România Mare, nr. 1777

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE 175 de ani de la nasterea , Mie să nu îmi dea nimeni lecții de patriotism, vă Poetului National , rog foarte mult!

CORNELIU VADIM TUDOR

Marea dezinformare

A fost o vreme, când stăteam pe rețelele de socializare permanent, intram în discuții contradictorii pe teme politice cu prieteni și cu străini, ocazie foarte bună de a lovi, verbal, desigur, în „celălalt”. Am explicat pe larg ce înseamnă „celălalt” și de ce-l lovim, în editorialul cu același nume. Facebook-ul ne oferea și ne oferă oportunitatea de a discuta teme politice sau sociale cu alți oameni, de a ne confrunta cu ei, și mai ales de descărca presiunea pusă pe noi de televiziunile la care ne uităm fiecare. Eu unul, în perioada Băsescu, eram „enoriaș” al unei televiziuni fiindcă seară de seară sorbeam cuvintele moderatorilor și invitaților, mă încărcam de sentimente negative contra „inamicilor politici” și apoi refulam pe internet.

Ca mine erau și sunt încă, milioane de români, care mutaseră lupta politică din plan fizic în plan virtual, și combăteau zilnic cu multă îndîrjire. Pe undeva era mai bine să te înjuri – în cele din urmă la asta se reducea totul – cu un străin în mediul online, decît cu rudele, prietenii sau străinii, față în față. Toată această urâciune avea și are doi vinovați în opinia mea: televiziunile care îndîrjeau românii unii împotriva altora, fie prezentînd adevărul ciuntit sau doar părți din el, astfel încît imaginea să se modifice complet,

fie mințeau cu nerușinare; al doilea vinovat eram chiar noi, privitorii, cei care ne uitam la moderatorii și la figurile emblematice ale televiziunilor ca la Christos, fiind ferm convinși că ceea ce spun ei acolo este chiar Adevărul revelat nouă, în loc să verificăm adevărul respectiv din alte surse, că vorba ceea, „lumea ne stă în vîrful degetelor”.

După zece ani mi-am dat seama că sunt păcălit, așa că am ieșit din peștera cu umbre în care mă aflam și am început să compar lucrurile de până atunci atît cu reali­tatea din jur, cît mai ales cu informațiile acumulate despre problemele socio-politice, despre manipulare etc.

Așa am ajuns, după o perioadă de detoxificare TV, să nu mă mai pot uita la respectivele programe, enervîndu-mă faptul că oamenii care vorbeau dinapoia lor nu spuneau nimic, ci doar se certau.

Detoxifierea asta și-a arătat utilitatea în pandemie, când am reușit să văd dincolo de propagandă, ceea ce mi-a atras nenumărate tamponări online, din partea celor care erau speriați și panicați de televiziuni și autoritățile statului. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

UN DAR AL MANUSCRISELOR EMINESCIENE (La 175 de ani de la nașterea Poetului)

De fiecare dată jumătatea primei luni a anului, în afară de puritatea simfoniei albe în care se împodobesc Carpații Românești, un alt soi de puritate – cea izvorâtă din magma iubirii pentru Poetul Național – ne învăluie ființa grav încercată de furtunile politice care au vânturat legi și conștiințe în îngrozitorul an 2024, pe care l-am trecut, totuși, în Istorie, cu mii de artificii și cu o speranță în mai bine în 2025. Ziua de 15 ianuarie, Ziua în care, la 1850, la Botoșani, s-a născut Mihai Eminescu, numită Ziua Culturii Naționale (Legea nr. 712 din 2010), reînvie, an de an, dorul de Eminescu și speranța că, iată, Poetul Nepereche al Culturii Române trăiește printre noi, imaginea poetică a lui Eminescu strălucind incandescentă pe Cerul Poeziei Românești, în ciuda unor detractori și apatrizi literari ai căror ochi nu mai suportă lumina Luceafărului Național.

Cu toate acestea, și cu toate piedicile pe care societatea consumatoristă le așează în fața Culturii Naționale, vrând s-o înlocuiască, în principal, cu gro­ tescul culturii suburbane, în care degringolada, deraierea din linia moralității accentuează degradarea distopică a individului, de 135 de ani, 15 ianuarie rămâne sărbătoarea de referință a poeziei românești, Mihai Eminescu fiind izvorul de viață lungă al acestei sărbători.

Plecând de la Titu Maiorescu

Pentru a înnobila și în acest an – de Ziua Culturii Naționale, și de Ziua Poetului Național – numele Luceafărului Poeziei Românești, cum o fac de atâția ani în paginile revistei „România Mare”, ca un corolar a împlinirii unui secol și trei sferturi de la venirea pe lume a pruncului Mihai Eminovici, și a unui noroc în documentarea subiectului, voi aborda un subiect legat de epopeea descoperirii și fructificării unora dintre ultimele manuscrise ale lui Eminescu, grație marelui om de cultură și eminent eminescolog, PETRU CREȚIA. După cum se știe, de-a lungul timpului, sub fascinația moștenirii eminesciene și cunoscându-se modul, uneori impropriu, al scrierilor poetului – ca loc și condiții – mai mulți oameni de litere s-au aplecat spre studiul operei lui Eminescu, o parte dintre aceștia dedicându-și ani mulți spre descifrarea și publicarea vastului material scris de mâna Poetului – cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file dăru­ite Academiei Române de criticul Titu Maiorescu în anul 1902. În ședința Academiei Române din 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu dona această adevărată comoară națională Academiei. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

De câte ori...

De câte ori rostim numele tău în cuvinte, Vibrează în noi silabele Limbii Române, Și-n aer plutește icoana pomenirii sfinte A celui ce-a fost Luceafăr, și care rămâne

Peste secole de visări și trăiri secundare, Bulgărele de aur al culturii-ncercate, Smulsă din cărțile vechi și din vechi calendare, Pe placul unor culturnici năvăliți în Cetate.

De câte ori se scaldă în lacul cu nuferi Imaginea lunii în spartă oglindă, Ne dor ochii visării, chiar de nu suferi De marea distanță ce vrea să te prindă.

Eminescule, frate, adâncit în litanii, Mă rog la Zeus să-ți apere Universul, Iar noi, pământenii, nemăsurându-ți anii, Să fim din nou capabili să-ți legănăm iar versul.

De câte ori ianuarie pictează crizanteme Peste Ipoteștii tăi din povești decupați, Peste Țara Română scânteiază embleme, Efigii îngemănate cu Munții Carpați. Și, din ele iau naștere alte izvoare Curgând în cascade de rime-mperecheate, Până, hăt, la Mălini, când la acea vânătoare Moartea căprioarei a fost o zeitate. Și, de câte ori scapără zăpezi în gerar, Îmbrăcând Țara în cea mai neaoșă ie, Luceafărul de Ziuă iese din calendar Să lumineze Planeta cu poezie!

GEO CIOLCAN

NR. 1777 l ANUL XXXVI l 14 – 20 IANUARIE 2025 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Țapul și Iedul au păscut iarba dracului la Sofia  Un mafiot putred de bogat: Ioan Mureșan (PNȚCD)  Remanierea guvernamentală ciocănește la ușă  Lui Brucan îi plouă-n gură după vinete  Moare Mușu

PARTEA I  Sîmbătă, 6 noiembrie a.c., preşedintele PRM a acordat un amplu interviu, de peste două ore, publiciştilor Norbert Mappes – Niediek (Germania) şi Stephen Israel (Elveţia).  Am primit o informaţie şocantă: cică Emil Constantinescu ar fi fost însoţit în Bulgaria de... Dragoş Constantinescu!

De ce oare? Ce legătură are Plodul cu Podul de la Calafat despre care, chipurile, s-ar fi discutat acolo? Şi ce legătură aveau, cu acelaşi pod, grecii? Evident că nici una. În realitate, în Bulgaria s-a vorbit despre contrabanda de ţigări, al cărei scandal s-a agravat şi s-a internaţionalizat fulgerător, prin mărturisirile unui pilot bulgar, conform căruia pe Aeroportul Otopeni s-ar fi derulat nu mai puţin de 58 de transporturi de ţigări! Aşadar, se poate vorbi nu de Ţigareta 2, ci de Ţigareta 58! Acelaşi pilot, ca şi alţi aviatori bulgari, au invocat, de-a lungul ultimilor ani, prezenţa pe Aeroportul Otopeni a fiului preşedintelui României, în încercarea lor de a demonstra cît de serioasă e afacerea şi ce gir înalt au din partea oficialităţilor României. Partea elenă a fost invitată datorită arestării, pe teritoriul Greciei, a mafiotului arab Jamal Ad Atm care, dacă se apucă să vorbească, Regimul Constantinescu va pocni ca o băşică de porc strivită cu piciorul. Opinia publică din România este pe deplin lămurită: prea multe dovezi confirmă implicarea lui Dragoş Constantinescu în contra­ banda de ţigări încît aceasta să mai poată fi muşamalizată. Şi atunci, cum a putut judecătoarea Raluca Moglan-Culea, de la Tribunalul Bucureşti, să-l oblige pe senatorul Vadim la plata a 20.000.000 de lei despăgubiri pentru gunoiul uman pe nume Dragoş Constantinescu? Unei asemenea individe nu-i putem spune nici măcar „fă“, care vine de la latinescul „femina“.  Pentru a şterge urmele fărădelegilor săvîrşite, Radu Sârbu şi-a pus în gînd să desfiinţeze, cît mai rapid, Fondul Proprietăţii de Stat. Reamintim cititorilor noştri un adevăr alarmant: Ovidiu Grecea l-a înştiinţat pe Radu Vasile că acest Sârbu lucrează pentru Serviciile Secrete ale Ungariei.  În cadrul emisiunii „Sfertul Academic“, prezentată de Paul Grigoriu luni, pe programul I al postului de Radio România Actualităţi, s-a produs o chestie tare de tot: senatorul Triţă Făniță, preşedintele Comisiei de Agricultură a Senatului României, a declarat că ministrul ţărănist al Agriculturii, Ioan Mureşan, a exportat în acest an 500.000 de tone de grîu din România. Profitul nu l-a mai spus, dar e uriaş, de vreme ce afacerea a rulat cca. 100.000.000 de dolari (la 200 de dolari tona de grîu).  Reamintim cititorilor noştri că inginerul (tinichigiu, nu electronist, cum îi place să dea de înţeles) pe nume Ioan Mureşan şi-a cumpărat postul de ministru al Agriculturii cu 500.000 de dolari, bani pe care i-a vărsat în vistieria PNŢCD. Nu-l plîngem noi pe el, fiindcă, în scurt timp, şi-a scos pîrleala, vînzînd cîte o licenţă la angrosiştii de tutun, cu 10.000 de dolari bucata.  Apropo de tutun, care, la români, a început să se termine odată cu răbdarea. Am primit o NOTĂ de la un Serviciu Secret: „Se ştie că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/97, Regia Autonomă a Tutunului s-a transformat în Regia Naţională a Tutunului.

Deoarece n-a marşat la maniera de privatizare propusă de Ioan Mureşan, directorul Regiei, Anghel Popescu, a fost schimbat. În locul lui a fost numit un anume Cornea – specialist în sticle şi porţelanuri, om fără nici o legătură cu agricultura, cu industria alimentară (decît poate aceea că mîncarea se pune în farfurii şi băutura în sticle, dar ambele bunuri sînt pe cale de dispariţie – nota red.

RM). Acest Cornea, la rîndul lui, l-a înlocuit pe directorul Tutunului de la Tg. Jiu, pe nume Buză, unitate care aducea un profit anual la stat de cea 200 de miliarde de lei. Motivul? Atît Anghel Popescu, cît şi Buză s-au împotrivit poruncii lui Ioan Mureşan ca un cetăţean neamţ să devină acţionar majoritar, fără licitaţie legală, la Regia Naţională a Tutunului.

Eliminarea celor doi oameni incomozi a deschis calea unei alte afaceri necinstite, în dauna Statului Român, în urma căreia comisionul lui Ioan Mureşan se ridică la 4-5 milioane de dolari“.  Amintim şi afacerea frauduloasă pe care acelaşi ministru ţărănist a derulat-o, cu spermă de animale din Franţa, unde comisioanele au mers pînă la 15 milioane de dolari.  Altă NOTĂ a acelor băieţi cu un ochi căprui şi altul albastru (ăştia ciacîri sînt cei mai buni pentru filaj): „În Ministerul Agriculturii condus de ţărănistul Ioan Mureşan domneşte un haos total. Specialiştii sînt înlocuiţi cu oameni care cunosc foarte puţin sau deloc domeniul, prin intermediul cărora se derulează tot felul de afaceri necurate, mai ales în scopuri personale. Unul dintre aceştia este ing. Bălan, specialist în chimie alimentară. Iniţial, domnia-sa a fost instalat de către Mureşan în funcţia de director general al Direcţiei de Cadastru şi Patrimoniu Naţional, deşi fusese respins la concurs de Comisia de Examinare. Apoi, tot fără concurs, a fost impus, de acelaşi ministru, ca şef la Agenţia Naţională de Produse Agricole. În vara aceasta, în luna iunie, a fost numit, se pare nu întîmplător, ca director general în Insula Mare a Brăilei, pentru a conduce campania de recoltare a griului şi a rapiţei. La valorificarea recoltei de grîu a avut 3 oferte, respectiv 1050 lei/kg, 1150 lei/kg şi 1175 lei/kg, suma din urmă fiind oferită de SC «Bursa AGRIROM» – Brăila. În mod curios, dl. Bălan a ales în final prima ofertă, cea de 1050 lei/kg. Aranjamentul s-a făcut prin dl. Enciu – zis Fernando -naşul afacerilor oneroase patronate de dl. ministru, la acelaşi Club Flamingo. Dintr-o lovitură, în urma acestui aranjament, Statul Român a fost păgubit cu suma de 80 miliarde de lei. Şeful Departamentului de Control al Guvernului s-a sesizat de «Afacerea Bălan», cum a fost denumită de presă, şi a făcut un control la fața locului. Ulterior, a înaintat şi un raport primului-ministru, după cîte se ştie, corect, dar pînă la urmă totul s-a muşamalizat, iar Bălan a fost scos basma curată, deşi şi alte ziare («Adevărul», «Cotidianul», «Capital», «Monitorul de Brăila») au scris pe larg despre această afacere necurată de care, evident, n-au fost străini Ioan Mureşan şi primul lui consilier, care e medic ginecolog“ (?!).  Deocamdată, atît despre banditul Ioan Mureşan. Acesta pozează în actor de cinema (îşi linge părul ca Tano Carridi, din serialul „Caracatiţa“), în ţărănist din tată-n fiu, care şi-a smuls părul din nas la moartea lui Coposu – dar, de fapt, e un hoţ de cea mai joasă speţă, la fel ca şi colegii lui din PNŢCD Gh. Cristea, Nistor Bădiceanu, Romică Tomescu, nepoţii lui Ion Diaconescu ş.a.  Surse din apropierea Palatului Trei Coceni ne-au comunicat că remanierea Guvernului s-ar putea face pînă la 15 noiembrie 1999, pentru a mai trage de timp şi pentru a închide gura sindicatelor. Miniştrii daţi afară vor fi Decebal Traian Remeş, Radu Berceanu, Alexandru Herlea şi, aţi ghicit, Ioan Mureşan. Liderii marilor centrale sindicale solicită ca Remeş, Berceanu, Herlea şi Mureşan să fie deferiţi Justiţiei, cercetaţi şi condamnaţi pentru fraudele şi genocidul creat.  Un alt jaf, cu miros de paprikaş: cea mai mare fabrică de gresie şi faianţă din România, CESAROM (din Capitală) a fost făcută „cadou“ unei firme austriece. De ce? Nu era nici „gaură neagră“, nici în stare de faliment,

RM

dimpotrivă, avea (şi mai are) beneficii remarcabile.

Necazul cel mare abia acum începe: în spatele firmei din Austria se află nişte... unguri, care, a doua zi după privatizare, i-au dat afară pe cei 2 directori români şi au adus 2 urmaşi ai lui Attila, copilul lui Godzilla. Încă o dovadă că preşedintele FPS reprezintă interesele Ungariei în România.  Revenim la Insula Mare a Brăilei, uger de unde suge nu numai PNŢCD, ci şi PD. Iată ce ne-au declarat unele frapiere marca Philips, din restaurantul de pe str. Georges Clemenceau, unde deputatul Bogdan Niculescu Duvăz este văzut ospătîndu-se destul de des, parcîndu-şi Jeep-ul cu iniţialele BND (care nu înseamnă Banca Naţională a Danemarcei, ci chiar Bogdan Niculescu Duvăz) în faţa sediului central al PRM: „Triţă Făniţă dă semne vioaie că are de gînd să o şteargă de la PD. Alte 7-8 persoane din acelaşi partid, aşijderea. Ca o mireasă experimentată, Triţă s-ar da cu PDSR-ul, dar dacă acesta o necinsteşte şi o lasă? Nu că n-ar mai fi păţit-o ea, dar vrea să plece cu alai vesel, nu s-o dea pe priveghi! Statisticile Ministerului Agriculturii dovedesc că deşi nu s-a semănat destul, s-a cules îndeajuns. Numai la floarea-soarelui România a atins cea mai mare recoltă din istorie (nu aia alternativă!): 1,300 milioane tone. În loc să se ieftinească însă, floarea-soarelui a sărit rău de tot la preţ, o treime mergînd la export. După care în criză de ulei, România va importa floarea soarelui avînd drept adaos taxe, comisioane, şpăgi şi bani pentru partid. Ţărănimea buclucaşă din Insula Mare a Brăilei susţine că Triţă Făniţă şi Petre Roman sînt tartorii afacerilor cu floarea-soarelui (grîul oricum s-a cam gătat, porumb e prea mult, iar cu pădurile se mai încuscresc ei, din cînd în cînd)“.  Revista „Timpul – în 7 zile“ (director Adrian Riza, secretar general de redacţie Monica Miu) monitorizează, metodic, genocidul provocat de Regimul Emil Constantinescu. Reproducem textul generic al Articolului 25 din Declaraţia Universală a Drep­ turilor Omului: „Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medi­ cală, precum şi serviciile sociale necesare, are dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa“. După care, Ţapul e mitraliat cu titluri bine alese: „Geno­ cidul de lîngă noi“; „Genocidul care se pregă­­teşte“; „Genocidul lent“. Revista nu face altceva decît să reproducă texte din „Curierul Naţional“, „Adevărul“, „Evenimentul zilei“, „Naţional“ şi din alte publicaţii, grăitoare despre uciderea românilor în aceste vremuri de coşmar. Priviţi acest mic fragment, o scenă de viaţă (mai degrabă de moarte) pentru care Ţapul şi banda lui de răufăcători s-ar putea să fie făcuţi carne de mici: „La Bucureşti, Vasile Câmpean, 39 de ani, Toma Pascu, 84 de ani, Dumitru Popa, 49 de ani, un bărbat neidentificat, de 55 de ani, altul de 60 de ani şi unul de 30-35 de ani au fost găsiţi morţi în stradă, din cauza frigului“.  Firma de bodyguarzi a mafiotului Mihai Cuptor a fost nevoită să dea afară peste 1.000 de angajaţi, ca urmare a desfiinţării BANCOREX. Totuşi, disponibilizările n-au ajuns pînă la porţile ApR, unde bodyguarzii lui Cuptor îşi fac, în continuare, treaba. Asta, în ciuda faptului că preşedintele partiduleţului de buzunar, umflat cu pompiţa de rinofug a unor sondaje mincinoase (de Teodor Meleşcanu vorbim) i-a cerut lui Mihai Cuptor să se autosuspende din partid, întrucît îi aduce numai deservicii şi trebuie, mai întîi, să-şi rezolve problemele cu Justiţia. De remarcat este faptul că, deşi Meleşcanu face aceste afirmaţii în public, totuşi Cuptor îl apără şi tace mîlc. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 noiembrie 1999)

RM

3

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Fenicienii – inventatori ai alfabetului și cărăuși ai mărilor (II) „Fenicienii occidentali“ (2)

În pragul Secolului al V-lea î.Chr., cartaginezii au întreprins o mare campanie de călătorii în Atlantic.

O escadră comandată de Himilcon a fost trimisă în căutarea chihlimbarului pe ţărmurile nordice ale Atlanticului. El a trecut prin strîmtoarea Gibraltar şi a pornit spre nord. A ajuns probabil departe, pentru că Aviennus povesteşte că i-ar fi întîlnit pe „bretonii“ din Cornwall sau pe „veneţii“ din Morbihan; Herren crede că ar fi atins chiar Marea Baltică. Schiemann, analizînd colierele găsite în mormintele feniciene, a descoperit că au fost executate din chihlimbar de Baltica, introdus în Orient şi Africa prin nord de către cartaginezi, În goana lor după aur, cartaginezii au organizat în primul sfert al Secolului al V-lea î.Chr., o mare expediţie maritimă, care a intrat în istorie sub denumirea „Periplul lui Hannon“ şi despre care ne-a rămas o relatare grecească anonimă. Amiralul Hannon a trecut şi el dincolo de Coloanele lui Hercule, dar a luat-o spre sud, de-a lungul ţărmului african. Puternica escadră, care îmbarcase 3.000 de oameni, avea un obiectiv secret – căutarea aurului. Unii specialişti, mai rezervaţi, pretind că nu a depăşit coasta Marocului, alţii mai entuziaşti, susţin că a ajuns pînă în Camerun.

Cei mai mulţi sînt de părere că a atins gurile fluviului Senegal, unde a schimbat mărfurile pe care le avea la bord cu aur, recurgînd, după un vechi obicei fenician la trocul „mut“ de la distanţă.

Drumul străbătut de Hannon în „periplul“ său a fost reluat abia după peste două milenii de către portughezi.

Extraordinara expansiune feniciană era îndreptată exclusiv „peste mări“. Interesul lor pentru continentul asiatic s-a limitat la regiunea din imediata vecinătate.

Nu au urmărit crearea unui imperiu, neavînd forţa suficientă şi mulţumîndu-se cu avantajele, deloc neglijabile, ale traficului comercial.

Comerţul internaţional al Feniciei a contribuit nu numai la intensificarea schimburilor economice în lumea de atunci, ci şi la vehicularea activă a valorilor civilizaţiei sale şi ale altor ţări din Orient, în bazinul mediteranean, transmiţînd marile lor achiziţii popoarelor ce se ridicau pe aceste meleaguri.

Reconstituirea culturii fenîciene prezintă destule dificultăţi. Primele sale monumente aparţin mileniului al III-lea î.Chr.: bronzurile frumos lucrate de Ia Bybios şi piesele de fildeş găsite la Ugarit (Ras Şamra).

Cetăţile au cunoscut de timpuriu o remarcabilă dezvoltare urbanistică. Erau construite după planuri de sistematizare bine gîndite, aveau străzi drepte, apeducte, canalizări, case cu etaj, executate din piatră dreptunghiulară, cu băi şi curţi interioare (mai ales cele ale cetăţenilor cu stare). Dispuneau de arhitecţi şi constructori talentaţi, de muncitori şi meşteri foarte pricepuţi, care erau adesea angajaţi să execute lucrări şi în alte țări. La construcţia celebrului templu al regelui Solomon de la Ierusalim au lucrat fenicieni.

Cultul morţilor era de origine egipteană. Morţii erau îmbălsămaţi şi îngropaţi în morminte somptuoase în care se puneau diverse obiecte de preţ ale defuncţilor.

S-au păstrat cavouri şi sarcofage executate cu multă artă. Celebrul sarcofag al regelui Ahiram din Bybios (Secolul XIII î.Chr.) este un exemplu al sintezei feniciene a tradiţiilor artistice din Orientul antic.

Basoreliefurile feniciene sînt numeroase şi atestă o ruptură cu convenţiile egiptene şi mesopotamiene. Din epoca regelui Ahiram s-au păstrat numeroase statuete, identificate la Bybios. Înalte de 13-20 cm, ele sînt executate dintr-un aliaj de fier şi bronz; judecînd după unele urme, se pare că erau acoperite cu folii de aur.

Loc de răscruce a vechilor tradiţii Cetăţile feniciene erau în acelaşi timp adevărate centre spirituale, în care se încrucişau diversele curente ale culturii antice. Influenţe egiptene, myceniene, asiriene, hittite şi greceşti şi-au pus amprenta asupra culturii şi artelor de aici, nu pe calea unor simple împrumuturi şi imitaţii, ci prin asi­milări creatoare, care au imprimat culturii feniciene o puternică originalitate.

