însă capitala principală, Beijing reușește din fericire… să reziste primului atac mongol și asediului ce are loc ulterior. În timp ce

Bătălia de la Parwan

Bătălia de la Dalan Baljut

așteptau ca Pekinul (denumirea din Perioada Medievală a Beijingului) să se predea, mongolii jefuiesc și distrug toate satele din jurul capitalei. Mai mult decît atît, cu toate că nu avea mașinării de artilerie (catapulte sau berbeci), Genghis găsește o soluție ingenioasă pentru a intra și în celălate orașe fortificate dintre nordul Chinei.

Acesta reușește să adune toți civilii pe care îi găsește în Pekin și prin împrejurimi și îi duce în fața trupelor sale de asalt, ca scuturi umane, în vreme ce mongolii înaintau în spatele lor.

Astfel, apărătorii fie își iroseau săgețile (omorîndu-i pe vecini și prieteni lor chinezi), fie refuzau să tragă și se predau, ambele situații fiind cîștigătoare pentru Genghis Han. După un an, cei din Dinastia Jin îi oferă bani lui Genghis-Han, iar acesta renunță la asedierea Beijingului.

Simțindu-se amenințat de avansul formidabil al trupelor mongole, Împăratul Jin hotărăște să-și mute curtea la sud de Beijing, în orașul Kaifeng (aflat dincolo de Fluviul

Bătălia de la Nisipurile Qalaqaljit Galben). Însă, unele unități din oștirea chineză văd în acest fapt o slăbiciune și un semn de trădare, ca atare, se alătură trupelor mongole, aducînd în tabăra acestora multă tehnologie militară străină, extrem de folositoare, cum ar fi mașinăriile de război pentru cucerirea fortificațiilor (catapultele și berbecii).

Acum, deținînd ,,asul din mînecă“ necesar pentru a-i înfrînge pe chinezi și a cuceri Beijingul, aceștia își reiau atacul. Pekinul este, în cele din urmă, ocupat, prădat și incediat în mai 1215. Cronicarii chinezi din acea perioadă estimează că 60.000 de femei s-au aruncat de pe zidurile orașului, acest număr fiind însă, cel mai probabil unul exagerat, dar amploarea dezastrului material și uman nu poate fi contestată. Încercările mongolilor de a cuceri restul Regatului Jin (la vest de Fluviul Galben) au eșuat, întrucît resursele mongolilor se împuținaseră, pe cînd Dinastia Jin avea la îndemînă suficiente resurse militare

RM

(soldați, cai, lănci, săbii și arbalete), dar lui Genghis Han nici că-i păsa. În următorii ani, el va trata nordul Chinei ca pe un ținut al nimănui, jefuind tot ce putea fi jefuit și nu ca pe o provinicie cucerită care ar fi putut fi administrată să genereze bunuri. Și asta pentru că era cu ochii pe următorul ținut pe care plănuia să-l invadeze și jefuiască… Regatul Horezmului. Acesta era un regat aflat în zona deșertică a Asiei Centrale (unde se află acum toate statele cu nume terminate în ,,stan” – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan etc.), ce găzduia un șir de orașe-oază aflate pe drumul dintre Persia și China.

La început, relațiile diplomatice dintre Imperiul Mongol și Imperiul Horezmian nu erau deloc tensionate, ci din contră foarte prietenoase, Gengis Han și Muhammad (Sultanul Horezmului) făcînd schimb de daruri, solii și scrisori care mai de care mai frumoase, într-un joc diplomatic foarte abil construit.

Era un joc... de-a șoarecele și pisica, unul de care însă, în cele din urmă, în anul 1219, Sultanul Muhammad se satură. Astfel, cînd o minunată suită de soli și negustori mongoli sosește în orașul Utrar din Horezm, dregătorul local îi acuză că sînt iscoade și își pune soldații să-i ucidă pe toți solii și negustorii, pînă la ultimul.

Genghis Han auzind de ce întîmplate, trimite trei soli la curtea sultanului din Buhara, cerînd despăgubiri și pedepsirea celor vinovați, însă și sultanul de acolo

Bătălia de pe rîul Kalka îi face felul lui Genghis, ucigîndu-i unul dintre soli și smulgîndu-le bărbile celorlalți doi (ceea ce reprezenta un gest și mai scandalos în cultura Asiei Centrale).

Acesta, furios din calea afară, decide că... nu mai e loc de nicio soluție amiabilă pentru a rezolva cele două incidente anterioare și pornește către Horezm cu o armată între 100.000-150.000 de soldați. În prima confruntare dintre Armata Mongolă și cea Horezmiană, soldații celei de-a doua sînt puși pe fugă foarte rapid, aceasta pierzînd 160.000 de oameni.

Utrar (locul în care mongolii fuseseră provocați pentru prima dată) este asediat timp de 5 luni, o perioadă atît de îndelungată pentru acea vreme, încît unul dintre comandanții mongoli, nemaiputînd să suporte asprimea condițiilor din luptă... a încercat să fugă pe o poartă lăturalnică. Din nefericire pentru el, acesta este prins și executat pentru trădare de colegii lui, dar astfel este deschisă poarta pe care mongolii năvălesc în oraș.

Guvernatorul se baricadează în fortăreața interi­ oară, care reușește să mai reziste o lună, însă cînd este prins, Genghis Han poruncește să i se toarne argint topit în ochi și în urechi. În cele din urmă, Utrar-ul este prădat de toate bogățiile sale și ars din temelii, nimicirea fiind aproape totală (tocmai de aceea, arheologii nu au reușit să-i găsească ruinele pînă acum cîțiva ani).

Armatele mongole își îndreaptă apoi atenția către Balkh, care deși se predă fără luptă, Genghis Han tot a vrut să-i măcelărească pe locuitorii orașului, pentru ca soldații lui să nu fie nevoiți să-și păzească spatele cînd venea vorba de năvălirea într-un alt oraș. (va urma) HISTORIA.RO

RM

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (261) Alți nemuritori (9) Shen – creatură mitică, demon cu înfățișare de cîine, cu coarne și ornamente colorate pe corp.

Shen Long – zeu-dragon sau dragon-spirit.

Shen Tu – în credința populară există mai multe spirite care protejează intrările în casele oamenilor. Foarte populară este perechea spiritelor alcătuită din frații mitici Shen Tu și Sun Lei. Se spune că, înainte de a se ocupa cu paza ușilor, ei au trăit pe Muntele Tu Suo. Shen Tu, ca cel mai vîrstnic dintre frați, patrulează în partea din stînga a locuinței, iar Yu Lei în partea din dreapta.

Shen Xian – termen generic pentru a desemna spiritele/duhurile nemuritoare, pe nemuritorii divini și uneori pe zei. Aceste făpturi mitice pot îmbrăca orice formă își doresc.

Shu Yuan – spiritul protector al Fluviului Albastru/ Yangzi/Chang Jiang.

Tao Wu – demon, spirit rău, monstru prezent în multe mituri ale Chinei vechi. Este considerat unul dintre fiii zeului ceresc Gao Yang. Este, de asemenea, unul dintre cele Patru Spirite Rele ale lumii, alături de Hundun – Haosul, Tastie – Nesătulul și Qiongqi – Întortocheatul. Tao Wu este un demon crud și violent, dar știe să practice divinația, așa încît poate să vadă trecutul și viitorul. El induce muritorilor o stare de apatie, de confuzie și ignoranță. Îi face pe oameni să nu mai aibă nici un fel de curiozitate. Este înfățișat cu chip de om, dar cu rît de porc și cu colți. Are un picior de tigru și altul de porc, iar coada lui este lungă de 6 metri.

Tian Shen – Inițial așa era denumit zeul primordial al Cerului. Ulterior a devenit o simplă personificare alegorică a Cerului, reprezentînd chiar întregul Univers sau Spiritul universal, ca entitate absolută. Există o similitudine tîrzie cu Tian Zi, atrubuită ca denumire împăraților Chinei.

Tou Zi Gui – spirit malefic, demon de sex feminin, care vrea să fure copiii din paturile lor. În viața pămînteană a fost o femeie care nu a reușit să se mărite și nici să aibă copii. După moarte, sufletul ei s-a transformat în spirit demonic care continuă să își

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (50) Francisco Pizarro (2) Pizarro a încheiat cucerirea „Perului” ocupând Cuzco în 1533, iar în 1535 a întemeiat oraşul Lima drept capitală. După aceea a acumulat o avere uimitoare. Cu toate acestea, puterea şi bogăţia au dat naştere invidiei, iar Pizarro s-a certat curând cu Almagro, partenerul său, în privinţa prăzilor de război. În 1538, neînţelegerile dintre ei au degenerat într-un adevărat război. Pizarro l-a înfrânt pe Almagro în bătălia de la Las Salinas, după care şi-a executat fostul camarad. Fiul acestuia a jurat să se răzbune, iar în 1541, sprijinitorii săi au atacat palatul lui Pizarro şi l-au asasinat.

Pizarro a murit aşa cum trăise. Dorinţa lui de a ucide pentru a obţine bogăţie şi putere a fost trăsătura definitorie a carierei sale. În urmărirea acestui scop, a distrus o cultură antică şi a deschis continentul sudamerican pentru secole de exploatare de către europeni; într-adevăr, crimele spaniolilor care au venit în urma lui cântăresc mai greu decât acelea ale sale. Nu e deloc de mirare că astăzi mulţi peruani nu îl consideră un erou, ci un criminal care se face vinovat de genocid.

Lope de Aguirre Între conchistadori, mai există un nume care este asociat cu ferocitatea nemiloasă - acela al lui Lope de Aguirre, omul care s-a autointitulat „Mânia lui Dumnezeu”. Se cunosc puţine lucruri despre Aguirre înainte de sosirea lui în Peru în 1544, şi abia în 1560 a reuşit să-şi facă simţită prezenţa. În acel an, s-a alăturat unei expediţii de câteva sute de oameni, condusă

9

dorească un copil și pentru aceasta încearcă să fure copiii altora. Acest spirit malefic poate fi îndepărtat din preajma casei cu ajutorul fumului de santal ars. Se spune că oamenii îndemînatici pot prinde un asemenea spirit cu plasa de pescuit.

Wa Long – demon, creatură ciudată din religia și credința daoistă. Este înfățișat ca un copilaș îmbrăcat în veșminte negre, cu o eșarfă roșie la gît și pălărie mare pe cap. Este destinat să facă rău, fiind înzestrat cu arme tăioase pe care le ține la brîu, de obicei niște săbii.

Wang Liang – creaturi demonice din bogata listă de reprezentări ale făpturilor malefice din religia daoistă.

Se găsesc în arborii din pădurile Asiei de Sud-Est. Plăcerea lor este de a-i vedea pe oameni în suferință, în consecință îi chinuie ori de cîte ori au posibilitatea.

Acești demoni pot fi ușor recunoscuți pentru că au niște urechi enorme, asemeni unor aripi de liliac desfăcute.

Pentru a-și ascunde urechile ei poartă pe cap o bonetă largă ca o caschetă.

Wang Xiang – făptură demonică, spirit malefic din categoria celor famelice/flămînde, cu comportament de vampir. El se află întotdeauna sub controlul unui demon. Apariția lui are loc prin acumularea de energie yin, provenită dintr-un loc unde se află mai mulți morți, cum ar fi un cimitir sau un cîmp de război. Hrana lui preferată este creierul luat de la un cadavru, dar în lipsa acestuia Wang Xiang poate ataca la întîmplare și ucide un trecător. Înfățișarea lui, fie de adult, fie de copil, are o privire sclipitoare, malefică. I se văd clar urechile lungi și ghearele ascuțite. Este îmbrăcat în haine roșii cu umeri foarte lați.

Wei She – demon cu înfățișare ciudată și cu comportament pe măsură.

Wu Chang Gui – este unul din cei doi mesageri ai lui Yanlou Wang – regele suprem al celor zece Curți de Judecată din Infern – care conduce în Infern sufletele decedaților spre locul cuvenit. Perechea lui de sex feminin se numește Kouhun Shiche. Personajul este îmbrăcat într-o robă albă, iar partenera sa în una neagră. În temple se pot vedea statuile lor cu libile atîrnate în afară și cu cîte o frînghie în jurul gîtului, ca și cum ar fi pe cale să fie spînzurați. În misiunea lui, Wu Chang Gui este însoțit de un demon cu cap de cal și de altul cu cap de bou. Uneori, din escorta sufletelor mai poate face parte și Zao Jun, zeul căminului casei.

Xiao – sînt spirite sau demoni ai mitologiei daoiste.

Locuiesc și bîntuie prin munți și păduri, adeseori se apropie de sate pentru a fura îmbrăcăminte sau diverse unelte. Umblă de obicei în grupuri mici și atacă doar călătorii izolați, căci le place carnea de om. Le este frică să se lupte cu mai mulți oameni deodată. Din punct de vedere fizic ei seamănă cu creaturile Chinei, cu deosebirea că sînt de dimensiuni mai mici.

Yao – animale mitice demonice. Chiar dacă au aparența unor animale, ele se pot transforma rapid în niște fete încîntătoare sau în tineri atrăgători, cu scopul de a se cupla cu oameni obișnuiți. Dacă izbutesc, ei le fură partenerilor energia qi. Recîștigarea energiei vitale qi nu se poate obține decît dacă acel yao vinovat de furt este ucis.

Yao Guai – demoni, ființe celeste decăzute, spirite – animale răufăcătoare, răuvoitoare și ademenitoare.

Prin practici daoiste susținute și-au dobîndit puteri magice și malefice. Scopul lor principal este de a dobîndi nemurirea, ba chiar zeificarea. În Infernul Di gu se găsesc numeroase asemenea spirite. S-au înregistrat varietăți de Yao Guai. Cîteva dintre ele sînt prezentate în celebrul roman „Călătorie spre Soare-Apune“. Bai Gujing, de exemplu, este acolo un demon al oaselor albe. Huli Jing este un yao guai spirit-vulpe, un animal de companie al zeilor. Niu mo wang, în care cuvîntul mo înseamnă demon, este regele-demon taur. Pipa Jing este un spectru de sex feminin, revenit în vremea zeiței Na Wa. În Japonia, demonii Yao Guai se numnesc Yökai.

Yin Xiang – spirit al apei, cu înfățișare de dragon sau de nimfă.

Yi Yang – demon cu apucături malefice. Este ilustrat ca un animal cu cap de leopard și coadă de cal sau de cîine.

Yu Shi – zeu sau spirit și stăpîn al ploii. Este o personificare a unui element din natură. Era fiul zeului Gong Gong. Puterile lui sînt nemăsurate. O sigură picătură de apă din cupa lui imensă produce ploaie torențială timp de o săptămînă. A luat parte alături de Chi You și Feng Bo, la lupta dusă împotriva Împăratului Galben. Înfățișarea lui este fie de dragon, fie de om, ducînd cu sine o sticlă de apă sau stînd așezat pe o tavă. (va urma) Christina Meiţă-Tang

de Pedro de Ursua, hotărât să găsească El Dorado, legendarul oraş de aur dispărut. După ce a jurat credinţă lui de Ursua, Aguirre s-a revoltat faţă de stilul lui precaut de conducere şi a început să comploteze pentru a-l răsturna. Ulterior l-a exe­cutat. Nici omul care a preluat puterea de la Ursua – Fernando de Guzman – nu s-a dovedit pe placul lui Aguirre, astfel că şi el a fost condamnat la moarte. Apoi Aguirre a preluat contro­ lul asupra misiunii şi se spune că ar fi afirmat: „Sunt Mânia lui Dumnezeu, Prinţul Libertăţii, Stăpân peste Tierra Firme şi peste Provinciile din Chile“. („Tierra Firme“ se referea la Istmul Panama.) În ceea ce îl privea pe Aguirre, cei care au continuat expediţia erau fie alături de el, fie împotriva lui – adversarii fiind răsplătiţi cu moartea. Pornind de la o asemenea bază lipsită de orice compromis, şi-a continuat căutările, navigând în josul Amazonului – ori a Fluviului Orinoco – spre Atlantic, ucigându-i pe cei care i-au ieşit în cale. În 1561 a cucerit Insula Margarita, aflată în largul coastelor Venezuelei de astăzi, de la coloniştii spanioli care se aflau deja acolo, ceea ce 1-a făcut să ajungă un rebel faţă de coroana spaniolă. După ce a ajuns pe continent, a fost înconjurat şi capturat la Barquisimeto.

Printr-o întorsătură oribilă a situaţiei, se spune că atunci când se apropia ora execuţiei lui, Aguirre şi-a ucis propria fiică – pentru a se asigura că nimeni altcineva în afară de el nu o va iubi.

restul şi au pornit din nou în larg cu trei corăbii, către ţărmurile necredincioşilor.

Katib Chelebi, în Istoria războaielor maritime ale turcilor (cea 1650), descriind un episod timpuriu din viaţa lui Barbarossa şi a fratelui său mai mare, Oruc

Barbarossa şi Braţ de Argint (1) Au ajuns pe o corabie de la Genova, încărcată cu grâne, şi au ocupat-o cât ai clipi. Apoi au văzut un galion arătând ca o fortăreaţă, o corabie comercială încărcata cu pânzeturi, şi au cucerit-o şi pe aceea fără nici o greutate, întorcându-se la Tunis, au predat o cincime din pradă [datorată domnitorului], au împărţit

Socotit un războinic viteaz de către turci, dar un pirat crud de către duşmani, Barbarossa (cca. 14781546 cca. 1474-1518) – un amiral otoman strălucitor, politician abil şi întemeietor al propriului regat dinastic – a fost unul dintre cei patru fraţi corsari musulmani care au dominat Mediterana şi au ucis şi luat în sclavie creştini nevinovaţi, dând dovadă de fanatism religios şi mult curaj la începutul Secolului al XVI-lea.

Barbarossa Khair ed-Din Paşa s-a născut pe Insula Lesbos, din Marea Egee, în jurul anului 1478 sub numele de Yakupoglu Hizir, unul dintre cei şase copii (patru fii şi două fiice) ai unui musulman turc, Yakup Aga, şi ai Katerinei, soţia sa creştină, de origine greacă. Hizir a fost un tânăr inteligent, charismatic şi având spirit de conducător. Brunet, mai târziu şi-a lăsat să crească o barbă impresionantă având o nuanţă roşcată – de aici şi porecla „Barbarossa“, însemnând „barbă roşie“ (de fapt, derivată de la Baba Oruc, titlu onorific pe care 1-a moştenit de la înzestratul său frate Oruc, care a primit acest nume în 1510, după ce a ajutat un mare număr de musulmani spanioli să fugă de persecuţie). În tinereţe, cei patru fraţi – Ishak, Oruc, Hizir şi Ilyas – au cumpărat o corabie pentru a transporta produsele de olărit ale tatălui lor, dar cum navele otomane erau supuse în acea vreme raidurilor repetate ale detestaţilor Cavaleri Ioaniţi, care îşi aveau baza pe Insula Rodos, Oruc, Ilyas şi Hizir au ales să acţioneze pe cont propriu, iar Ishak a rămas acasă pentru a se ocupa de afacerile familiei. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Moartea lui Ion Creangă: ucis de boală ºi de tristeţe

La 31 decembrie 1889 se stingea din viață marele povestitor român Ion Creangă. A trecut la cele veșnice la vîrsta de 52 de ani, la numai cîteva luni după moartea bunului său prieten, Mihai Eminescu.

Atunci, în Ajunul Anului Nou, Creangă institutorul, marele povestitor al Junimii şi răspopitul Ieşilor, se prăbuşea pe podeaua unei tutungerii din Iaşi.