O acțiune navală în timpul asediului Tirului de Alexandru cel Mare

Sarcofagul lui Ahiram, care poartă cea mai veche inscripție în alfabet fenician. Muzeul Național din Beirut

Sînt de inspiraţia laică, reprezentînd probabil oşteni cu tunici scurte şi drepte (slujitorii cultului purtau tunici lungi).

Meşteşugurile artistice au cunoscut, de asemenea, o intensă dezvoltare. Pumnalul cu teacă de aur, cutiile din obsidiană cu cercuri de aur, pandantivele găsite la Bybios, colierele, brăţările, pieptarele şi obiectele cu caracter utilitar, găsite în diverse localităţi unde a avut loc expansiunea tyro-sidoniană, sînt mărturii ale unei sensibilităţi artistice deosebite şi ale unui gust rafinat.

Este neîndoielnic că aceşti navigatori iscusiţi aveau cunoştinţe solide de astronomie, deşi un aport original nu a fost confirmat documentar.

Marea realizare în domeniul culturii rămîne însă alfabetul, ai cărui inventatori sînt. Nevoile comerţului au impus înlocuirea scrierii hieroglifice, complicată şi greoaie, cu alta mai simplă, accesibilă nu numai scribilor profesionişti.

Alfabetul fenician, în care e întocmit epitaful de pe sarcofagul lui Ahiram, este compus din 22 de consoane. El s-a format treptat, derivînd din scrierea mai veche, semisilabică şi semialfabetică, intermediară între hieroglifele egiptene şi semnele alfabetice feniciene.

Leagăn al alfabetului, este greu de presupus ca Fenicia să nu fi avut o literatură beletristică şi ştiinţifică. Inscripţiile de la Ras Şamra au permis identificarea unor poeme mitologice. Dar în afara legendelor epice, despre regele Karet şi despre Danei, nu s-a păstrat sau nu a fost identificat pînă azi nici un alt monument literar concludent.

Aflate la intersecţia marilor civilizaţii ale Orientului antic, cetăţile feniciene şi mai cu seamă Sidonul au cultivat, desigur, şi filozofia şi ştiinţele. Se citează numele lui Boethos din Sidon, ca autor al unui tratat despre natura sufletului. Se crede că aici a existat şi o celebră şcoală de matematică de inspiraţie pitagoreică.

Mărturiile documentare fragmentare sau diversele ipoteze nu permit decît o reconstituire parţială a imaginii vieţii cultural-artistice din înfloritoarele cetăţi de pe platforma libaneză. Progresele contemporane ale arheologiei vor aduce, desigur, lumini noi asupra acestui capitol al istoriei culturii.

Sfîrșit PETRE IACOB

4

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TA B L E T Ă D E S C R I I TO R

Magicul Mihai Eminescu – 175

În urmă cu 175 de ani, pe cerul României avea să apară una dintre cele mai frumoase stele, de unde avea să emane poezia veacurilor următoare pentru cultura Neamului românesc. Lucru dovedit odată cu trecerea timpului, descoperind în razele sale strălucitoare un nume care a devenit legendă și care va rămîne legendă.

Un nume de poet pe care generații de-a rîndul l-au murmurat pe buzele lor ca îndrăgitor și întregitor de cultură românească. Steaua ivită atunci pe cer avea să devină ulterior Luceafărul de pe bolta poeziei românești: Mihai Eminescu, un nume pe cît de simplu, pe atît de strălucitor în peisajul nostru poetic. Pentru că el este cel ce avea să ne îmbogățească sufletele și inimile cu versurile sale. De numele lui este legată această țară, pe care a cîntat-o și a preaslăvit-o în versurile sale nemuritoare, precum, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și atîtea altele. Poetul este melancolic în felul său, pe de o parte teluric, pe de altă parte celest, urcînd în înălțimile spiritului, desăvîrșit cîntăreț liric, devenit el însuși steaua de lumină a poeziei românești, universul culturii românești și patriotul cel mai de seamă. În creațiile sale, se simte inima poetului cu toată știința de carte. Eminescu este fiul acestor meleaguri în care a fost zămislit și care va rămîne făuritorul neîntrecut de limbă românească, cîte veacuri românii și România vor exista. Fără Eminescu, limba română ar fi fost mult mai săracă.

Pentru că pe el Dumnezeu l-a înzestrat cu darul marii poezii, al unei culturi originale. Cine nu l-a citit pe Eminescu, și mă îndoiesc că mai există vorbitori de limbă română care să nu fi citit măcar o poezie din creația sa, nu poate înțelege acest lucru. Și cum să nu-l înțelegi pe Mihai Eminescu și limba sa poetică atît de suavă și de muzicală, atît de emoționantă prin conținutul și structura versurilor sale? Nu vorbim aici doar de poezia de dragoste, și nici de poezia în care, cu condeiul său desăvîrșit, a cîntat natura, pe care o iubea încă de pe vremea cînd „băiet fiind, păduri cutreieram”, cum spunea el în stihuri nemuritoare. Astăzi, cînd se împlinesc 175 de ani de la nașterea sa, ne arată de sus, din împărăția cerului, pe unde își poartă pașii, că acolo unde omul se naște cu geniul creației, prinde aripi către inimile generațiilor care vor veni după el.

De aceea Mihai Eminescu este și va rămîne etern în conștiința poporului român, la fel ca rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o rostim ca medicament pentru suflet.

Cu strălucirea condeiului său, Eminescu a lăsat inima sa de român adevărat și gîndurile sale să lucreze pentru frumusețea, libertatea și măreția poporului din care s-a născut. Din acea steluță ivită pe bolta cerului deasupra culmilor Carpaților, el avea să devină bunul nostru național, poetul drag tuturor inimilor, de care să ne aducem aminte și de Ziua Culturii Naționale a României, pe care o sărbătorim la fiecare aniversare a nașterii sale: 15 ianuarie 1850. De fapt Eminescu putem spune că a existat din toate timpurile, înainte de a fi fost zămislit în pîntecele mamei sale: un duh poetic despre care nimeni nu a bănuit vreodată că va deveni coloana infinită a poeziei românești... Eminescu a fost steaua care a copleșit cu lumina versurilor sale vrednicia celor care au căutat să-i înțeleagă emoțiile poetice și să îi editeze opera postum. Lucru rar ce se întîmplă astăzi la noi, cu alte valori spirituale, mari scriitori, ale căror morminte sînt lăsate de izbeliște, iar numele lor, pomenite doar pe ici, pe colo. E bine și așa, că într-o societate debusolată cum este România încă se mai găsesc oameni care să le cinstească numele. Steaua lui Eminescu, însă, strălucește de-a pururi pe bolta cerului, sfidînd negura pe care astăzi o împrăștie în văzduh zborul avioanelor purtătoare de arme distrugătoare de vieți omenești. Steaua lui Eminescu este cea care a dat lumină spre luminarea minților multor cititori începînd din vremea sa pînă în prezent. Astăzi, la 175 de ani de la nașterea sa

putem spune că Eminescu își merită cu prisosință locul dintîi în lirica românească pentru toate timpurile prezente și viitoare. Cu Eminescu ne-am născut odată ce am privit răsăritul stelelor și am ascultat murmurul apelor în izvoare și ciripitul dezmierdător al păsărilor ascunse printre frunze, seara, pregătindu-se de culcare.

Eminescu este matematica tuturor timpurilor, din toți anii existenței sale, pentru că, raportîndu-ne la opera sa, pe cît de lirică este, pe atît filozofic este întemeiată, operă pe care a scris-o în termeni de o rară frumusețe și înaltă cultură universală. Eminescu nu este greu de înțeles. Doar dacă nu l-ai citit la timpul potrivit. Fiecare pagină din creația sa este atractivă pentru a descoperi meticulozitatea gîndirii sale, în epoca în care a trăit, fără să fi beneficiat de tehnologia modernă cu care astăzi noi trăim... Eminescu este o dovadă grăitoare că a iubit cu adevărat limba română, pentru care a trudit la masa de lucru spre îmbogățirea și înfrumusețarea ei.

Cînd vorbim despre Eminescu, de fapt, vorbim despre națiunea română, cu datinile și obiceiurile nelipsite din ingredientele existenței românilor, oriunde ar fi ei. Astăzi, la 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, vorbind despre steluța aceea care a apărut pe cerul țării, vorbim de fapt despre existența și dăinuirea ei în viața și istoria poporului român, pe aceste meleaguri străvechi.

Eminescu a fost cel dintîi pui de leu al nostru, care a cîntat în poemele sale durerea poporului român, pînă în cele din urmă clipe ale vieții sale. Și nu a încetat nicio clipă să-i aducă prinosul său de iubire și dragoste. Cu alte cuvinte, putem spune că poetul, în acești 175 de ani care se împlinesc în ianuarie 2025, de cînd avea să vadă lumina zilei, a învins timpul, așa cum îl înving toți marii artiști. Este ceea ce însuși Eminescu ne explică, în versurile poeziei „Numai poetul...”, poem care trebuie luat în seamă de toți cei care, în hărnicia condeiului lor, doresc să se exprime frumos în slovele limbii pe care au învățat-o și care nu vor avea sorți de izbîndă atîta vreme cît le va lipsi puterea de muncă intensă și determinarea de a scoate la suprafață doar acele fire de aur care să strălucească în creația lor. Poemul, datat 1867-1868, este o dovadă grăitoare că Eminescu a învins timpul prin marea lui poezie, dar și prin excepționalele articole de gazetărie la care a trudit în scurta sa viață, în pofida prigoanei și umilirii la care a fost supus în propria lui țară. O, Doamne, lucrurile sînt parcă trase la indigou, fiindcă le vedem întîmplate întocmai și unor poeți din vremurile noastre... E o altă poveste, la care fiecare dintre contemporanii noștri e bine să ia aminte și să o analizeze fiecare în felul lui, ca regretele să nu fie prea tîrzii. La Eminescu, în toată creația sa, vedem parcă o luptă cu timpul, din dorința de a scrie despre toate și de a lăsa în lada de zestre a neamului o operă complexă, variată, îmbrăcată în parfumul filozofiei vieții timpul său. Și el a reușit ca, prin creația sa și strălucirea geniului cu care s-a născut, să învingă timpul. Și zice poetul:

Citate ºi aprecieri critice despre Eminescu ºi opera lui

 ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită. A iubi pe Eminescu, a-l respecta, a-l admira şi a-l recomanda contem­ poranilor ca îndreptariu, aseasta cuprinde în sine şi altă datorie, anume datoria de a gîndi şi de a scrie ca el. A gîndi ca el, acesta înseamnă a gîndi potrivit cu tradiţia, înseamnă a gîndi potrivit cu cugetarea europeană, înseamnă a gîndi potrivit cu misiunea deosebită pe care o are naţiunea noastră şi care nu se poate confunda cu misiunea altor naţiuni pe care am putea să le imităm. A sărbători pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria de a trăi o viaţă ca a lui: viaţa unui om care nu s-a vîndut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă întreagă pentru poporul său”.

Nicolae Iorga  ,,Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atît de marcantă. În poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face c-un reformator … E o necunoscută vibrare de gîndire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă pînă la el!”.

Alexandru Vlahuţă  ,,Îmi pare că-l văd încă palid, slab, cu plete lungi lăsate pe umăr şi cu privirea sa adîncă şi melancolică. O împreunare de aşa mare talent şi de atîta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţie, el nu avea nici o aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale şi chiar materiale… Moartea, de altminteri, era pentru Eminescu stingerea eternă, fericita nirvana a indienilor, a căror metafizică era obiectul studiilor sale neobosite şi a meditaţiilor sale adînci”.

Iacob Negruzzi  ,,El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi în multele lui cutreierări, mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei şi n-am cunoscut om stăpînit, deopotrivă cu dînsul, de gîndul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.

Ioan Slavici (continuare în pag. 23) R.M. „Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierînd necontenit Sînul mării infinit.

Numai poetul, Ca păsări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului În ramurile gîndului, În sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cîntări”.

Cît adevăr este în aceste versuri! Cîtă dreptate are poetul cînd vorbește despre creatorul aflat mereu în luptă cu timpul. Soarta l-a îndemnat să se dedice în întregime creației, zidindu-și astfel cu aplomb nemurirea. La cei 175 de ani de la nașterea sa, nu ne rămîne decît să ne exprimăm recunoștința în fața numelui lui de scriitor magic și de neînlocuit în lumea noastră literară din toate timpurile.

Fie-i memoria veșnic vie!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

SĂ NE AMINTIM sau SĂ MAI AFLĂM CÎTE CEVA (III) ֍

֍

Ce constituie, cu adevărat, spirit, spiritual, după Voltaire (1694-1778)? ,,Denumim spirit cînd o comparație originală, cînd o aluzie fină; aci folosirea cu dibăcie a unui cuvînt luat într-un sens și înțeles într-altul; dincolo, o legătură delicată între două idei puțin asemănătoare, o metaforă singulară; sau căutarea esenței unui lucru care nu se dezvăluie de la început; este arta de a îmbina două lucruri îndepărtate sau de a despărți două lucruri care par unite sau de a le opune unul altuia; metoda de a nu spune decît pe jumătate gîndul său pentru a fi ghicit”. (Dictionnaire philosofique, ESPRIT).

֍

Parafrazîndu-l pe un mare critic literar și psiholog, E. Lovinescu (1881-1943), eu pot să spun că, mai bine de patru decenii, mi-am privit imaginea în oglinda propriei conștiințe. Am dăruit epigramei cei mai frumoși ani ai maturității și ai senectuții. Nu mă consider învinsă, că n-am luptat cu nimeni. Cît timp am ignorat-o, nedreptatea n-a existat. Ca moldoveanul din ,,Miorița”, nu m-am simțit nedreptățită, nici persecutată. M-am împăcat cu Destinul. Miorița mea va fi posteritatea.

Principiul vieții mele de intelectual și scriitor a fost cel enunțat de Ioan Teodor în articolul din Revista România Mare (nr. 1771, 28.XI-2 XII.2024, p.1): ,,Un intelectual, prin definiția sa, e o persoană care se simte foarte bine singură, neavînd nevoie de un grup care s-o valideze, fiindcă știe exact cît valorează”.

֍

La plecarea lui Fănuș Neagu (2011) O să-mi lipsești, înveșnicitule, acum cînd pîraiele nu mai duc la vale clipele spre marele ocean, ci amintiri. Amintiri care se-mbată de aburul metaforelor tale și de duhul vinului (alb, sec, vechi, destul, gratis) care învăluie notele grave le recviemului. Pe masa pusă-ntre milenii, stă Îngerul Blond și, alături, ard cruci de lumină. A-ncremenit și ziua-ntr-un ungher ca zborul unui fluture răpus. Rămasul bun al soarelui pe cer te duce unde mulți înaintea mea s-au dus. Vei fi o rădăcină a neamului care a lăsat deasupra atîția copaci încărcați de roade din care se vor îndestula multe suflete cu ochi de curcubeu. Iubirii i-ai fost gazdă și-ai semănat, din plin, sărut din dorul care te-a născut. La porțile luminii din sufletul meu va fi mereu o candelă aprinsă pentru tine. Ea va lumina, în Grădina Domnului, brazda înflorită a dorului, în care Fănuș Neagu și-a căutat un cuib în insomniile cuvîntului. Și-a transformat visele în stele, a aprins făclii purtate de curcubeie. Cu fiecare crizantemă s-a apropiat de grădina amurgului. Din raze de lună a-mpletit coroane deasupra munților peste care năvălesc norii cu ploi și grindină. Aburul cuvintelor l-au învăluit, l-au dus spre cascadă... Atunci și-a găsit cuibul, în Infinitul care l-a primit, învăluindu-l cu aripa tăcerii.

֍

Doina e o șoaptă și un vuiet, o șoaptă pe malul unui șuvoi de ape țîșnite din pămînt, așa cum dorul țîșnește din suflet. E izvorul dulce al pîraielor care brăzdează ființa românului, e glasul florilor mîngîiate de zefirul dimineții. E iubirea pentru cel iubit, e iubirea pentru tot și toate. E și glasul buciumului care sună cu jale, să stingă în inimă focul dorului care-a cuprins-o. vîlvătaia din inima cuprinsă de focul dorului.

֍

Lucian Blaga (1895-1961), care vorbea rar, spune: ,,Păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O

nuri și marșuri eroice, doine, hore, cîntece populare și școlare, Culese de Nicolae Jugănaru, Lugoj, A. ALSPITZ, Str. Princ. Carol (f.a.). Pe carte e o semnătură cu data de 13.6.945 [p. 73-74].

socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a bărbăției, a forței unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și influențele sînt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate au o foarte aproximativă forță de creație, sucombă influențelor [subl. în text], lecturilor, culturilor străine, în general.

Ceilalți – și mă gîndesc la un Cantemir, Hașdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriți și personalitatea lor se rotunjește biruitoare” (Convorbiri cu Lucian Blaga, în Almanah Luceafărul, 1989, p. 85).

֍

Despre calitatea sa de umorist, Pierre Daninos (născut la Paris în 1913), scriitorul moralist care, cu bunăvoință, îi ironiza pe francezii de rînd și pe cei de condiție medie, cu un ascuțit simț de observator social, a spus că pe această lungime de undă s-a plasat mai tîrziu, mai întîi cu Sonia, apoi cu Carnetele maiorului Thompson. ,,Oricum, dacă orice scriitor demn de acest nume – spunea el – după părerea lui Mallarmé, termină prin a fi umorist, nu poate începe așa”. E drept, cu umorul te naști, dar ,,nu te naști cu acei ochelari cu sticle speciale care sînt ochii umoristului. /.../ E vorba de o facultate de observație care se ascute cu timpul, ca și de o facultate de expresie care se îmbunătățește cu vîrsta” (Cf. Interviu realizat de Paul B. Marian, în exclusivitate pentru Almanahul literar, anul ’80, p. 216).

֍

Am notat un cîntec pe care ni-l cînta mama, care, la rîndul ei, îl știa de la tatăl său – Anton Chirițoiu, cîntăreț de strană și dascăl de școală, cu studii făcute la Vălenii de Munte. E un cîntec în care sergentul Dan merge la războiul balcanic din 1913 și se întoarce după cîțiva ani.

Dan căpitan De unde vii tu, oare, Mîndre căpitane?

Vin din bătălie Din Munții Balcani

– O, scumpă Marioară, Uită-l pe-al tău Dan, Iubește-mă pe mine Că eu sînt căpitan!

N-ai văzut tu, oare, Mîndre căpitane, Un sergent ce poartă Numele de Dan?

Fii a mea mireasă Și căpităneasă!

– Chiar doamnă-mpărăteasă Să știu c-aș deveni, Altuia mireasă Nicicînd eu nu voi fi!

L-am văzut, drăguțo, Chiar el m-a servit Și în bătălie Cu cinste-a murit...

Că dacă de-al meu Dan Noroc nu am avut, Mai bine-n mînăstire Cu Domnul mă-mpreun!

– De ce-ntrebi, drăguțo, De sergentul Dan? – Sînt a lui mireasă, Dom’le căpitan

– Hai, ridică-ți ochii La Domn căpitan Și-l vei recunoaște Pe sergentul Dan!

O variantă aproape identică am găsit-o în volumașul LIRA LIBERTĂȚII, Colecție de cîntece naționale, im-

Redăm interviul acordat omului de Radio Gh. Verman, transmis la emisiunea ,,Viața Satului”, în 13 ianuarie 2008.

Gh.V.: Doamnă Elis Râpeanu, ce puteți să le spuneți sătenilor noștri, la început de an?

Elis: Îi salut pe toți ascultătorii acestei emisiuni de tradiție, atît de îndrăgită și ascultată, și le doresc sănătate, un 2008 mai bun, cu lumină și pace în suflet.

Gh.V.: Știu că sunteți autoarea mai multor cărți, de genuri diferite, care se citesc, sînt interesante...

Elis: De curînd, a ieșit de sub tipar a XX-a carte a mea, intitulată ,,LUMNĂ DIN LUMINĂ. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga”. Poate că unii se întreabă ce rost ar avea evocarea unei mari personalități a vieții universitare la ,,Viața Satului”, mai ales că ea se trage din intelectualitatea bucureșteană. Simplificînd lucrurile, subliniem că această mare Profesoară, acest spirit renascentist al vremii sale, care s-a stins în 2006, la vîrsta de 80 de ani, e legată structural de tot ce e românesc, de valorile culturii noastre care includ, în primul rînd, satul cu tradițiile lui, istoria și tot ce e românesc, făurite, în primul rînd, de țărani – cuvînt care vine de la țară și țărînă. În al doilea rînd, a fost un om profund credincios care, treaptă cu treaptă, s-a apropiat de Dumnezeu, demonstrînd că știința, cultura înaltă nu-l îndepărtează pe om de credință, ci, cu toate îndoielile, îl apropie tot mai mult. Timp de 30 de ani și-a trăit verile la Văratec, la Maica Benedicta și, după plecarea acesteia în S.U.A., la Așezămîntul Maicii Alexandra (adică a Principesei Ileana), la Maica Eufrosina Jescu, cea care i-a stat alături pînă în ultima clipă. Pînă la urmă, s-a călugărit și, în amintirea Maicii Benedicta (în traducere, Binecuvîntata), a luat același nume ca monahie.

La sfîrșitul lui aprilie 2006, a fost internată la Spitalul de Urgență din Iași, a fost operată la stomac, dar inima n-a mai rezistat. A lăsat scris, ca ultimă dorință, ca, în funcție de locul unde va deceda, să fie înmormîntată la Mînăstirea Cernica, unde odihnește Părintele Galaction, sau la Mînăstirea Putna. A fost înmormîntată, în haină monahală, la Putna, pe 7 mai 2006, în cimitirul din apropierea Bisericii unde, din mormînt, ne veghează Ștefan cel Mare.

Maica Benedicta a iubit satul românesc și a considerat că o țară fără tradiții își pierde identitatea.

֍ Eu cred că religia nu e o opțiune, ci o moștenire din părinți și din părinții părinților noștri. E un dat cu care ne naștem. Și cei care vor să schimbe, să ,,adapteze” ceva etc., greșesc. Dacă ar fi o opțiune, ar însemna să acceptăm, în alegerea noastră, și alte aspecte - ,,noi” sau ,,vechi”, de la forme de ritual pînă la interese de viață, diferite de cele ale credinței moștenite. Or, religia noastră, a creștinilor ortodocși, înseamnă credința în Dumnezeu, în fiul Său Isus, în Maria Fecioara, precum și felul în care se practică în Sfînta Biserică și în rugăciuni, în viața de toate zilele. Care ar fi garanția, pentru mine, că, trecînd la alt fel de gîndire și manifestare a credinței mele, sentimentul e mai adevărat și mai profund? Ce poate fi trăit cu toată ființa decît ceea ce s-a inoculat în conștiința, în gîndirea, în sufletul meu, în țesătura ființei mele odată cu nașterea, creșterea, încă din copilărie, ca urmașă de dascăli de Biserică și de Preoți? Nu pot să-mi dezrădăcinez eul, nu mă preocupă aspecte colaterale, ci păstrez, simt credința ortodoxă strămoșească, aceasta fiind un dat, fără să mă îndoiesc. Îmi asigură stabilitate și echilibru. (va urma) ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

Din Bucures , tii de altãdatã Leagănul Sf. Ecaterina, un reportaj emoţionant din anii ’20 (II) Pe cînd ascultăm explicaţiile medicului şef, privirea se opri deasupra unui copil mai pipernicit decît toţi ceilalţi, cu răsuflarea aproape stinsă. La căpătîi numele bolnavului: Buzdugan. Dedesupt, diagnoza bolii şi însemnările clinice: „dublă pneumonie”. Micuţul, cu toată slăbiciunea care-i răpise de mult înfăţişarea omenească, rezistă eroic împotriva morţii. Sînt socoteli între viaţă şi moarte pe care nici medicii nu le pot tălmăci, eterna şi dumnezeiasca taină a zilelor pe care fiecare trebuie să Ie trăiască, atît cît scrie în cartea vieţii.

Auzind de „Azilul” instituţiei, credeam că este vorba de bătrîni sau de infirmi. Azilul este secţiunea copiilor între 2 şi 4 ani, pe care Leagănul îi socoteşte… bătrîni. Cîţiva paşi şi iată-ne în „Azil”. Un grup de copilaşi voioşi şi grăsuţi îşi cară scăunaşele şi măsuţele de joc pe iarba verde a grădiniţei.

Unul se împiedică şi cade, altul îl ajută şi cînd să se ridice, se rostogolesc amîndoi ca două mingi de fotbal. Copiii rîd cu poftă. Rîde şi Faty, un copil drăgălaş şi gras peste măsură. Mă apropii şi mîngîi căpşorul unuia dintre copii, căruia un văl de tristeţe îi împrimă un aer de dureroasă melancolie. Copilul zîmbeşte, mulţumit că o mînă drăgăstoasă îi mîngîie părul… Un altul cu ochii vioi şi şireţi se apropie, se furişează tiptil şi îmi scotoceşte buzunarul hainei. O îngrijitoare îmi explică că este deprins „să cerceteze” şi să găsească în buzunarul unui domn care-l protejează cozonac proaspăt… Copilul, în lipsa cozonacului, se mulţumeşte şi cu lanţul meu de care sînt prinse felurite chei şi cu care se joacă acum ca cu un clopot.

Bieţii copii! Sînt lipsiţi de jucăriile atît de necesare copilăriei lor, şi pe care alţii le au din belşug. Dacă copiii oamenilor bogaţi ar vizita Leagănul, de bună seamă că fiecare ar dărui bucuros o parte din jucăriile de care s-a plictisit sau de care nu se mai foloseşte. Ar avea şi semenii lor, micuţii Leagănului, în permanenţă, bucuria jucăriilor care desfată sufletul şi mulţumeşte ochiul. Ce mare faptă ar face copiii bogaţi cu osteneala unui pachet trimis pe adresa Leagănului Sfînta Ecaterina.

De la „Azil”, trec la „Adăpost”. Secţiunea Leagă­ nului de sub conducerea pricepută a domnișoarei Dr. Mihăilescu. În această secţiune sînt adăpostite mamele cu sugacii lor, femei sărmane fără adăpost, care fără acest ajutor şi-ar abandona de bună seamă copiii.

Aceeaşi secţiune triază copilaşii trimişi leagănului, după ce îi îmbăiază, îi cîntăreşte şi îi examinează îndeaproape.

Adăpostul este amenajat după ultimele date ale ştiinţei; o încăpere este despărţită în mai multe boxe cu pereţii de sticlă, fiecare servind altui scop: pentru alăptare, îmbăiere, pentru dormit, pentru izolare etc.

Tot aici copiii sînt înmatriculaţi, botezaţi şi puşi sub atenta observaţiune medicală. Doctoriţa îmi permite să examinez aceste boxe. Şi aici, ca şi în restul Leagănului, aceeaşi curăţenie exemplară, aceeaşi bună gospodărie, aceeaşi atmosferă de bunătate şi de blîndeţe care

„Puișorii“ se joacă într-un cuib al Leagănului

Puișorii „Leagănului“ la masă...

descreţeşte fruntea oamenilor necăjiţi, fruntea femeilor sărmane, chinuite de grija adăpostului…

Un sergent de stradă, cu ţinuta gravă a omului care reprezintă ordinea publică din creştet pînă în talpa bocancilor din care au mai rămas doar cuiele, aduce un copil. Omul ordinei publice aduce copilul cu acelaşi aer plictisit cu care te duci la ghişeele Poştei să expediezi un colet incomod de care ai vrea să te debarasezi mai repede. Copilul este înaintat ca un corp delict oarecare însoţit de hîrtia „oficială” plină de ştampile, de numere, de semnături, şi „sergentul” nu face alta decît serviciul de cărăuş. Copilul stă înghemuit în fundul pelerinei, cu ochii cuminţi şi înfricoşaţi, ca şi cînd în faţa unei judecăţi ar trebui să răspundă de păcatele părinţilor.

- Cum îl cheamă?

- N-are nume, răspunde sergentul cu gravitate. Are în schimb număr. Numărul 126…

Are număr, cum au bagajele la pak-vagon. Şi n-are nume pentru că vinovaţii, la umbra păcătului, au uitat să-l boteze. O îngrijitoare îmi explică nevoia de a li se da numere de ordine copiilor găsiţi fără nume.

- Dar cine le dă nume?

- Leagănul. O bătrînă are această însărcinare. Toți capătă un nume şi încă unul frumos…

O potecuţă mică, care duce pe lîngă dispensar de-a dreptul la Biroul „Adăpostului”, este drumul pe care-l urmează toţi acei care vin să aducă „un copil găsit” sau să se intereseze de soarta altuia pe care l-au adus mai de mult. La acest „birou” vin mamele să se intereseze de soarta copiilor; vin taţii să-şi vadă pruncii şi oamenii „binevoitori” care se interesează de anumiţi copii.

Pe această potecuţă se înnoadă şi se desnoadă atîtea taine strecurate sub poarta largă Țuguilă și prietenii săi de la Leagănul Sf. Ecaterina, pe care îi ajută și îi îmbracă în fiecare an şi umanitară a Leagănului.

Pe această potecă vin fetişcane cu feţe îmbujorate, înnebunite la gîndul că, aşa cum sînt, mame, cineva le-ar putea bănui; pe această potecă se încrucişează misterele aceloraşi oameni înrudiţi prin păcat, prin suferinţă sau prin mizerie; pe această alee coboară, în foşnet discret de mătase, cucoane din automobile cu perdelele lăsate…

Cînd mustrări adînci de conştiinţă trezesc în suflete simţăminte adormite, oamenii care au lăsat cîndva copii pe seama Leagănului se întorc şi-i revendică pe calea adopţiunii… O lacrimă, două, şi „copilul nimănui” de pînă ieri devine copilul aceluia care i-a dat viaţă, pentru a se numi în societatea de mai tîrziu copilul adoptiv al propriului lui părinte.

Conducătorii Leagănului cercetează „misterele” dar numai într-atît încît pot fi de folos copiilor abandonaţi, restul rămîne pe seama celor două judecăţi: a Legilor şi a Societăţii… Din lumea acestora, o femeie bătrînă mi-a povestit istoria unei „cruciuliţe de argint”. Într-o zi, o doamnă elegantă ceru îngăduința să viziteze noii clienți ai Leagănului. După o cercetare grabnică, doamna începu să plîngă, un plîns groaznic și disperat. Între sughițuri, femeia povesti că i s-a răpit copilul în timp ce ea se găsea bolnavă. Amantul doamnei, care era om însurat, de teama unui scandal, a aruncat copilul. L-a aruncat la poarta Leagănului, legat la gît cu o cruciuliță de argint pe care săpase cu mîna lui cuvintele „nebotezat”.

Dar nimeni nu adusese la Leagăn un asemenea copil. Femeia, ca o leoaică rănită, a cutreierat în goană nebună Capitala, cerînd tuturor copilul. Au intervenit autorităţile, dar cercetările lor au rămas infructuoase, pentru că doamna n-a putut face dovada că i se răpise un copil, pentru că copilul venise pe lume fără martori… Săptămîni, luni şi ani de-a rîndul doamna căreia amantul îi aducea acuzaţia de a fi pe jumătate nebună venea la Leagăn, mîngîia copiii, le dăruia jucării şi plîngea ceasuri întregi. Într-un tîrziu, de durerea pe care numai mamele o pot înţelege, femeia a înnebunit. Şi astăzi trăieşte la azil, unde se joacă cît e ziua de mare cu o păpuşă care poartă la „gît” o cruciuliţă de argint.

Sfîrșit Ion Tik, „Ilustrațiunea Română”, noiembrie 1929

RM

7

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

File de istorie

GEORGE ŞI GRETA STURDZA: „Românii să rămînă români“ (II) – Puteţi să-mi spuneţi o întîmplare din timpul campaniei din est?

– Da, după 1943, soţul meu s-a îmbolnăvit destul de grav pe front şi a fost trimis în spital la laşi. După o perioadă de suferinţă, s-a însănătoşit şi a primit misiunea de a conduce lucrările de strîngerea recoltei în zona de care se apropiau deja armatele ruseşti. Îmi amintesc, că în 1944, vara, am fost cu soţul meu în zona Podul Iloaiei unde el a hotărît să se strîngă recoltele de grîu şi alte păioase noaptea, întrucît trupele ruseşti se concentrau foarte, aproape, în apropiere de Prut.

După strîngerea recoltei, ea a fost încărcată în vagoane şi expediată într-un mod extrem de disciplinat. Chiar în acel moment, am primit ordin de evacuare şi neam retras în interiorul ţării la Răteşti, în apropiere de Piteşti, la moşia familiei Brătianu. După cum ştiţi, noi sîntem înrudiţi cu familia Brătianu, soţul meu era văr primar cu Elena Brătianu (născută Sturdza), soţia lui George Brătianu, istoricul bine cunoscut în România și în Franţa. După un timp destul de scurt, trupele ruseşti s-au apropiat şi de zona Piteşti şi trebuie să recunoaştem că în rîndul populaţiei domnea un sentiment de teamă justificat şi printr-o serie de excese făcute de armatele de ocupaţie. Din acel timp aş vrea să vă povestesc un episod. Apropierea sovieticilor fiind iminentă, soacra mea a recurs la o mică stratagemă pentru a ne asigura liniştea: mama lui George m-a pus pe mine împreună cu alte fete şi femei în bucătărie să curăţăm zarzavat şi să facem treabă. În clipa cînd au intrat ruşii, i-a primit şi le-a spus bine aţi venit! Ei au răspuns, foarte veseli, şi au cerut imediat ţuică. Soacra mea a scos ţuica care era afară într-un butoiaş şi le-a oferit-o; a ciocnit cu toţi, urîndu-le sănătate. Văzînd că soacra mea ciocneşte fără să bea, ofiţerii ruşi au întrebat: „Dar de ce nu beţi?“. „Pentru că aşa este obiceiul la noi. Gazda ciocneşte şi urează tuturor multă sănătate din partea ei şi a familiei ei“. Atunci soldaţii ruşi s-au liniştit şi au început să inspecteze casa. Şi cînd au ajuns la bucătărie, soacra mea le-a spus pe un ton foarte complice: „Lăsaţi-le, lăsaţi-le, aici sînt nişte femei proaste şi nenorocite din sat care pregătesc de mîncare. Să mergem mai departe“. Şi ei au trecut în alte încăperi. După care s-au dus la grajd şi au cerut să ia cu ei caii. La această cerere, soacra mea le-a răspuns foarte hotărîtă: „Nu puteţi să luaţi caii. Eu am nevoie de cai să muncesc pămîntul“. Şi, în felul acesta, am scăpat și noi femeile şi fetele, au scăpat şi caii. Doar ţuica n-a scăpat. Vreau să spun că în acea perioadă, destul de agitată, nu ni s-a clintit un fir de păr.

– Şi cum s-au petrecut anii 1945-1948 pentru Dumneavoastră, doamna Sturdza?

– În septembrie 1944, am plecat de la Răteşti și am venit la Bucureşti, unde am stat un timp, după care neam întors în Moldova la Iaşi şi la Popeşti. Copiii noştri au fost trimişi însă la Floreşti, la o altă moşie la vărul meu. Mihai Sturdza, căsătorit cu Alice Cantacuzino.

Aici era una din moşiile Cantacuzinilor. După aceea, copiii au plecat la Predeal, unde regina Elena le-a dat o vilă unde să stea un timp.

– Şi ce activitate aţi desfăşurat în acest timp, aţi reluat vechile preocupări filantropice și sociaie, pentru că acum eram după un alt război care adusese foarte multă jaie, durere şi suferinţe în multe familii româneşti?

– Din 1946, a început activitatea mea cu Crucea roşie suedeză. Nu mi-e ruşine să spun că a fost o acţiune de mari proporţii, Iar în domeniul apărării copiilor şi familiilor nevoiaşe poate cea mai importantă. Să nu uităm că eu am văzut în Moldova ceea ce se întîmplă astăzi în Somalia. Copii morţi de foame în casă sau pe stradă şi am văzut chiar cîteva persoane adulte moarte de foame. Vă rog să mă credeţi: este un spectacol îngrozitor şi dacă eşti om nu poţi să-ţi revii uşor cînd vezi aşa ceva. M-am apucat, cu toată energia de care sînt capabilă şi cu toate relaţiile pe care le aveam în străinătate, să solicit ajutoare pentru a preîntîmpina

agravarea situaţiei. Am făcut la început cîteva cantine care erau ca un fel de prim ajutor pentru înfometaţi, în timpul acesta, am trimis mai multe rapoarte în Suedia. În cercurile de conducere unde aveam prieteni şi cunoştinţe şi într-o bună zi. ministrul Suediei la Bucureşti m-a chemat şi foarte bucuros m-a anunţat: „Foarte curînd vor sosi ajutoarele pentru care te-ai zbătut“. Mi-a venit să-l îmbrăţişez, să-l sărut pentru că el era ca un fel de tată pentru mine în România unde Norvegia nu avea încă ambasadă.

Am fost numită preşedinta Comitetului de distribuire a ajutorului suedez şi m-am apucat imediat de treabă. M-am dus la Iaşi şi am început să organizez pe teren, împreună cu comitetul oe care l-am format, distribuirea ajutoarelor. (Şi iată că soarta a vrut ca la distanţă de peste patru decenii, fiul doamnei Greta Sturdza, prințul Dimitrie Sturdza, să vină din nou într-o situaţie foarte grea cu numeroase ajutoare, în repetate rînduri, atît în Moldova la Iaşi, Bacău, Suceava, şi bineînţeles în satul Popeşti, cît și în alte zone ale ţării, pentru a alina suferinţele oamenilor trecuţi prin lunga călătorie a totalitarismului.)

La chemarea mea, toată lumea intelectuală din laşi, profesori, medici, avocaţi, ingineri, artişti au răspuns cu mare însufleţire şi am trecut imediat la organizarea distribuirii ajutorului şi la înmulţirea cantinelor pentru copii. Şi toată această lume intelectuală din laşi a înţeles să mă sprijine fără nici un fel de recompense materiale, muncind pot spune cu abnegaţie zi şi noapte pentru a-i ajuta pe copiii suferinzi de foame şi de boli. Am reuşit să aduc hrană, îmbrăcăminte şi medicamente atît din Suedia cît şi din Norvegia. Am reuşit să aduc îmbrăcăminte şi pentru adulţi şi am putut în felul acesta să îmbrac cu haine călduroase pe toate femeile care ne ajutau, de dimineaţa pînă noaptea tîrziu la cantinele şi punctele de distribuire. Vreau să precizez că am organizat cantine pentru copii în toate oraşele mari din nordul Moldovei pînă la Vas-lui. Desigur că ştiţi că Moldova avea atunci, în condiţiile ocupaţiei, un regim mai sever şi era într-o mare măsură izolată. Seceta şi nenorocirile din anii aceia de după război au lovit cel mai puternic satele şi oraşele din Moldova. La cantinele noastre am avut peste 50.000 de copii în anii ’46 - ’47 și începutul lui ’48.

– Vă mărturisesc că nu am aflat pînă acum de proporţiile acestui ajutor al Crucii roşii suedeze, al guvernului suedez şi al altor instituţii, organizații şi întreprinderi din Suedia şi Norvegia.

– Da, se poate! Noi nu ne-am lăudat, dar cred că am făcut o faptă bună. Aş vrea să ştiţi că oamenii din Suedia,cei care conduceau aceste instituţii au trebuit sa fie convinşi, iar eu, pe lînga rapoartele mele, m-am dus în Suedia şi Norvegia şi am făcut un turneu de conferinţe şi, de asemenea, am avut multe întrevederi, solicitînd acest ajutor, într-adevăr masiv. Nu puteam să nu fac acest lucru, întrucît situaţia era disperată şi copiii noştri din România trebuiau salvaţi şi ajutaţi. Vreau să amintesc că am colaborat excelent cu acea doamnă minunată, Florica Bagdasar, care era în acea perioadă ministrul Sănătăţii în România. Nu numai că m-a înţeles, dar avea o deosebită inteligenţă în rezolvarea multor situaţii extrem de grele în acea perioadă zbuciumată. Am regretat foarte mult, acum cîţiva ani, cînd am auzit că s-a prăpădit. Am auzit că ginerele ei este un celebru scriitor american, care a primit un Premiu Nobel pentru literatură (Saul Bellow).

Aş vrea să povestesc cum m-a ajutat Florica Bagdasar să-mi salvez viaţa şi copiii, după ce eu contribuisem la salvarea zecilor de mii de micuţi din Moldova.

Pentru a putea părăsi România, în condiţiile speciale în care ţara se afla atunci, trebuia să obţin viza de ieşire. Deşi eram cetăţean român prin căsătoria cu George, în 1946, cînd am început să lucrez în cadrul ajutorului suedez, am primit un paşaport suedez şi, bineînţeles, o uniformă a armatei suedeze. Doamna Bagdasar care cunoştea toată activitatea ajutorului suedez şi care fusese şi ea în Suedia pentru a explica situaţia din România şi proporţiile foametei, a înţeles foarte bine că eu risc să am foarte multe neplăceri datorită controlului sovietic asupra ţării, şi înăspririi regimului comunist. Atunci, mi-a luat paşaportul, s-a dus ia Ministerul de externe, unde era ministru Ana Pauker, şi a obţinut viza de ieşire din România.

– Aţi cunoscut-o pe Ana Pauker?

– Nu. Am văzut-o o singură dată la o recepţie la Ambasada Suediei, dar ministrul Suediei a venit la mine şi mi-a şoptit: „Şterge-o repede prin bucătărie, căci nu ai nevoie să te întîlneşti cu Ana Pauker“.

L-am cunoscut în schimb pe Gheorghe GheorghiuDej cu care am călătorit în primul tren cu ajutoare de la Bucureşti spre Moldova. Erau ajutoarele noastre suedeze, iar el împreună cu o delegaţie oficială venea cu acest tren pentru a da o anumită solemnitate întregii acţiuni. Comandantul transportului de ajutoare era un căpitan suedez. Trenul se oprea în fiecare gară, era un frig îngrozitor. Căpitanul suedez hotărîse ca la aceste opriri să ieşim afară, să patrulăm, pentru ca oamenii înfometaţi să nu vină să devasteze trenul. El a transmis lui Gheorghiu-Dej că este necesar să iasă şi el cu tovarăşii lui pe platforma din faţa peronului.

Cînd am ajuns la Iaşi, Gheorghiu-Dej și restul delegaţiei au ieşit şi au vrut sa rostească o cuvîntare în faţa autorităţilor locale, care veniseră în frunte cu primarul şi prefectul să ne întîmpine. Desigur, cel mai muiţi erau comunişti. Acelaşi căpitan suedez s-a dus la Gheorghiu-Dej şi i-a spus: „Domnule ministru, de ce vreţi dumneavoastră, care nu aţi făcut nimic pentru aceste ajutoare, să luaţi locul doamnei Greta, care este iniţiatoarea acestei campanii? Vă rog. să-i acordaţi respectul pe care-l merită“. Gheorghiu-Dej l-a ascultat, deşi nu i-a convenit, şi eu am ieşit prima din tren şi am fost salutată de autorităţile prezente, în caiitate de preşedintă a ajutorului suedez.

La un moment dat, în 1947, a venit în Moldova contele Bernadotte. Am fost cu ei în diverse puncte de ajutor timp de trei zile. (va urma) Cristian POPIŞTEANU

8

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Genghis Khan, povestea geniului care a terorizat Europa și Orientul Mijlociu (I)

de lupta permanentă pentru supraviețuire în Stepa Mongolă și de conflictele permanente ce existau între clanul Borijgin (al cărui membru era și Temujin) și celelalte clanuri rivale pentru controlul Mongoliei (tătarii, merkiții, keraiții, oirații și naymanii).

Astfel, un prim moment semnificativ din viața lui Temujin are loc la vîrsta de 9 ani, cînd tatăl său îi aranjează căsătoria cu Bӧrte (ce făcea parte din tribul Khongirazilor) și îl trimite pe acesta să locuiască cu ea și familia acesteia. Acolo, acesta servește în calitate de șef al gospodăriei lui Dai Setsen pînă la vîrsta însurătorii (aceasta fiind cea de 12 ani, conform tradiției mongole medievale).

Pe drumul de întoarcere către casă, Yesugei dă peste un grup de tătari (dușmanii de moarte ai mongolilor la acel moment) care îi oferă tatălui lui Temujin mîncare sub pretextul ospitalității,dar pe care de fapt... îl otrăvesc, scăpînd astfel de un inamic important în lupta pe care o purtau pentru preluarea controlului politic al întregului teritoriu mongol. În urma aflării acestei vești, Temujin Copilăria lui Genghis Khan (1162-1178) se întoarce acasă pentru a revendica poziția tatălui său Genghis Khan s-a născut în anul 1162, în Munții (aceea de șef al clanului Borjiginilor), dar tribul îi refuză Khenti, undeva în apropierea Lacului Baikal. Conform cererea și îi lasă pe el și familia lui... în voia sorții, în ,,Istoriei Secrete“ (lucrare scrisă de călugărul și mijlocul Stepei Mongole. cronicarului englez Matthew Paris cu privire la Istoria În urma acestui incident, familia lui Temujin va fi și Civilizația mongolilor), numele din copilărie a lui nevoită să trăiască într-o sărăcie cumplită, hrănindu-se în Genghis Khan a fost, de fapt… Temujin, el primind mare parte cu fructe sălbatice, carcase de bou, marmote acest al doilea nume (cel de Genghis și alte animale mai mici, vînate de Temujin Khan, sub care a rămas faimos în Istoria și frații săi. În această perioadă, mama lui Lumii și îl cunoaștem cu toții) mult mai Temujin, Hoelun îl învață pe acesta despre tîrziu (cît de tîrziu… vom vedea). Mai sistemul politic al mongolilor, povestindu-i mult decît atît, cu privire la semnficația inclusiv despre dezbinarea existentă între numelui Temujin, putem afirma cu diferitele clanuri ce existau la acea vreme certitudine că aceasta vine de la un șef al în Mongolia Medievală și despre nevoia de tătarilor pe nume Temujin-Uge, pe care mariaje aranjate pentru a realiza în cele din tatăl lui, Yesugei, l-a capturat. Totodată, urmă, alianțe puternice între clanuri care să acest nume vine din limba turco-mongolă asigure stabilitatea Mongoliei, aducîndu-le (de la termenul ,,temurcin“), ce înseamnă lui Temujin și fraților lui un mănunchi de ,,fierar“, existînd chiar o tradiție Tînărul Temujin vreascuri de lemn de corn pe care acesta le istoriografică în lumea orientală care rupe foarte ușor la prima încercare, dar la îl portretiza pe Genghis Khan ca unul (cercetată mai tîrziu, în Secolul al XX-lea de sinologul a doua, cînd toți cei 3 frați (Temujin, Behter și Belgutei) și orientalistul francez Paul Eugène Pelliot), care deși pun mîna pe mănunchiul de vreascuri... acesta cedează era nefondată, a rămas bine întipărită în mentalul mult mai greu, doar după presiuni repetate.

Hoelun le arată astfel că... dacă Temujin și ceilați colectiv al acestei lumi de-a lungul întregului Secol al frați ai săi vor fi uniți, niciun alt clan nu-i va învinge. Cu XIII-lea.

Temujin a fost primul copil al hanului Yesugei toate acestea, fratele vitreg al lui Temujin, Behter începe (liderul clanului Borjigin, parte a Confederației să exercite puterea în cadrul clanului Borjiginilor, creînd Khamag, aflată în centrul Mongoliei) și a lui Hoelun, astfel tensiuni ce au ajuns la un punct maxim în timpul cea de a doua soție a acestuia și a avut 3 frați și o soră unei partide de vînătoare în cadrul căreia Behter este (Qasar, Hachiun, Temuge și Temulen), precum și 2 omorît, prin intermediul unui plan realizat de Temujin și frați vitregi, Behter și Belgutei. Copilăria acestuia, în alt frate al său,Qasar. ciuda faptului că era membru al unui clan important Mai tîrziu, într-un raid din jurul anului 1177, din Mongolia Medievală a fost una dificilă, marcată Temujin este capturat de foștii aliați ai tatălui său (Yesugei), Taichizii, făcut sclav și torturat de aceștia. În cele din urmă, cu ajutorul unei gărzi înțelegătoare, el scapă dintr-o iurtă noaptea, ascunzîndu-se pe malul unui rîu. În urma evadării din captivitate, Temujin își făurește o reputație de lider respectabil al clanului Borjiginilor, Jelme și Borchu (comandanți militari din clanul Taichizilor) alăturîndu-se și Chilaun (fiul gărzii care l-a ajutat pe Temujin să evadeze), aceștia devenind generalii ai celui ce... avea să devină Genghis Khan, liderul tuturor mongolilor.