Murise în urma unui atac de apoplexie.

Cîteva detalii despre ultimele luni din viaţa scriitorului ni le oferă George Călinescu, în volumul ,,Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii, şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit”.

Din cauza problemelor de sănătate, Ion Creangă nu mai avea puterea să-și aștearnă gândurile pe hârtie, așa cum menționează Titu Maiorescu, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887, către ,,România Jună”, de la Viena: „Poate ar mai scrie şi I. Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav.(A devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent)”.

De altfel, Creangă suferise deja un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat.

Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă – și deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine” – aşa a reacţionat scriitorul la ştirile care anunțau decesul său. Însă ceea ce l-a prăbuşit cu adevărat pe Creangă, spune George Călinescu, este moartea prietenului său de suflet, Mihai Eminescu, urmată și de cea a Veronicăi Micle, pe care Creangă o îndrăgise mult. Criticul literar spune că mulţi dintre cunoscuţi l-au văzut pe Creangă la bojdeucă plângând zile în şir: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum, el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară”, povestea criticul literar George Călinescu, despre drama prin care trecea Ion Creangă după moartea lui Mihai Eminescu.

De altfel, din acel moment, Creangă a refuzat să se mai îngrijească, crizele sale se îndeseau, iar scriitorul intrase în concediu de boală. Se îngrăşase mult şi nu-i mai păsa de nimic. Le spunea multora că s-a stins odată cu Eminescu.

Pe la jumătatea lunii decembrie 1889, tipograful Ionescu îl găsi pe Ion Creangă retras în bojdeuca lui.

Era cam bolnav și avea iar gust de glumă. Dar era încredințat ca va muri: „Bre – se căi el – tare îmi pare rău ca-s bolnav, și mă tem c-am să mor și n-am să pot scrie anecdota cu moș Haralambi și încă vreo doi-trei ce le am în cap”. În ziua de 31 decembrie a acelui an, în Iaşi era o iarnă cumplită, iar urătorii porniseră deja să apară pe uliţe. Toată lumea era bine dispusă şi oamenii îşi adresau tradiţionalele urări de Anul Nou. La prânz, Creangă a ieşit şi el din casă şi a mers până la tutungeria din Strada Goliei 51, unde era fratele său Zahei. Acolo, scriitorul a suferit o criză de epilepsie şi

un atac de apoplexie, căzând ca secerat la pământ.

Scena morţii lui Ion Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Vremea era urâtă, a ploaie, şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din Strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară.

Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şiaduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii”, aşa a povestit George Călinescu episodul morţii unuia dintre cei mai iubiţi scriitori români.

A doua zi, fiind sărbătoare (Sf. Vasile cel Mare), nu toată lumea află de moartea povestitorului.

Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare. Zahei aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gheorghe Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. Vasile Pogor, care era primar, dădu locul de veci la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripă o invitație (…) concepută în acest stil: „IOAN CREANGĂ – Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marți, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul «Eternitatea» (Iași) unde se află depuse rămășițele lui. Fiii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare”.

La slujba de înmormântare însă „nu au asistat prea mulți, fiindcă invitațiile nu au fost împărțite la timp și mai ales deoarece vremea era rea. Ploua de două zile, zăpadă se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețuș. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învățătorii, elevi și studenți, Artur Stavri, Eduard Gruber și alții. A fost prezent și tînărul licențiat Nicolae Iorga, precocele savant care uimise lumea intelectuală din capitala Moldovei după performanța sa de a absolvi în timp record Facultatea de Litere a Universității din Iași (între 27 septembrie 1888, data înscrierii, și 19 decembrie 1889, momentul susținerii licenței).

­

Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume Nicu Gane.

Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă (fiul povestitorului), se citi inscripția: „Voitorului meu de bine, scump prieten și tată“.

Se ținură obișnuitele cuvântări. Eduard Gruber rosti, în numele cercului literar, următorul necrolog: „Jalnică adunare, o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaș al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii și tinerimea entuziastă, admiratoare a lui Creangă, își simt acum inima zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în care el zace, muțenie și neclintire care ne fac să ne îngrozim și să ne podidească lacrimile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în viața lui”. „Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincolo de Siret, adus de căruța lui moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruță cu boi, în port țărănesc, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb, pe groapa sa năpădită de ierburi, și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec domoale vitele, acolo unde se vede încețoșat Ceahlăul, și Ozana s-aude clipocind. I-a fost dat altfel”.

Ultimul drum al povestitorului, marcat de o întîmplare tulburătoare De la Barbu Lăzăreanu (via poetul Ioan Păun Pincio) ne-a rămas relatarea unui moment macabru legat de înmormântarea lui Ion Creangă. Ioan Păun Pincio locuia, în acea vreme, la Iași, pe o stradă râpoasă, în apropiere de bojdeuca cu cerdac a lui Creangă. Acesta a participat la înmormântarea povestitorului pe 2 ianuarie 1890 și a consemnat un detaliu neplăcut, petrecut după prohodul și cuvântările din biserică, atunci când sicriul a fost ridicat și cortegiul a pornit spre groapă. Era un ger cumplit, cu ghețuș și zăpadă topită. Păun povestea că au trebuit să ducă sicriul cu rămășițele pământești ale lui Creangă pe umeri, deoarece dricul cu cai nu s-a încumetat să coboare povârnișul repede și alunecos. În aceste împrejurări, unii dintre purtătorii năsăliei au alunecat, căzând, iar trupul lui Creangă a fost aruncat afară din coșciug, rostogolindu-se prin zăpada topită până în vale. Cineva dintre cei prezenți ar fi șoptit în glumă: „Ioane, nici acum nu ai stare!”.

Poetul Ioan Păun Pincio a dat și el o mână de ajutor ca trupul neînsuflețit al marelui scriitor să fie ridicat, pus în sicriu și dus cu băgare de seamă la locul de odihnă. *** ,,Când groapa de clasa I de la «Eternitatea» se acoperi de pamânt, rude și prieteni scotociră prin bojdeuca răposatului. Capitanul Constantin Creangă (fiul povestitorului) găsi pe undeva strânși destui bani, de vreme ce dărui numaidecât 9.000 de lei pentru tipărirea operei defunctului său părinte. Pe fundul unei lăzi se afla o păpușă în chip de popă, cu potcap în cap, pe care sta scris «popa Smanrana». Unul îi culese fluierul. Țiitoarea (concubina lui Creanga, Tinca Vartic) lăsată în bojdeucă a scăpat în sfârșit de terfeloage ( manuscrisele scriitorului) care îi ședeau de atâta vreme în gât și făcu în fine curățenie. Trăi acolo și se mărită mai târziu cu un ins, devenind «doamna Ecaterina Deliu». Ea nu știu niciodată pentru ce vine lumea într-un bordei surpat, dar întinse mâna pentru bacșiș și muri de beție în 1912. Bojdeuca marelui povestitor moldovean Ion Creangă ramase dezolată pe marginea râpei, copacii se uscară, iar pe dealul altădată gol începu sa răsară o turma albă de căsuțe”. (Sursa: George Călinescu -,,Ion Creangă. Fragmente din capitolul XII, ,,Cei din urmă ani și moartea”).

R.M.

RM

11

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enăºescu

Artur Enășescu (12 ianuarie 1889 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul „Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”).

Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre („Cruce albă de mesteacăn” – Jean Moscopol, „Țiganca” – Doina Badea, „E Rița, fecioara cu ochii sprințari” – Ioana Radu).

Destinul poetului („acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. „Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putința să-și însușească o educație aleasă, o cultură temeinică. Și-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al «Feminei», pentru cea mai inspirată baladă a lunеі.

La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfățatul confraților, iar prin cenaclurile literare și revistele «Flacăra» și «Convorbiri literare» poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganță cum nu mai era altul”.

O dragoste neîmpărtășită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii.

Am descoperit – în parte – tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică.

Povestea de dragoste „Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea ascensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea de versuri «Pe gânduri», Arthur

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (XII) Iosif Vissarionovici Stalin (2)

Pentru că era convins că ajuta la înfăptuirea unei transformări a satu­lui, în „cumplita“primăvară a anului 1933, Lev Kopelev își amintește că a văzut oamenii murind de foame pretutindeni: „cu pîntecele umflate, cu pielea albăstrie, încă respirînd, dar cu ochii goi, lipsiţi de viaţă. Şi cadavre, cadavre îmbrăcate cu piei de oaie zdrenţuite şi încălţate cu opinci ieftine din pîslă; cadavre în bordeiele ţărăneşti, în zăpada care se topea“. Ţăranii mîncau şoareci, vrăbii, furnici şi rîme, făceau făină din oase măcinate sau tăiau piei şi blănuri pentru a obţine „fidea“. Comunistul american Fred Beai a fost oripilat: „Nu mi-aş fi imaginat niciodată că nişte comunişti pot decădea atît de mult încît să aresteze oameni înfometaţi, să-i încarce în camioane sau vagoane de tren şi să-i trimită în pustietăţi ca să moară acolo”. La Harkov, pe atunci capitala Ucrainei, consulul italian a comunicat că se vindea carne de om, iar oamenii îşi ucideau şi îşi mîncau copiii.

Iniţial, guvernul a negat că era foamete şi a interzis accesul jurnaliştilor străini în regiune, în timp ce ţăranii nu aveau voie să-şi părăsească satele. Cu toate acestea, mulţi au încercat să o facă. Scriitorul Victor Serge a văzut gări pline de „mulţimi de oameni murdari... Sînt alungaţi, se întorc fără bani sau bilete... Sînt tăcuţi şi apatici. Unde se duc? Caută doar pîine sau cartofi”.

Unii şi-au părăsit bebeluşii prin gări, sperînd că-i va găsi cineva şi-i va duce la un orfelinat. Doctorilor li s-a interzis să menţioneze înfometarea ca motiv al decesului şi orice funcţionar sovietic suficient de curajos

Enășescu se înamorează de o fată. Poate că, nu întâmplător, azi poetul își târăște existența mizeră prin mansardele hotelurilor din cartierul Griviței.

Acolo a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere, și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.

Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de fe­ meie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Brutaru din Calea Griviței au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos, care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca să scape de insistențele tânărului poet care îi purta durerea și dragostea prin preajma casei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într-o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei.

Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea. Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi în zi mai slabă și mai firavă a insului care dădea rondul unui colț de stradă.

Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetul n-a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângă picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe. Poetul continua să colinde porțiunea de loc din fața casei iubitei. Dacă n-a fost în stare să-l gonească arșița verii, ploile insistente ale toamnei, desigur că n-au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei nici viscolele și zăpezile iernii. Cu ce-și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană

încît să raporteze corect ce se întîmpla în mediul rural risca să fie înfierat, spunîndu-se că „trecuse de partea oportuniştilor de dreapta“. În Harkov, poliţia ridica în fiecare dimineaţă cîte 250 de cadavre de la gară, dar cînd secretarul consiliului local a încercat să îi avertizeze pe participanţii la o şedinţă de partid organizată la Mos­cova în cerc restrîns, Stalin i-a tăiat-o scurt: „Se pare că eşti un bun povestitor, ai născocit o istorie grozavă despre foamete, sperînd să ne înspăimînţi, dar n-o să-ţi meargă.

N-ar fi mai bine să-ţi părăseşti funcţia şi să te înscrii în Uniunea Scriitorilor? Atunci ţi-ai putea scrie poveştile, iar proştii le-ar citi“.

Totuşi, în ciuda interdicţiei totale, lucrurile au început să iasă la iveală. E. Sabline, fostul însărcinat rus cu afaceri în Marea Britanie, a auzit de la un corespondent din Armenia: „Primim numai 100 de grame de pîine pe zi, şi aceea e imposibil de mîncat... Nimic nu ne poate salva, cu siguranţă vom muri curînd. Zeci de oameni neajutoraţi mor în fiecare zi în plină stradă”. Un alt om se văita: „Astăzi mi-au murit de foame cei doi copilaşi. Eu însumi sînt condamnat şi voi muri curînd, la rîndul meu”. Sabline a criticat aspru guvernul lui Stalin pentru că refuza să ceară ajutor altor state. Biroul Politic a încercat să furnizeze provizii de urgenţă în prima jumătate a anului 1933, dar acestea erau cu totul neîndestulătoare. Nu doar ucrainenii au suferit de pe urma acestui experiment ideologic. Triburile nomade, precum kazahii, au fost silite să se stabilească într-un loc. Trei sferturi dintre vitele lor au murit, precum şi peste patru cincimi dintre cai şi aproape toate oile pe care le aveau. De asemenea, conform unor estimări, probabil unul din patru kazahi a murit. Dar în timp ce oamenii mureau de foame, Uniunea Sovietică continua să exporte cereale. Cîţi oameni au murit în timpul

cu udătură. Așa l-a prins păienjenișul nebuniei pe poet.

Colindând zi de zi, ani întregi, de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într-o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi care totuși a rămas închisă și întunecată”.

Declinul „Într-o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat, nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se încuibase în el. Când s-a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punct de reper topografic al tragediei lui.

A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel, obișnuiții Căii Victoriei s-au trezit într-o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldură, naveta între Capșa și Palat.

O vreme, Arthur Enășescu a trăit din mila intermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care să-și poată închiria un pat la un hotel de a treia mână. Unii dintre ei au mers însă mai departe și un tânăr dramaturg (notă: Camil Petrescu?), care a avut în ultimii ani un foarte mare succes cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaraderească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal. Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi l-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Arthur Enășescu”.

Deieri-deazi.blogspot.com foametei din 1932-1923? Răs­punsul a fost dat pe scurt de succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov: „Nimeni nu a stat să-i numere”. O estimare oficială făcută în Rusia în 1990 spune că a fost vorba de 4 milioane de oameni, dar în general se crede că au fost mult mai mulţi. În 2003, Parlamentul ucrainean a declarat că foametea a fost o formă de genocid organizat în mod deliberat de Uniunea Sovietică şi peste 20 de alte ţări au formulat acuzaţii similare.

După 1934, Stalin a fost nevoit să o lase mai moale cu aplicarea doctrinei de partid, permiţînd ca fiecare gospodărie să deţină o mică bucată de pămînt pe care să se poată cultiva legume şi creşte cîteva animale, considerînd că aceasta era singura modalitate în care ţara putea fi hrănită. În acelaşi timp, alarmat de recrudescenţa naţionalismului în URSS, el a lansat un atac asupra culturii ucrai­nene, condamnînd la închisoare şi executînd în masă intelectualii, scriitorii şi artiştii şi „eliminînd”, conform estimărilor, patru cincimi din elita culturală. În rîndurile liderilor sovietici, atitudinea paranoică era lesne de înţeles. După revoluţie, diverse puteri străine, printre care şi Marea Britanie, îi susţinuseră pe duşmanii lor în timpul violentului război civil, iar Lenin fusese grav rănit în 1918, într-o tentativă de asasinat. După aceea, bolşevicii arestaseră diverşi duşmani ai regimului, fie reali, fie imaginari, executînd 500 de persoane într-o singură zi la Petrograd (SanktPetersburg). Totuşi, Stalin a dus totul la extrem, dezlănţuind o orgie de epurări şi procese-spectacol.

Primul plan cincinal a întîmpinat probleme în industrie şi agricultură, aşa că a fost nevoie să se găsească mai mulţi ţapi ispăşitori. (va urma) JOHN WITHINGTON

Ora de Istorie

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

(urmare din pag. 1) Ce dovadă mai elocventă pentru a pleda în favoarea postulatului de mai sus decât faptul că, la un moment dat, locuitorii din Muntenia îi cereau domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848, cel care a abdicat la 25 iunie 1848 de teama revoluției) să lupte pentru înființarea Regatului Dacic! Îndrăzneța propunere de mai sus, precum și cea din anul 1842, când tinerii din Țara Românească au oferit tronul acestei țări domnitorului Moldovei, Mihai Sturdza, acesta refuzând să-l primească de teama represalilor Imperiului Țarist, deși marcate de un vizibil sentiment unionist, nu puteau fi reale atâta timp cât cei chemați să le înfăptuiască nu gândeau precum poporul. Totuși, animați de ideea de a scăpa de sub dominația marilor puteri, au fost și domnitori care pledau pentru unire, astfel cum s-au petrecut lucrurile cu Barbu Știrbei (1849-1853; 18541856), în Țara Românească și Grigore Al. Ghica (18491853; 1854-1856), în Moldova. Concret, Barbu Știrbei, în 1855, într-un Memoriu către Marele Vizir, scria, printre altele: „Pentru a fi interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorințele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruța cu adevărat o țară ce a suferit de încercările alegerilor și prefacerilor”.

La rândul său, Grigore Al.Ghica, într-un Memoriu trimis Conferinței de Pace de la Paris, la sfârșitul războiului Crimeii (1856), cerea, cu vehemență, unirea Principatelor Române. Într-o ședință a Divanului Moldovei, membrii acestuia, fiind la curent cu demersul îndrăzneț al domnitorului, îi adresează acestuia cuvinte măgulitoare: „Măria ta ai pregătit calea către mântuirea țării noastre, căci ai sprijinit și ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie și de temeinică așezare a acestei țări”. În anul 1857 au loc alegeri pentru Divanurile ad-hoc în ambele Principate Române, Moldova și Muntenia, care, ca drept urmare a înțelegerii dintre Împăratul Napoleon al III-lea și Regina Victoria a Angliei, cele două Adunări cereau Porții Otomane și Puterilor garante următoarele: 1. Respectarea drepturilor ambelor Principate și îndeosebi a autonomiei acestora în litera capitulațiilor încheiate cu Înalta Poartă. (Capitulație – Convenție prin care un stat stabilește un regim de favoare și de privilegii pentru cetățenii altui stat aflați pe teritoriul său); 2. Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România; 3. Prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea tronului și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării noastre; (personal, cred că dacă n-ar fi existat acest paragraf-capcană, pentru cele două capete încoronate – francez și englez – înțelegerile de la Osborne ar fi avut alt conținut, sau n-ar fi existat deloc).

4. Neutralitatea Principatelor; 5. Puterea legiuitoare să fie încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Un pas important a constituit Conferința de la Paris din 10/22 mai – 7/19 august 1858, la care au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856 (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei), și care, în data de 7/19 august 1858 au semnat Convenția de la Paris, în 50 de puncte, care, prin prevederile ei a constituit, literalmente, Constituția Principatelor Unite până la elaborarea și adoptarea primei Constituții a României, din anul 1866. Câteva prevederi principale din acest document, act ce a pus bazele unirii celor două țări românești: • Unirea (parțială) a Principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau, în continuare, sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”; • Garantarea autonomiei Principatelor; • Alegerea celor doi domni separați în cele două Principate;

• La Focșani se va forma o Comisie Centrală care să reglementeze elaborarea și aplicarea legilor uniforme în ambele Principate; • Înființarea, la Focșani, a unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate; • Formarea unei miliții (armate) comune, al cărui comandant să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

Iată, pentru culoare, reproducerea ultimului articol, 50, din acest act: „Prezenta Convenție va fi ratificată, și ratificațiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci săptămâni, mai curându de a se putea. Pentru care plenipotenții respectivu au subscris-o, punându-și pecetea armeloru loru. Făcut la Paris, în 7/19 august, 1858. (Semnați): • Fuad Hiunber; • Valevski; • Covlei; • Hatfled; • Chiselef; • Vilmarina”. Convenția de la Paris („Convention pour l’organisation definitive des Principautes Danubiennes de Moldavie et de Valachie”), o copie oficială, piesă clasată la Tezaur, a fost scoasă la licitație, la o valoare estimată de 15.000 - 30.000 de euro, fiind adjudecată de către un colecționar cu suma de 26.000 de euro.