Genghis Khan (cunoscut și sub numele de ,,Temujin“) a fost un conducător politic și militar al Imperiului Mongol între 12061227, care prin ambiția, reziliența și duritatea caracterului său, forța incredibilă a armatelor sale și strategia ,,dezbină și cucerește“, a reușit, mai întîi, să unească toate triburile mongole sub conducerea sa, să-și dezvolte un imperiul ce se întindea din Siberia pînă… la Marea Meagră și să devină unul dintre cei mai importanți lideri din Perioada Medievală, alături de nume precum Saladin(sultanul Egiptului și Siriei din Secolul al XIII-lea, Richard Inimă de Leu (regele Angliei, precum și liderul trupelor engleze din cadrul celei de-a 3-a Cruciade, 1189-1192) sau William Wallace (liderul trupelor scoțiene care au luptat împotriva englezilor în Secolul al XIII-lea).

Temujin devine Genghis Khan și unește toate triburile mongole sub sceptrul său (1178-1206) Temujin și tînăra Bӧrte

În urma evadării din prizonierat, Temujin reușește să se întoarcă la Bӧrte (fata care îi fusese promisă drept mireasă la 9 ani) și se căsătorește cu aceasta la 16 ani,

Încoronarea lui Genghis Khan

însă fericirea lor este tulburată în scurt timp, aceasta fiind răpită de membrii un trib rival.

Cu toate acestea, Temujin reușește, la fel de rapid, să o elibereze din captivitate pe Börte, descoperind că aceasta este însărcinată, însă…va accepta să păstreze copilul (pe care îl va numi Jochi, acesta fiind fiul cel mare al lui Genghis Han, a cărui paternitate este încă incertă…). Mai mult decît atît, cu ajutorul aliaților lui puternici (Toghril, hanul keraiților și Jamuka, hanul jadaranilor) și a forței sale armate considerabile, acesta reușește să-i pună pe fugă și pe Merkiți, un alt clan rival cu ajutorul unei tactici proprii căreia avea să sădească semințele viitoarelor sale conflictele din Asia Centrală și China (ce poate fi denumită ,,Dezbină, Amenință și Cucerește“).

Astfel, Temujin se asigura mereu să nu aibă lideri inamici în spatele său, astfel că, după ce distruge întreaga forță militară a merkiților, face același lucru și cu nobilii jurcheni (un popor din nord-estul Chinei de astăzi), care profitînd de absența sa, hotărăsc să-l jefuiască și să-i ia toată averea din iurta sa.

După ce se întoarce din luptă, află ceea ce i s-a întîmplat și le dă oreplică pe măsură acestora, exterminînd toată nobilimea jurchenă, iar cei rămași în viață ajung servitori și soldați în rîndurile armatei sale.

După înfrîngerea merkiților și jurchenilor, Temujin își îndreaptă atenția asupra tătarilor, ultima și în mod cert, cea mai mare amenințare politică și militară ce-i putea sta în calea planului: acela de a deveni conducătorul tuturor mongolilor și a construi un imperiu puternic. Conflictul cu aceștia începuse în momentul în care lui Temujin îi ajung la ureche vorbe despre frumusețea incredibilă a unei prințese a tătarilor, așadar dorind să pună mîna pe ea, își pune soldații să o caute.

Aceștia intră în ținutul tătarilor, iau fata, îl alungă pe logodnicul acesteia și i-o aduc lui Temujin, care o așează în rîndul multelor sale soții. Ajungînd să aibă o armată redutabilă, acesta se avîntă într-o confruntare finală cu tătarii, pe care îi înfrînge într-o bătălie și apoi, decide să-i ucidă pe toți tătarii de parte masculină capturați,ce erau mai înalți decît butucul roții (această încercare de a-i extermina pe toți tătarii fie e o legendă, fie nu a reușit, întrucît o mare parte dintre cei capturați de Temujin ajung să facă parte din armata acestuia). În cele din urmă, Temujin ajunge să se lupte și cu foștii săi aliați, Toghril și Jamuka, îi învinge și astfel, în 1206, unifică toate triburile mongole, primind în cadrul unui kuriltai titlul de Genghis Khan (,,stăpînul universului“), care va deveni și numele său. Un lider și un imperiu măreț erau pe cale să apară… (va urma) HISTORIA.RO

RM

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (260) Alți nemuritori (8) Lei Ting – demon în mitologia daoistă, una din divinitățile Tunetului.

Lu – demon care trăiește în zonele mlăștinoase și în smîrcuri.

Lu Wu – duh sau spirit celest, administrator al Palatului Împăratului Galben de pe Muntele Kunlun. În sarcina lui se află și para comorilor din Grădina Spiritelor. Este înfățișat cu chip de om, dar cu labe ce au gheare la fel ca ale tigrilor și cu nouă cozi.

Ma Miam – demon cu cap de cal. Este unul din paznicii de nădejde ai lumii subterane, ai Infernului.

Se află în subordinea zeului zidurilor și șanțurilor. Împreună cu demonul Niu Tou, cel cu cap de bou, preia sufletele morților și le escortează pînă la primul judecător din Infern. Orice încercare a cîte unui suflet de a scăpa de cei doi se soldează întotdeauna cu eșec.

Mei – spirit, duh, demon răufăcător și răutăcios, avînd uneori comportament de vampir. Provine de cele mai multe ori din lumea animală, dar poate fi emanat și de vegetale, pietre sau obiecte vechi, care, în timp, au acumulat îndeajuns de multă esență vitală jing sau qi pentru a le ușura, după împrejurări, modificarea formei lor aparente și pentru a acționa după dorință. Scriitorul Pu Songling pretindea că, în timpul dinastiei Song, spiritele Mei au fost prezente adeseori printre oameni, luînd chiar formă umană, după modelul femeilor-vulpi.

Asemenea exemplare se pot combina cu bărbați reali și rămîne însărcinate, devenind mame ale unor copii neobișnuiți. Natura reală a spiritelor Mei poate fi dezvăluită folosindu-se oglinzile, focul, cîinii și unele incantații cunoscute de călugări și maeștri daoiști sau budiști. Odată relevată natura lor adevărată, spiritele Mei pot fi înlăturate.

Mi Fei – zînă de mare frumusețe sau duh al Fluviului Loshui. A fost fiica lui Fu Xi. S-a înecat în apele

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (49) Corzi de arc şi cuşti de aur (2) Cînd a aflat despre moartea fratelui său, Ibrahim a alergat prin palat strigând ca un dement „Măcelarul e mort!”, după care s-a abandonat desfrânării sexuale.

După cum consemna un cronicar: „Aduna în grădinile palatului toate fecioarele, le punea să se dezbrace şi, nechezând ca un armăsar, alerga printre ele şi le mângâia pe una sau alta, făcându-le să se zbată la porunca sa”. Ulterior, după ce a fost cu totul fermecat de o amantă pe nume „Cub de Zahăr”, Ibrahim a poruncit să fie ucis întregul harem, care număra 280 de femei, pentru a-i potoli acesteia gelozia. Toate concubinele au fost legate, puse în saci şi aruncate în râu, unde s-au înecat – mai puţin una, care a scăpat în mod miraculos.

Ibrahim a fost detronat şi asasinat curând după aceea – strangulat cu inevitabila coardă de arc.

Francisco Pizarro (I) Prieteni şi camarazi! În partea aceea (sud) există trudă, foamete, goliciune, furtuni, uitare şi moarte; de partea aceasta, huzur şi plăcere. Acolo se află Peru cu bogăţiile lui; aici se află Panama, cu sărăcia sa. Alegeţi, fiecare dintre voi, ceea ce merită un castilian curajos. În ceea ce mă priveşte, eu plec spre sud.

Pizarro Francisco Pizarro (cca. 1475-1541) personifică lăcomia şi cruzimea conchista­dorilor spanioli care, în căutarea faimei, a bogăţiei şi a unor noi teritorii, au distrus în mod gratuit civilizaţii întregi în no­ile tărâmuri descoperite în Americi. Unii s-au grăbit să ajute la cârmuirea acestui imperiu bogat în aur, însă mulţi alţii au dus stilul de viaţă rătăcitor al aventurierilor militari – exploatând fără milă populaţiile native şi storcând bogăţiile solului pentru a acumula averi personale

9

fluviului din pricina duhurilor apei, dar a intervenit zîna care patronează acolo totul. La început s-a numit Mi Su. În cartea „Întrebări către Cer“, autorul Qu Yuan o consideră zeiță. Este înfățișată ca o femeie/fată tînără, deosebit de frumoasă, plină de grație. Întruchipează modelul armoniei formelor trupului feminin.

Nan Fang Zhu Que – spirit sub formă de „Pasăre stacojie/roșie a Sudului“. Unul din cele patru animale totem ale Orientului și ale zodiacului chinez (ale constelațiilor). Pasărea domiciliază în Cer. Ea nu trebuie confundată cu Pasărea Phoenix. Potrivit conceptului daoist al Celor Cinci Elemente, pasărea stacojie reprezintă direcția Sudului, focul și anotimpul verii. În mitologia japoneză se numește Suraku.

Niu Tou – demon cu cap de bou. Este un paznic de nădejde al lumii subterane și un ajutor al regilor din Infern. În îndatoririle sale face pereche cu Ma Mian, demonul cu cap de cal. Amîndoi stau de strajă în fața Curții de Justiție a Infernului. Niu Tou preia sufletul unui decedat și îl escortează de acasă pînă la primul judecător al Infernului. Pentru că știe că uneori a greșit făcînd confuzie între un om bun și unul rău, prin tradiție țăranii isteți încearcă să îl păcălească schimbînd numele membrilor familiei, în așa fel încît sufletul mortului să fie greu de găsit. Orice încercare a vreunui suflet de decedat de a fugi de sub paza și escorta lui Niu Tou se soldează cu eșec. Demonul știe întotdeauna ce are de făcut.

Oni – termen definitoriu pentru spiritele rele, demonice și diabolice. Cuvînt folosit mai ales în limba japoneză, de unde a fost împrumutat de chinezi.

Pang Huang – demon cu înfățișare de șarpe. Are două capete și posedă ornamente în cinci culori.

Pi Feng – spirit al Lemnului. Se înfățișează ca o pasăre mitică avînd gheare de culoare roșie.

Caracteristic pentru acest spirit este faptul că, deși pasăre, nu mănîncă niciodată grăunțe.

Qing Wa Shen – creaturi mitice sub formă de spirite-broască. În folclor și în miturile foarte vechi aceste personaje aveau puterea de a preveni și trata bolile. Unii oameni încă mai cred că ele aduc noroc

în afaceri. Qiong Qi – unul dintre cele patru duhuri/ demoni sau spirite descrise în lucrarea clasică „Shanhai Jing“. Imaginea sugerată este a unui monstru imens, care seamănă cu un bou sau un tigru, poartă aripi și are coadă de vulpe. Glasul lui este precum lătratul cîinelui. Mitul spune că se hrănește cu ființe umane.

Este necinstit, prefăcut și caută mereu să îi pedepsească pe cei virtuoși. Este un spirit în cale afară de rău, ca un diavol, care sprijină tot ce este malefic. Nu are alt țel decît să îi facă pe oameni să nu trăiască în pace.

Ruo – numele Spiritului Mărilor.

Ru Shou – dragon și spirit al Vestului. El locuiește undeva în îndepărtatul Apus și controlează anotimpul toamnă. Este un spirit cam nepopular, căci aduce oamenilor necazuri și reprezintă simbolic nenorocul.

Ru Shou trece și drept unul din mesagerii vechiului zeu al Cerului, Tai Yi, similar ca mesager lui Gou Mang, spiritul silvestru.

Shen – termen uzual, definitoriu pentru noțiunile de spirit sau suflet, potrivit credințelor religioase sau mitologice. Într-un înțeles mai larg, prin shen sînt indicați zeii, forțele sacre, spiritele binefăcătoare și ocrotitoare, persoanele sacre sau muritorii zeificați, aleși preponderent dintre cîrmuitori, divinități demne de a li se consacra un cult. Tot shen este și spiritul unui mort zeificat în religia populară. Se credea că, după decesul cuiva, sufletul se desparte într-un spirit shen care urcă în lumea spiritelor, părăsind Pămîntul și un spirit întunecat, pasiv, de tip yin, numit kui, care rămîne în mormînt. Pentru ca spiritul shen să fie sigur de ascensiunea sa, familia celui decedat trebuia să practice ritualurile potrivite; altminteri, spiritul risca să rămînă în lumea oamenilor, în forma cea mai rea a unui kui, aceea de fantomă. Așadar, spiritul shen este asociat principiului yang, activ și luminos. El păstrează un aspect cosmic, dar și unul de suflet uman. Sălașul lui se află în inimă, acolo unde chinezii din vechime situau lumina și focul trupului. În plus, el se identifică uneori cu gîndirea, simțirea și imaginația. (va urma) Christina Meiţă-Tang

imense. Pizarro a rămas în istorie ca acela care a distrus Imperiul Inca şi a oferit o mare parte din Lumea Nouă spaniolilor.

Pizarro este şi acum considerat un erou în Trujillo, oraşul său natal din Spania. Ca mulţi alţi tineri europeni ai vremii, a fost atras de promisiunile Lumii Noi, care oferea prilejul unei îmbogăţiri rapide celor suficient de necruţători pentru a profita de el. În 1502, Pizarro sosise în Insula Hispaniola din Caraibe (Haiti şi Republica Dominicană de astăzi), iar acolo şi-a început cariera de conchistador. În 1513, lupta alături de Vasco Nilfiez de Balboa, însă în anul următor acesta din urmă a fost îndepărtat din funcţia de guvernator al Veragua – teritoriu pe care reuşise să îl întemeieze pentru coroana spaniolă. Înlocuitorul lui a fost Pedrarias Dávila şi, în loc să rămână alături de camaradul său, Pizarro şi-a declarat imediat fidelitatea faţă de Dávila. Cinci ani mai târziu, din ordinul lui Dávila, Pizarro l-a arestat pe Balboa, care a fost ulterior executat. Drept răsplată pentru credinţa sa faţă de Dávila, a fost numit primar al recent întemeiatului oraş Panama.

Deşi Pizarro s-a slujit de noul său rol pentru a acumula bogăţii, acest lucru nu i-a satisfăcut ambiţiile. În acea perioa­dă, în Panama ajunseseră zvonuri despre un ţinut fabulos de bogat aflat în sud - „Piru“. Inspirat de astfel de istorii, Pizarro a realizat un parteneriat cu un soldat-aventurier, Diego de Almagro, şi cu un preot, Hernando de Luque. Cei trei au convenit să conducă o expediţie în căutarea „Piru“, urmând ca toate pământurile cucerite să fie împărţite egal între ei.

O încercare nereuşită din 1524 a fost urmată de o expediţie mult mai promiţătoare din 1526, în care s-a confirmat existen­ţa în sud a unui imperiu bogat. Odată pofta de bogăţii stârnită, conchistadorii au hotărât să întreprindă şi a treia călătorie. Cu toate acestea, guvernatorul din Panama se arătase nemul­ţumit de eşecul de început al lui Pizarro şi a ordonat ca aventu­ra să fie abandonată.

Când a primit vestea despre hotărârea guverna­ torului, Pizarro a tras cu sabia o linie pe nisip şi a

spus: „Acolo se află Peru, cu bogăţiile lui; aici se află Panama, cu sărăcia sa. Alegeţi, fiecare dintre voi, ceea ce merită un castilian curajos”. Dintre cei prezenţi, doar 13 oameni au promis că vor rămâne alături de el. Însoţit de Almagro şi Luque, Pizarro a continuat călătoria, iar în 1528 a pătruns pentru prima oară pe teritoriile Imperiului Inca. Dorind să se slujească de acest succes, dar neavând resurse financiare să continue, Pizarro s-a întors pentru scurtă vreme în Europa, pentru a face un apel personal la Carol al V-lea, regele Spaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Roman, care a fost de acord să îl sprijine. Întorcându-se în Lumea Nouă, Pizarro a trimis mesageri să îi întâlnească pe reprezentanţii lui Atahualpa, împăratul incaşilor. S-a convenit ca Pizarro să îl întâlnească pe împărat în oraşul Cajamarca în noiembrie 1532. Înaintând cu armata sa de 80.000 de oameni, Atahualpa a crezut că nu avea motive să se teamă de forţa lui Pizarro, alcătuită din 106 infanterişti şi 62 de cavalerişti. La sosirea în Cajamarca, Atahualpa a hotărât să-şi lase majoritatea trupelor în afara oraşului şi a pătruns cu o suită mult mai redusă – fără să-şi dea seama că se lăsa prins într-o capcană pregătită cu iscusinţă. În cursul unui scurt schimb de cuvinte, împăratul a respins cu dispreţ sugestia de a deveni un supus al coroanei spaniole. Pizarro le-a ordonat imediat oamenilor lui să deschidă focul asupra incaşilor, care au fost luaţi prin surprindere. Aproape întreaga escortă a lui Atahualpa – probabil 3.000-4.000 de oameni – a fost ucisă, iar masacrul a continuat în afara oraşului. În ploaia de gloanţe au pierit în total 7.000 de incaşi; spaniolii au înregistrat mai puţin de zece morţi. Împăratul a fost făcut ostatic.

Pizarro a cerut o răscumpărare uriaşă pentru eliberarea lui Atahualpa: încăperea în care acesta era ţinut trebuia umplută cu aur şi argint de la podea până la tavan. Lucru uimitor, oamenii lui Atahualpa au făcut ce li s-a cerut. Însă, în loc să-şi elibereze inamicul, Pizarro şi-a încălcat cuvântul şi l-a executat pe împărat. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Primul volum de poezii al lui Eminescu ºi singurul publicat în timpul vieţii sale

Volumul, intitulat POESII, a apărut în 21 decembrie 1883, la Editura Socec, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. Cuprindea un număr de 63 de poezii, dintre care 26 au fost publicate de-a lungul unui deceniu în ,,Convorbiri Literare”. Deși Eminescu dorise titlul Lumină de Lună, acesta a fost schimbat fără acordul său.

Editarea unei cărți semnate de Eminescu se anunța încă din vara anului 1883, în Convorbiri Literare.

La propunerea lui Titu Maiorescu de a publica un volum de poezii, Mihai Eminescu se apucă de lucru, scriindu-i Veronicăi Micle, pe 8 februarie 1882: ,,Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1970-71 din «Convorbiri» unde stau «Venere şi Madonă» şi «Epigonii». Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, cîte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfîrşit, să cercăm”. La rîndul ei, Veronica Micle, în scrisoarea din 10 februarie 1882, îi răspunde: ,,Sînt foarte mulţumită că tu vrei să-ţi editezi frumoasele-ţi versuri”.

Eminescu lucra de cinci ani la redacția ziarului conservator Timpul și, în acest interval de timp, el adăugase zestrei sale de poezii unele dintre cele mai frumoase creații – Scrisorile I-V și poemul Luceafărul – care meritau să fie publicate într-un volum special.

Eminescu și-a făcut un inventar al poeziilor sale publicate sau nepublicate și s-a apucat să le corecteze, să le finiseze, pentru a fi prinse în volumul, pe care poetul l-ar fi intitulat ,,Lumină de Lună”. Acest lucru se întîmpla în vara anului 1882, și, după cum am văzut, poetul se plîngea Veronicăi că a găsit multe erori de tipar și de concepție, pe care voia să le elimine. Lucra mai mult noaptea, ziua fiind ocupat cu salahoria de la Timpul.

Se spune că Eminescu a lăsat în grabă manuscrisele volumului, în ordinea dorită, ce urmau să fie tipărite, însă s-au ivit problemele de sănătate, care au determinat întreruperea legăturii cu editura. Manuscrisele au fost recuperate de către Titu Maiorescu (care se angajase să fie editorul volumului) și modificate în anumite locuri.

De pildă, în poezia Glossă, Maiorescu a înlocuit versul ,,Vreme trece, vreme vine” cu ,,Vremea trece, vremea vine”. Între timp, Maiorescu a rătăcit o coală editorială, cuprinzînd 16 file. În cele din urmă, proiectul a fost trimis spre tipărire în decembrie 1883, imediat după ce editorul a finalizat prefața ediției întîi.

Potrivit lui Perpessicius, volumul lui Eminescu a fost aranjat şi pus la dispoziţia lui Maiorescu de către poetul însuşi. Eminescu este arhitectul volumului său de poezii. Slavici spune în ,,Amintiri” că în primăvara anului 1882 Eminescu lucra intens: ,,Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie cînd scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumînarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Peste cîtva timp, cînd credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească” (Lumină Lină– Nicolae GeorgescuMetafora luminii la Mihai Eminescu– 2012- NewYork). Acest comportament al lui Eminescu a fost luat, ulterior, drept dovadă a începutului ,,alienaţiei poetului” - de fapt al epuizării sale fizice și mentale după munca înrobitoare de la Timpul – și care convenea de minune politicienilor vremii, exasperați de criticile sale (,,Dar mai potoliți-l pe Eminescu!”).

Mihai Eminescu nu a mai reușit să-și ducă la capăt proiectul, care ar fi condus la apariția primului său volum de versuri în editare proprie. Totuși, ceea ce a lucrat Eminescu a ajuns în posesia lui Titu Maiorescu, care a publicat, în decembrie 1883, volumul ,,Mihail Eminescu – Poesii”, despre care criticul spune că a lucrat la el ,,dintr-un simţămînt de datorie literară”:

­

RM

Sub tîmplă de Luceafăr

Venea mai de demult, venea mai de departe Din neamul vechi ca munții ce ne-au născut din dor, Venea din mit, din doine, de dincolo de moarte – Ca jerba de lumină țîșnită din izvor Coloană ce susține tot cerul de tezaur – Și Patria de limbă, și Țara de țărînă Vorbim mai românește în versul lui de aur Iubirea-i mai fierbinte cînd glasul lui o-ngînă În palmă-i curge cerul pe rădăcini de valuri, Ard stelele-n țărînă pe unde calcă el, Izvoarele ascultă în leagăne de maluri Cum cîntă-n bolți de versuri vibrant violoncel

,,Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adînca sa simţire şi cele mai înalte gîndiri, într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă” (Titu Maiorescu Prefaţă la ediţia dintîia - decembrie 1883). Știind că Eminescu a lucrat la îndreptarea poeziilor sale, Maiorescu adaugă: ,,Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sînt dar revăzute de Eminescu şi sînt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, Înger de pază, Împărat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Înger şi Demon)”.

Criticul a apelat la cea mai bună tipografie a timpului, cea a lui Socec, care a tipărit acest volum de poezii într-o grafică deosebită, realizînd cel mai frumos volum de poezii de pînă atunci. Cartea va fi retipărită în 11 ediții, de cîte o mie de exemplare fiecare, cu o prefață de Titu Maiorescu, carte căutată astăzi de toți iubitorii lui Mihai Eminescu și greu de găsit. Data apariției volumului de ,,Poesii” a fost 22 decembrie 1883, cînd Maiorescu trimite un exemplar soției generalului Călinescu (Olga Călinescu), cu precizarea că autorul este ,,Eminescu, pe care eu unul îl țineam și îl țin de cel dintîi poet al României”, recomandîndu-i acesteia să citească Luceafărul, Mai am un singur dor, O, mamă, Pe lîngă plopii fără soți și altele.

La 31 decembrie 1883, făcîndu-i o vizită lui Eminescu la Sanatoriul Ober-Dobling din Viena, Maiorescu îi oferă poetului acest prim volum al său de versuri, pe care Eminescu îl va dărui medicului Obersteiner, în semn de recunoştinţă pentru îngrijirea sa în ospiciu.

Primul volum de poezii al lui Mihai Eminescu a avut un mare succes de public, fiind reeditat în 11 ediții de Titu Maiorescu și, apoi, încă 5 ediții, pînă în 1937. Începînd cu ediţia a VII-a, din octombrie 1897, Maiorescu introduce în volum, în afară de prefaţă, şi o notiţă biografică intitulată ,,Poetul Eminescu”, în care vorbeşte despre viaţa şi opera poetului, aşa cum le-a perceput el: ,,Tînăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de individualitatea omului care a personificat în sine cu atîta strălucire ultima fază a poeziei române de astăzi… Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă, încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc”.