Urmând punerea în practică a hotărârilor Convenției de care am pomenit aici, după unele peripeții (pe care le vom citi într-un capitol următor), în Moldova a fost ales domnitor colonelul Alexandru Ioan Cuza, acest lucru întâmplându-se în 5/17 ianuarie 1859. În Țara Românească lupta dintre elementele conservatoare și reprezentanții Partidei Naționale a căpătat diferite forme, în pole position aflându-se, la un moment dat, foștii domni pământeni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În final, folosindu-se cu abilitate de imprecizia din hotărârea reprezentanților celor 7 puteri, care nu prevăzuse posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, în 24 ianuarie 1859, Partida Națională de la București a ales domnitorul în aceeași persoană, Alexandru Ioan Cuza, cum făcuseră și moldovenii cu 19 zile mai devreme, la Iași. Astfel, ziua de 24 ianuarie 1859 rămâne în Istoria României ca dată de la care începe procesul de edificare a statului român modern, în perimetrul căruia se va pregăti, avându-i alături pe frații

ardeleni, Marea Unire de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.

După cum știm, după un șir de reforme inițiate de Cuza și menite de a pune bazele unui stat modern, bine organizat în interior, cât și în afară, reforme care au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor, aceștia, uniți într-o conjurație, l-au silit pe Cuza să abdice (11 februarie 1866) și să părăsească țara, pe care n-avea s-o mai vadă niciodată. Locotenența domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a chemat în țară un domn de origine străină, anume pe Carol de Hohenzollern, dând Istoriei României un alt curs – o schimbare radicală, așa cum avea să se întâmple și în august 1944, și în decembrie 1989...

Ilustrate despre Unirea Principatelor Române „Așa s-a înfăptuit unirea”, intitulam primul capitol al acestui articol dedicat Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Succint, am arătat dezvoltarea acestui flux de conștiință națională până la fericita zi de 24 ianuarie 1859, îndoliată, peste 7 ani, de acel 11 februarie 1866. Procesul însă, care a fost înnobilat cu acea zi dinspre sfârșitul lui ianuarie 1859, a fost mult mai complex, cu suișuri și coborâșuri, cu momente pe muchie de cuțit, care puteau răsturna situația, dând o altă turnură Istoriei. În creuzetul acestui proces național s-au înscris multe nume și fapte – momente, uneori cruciale, cu eroi mai puțin cunoscuți sau uitați de majoritatea concetățenilor noștri. Prin rândurile de mai jos voi încerca rememorarea unora dintre aceste fapte și redesoperirea unor „ilustrate” cu înfățișarea unor etape din marea Epopee a Unirii din 1859.

COCUȚA VOGORIDE Ecaterina Conachi, pe care apropiații o numeau Cocuța, s-a

născut la 17 august 1828, la conacul de la Țigănești, în apropiere de Tecuci, fiind fiica logofătului moldovean Costache Conachi și a Smarandei Negri. Nu împlinise încă 20 de ani când, la 2 iunie 1846, din dorința tatălui său, se căsătorește cu Nicolae Vogoride, acesta ajungând caimacan al Moldovei după moartea lui Theodor Balș (1857). Noul caimacan, înverșunat om de stat împotriva unirii, Vogoride ajunge, sprijinit de către Austria și Turcia, care-i promiteau domnia, să falsifice listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, ceea ce ar fi dus la acreditarea în Divan a antiunioniștilor. Salvarea a venit de acolo de unde nu se aștepta, tocmai de la soția caimacanului, Cocuța Vogoride, care, contrar atitudinii părintelui său și a soțului, îmbrățișând ideea unirii celor două Principate, a făcut un gest patriotic – punând Țara înaintea căsniciei, practic, făcând posibilă Unirea de la 1859.

Cum a fost posibil?

Astfel cum se hotărâse la Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat războiului Crimeii, cele 7 Puteri garante au decis Consultarea populației celor două Principate, prin alegerea unor Divanuri ad-hoc, ale căror decizii privind Unirea urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă Conferință la Paris și adnotate într-o nouă Convenție. Cunoscând acest procedeu, caimacanul Vogoride, trădându-și propriul popor, a falsificat rezultatul testului din 19 iulie 1857, în favoarea dușmanilor unirii.

Fiind siguri de această falsificare, unioniștii moldoveni se zbăteau să găsească dovezile concrete, prin care să-l incrimineze pe Vogoride, dar, din păcate,acestea nu ieșeau la suprafață. Până când ... până când, Cocuța Vogoride, venind pe la Iași (de la conacul din Țigănești), află întrun seif al locuinței din capitala Moldovei câteva scrisori sosite de la Înalta Poartă, precum și de la ambasadorul Turciei la Londra, scrisori de o însemnătate crucială.

Din aceste misive oficiale reieșeau cel puțin două situații compromițătoare (de trădare), pentru caimacan: în unele, Vogoride era îndrumat cum să-i împiedice pe unioniști să câștige; în altele, era felicitat pentru rezultatele obținute.

Dovezile de trădare și de imixtiune în alegerile din Divan fiind de necontestat, înfocata susținătoare a taberei unioniștilor, chiar soția trădătorului Vogoride, Cocuța Vogoride, nu stă pe gânduri: sustrage aceste documente și, cu demnitatea unei adevărate românce, asumându-și consecințele matrimoniale ale gestului ei, și se hotărăște să dea în vileag întreaga potlogărie. Prin Costache Negri, frate vitreg, și Dimitrie Rallet, dirijează scrisorile buclucașe către ambasadorul Franței la București, după care, preconizându-se efectul pe plan internațional, acestea sunt publicate în revista „Steaua Dunării” de la Bruxelles (După cum se vede, tot la Bruxelles se trăgeau sforile și acum 166 de ani!). Ce a urmat? Europa a rămas înmărmurită! Pusă în fața acestui fapt dezonorant chiar și pentru un Imperiu, Poarta a fost nevoită să accepte repetarea scrutinului, ceea ce s-a întâmplat pe 22 septembrie 1857, dând câștig de cauză unioniștilor, urmat de Divanul ad-hoc din Valahia, din 30 septembrie, cu un rezultat similar – astfel fiind deschis drumul spre 5 și 24 ianuarie 1859.

Eroina acestui episod – cea fără de care nu știm dacă ar mai fi avut loc un 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 1 Decembrie 1918 – a rămas dârză deși a avut de suferit ca urmare a represaliilor soțului. Au divorțat, Cocuța rămânând cu cei trei copii ai lor și cu averea serios dijmuită de Vogoride. Nu degeaba, Cocuța răbufnea la adresa soțului ingrat, aruncându-i în față „veneticului din Fanar”: „Ai venit în țară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ți-am adus-o eu. Îți iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ți voi ierta trădarea față de neamul, față de țara care ar fi trebuit să devie și a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aș putea, printr-un divorț, să te așez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.

Păcat că, în entuziasmul generat de victoria unio­ niștilor, fapta atât de gene­roasă și implicată a soției caimacanului (loc­ țiitorul domnitorului), nu a beneficiat, pe loc, de aprecierile și mulțumirile câștigătorilor. Ce-i drept, datorită operațiunii de sustragere a acestor documente – ca impact emoțional, dar, mai

ales, juridic – momentul nu putea fi popularizat, acțiunea fiind cunoscută de un număr minim de fruntași ai taberei unioniste. Iată că, după atâția ani, într-un climat în care nu trebuie să lăsăm să se aștearnă uitarea peste niciciuna din paginile de Istorie românească, astăzi, prezentăm cititorilor acest eveniment din saga Unirii Principatelor Române, aducând un meritat elogiu acestei doamne devotate, Cocoța Vogoride, care, cu riscul destrămării familiei, și chiar cu riscul vieții, a contribuit, într-un grad determinant, la înfăptuirea Unirii Principatelor Române.

VASILE ALECSANDRI Deși este cunoscut mai mult pentru opera sa literară, Vasile Alecsandri a fost unul din cei mai remarcabili oameni politici români de la jumătatea Secolului al XIX-lea. Istoria (revoluționară, pașoptistă și unionistă) îl relevă pe Alecsandri în poziții fruntașe în cele mai semnificative demersuri ale timpului, pentru libertatea și emanciparea poporului, precum și pentru unirea celor două Principate Române, Moldova și Valahia. Școlit la Paris, Vasile Alexandri se întoarce în țară și se angajează în luptă, luna martie a anului 1848 găsindu-l în calitate de membru al Comitetului revoluționar de la Iași, care redactează un manifest către popor. Poezii precum „Deșteptarea României” și „Hora Unirii” sunt mobilizatoare pentru popor, versurile înflăcărate inducând sentimentul că, dacă vrea, poporul poate fi învingător. Arestat în timpul Revoluției de la 1848, reușește să scape și se refugiază la Paris, de unde scrie în țară, dezamăgit: „Am acționat de bună credință până în ultimul moment, în speranța unei revoluții care trebuia să asigure naționalitatea română și în ultimul moment m-am găsit antrenat într-un simplu complot împotriva lui Mihail Sturdza”. Pe timpul exilului, Alecsandri, peregrinează prin mai multe state europene, unde dezvoltă legături cu personalități importante din mișcarea pașoptistă, acumulând și date în favoarea sprijinului unei viitoare uniri a celor două Principate Române.

Reîntors după doi ani în Moldova, poetul simte tot mai clar importanța Unirii, cu toate avantajele acestui act istoric, fapt pentru care ia parte la o serie de manifestări, în Moldova cât și la București, pentru a se întâlni cu unioniștii munteni. Pe 9 iunie 1856 lansează poezia „Hora Unirii”, care ajunge, în scurt timp, la inimile românilor din ambele Principate, popularitate versurilor făcând ca acestea să se întipărească în conștiința românilor: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!”. Când Vogoride a încercat deturnarea alegerilor, prin fraudare, Vasile Alecsandri s-a numărat printre cei care au pus în mișcare mecanismul de rezistență împotriva acțiunii de trădare din partea caimacanului, în acest sens a înaintat un Memoriu președintelui adunării elective prin care declara că nu va recunoaște Divanul ad-hoc reieșit din aceste alegeri. În disputa pentru propunerea de candidat din partea Partidei Naționale, printre primii propuși s-a aflat și Vasile Alecsandri, care, însă, a declinat propunerea, la rândul său propunându-l pe Costache Negri. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ambele Principate, deși țelul inițial – Unirea – fusese atins, Vasile Alecsandri nu s-a retras din activitate, dimpotrivă, a devenit o personalitate de frunte a noii ocârmuiri. Cunoștințele lui și experiența acumulată în favoarea dezvoltării unui stat unitar român l-au pus cu generozitate în slujba Țării, a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, Vasile Alecsandri a avut onoarea, dar și o grea sarcină de a fi cel dintâi Ministru de Externe al Principatelor Unite (octombrie 1859 - mai 1860). Și, mai târziu, în virtutea dragostei pe care o purta lui Cuza și noului stat român, Alecsandri îndeplinește o serie de misiuni diplomatice în Occident, punând umărul la anevoiosul proces de recunoaștere de către Puterile garante a Unirii Principatelor Române.

Din 1860 se stabilește la Conacul de la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă, între timp, a călătorit mult în străinătate, în scop diplomatic, în sprijinul consolidării tânărului stat român de la Carpați și Dunăre. Moare la 22 august 1890, la conacul său de la Mircești, Județul Iași, unde, astăzi, se află Casa Memorială Vasile Alecsandri și Mausoleul familiei Alecsandri. La moartea lui Cuza (3/15 mai 1873), Bardul de la Mircești nu a putut să nu reacționeze emoțional, scriind poezia „Cuza Vodă”, din care reproduc prima și penultima strofă. „Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei Și-n pace luând calea augustă-a nemurirei

O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare Sădit pe miriade de libere ogoare! ..................................................................

Acum te odihnește gustând eterna pace În taina maiestoasă a morții care tace, Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească Și-a ta legendă. Cuza! cu fală s-o rostească!”

MOȘ ION ROATĂ Cine a citit povestea lui Ion Creangă despre Moș Ion Roată și Cuza Vodă poate crede că personajul țăran este o ficțiune a hâtrului povestitor din Humuleștii Moldovei. În realitate, Ion Roată a existat, în carne și oase, fiind un țăran clăcaș din Vrancea, intrat în legendă cu prilejul Unirii Principatelor Române din 1859. Pentru a-l cunoaște, să-i depănăm aici povestea, viața sa.

Ion Roată s-a născut în anul 1806, în comuna Câmpuri, Județul Vrancea. Știutor de carte și om harnic, Ion Roată a fost ales, ca deputat, în Divanul ad-hoc, care, așa cum am văzut în cuprinsul acestui articol, a hotărât alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două Principate Române, Moldova și Valahia. La adunarea (Divanul) ad-hoc a Moldovei, din toamna anului 1857, a participat și Ion Roată (deci, având 51 de ani, nu prea era moș!), care a apărut îmbrăcat în straiele sale populare, de sărbătoare. Înfățișarea lui, sau întâmplarea, au făcut ca deputatul de Câmpuri să fie invitat de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, Henry Bulwer, înalt comisar al Puterilor garante, la un ceai englezesc. Ca drept „recompensă” pentru onoarea în fața străinilor și a personalității active a lui Ion Roată, acesta a fost dus la Iași și arestat, fiind eliberat două zile mai târziu.

Amintind de acest incident, într-un discurs din Parlament, în anul 1860, Mihail Kogălniceanu spunea: „Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaș de la districtul Putna. Acest nenorocit a fost adus la Iași, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârșit la sapă de lemn. Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focșani spre a lua frânele guvernului din Țara Românească, înălțimea sa a binevoit a primi pre Ion Roată și asculta durerile sale”. Aceasta este Istoria, după care vine legenda: după ce i-a ascultat păsul și i-a primit jalba, Cuza s-a aplecat și l-a sărutat pe Ion Roată pe obraz, spunându-i: „Du-te acum la vechil și spune-i că acolo unde te-a scuipat el, te-a sărutat domnitorul Cuza!”.

După săvârșirea actului Unirii din 24 ianuarie 1859, Ion Roată a fost ales de către consăteni să „dirijeze” împropietărirea făcută de Cuza. În anul 1878, pe timpul Guvernului I.C.Brătianu, a fost decorat de către Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe la acea dată, cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler, alături de brevetul respectiv, semnat de domnitorul Carol I. După o viață tumultoasă, trăită la răscruci de drumuri pentru țara lui, Ion Roată a murit în februarie 1882, la 76 de ani, la 9 ani de la moartea domnitorului care l-a făcut celebru. A fost înmormântat în cimitirul din Gura Văii, comuna Câmpuri.

Pentru a cinsti memoria acestui fiu al satului, intrat în Istorie, ca personajul Moș Ion Roată și Unirea, oficialitățile comunei Câmpuri au avut o inițiativă lăudabilă – la 18 februarie 2022, cu prilejul comemorării a 140 de ani de la moartea sa, în cadrul unei ceremonii speciale, desfășurate la Casa Memorială Ion Roată, acesta a fost declarat cetățean de onoare post-mortem al comunei în care s-a născut.

Iată-ne ajunși la sfârșitul poveștii noastre de astăzi, care, de fapt, e poveste doar ca amintire de spus celor care fie au uitat, fie au lipsit de la multe lecții de Istorie.

Această „oră” de istorie a inaugurat tematica istorică pe care revista noastră o va aborda și în acest an, plin de evenimente din Istoria României, dar și din cea a lumii largi, cu condiția să avem pace și liniște în țară. Altfel, chiar dacă vor mai rămâne cărți de Istorie nearse, nu va mai avea cine să le citească...

14

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Asigurările – de la Împăratul Claudiu la Colbert (II) Încărcătură cu pietre, în loc de postavuri (2)

RM

ani, numit Jean-Baptiste, ca şi el. Din colaborarea lor a ieşit, cinci ani mai tîrziu, faimoasa Ordonanţă din 1681, „monument de înţelepciune şi inteligenţă“– va scrie jurisconsultul Valin – încorporat mai tîrziu aproape fără nici o modificare în Codul de comerţ francez. Această Ordonanţă oficializa şi reglementa asigurarea maritimă.

Nimic nu era omis; erau prevăzute toate cazurile, în afara unuia singur: articolul X interzicea formal „a se face asigurare pe viaţa persoanelor“.

Doi ani mai tîrziu, Colbert murea după o viaţă plină, lăsînd Franţa dotată cu 198 de nave de război (în locul celor 50 de la moartea lui Mazarin) şi încredinţîndu-i fiului său Departamentul marinei şi sarcina de a continua marea lor operă comună. În 1686, aplicînduse Ordonanţa din 1681, la Paris s-a creat o „Companie Generală pentru Asigurări şi Marile Aventuri ale Mării“, cu sediul la Quincampoix. Corespondenţi şi comişi erau autorizaţi să se stabilească în toate oraşele Franţei. În 1690, i-a venit rîndul să dispară fiului lui Colbert, personalitate puţin cunoscută, eclipsată de cea a tatălui său. O „boală depresivă“ – au notat contemporanii – l-a înălţat în ceruri la numai 39 de ani.

construcţia de drumuri şi canale, a semnat tratate de comerţ cu Anglia şi sultanul Richelieu şi-a Din noul sistem se va naște sporit eforturile pentru crearea unei principiul asigurărilor moderne. marine puternice şi a dezvoltat Dar interdicţia papală atîrna foarte comerţul în zone depărtate, spre greu asupra acestor societăţi marea mulţumire a asiguranţilor. profund creştineşti, care făceau După el, interesul s-a estompat. reverenţă după reverenţă în faţa Mazarin, mare prelat şi mecenat, lui Dumnezeu: nu exista contract a uitat să strălucească şi în plan comercial, maritim sau terestru economic. I s-a reproşat după moarte care să nu apeleze la protecţia că a neglijat comerţul, finanţele divină: „Bunul Dumnezeu să ne şi mal ales marina. Conştient de păzească... în numele Domnului“ şubrezenia finanţelor, cardinalul etc. a căutat un mijioc să le revigoreze Puteai apela la Dumnezeu şi în şi a crezut că l-a găsit. Ideea a acelaşi timp să nu te supui Papei? aparţinut unui compatriot de-al său, De aceea armatori genovezi şi un italian pe nume Lorenzo Tonţi, Asigurările de la Lloyd la Napoleon I (1) Jean-Baptiste Colbert florentini s-au inspirat din ideea sosit să-şi caute Dacă în Franţa, datorită lui ultimului tip de împrumut, o norocul în Franţa Colbert, asigurările maritime au formă inedită de contract: navigatorii erau cei care în anturajul cardinalului-ministru. Este mers bine, în Anglia ele au dus-o şi vărsau în avans o sumă bancherului care se angaja vorba despre crearea unei asociaţii mai bine.

La sfîrşitul Secolul XVII, să plătească cheltuielile unui eventual sinistru. În caz bazate pe durata vieţii omeneşti: mai trăia la Londra un cîrciumar numit de bună sosire, armatorul nu ar fi reintrat în posesia multe persoane depunînd în comun Edward Lloyd. Avea o cafenea în banilor, ei rămîneau cîştigaţi de bancher. fonduri, destinate a fi repartizate între Tower-Street, strada comercială a Considerat satisfăcător, sistemul a fost adoptat supravieţuitori, şi cu partea decedaţilor, oraşului. Cafeneaua era o instituţie aproape simultan de mai multe ţări: Franţa, Italia, şi cu dobînzile acumulate. relativ recentă, care aducea mult Spania, Flandra, Portugalia, Anglia. Se născuse o nouă Mazarin a găsit excelentă ideea. I-a cu un club; armeni, venețieni, profesie – asigurantul, asistat de notar. În acea epocă, împărtăşit-o oare fidelului său secretarflamanzi, negustori din ace­eaşi un anume Francesco Datini, om de afaceri angrosist, intendent, un oarecare Colbert, om ramură comercială se reuneau aici era un partizan necondiţionat al asigurărilor. Agenţii la vreo 30 de ani? În 1653, Mazarin pentru a schimba veşti şi a face săi aveau poruncă de „a nu expedia niciodată mărfuri a creat prima tontină – denumită aşa politică. Interzise o vreme de Carol fără asigurări“. Nimic nu îl satisfăcea mai mult decît în omagiul inventatorului său. Din II, cafenelele şi-au redeschis porţile să-i scrie soţiei sale, pe care o ţinea la curent cu păcate, Parlamentul a refuzat să o prin hotărîrea curţilor de justiţie. afacerile: „Totul este asigurat“. înregistreze. Îi dispreţuia pe Tonţi şi Edward Lloyd Astfel domnea Edward Lloyd În Secolul XVI, lumea economică era în plin avînt, tontineele sale, mai mult, în scurt timp în „instituţia“ sa, frecventată de în Franţa, Lyonul devenea veritabila capitală financiară – nu se ştie precis de ce – acesta a negustori şi căpitani de navă. Aici a regatului. Asigurările sale le concurau pe cele atît fost închis la Baştină. Se presupune, se purtau discuţii şi se stabileau de reputate ale Genovei şi Florenţei. Lyonul, la fel ca de altfel, că acolo a şi murit. Ideea contracte de garanţie – Edward Florenţa, avea magistraţi şi curtieri. Contractele sale a mers mai departe însă. Vreo 40 Lloyd oferea cu generozitate hîrtie, jalonau Mediterana şi Atlanticul. ani mai tîrziu, dl. de Ponchartrain, cerneală şi pene de gîscă. În unele ţări şi regiuni, asigurările erau pe rînd ministru al marinei, a adoptat sistemul Acest crîşmar se interesa cu autorizate sau interzise. Astfel, de exemplu, în Ţările italianului. În 1889, Ludovic XIV a pasiune de tot ce se întîmpla în de Jos: în 1544, Carol Quintul încuraja asigurările. deschis o tontină de 1.400.000 livre lume. Conversaţiile dintre clienţi 20 de ani mai tîrziu, ducele de Alba le interzicea, rentă, care „a ţinut“ pînă în 1726. îi deschideau orizontul, îi stimulau pe motivul abuzurilor pe care le puteau încuraja. În Acesteia i-au succedat alte tontine imaginaţia. Preocupat să se extindă, anul următor, ele erau din nou autorizate de Filip II regale, pînă în 1763, cînd au fost în 1692 s-a mutat, stabilindu-se în în Ordonanţa de la Anvers – oraş ce poseda o Bursă interzise, moda de împrumut fiind Lombard Street, cartier construit de Internaţională de Comerţ şi de Asigurare. Dar imediat considerată prea oneroasă pentru stat. ce asigurările au luat avînt, au reînceput escrocheriile: După dispariţia lor oficială, s-au creat colonia lombardă şi devenit centru în 1570, despotmolindu-se o corabie eşuată în tontine private. Cele mai cunoscute economic al Londrei. golful Gascogne, se constata că aşa-zisa încărcătură au fost Casa Lafarge şi Casa Regală Clientela l-a urmat: „Lloyd’s de postavuri consta din pietre! S-a dat ordin să fie de Asigurări, în 1787. Ele au dispărut Coffee“ a devenit un adevărat birou Napoleon I spînzuraţi curtierul şi patronul corăbiei! de afaceri maritime, unde se sem­ aproape toate sub Revoluţie, „ostilă Filip II, în schimb, a interzis în mod formal acestor instituţii, ce fac să dispară din nau contracte importante. Uneori asigurările pe viaţă, „pentru a stăvili abuzurile, societate sensibilitatea, una dintre bazele ei...“. Tontinele aveau loc chiar licitaţii de nave; Edward a construit fraudele şi crimele“. Au trebuit mai multe secole au reapărut sub Restauraţie şi regimurile următoare şi în acest scop şi un podium. Între două vînzări, un pentru ca asigurarea pe viaţă să intre în moravuri, s-au succedat pînă la războiul din 1914, cînd inflaţia băiat de prăvălie („waiter“) urca pe acest podium inconvenientul ei fiind, se spunea, le-a lichidat. La Paris, pînă în zilele pentru a anunţa clienţilor cele mai proaspete ştiri din că „grăbea sfîrşitul asigura­tului“. noastre mai rezistă o singură tontină. lumea întreagă. Interesul manifestat de public pentru Totuşi, aproape pretutindeni s-a Să revenim la anul 1661, anul aceste informaţii i-a dat ideea lui Edward să imprime încercat o preîntîmpinare a scan­ morţii lui Mazarin. Pe patul de moarte, ştirile pe o foaie de hîrtie, căreia i-a dat titlul Lloyd’s dalului fraudelor. În 1582, regina acesta l-a recomandat cu multă căldură News. Succesul nu s-a lăsat aşteptat. În acea epocă, la Eiisabeta a Angliei a decretat pe zelosul său secretar Jean-Baptiste Londra apărea un singur ziar, London Gazette, care nu crearea unei curţi de justiţie, pentru Colbert lui Ludovic XIV, care, în anul publica decît fapte diverse şi anunţuri. 76 de numere au a judeca „fără nici o amînare“ următor, l-a numit controlor general reuşit să apară din ziarul lui Lloyd, pînă în 1696, cînd afacerile de asigurări maritime, al finanţelor. Mazarin a lăsat marina autorităţile publice l-au interzis. mult prea adesea rezolvate amiabil Lunga istorie a cafenelei Lloyd are episoade într-o stare jalnică. Franţa nu mai avea „de către negustori discreţi“. decît vreo 50 de nave de război şi vreo dramatice, ca, de pildă, rivalitatea sa cu cele două Această jurisdicţie va dispărea în companii „London Assurance Corporation“ şi 200 comerciale.

Secolul XVIII. Colbert – între alte sarcini – „Royal Exchange Assurance Corporation“, decanii şi-a propus să reînnoiască marina. companiilor de asigurare. Dar instituţia fondată de Tontinele lui Mazarin „Nu sîntem într-o ţară a lucrurilor Edward avea baze solide.

Henric IV a făcut eforturi să mărunte“, îi plăcea să spună. Din 1676, (va urma) repare pagubele provocate de la această mare operă de renovare a CLAUDE PASTEUR Cardinalul Mazarin războaiele religioase, a ordonat marinei, şi l-a asociat pe fiul său, de 18 În româneşte de Florentina DOLGHIN

pO V E S T I

15

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

ADEVARATE (

RM

Drumuri medievale africane (I)

Istoricul Joseph Ki-Zerbo din Volta Superioară, preşedintele Uniunii Istoricilor africani, este autorul cîtorva lucrări despre trecutul continentului său, despre care şi-a propus să scrie încă de pe cînd era student la Sorbona. „Lumea africană neagră – istorie şi civilizaţie”; „Istoria Africii negre de ieri pînă mîine”; „Istoria Africii de Sud pînă în Sahara” sînt cîteva dintre operele sale, consacrate continentului negru. Din cartea „Istoria Africii negre de ieri pînă mîine”, prefaţată de istoricul francez Fernand Braudel, profesor la Collége de France, am extras un fragment consacrat drumurilor comerciale care străbăteau Sahara în evul mediu, temă tratată în strînsă relaţie cu implicaţiile ei sociale.

Tone de apă pentru 12.000 de cămile Una dintre condiţiile comerţului practicat în vestul Africii era securitatea drumurilor. Ea pare să fi fost perfect asigurată de statele Ghana şi Mali, care, paradoxal, nu dispuneau de armate permanente, ca, de pildă, Sudanul. Acolo, oștile se impuseseră suveranilor ca o consecinţă a dezvoltării puterii centrale, care avea nevoie să opereze intervenţii rapide şi imediate în diferite puncte ale imperiului. Deseori însă statele nu dispuneau de resurse care să le permită întreţinerea unor armate permanente considerabile.

Arterele transsahariene au asigurat primele legături între zona de vest şi restul continentului african. Înflorirea acestor rute era legată de organizarea caravanelor de cămile, dar şi de întreţinerea oazelor, care trebuiau să furnizeze, de la o escală la alta, zecile sau sutele de tone de apă necesară adăpării unei caravane de proporţii medii. O cămilă poate înghiţi 100 de litri de apă o dată, iar caravanele numărau sute, chiar mii de cămile. Drumurile ne sînt cunoscute prin intermediul călătorilor şi geografilor arabi, fie că ei datorau altora informaţiile, fie că – asemenea lui IbnBattuta şi Leon Africanul – au făcut parte ei înşişi, cu mult înaintea exploratorilor europeni, din astfel de caravane. Între Secolele XI şi XIX, se constată un fel de translaţie de la vest spre est a drumurilor deşertului.

Aproximativ între Secolele VIII şi XII, drumul din Maroc spre Sudan a cunoscut o activitate intensă.

Lung de 90 de zile (distanţele se calculau în zile), după cum spune Ibn-Haldun, drumul lega două localităţi, Tamedelt în nord şi Awdaghost în sud. Cu timpul, el şi-a văzut debitul descrescînd, în favoarea unui alt drum mai sigur spre est, care lega Sidjilmasa din sudul Marocului cu Walata şi Tombouctou, trecînd prin Teghazza. De aici sarea gemă se transporta spre Sudan, unde se plătea cu aur. Populaţiile sudaneze nu dispuneau de mine de sare şi utilizau ca înlocuitor produse extrase din cenuşa unor tulpini de plante. Or, sarea marină, care se exploata la

Awlil, pe coasta mauritană, nu se comercializa .departe în interiorul continentului. Drumul prin Teghazza a devenit, aşadar, marea arteră între Mali şi exterior. O urmau pelerinii pentru a merge la Mecca, trecînd prin Touat, dar şi caravanele din Maroc, asemenea celei din care făcea parte, în 1350, prodigiosul explorator IbnBattuta. Tombouctou, Djenne şi Gao au profitat din plin de această arteră, care, începînd din Secolul XIV, a fost întreruptă adesea de expediţiile de pradă ale triburilor berbere. Au fost atunci explorate drumuri situate mai spre răsărit, al căror traseu nu era definit cu precizie, călăuzele folosind numeroase ramificaţii, potrivit necesităţilor oraşului ambulant care era caravana.

Localitatea Ouargala a luat atunci locul Sidjilrnasei.

Unui dintre cele mai vechi drumuri din Sudanul central este cel al garamanţilor, între Fezzan şi Gao. Drumul din Fezzan în Ciad, prin localitățile Kawar şi Bilma, pare să urmeze liniile de talveg, unde pînzele freatice sînt puţin adînci, de aceea prezintă o succesiune de oaze prospere, care fac din el o cale relativ comodă, îndeosebi Bilma, în mijlocul salinelor din Kawar, a rămas punctul de plecare a sării din Air spre Gao. După Ibn-Haldun, în Secolul XV, caravanele care treceau prin Hoggar, punct de pe această rută, numărau uneori pînă la 12.000 de cămile. Aceste caravane găseau la Bornou cuprul adus din Wadai şi Darfour şi transportau numeroşi sclavi. Drumul transsaharian cel mai răsăritean era faimosul Darb el-Arbain sau drumul de 40 zile, care lega Egiptul de Darfour. Calea, folosită îndeosebi pentru transportarea sclavilor, era străbătută de furtuni de nisip şi forma ţinta atacurilor tîlharilor.

La extremitatea acestor rute, drumuri transversale foarte active legau nodurile caravaniere, de pildă: Walata Tombouctou-Gao-Darfour-Sennar, apoi pe Nilul Albastru, spre porturile de la Marea Roşie (Ouakim, Zeila), – apoi spre Mecca sau Oceanul Indian. Produsele transportate pe drumurile din nord au continuat să rămînă aceleaşi; din ţările locuite de negri plecau: aur, sclavi, cocos, cauciuc, aramă, fildeş, piei etc. Din Maghreb şi din nord-est coborau: sare, bare de fier sau cupru, stofe, perle, manuscrise etc. De-a lungul secolelor, aceste importante drumuri transsahariene au rămas plămînul vestului african.

Sarea – o comoară Regii sudanezi au organizat rapid comerţul în profitul lor. Schimburile în sine erau dependente de pace şi de stabilitatea politică; Curtea regală constituia un principal client al comerţului extern. Foarte adesea, mărfurile nu erau puse în vînzare, la dispoziţia publicului, înainte ca funcţionarii regelui să nu reţină partea suveranului.

De altfel securitatea drumurilor depindea direct de autoritatea politică. Regii au

încercat întotdeauna să stăpînească cel puţin unul, dacă nu ambii poli ai traficului caravanelor, adică minele de sare din nord şi cele de aur din sud. Faptul că Mali a atins acest dublu obiectiv nu este străin de strălucirea sa excepţională. Consecinţele economice ale comerţului transsaharian nu trebuie însă exagerate. Fireşte, el aducea unele produse care, asemenea sării, erau de larg consum. Se pare însă că, ținînd seama de debitul destul de slab al sării şi de difuzarea ei destul de lentă, majoritatea locuitorilor din junglă continuau să apeleze la substitute ale acestui condiment preţios, de exemplu la o varietate de potasă (carbonat de potasiu). În plin Secol XIX, sarea era considerată, în unele regiuni ale Africii negre, o comoară. De altfel, adevăraţii stăpîni ai comerţului transdeşertic nu erau negustorii de culoare, ci oamenii de afaceri din Maghreb şi prinţii berberi.

Ei organizau caravanele, adunau produsele şi le livrau Sudanului, prin intermediul agenţilor lor. Numai ei cunoşteau preţul de cumpărare sau de cost al produselor din Maghreb. Numai ei ştiau exact valoarea aurului şi a sclavilor, ca şi cheltuielile de transport – evident nu lipsit de riscuri. Numai ei puteau să calculeze cu rigurozitate marja beneficiului şi termenii schimbului înclinau, cel mai des, în favoarea lor. Leon Africanul menţionează cazuri de preţuri exorbitante. El citează, de asemenea, exemplele unor neguţători negri, obligaţi să se întoarcă acasă cu aurul pe care-l aveau de vînzare, din lipsa produselor pe care voiau să-l schimbe. Aşadar nu este de mirare că Ibn-Haukal a întîlnit la Awdaghost un caz de recunoaştere a unei datorii faţă de un negustor din Sidjilmasa, care se ridica la 42.000 de dinari. Dacă masa clienţilor cumpăra mai ales produsele de larg consum, categoriile sociale privilegiate, în primul rînd Curtea şi înalţii funcţionari, erau amatoare îndeosebi de mărfuri de lux, mătăsuri, purpură, arme de Damasc, curmale etc.

Unde se vindeau mărfurile? Pe plan local, tîrgurile din ţară se ţineau la fiecare trei sau cinci zile, cu un sistem Piață de sclavi, Cairo

de rotire care permitea ţăranilor să se aprovizioneze şi să-şi viziteze datornicii sau rudele. La acest nivel, tîrgul era un fenomen atît social, cît şi economic. Pentru mulţi el era un pretext de a se întîlni, a afla noutăţi, a pune la cale intrigi sentimentale sau a plăti, într-unul din colţurile pieţii, rîndul la bere sau la vin de palmier, ai cărui vapori calzi urcau la cap, înecînd necazurile și grijile vieţii cotidiene. Mărfurile se prezentau în grămezi mici, bine aranjate pe o împletitură, bucată de stofă sau de piele şi, la fiecare cumpărătură, vînzătorul adăuga, ca un ritual, un supliment, a cărui cantitate varia în funcţie de valoarea mărfii cumpărate.

Paralel cu tîrgurile de ţară se făcea comerţ şi în centrele militare, capitalele regale sau răspîntiile naturale ca: Bobo-Dioulasso, Ouagadougou, Koumasi, Oyo, Benin etc. Acolo, afacerile atingeau punctul culminant. Puteau fi întîlniţi şi ţăranul venit să caute produse care îi lipseau, şi producătorul; alături de ei însă soseau oameni care trăiau din comerţ sau artizanat şi care locuiau adesea în cartiere specializate. (va urma) Joseph Ki-Zerbo, în româneşte de Monica ANDONE

16

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

Actualitatea politicã • Actualitatea politicã Cenzura Uniunii Europene

(urmare din pag. 1) Eticheta se aplică tuturor celor care exprimă idei contrare ordinii hotărîte de progresiști pentru descurajarea și izolarea socială a recalcitranților.

Arta și literatura, care oricum sînt inexistente pentru progresiștii care aruncă ulei pe tablourile din marile muzee europene pentru că pictorii ăia au degradat mediul pentru care luptă ei, sînt înlocuite de articole și materiale tipărite sau audio video în care sînt glorificați liderii de partid și de stat cît și noua clasă muncitoare, reprezentată de mișcarea LGBTQ și de negrii din America.

3. Educația ideologică: Îndoctrinarea în școli: Programa școlară era concepută pentru a inocula dogmele marxist-leniniste și pentru a crea suspiciune față de valorile occidentale.

Organizațiile de tineret: Grupuri precum Pionierii sau Komsomolul în URSS (și echivalentele lor în alte state socialiste) aveau rolul de a educa generațiile tinere în spiritul „vigilenței ideologice”.

Programa școlară din lumea progresistă, în special cea din SUA și din vestul UE, promovează și inocluează normele neo-marxismului progresist, învățînd copiii încă de la grădiniță că dacă s-au plictisit să fie oameni pot fi animale și dacă s-au plictisit de sexul lor îl pot schimba cu celălalt fiindcă e permis și chiar sînt încurajați să facă asta. De asemenea, se inoculează disprețul față de valorile creștine și îmbrățișarea altor religii sau împrietenirea cu diavolul, negarea indirectă a lui Dumnezeu prin filme și povești unde e înlocuit de vrăjitori, magie și Moș Crăciun, încurajarea tinerilor în a distruge avutul public și privat cum ar fi tablourile și sculpturile care nu convin noii ideologii, cauciucurile mașinilor care nu sînt electrice sau blocarea accesului traficului mașinilor pe motorină.

Organizațiile de tineret nu mai au formă organizată, dar tinerii astfel îndoctrinați pun la colț, abuzează și elimină din mijlocul lor pe cei care au alte păreri decît majoritatea, împingîndu-i uneori la sinucidere, așa cum a fost și cazul unui student britanic despre care am și scris la finalul anului trecut.

4. Supravegherea și represiunea. Poliția se­ cretă: Servicii precum NKVD/KGB (în URSS) sau Securitatea (în România) monitorizau și reprimau orice manifestare culturală sau personală percepută ca fiind influențată de idei occidentale.