Din vînzările acestor volume, doar de primele trei ediții a profitat și Eminescu, în timpul bolii sale (cîte 500 lei), celelalte venituri ajungînd la cîțiva cercetători ai vieții și operei poetului și la alte persoane. În această perioadă, Academia Română acorda anual premii pentru un scriitor care se remarca prin opera sa. ,,Au fost distinși cu acest premiu al Academiei Române mulți scriitori ai vremii, sub valoarea lui Eminescu și a volumului său de versuri. După apariția volumului de Poesii, primit cu mare interes și o înaltă apreciere de către specialiști, Eminescu ar fi meritat să fie propus și el pentru un premiu din partea Academiei Române, lucru care nu s-a întîmplat. Cu atît mai mult cu cît între membrii Academiei se aflau Iacob Negruzzi, Titu

Fug umbrele din cale și stelele se-neacă În raze de iubire, în iambi și în trohei, De dincolo de doruri mai sună-n noi o toacă, Din ochii-ascunși în ramuri curg lacrimi flori de tei Cu zîmbet trist, sărutul mai naște o vioară Din codru-adînc de doruri pe-o aripă de mire, Sub tîmplă de Luceafăr se naște cerul iară, Coboară pragul clipei intrînd în nemurire.

ELIS RÂPEANU Maiorescu și alți apropiați ai poetului, care ar fi putut să propună volumul pentru premiere”, scrie ziaristul Nicolae Iosub, din Botoșani (luceafarul.net, decembrie 2023), care aduce mai multe precizări: ,,Pe 31 iulie 1887, în revista Familia din Oradea, unde a debutat Mihai Eminescu, apare un articol în favoarea premierii poetului de către Academia Română: «Eminescu, unul din cei mai buni poeţi români, zace bolnav de mai mult timp… Dar Academia Română?

De ce nu i-a acordat încă nici un premiu? Pentru că Eminescu nu și-a prezentat la concurs colecţia de poezii? Dar conform Statutelor, fiecare membru al Academiei are dreptul de a recomanda orice carte ce-i pare meritorie în literatura română. Însă nici unul nu şi-a adus aminte de Eminescu».

Academia Română nu i-a premiat primul volum de versuri ca să poată primi premiul în bani, scrie autorul articolului amintit, ceea ce i-ar fi fost de mare ajutor în perioada grea de boală, și nici nu l-a primit printre membrii ei cît a fost în viață. Scriitoarea Elena Văcărescu, cu o operă mai puțin valoroasă decît a lui Eminescu, a fost primită în rîndurile Academiei Franceze, în timp ce Eminescu nici măcar nu a fost premiat pentru inegalabilul său volum de Poezii, tipărit în 1883. Poate pentru că «personalitatea sa era prea mare».

La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, are loc o sesiune a Academiei Române, în care C. Rădulescu-Motru caută să justifice omiterea lui Eminescu de la premiile Academiei: «Negreșit, Academia nu-l revendică pe Mihai Eminescu exclusiv pentru sine - personalitatea lui este prea mare, pentru ca să poată încăpea în sînul unei singure instituții -, dar Academia ține totuși să se știe că în sînul ei și-a găsit genialul poet primii săi prețuitori, iar că moștenirea sa de manuscrise nicăieri nu și-ar fi putut afla un loc de păstrare, înconjurat de o pietate mai sinceră, ca aici, în patrimoniul Academiei» (Cuvîntare omagială la Academia Română, 16 iunie 1939, C. RădulescuMotru, Convorbiri literare, 1939, nr.6,7,8,9).

Academia Română și-a spălat păcatele și i-a acordat lui Mihai Eminescu titlul de membru post-mortem, făcîndu-se într-un fel dreptate Poetului. Acest lucru s-a întîmplat la 28 octombrie 1948, dată la care Academia Română i-a primit în rîndurile ei, post- mortem, pe M. Eminescu, I. Creangă, I.L Caragiale, Ștefan Luchian și alții”.

Volumul Poesii, de M. Eminescu, este considerat astăzi una dintre cele mai frumoase și valoroase cărți de poezie din literatura română. Marele succes al acesteia se datorează nu editorilor, ci valorii poetului pe care Tudor Arghezi avea să-l numească ,,sfîntul prea curat al versului românesc”.

R.M.

RM

11

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O scurtă istorie a ceaiului

Cultura ceaiului are o vechime de aproape cinci mii de ani şi, deşi istoria ei a fost studiată temeinic, au rămas totuşi multe lacune. Încă mai este disputată problema ţării de origine a ceaiului. Mult timp s-a crezut că este China, dar s–au descoperit rămăşiţele foarte vechi ale unor plante de ceai într-una dintre provinciile Indiei, fapt ce a pus sub semnul întrebării preeminenţa Chinei. Există şi varianta care plasează pe primul loc, din punct de vedere diacronic, Vietnamul, de unde ceaiul ar fi pătruns mai apoi în China.

Una din legendele care explică originea ceaiului datează din timpul dinastiei Tang. Legenda atribuie răspîndirea ceaiului unui călugăr budist care petrecuse zile şi nopţi în rugăciuni şi meditaţii, pînă cînd într-o noapte a încălcat jurămîntul. Cînd s-a trezit şi a fost cuprins de mustrări de conştiinţă, şi-a tăiat pleoapele din cauză că l-au trădat, iar după ce acestea au căzut pe pămînt din ele a crescut un arbust de ceai. Din frunzele lui, călugărul a preparat băutura care îi conferea o voiciune uimitoare. Interesant de menţionat este faptul că în limba chineză atît cuvîntul care înseamnă ,,ceai”, cît şi ,,voiciune, robusteţe” sînt redate prin aceeaşi hieroglifă. În ceea ce priveşte cuvîntul care denumeşte planta respectivă, originea lui este chinezească: ,,cea” înseamnă în limba chineză ,,frunză tînără”. Chinezii au fost primii care au preparat o băutură din frunzele unui ceai. Conform unei alte legende din primele secole dinainte de Christos, ceaiul era considerat o băutură revigorantă, care alunga somnul, drept pentru care era pregătit exclusiv pentru ceremoniile nocturne.

Tot legenda spune că aceste proprietăţi deosebite ale ceaiului au fost descoperite accidental de păstori.

Aceştia au observat că animalele care mîncau frunzele unor asemenea arbuşti deveneau neobişnuit de vioaie.

Modalităţile de cultivare şi de producere a

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (XI) Iosif Vissarionovici Stalin (1)

În ianuarie 1923, la o lună după ce suferise al doilea atac cere­bral, Lenin, părintele Revoluţiei Bolşevice, şi-a sfătuit insistent colegii să-1 elibereze din funcţie pe Iosif Vissarionovici Stalin, secretarul general al Partidului Comunist Sovietic, susţinînd că acesta va organiza un atac de proporţii împotriva lui la congresul partidului din luna aprilie. Atacul nu a mai avut loc.

La 9 martie, Lenin a suferit un al treilea atac cerebral, după care nu şi-a mai revenit. A murit în luna ianuarie a anului următor. Două personalităţi influente din cadrul partidului, Grigori Zinoviev şi Lev Kamenev, care erau nerăbdători să-1 împiedice pe Lev Troţki să ajungă la conducere, şi-au unit acum forţele cu Stalin şi au ţinut secrete părerile lui Lenin. Odată ce şi-a văzut poziţia asigurată, Stalin a rupt relaţia cu Zinoviev şi Kamenev.

Stalin, pe numele său adevărat Iosif Djugaşvili, s-a născut în 1879, în Georgia. Era fiul unui cizmar sărac şi alcoolic, care îl bătea cu sălbăticie. O vreme, tînărul a studiat la un seminar, dar, pentru că a început să-1 citească pe Karl Marx şi alte texte comuniste inter­zise, a fost exmatriculat în 1899. Scund, îndesat, cu privirea aprigă şi însemnat de cicatricele cu care se alesese de pe urma variolei din copilărie, era şi puternic, avea o voinţă şi o răbdare fantastice şi era capabil să-şi ascundă simţămintele. La începutul anilor 1900 şi-a luat numele de Stalin – „omul de oţel”.

Georgia avea o îndelungată tradiţie a disputelor violente, iar Stalin avea să se dovedească neiertător cu cei care îl insultau. Pînă în 1913 a fost arestat de şapte ori pentru activităţi revoluţionare şi închis sau trimis în exil în mod repetat, dar blîndeţea pedepselor şi uşurinţa cu care evada de fiecare dată i-au făcut pe unii să creadă că

ceaiului au fost ţinute mult timp în secret. În Secolul al XI-lea, pentru prima dată, seminţele de ceai au fost duse în Japonia. În Europa, primele informaţii despre ceai datează din 1584. Ceaiul a fost propagat mai ales prin intermediul ambasadorilor, care aduceau ceai din China. Iniţial, în Secolul al XVI-lea, ceaiul a apărut în Portugalia, apoi în Olanda. În Anglia a pătruns prin intermediul Companiei Indiilor Orientale, în 1664.

Meridianele ceaiului Încetul cu încetul, ceaiul a ajuns să fie o băutură des consumată de către chinezi. S-a păstrat o descriere, din secolul al IV-lea d.Chr., a modului de preparare a ceaiului. La acea dată pudra din frunze zdrobite de ceai se amesteca bine cu orez, mirodenii, lapte, ceapă şi coajă de portocale. Din această compoziţie se făcea o turtă, care apoi se pisa şi devenea pulberea de infuzat pentru ceai. Obiceiul acesta îl mai păstrează şi azi tibetanii care adaugă în ceai unt, smîntînă şi ceapă. În Secolul al XVI-lea marinarii portughezi au adus din China primele frunze de ceai în Europa. Negustorii medievali care aprovizionau Europa cu mirodenii, aducîndu-le cu mare greutate, prin multe pericole, pe Drumul mătăsii, au fost cei care au răspîndit ceaiul în toată Europa. Olandezii au fost primii care au descoperit plăcerea de a taifăsui în preajma unei căni cu ceai. Ei aveau chiar o cameră specială în casele lor, camera ceaiului, în care se bea parfumata licoare. Tot ei au dus ceaiul şi în America, mai întîi în Noul Amsterdam, care avea să fie numit mai tîrziu New York. Americanii sînt cei care au ambalat pentru prima oară ceaiul în pliculeţe, porţionîndu-l astfel pentru ceainării. Tot ei sînt şi cei care au preparat pentru întîia oară ceaiul cu gheaţă.

Pe la 1650 s-a deschis prima ceainărie în Anglia, la Oxford, şi în 1652 la Londra. Pe la 1683 existau aici deja peste 2.000 de prăvălii în care se putea cumpăra

cafea şi ceai. De aceste prăvălii de ceai se leagă şi istoria jurnalismului. Clienţii acestor prăvălii erau mereu dornici de noutăţi („news“), asa încît proprietarii prăvăliilor, ca să-şi atragă clienţi, au început să le ofere acestora foi (,,news-papers”) pe care erau scrise ultimele ştiri. Aşa a început jurnalismul. Primul jurnal cunoscut a fost „Lista lui Lloyd“, apărută în 1734, numită aşa după numele proprietarului unui magazin de ceai. „Lista lui Lloyd“ este, aşadar, cel mai bătrîn ziar din lume, care mai apare şi astăzi şi poate fi citit pe internet.

Ducesa de Bedford a introdus, pe la 1800, moda ceaiului de la ora cinci după-amiaza, ceai la care a invitat prieteni şi cunoscuţi. Era la modă pe atunci să se bea ceaiul din porţelanuri de China. În Rusia ceaiul ajunge încă de pe vremea ţarului Alexis, pe la 1618, adus de ambasadorul chinez în această ţară. De-abia după aproape două sute de ani, pe vremea Ecaterinei cea Mare, ceaiul devine o băutură populară şi pentru ruşi.

Ceaiul a dezvoltat adevărate ritualuri în ţările care l-au adoptat în calitate de băutură naţională. Şi în Rusia s-a întîmplat acelaşi lucru. Chiar dacă nu are nici un fel de conotaţii religioase, băutul ceaiului este într-adevăr o artă şi de aici invitaţia de a bea ceai este considerată o dovadă de preţuire.

Istorii Regăsite

era agent ţarist. Rivalii săi intelectuali, precum Troţki sau Zinoviev, îl dispreţuiau, dar el a dejucat planurile tuturor, ajungînd suc­cesorul lui Lenin, şi timp de un sfert de secol a exercitat practic o putere absolută în Uniunea Sovietică. În 1928, ca parte a primului său plan cincinal, Stalin a decis să reorganizeze agricultura conform principiilor comuniste, ceea ce a însemnat că 25 de milioane de gospodării din zonele rurale trebuiau să-şi predea terenurile şi animalele către stat, iar foştii proprietari să muncească în imense ferme colective. Ideea era că tractoarele aveau să lucreze pe cîmpuri mult mai întinse, ceea ce ar fi dublat recolta de cereale. De asemenea, aveau să se producă mai mult lapte, unt şi brînză, în timp ce ţăranii aveau să locuiască în zgîrie-norii din „oraşele agricole” şi să mănînce laolaltă în săli de mese de mari dimensiuni. Nu aveau să primească salarii; în schimb, fermele colective aveau să le acorde punctaje. Cînd guvernul le-a trimis invitaţii de a se alătura acestei utopii rurale, reacţia a fost o tăcere apăsătoare. Aşa că, în anul următor, mii de funcţionari sovietici au fost trimişi în zonele rurale pentru a grăbi mersul lucrurilor, dar sătenii rebeli nu au putut fi siliţi să accepte colectivi­zarea decît sub ameninţarea pistolului, şi chiar şi atunci au încercat să contribuie cît mai puţin posibil – măcelărinduşi animalele, distrugînd utilajele şi arzînd culturile. În 1929, în Rusia erau 34 de milioane de cai; pînă în 1933, numărul lor a scăzut la mai puţin de jumătate. De asemenea, aproape jumătate dintre vite s-au pier­dut, în timp ce numărul ovinelor a scăzut cu trei sferturi.

Aproximativ 1,8 milioane de ţărani recalcitranţi au fost trans­portaţi, cu tot cu familii, în Urali, în Asia Centrală şi în Siberia. Pînă la o cincime dintre ei au murit în vagoanele pentru vite sau în marşurile forţate.

Scriitorul Vladimir Tendriakov, copil pe atunci, i-a văzut pe unii dintre ei în piaţa gării din Vohrovo, în nordul Rusiei: „Rătăceau pe străduţele prăfuite, mizere, tîrînduşi picioa­rele umflate, elefantine şi albăstrii, lipsite de sînge, şi se agăţau de fiecare trecător, implorîndu-l cu o

privire de cîine bătut”. Aveau parte de prea puţină milă din partea unor oameni care stătuseră la coadă noaptea întreagă pentru a cumpăra pîine. În fiecare dimineaţă, grăjdarul spitalului îi îngrămădea în căruciorul lui pe cei care muriseră peste noapte.

Cel mai grav afectată a fost Ucraina, cea mai fertilă regiune a Uniunii Sovietice, de unde provenea jumătate din recolta totală de cereale. În fiecare an, statul lua o parte din ceea ce obţineau ţăranii. Pentru anul 1932, era vorba de o cantitate de aproape 30 de milioane de tone dintr-o recoltă estimată la puţin peste 90 de milioane de tone. Dar, fiindcă seceta a agravat haosul colectivizării, recolta a fost sub 60 de milioane de tone, iar statul nu a reuşit să ia decît sub 19 milioane. Chiar şi în aceste condiţii, însemna că ţăranii aveau cu o treime mai puţine cereale decît în mod obişnuit. La 7 august, guvernul lui Stalin a decretat că oricine era găsit vinovat de furt din proprietatea publică era pasibil de pedeapsa cu moartea; şi în curînd au fost găsiţi ţapi ispăşitori, care au fost învinovăţiţi pentru cantitatea dezamăgitoare de cereale predate. Pînă în ianuarie 1933, 103.000 de oameni fuseseră găsiţi vinovaţi de a fi furat de la stat.

Printre cei 5.000 de condamnaţi la moarte şi cei 26.000 care au primit zece ani de închisoare se numărau mulţi ţărani. Între timp, la 9 noiembrie 1932, guvernul a anunţat că, dacă în satele ucrainene nu se găseau cereale, atunci aveau să fie confiscate alte alimente. „Brigăzile de şoc“ asigurau aplicarea noilor reguli şi li se spusese să nu ţină cont dacă ţăranii aveau suficiente cereale pentru a supra­vieţui sau destule seminţe pentru semănăturile din anul următor.

Lev Kopelev, care era la acea vreme un bolşevic fidel, dar care ulterior a devenit disident, a fost unul dintre cei care căutau cerea­lele „ascunse“, lovind pămîntul cu o vergea de fier, golind cămările cu alimente, „surd la plînsetele copiilor şi la vaietele femeilor“. (va urma) JOHN WITHINGTON

15 Ianuarie – Ziua Culturii Nationale ,

UN DAR AL MANUSCRISELOR EMINESCIENE (La 175 de ani de la nașterea Poetului)

(urmare din pag. 1) Într-o atmosferă solemnă, în care emoția unui fapt inedit apăsa în mod sublim asupra corifeilor culturii și științei românești, exigentul critic Titu Maiorescu dă citire următoarei scrisori de donație: „De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscrise, parte poezii publicate parte studii, traduceri și articole de presă. Toate aceste manuscripte, așa cum se află: în cărți cartonate, în caiete cusute și în foi volante, vi le trimit alăturat și le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor care se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet”.

Acesta a fost momentul de aur al moștenirii textelor eminesciene generat de prolificul critic literar Titu Maiorescu (1840-1917): academician, profesor universitar de Istorie, folozofie și logică la Iași și la București. De mai multe ori ministru în cabinete consevatoare și premier (1912-1914). A fost mentorul spiritual al Junimii. Să nu omitem contribuția lui Maiorescu la afirmarea unor valori reprezentative ale literaturii românești, ca: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. De acum încolo intră în scenă câțiva oameni dedicați (unii până la epuizare) descifrării acestor manuscrise eminesciene – adevărate bijuterii literare, dar estompate vizibil de trecerea timpului.

Cea mai proeminentă figură din literatura română care a adus la lumină manuscrisele eminesciene a fost poetul, criticul și istoricul literar Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S.Panaitescu (1891-1971). Ediția Perpessicius, inițiată în 1939 sub egida Academiei Române (și încheiată în 1999 cu volumul XVII Bibliografia), constituie acel corpus eminescian care reface în detaliu amplul laborator al creației poetului, redând strălucirea multiplelor și conplexelor fațete ale unei opere care se lasă mereu descoperită, uimind cititorii și specialiștii Secolului XXI. Aceste descoperiri și puneri în lumină reprezintă, astfel cum estima istoricul Nicolae Iorga „un monument național”, edificat conform principiului că „orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”. Deși se cunoștea cazul manuscriselor eminesciene,criticii literari considerându-le niște bruioane sau simple schițe ale unor lucrări rămase în proiect, mulți ani nu s-a pus problema unei posibile editări a acestora, bineînțeles, după ce avea loc descifrarea textului devenit ilizibil, și hârtia greu de manipulat.

Până să ajungem la neobositul critic Perpessicius (care, se spune, și-a pierdut vedere buchisind filele aproape ilizibile ale acestor manuscrise), George Călinescu, prin monumentala sa monografie „Opera lui Mihai Eminescu”, un studiu masiv, în 4 volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al IIlea pentru Literatură și Artă, în intervalul 1934-1936, va proiecta, literar, întrega operă și viața tumultoasă a poetului Mihai Eminescu. Revenind la descifrarea acestor manuscrise, pentru conservarea lor Academia Română a inițiat un lăudabil program de facsimilare, costisitor, dar acesta fiind unicul mod de a salva acest tezaur eminescian. Să ne reaminim ce-a declarat în acel moment de răscruce pentru amintirea perpetuă a lui Eminescu, fostul președinte al Academiei Române, criticul Eugen Simion: „De mai bine de 50 de ani, intelectualii români au avut o problemă, o aspirație, Nicolae Iorga a formulat-o astfel: «Nici un rând din Eminescu să nu se piardă». Mai târziu, în anii ʼ60, Constantin Noica a pornit o veritabilă campanie națională pentru facsimilarea operelor lui Eminescu.

Acum, datorită performanțelor tehnice, a fost posibilă facsimilarea a peste 14. 000 de pagini”. Din acel moment, cele 46 de caiete, fără o cronologie strictă și fără o tematică ordonată, care au fost citite, descifrate

și reproduse în ediții succesive timp de un secol de generații de eminescologi, ele rămânând în custodia Academiei Române, pot fi citite și studiate în facsimil de orice doritor spre a se bucura de vibrația versului eminescian, necunoscut până la descoperirea lor.

Fascinațiile manuscriselor eminesciene Cei care am urmărit viața literară din România postbelică suntem familiarizați cu numele unor eminescologi care erau la ordinea zilei, opera lor critică punând în lumină poetica eminesciană, prin analize pertinente și cu dragoste pentru filonul înaltei arte de seducție pe care o revărsa Eminescu din fiecare vers al său: George Călinescu, Tudor Vianu, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Dumitru Vatamaniuc, Nicolae Georgescu și alții. Peste toți însă se înalță numele a doi „descifratori” de manuscrise eminescien: Perpessicius și Petru Creția, prin acribia și patima cu care, punându-și în pericol vederea, au redat literaturii române strălucirea unor versuri eminesciene care ar fi rămas pentru vecie în neștiut fără travaliul acestor literați de soi.

Petru Creția a fost un elenist recunoscut pentru studiile sale de specialitate, fiind și cercetător la Institutul de Filozofie, dar activitatea sa pentru care și-a înscris numele în Panteonul Culturii Române, la loc de frunte, a fost cea dedicată ediției integrale Eminescu. În acest context, în anul 1991, în revista „Manuscriptum” nr. 1 (82) – Număr special – Petru Creția publică un număr de 52 de poezii din maniscrise (cu facsimil la fiecare în parte), poezii grupate pe 3 cicluri, motivate astfel în cuprinsul revistei respective: „Înfățișăm în acest număr al revistei Manuscriptum 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut până acum lumina tiprului, dar de a căror existență în manuscrisele poetului numeni n-a știut până acum.

La acestea adăugăm, pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură ecepție, în nici un volum și revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului și a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici își au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atâta vreme, 12 reconstituiri și automizări, dintre care 5 inedite”.

Manuscrisele despre care scria revista erau rodul a mai multor ani de cercetare a tezaurului eminescian, muncă de echipă interdisciplinară, care, iată, deși unii specialiști în eminescologie credeau că a fost descoperit tot ce putea fi descoperit, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, au mai rămas de descoperit surprize. Și, totuși, așa a fost. Pentru autenticitate, să dăm cuvântul lui Petru Creția, care ne lumina: „Și nu este vorba de niște rămășițe de ordin secundar, adiacent ori documentar, ci, în cele mai multe cazuri, de mare poezie. Mulți se vor mira că, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, a mai rămas atâta nepublicat sau rău publicat. Și totuși așa este, iar prezentul număr al revistei «Manuscriptum» este de fapt, în materie de cunoaștere a operei poetice eminesciene, cel mai însemnat act editorial după Maiorescu, Călinescu și Perpessicius și ducerea până la capăt a strădaniei lor. Și tocmai de aceea lor și înaltei lor amintiri li se dedică volumul acesta”. Valoroasă recompensă pentru cei trei împătimiți eminescologi!

Pentru ca surpriza să fie totală din mai multe puncte de vedere, culegerea are în frunte 3 poezii, scrise foarte de timpuriu (1866), deci, pe când poetul avea doar 16 ani, versuri de inspirație patriotică, istorică și socială: „Doină, doiniță”, „Deșteaptă-te, române” și „Timpii-n

orgii”. Apropo de titluri, Petru Creția ne avertizează că acestea (din cauză că în manuscris lucrările nu aveau, în general, un titlu), sunt puse de autorii culegerii și reprezintă un segment din text, de obicei primul vers sau începutul acestuia. Așa cum veți constata, cele trei poezii descoperite, scrise aproape indescifrabil, pe o filă împăturită și uzată, purtată, probabil, în buzunar, în timpul perigrinărilor poetului, spre deosebire de poezia sa erotică, subiect preponderent în perioada adolescentină a poetului, aceste 3 poezii reflectă dragostea lui Eminescu de neam și de Istorie, într-o vizibilă concepție superioară a artei poetice. „Doină, doiniță”, valorificând versul și stilul popular (ce se vor materializa, în viitor, în poeme structurale), vestind parcă faimoasa „Doină”, publicată pentru prima oară în „Convorbiri literare”, la 1 iulie 1883, după mai bine de 15 ani. „Doină, doiniță! Șapte-oțele-adu din stele, Munții cânte tot a jele, Vin dușmanii țării mele; Vin dușmanii, vin în turme, Calce-li pustia-n urme Doină, doiniță!

Piso, rivă înspumată, Face-mi-te-ai lată, lată Și la valuri turburată, Să nu-i lași ca să mai vie, Foametea din urmă-i mâie, Holera calea li ție.