Procesele publice și epurările: Persoanele acuzate de „deviaționism” sau „cosmopolitism” erau judecate în procese-spectacol, condamnați la muncă silnică, închisoare sau chiar execuție. Nu am cunoștință de așa ceva în România, dar în străinătate au fost cazuri în care asupra profesorilor de la universități care nu promovau ideologia oficială, s-au făcut presiuni pentru a demisiona, iar cetățeni care acuzaseră de infracțiuni pe cei din noua clasă socială apropiată doctrinei woke au fost ei penalizați de lege pentru rasism, ca să nu mai vorbesc despre părinții cărora statul le-a luat copiii cu forța ca să le injecteze hormoni pentru a-i face din băieței fetițe. La asta adaug ceea ce a declarat la Digi24 acum două săptămîni fostul prorector al Universității de Informații a SRI care a spus că acest serviciu secret a urmărit și a studiat pe toți candidații la președenție.

5. Controlul comunicațiilor. Restricții asupra acce­ sului la radiouri și televizoare: Posturile occi­dentale erau bruiate, iar posesia unor dispozitive capa­bile să capteze aceste semnale putea atrage sancțiuni.

Monitorizarea corespondenței: Scrisorile și tele­ foanele erau interceptate pentru a preveni răspîndirea informațiilor externe.

Exemplul blocării site-urilor rusești l-am dat mai sus. Cit despre verificarea mesageriilor de tip Whatsapp, Messenger, Telegram și a postărilor pe social media care reprezintă corespondența actuală, nu am naivitatea să cred că nu pot fi interceptate, spionate și controlate în epoca digitală cînd orice pui pe internet ajunge de fapt pe un server controlat de cineva. Nu mai vorbesc despre faptul că refuz să cred că STS nu are tehnologia necesară să spioneze, dacă își propune, conversațiile pe whatsapp spre exemplu dintre doi români.

6. Etichete ideologice pe intelectualitate.

Denunțarea „cosmopolitismului”: Intelectualii care îmbrățișau valori universale sau erau considerați influ­ențați de cultura occidentală erau stigmatizați, persecutați și înlocuiți cu alții care sprijineau regimul.

Cultivarea „omului nou”: Obiectivul era să se creeze o societate de indivizi complet loiali ideologiei oficiale, fără atașamente față de cultura sau valorile din afara blocului socialist.

Etichetele ideologice de care am vorbit mai sus nu se mai aplică strict intelectualilor ci tuturor acelora care gîndesc diferit de ideologia progresistă. Dacă ai tupeul să nu te informezi din sursele lor oficiale și să vii cu alte abordări sau să ai alte păreri de vor eticheta în toate felurile arătate la începutul articolului ca să te izoleze de cei pe care i-ai putea contamina și astfel trezi din narcoză, cu ideile tale dușmănoase.

Cultivarea omului nou al societății progresiste are ca obiectiv creearea unei societăți loiale ideologiei oficiale, fără atașamente pentru cultura sau valorile normale din afara woke-ismului promovat de ei.

7. Controlul asupra religiei. Biserica și alte instituții reli­gioase erau suprimate, deoarece erau considerate purtătoare de influ­ențe vestice sau con­trare ideologiei comuniste. Aceste măsuri reflectau obsesia regimului stalinist pentru controlul total al gîndirii și al vieții sociale, sub pretextul apărării împotriva „amenințărilor externe”. În realitate, ele urmăreau să mențină hegemonia politică a regimului și să elimine orice formă de opoziție.

O să-mi spuneți probabil că la noi nu e așa ceva. Nici nu zic asta, dar dacă vă uitați un pic peste gardul țărilor de

la vest de noi, o să vedeți biserici transformate în baruri, cafenele și magazine, o să vedeți că ești batjocorit dacăți faci cruce sau îți declari credința în Dumnezeu, iar la noi, în România, amintiți-vă doar de batjocurile lansate în social media și pe unele posturi TV referitoare la Pelerinajul Sf. Parascheva de la Iași, despre atacurile la Biserică și la unii preoți, la ostracizarea bisericii în pandemie. Amintiți-vă și nu uitați.

Acum, să vedem ce scrie site-ul britanic UnHerd, care se traduce „în afara turmei”, despre niște lucruri foarte interesante, cum sînt anularea alegerilor din România și niște declarații recente ale lui Thierry Breton pe tema asta. „Cu toții cunoaștem vechea glumă: cînd un referendum european dă un rezultat greșit, țara votează din nou pînă cînd o face corect. Asta e o glumă apărută după Brexit. Totuși gluma asta a devenit realitate, scriu jurnaliștii britanici dînd de exemplu România, care și-a anulat recent alegerile prezidențiale cînd Călin Georgescu, liderul unei coaliții naționaliste de dreapta, a cîștigat primul tur. Thierry Breton, fostul comisar european francez, a dezvăluit mentalitatea UE în timpul unui interviu recent TV. «Am făcut-o în România și, evident, o vom face în Germania dacă va fi necesar», a spus el. Cu alte cuvinte, dacă nu poți învinge extrema dreaptă, interzice-o”.

Poate nu ați înțeles bine. Mai citiți o dată ce e marcat cu negru și cine a spus asta. Omul ăsta recunoaște că cei care au dictat anularea alegerilor de la noi și o vor face și în Germania sînt chiar ei, progresiștii de la Bruxelles! Vi se mai pare ciudat că-i fac neo-comuniști și staliniști? „Individul acesta – scriu cei de la UnHerd – în perioada în care a fost comisar pentru industrie la Bruxelles, din 2019 pînă în vara trecută, cînd Emmanuel Macron l-a înlocuit cu o figură mai conformă (de fapt mai supusă și mai loială împărătesei Ursula), a fost forța motrice din spatele unei serii de legi menite să mențină Europa în epoca întunecată digitală. Cea mai extremă dintre acestea este Digital Services Act (DSA), care obligă platformele online foarte mari, precum X și Meta, să verifice faptele și să filtreze știrile false. «În ordinea generală a drepturilor democratice, libertatea de exprimare are o prioritate relativ scăzută în Europa»”. Adică nenea ăsta era promotorul cenzurii în Europa! Tot datorită lui, unora dintre noi ni s-a confirmat ceea ce știam: scopul final al Europei nu este să salveze discursul public, ci să sufoce partidele de extremă dreaptă, privîndu-le de oxigenul informației.

DSA nu este nici măcar ultimul cuvînt în jihadul antidigital al UE. Una dintre ideile mari ale Ursulei von der Leyen de anul trecut, în timpul alegerilor europene, a fost așa-numitul „scut al democrației” – înăsprind legislația pentru a preveni amestecul extern în afacerile UE. „Mark Zuckerberg este cu siguranță la atac.

Săptămîna trecută, el a anunțat că renunță la verificarea faptelor pe platformele sale – sfidînd efectiv DSA și pariază pe Donald Trump pentru a-l proteja de consecințele legale. Avînd în vedere că J.D. Vance, vicepreședintele ales, a amenințat deja că va pune capăt sprijinului SUA pentru NATO dacă Europa încearcă să cenzureze X-ul lui Elon Musk, cu siguranță același lucru se va aplica și pentru Facebook. Și UE este mult prea dependentă de SUA pentru a putea organiza o campanie eficientă împotriva oricăreia dintre platformele de social media ale Americii, odată ce Trump este președinte. DSA, elaborată în grabă în timpul pandemiei, nu numai că judecă greșit natura rețelelor sociale, ci judecă greșit puterea politică.

Ea dezvăluie slăbiciunea esențială a Europei în fața Americii.

Totuși, aceasta nu este doar o bătălie geopolitică.

Este și una europeană. Tentativa de reprimare dezvăluie că există ceva de care blocul se teme mai mult decît libertatea de exprimare: populismul.

Deputaților europeni le-a fost destul de greu să

RM

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

suporte izbucnirile brutale ale lui Nigel Farage cînd era membru al Parlamentului European. Acum îl au pe Musk, susținînd candidații din AfD, un partid care se află la extrema dreaptă în băncile Parla­ mentului European și care sprijină retragerea Germaniei din UE. Mass-media germană a avut o defecțiune colectivă cînd Musk a trimis pe Twitter o susținere pentru AfD, a intervievat-o pe Alice Weidel, co-liderul partidului, pe X, apoi a susținut-o într-un articol pentru Die Welt.

Editorialistul cotidianului german a demisionat în semn de protest. Și un articol dintr-un alt ziar a descris isteric intervenția lui Musk ca fiind neconstituțională.

Faptul că jurnaliștii ar susține cenzura pare șocant, pînă cînd se înțelege rolul jurnalismului în societatea continentală europeană. Ea operează ferm în interiorul unui consens politic centrist îngust, care cuprinde toate partidele de la centru-stînga pînă la centru-dreapta. Desigur, AfD nu are prea mult timp de antenă în mass-media germană. Adică cenzură.

Dar, deși este marginalizat de media tradițională, AfD prosperă pe TikTok, unde are o mulțime de urmăritori. Deci, ceea ce enervează presa germană și politicienii din alte partide este că cartelul de cenzură nu mai funcționează la fel de bine cum funcționa cîndva. În SUA și în Marea Britanie, media și-a pierdut deja puterea.

Hillary Clinton și-a exprimat poate cel mai clar frustrarea cînd a spus că companiile de social media trebuie să verifice faptele, altfel «pierdem controlul total».

Dar Europa încă trăiește într-o zonă crepusculară în care media tradițională încă se bucură de putere, încercînd să ignore rețelele sociale care se ridică la celălalt orizont. La fel ca toate bătăliile politice moderne din Europa, este vorba despre protejarea intereselor personale.

Cazul românesc demonstrează cum aceste restricții ale libertății de exprimare sînt primele salve într-un război mai mare de reprezentare. Alegerile prezidențiale de acolo au fost anulate pe motiv că un TikTok infestat de ruși a informat greșit alegătorii. Sînt sigur că rușii erau activi. Dar este șocant să credem că alegerile au fost anulate pentru că cineva a mințit pe TikTok. Să fim clari, nu a existat nicio sugestie de fraudare a voturilor. Georgescu a cîștigat primul tur al scrutinului cinstit. Dar, ca și în cazul percepției greșite de la Bruxelles după votul Brexit, prezumția din spatele sprijinului UE pentru anularea rezultatului a fost că alegătorii erau prea proști pentru a se hotărî.

Primul tur al alegerilor va avea loc pe 8 mai, urmat, două săptămîni mai tîrziu, de un tur de scrutin între cei mai de succes candidați. Georgescu este încă cel mai probabil să cîștige conform sondajelor de opinie, dar establishmentul politic românesc este hotărît să găsească modalități de a-l exclude, dintre care cea mai promițătoare este speranța că ar fi putut primi fonduri nedeclarate.

Există modele similare în altă parte. Marine Le Pen se confruntă cu o potențială descalificare de la alegerile prezidențiale din 2027 în urma acuzațiilor de nereguli privind asistenții săi din Parlamentul European. Mai

recent, Bruxelles-ul a fost speriat de victoria din Austria a Partidului Libertății, care a reușit să obțină 28,8% din voturi la alegerile generale din septembrie. A depășit un prag, moment în care a devenit imposibil din punct de vedere politic pentru celelalte partide să formeze coaliții. Herbert Kickl, liderul FPÖ, va deveni acum probabil următorul cancelar al Austriei. Între timp, în Germania, un grup de 113 deputați s-a reunit pentru a interzice AfD. Mesajul lor este că extrema dreaptă vrea să distrugă democrația. Deși partidul nu este încă suficient de sus pentru a combate încă o coaliție centristă la Berlin după alegerile de luna viitoare, Germania s-ar putea să fie doar la cîteva puncte procentuale de un impas în stil austriac.

Cu siguranță, totuși, abordarea sensibilă a ascen­ siunii AfD, FPÖ și a altor partide de dreapta nu este de a le cenzura, ci de a aborda problema de bază care i-a făcut atît de puternici: incertitudinea economică persistentă, pierderea puterii de cumpărare și politici disfuncționale privind migrația. În caz contrar, de ce să nu cooptați partidele de extremă dreaptă ca parteneri de coaliție juniori, așa cum au făcut-o Suedia și Finlanda? Dacă Weidel ar fi desemnată brusc în funcția de ministru al Economiei, am vedea dacă și-ar putea apăra situația în guvern. Dar partidele centriste din Germania și Franța nu fac asta.

Ei au ridicat firewall-uri politice împotriva extremei drepte. Și se dublează cu aceleași politici vechi.

Este o abordare care inevitabil se va întoarce înapoi.

O Le Pen interzisă ar fi mult mai periculoasă pentru instituția centristă și, posibil, chiar mai extremă cînd va ajunge în cele din urmă la putere. La fel, AfD s-ar radicaliza cu siguranță după o interdicție.

Pînă atunci, armele contondente ale UE – interdicțiile legale, firewall-urile politice și cenzura – vor provoca mai mult autovătămare decît bine. În ordinea generală a drepturilor democratice, libertatea de exprimare are o prioritate relativ scăzută în Europa. Ca și creaturile din Ferma de animale a lui George Orwell, mă străduiesc să observ diferența dintre extremiștii de dreapta și cei care încearcă să lupte”.

Așadar, dragi cititori, nu pot decît să observ cu mirare că trăim într-o dictatură progresistă la fel de rea ca orice dictatură, fiindcă ea încalcă toate drepturile care ni se flutură pe la nas și pe care umanitatea le-a cîștigat cu greu în ultimii 2000 de ani. Băieții ăștia ipocriți pînă-n măduva oaselor vor să pună căpăstru unei lumi pe care nu o suportă, pe care o disprețuiesc și pe care, firesc, vor s-o distrugă.

Mai trebuie să fim și noi de acord cu treaba asta și mai ales Donald Trump, care peste cîteva ore va deveni oficial președintele Americii, iar asta va schimba radical lumea politică în care trăim, deși majoritatea media progresiste și urmăritorii ei habar nu au pe ce lume trăiesc; așa cum scriam în editorialul de săptămîna trecută, suferă de lene intelectuală și refuză să renunțe la drogul cu care s-au obișnuit.

Noi, ceilalți, trebuie să facem ce am făcut și pînă acum și să-i batem la urne așa încît să nu mai aibă ce face, mai ales că 8 mai e după 20 ianuarie și mă îndoiesc că atunci cineva o să mai aibă curajul de a anula alegerile prin România.

17

Românii au ieșit în stradă pentru democrație!

Nu ne oprim! Democrația nu e de vânzare! Zeci de mii de români au ieșit sîmbătă în stradă, atât în țară, cât și în diaspora, pentru a cere alegeri libere și corecte, în contextul în care, de pe 22 decembrie, România are în fruntea țării un președinte ilegitim, Klaus Iohannis prelungindu-și mandatul cu încă cinci luni de zile.

Peste 3.000 de români au protestat sâmbătă în fața Prefecturilor din București și Ilfov. „Au încălcat toate legile pe care le avem. Nu este nimeni mai presus de lege, dar se pare că Ciolacu și Iohannis se cred mai presus. Chiar dacă pe 12 ianuarie am fost în stradă peste 100 de mii de români, ei s-au prefăcut că nu ne aud. Noi continuăm protestele, vom fi în stradă atât cât este nevoie să înțeleagă că

nu există loc de a încălca Constituția, legile țării și votul românilor. Suntem în țara pentru libertatea românilor și pentru dreptul la exprimare. Sper ca cei care trebuie să audă să vină cu măsurile pe care ar fi trebuit să le ia de mult timp și să înțeleagă că nu există un alt președinte, decât cel ales de români”, a declarat Gianina Șerban, deputat AUR, la protestul organizat în fața prefecturilor din București și Ilfov.

Astfel de proteste au avut loc în toată țara, în fața prefecturilor, dar și în fața ambasadelor din străinătate. Poporul român s-a săturat să fie umilit și batjocorit de un sistem care încearcă disperat să rămână la putere. După ce au aruncat la gunoi peste nouă milioane de voturi și au cerut repetarea alegerilor prezidențiale, PNL și PSD vin acum cu intimidarea românilor din mediul online, sancționarea rețelelor de socializare și limitarea votului din diaspora, în speranța că a doua oară e cu noroc pentru candidatul sistemului.

Nu ne oprim aici! Continuăm lupta pentru democrație și în zilele următoare! „Sâmbătă, în fața prefecturilor din întreaga țară, au avut loc manifestații impresionante organizate de Partidul AUR. Românii au ieșit să denunțe lovitura de stat din decembrie 2024, când primul tur al alegerilor prezidențiale a fost anulat, iar Klaus Iohannis și-a prelungit ilegitim mandatul după 21 decembrie. Acest act reprezintă o sfidare gravă a voinței poporului și confirmă capturarea instituțiilor statului de către PSD și PNL. Protestatarii cer plecarea imediată a lui Klaus Iohannis și oprirea guvernului condus de Marcel Ciolacu, responsabil pentru sărăcirea țării și distrugerea democrației. Anularea votului românilor nu este doar un atac la libertatea de a alege, ci și o încălcare flagrantă a valorilor democratice.

AUR se luptă pentru drepturile românilor și apără democrația, cerând un proces electoral corect și respectarea voinței populare. Protestele de sâmbătă sunt un semnal clar că românii nu vor accepta manipulările politice și distrugerea statului de drept.

Klaus Iohannis trebuie să plece, iar guvernul Ciolacu trebuie oprit înainte să provoace mai multe daune țării. Democrația nu este o marionetă în mâi­ nile unor politicieni corupți, iar poporul român demonstrează că nu va rămâne pasiv în fața acestor abuzuri. România aparține cetățenilor, nu grupărilor politice care își bat joc de viitorul națiunii. Protestele impresionante din întreaga țară arată că lupta pentru dreptate și libertate continuă cu hotărâre!”, a spus Marius Lulea, prim-vicepreședinte AUR. Biroul de Presă al Alianței Pentru Unirea Românilor

18

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

GHID PRIN EUROPA

RM

Riviera din Levante

TOSCANA ȘI ATÂT (I)

Moaștele Sfântului Antonie se găsesc în capela tezaurului baroc ornamentat (începută în 1691). Trupul sfântului, care se afla în Capela Madonei Mora, se află, din 1350, într-o capelă separată de transept, Capela Sfântului Antonie, decorația interioară fiind atribuită lui Tullio Lombardo, care a furnizat și celei de-a șasea și a șaptea reliefuri reprezentând miracolele Sfântului Antonie (Miracolul inimii omului zgârcit, Miracolul omului pocăit). Al treilea sfânt de ajutor care readuce la viață un om care fusese ucis este o capodoperă a lui Girola mo Campagna. Statuile de la sfârșitul Secolului al XVI-lea sunt realizate de Tiziano Aspetti.

Bazilica conține câteva imagini importante ale Madonnei. Madonna Mora este o statuie a Maicii Domnului cu Pruncul Isus, realizată de sculptorul francez Rainaldino di Puy-lʼEvéque, datând din 1396.

Numele ei se referă la părul ei negru și la tonul pielii măslinii, fiind interpretat ca „negru”. Madonna del Pilastro este o frescă de la mijlocul Secolului XIV de neobișnuit cu luxul acestor căi de comunicație era o Stefano da Ferrara, situată pe debarcaderul adiacent adevărată bucurie să se deplaseze pe ele dar am avut și culoarului stâng. Printre alte lucrări sculpturale se află emoții de câteva ori la coborâre fiindcă am interpretat candelabrul de Paște din absidă, terminat în 1515 de greșit de vreo două ori ceea ce-mi spunea Waze-ul și asta Andrea Briosco și considerat capodopera sa. Zona m-a făcut să ratez ieșirea și să pierd minute bune pentru altarului mare prezintă Madonna cu Pruncul din bronz a reveni la drum. și șase statui ale Sfinților de Donatello, care a executat Înainte de a ne duce să ne cazăm, ne-am oprit întrși patru reliefuri cu episoade din viața Sfântului un supermarket în orașul învecinat, Lari (al cărui nume Antonie. În partea dreaptă a naosului, vizavi de era identic cu porecla unui foarte bun prieten al meu) ca mormântul Sfântului se află marea Capelă Sf. Iacob, să ne cumpărăm cele necesare micului dejun și cinei pe comandată de Bonifacio Lupi în anii 1370 în stil care aveam să le servim în următoarele 4 zile pe cont gotic, cu pereți cu fresce care înfățișează Povestirile propriu la Castello, cum i-a rămas până astăzi numele Sfântului Iacob și Crucificarea lui Altichiero da Zevio. hotelului nostru.

Răstignirea lui Altichiero este una dintre cele mai Supermarket-ul în care am intrat semăna cu Auchansemnificative picturi de la sfârșitul Secolului XIV. ul de pe la noi, așa că am ne-am putut cumpăra tot ceea Există mai multe fresce create de Girolamo Tessari. ce doream, inclusiv niște sticle cu vin de Chianti, că doar Bărbia și limba Sfântului Antonie sunt afișate într-un eram în patria lui, nu? relicvar de aur la Bazilică.

Il Castello era fabulos: camere mari, spațioase, La ieșire, după fotografiile de rigoare, ne-am bucătărie imensă, și în spatele clădirii o terasă imensă îndreptat spre un vânzător de înghețată, pentru a spre care dădeau cele 4 camere ale imobilului unde gusta delicioasa cremă, pe care o găsești doar în existau măsuțe cu scaune pentru a petrece în mod Italia. Copiii au savurat momentul și înghețata pe agreabil seara, cu un pahar de vin în față, o țigară de foi care o meritau din plin pentru că fuseseră cuminți și în mână și amintirile zilei scurse, în memorie. Ceea ce ne lăsaseră să ne bucurăm de vizitarea bisericii. De am și făcut. aici, ne-am urcat în mașini și ne-am pregătit pentru A treia zi a excursiei am pornit la drum să vizităm un drum de 3 ore și 277 de kilometri spre castelul Cinque Terre. Auzisem despre această zonă a Italiei, dar nostru din San Ruffino. Spun castel fiindcă asta fusese pe vremuri construcția unde aveam să Manarola stăm. Acuma, nu aș vrea să vă imaginați că am stat în ceva asemănător cu Neuschwenstein, ci în ceva care semăna mai degrabă cu conacele grofilor unguri din Ardeal. O clădire mare, cu un parc considerabil de jur împrejur, și cu niște încăperi pe măsură. Bineînțeles că mâncarea ți-o preparai singur în bucătăria utilată cu toate cele necesare, care avea o dimensiune ce-ți permitea să te întorci cu bicicleta în ea.

Până la hotel, ne-am bucurat de frumusețea peisajului italian și de autostrăzile de pe care nu-ți mai venea să cobori. Pentru un șofer

Cinque Terre

de văzut nu o văzusem.

Trebuia mai întâi să ne transportăm la Spezia, de unde aveam să luăm trenul către cele cinci pământuri.

Abia în gară am realizat că Cinque Terre sunt cinci sate pescărești înșirate de-a lungul coastei Mării Mediterane. Copiii au fost foarte încântați de călătoria cu trenul

mai ales fiul meu care la 3 ani descoperise desenele animate cu Thomas Trenulețul iar acum avea ocazia să experimenteze, și mai puțin fetele care erau cu 5 ani mai mari.

Prima localitate unde am coborât a fost Râul Mare, cum i-am zis eu, sau Riomaggiore, cum ziceau italienii.

Am coborât de la gară direct pe ulița principală și cârcătașul din mine a simțit că-i vine apă la moară și a început să se uite iscoditor în jur. De ce? Fiindcă era un sat cocoțat pe o stâncă, mic, înghesuit, cu case bătute de vânturi și stropite de apa mării, cu nimic deosebit de satele noastre dobrogene. Ba ale noastre parcă-s mai fățoase. Ce să fac? Am dezavantajul de a trăi într-o țară care, turistic vorbind, se poate bate de la egal la egal cu orice mare putere turistică a globului.

Riomaggiore este, cum vă spuneam, un sat și o comună din provincia La Spezia, situată într-o mică vale din regiunea Liguria din Italia. Este primul din Cinque Terre pe care îl întâlnești când călătorești spre nord de La Spezia. Satul, datând de la începutul Secolului al XIII-lea, este cunoscut pentru caracterul său istoric și vinul său, produs de podgoriile orașului.

Riomaggiore se află în regiunea Riviera di Levante și are țărm în Golful Genova din Marea Mediterană, cu o mică plajă și un debarcader încadrat de case turn. Strada principală a orașului Riomaggiore este Via Colombo, unde se găsesc numeroase restaurante, baruri și magazine. Via dellʼAmore este o cale care leagă Riomaggiore de vecina sa Manarola, care face parte, de asemenea, din Cinque Terre.

Riomaggiore este cel mai sudic sat al celor cinci Cinque Terre, toate conectate prin traseu. Apa și malul muntelui au fost declarate parcuri naționale.

Ajungând la malul mării, am făcut niște fotografii și ne-am întors la gară spre a ne îndrepta către Manarola. Trenurile circulau cu o frecvență mulțumitoare, astfel încât am ajuns repede la următoarea destinație.

Manarola (Manaea în dialectul local) este un oraș mic, un sat al comunei (municipiul) Riomaggiore, în provincia La Spezia, Liguria, nordul Italiei. Este al doilea și cel mai mic dintre celebrele orașe Cinque Terre frecventate de turiști, cu o populație de 353 de locuitori. Manarola poate fi cel mai vechi dintre orașele din Cinque Terre, cu piatra de temelie a bisericii, San Lorenzo, datând din 1338. Dialectul local este manarolez, care este marginal diferit de dialectele din zona din apropiere.

Numele „Manarola” este probabil o evoluție dialectică a latinului, „magna rota”. În dialectul manarolez, acest lucru a fost schimbat în „magna roea” care înseamnă „roată mare”, cu referire la roata morii din oraș. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Când stomacul și intestinele fac revoluție

Durerile de stomac își pot găsi cauza în dereglările corporale sau în stresul psihic. Durerile de stomac sunt, de asemenea, cele mai frecvente dureri corporale.

Oamenii mănâncă prea mult, prea condimentat, alimente cu multă aciditate, prea repede, consumă prea multă cofeină sau alcool.

Stomacul nostru prelucrează anual o tonă alimente cu ajutorul sucurilor gastrice, iar intestinele mai departe preiau alimentele. Peste 35 de milioane de glande de pe mucoasa intestinului gros produc zilnic 3 litri de suc gastric pentru ca hrana să fie prelucrată, iar microorganismele nocive să fie neutralizate. Prea mult, prea gras, prea acid, prea condimentat provocă un mare stres intestinului gros, care este cel mai puternic organ din corpul nostru și totodată are cea mai mare comunicare cu lumea externă.

Bolile stomacului sunt diferite începând cu inflamarea mucoasei stomacale, aciditate cu reflux, dereglări digestive, lipsa enzimelor digestive.

Refluxul gastric și gastritele până la ulcerul gastric provoacă cele mai multe probleme și duc la folosirea medicamentației de sinteză, care atrage după sine alte probleme de sănătate.

Dacă se renunță la tutun, alcool, mâncare prea sărată sau condimentată, putem observa reale îmbunătățiri.

O inflamare a mucoasei gastrice poate avea de multe ori cauza într-o boală autoimună. De cele mai multe ori începe cu un miros neplăcut al gurii, balonări, oboseală, greață, sentimentul de „prea plin”, iar cauza poate fi existența unei bacterii (Helicobacter pylori).

Acest „drăcușor” al stomacului, așa cum este definită această bacterie în vorbirea populară, poate crea multe

alte probleme până la declanșarea unui cancer gastric. Este bine să avem un diagnostic cert.

Dacă stomacul și intestinele sunt într-o comunicare armo­ nioasă, sistemul gastric funcți­ onează fără probleme. Peste 80% din imunitatea noastră provine din intestine. Creierul din intestine, numit și creierul enteric, este cel care transmite în permanență sistemului neuro- vegetativ și nervos central situația reală din sistemul gastric. În jurul sistemului gastric sunt cel puțin un milion de celule nervoase care țin permanent legătura cu creierul.

Serotonina, hormonul relaxării, care la lăsarea serii se metabolizează în melatonină, se formează în mucoasa intestinului gros, dar numai când intestinul este sănătos și funcționează în parametrii energetici normali.

Terapiile de bioregenerare a întregului organism se fac prin carduri de acupunctură fără ace, fără durere, fără inflamații; printr-un amplificator fractal, se neutralizează informațiile nocive lăsate de bolile prin care a trecut pacientul. Punctele de acupunctură sunt calculate cu precizie matematică.

O echilibrare în sistemul de comunicare energetică a corpului ne poate scăpa de multe probleme de sănătate, de multe dureri, de ingerarea multor medicamente de sinteză. Dereglarea energetică a sistemului gastric duce, de asemenea, la crearea unui dezechilibru în depozitul mineralelor, în special fierul și gama vitaminelor B. Medicina energo-informațională privește și tratează boala ca o dereglare a sistemului de comunicare

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (47)

a marţienilor, ecranele cinematografelor sînt mereu ase­diate de luptele pentru cucerirea planetei albastre.

Modelul clasic al filmelor cu invazii ale extratereștrilor este Războiul lumilor (1953), realizat după romanul clasic al lui H.G. Wells, asupra căruia, la fel ca asupra altor filme SF ale anilor ’50, şi-a pus amprenta spiritul Războiului rece. În timp ce străinii răi, cu aspect grotesc, au apărut pe scenă în „rolul” ruşilor (Invasion of the Body Snatchers), niş­te colegi de-ai lor cu intenţii mai paşnice au venit pe Pămînt cu mesaje diverse, atrăgînd atenţia omenirii asupra pericolelor unui război atomic (The Day the Earth Stood Still). În deceniul următor, OZN-urile au luat o pauză. Cinematograful s-a preocupat în primul rînd de pericolele reale, abia în anii ’70 reuşind George Lucas şi Steven Spielberg să insufle o nouă viaţă filmelor SF. Filmele epocii nu au promovat imaginea unor extratereștri os­tili omenirii, deoarece erau concepute în spiritul utopic al lui E.T. Iar acum, străinii atacau din nou ecranele cinematografelor! Erau mai terifianţi ca niciodată şi invincibilitatea le era mai presus de orice îndoială. Ziua Independenţei este doar primul element al unui nou val SF, care pune spectatorul faţă în faţă cu nişte extratereștri din ce în ce mai îngrozitori.

Poate că trăsătura cea mai surprinzătoare a filmului lui Emmerich este păstrarea unei atmosfere senine în ciuda scenelor de distrugere.

Cu o dulce naivitate şi mult patriotism, America salvează din nou lumea, folosind, bineînţeles, replicile încîntătoare împrumutate din scenariile celor mai mediocre filme de război (de tipul: „Tatăl tău e mort, dar tu poţi fi mîndru de el!”). Regizorul Emmerich, în­ să, reiterează multe elemente din Războiul lumilor, fără să-i pese că le-a aşezat într-un context cu totul diferit.

Filmul este un amalgam de idei din Top Gun, Dosarele X, Al optulea pasager, Adevărul şi Războiul stelelor.

Acţiunea nu lîncezeşte, dialogurile mai lungi fiind urmate de punctul culminant al acţiunii şi de atracţiile vizuale ale realităţii virtuale. Văzînd impecabilele trucaje, pare incredibil că Ziua Inde­pendenţei a fost produs cu numai 70 de milioane de dolari. (va urma) MISTERELE LUMI

AL CINCILEA ELEMENT sau filmele cu cele mai multe trucaje (4)

Filmul SF al lui Roland Emmerich, realizat în Europa, a stabilit un record în SUA. Cu cîteva luni înainte de premiera americană a filmului, s-a început o uriaşă campanie publicitară, în urma căreia febra OZN a atins cote incredibile.

Cînd răii au apărut în cinema­tografe, acestea s-au confruntat cu o nemaivăzută invazie de spec­tatori.

Cozile de la casele de bilete se întindeau pe distanţe de cîţi­va kilometri, în unele cinematografe filmul rulînd neîntrerupt, 24 de ore din 24. La numai 7 zile de la premieră, era clar că Ziua Inde­pendenţei a obţinut titlul „Filmul cu cel mai mare succes din lume”.

Chiar şi legendarul Jurassic Park a avut nevoie de o perioadă mai lungă cu 2 zile pentru a atinge bariera magică a încasărilor de 100 milioane de dolari.

Cum se poate explica acest succes incredibil?

Contemporanii noştri mai sceptici s-au speriat că ne întoarcem în epoca iraţiona­lismului colectiv, în care veneraţia unei invazii extraterestre satisfa­ce o nevoie colectivă de cu totul altă natură. Într-o lume în care atentatele cu bombe şi greutăţile economice au devenit o realitate zilnică, Emmerich a reînviat un principiu uman fundamental: în faţa greutăţilor, prietenii pot rezista doar dacă sînt uniţi. Nu este deloc întîmplător că luptătorii pămînteni care se confruntă cu su­perioritatea extraterestră sînt vulnerabili ca indivizi, dar împreu­ nă sînt capabili de minuni. Grupul de rezistenţă este format din reprezentanţi ai diferitelor etnii: un evreu specialist în computere (Jeff Goldblum), un negru, pilot de vînătoare (Will Smith) şi un alb, dotat cu o capacitate infimă de lider, în calitate de preşedinte SUA (Bill Pullman). Ei sînt ajutaţi de cîţiva prieteni din toate col­ţurile pămîntului (printre care şi alcoolicul Randy Quaid). Într-un colţ al ringului se află Pămîntul, în celălalt colţ, străinii! Din 1938, de cînd Orson Welles a provocat o panică naţională în rîndul ascultătorilor cu piesa lui radiofonică despre o presupusă invazie

energetică în corp. Dereglarea câmpului magnetic la nivel celular este cauza multor boli cronice. Orice inflamație, orice vindecare este reglată de creier prin sistemul neuro-vegetativ. Cronicizarea ne arată o comunicare dereglată între sistemul gastric și cel neuro-vegetativ. În această perioadă multe persoane au un sistem imunitar și metabolic slăbit. În cazul multor pacienți vedem o dereglare masivă a tractului gastro-intestinal, până la declanșarea unui colon iritabil, cu un sistem neuro-vegetativ dereglat. Diagnosticarea energetică și buletinul de analize care însoțește diagnosticarea ne arată și dereglările existente în sistemul gastric, lipsa diferitelor minerale esențiale, dar și tratamentele care se axează pe readucerea întregului organism în echilibrul energetic din care este ieșit.

Din punctul de vedere a medicinei energoinformaționale, boala începe în sistemul informațional al corpului. Sunt terapii moderne, adecvate timpului pe care îl trăim, fără durere, fără chimie, adresate atât copiilor cât și adulților, indiferent de vârstă. Aparatele de diagnosticare și terapie au la bază fizica modernă, fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

Proverb 2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) - ...; 2) Meseriași cu patentul – Ochi limpede; 3) Produs apicol – Coate goale!; 4) Cine din centru! – Fiecare cu moșul ei – Capul la cutie!; 5) Localitate de baștină – Luna florilor; 6) A scoate capul – A scăpa din vedere; 7) Lansare la rampă! – Primul la fugă; 8) De fapt sînt niște vînzări – Ține loc de toți; 9) Robustețe; 10) - ...

VERTICAL: 1) - ...; 2) Pus la pămînt – Grădina icoanei; 3) Trase cu spatele – Conducători cu biciul; 4) Numai gura e de ea – Copilul nimănui; 5) Este o părere – Folosit la tăiere; 6) Ruptă din rai! – Nu-i tot una – Cuprins de cîrcei; 7) Jos masca! – Ne fac cu ochiul; 8) Trase de urechi – Strînsă cu sutele – Enervat la culme!; 9) Prima vorbă... în șoaptă! – Indică calea; 10) - ...

GH. ENE Dezlegarea careului ,,UNITĂȚI FORESTIERE!” 1) SS – STERGAR; 2) CRESTERI – A; 3) O – ASTERNUT; 4) RA – STERILA; 5) POSTER – MC; 6) DE – STERN – I; 7) A – ESTER – TT; 8) CA – STERSE; 9) MISTER – MA; 10) CONSTERNAT.

20

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

Satanele se agită în România!

Sunt unde trebuie, pentru români!

Sunt de peste 24 de ore în Washington, iar acasă, satanele din presă și din sistemul corupt se agită și mint că sunt deja pe drum, înapoi spre România. Se tem, pentru că știu că AUR este acolo unde trebuie pentru români! Mă aflu în Statele Unite, unde particip la evenimentele prilejuite de învestirea președintelui Donald Trump, în calitate de vicepreședinte al grupului ECR și lider al AUR. Nu am plătit niciun ban pentru a fi aici, fiind invitat!

Spre deosebire de politicienii din vechiul sistem, care cumpără influență și se milogesc pe la uși străine, noi suntem recunoscuți și respectați pentru lupta noastră.

M-am întâlnit și am discutat cu liderii conservatori ai lumii libere: Donald Trump Jr., Mike Johnson – președintele Camerei Reprezentanților, senatorul american Ted Cruz, viitorii miniștri din cabinetul Trump – Robert F. Kennedy Jr. și Marco Rubio. Ne coordonăm strategia pentru apărarea valorilor noastre comune: suveranitate, identitate națională, libertate.

Dar, în timp ce aici vorbim despre viitorul SUA, al României și al Europei, acolo, acasă, sistemul putred încearcă să îmi murdărească numele.

Agenda mea este publică, așa cum am comunicat deja. Am participat în Congres la inaugurarea lui Donald Trump! Nu am fost în sala unde Donald Trump depune jurământul pentru că acolo au fost membrii ai Camerei Reprezentanților și ai Senatului.

Suntem recunoscuți, suntem principalul partid conservator-suveranist din România. Pe parcursul ultimilor patru ani am muncit mult ca să ne câștigăm respectul colegilor noștri europeni și americani. În toate întâlnirile mele, am vorbit despre fraudarea alegerilor din decembrie 2024 și despre faptul că România are nevoie de alegeri corecte, reluate din turul al doilea. Trebuie să oprim manipulările, să revenim la turul doi pentru alegerile prezidențiale și să le dăm românilor dreptul de a-și decide viitorul. Le-am spus lui Steve Bannon, Mike Johnson și liderilor conservatori despre cum ne este călcată democrația în picioare.

De altfel, Steve Bannon a avut și un mesaj clar pentru Ciolacu, așa cum i-a mai transmit și în trecut. Mesajul este clar: E timpul pentru democrație! E timpul pentru libertate!

Lupta continuă! Pe 28-29 ianuarie ne vedem la Bruxelles!

Liderul AUR alături de Margarita de la Pisa, europarlamentar spaniol

Liderul AUR alături de președintele Camerei Reprezentanților Mike Johnson

Nu ne-am câștigat acest loc prin compromisuri, prin slugărnicie, prin pacturi cu cei care ne-au vândut țara. Ne-am câștigat respectul prin luptă, prin muncă, prin curaj!

Pe 28 și 29 ianuarie organizăm la Bruxelles evenimentul MEGA – Make Europe Great Again – o mare conferință conservatoare, unde se vor reuni sute de lideri ai lumii libere. Vor fi acolo Antonio Giordano, Marion Maréchal și lideri din SUA, Europa și precum și din state din America de Sud. Este timpul să facem România măreață din nou!