Doină, doiniță!

Sai, copil de vornicariu, Cinge-ți trupul cu armariu, Sufletul cu vitezie; Cinge-l murgului spinarea Să-ți descânte depărtarea Cât e-n Pisa dealu mare.

Doină, doiniță! Și la Pisa-nfigeți calul, Nu-i lăsa să treacă malul, Stai ca stânca, stai ca valul Și, de-ar trece, moartea-i sece, Luptă-te cu doisprezece, Stânca stă, iar apa trece.”

Ultimul vers, inspirație din proverbul „Apa trece, pietrele

rămân”, sugerează, poetic, dar și istoric, perenitatea Poporului Român pe aceste meleaguri și rezistența lui în fața atâtor vicisitudini și năvălitori. Deși are doar o strofă, „Deșteaptă-te române”, care ne duce cu gândul la „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, poezia lansată în anul Revoluției pașoptiste (21 iunie 1848), care ulterior a devenit Imnul Național al României, cunoscut sub denumirea „Deșteaptă-te, române!”, având în comun și prozodia compunerii, versurile rămase de la Eminescu, dacă poemul ar fi fost întreg se putea constitui într-un adevărat Imn al noii generații postpașoptiste „Deșteaptă-te, române, preot al libertății, Nu plânge pe cenușa geniilor străbuni, E timp să ʼnalți stindardul în numele Dreptății, E timp să-ți calci tiranii, e timp să te răzbuni”. Într-o asemenea cascadă curg și alte versuri, construind alte stiluri de versificație și alte teme, pe care le găsim, mai târziu, dezvoltate în poetica eminesciană: inspirație cosmică („În modul vechi soarele sună”, „O, Saturn”), poezia de meditație („Adevărul”: „Adevărul? Nu simțiți voi că a-l ști nu e cu putință./ Ce e el? Este-aceea laxă și ironică sentință...”). De fapt, după conținutul epic, versurile din acest capitol aparțin tuturor genurilor, acoperind întregul peisaj poetic viitor, în care natura era dominanta inspirației („Stele izvorăsc pe ceruri”, „Norii se desfac în două”, „Păduri risipite”, „Stânce pe stânce”: „Și stânce pe stânce părea că-s zidite,/ Coloane ’nalte, trunchi de granit/Ce port păduri pe ei și, urieșe,/ Se pun în calea Dunării mărețe”).

Bineînțeles, pentru cercetători n-a constituit nicio surpriză atunci când au descoperit manuscrise cu poezii de dragoste, acest capitol fiind un apanaj al întregii opere poetice eminesciene. Din această primă parte a ineditelor editorul a desprins 7 texte care definesc mirajul erotic ce prindea a-l acapara pe poet, influență emoțională și a lecturilor din marii poeți ai liricii de dragoste. Iată începutul poemului „A frumuseții tale forme”, datat 1875-1876, care ne trimite la mult mai stilatul „Venere și madonă”, apărut în „Convorbiri literare”, în aprilie 1870. „A frumuseții tale forme ca un sculptor

când le pipăi Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate și nimic

nu-mi vine-n minte Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte; Gura ta ca focul arde, arde roșia ta față, Răsuflarea ta e-n stare chiar la morți să dea viață, Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simt atât de mult, Inima-ți, a cărui tremur, a cărei bătăi ascult; Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor, Te-alipești de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor, Cu-acea mândră, agățată și sălbatică strânsoare Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară...

Tu nu vezi? Nu-ți aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă Să-ți pot spune înc-o dată, suflet, cât îmi ești de dragă.” „O, rămâi, cu bine”, „De pe ochi ți se ridică” vin în completarea acestui ciclu de versuri de dragoste. În acest areal cu substrat erotic este încadrat poemul „Vis”, considerat a fi singurul poem erotic-funerar, dezvoltat pe imaginea iubitei moarte, visătorul amplificând misterul întrebându-se dacă nu cumva el însuși este mort, cei doi visându-se reciproc. Întrebările din final pun în discuție existența umană care, în clipe grave, poate fi înșelătoare. „Ești moartă tu? Sunt mort

în groapă Te văd ca-n vis, o dulce stea?

Trăim în lume? Este lumea?

Sau e o viziune-a mea?

Ce este lumea? Sclav și rege... Închipuire a lumei sorți,

Căci viața-ntreagă lumii-ntrege Un vis e al eternei morți”.

O a doua secțiune, care prezintă 16 texte, urmărește întrunirea (gruparea) unor manuscrise care, chiar dacă au mai apărut, inclusiv în revista „Manuscriptum”, acum li se cuvine o structură și un sens de ansamblu.

Titluri precum „Săracă-i a ta limbă”, „Câte nopți eu cugetat-am”, „Un far e soarele în marea lumei”, „Fragmente dintr-o epopee dacică”: „Crească în straturi înalte oștiri de flori

și de frunze, Crească holdele ronde ale zeilor dacici și lumea Care din stele și norii carpatici adus-ai cu tine.

Tombe evului meu argintoasa-infinita-ți câmpie Când în imagini de valuri ce-i plânge

a Daciei soarte”, Și alte titluri vin să completeze încă un capitol din bagajul poetic eminescian.

Ultima secvență a acestui ciclu inedit de manuscrise redate culturii naționale, formată din 12 titluri, sub titulatura „Reconstituiri și automizări”, este astfel justificată de către editor: „A treia secțiune a acestui volum întrunește texte care au fost deja tipărite, unele de multă vreme, dar în așa fel încât, în loc să pară drept ceea ce sunt, poeme depline și coerente, vrednice de partea cea mai înaltă a operei eminesciene, ele au fost publicate ca simplu material, pregătitor, colateral ori dedus, al unor poezii cu care uneori nu au nimic de a face”. La acest interesant expozeu aș adăuga că autorii au mers pe linia lansată de George Călinescu în ceea ce privește sensul restituirii structurii interioare a operei eminesciene, care ne propune „să refacem arhitectura ipotetică a operei”, considerând că: „În chipul acesta, în locul unui catalog de opere și proiecte, vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla duh foilor risipite, unind cu linii, ca în restaurațiile pompeiene, figurile mozaicurilor aparte”.

Pentru mine, ca împătimit al Istoriei acestui Neam, indiferent sub ce auspicii a fost elaborată, poemele cu tematică istorică din acest ultim capitol au fost cele care m-au trimis imediat la Scrisoarea a III, atunci când am citit amplul poem (150 de versuri a câte 15 silabe), „Mohamed biruitorul...”. Secvențele poemului, într-un crescendo dramatic, conturează atmosfera de cucerire a lui Mohamed, oastea otomană trecând cu tăvălugul distrugerilor peste Europa. „Mohamed, flămând de lume, de măriri

și de coroane, Mohamed stârnise moartea ce astăpână

peste stepe, Și-au dat gând de biruință mulgătorilor de iepe.

Peste mări de munți plutite, peste țări înfloritoare Aruncase lacom, mândru, ochii Asiei tartare”.

Dacă în prima parte a poemului Eminescu are în vizor armia otomană și pe conducătorii ei, prezentați ca defăimători ai lui Christos, partea a II-a ne aduce în Patria lui Ștefan, unde Mohamed a dat de greu: „Dar când năvăli-n Moldova au găsit

și el pe dracu!

Cine i se puse-n cale?... Ștefan Vodă, el săracul... ............................................................................ Și când lumea biruința a putut s-o înțeleagă Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă, De-au cutremurat văzduhul și zidirile Cetății Și dintâi i-a zis lui Ștefan Papa: Scut creștinătății”.

Apoi, făcând trecerea temporală de la izbânda lui Ștefan la realitatea înconjurătoare, doar cu două versuri Eminescu schimbă tabloul Moldovei, pregătind încheierea poemului într-o notă dramatică în ceea ce privește viteaza Moldovă – statut care, din păcate, azi este fotografie fidelă, la distanță de 144 de ani (1881). „Ei! Nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut – azi nu mai este, Vremea care-o apucarăm este astăzi o poveste”.

După acest pasaj melancolic, în ultima parte a poemului, Eminescu deplânge starea Moldovei și a României, în contextul raptului asupra teritoriilor românești de către unii vecini nesătui de pământ.

Dincolo de tragismul pe care-l degajă versurile, dragostea poetului pentru Țara lui și oamenii ei atinge

pragurile incandescente ale unui incorigibil iubitor de Neam și Țară, de Limbă și de Istorie. Citiți versurileemblemă ale lui Eminescu, poezii ce pot sta oricând într-o antologie a Iubirii de Neam. „Ce-ți spun ei ție, mamă, când îți răpesc copiii?

Mereu tot zic că crește mărirea României, Că steagul mărețiii l-a-mpodobit cu laur!

Cu stâlpi de cafenele se-ntrec în fraze de-aur Ca să arate cumcă durerea lor e mare, Că n-au voit știrbirea străvechilor hotare. ...........................................................................

Tu nu mai îți știi chinul ce inima-ți sfarmă, Ai plânge și n-ai lacrimi, Moldovo, mamă, mamă...

Zadarnic codrii mândri mereu în vânt ți-i clatini, Pierdută-i pânʼ și umbra măreților Mușatini...

Chiar Vodă Alexandru cel bun și sfânt și mare La lui mormânt nu este în lume vrea cărare; Și Ștefan Voievodul, în somnul cel deplin, Visează el că doarme dus în pământ străin?

Luatu-ți-au copiii, mormintele și tot Și rup din a ta haină de câte ori o pot.

Ajuns-ai cerșitoare de-ocară și de silă Și nimănui în lume de tine nu i-e milă, Ba cer în toată ziua să uiți chiar cum te chiamă Și totuși cât de dulce e numele tău, mamă”.

Pentru cei cu inimă de român vă rog să mai citiți măcar o dată versurile de mai sus în oglinda cărora se reflectă drama de astăzi a Moldovei (Basarabia) și a României, în vârtejul politicii noii Uniuni Europene de desființre a granițelor și a națiunilor, fenomen pe care-l deplângea și Eminescu în urmă cu aproape un secol și jumătate!

Pentru că, totuși, acest articol trebuie să aibă o încheiere – deși minunile și surprizele din aceste „Caiete” nu s-au terminat – mai propun spre lectură amplul poem istoric „Mușatin” (o baladă a Moldovei, în 740 de versuri, în modelul poeziei de inspirație populară, considerat de autorul culegerii că „se așează la înălțimea Luceafărului”. În ce privește poemul „Luceafărul”, astfel precum îl cunoaștem noi „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din case mari împărătești,/ O prea frumoasă fată” (publicat în aprilie 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună”), Petru Creția scoate la lumină o parte a acestuia de 24 de strofe (față de 98 ale Luceafărului cunoscut) fragmentul fiind subintitulat „Versiunea maximală a vorbirii demiurgului”, care se încheie cu o mare dezamăgire pentru Luceafăr, așa cum o știm și noi „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.

Prezentând acest florilegiu de versuri din ultimele manuscrise eminesciene – chiar dacă unele ne par neșlefuite și încă neordonate, multe construcții lirice așteptând încă pana poetului – punerea lor în circuitul literar românesc este o mare realizare bibliografică, încununând munca mai multor generații de eminescologi și, totodată, respectând postulatul lui Iorga, anume că orice cuvânt scris de Eminescu trebuie publicat. Acum, la 175 de ani de la nașterea Poetului, într-un timp cu provocări majore și complexe, să ne bucurăm de întâlnirea cu file din laboratorul de creație eminescian, în perpetua amintire a Luceafărului Poeziei Românești dintotdeauna – MIHAI EMINESCU!

14

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Care este cel mai vechi tratat maritim ce menţionează ca atare asigurarea? Istoricii nu sînt încă la unison. Pare a fi totuşi Consulatul mării, redactat la Barcelona, în Secolul XII, la porunca regilor de Aragon. A fost prima lucrare în care erau clar stipulate garanţiile maritime.

Trei secole mai tîrziu, în 1435, au apărut Ordonanţele i se da alta. Dacă o pierde la o distanţă la care navele de la Barcelona, prima culegere „legislativă“, în 20 nu ajung în mod obişnuit, nu există obligaţia de a i se articole, privind contractele maritime, care interzicea, construi o alta“. Ca în orice contract care se respectă, între altele, cumulul de împrumuturi şi avertiza asupra existau deja clauze restrictive... Codul avea în vedere abuzurilor de toate soiurile pe care acest contract putea şi transporturile cu caravane: cei care mînau măgarii se să le producă. După alţi autori, asigurarea propriu-zisă obligau între ei să procure un alt măgar celui care l-ar fi s-ar fi născut în Portugalia şi l-ar fi avut ca autor pe pierdut prin moartea animalului, prin furt sau atacul unor regele Ferdinand I (1367-1383), fiare. Asistenţa anunţa asigurarea. cel care ar fi instaurat un fel de În Evul Mediu, în epoca asjgurare reciproc obligatorie. În invaziilor barbare, oamenii au acelaşi Secol XIV, se semnala că simţit mai mult decît oricînd nevoia la cererea locuitorilor din Bruges, de a-şi lua garanţii nu numai asupra în 1310, contele de Flandra a riscurilor maritime, ci şi pericolelor permis stabilirea în acest oraş a terestre. Pe atunci, drumurile erau unei camere de asigurări, prin care puţin sigure, iar transporturile de neguţătorii „puteau să-şi garanteze mărfuri tot mai incerte. mărfurile expuse riscurilor mării“.

Mulţi negustori călătoreau spre În Italia, tot în Secolul XIV, celebrele pieţe din Saint-Denis, între anii 1318 şi 1417, s-au Lille, Troyes, Provins, Bruges, descoperii în cărţile de comerţ locuri de întîlnire periodice. Pentru ale neguţătorilor genovezi şi a-şi proteja convoaiele, caravanierii florentini numeroase menţionări plăteau redevenţe seniorilor ale căror de asigurări maritime, în acest pămînturi le traversau; respectivii secol a apărut pentru prima seniori se obligau în schimb să le oară şi termenul de „asigurări“, asigure securitatea şi să ia în contul pe coperta unui Tratat („De Eleanor de Aquitania lor pagubele ce ar fi putut surveni în assecurationibus“). În sfîrşit, limitele domeniului lor. Ne putem în Franţa a apărut la Rouen, în imagina că lucrurile nu se desfăşurau chiar atît de uşor şi 1500, ceea ce s-a putut numi primul cod de asigurări: că uneori seniorii se transformau în hoţi. Astfel la Bruges, Ghidul negustorilor mării, o recapitulare a uzanţelor Baudoin VII, conte de Flandra, mîniat că angajamentele în vigoare în porturi. luate nu fuseseră respectate, a pus la fiert de vii într-un Dar să revenim la Secolul XIII, pentru a face cazan, în plină piaţă, cîţiva cavaleri jefuitori. cunoştinţă cu o femeie de excepţie, Alienor de Aquitania, frumoasă, seducătoare, cultivată, pe care Legislatoarea Eleanor de Aquitania afacerile de inimă nu o împiedică să se intereseze de cele Mai tîrziu, au apărut ghildele, asociaţii grupînd publice, de care se simte responsabilă. Această femeie, negustori sau meşteşugari, reuniţi într-un spirit creş­ nefericit măritată cu piosul şi plicticosul Ludovic VII, tinesc de întrajutorare frăţească. Treptat, ghildele au era capabilă să judece şi să legifereze. Aşteptînd ca prin acumulat unele privilegii, ca dreptul de a fixa preţurile a doua ei căsătorie cu Henric Plantagenet să urce pe şi salariile, de a controla greutăţile şi măsurile, de a-şi tronul Angliei, ea a dat o probă de isteţime. Revenea din asuma monopolul comerţului. Cu timpul, ele au devenit ţara sfîntă, unde îl lăsase pe soţul său regal, şi se găsea în o veritabilă putere. Bănuitor, Carol cel Mare (768- insula Oleron, ioc de întîlnire al navelor comerciale ce 814), printr-o capitula-ţie, le-a obligat, sub prestare de transportau celebrul vin de Aquitania. În această insulă, jurămînt, să se asocieze „şi pentru caz de naufragiu sau se simţea acasă. Într-un fotoliu, în mijlocul consilierilor de incendiu“. Fiul lui, Ludovic cel Pios, a ratificat aceste săi, Alienor a redactat diverse convenţii maritime, „în dispoziţii. în ciuda rezistenţelor şi rivalităţilor, ghildele numele insulei noastre mult-iubite şi pentru a servi – din ce în ce mai politizate – au supravieţuit pînă în drept lege“. Mare legislatoare, s-a gîndit la toate, pînă Secolul XVI, cînd au dispărut, cu excepţia celor din şi la sarcinile curente ale marinarilor, la hrana lor, la Germania şi Flandra. recompense şi pedepse etc. În timpul cruciadelor, care au favorizat marile curente de schimburi comerciale, templierii, aceşti mari bancheri Încărcătură cu pietre, în loc de postavuri (1) ai Evului Mediu, au practicat împrumutul. Nimic nu le Culegerea de legi datorată Eleanorei de Aquitania era străin. Aveau aproape 9.000 de sucursale (comanderii) a fost completată, în 1288, printr-o alta, de norme în lume, primele două ca importanţă aflîndu-se la Paris maritime, editată de negustori-patroni din oraşul şi la Londra. Astăzi se cunoaşte sfîrşitul tragic al istoriei Wisburg din Suedia. Legile wisbiens au devenit templierilor. Filip cel Frumos le-a intentat un proces celebre, deşi nu erau decît completări la cele ale nedrept, înainte de a-i trimite pe rug. ducesei de Aquitania, cea care nu avea cum să prevadă Este deja o evidenţă a istoriei economice faptul că că, 30 ani după moartea sa, Biserica, ostilă cametei și marile puteri financiare sfîrşeau prin a stîrni bănuielile cămătarilor, se va ridica împotriva practicii seculare a şi suspiciunile statelor pe care ie concurau. Am văzut, împrumutului şi cametei. În 1234, papa Grigore IX a atitudinea lui Carol cel Mare faţă de ghilde. Ea se va interzis în mod solemn orice împrumut cu beneficiu repeta, cînd o altă organizaţie de negustori, Hansa, mare, subordonat transporturilor pe mare sau pe uscat, născută în Germania, se va dezvolta pînă a deveni Dobînda se cifra atunci la 30 la sută. o adevărată confederaţie cu privilegii considerabile.

Cîţiva şmecheri au încercat să adoarmă bănuiala Influenţa sa politică va merge pînă la a controla Bisericii şi să ignore interdicţia, inventînd un alt tip succesiunea la tronul Danemarcei. de împrumut, în care „persoana se angaja să plătească Hansa, o veritabilă companie de asigurare „avant preţul, dar numai în cazul în care încărcătura nu ar la lettre“, s-a creat pentru a neutraliza pericolele de pe fi sosit cu bine în port. Dacă expediţia ajungea în mare. Un sistem foarte elaborat de asistenţă – bazat condiţii normale, vînzarea se anula. Vînzătorul vărsa pe vărsarea de cotizaţii individuale şi de contribuţii la cumpărător o dobîndă nautica (primă), care nu era colective – repartiza indemnizaţiile în caz de accidente. restituită în nici un caz“. Deci navigatorul nu mai cerea Reguli severe erau prevăzute pentru a reprima fraudele. vărsarea imediată a unei sume, aceea fiindu-i numai Din păcate, puterea Hansei, ca şi cea a ghildei, ca şi cea a promisă în caz de sinistru, cu titlu de indemnizaţie. templierilor, a sfîrşit prin a trezi suspiciunile suveranilor. (va urma) Declinul Hansei a început în veacul XVI, încheindu-se CLAUDE PASTEUR În româneşte de Florentina DOLGHIN în Secolul XVIII.

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Asigurările – de la Împăratul Claudiu la Colbert (I) Ştim foarte puţine lucru despre perma­ nentele pericole şi agresiuni de tot felul cărora le cădeau victime strămoşii noştri, în special cei care se ocupau cu comerţul. În faţa acestor multiple nenorociri, incendii, naufragii, jafuri, asasinate, oamenii au simţit, foarte de timpuriu, nevoia de a se ajuta reciproc, apoi de a se asigura contra riscurilor și pericolelor de tot felul.

De aceea menționarea formelor de garanție apare cu mult înaintea erei creștine, la popoarele Orientului, la greci și la romani. Evident că practicile uzitatea atunci nu se încadrează în ceea ce înțelegem noi prin asigurare. Dar ele au dat naștere companiilor moderne de asigurare. În perioada pe care o cunoaște acum istoria României, societățile de asigurări vor avea un rol economic și social foarte important. În articolul ce urmează, reprodus după revista franceză Historia, Claude Pasteur aduce în lumină cîteva dintre marile personalități care ilustrează această tranșă a activității economice.

Cavaleri hoți Primii oameni care şi-au imaginat că pot traversa un rîu pe un trunchi de copac au inaugurat, inconştient, era navigaţiei, prin care se va face, de-a lungul secolelor, legătura între civilizaţii, transportîndu-se de la un continent la altul nu numai tehnici şi idei, dar şi încărcături vulnerabile, influenţate de capriciile naturii. De asemenea, foarte de timpuriu, omul a observat că a fi marinar însemna a fi, deopotrivă, o persoană care face pariuri, mizînd pe probabilităţi, contînd pe şansă şi încercînd să se „asigure“ împotriva ghinionului.

De aici şi faptul că primele asigurări cărora le dăm de urmă sînt asigurările maritime. Ele se prezentau invers decît astăzi: un bancher sau un particular bogat împrumuta unui căpitan de .navă o sumă reprezentînd valoarea corăbiei şi încărcăturii. în caz de „bună sosire“, această sumă îi era rambursată, asortată cu un beneficiu copios, în caz de sinistru, suma devenea cîştigul navigatorului.

Istoricul latin Titus Livius (59 î.Chr.-17 e.n.) menţionează că în cursul luptei împotriva generalului cartaginez Hannibal, Vistieria publică s-a angajat să plătească furnizorilor de arme romane eventualele pierderi, pe care puteau să le provoace riscurile călătoriei pe mare. Unul dintre furnizori, numit Postumius, a profitat fără ruşine de această clauză, pentru a simula naufragiul unor nave vechi, încărcate cu mărfuri fără valoare, şi apoi a reclamat Vistieriei sume considerabile. Căci odată cu asigurarea s-a născut şi frauda...

Suetonius, un alt istoric roman, povesteşte şi el că împăratul Claudiu „promitea beneficii substanţiale neguţătorilor, luînd asupra sa pierderile pe care le puteau provoca furtunile“. Astfel acest împărat a fost poate primul agent de asigurare din istorie...

Romanii – la fel ca şi grecii – nu s-au mulţumit să se „asigure“ numai în faţa riscurilor maritime. Ei au prevăzut şi riscuri terestre. Existau deja asociaţii de asistenţă reciprocă, alimentate de cotizaţiile celor afiliaţi, pentru a veni în ajutorul membrilor loviţi de o adversitate oarecare, între altele, „asociaţiile pentru funeralii“, ce împărţeau cheltuieli funerare, în caz de deces al aderentului. În Secolul VI e.n., ideea „asigurării“ a continuat să preocupe spiritele. Împăratul Justinian a autorizat o dobîndă de 12 la sută, în timp ce dobînda normală nu depăşea 6 la sută. Cam în aceeaşi epocă, un cod de legi din Babilon se exprima astfel apropo de navigaţia din Golful Persic: „Marinarii pot conveni între ei ca, dacă unul dintre ei îşi pierde corabia, să i se construiască o alta. Dacă unul dintre ei îşi pierde corabia din propria greşeală, nu există obligaţie de a

RM

pO V E S T I

15

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

ADEVARATE (

RM

Maria Callas – Pasiuni şi scandaluri (II) Din purgatoriu în paradis (2)

Eddie Bagarozy, soţul Louisei Caselotti, un avocat care nu pierde nici un prilej de-a tăia chitanţe de onorarii, reuşeşte cu atît mai uşor să se facă acceptat ca impresar pe lîngă Maria, cu cît se pare că a fost primul ei amant.

Obosită de cei doi ani de insucces şi de sărăcie crasă, îl angajează pentru 10% din veniturile realizate, imprudenţă pe care o va regreta peste cîţiva ani.

Maria Callas simte nevoia de-a fi protejată. Are nevoie de un bărbat, unul adevărat, care s-o conducă, să fie mai activ decît un impresar, „un bărbat în serviciul vocii sale“, cum zice ea însăşi, şi nu de-un soţ banal. La Verona, întîlneşte omul potrivit, Giovanni Battista Meneghini, cucerit de aceea pe care ziarele o prezintă ca revelaţia lirică mondială. Acest industriaş bogat şi pîntecos în vîrstă de 50 de ani (pe cînd ea are 24) trăieşte alături de mama sa, avînd o singură pasiune: opera. O pasiune care o convinge pe Maria, în ceea ce priveşte sentimentele de iubire faţă de ea:cine ar putea s-o iubească din alte motive?