George Simion, președintele AUR

George Simion alături de senatorul Ted Cruz

RM

21

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cine stă la masă cu Trump?

Luni, 20 ianuarie, a avut loc învestirea lui Donald Trump în funcția de președinte ales al SUA. Acest al doilea descălecat al lui Trump la Casa Albă este mult mai important decît primul fiindcă vine într-un moment în care viitorul lumii, așa cum o știm noi, conservatorii, era pus în pericol de atacurile violente ale progresiștilor neo-comuniști.

De la alegerea sa și până acum, președintele s-a întâlnit sau a vorbit cu numeroși oameni politici conservatori care-i împărtășesc ideile și doresc să scuture pericolul progresist din țările lor.

Faptul că americanii au ales masiv un președinte conservator într-o țară care deve­nise cuibul răului planetar, prin

ideile woke e de mirare însă e și un lucru foarte bun deoarece SUA sunt cel mai puternic stat de pe pământ la această oră și dacă vrei să fii în echipa lui trebuie să te comporți ca atare, lucru pe care nici președintele Iohannis nici premierul nu-l fac. „Lista de invitați a lui Donald Trump – scrie Politico – pentru învestirea sa din 20 ianuarie ca președinte al SUA se preface a fi o adunare globală a populiștilor de dreapta”. Eu aș fi scris „adunare globală a conservatorilor și a oamenilor normali”, dar ce să scrie „Scânteia” de la Bruxelles?“ (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Record de Guinness Book în comuna Snagov – Ilfov

Două generaţii, dar un singur ţel: PERFORMANŢA! Fraţii BREABĂN, ADRIAN(12 ani) şi DANIEL(10 ani), câştigătorii Campionatului Naţional şi Cupei României la biliard (juniori), pe anul 2024, alături de veşnicul şlefuitor de talente în lumea sporturilor cu bile: VALENTIN TURIGIOIU

Motto: ,,Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic) – Deviza Jocurilor Olimpice

ETICHE

TA

Stalinismul progresist

Fără să-mi doresc, am scris o serie de articole editoriale care se leagă extrem de bine unele de altele. Primul a fost cel în care chiar New York Times scria că e ceva în neregulă cu anularea alegerilor prezidențiale din România, apoi a urmat cel bazat pe Marea Dezinformare, unde vorbeam despre minciuna conform căreia boții de pe rețelele de socializare te influențează în alegerile politice, iar editorialul de astăzi vorbește despre cenzura pe care o aplică Uniunea Europeană, pe care o comparam cu

Uniunea Sovietică din acest punct de vedere, asupra informațiilor care nu urmează linia oficială.

Articolul de față vine să încununeze seria celorlalte pentru că pune în discuție o soluție stalinistă de rezolvare a problemelor cu oponenții sistemului – că tot mă refer eu la progresiștii ăștia ca la niște neo-comuniști demni urmași ai tătucului Stalin și ai altora de teapa lui. (continuare în pag. 24) IOAN TEODOR

Distinsă redacție, primiți aceste rânduri din partea Federației Române de Biliard – Pool, înființată în anul 2010, actualmente cu sediul în Comuna Snagov, județul Ilfov – Sat Ghermănești (unica federație sportivă din România, al cărui sediu se află într-un sat).

De fapt, această federație și-a făcut un renume în lumea sportului românesc de performanță, prin recordurile sale inedite, realizate, în special, de jucătorii de snooker și biliard din Comuna Snagov. Este greu de crezut, dar rețineți că, în ultimii 25 de ani, snagovenii au fost cei mai buni din țară, chiar și din lume, prin multiplul campion mondial la trick-shots, Gabriel Vișoiu, cunoscut sub denumirea de ,,Mister Perfect”.

Toate acestea le-am aflat în urmă cu vreo 4-5 ani, când am făcut parte dintr-o Comisie electorală ce și-a desfășurat activitatea în Casa de Cultură din Satul Ghermănești – Comuna Snagov. Acolo se află o sală de vreo 300 metri pătrați, în care sunt amplasate mai multe mese de biliard și snooker, pe care se antrenează, mii de ore, jucătorii snagoveni sau, mai bine spus, regii sporturilor cu bile din România.

Tot atunci am aflat că A.C.S. OLIMPIC SNAGOV – clubul sportiv al Primăriei Snagov – este singurul club sportiv din România în care snooker-ul și biliard-ul se practică... GRATIS! M-a surprins și faptul că, în cei 25 de ani de activitate, secția jocurilor cu bile a avut mereu același antrenor, despre care am aflat mai multe citind ceea ce stătea scris pe o plachetă fixată pe unul din pereții sălii de antrenamente: ,,Dacă ar fi să părăsesc această lume în mod subit, să știți că așa ceva se va întâmpla din prea multă pasiune pentru sport. Da, am iubit și iubesc sportul, așa cum am iubit natura, țara și locurile natale. Am iubit acest Pământ, cum mi-am îndrăgit părinții, soția, fiica și nepoatele. Mi-am ocrotit familia, precum i-am iubit pe toți copiii și tinerii pe care i-am convins să practice și să înțeleagă sportul de performanță. Și am iubit toate acestea, așa cum m-a iubit bunul Dumnezeu, care m-a făcut să visez că, în Comuna Snagov, se va naște un viitor Campion Mondial de biliard sau snooker. Sunt sigur că așa ceva se va întâmpla, mai ales că oamenii cu suflet și caracter, prin pasiune, ajutor și înțelegere, mi-au întreținut acest vis, dar nu știu dacă voi mai apuca acele vremuri“. (continuare în pag. 23) ANGHELUȘ NEAGU-BLEDEA, Președintele Federației Române de Biliard-Pool

22

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

Cine stă la masă cu Trump? (urmare din pag. 21)

„Inaugurările tind să fie afaceri tradiționale, o fluturare de steaguri, un rit democratic important pentru mulțimea de acasă. Diplomații străini participă de obicei din curtoazie, dar șefii de stat și de guverne nu sunt de obicei incluși. Trump i-a invitat pe mulți dintre liderii străini cu care a vorbit la telefon sau i-a primit în persoană la reședința sa din Mar-a-Lago din Florida, cum ar fi președintele argentinian Javier Milei și președintele chinez Xi Jinping”, scrie Politico.

Aceiași jurnaliști de la Politico se plâng de faptul că așa-zisul „curent centralist european a fost marginalizat – președintele Comisiei UE, Ursula von der Leyen, nu a fost invitată în mod evident – ​​li s-a oferit mult spațiu politicienilor de extremă dreapta și naționaliștilor”.

Pentru ei să fii naționalist este o insultă și o decădere din ceea ce ei consideră a fi om civilizat și inteligent, de aia folosesc aceste cuvinte pe care eu le redau, fiindcă, așa cum v-am mai spus, îmi place să lucrez cu materialul clientului. „Populistul britanic anti-UE Nigel Farage va fi acolo, la fel ca brandul francez Éric Zemmour, belgianul Tom Van Grieken și fostul prim-ministru polonez Mateusz Morawiecki, care s-a contrat cu Bruxelles-ul într-o lungă dispută privind statul de drept”, continuă să scrie cei de la Politico. „În fruntea listei invitaților se află lideri precum premierul italian Giorgia Meloni și Milei, populistul care a câștigat președinția Argentinei în 2023. Acesta din urmă este catalogat drept titan al reformei economice. Meloni, care a vizitat Mar-a-Lago la începutul acestei luni și a fost catalogată femeie fantastică de către Trump, a primit o invitație și va participa la ceremonie, a anunțat biroul ei sâmbătă. De asemenea, invitați vor mai fi: premierul ungar Viktor Orbán, un admirator al președintelui rus Vladimir Putin, cunoscut drept băiatul rău al politicii europene. Orbán nu va putea ajunge, a declarat biroul său presei maghiare.

Dar pentru liderii mai puțin aliniați cu Trump, calculul cu privire la participarea la învestire nu este la fel de simplu, având în vedere bine-cunoscuta nevoie a lui Trump de manifestări publice de respect și accent pe relațiile personale. În ciuda moștenirii ei de dreapta, Meloni a lucrat bine cu administrația președintelui Joe Biden și cu aliații democratici din NATO și G7. Deși ar putea să viziteze Washington după haosul săptămânii învestirii și să aibă mai multe discuții individuale cu președintele odată ce praful s-a așezat, dorința ei declarată de a participa semnalează un nivel de respect și înțelegere pentru Trump de care ar putea beneficia relația bilaterală”.

Italia va beneficia de avantaje sau îngăduințe în relația cu Trump fiindcă are un prim-ministru care știe să acționeze în politica internațională, pe când noi, în momentul acesta, avem un președinte al cărui mandat a expirat de o lună de zile, un scandal privind anularea alegerilor și un guvern colorat în fruntea țării. Mai mult decât atât, cu excepția lui Victor Ponta, nu am auzit ca vreun politician român să-l fi contactat pe Donald Trump în timp ce Viktor Orban al Ungariei a făcut asta,

lucru care mie nu-mi place în mod deosebit.

Să vedem pe cine a mai invitat Trump la inaugurare conform Politico: „Liderul Chinei Xi. Solicitarea a semnalat dorința lui Trump de a avea un dialog deschis cu Xi, a declarat viitoarea secretară de presă a lui Trump, Karoline Leavitt, luna trecută pentru Fox News. De asemenea, i-a surprins pe diplomații chinezi – ambasada Beijingului la Washington încă nu a confirmat dacă au primit de fapt o invitație oficială pentru ca Xi să participe sau dacă Xi a răspuns. Scurta notificare pentru acea invitație – ca să nu mai vorbim de faptul că șefii de stat chinezi nu au participat niciodată la nicio învestire prezidențială din SUA – a făcut ca prezența lui Xi să fie puțin probabilă chiar dacă ar fi vrut să participe. Beijingul impune planificarea în stil militar asupra aranjamentelor de călătorie în străinătate ale liderilor de rang înalt chinezi, care de obicei durează luni pentru a se finaliza.

Dar Xi dorește clar să-i transmită lui Trump un mesaj de bunăvoință trimițând un oficial înalt să participe la eveniment: Beijingul a declarat vineri că Xi îl va trimite pe vicepreședintele Han Zheng la ceremonia de luni.

Han are un rol în mare măsură simbolic în structura conducerii chineze, dar Wang ar urma, probabil, să participe la discuții cu echipa de politică externă a lui Trump, inclusiv pe candidatul pentru secretarul de stat, senatorul Marco Rubio și consilierul pentru securitate națională Mike Waltz. Rezultatele acestor întâlniri – și dacă implică o posibilă ofertă chineză a unui acord comercial timpuriu pentru a atenua tarifele promise de Trump la importurile din China – ar putea determina ritmul legăturilor dintre SUA și China la începutul administrației.

Subrahmanyam Jaishankar, ministrul de externe al Indiei, va participa, în timp ce ministrul japonez de externe Takeshi Iwaya a confirmat de asemenea planurile de a fi acolo.

Tranziția Trump a extins, de asemenea, invitații președintelui El Salvador Nayib Bukele (încă nu a fost confirmat) și președintelui ecuadorian Daniel Noboa, care vor participa la ceremonie în timpul unei scurte vizite la Washington. Fostul președinte brazilian Jair Bolsonaro a primit și el o invitație, dar nu va putea participa după ce i s-a retras pașaportul în urma unei investigații.

Pe lângă miliardarul X Elon Musk, fondatorul Amazon Jeff Bezos și șeful Meta Mark Zuckerberg, mogulii tehnologiei de peste ocean participă și ei la ceremonie. Miliardarul francez și antreprenor în tehnologie Xavier Niel va fi prezent alături de soția sa.

Din Franța, politicianul anti-imigrație și autorul bestseller-ului apocaliptic «Sinuciderea franceză», Zemmour și-a confirmat prezența, la fel și partenerul său, parlamentarul european Sarah Knafo. (Ambasadorul Franței la Washington, Laurent Bili, a fost și el invitat și va participa) Aliații lui Trump și-au deschis, de asemenea, brațele pentru extrema dreaptă a Germaniei, trimițând o invi­ tație candidatei la postul de cancelar al partidului Alternativa pen­tru Germania (AfD), Alice Weidel, deși biroul ei a declarat că nu va putea participa din cauza unui program încărcat de campanie. Co-liderul partidului, Tino Chrupalla, va merge, în schimb, a anunțat partidul joi. În urma susținerii entuziaste de către Elon Musk a AfD, prezența lui Chrupalla este un alt semn că administrația Trump va stimula în mod activ extrema dreaptă a Germaniei în detrimentul următorului guvern de coaliție al țării, despre care

sondajele sugerează că va fi condus de conservatori”.

Afirmația conform căreia „administrația Trump va stimula în mod activ extrema dreaptă a Germaniei” este una care-l face pe Trump fascist. Nu că nu l-ar mai fi făcut și alții la el acasă, dar totuși într-un ziar de mare influență ca Politico, mi se pare neprofesionist și periculos. „Conservatorii germani îl trimit pe Jürgen Hardt, purtătorul de cuvânt al aripii externe a Uniunii Creștin Democrate. Va fi prezent și trimisul Berlinului în SUA, Andreas Michaelis. Santiago Abascal, liderul partidului ultranaționalist Vox din Spania, a fost invitat în calitatea sa de președinte al grupului de extremă dreaptă al Patrioților Europeni, care include membri din 11 țări UE și are 86 de europarlamentari în Parlamentul European. Din Portugalia, André Ventura, șeful partidului populist de dreapta Chega, a fost invitat alături de alte figuri europene de extremă dreapta.

Polonezul Morawiecki a declarat marți pentru Politico că va participa la ceremonia de la Washington, D.C. Lista celor care nu au fost invitați este aproape la fel de revelatoare. În ciuda unei discuții publice cu aliatul apropiat al lui Donald Trump, Elon Musk, Nigel Farage și-a confirmat prezența. Von der Leyen, președintele Comisiei Europene, nu a primit o invitație, potrivit purtătorului său de cuvânt. Pe de altă parte, ambasadorul UE la Washington, Jovita Neliupšienė, va participa la ceremonia de la Capitoliu”.

Față de afirmația legată de „ambasadorul UE la Washington” am un comentariu de făcut, și anume: cu siguranță atunci când ați citit aceasta v-ați gândit la termenul de ambsador ca reprezentant al unui stat suveran la Washington. Corect? Problema e aceea că Uniunea Europeană nu este stat, cu atât mai mult unul suveran. În această situație ea nu are caracteristicile unui stat printre care aceea de a avea un teritoriu și de a numi ambasador. Prin urmare, cuvântul ambasador în acest context trebuie interpretat ca „reprezentant oficial al Uniunii Europene la Washington”.

Așa cum am mai scris aici în repetate rânduri, progresiștii ăștia manevrează cuvintele așa cum le convine lor, pentru a crea aparențe sau situații care să le servească interesele. Prin urmare, fiți foarte atenți la ce citiți sau auziți și vedeți în presa lor. De asemenea, nu au fost invitate: Marine Le Pen, de trei ori candidată la președinția Franței și lider de extremă dreapta, precum și protejatul ei, Jordan Bardella. Nici unul nu a primit o invitație, potrivit unui oficial de partid. O posibilă explicație: Le Pen și Bardella nu sunt foarte entuziasmați în privința președintelui Trump.

Bineînțeles că mesajul transmis cititorilor săi progresiști cărora se adresează în mod special, de articolul celor de la Politico este acela că se pregătește o perioadă cruntă de 4 ani, în care toate valorile lor europene vor fi distruse, în care violenții naționaliști de extremă dreaptă vor face praf toate proiectele lor mărețe și în care putiniștii vor triumfa. Cam așa văd ei lucrurile. Noi le vedem altfel.

Acum să vedem ce va fi în continuare și dacă Trump își va duce mandatul la bun sfârșit, fiindcă tare îmi e teamă că nu-l vor lăsa și dacă nu mai pot anula alegerile, găsesc ei alte metode radicale de a-l opri.

RM

23

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

Record de Guinness Book în comuna Snagov – Ilfov

(urmare din pag. 21) „Oricum, atunci cînd se va întâmpla, să știți că, acolo, sus, printre stele, voi plânge cu lacrimi de bucurie și voi fi cel mai fericit înger.

VALENTIN TURIGIOIU – Un om, sau mai bine zis, un creștin adevărat, care a demonstrat că și la Snagov se poate scrie istorie. 15 decembrie 2008”

De precizat că, în octombrie 2003, din propria inițiativă, Valentin Turigioiu a lansat publicația lunară ,,Carambol”, care se distribuia GRATUIT în tot județul Ilfov. Deși a avut un succes de răsunet în lumea sporturilor cu bile, respectiva publicație a fost suprimată în mod neașteptat, motivul invocat fiind apariția, în paginile sale, a următorului articol, intitulat PLANETA ÎNDOLIATĂ: ,,La data de 26 decembrie 2004, istoria omenirii a înregistrat una dintre cele mai groaznice tragedii. Cele peste 150.000 de vieți omenești curmate, în majoritate copii și tineri, au creat o stare de șoc planetară. Puțini știu, însă, că proporțiile tragediei puteau fi cu ușurință diminuate, dacă semnalul de alarmă dat de un român (!) ar fi fost luat în serios. Este vorba de profesorul Hâncu, specialist în seismologie, care, bazat pe o teorie proprie și pe rezultatele unor cercetări permanente, la data de 22 decembrie 2004, a avizat ambasadele Thailandei și Indoneziei din România că, în cel mult 6 zile, deci cel târziu 28 decembrie 2004, în zona țărilor respective, se va produce un cutremur devastator. Întrucât ambasadele în cauză nu au luat nici o măsură, profesorul Hâncu a revenit cu noi semnale de alarmă pe 24 decembrie 2004, fiind susținut și de prezicătorul Istrate, care, încă de un an înainte, știa de acest lucru, fapt regăsit în celebra sa carte de previziuni.

Ei bine, nici de această dată ambasadele respective nu au reacționat, cutremurul apocaliptic din 26 decembrie 2004 sosind fără a bate la ușă. NO COMMENT!”.

Studiind arhivele federației, am descoperit că, în publicația ,,Carambol”, Valentin Turigioiu s-a dovedit a fi un as al horoscopului sportiv, scris cu mult umor, sens în care amintesc doar două exemple: ,,PEȘTI-2004: În acest an vei avea onoarea să fii învins numai de jucători de top, dar ar fi bine să-ți alegi adversari care folosesc tacuri subțiri, pentru ca, atunci când îți vor fi rupte pe cârcă, să nu lase urme prea adânci”; ,,BALANȚĂ-2003: Tot anul vei fi înșelat. Când vei cumpăra cartofi, cântarul va fi reglat în favoarea vânzătorului, iar când vei ajunge la Urgență, mort de foame, din cauza cântarului defect, vei afla că ai celulită”.

De fapt, nu e om în zona Comunei Snagov care să nu știe că Valentin Turigioiu este, tot din pasiune, și jurnalist la redacția Revistei ,,România Mare”, o publicație de top a presei românești. Omul are un mod de a scrie fără menajamente, bine documentat, obiectiv, nelipsindu-i umorul plin de originalitate, cum este, spre exemplu, cel regăsit în poezia ,,Șmecher de gang”, publicată în decembrie 2003, în revista sa, ,,Carambol”: ,,Foaie

verde și-o belea,/ Să vă spun povestea mea,/ Petrecută astă-vară,/ Într-o mahala la țară/ Eram șmecher mare,/ Ăl mai tare din parcare,/ Nici o portieră nu stătea/ Stavilă la ranga mea./ Furam tot ce se putea/ Fie cald sau vreme rea:/ Boarfe, bani sau aliment/ Până la țevi de eșapament./ Dar într-o zi, pe înserat,/ Când eram tare supărat/ Că nimic nu mai mergea/ Și foamea-n mine gemea,/ Hop c-apare în parcare/ O limuzină din alea rare/ Și din ea a coborât/ Cu-n aer posomorât/ O damă super longilină/ Suplă precum o felină/ De credeam că-i manechină/ Pe la vreo firmă străină/ Iute, ochii mi s-au bulbucat,/ Tensiunea mult s-a ridicat/ Ca un taur de ea m-am apropiat/ Să-i spun cât sunt de-nfierbîntat/ Și cu un limbaj de om educat/ Am invitat-o la mine-n pat:/ Auzi, fă, de mine n-ai scăpare/ Sunt tatuat și am forță mare/ Până acum, multe-au căzut/ După poftă, în al meu așternut/ Dar când să pun mâna pe ea/ M-am trezit pălit de-o palmă grea/ Ce-a urmat, nu-ți vine să crezi:/ Am văzut doar stele verzi,/ Să moară măicuța mea de-am pomenit/ Un om în halul ăsta tăvălit/ Oase rupte, vânătăi și capul spart,/ Trântit și răsucit cu temei pe asfalt/ Tipa le avea pe-ale lui Bruce Lee/ Și era ofițer activ la SRI/ Cert este că am fost tocat/ Cu precizie, pe milimetru pătrat/ La Jilava m-am cerut la izolare/ Să nu mai am nici o căutare/ Duduia parcă mi-ar fi promis/ Că mă va căuta și-n vis/ Noaptea am coșmaruri grele,/ Ziua prevăd numai belele/ Parcă o și văd cum vine/ Să dea cu poșetuța-n mine/ Acum, ce să mai zic?/ Am ajuns om de nimic/ Din ăl mai băiat de băiat/ Sunt cel mai de plâns ratat”.

Revenind la meritul sportiv de a crea cea mai puternică echipă de snooker și biliard din țară, tot în arhivele federației, iată ce am găsit scris despre Valentin Turigioiu: ,,În Comuna Snagov, performanța sportivă s-a realizat întotdeauna cu pasiune, sacrificii, respect și consecvență.

Tot cei din Snagov au făcut mari eforturi să salveze jocurile cu bile din România, care ajunseseră pe mâna unor diletanți, toți cu gândul numai la cașcaval. Acum, se poate spune că, la sporturile cu bile, ceasul se potrivește la Snagov, mai ales că palmaresul jucătorilor de aici a atins un prag de invidiat: 5.247 de trofee de nivel național, plus 18 titluri de campion mondial la trick-shots, prin Gabriel Vișoiu. Fără discuție, meritul menținerii acestei echipe la vârful performantelor sportive, timp de 25 de ani, este al antrenorului Valentin Turigioiu, care și acum are planuri de viitor” (Publicația locală ,,Snagov”- 2024).

Da, autorul articolului de mai sus a avut o premoniție, în sensul că Valentin Turigioiu, împreună cu echipa sa, a realizat un record de Guinness Book, un fel de SF în lumea sportului de performanță: TOATE COMPETIȚIILE OFICIALE ORGANIZATE DE F.R. BILIARD-POOL, ÎN ANUL 2024 – la cadeți (8-14 ani), juniori (14-18 ani), seniori (18-45 ani) și masters (+45 ani), masculin și feminin – AU REVENIT SNAGOVENILOR (36 DE TROFEE)!

Probabil se vor găsi destui care vor contesta acest record, sub diverse forme: ,,Este imposibil așa ceva!”, ,,Noi nu am participat!” (cine v-a oprit?) sau ,,Ce mare lucru să faci asta!” (de ce nu încercați?). Vorba aia: ,,Timp, loc și întâmplare/ Poate mulți vor fi avut/ Însă câți

2009: Comuna Snagov avea cea maoi performantă echipă de snooker din România

SĂMÎNȚA BUNĂ

Minciuna Motto: „Greutăți diferite și măsuri diferite: amândouă sunt o urâciune pentru Domnul” – Proverbe 20.10 Mințim atunci când, știind adevărul, afirmăm contrariul. Dar mințim și atunci când, necunoscând adevărul, ne grăbim să negăm un fapt care totuși este evident. În ambele cazuri am mințit. Așa se face că, din neatenție, uneori ne putem face vinovați de rănirea unui prieten, de răspândirea unei acuzații false sau chiar de lepădarea de scumpul nostru Mântuitor și Domn. Apostolul Petru a ajuns să jure și să se blesteme că nu-L cunoaște pe Isus (Matei 26.69-75).

Un principe își pierduse împărăția. Împăratul Traian (53-117), unul dintre „cei cinci împărați buni“ ai Imperiului Roman, îl detronase pe regele Traciei, luându-l prizonier pe fiul acestuia. Tânărul principe a câștigat dragostea împăratului roman, care s-a hotărât să-i redea tronul tatălui său. S-a întâmplat însă că l-a prins cu minciuna. Întâlnindu-l la palat, l-a întrebat unde a fost, iar tânărul, fără să știe că regele îl văzuse plimbându-se prin grădină, i-a răspuns: „La școală“. Traian i-a spus: „Mă hotărâsem să-ți dau înapoi regatul, dar, fiindcă ai mințit, te-ai arătat nedemn de el. Îl voi da aceluia care-l merită mai mult decât tine“. au și știut/ Să le folosească, oare?” (J. Ruiz de Alarcón – Spania).

Oricum, până când toți cârcotașii își vor epuiza frustrările, F.R. Biliard-Pool va demara procedurile de oficializare și înscriere a acestui record în Guinness Book.

Iată de ce jucătorii snagoveni de snooker și biliard, ,,cei mai buni din țară”, cum îi numește adesea presa, merită felicitați și elogiați. În același timp, nu putem trece peste meritul deplin al celor aflați ,,în spatele cortinei”, oficiali federali – Gheorghe Sandu, Bogdan Bilă ș.a.

–, președintele Clubului ,,OLIMPIC” Snagov, Tiberiu Sinulescu, și autoritățile locale. Spre exemplu, actualul primar al Comunei Snagov, Mihai Anghel, și întreaga sa echipă de consilieri, care s-au dovedit a fi adevărați prieteni ai sportului de performanță, neexistând nici o victorie sportivă care să nu poarte amprenta pasiunii lor pentru sport. Și, pentru că momentele cele mai emoționante ale unor asemenea reușite sunt cele când ,,piticii” devin campioni, se cuvine să menționez aici doar câteva nume ale unor copii talentați, care ne-au făcut să lăcrimăm când și-au ridicat trofeele de campioni pentru a fi fotografiați: Andrei Breabăn (10 ani), Daniel Breabăn (12 ani), Horia Bilă (6 ani), Iancu Bilă (10 ani), AnaMaria Plută (15 ani), Antonia Alexandra Plută (9 ani), Bogdan Voicu (12 ani), Sarah Voicu (10 ani) ș.a. Deci, multe perechi de frați și surori, adică tot un fel de record inedit, marca Valentin Turigioiu.

Cert este că povestea continuă, și asta pentru că prolificul antrenor ridică din ce în ce mai sus ștacheta performanțelor sale, deși, în cei 25 de ani de activitate, nu a primit NICIODATĂ (sic) salariu, primă sau vreun titlu onorific. Vorba lui: ,,Dacă ar afla soția câți bani am investit în această pasiune, ar divorța de șapte ori!”.

Cândva, regretatul poet Corneliu Vadim Tudor a spus: ,,În România, după ce s-a născut acest om, a început să se semene în jurul lui snooker și biliard!”. Așa este, în anul 2000, când Valentin Turigioiu a pus, pentru prima dată în viața lui, mâna pe un tac de snooker sau biliard, aceste sporturi erau ca inexistente în România.

Acum, trăim alte vremuri, în care nu trebuie să faci altceva decât să urmezi sfatul acestui om dornic de noi și multe alte performanțe: ,,Celor care doresc să practice sporturile cu bile, le dau un singur sfat. Mergeți la Casa de cultură a comunei Snagov, urcați la etajul întâi, unde veți vedea o ușă permanent deschisă. Dacă veți intra și veți decide să rămâneți acolo, veți avea șansa de a deveni un personaj al uneia dintre cele mai frumoase povești ale sportului românesc de performanță” (Din interviul acordat de Valentin Turigioiu publicației ,,Snagov”, în 2004).

24

Nr. 1778 l 21 – 28 ianuarie 2025

RM

ACTUALITATEA PE MAPAMOND Inteligenţa artificială și pericolul apariţiei claselor sociale inutile (I)

Să-i luăm, de exemplu, pe medici! Erorile medicale reprezintă una dintre cauzele principale de deces din Statele Unite. Nu numai că ei vor putea fi înlocuiţi, în special chirurgii, dar Harari sugerează că va ajunge să fie ilegal ca o fiinţă umană să efectueze intervenţii chirurgicale. Dacă există o marjă de eroare care pune viaţa pacienţilor în pericol atunci când intervenţia este efectuată de o fiinţă umană și o marjă de eroare foarte mică (sau chiar niciun risc) atunci când o mașinărie face același lucru, orice persoană care ar avea de ales ar alege, fără să aibă nevoie de mult timp de gândire, mașinăria.

Ea nu va avea o zi proastă sau în care să fie mahmură și nici nu-i va tremura mâna.

Relaţiile sunt, de asemenea, ameninţate. În urmă cu câţiva ani, revista Forbes a relatat despre deschiderea pri­ mului bordel robotizat în Spania, care a adus veniturile din turism la un nivel record. În curând va fi posibil să comanzi online o companie perfectă, adaptată gusturilor clientului și mult mai inteligentă decât orice om cu care ai putea avea o conversaţie. În Japonia, cel puţin trei bărbaţi au avut nunţi publice cu roboţi. A devenit posibil să ai un soţ robot, un prieten robot și chiar un animal de companie robot, făcând astfel inutil contactul uman.

Harari continuă: „În Secolul XXI am putea asista la apariţia unei mari categorii de oameni care nu lucrează”. Ceea ce înseamnă, spune el, că va trebui să creăm ceva numit „venit de bază universal”. Statul și o elită a claselor bogate vor trebui să ofere sume de bani oamenilor obișnuiţi, ca ei să-și poată plăti mâncarea și să aibă un adăpost. (va urma) Semneletimpului.ro

Stalinismul progresist

operațiuni psihologice, iar mulți alții participanți pentru că protestează și nu li se oferă alternative credibile de personalități și politici. Toți aceștia, cu diferite instrumente, trebuie recuperați: unii trimiși în închisoare, alții prin procese de deradicalizare consacrate, de eliminare a dependențelor, și mulți, mulți alții printr-o comunicare transparentă, credibilă, suficientă și prin retragerea din prim planul politicii a mincinoșilor, celor cu promisiuni aberante și a veleitarilor suficienți și fără pregătire ce umplu birourile pozițiilor guvernamental numite. La treabă, deci!”. „Deradicalizare”. Chifu nu este primul politician din epoca modernă care crede că oponenții politici și criticii puterii ar trebui să fie adunați și transformați în cetățeni obedienți. Înaintea alegerilor prezidențiale din SUA din toamna anului 2023, Hillary Clinton a declarat că susținătorii lui Donald Trump ar trebui „deprogramați” de la opiniile lor împotriva puterii.

Exemplul lui Clinton arată însă că astfel de declarații și ambiții rareori sunt bine primite, iar atunci cînd oamenii află ce spun de fapt reprezentanții puterii, se ajunge la o rezistență și mai puternică. Trump a învins establishmentul american. „Avînd în vedere modul în care protestele din România au luat amploare în ultimele zile, este probabil ca declarația domnului Chifu să nu fi făcut decît să pună gaz pe foc”, mai scrie publicația suedeză.

Așadar, dacă nu ești de acord cu ei, înseamnă că ești nebun și atunci trebuie să fi tratat corespunzător, sau ești cumpărat pe bani și atunci trebuie să fii închis. Deradicalizarea, deprogramarea nu vă sună a reeducare? A crearea omului nou, gen, experimentul Pitești din România? Mie așa îmi sună.

Băieții ăștia ne spun nouă despre valorile europene?

Astea sunt valori? Astea sunt elucubrațiile unor inși supărați că vulgul nu e de acord cu ei, pentru că ei, nu-i așa, sunt cei mai inteligenți și mai ales au întotdeauna dreptate. Recitiți articolul intiulat „-istul” și veți afla acolo caracteristicile la care mă refer.

Bun venit în stalinismul progresist, dragi tovarăși!

În aprilie 2023, utilizatorul TikTok cu numele ghostwriter977 a lansat melodia „Heart on my sleeve”, care a atins 15 milioane de vizualizări pe aceeași reţea de socializare. Melodia era interpretată și de doi dintre cei mai prosperi producători din industria muzicii, Drake și The Weeknd. Problema este că, în realitate, cei doi artiști nu au interpretat această piesă. Melodia a fost generată de inteligenţa artificială. În cele din urmă, Universal Music Group (UMG) a semnalat încălcarea drepturilor de autor și a retras piesa. Ascultătorul obișnuit nu avea cum să facă distincţie între artiștii pe care îi admiră și-i ascultă și inteligenţa artificială folosită pentru a-i imita.

Dintr-odată, UMG s-a confruntat cu perspectiva că acești doi artiști erau, în esenţă, lipsiţi de valoare.

Inteligenţa artificială (AI) îi aduce pe toţi oamenii de pe planetă în faţa unei crize de identitate fără precedent.

Capacitatea AI de a ne imita faţa, vocea și gesturile care ne fac unici dă naștere la tot felul de preocupări și întrebări. Care este valoarea unui om? Cum putem cuantifica această valoare? Yuval Noah Harari, profesor titular la departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, a scris bestsellerul „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”. Harari a apărut în multe jurnale de știri din întreaga lume cu ideea că lucrurile la care asistăm acum sunt cauzate de inteligenţa artificială. El crede că există pericolul apariţiei claselor sociale inutile – pe măsură ce inteligenţa artificială preia locurile de muncă, foarte mulţi oameni vor deveni tot mai inutili

(urmare din pag. 21) Cînd aveam cont de LinkedIn, pe care l-am închis acum o lună, l-am urmărit o vreme pe Iulian Chifu, după care, sătul de postările dumnealui, l-am blocat. Rău am făcut nerespectînd zicala conform căreia „trebuie săți ții prietenii aproape și dușmanii și mai aproape”. În cazul meu, să stai cu ochii pe ce postează adversarul ca să poți să-l combați. Așadar, am găsit în inpolitics.ro un articol despre o postare a sus-numitului domn, postare ce a atras atenția unei publicații de analize și comentarii din Suedia. Citez: „Presa din Suedia, șocată de Iulian Chifu: «Consilier prezidențial: trimiteți 100.000 de protestatari în lagăre de reeducare». Declarațiile halucinante ale fostului consilier prezidențial Iulian Chifu despre cum ar trebui procedat cu protestatarii și votanții lui Călin Georgescu s-au propagat pînă în presa din Scandinavia. Publicația suedeză de informații și analize «Știri pentru libertate» relatează despre acest fapt și atrage atenția că opinii similiare lui Chifu a avut, cîndva, și Hillary Clinton, cu referire la votanții lui Trump. «Cînd poporul protestează, de obicei este suficient ca establishmentul să-și dea masca jos. Acest lucru s-a întîmplat acum în România, unde oamenii protestează împotriva faptului că le sunt încălcate drepturile democratice. În loc să-i asculte, politicienii încep să vorbească despre cum să-i reprime pe protestatari. În ultimele zile, România a fost zguduită de proteste uriașe, din partea naționaliștilor și suveraniștilor. Acestea au fost vizat și alegerile prezidențiale, pe care Curtea Constituțională a țării a ales să le anuleze după ce candidatul naționalist și antiglobalist Călin Georgescu a apărut de nicăieri ca principal favorit. Protestele, care sunt explicit în favoarea lui Georgescu, au adunat cîteva mii de participanți, iar duminică, peste 100.000 de persoane au demonstrat în capitala București.

Faptul că propriul popor a luat o poziție atît de clară împotriva a ceea ce se întîmplă nu a făcut

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

pe piaţa muncii. „În Secolul XXI am putea asista la apariţia unei mari clase de oameni care nu lucrează: oameni lipsiţi de orice valoare economică, politică sau chiar artistică, ce nu contribuie cu nimic la prosperitatea, puterea și măreţia societăţii.

Această «clasă inutilă» nu va fi doar șomeră – va fi neangajabilă”.

Harari crede că cea mai importantă întrebare din economia Secolului XXI ar putea fi: Ce facem cu toţi oamenii inutili? De exemplu, inteligenţa artificială este capabilă să facă 425 de cvadrilioane de calcule pe secundă. Ipotetic, dacă un om ar putea face un singur calcul pe secundă, ar avea nevoie de peste 13 miliarde de ani ca să egaleze capacitatea inteligenţei artificiale. „Nouăzeci și nouă la sută din calităţile și abilităţile umane sunt pur și simplu redundante pentru realizarea majorităţii activităţilor moderne”, susţine Harari, care declară că AI și robotica îi vor înlocui pe medici, pe contabili, pe șoferi, profesori, vânzători, personal de servire, corectori, piloţi de avion, farmaciști, avocaţi și pe mulţi alţii.

autoritățile mai înclinate să asculte ce are de spus poporul. În schimb, acestea par să planifice măsuri care sunt susceptibile de a reduce la tăcere protestele.

O persoană care este într-adevăr pregătită să fie dură cu protestatarii este Iulian Chifu, un consilier al fostului președinte Traian Băsescu, care a condus România din 2004 pînă în 2014. Într-o postare pe LinkedIn, acesta solicită guvernului și partidelor pro-europen să ia măsuri împotriva celor care îl susțin pe Georgescu, protestînd împotriva alegerilor anulate. Pe de altă parte, el vrea să fie urmăriți penal naționaliștii, actorii pro-ruși și finanțatorii oculți din spatele lui Georgescu”.

Probabil o să spuneți că e un derapaj izolat al unui individ care a greșit cînd a scris asta. Vă asigur că nu e și că așa gîndesc toți progresiștii aștia neocomuniști. Am să dau aici două exemple. În perioada războiului din Iugoslavia, Ion Cristoiu, alături de alți confrați din presa scrisă care deviaseră de la linia propagandei oficiale de susținere a războiului, au fost invitați la un proces de reeducare în Kosovo pe banii armatei americane; luna trecută domnii de la Antena3 tocmai au afirmat că susținătorii naționaliști ai lui Călin Georgescu sunt pleava societății, iar de curînd altcineva a zis că ar trebui trimiși în ospicii. Clar, da?

Hai să vedem ce a scris de fapt Iulian Chifu: „Am înțeles că România este sub atac, că a intervenit o operațiune specială a rușilor pentru a valorifica vulnerabilitățile interne și a prelua pe repede înainte funcția de președinte.

Că s-au anulat alegerile prezidențiale. Societatea civilă a reacționat, alegerile generale au dat 65% voturi proeuropenilor. Reacționează în continuare pentru a-l expune pe Călin Georgescu în deplina sa spendoare, pentru a expune aberațiile misticoide și sectare cu iz naționalist-suveranist și cu influența rusă. Ca și gașca de pro-ruși care îl însoțesc, influențează, dacă nu e direct părtaș la acțiune. (…) În spatele lui Georgescu, cu voturi, sunt românii.

Unii interesați financiar, alții condiționați și radicalizați în procese de creare de dependențe prin

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.