Titta o copleşeşte pe cîntăreaţă cu un lux pe care ea acum îl descoperă şi pe care îl va finanţa curînd. El îşi părăseşte îndată firma de familie, pentru a se consacra pe deplin carierei femeii cucerite, căreia îi negociază cu patimă onorariile. Tristan şi Isoldala Fenice din Veneţia, Aidala Torino, Normala Florenţa… Maria Callas obţine toate contractele, stîrneşte entuziasmul în sălile europene, înainte de-a merge să cucerească Teatrul Colón din Buenos Aires, un loc mitic.

Se mărită cu Titta la 21 aprilie 1949, pe fugă, înainte de plecarea în America de Sud, unde are primul turneu şi devine idolul publicului. În locul călătoriei de nuntă, cei doi soţi au ales gloria:sufletele uscate se înţeleg bine. De-un singur lucru se dovedeşte incapabil Titta:s-o oblige pe Maria să-şi potolească avîntul şi săşi menajeze vocea, iar asta ar fi fost chiar în interesul lor financiar. Cîntăreaţa nu se odihneşte cîtuşi de puţin, înşiră un spectacol după celălalt (o sută şaptezeci şi trei de concerte, între 1948 şi 1952). Dar, începînd cu 1951 – cînd are 28 de ani –, vocea ei oboseşte.

Maria anulează anumite reprezentaţii şi devine cu atît mai despotică, refuzînd să-şi recunoască limitele. Încep scandalurile, zvonurile despre cea care se consideră o „divă“. Callas – cum a început lumea s-o numească, potrivit tradiţiei rezervate numelor mari – devine inaccesibilă, atît din punct de vedere financiar, cît şi uman, punîndu-l pe soţul Titta să-i selecteze la sînge spectacolele, rolurile, dirijorii, partenerii, insultîndu-i pe artiştii susceptibili de-a o concura la celebritate. În ciuda ambiţiilor, nu reuşeşte să concerteze la Scala decît în 1951, în alternanţă cu Renata Tebaldi, vedeta oficială din zonă, pe care nu va înceta s-o urască. La sfîrşitul anului 1952, cucereşte publicul londonez la Covent Garden, o sală considerată dificilă, dar capriciile starului, la Hotelul Savoy, îi cuceresc pe britanici, după cum îi vor cuceri pe americani mai tîrziu. „Poate că n-are cea mai frumoasă voce din lume, îndrăzneşte să scrie un critic de la Time Magazine, dar e cu siguranţă cîntăreaţa cea mai provocatoare din lume“.

Luchino Visconti se îndrăgosteşte la nebunie de ea, platonic, fiindcă e homosexual, şi îi regizează pentru prima dată, în 1954, spectacolul La Traviata; e proclamată „regina de la Scala“. E fascinată de acest regizor ciudat, foarte pătimaş, aşa cum ea nu este, şi va simţi aceeaşi curiozitate pentru Pier Paolo Pasolini, cu care va filma unicul ei rol cinematografic, în Medeea, în anul 1970.

Callas, ca un animal de povară, munceşte zi şi noapte, sacrificîndu-şi viaţa personală şi fericirea, pe altarul artei: „Alţii au hotărît că sînt făcută pentru cîntec, pe vremea cînd n-aveam decît 4 ani şi cînd detestam asta. Iată de ce am avut dintotdeauna un sentiment de iubire şi ură pentru cîntec“.

O proastă reputaţie Doar un lucru îi mai lipseşte glorioasei Maria Callas, pentru a rivaliza cu o actriţă hollywoodiană: silueta de fotomodel. Vrea să poarte rochii de femeie

fatală şi hotărăşte să urmeze sfaturile medicilor, care o îndeamnă încă din 1954 să slăbească, din motive de sănătate:proasta circulaţie sanguină, căderile de tensiune, corzile vocale fragile, toate acestea se datorează supraalimentării, nopţilor prea scurte, decalajelor de fus orar, de pe un continent pe celălalt.

Maria pierde treizeci de kilograme în doi ani, iar venitul onorariilor sale urmează o curbă invers proporţională. Dar presa începe să vorbească despre toanele şi crizele ei. S-a aflat că prin culise îşi pălmuieşte partenerii. Se ştie, de asemenea, că se deplasează cu o haită de pudeli, impunîndu-şi maniile, că a deschis un proces răsunător împotriva pastelor Pantanella, care i-au folosit imaginea, că e urmărită de Bagarozy, avocatul veros care îşi pretinde pe nepusă masă cei 10%, că se năpusteşte efectiv asupra poliţiştilor care îi prezintă citaţiile pentru a se prezenta la tribunal. Pe pagina întîi a ziarelor, Callas are o nouă poreclă: „Tigroaica“.

Evangelia nu se lasă pe tînjală şi-i mai pune în cîrcă:afirmă că e obligată să lucreze la bătrîneţea ei înaintată, căci fiică-sa miliardară a părăsit-o. Şi, pentru a-şi agrava situaţia, diva rămîne uneori afonă, încît e obligată să-şi anuleze concertul prevăzut pentru marea întoarcere în Grecia, din august 1957. Un simbol. Anulează un alt spectacol la Edinburgh, însă pentru a participa la balul de la Veneţia, alături de Elsa Maxwell, o jurnalistă din lumea vedetelor care, după ce-a umilit-o la scenă deschisă, îi va deveni un sfetnic dezastruos, îi va stimula capriciile şi va profita de celebritatea ei. În cursul acestei serbări somptuoase, la 3 septembrie 1957, Maria Callas îl întîlneşte pe Aristotel Onassis, armator grec al cărui iaht minunat stă amarat în faţa Cetăţii Dogilor. Deşi Onassis e însurat, îi dă tîrcoale, impresionant prin umorul şi generozitatea lui. Vor mai trece doi ani înainte de croaziera fatală pentru cuplul Callas, ca şi pentru cuplul Onassis, în septembrie 1959: Aristotel şi Maria vor fi mai mult decît simpli prieteni.

Deja Titta a devenit un domn în vîrstă, pe cînd, la 36 de ani, cu talia suplă, Maria Callas descoperă o nouă viaţă.

Elsa Maxwell o ameţeşte de cap: i-l prezintă pe Aga Khan, pe puternicii zilei, pe miliardari. Callas, care ştie că nu va fi niciodată mamă (a fost diagnosticată sterilă), vrea să iubească, dar iubirea – o simte acum, după zece ani de căsnicie – înseamnă altceva. O va spune cu toată luciditatea despre Titta, mai tîrziu: „N-a fost un soţ, a fost un impresar”. Pentru a o face pe Maria Callas să creadă, în sfîrşit, în iubire, nimeni n-are o situaţie mai bună decît Aristotel Onassis, campionul iluzionismului.

„Prietenul“ Ari Faimoasa croazieră din 1959 se soldează cu două divorţuri, dar „Ari“ nu-şi va schimba niciodată versiunea oficială privind legăturile lui cu Maria: „Sînt prietenul ei“. Îşi fac vacanţa împreună, se întîlnesc la capătul lumii, merg în vilegiatură (ocazie pentru Maria să-i agreseze pe paparazzi, sub sclipirile flash-urilor), îşi cumpără locuinţe la Paris, la cîteva numere una de cealaltă, pe Avenue Foch, îşi fac scene în plină stradă, dar numai Maria visează în gura mare, în faţa presei: „Nunta va fi curînd“.

Va visa chiar şi să aibă un copil, după o „sarcină miraculoasă“, speranţă efemeră, căci la doar cîteva luni de sarcină va da naştere unui copil mort, pe care-l va pomeni rareori mai tîrziu. După nouă ani cu promisiuni de ocazie, nunta lui Ari va avea loc într-adevăr, dar cu altcineva, cu Jackie Kennedy, atît de feminină şi americană, ceea ce va ajuta la intenţiile lui expansioniste.

Alături de Ari, Maria a cunoscut pasiunea. Ambii sînt bogaţi şi nu se poate bănui că profită unul de celălalt, sau măcar nu financiar. Aristotel Onassis încarnează puterea, sexualitatea, dar, totodată, şi incultura şi vulgaritatea, în ochii inteligenţiei mondiale. El vede în Maria o garanţie culturală, înainte de-a descoperi că ea nu e decît un animal de spectacole, bine dresat, care visează la o poveste din basme. Callas a devenit punctul absolut de referinţă, la nivel mondial, dar i se-ntîmplă deja să nu mai urce pe scenă cîteva luni de-a rîndul.

Presa o ia peste picior: „tigroaica“ s-a făcut „turturică“; sau îşi dă cu presupusul: „Callas şi-a pierdut vocea“. Cîntăreaţa dezminte: „Nu vocea îmi lipseşte, nervii mei sînt la limită”. Căci Ari i-i pune la grea încercare. În timp ce artista îşi mărturiseşte viaţa tristă de odinioară şi metamorfoza („Ari e primul care mă tratează ca pe o femeie“, zice ea), lumea îl vede pe armator cum flirtează cu Lee Radziwill, cu sora lui Jackie Kennedy, sau cum e „reţinut“ în altă parte cu afaceri şi refuză viaţa în comun. În 1964, Maria Callas înregistrează versiunea, curînd devenită celebră, din Carmen, în pofida sfaturilor medicale. În anul următor, cîntă pentru ultima dată o operă, de la început pînă la sfîrşit, Tosca, în faţa celui mai select public din Londra, la capătul puterilor şi al corzilor vocale. La sfîrşitul spectacolului, amantul îi administrează lovitura de graţie:„Eşti o nulitate. N-aveai decît nişte foale-n gît şi-acuma s-au făcut ferfeniţă“.

Maria Callas suferă cîineşte, dar, în sfîrşit, are alt motiv de nemulţumire decît muzica. Nimic nu-i va mai stinge vreodată această flacără, nici măcar însurătoarea lui Aristotel Onassis cu Jackie Kennedy. „Prietenul“ îşi permite, după nuntă, luxul unei serenade publice sub geamurile sale:ea îi va deschide uşa, desigur, şi i-o va lăsa deschisă, pînă cînd moartea bărbatului iubit îi va despărţi, în 1975. Atunci, la rîndul ei, va lăsa ca viaţa să i se stingă.

Cealaltă imagine a lui Callas Ultimii doisprezece ani din viaţa Mariei Callas, între 1965 şi 1977, descoperă chipul unei alte femei, trăind între căţeii şi servitorii ei, în apartamentul din Avenue Georges-Mandel, la Paris. Desigur, mai ţine cîte un spectacol, se încinge atunci cînd Onassis o vizitează, dar se prăbuşeşte apoi cu atît mai profund în depresie.

Medeea lui Pasolini nu prea are succes, chiar dacă ea zice că şi-a pus acolo „tot sufletul“, un suflet pe care deacuma şi-l deschide în emisiuni de radio şi televiziune, în faţa presei. Dar lumea n-o mai ascultă:cu toţii vor să vadă diva, nu o fată bătrînă şi lacrimogenă, cu atît mai mult, cu cît mama şi sora ei continuă s-o copleşească cu răutăţi – „Niciodată n-a avut suflet“ – în timp ce Titta, într-un elan milostiv, îi propune, prin intermediul ziarelor, s-o „reprimească“, înainte de-a o insulta, la rîndul lui.

Internată la spital, în 1970, după o tentativă de sinucidere ratată şi dezminţită, Maria Callas încearcă să-şi revină, întorcîndu-se în Statele Unite pentru a deveni profesoară de canto (Barbara Hendricks îi va fi elevă). În 1973, încearcă ceea ce va rămîne în amintire sub numele de „marea întoarcere“, un turneu de şapte luni prin opt ţări, alături de tenorul Giuseppe di Stefano, întrun program scurt, pe modelul „cele mai mari şlagăre“ ale artei lirice. Prestaţiile ei sînt inegale, presa are păreri împărţite, dar niciodată îmblînzite: un critic o apreciază ca fiind, „divină“, altul o consideră „patetică“.

Moartea lui Onassis o doboară în 1975, şi de-atunci nimeni n-a mai văzut-o, în afara servitorilor săi:nu mai iese din casă, mîngîindu-şi căţeii pe canapea, urmărind una după alta filmările din vremea strălucirii sale, înregistrîndu-şi mărturiile pe kilometri de bandă audio (care a dispărut, din cîte se pare), ascunsă de ochii lumii şi pe jumătate paranoică, la fel ca şi cealaltă sălbatică celebră de pe Avenue Georges-Mandel, Greta Garbo. În 1976, într-un elan neaşteptat, reîncepe repetiţiile pe furiş la teatrul Champs-Eysées, unde i se închiriază sala, dar un paparazzo o surprinde şi-i publică fotografia, însoţită de un titlu scandalos: „Nu mai e în stare“. Callas, după ce-a cîştigat procesul împotriva ziaristului, hotărăşte că nu mai are de dăruit nimic nimănui.

Atunci cînd se prăbuşeşte, în zorii zilei de 16 septembrie 1977, dintr-o probabilă criză cardiacă, presa bănuieşte că a luat o supradoză din somniferele de care, oricum, abuza în ultima vreme, încît zăcea aţipită şi cîte douăzeci de ore pe zi. Dar Placido Domingo, tînărul şi sincerul ei prieten, va avea ultimul şi cel mai îndreptăţit cuvînt: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere“.

Cenuşa ei va fi răspîndită pe Marea Egee, în primăvara anului 1979, acea mare pe care o străbat armatorii importanţi, cea care apare în toate tragediile, de la Eschil şi pînă în zilele noastre.

Sfîrșit HISTORIA.RO

16

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

Actualitatea politicã • Actualitatea politicã Marea dezinformare „băsiști – antibăsiști”; „vacciniști – anti­ (urmare din pag. 1)

Pe baza experiențelor anterioare, am încercat să mă calmez și să mă abțin de la a intra în discuții contradictorii prin social media, pe care între timp o schimbasem de la Facebook la twitter.com (actualul x.com).

Ce vreau să spun e faptul că aceleași televiziuni care zece ani învrăjbiseră românii pe teme politice se uniseră acum toate, de aceeași parte, ca să-I sperie și să-I convingă să se vaccineze scindând încă o dată societatea. Colaborarea asta prietenească a continuat atunci cînd a început războiul din Ucraina, prin propaganda pe care o revărsau spre ascultătorii lor, care se duceau după aia repede, repede, pe social media să se înjure „ca la ușa cortului” cu ceilalți români ce nu le împărtășeau convingerile și pe care-i căutau tocmai ca să se poată descărca pe ei de tensiunea, de spaimele sau de ura ce le fuseseră inoculate de către aceleași televiziuni.

Dacă respectivii români ar fi căutat informații și în afara propagandei oficiale, ar fi obținut niște puncte de vedere diferite, le-ar fi comparat cu ceea ce cunoșteau despre temele respective din trecut și ar fi reusit să ajungă aproape de adevăr. Cum majoritatea telespectatorilor suferă de aceeași „lene informațională” de care am suferit și eu între 2004 – 2014, nu se duc să se informeze din alte surse fiind convinși că moderatorii le spun adevărul.

Ultima învrăjbire a românilor a avut loc cu ocazia alegerilor prezidențiale de luna trecută cînd știm cu toții foarte bine ce s-a întîmplat și când presiunea pusă de aceleași televiziuni prin declarații de genul: „în 72 de ore rușii vin peste noi fiindcă instituțiile statului sunt paralizate” (cred că s-or fi rătăcit, fiindcă nu au ajuns încă); „legionarii lui CG” (dând senzația că e vorba de legionarismul fascist al lui Zelea Codreanu, nu de niște luptători în Legiunea Străină Franceză, cum erau de fapt), „rușii au intervenit în alegerile din România prin TikTok” (ceea ce în final s-a dovedit a nu fi adevărat decît parțial, doar că nu interveniseră rușii, ci se pare…

PNL).

Firește că social media s-a umplut imediat de strigătele de bătaie ale oștenilor uneia sau alteia dintre tabere. Ei bine, de data asta, am reușit să mă stăpânesc mult mai bine ca în trecut și să nu mai intervin deloc, preferînd să urmăresc conflictul de pe margine, mai ales că, ce să vezi, această poziție de observator neimplicat mi-a dat posibilitatea să văd ceva foarte interesant: așa numiții pro-europeni, anti ruși, etc, erau tot aceia care-l susținuseră pe Traian Băsescu, tot aceia care susțineau vaccinarea anti COVID și tot aceia care-și puneau stegulețul Ucrainei la fotografia de profil.

Atunci înseamnă că scindarea societății e mult mai clară decît au încercat să ne-o inoculeze televiziunile. Adică: nu suntem după cum e cazul

vacciniști” sau „pro-europeni – putiniști” ci doar „români care ne uităm la televizor și români care gândim cu capul propriu pe baza cunoștințelor avute”.

Asta este marea diferență de care șiau dat seama după zece ani de cercetări și marii specialiști de la Universitatea Harvard care au ajuns la concluzia conform căreia social media nu are nici un rol în a „spăla creierele” oamenilor și a le induce comportamente, fiindcă oamenii aleg să se ducă singuri spre postările cu care sunt de acord și rezonează, pe baza convingerilor proprii sau formate prin expunerea îndelungată la TV. Eu unul după ce mi-am însușit ani de zile convingerile induse de televiziunea la care mă uitam, am ajuns, după ce am început să gîndesc cu capul propriu, să am păreri diametral opuse acelui post TV. De asta am afirmat mai sus, că convingerile pot fi proprii sau induse de o televiziune, niciodată de social media, findcă acolo fluxul de păreri și de informații e atît de mare, încît poți alege ceea ce se potrivește cu tine.

După această lungă introducere, să vedem la ce concluzii au ajuns specialiștii de la Harvard întrun articol publicat de revista „Politico”. „Prima victorie a lui Trump la alegerile prezidențiale din SUA din acel an – plus votul șoc din Marea Britanie de a părăsi Uniunea Europeană – a făcut ca tinkthank-urile de pe ambele maluri ale Atlanticului să caute o explicație. Au găsit curând și au dat vina pe rețelele de socializare. În cazul Brexitului, s-a argumentat, alegătorii au fost spălați pe creier iar în cazul lui Trump, au fost trolii ruși.

Toată lumea spunea că tehnologia este de vină, a afirmat Reece Peck, profesor asociat de jurnalism și comunicare politică la Universitatea City din New York. Acești algoritmi sunt de vină zicea el.

Ceea ce a urmat a fost aproape un deceniu de alarmă cu privire la dezinformare, cu legislatorii concentrîndu-se asupra ideilor pe care ar trebui să le permită platformelor de social media să le propage O industrie – numită Big Disinfo – a apărut pentru a lupta împotriva informațiilor considerate mincinoase. ONG-urile au vărsat bani în grupuri care se angajează să apere democrația împotriva mincinoșilor, în timp ce operațiunile de verificare a faptelor promiteau că vor patrula granițele realității.

Nu toată lumea era însă convinsă de amenințare. În zilele de după alegerile din 2016, CEO-ul Facebook Mark Zuckerberg a spus că a existat «o lipsă profundă de empatie în a afirma că singurul motiv pentru care cineva ar fi putut vota așa cum a făcut-o este pentru că a văzut știri false».

Opt ani mai târziu, după cea de-a doua victorie decisivă a lui Trump, punctul de vedere al lui Zuckerberg este unul nou: de data aceasta, «nu există niciun mister mare, cum ar fi, wow, de ce s-a întâmplat asta?», a spus Kelly McBride, cercetător în etica media la Institutul Poynter. Nimeni nu a fost păcălit să voteze pentru Donald Trump.

Dar victoria lui Trump este doar cea mai recentă lovitură dată narațiunii Big Disinfo care a

câștigat teren în anii care au trecut. Studiul asupra dezinformarii este anterior anului 2016, dar a trecut printr-o renaștere post-Trump. Accentul s-a mutat rapid de la dezinformare – adevărurile răspândite intenționat pentru a înșela – la categoria mai largă și mai răspândită a dezinformarii, care se infiltrează fără să vrea prin populație.

Vocea a crescut abia atunci când a lovit pandemia de Covid, declanșând «infodemia» – avalanșa de neadevăruri despre care președintele Joe Biden a avertizat că «ucide oameni» și a culminat cu eliminarea lui Donald Trump de pe o serie de platforme de socializare în urma tentativei de insurecție din 6 ianuarie 2021.

Patru ani mai târziu și Trump este din nou președinte ales (și din nou pe Facebook), scepticismul față de vaccin este în creștere, iar încrederea în massmedia continuă să scadă. În acest context, cercetătorii în dezinformare încep să pună la îndoială utilitatea domeniului lor. În prezent, există o «criză în domeniul studiilor de dezinformare», a anunțat un articol din octombrie în Misinformation Review de la Universitatea Harvard.

Mai departe, articolul spune că: «De aproape un deceniu, dezinformarea a fost o fixație centrală a elitelor politice, organizațiilor non-profit și mass-media, au scris autorii. În ciuda acestui fapt, ei nu sunt capabili de a răspunde la întrebările de bază despre impactul dezinformării în lumea reală, cum ar fi efectele acesteia asupra alegerilor sau legăturile cu extremismul și radicalizarea.

Problemele fundamentale, cum ar fi modul de definire a dezinformării, încă nu sunt clare notează autorii. Lucrarea este frustrată de conversațiile incredibil de polarizante despre rolul pe care îl joacă dezinformarea în societate. De exemplu, nu știu dacă Facebook a influențat în mod semnificativ rezultatele alegerilor din 2016, deși studiile au pus la îndoială faptul că fermele de boți ruși au avut de-a face cu asta. Experții care încearcă să dezlege evenimentele politice majore încep să aprofundeze studiul».

«Cred că oamenii din domeniu au ajuns să realizeze că informațiile și modul în care ne modelează viziunea asupra lumii sunt cu siguranță un lucru important de înțeles», a spus Felix Simon, cercetător în comunicare și cercetător în Inteligență Artificială și Știri Digitale la Institutul Reuters pentru Studiul lui Journalism.

Acesta nu este singurul factor și în multe cazuri, nici măcar cel mai important factor, care conduce deciziile politice, chiar și pe cele pe care noi personal le-am putea găsi problematice”.

Până acum, concluzionând, putem afirma că ipoteza de la care pleacă cercetarea este ur­mă­ toarea: băieții răi transmit online infor­mații incorecte, oamenii le absorb fără să 

RM

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

vrea, iar convingerile și compor­tamentele lor se schimbă în rău. Antidotul e acela de a corecta falsurile, în primul rând prin exercitarea presiunii asupra platformelor de socializare pentru a elimina, a semnala sau a deprioritiza conținutul ofensator. Întrebarea pe care mi-o pun eu mai departe este următoarea: în raport cu ce anume o știre e considerată ca fiind falsă? În raport cu informațiile autorităților? Asta ar fi o regulă considerînd că autoritățile spun adevărul. Dar dacă autoritățile mint? Atunci, orice postare care le contrazice, fie ea și adevărată, trebuie considerată minciună? De ce? Fiindcă ei au puterea și controlul? Mai e asta democrație, adică puterea poporului, care se exercită de către reprezentanți aleși prin vot universal, direct și secret? Nu mai e. „Toate probleme astea s-au agravat – scrie în continuare „Politico” – abia atunci când a lovit pandemia de Covid, declanșând «infodemia».

Adică, exact ceea ce vă semnalam și eu mai sus.

Problema era nouă, deoarece rețelele sociale erau noi și exercitau influențe noi asupra modului în care oamenii se comportau. A fost o problemă omniprezentă care a avut o semnificație pentru societate în general.

Opinia predominantă în rândul jurnaliştilor şi savanţilor a fost aceea că era o problemă de jos în sus: actori nefericiţi, posibil finanţaţi de state străine ostile, poluau fundamentul discursului public, contaminând restul ecosistemului. «În urma alegerilor din 2016 a existat o viziune care a fost exacerbată de faptul că acesta era terenul principal al mass-media, așa că părea deosebit de important pentru jurnaliști», a spus Matthew Baum, profesor de comunicații globale la Universitatea Harvard.

Un sondaj Pew din 2022 a constatat că 71% dintre jurnalişti credeau că ştirile şi informaţiile inventate sunt o «problemă foarte mare», comparativ cu 50% dintre adulţii americani. Dar studiile de atunci au dezvăluit că cea mai flagrantă dezinformare tinde să fie consumată doar de o mică parte de oameni, mai înclinați spre conspirație. «Nu este întotdeauna cazul că oamenii cred și fac lucruri rele pentru că au fost expuși la informații proaste despre asta», a spus Baum. «Oamenii vin adesea cu atitudini și opinii proprii și apoi caută informații care sunt în concordanță cu acestea». Trebuie remarcat faptul că cea mai puternică dezinformare nu este răspândită doar de trolii anonimi de pe internet. În schimb, «cea mai importantă dezinformare tinde să provină de la actori autohtoni proeminenți și puternici, politicieni de top», a spus Rasmus Nielsen, profesor la Departamentul de Comunicare al Universității din Copenhaga.

Majoritatea acestor informații nu sunt chiar minciuni, dar este mai probabil să fie bucăți de adevăr încadrate sau decontextualizate într-un mod înșelător. Și nu se limitează la rețelele sociale.

«Multe dintre aceste afirmații sunt făcute la mitingurile de campanie», a spus Nielsen. «Sunt făcute în dezbateri televizate sau în alte forme de acoperire mediatică».

Notă: Dumneavoastră ați citit ce a zis domnul ăsta? Practic, i-a făcut mincinoși pe politicieni și pe cei din presa mainstream. Practic, tocmai ne-a spus că televiziunile îți pot forma convingeri, pe cînd social media și internetul mai greu pot face asta deoarece, citându-l pe Matthew Baum, profesor de comunicații globale la Universitatea Harvard, «oamenii vin adesea cu atitudini și opinii proprii și apoi caută informații care sunt în concordanță cu acestea. De asemenea, Baum a spus că le arată studenților un articol din Harper’s Magazine care trâmbițează pericolele știrilor false pentru democrație. Mulți și-au exprimat încă de la început îndoielile cu privire la ipoteza aceasta a vinovăției rețelei sociale. Pentru cei care studiază comunicarea politică, cred că încadrarea a fost întotdeauna un fel de ciudată», a spus Nielsen.

Economiștii aveau mai multe șanse să arate spre coada lungă de distrugere provocată de criza financiară din 2008 pentru a explica creșterea populistă și rezultatele electorale neașteptate din 2016, decât o dietă informațională putredă”, mai scrie „Politico”.

Cu alte cuvinte, nu trolii și boții de preferință ruși sunt de vină pentru creșterea populismului și a radicalismului, ci măsurile socio-economice greșite și în defavoarea oamenilor luate de către reprezentanții lor aleși democratic. Deși, dacă e să mă iau după afirmațiile făcute mai sus de cei doi profesori, se pare că dezinformarea promovată prin televiziuni și chiar de către politicieni au influențat rezultatele alegerilor de pînă acum, ceea ce înseamnă, că cei care ne-au condus au ajuns acolo în mod fraudulos determinând alegătorii să-I voteze prin metode nu tocmai corecte.

De asemenea, unii cercetători cred că subiectivitatea inevitabil implicată în definirea „dezinformării” o face cu totul inadecvată ca domeniu de cercetare științifică. În traducere, este exact ce scriam mai sus: cine determină care știre e falsă și dezinformează și care nu? E normal că cel care face asta să fie subiectiv și atunci unde mai e cercetarea științiifică obiectivă aici? „Deși informațiile înșetoare sunt răspândite și dăunătoare, nu poate exista – mai precis, nu ar trebui să existe – o știință a conținutului înșelător, a declarat Dan Williams, profesor asistent de filozofie la Universitatea din Sussex, la începutul acestui an. Este greșit să încercăm să măsuram expunerea oamenilor la conținutul înșelător sau susceptibilitatea acestora la acesta, a mai spus Williams. Și este extrem de greșit să delegați sarcina de a determina care afirmații adevărate sunt totuși înșelătoare unei clase de experți în dezinformare.

După alegerea lui Trump și după acțiunile în justiție ale membrilor din Partidul Republican contra instituțiilor care cenzurau în mod subiectiv așanumita dezinformare, care au dus la desființarea une astfel de instituții, platformele social media și-au adaptat încet abordarea privind dezinformarea. În urma comentariilor sale sceptice în urma alegerilor din 2016, Zuckerberg și-a schimbat rapid poziția cu

17 privire la știrile false. În anii care au urmat, el a devenit din ce în ce mai receptiv la presiunile de a elimina conținutul problematic de pe platformele Meta, culminând cu suspendarea lui Trump din 2021. În 2023, YouTube, X și Meta au încetat să eticheteze sau să elimine postările care repetau afirmațiile lui Donald Trump. Între timp, profilul social media al lui Trump a fost restabilit în liniște în 2023, cu monitorizare suplimentară fiind restaurat integral înaintea alegerilor de anul trecut. În luna august a anului trecut, Zuckerberg a trimis o scrisoare republicanilor din Congres în care își exprimă regretul că Meta s-a conformat presiunilor din partea administrației Biden pentru a cenzura conținutul legat de Covid-19. El a susținut că compania este gata să renunțe la astfel de practici pe viitor.

Cineva ca Zuckerberg, pur și simplu merge cu fluxul în putere. Nu are opinii politice deosebit de puternice în afară de angajamentul față de bogăție și dereglementare guvernamentală”, a declarat Alice Marwick, director de cercetare în același articol din „Politico”.

Așadar, aflăm dintr-o sursă care face parte din presa mainstream, așadar nesupusă bănuielilor de a propaga „știri false” sau a fi „putinistă” – ca să folosesc etichetele bine cunoscute lipite celor care au alte opinii decît cele oficiale – că șeful Facebook a fost obligat de administrația Biden să cenzureze conținutul legat de COVID care nu convenea democraților, fiindcă el este întotdeauna cu puterea și cu banii. Subliniez asta ca să înțelegeți cam câtă încredere puteți avea în instituțiile media care propagă narativele puterii.

Susținătorii moderarii conținutului au criticat schimbările, dar reglementarea discursului politic a fost întotdeauna controversată. Când Trump a fost scos pentru prima dată de pe Facebook, mulți lideri mondiali au condamnat această mișcare drept cenzură iar unii cercetători au subliniat că rădăcinile lui Big Disinfo, făurite într-o revoltă partizană împotriva lui Trump, au dus la discursuri flagrant unilaterale.

Polarizarea, descrisă cândva ca o criză globală care decurge din platformele online, arată acum mai mult ca un produs al culturii politice și media extrem de idiosincratice din SUA. Un studiu recent a constatat că polarizarea a rămas la fel sau a scăzut în aproape toate celelalte țări din 1980 până în 2020 ceea ce înseamnă că ea nu este rezultatul platformelor social media, ci al deciziilor socio-economice luate de conducătorii țărilor în cauză.

La nivel societal, concentrarea covârșitoare asupra faptului că informațiile sunt adevărate ca linie de bază pentru analiza politică începe să se simtă din ce în ce mai bine. Deci, cum te lupți cu narațiunile? Se pare că nu cu dezmințire, verificarea faptelor sau avertismente catastrofale.

Center for Working-Class Politics a studiat campania lui Harris pentru a evalua rezonanța diferitelor mesaje cu alegătorii din statele swing. „Trump este o amenințare la adresa democrației” sa dovedit a fi de departe cel mai puțin atrăgător mesaj în rândul alegătorilor. Exact același lucru l-au făcut televiziunile care s-au aruncat asupra lui Călin Georgescu demonizându-l și umplându-l de etichete, rezultatul fiind creșterea numărului de votanți ai acestuia.

Concluzie: nu mai luați de bun și adevărat tot ceea ce auziți la TV și la radio; citiți mai mult, în special istoria recentă; recitiți afirmații mai vechi ale oamenilor politici; revedeți evenimente trecute ca să descoperiți modelul care se aplică și acum în societate; folosiți-vă gîndirea critică; căutați pe Google informații despre știrile auzite, în special pe site-uri care nu fac parte din media „mainstream” ca să aflați un punct de vedere diferit.

18

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

GHID PRIN EUROPA

BUDAPESTA (V)

Bun. Dau să ies cu amicul Atti și ieși dacă poți!

Calea de acces se făcea astfel: mașina intra între două bariere, cea din spate închizându-se, băgai biletul, se deschidea cea din față și ieșeai. Inutil să vă mai spun că spațiul dintre bariere era de 5 metri! No, intră cu hardughia de peste 5 metri dacă poți! Expira biletul și ca să poți ieși trebuia să cumperi altul că nu te mai lăsau să ieși cu cel ce expirase. Ei bine, atunci a început o scenă demnă de filmele cu Stan și Bran, la care cred că ungurii care ne-au văzut live pe camerele de supraveghere râd și acum! Văzând că nu putem ieși printre bariere, Atti a decuplat remorca și a tras-o cu mâna afară din parcare ocolind bariera pe lângă un gard. Eu între timp am fugit la barierele de intrare ca să scot o nouă cartelă, dar nu o primeam fiindcă senzorul nu mă detecta ca fiind mașină fiindcă nu aveam dimensiunile necesare. Să mă fi văzut cum țopăiam la 4 și ceva dimineața în fața barierei doar, doar s-o deschide și mi-o da tichet… o frumusețe. Văzând că nu am succes așa, o rup la fugă spre automatul de parcare să prelungesc biletul, Ajuns acolo, altă dandana! Nu aveam suficienți forinți să plătesc, aparatul nu accepta card bancar, bancomat să scot nu știam unde găsesc, așa că eram cam disperat! Ca prin minune, lângă mine parchează o mașină din care coboară un cuplu cu intenția de a se duce la aeroport. Îmi iau inima în dinți și-i rog, în engleză, să-mi schimbe euro să pot plăti parcarea. Oamenii amabili, îmi schimbă banii și eu alerg victorios la aparat, prelungesc tichetul și fug la Atti care mă aștepta în microbuz să ieșim. Urc în mașină se deschide bariera, dar după ce intrăm nu se mai putea închide fiindcă eram prea lungi. Dă-te jos, Marine, și mergi la bariera din față ca să-l dirijez pe Atti să se apropie la un deget distanță în speranța că se închide bariera din spate. Credeți că se închidea? Nici pomeneală. Când eram mai disperați, bariera din față se deschide ca prin minune și Atti iese triumfător pe poartă! Am legat remorca în spatele mașinii și direct spre casă. Cred că agenții de securitate și-au dat seama că suntem niște tolomaci și și-au făcut milă și pomană cu noi, dându-ne drumul, desi era clar că încălcasem recomandările lor. De atunci vă imaginați că respect toate indicațiile autorităților aeroportuare. A rămas de poveste întâmplarea și râd de ea cu Atti ori de câte ori ne întâlnim. Acum v-am istorisit-o și dumneavoastră.

TOSCANA ȘI ATÂT (I)

Excursia asta a început în ianuarie 2017 când, acasă la bunii noștri prieteni, ne uitam la ofertele de zbor ale companiei Blue Air pentru anul respectiv, ca să vedem unde plecăm în vacanță. Fusesem deja de două ori în Italia, ne plăcuse, așa că am decis să mergem tot acolo, mai exact în Toscana.

La un moment dat am găsit ceva incredibil: 80 de lei/ persoană dus și încă pe atâta la întors! Ni s-a părut atât de ieftin, încât am decis că luăm și copiii cu noi,

Basilica Pontificală Sf. Antonie din Padova

Toscana

deși era excursie de vizitare, adică una în care aveam să umblăm, nu glumă. Zborul București – Bologna era cam la sfârșitul vacanței de vară, pe la 1 septembrie. Cum copii urmau să-nceapă școala, am decis să mergem doar 7 zile, nu 10, cum aveam de gând. Am purces apoi la organizarea traseului, la rezervarea cazărilor, la rezervarea mașinilor pe care aveam să le închiriem, și ne-am pus pe așteptat.

Au trecut repede cele 9 luni și, cu o zi înainte de zborul care pleca la ora 8, ne-am îmbarcat în microbuz și ne-am transportat la un hotel situat vizavi de Aeroportul Otopeni.

A doua zi de dimineață porneam la drum. Neam urcat în avion și am pornit. Fiul meu avea 3 ani și după decolare a adormit buștean, trezindu-se înainte de aterizare. Vă spun asta fiindcă avea să se întâmple ceva asemănător la un moment dat. Am ajuns la Bologna și ne-am grăbit spre firma de unde urma să închiriem mașinile. Eu m-am ales cu un Fiat 500XL, de parcă au știut italienii ce voiam. O mașină foarte faină, pe care am condus-o cu mare plăcere. Am pornit mai întâi spre Padova unde prietenii noștri doreau să viziteze Basilica Sf. Anton din Padova. Ne-a luat cam două ore pe drum și am ajuns cu bine, într-un hotel situat vizavi de Basilică.

Eram obosiți după drum așa că nu am stat prea mult pe afară și ne-am băgat repede în pat.

Dimineața ne-a întâmpinat cu un soare blând de toamnă, care îmbia la plimbare și explorare. Am ieșit să vedem catedrala. Bazilica Pontificală Sfântul Antonie din Padova este o biserică romano-catolică și bazilică minoră din Padova, Veneto, nordul Italiei, dedicată Sfântului Antonie. Deși Bazilica este vizitată ca loc de pelerinaj de oameni din întreaga lume, nu este catedrala titulară a orașului, un titlu aparținând Catedralei-Bazilică Sf. Maria din Padova. Bazilica este cunoscută local ca „il Santo”. Este unul dintre cele opt sanctuare internaționale recunoscute de Sfântul Scaun.

Construirea Bazilicii a început probabil în jurul anului 1232, la doar un an de la moartea Sfântului Antonie. A fost finalizată în 1310, deși mai multe modificări structurale (inclusiv căderea ambulatorului și construirea unui nou paravan de cor) au avut loc între sfârșitul Secolului al XIV-lea și mijlocul Secolului al XV-lea. Sfântul, conform testamentului său, fusese înmormântat în bisericuța Santa Maria Mater Domini, datând probabil de la sfârșitul Secolului al XII-lea și lângă care a fost fondată o mânăstire în 1229. Această biserică a fost încorporată în actuala bazilică ca fiind Cappella della Madonna Mora (Capela Madonei Întunecate). Sant Antonio este un edificiu uriaș fără un stil arhitectural precis. De-a lungul secolelor, a crescut sub o varietate de influențe diferite, așa cum arată detaliile exterioare.

Noua bazilică a fost începută ca o biserică cu o singură navă, ca și cea a Sfântului Francisc de Assisi, cu un cor absidal, transepturi largi și două golfuri de naos pătrate acoperite cu domuri semisferice precum cea de la San Marco, Veneția. Stilul exterior este un amestec de elemente preponderent romanice și bizantine, cu unele trăsături gotice. Mai târziu în Secolul al XIIIlea, culoarele au fost adăugate într-un stil mai gotic, lungimea fiecărui golf de naos fiind împărțită în două golfuri de culoar cu arcade ascuțite și bolți cvadripartite.

Absida estică a fost, de asemenea, extinsă în stil gotic, primind o boltă nervată și nouă capele radiante în maniera franceză. Mai târziu, capela Trezoreriei a fost construită în 1691 în stil baroc de Filippo Parodi, un elev al lui Bernini. În exterior, fațada de cărămidă are o secțiune centrală romanică care a fost extinsă când au fost construite culoarele, achiziționând în acest proces patru adâncituri gotice adânci și un elegant balcon cu arcade care se întinde pe fața largă a clădirii. Frontonul fațadei arată o diferențiere mică între naos și culoar, ecranând contraforturile foarte mari care au același profil și formează o caracteristică bogat sculpturală atunci când clădirea este privită din lateral. Cupolele, precum cele ale bazilicii Sf. Marcu, au fost ridicate în înălțime la exterior, dând un aspect byzantin clădirii, în timp ce multitudinea de mici clopotnițe care însoțesc cupolele amintesc minaretele turcești. În exterior, la linia principală a acoperișului, fiecare secțiune a clădirii este marcată de un fronton jos decorat cu arcade orb în cărămidă. Aceste frontoane se combină cu cupolele, contraforturile largi și turnurile mici pentru a crea o formă sculpturală masivă, atât diversă, cât și unificată în conglomerarea sa de trăsături. Ca lucrare de arhitectură, clădirea este deosebit de eficientă atunci când este privită din nord-vest, o dimensiune suplimentară fiind adăugată fațadei de imensul soclu și dinamic monument ecvestru al Condottiero Gattamelata de Donatello.

Interiorul bisericii conține numeroase monumente funerare, unele cu o valoare artistică remarcabilă.

Capela Sfintei Taine (Cappella del Santissimo Sacramento, cunoscută și sub numele de Cappella Gattamelata), în culoarul drept, găzduiește mormântul celebrului condottiero Gattamelata și al fiului său Giannantonio. Tabernacolul de bronz este realizat de Girolamo Campagna. Această capelă, cu benzile sale largi de policrom și detalii gotice sculptate, a avut multe etape de decorare, ultima etapă fiind crearea unui mozaic în nișa înaltă din spate reprezentând Duhul Sfânt cu raze de lumină aurie care coboară pe un fundal intens cer albastru. Această lucrare a fost creată de Lodovico Pogliaghi între 1927 și 1936. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Corpul și sufletul – două entități de nedespărțit

Din păcate, în ciuda progresului existent în domeniul medicinei clasice, terapiile oncologice se concentrează în continuare pe simptomele corpului fizic. Sufletul pacientului suferă la fel de mult ca și trupul, sau chiar mai mult în aceste forme de afecțiuni. Medicina alternativă, respectiv cea energo-informațională, s-a focusat întotdeauna, în terapiile oferite, pe unitatea dintre corp și suflet. Tratamentele se orienteză încă de la început pe reechilibrarea proceselor metabolice, în vederea restabilirii laturii emoționale. În urmă cu mai bine de o sută de ani, un reputat medic eneglez, Edward Bach, ne punea la dispoziție Terapia Florilor, afirmînd că vindecarea pe termen lung vine numai dacă în tratament este inclusă și terapia sufletului, adică latura emoțională a pacientului.

Efectele secundare ale chimio/radioterapiei sînt, în cele mai multe cazuri, extrem de apăsătoare pentru pacient, iar calitatea vieții acestuia se deteriorează. În experiența zilnică observăm, la pacienții care după acest gen de terapii se îndreaptă spre centrele noastre, faptul că starea lor de bine, încrederea, relaxarea cresc de la o ședință la alta, iar analizele de sînge se îmbunătățesc. Pacientul învață cum să își gestioneze boala, fără scenarii negative.

Specialiștii în medicină cuantică susțin faptul că în spatele celulei stă boala, iar corpul are capacitatea de a se reface total în aproximativ 11 luni, celulă cu celulă. Încrederea pacientului, sporită de tratamentele oferite de medicina alternativă, îl ajută pe pacient să se gîndească mereu la corpul său ca la un întreg sănătos.

Cercetările efectuate în domeniul psihoneurobiologiei

și endocrinologiei confirmă faptul că stările sufletești și procesele hormonale influențează negativ sau pozitiv procesele biochimice din organism și provoacă simp­ tomele bolii.

Terapia medicului Edward Bach ne este de un real ajutor în cîștigarea unui potențial energetic capabil să facă față în situații în care omul este la limita existenței sau în recîștigarea echilibrului energetic pierdut în urma unui șoc emoțional.

Din experiența acumulată atît în medicina energoinformațională, cît și din practica Terapiei Florilor, am constatat că și în acest domeniu, ca și în homeopatie, ne aflăm la o răscruce. Din cauza mediului înconjurător tot mai poluat și a energiei oamenilor, plantele au devenit mai „agresive”. Ca atare, și terapeutul trebuie să găsească o modalitate de a combina terapiile menite a-l ajuta cel mai mult pe pacientul său.

O diagnosticare energetică a Aurei poate fi urmată și de un buletin de analize energetic, fapt care ajută terapeutul și pacientul în alegerea terapiei și a remediului cel mai potrivit. Remediul recomandat homeopatic sau orice altă formă de remediu, inclusiv un aliment, poate fi testat din punct de vedere al compatibilității cu energia pacientului. Energia remediului trebuie să se plieze pe energia pacientului.

Fizica cuantică a înregistrat numeroase realizări în domeniul medical. Datorită aparatelor care au la bază fizica cuantică avem posibilitatea să măsurăm energia pacientului înainte de debutul fiecărei terapii,

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (46)

altceva decît să atîrne de o sîrmă legată de plafon, povesteşte Devlin. Dar pot să vă jur că la vizionare veţi fi convinşi de autenticitatea 100% a acestor imagini”. În sfîrşit, s-a reuşit realizarea scenei cu criza de la Casa Albă. Du­pă numeroasele filmări, Emmerich are în sfîrşit timp de o ţigară. Nu vrea să recunoască, dar realizarea acestui film l-a obosit consi­derabil. Nici un alt regizor genial, ca el, nu era pregătit să lucreze simultan cu patru echipe de filmare, care uneori erau împrăştiate în cele patru colţuri ale Americii. În ciuda acestor dificultăţi, (aproa­pe) totul a ieşit conform planurilor: „Turnarea a necesitat în total 72 de zile, adică am avut nevoie de un timp cu 2 săptămîni mai scurt decît pentru Stargate. Desigur, noul film costă puţin mai mult de 47 milioane de dolari, suma cu care mi-am finanţat filmul precedent“.

Regizorul reacţionează puţin nervos la întrebarea: În ce măsură au influenţat filmele cu invazii extraterestre din anii ’50 Ziua Independenţei, cînd, în fond, marţienii înspăimîntători din anii ’50 puteau fi cu uşurinţă asimilaţi cu ameninţarea sovietică? „În filmul meu nu e nici vorbă de aşa ceva“, declară el. În industria de divertisment, lucrurile se repetă mereu. Este inutil să căutaţi vreo tendinţă propagandistă în filmul lui Emmerich.

Ziua Independenţei nu este un SF în cel mai pur sens, urmînd mai degrabă tradiţia unor filme ca Turnul Iadului şi Catastrofa lui Poseidon. Regizorul vizionează şi azi cu plăcere asemenea filme. Ar fi ecranizat şi el astfel de întîmplări, dar marile catastrofe, pre­cum cutremurele, inundaţiile, accidentele aviatice şi tornadele au ajuns de mult timp pe ecranele cinematografelor. „Extratereștrii au picat la țanc. Nu este vorba doar de faptul că ei sînt băieţi răi! Simpla lor apariţie este deja o catastrofă“.

Aşadar Emmerich se delimitează de anumite lucruri, dar nu poate evita ca filmul lui să fie comparat, de pildă, cu Războiul lumilor (1953) regizat de Bryon Haskin, cea mai spectaculoasă ecranizare a operei lui H.G. Wells, în care omenirea scapă de la pierire doar printr-o întîmplare norocoasă: bacteriile pămînteşti îi termină pe marţieni. Această soluţie nu este pe placul lui Emmerich. De altfel toată lumea ştie că îi plac la nebunie marile lupte aeriene. (va urma) MISTERELE LUMI

AL CINCILEA ELEMENT sau filmele cu cele mai multe trucaje (3)

Roland Emmerich cunoaşte şi trucurile comerciale: nimeni nu se pricepe mai bine decît el să obţină, prin utilizarea la maximum a unor mijloace materiale limitate, o cantitate maximă de trucaje. Chiar şi primul său film, Das Arche Noah Prinzip, prezentat la Festivalul filmului de la Berlin în 1983, este plin de trucaje tehnice neo­bişnuite, deşi sponsorii filmului au fost foarte zgîrciţi. Studioul din Sindelfinger a fost o şcoală bună pentru tînărul regizor. Aici a rea­lizat Joey şi Moon 44 – Călătorii stelare.

La începutul anilor ’90 n-a rezistat tentaţiei Hollywoodului, unde a făcut, pentru cîteva mili­oane de dolari, filme de mare succes ca Soldatul universal şi Stargate. Văzînd acest ultim film, cu piramidele sale zburătoare, zeii extra­tereștrii şi pitorescul cosmic, mai-marii filmului american s-au întrebat: cum naiba reuşeşte europeanul acesta să facă filme ce par de o sută de milioane de dolari, deşi n-au costat nici jumătate din această sumă?

Explicaţia este banal de simplă: în aceste filme, trucajele sînt cea mai scumpă componentă, iar ele sînt realizate chiar de Em­merich Roland.

Cu cîţiva ani în urmă a înfiinţat în asociere cu Dean Devlin, o firmă în care îşi produce propriile trucaje, prin valorificarea pro­cedeelor tehnice tradiţionale şi a celor noi. Efectele speciale din Ziua Independenţei au la bază cele mai mari structuri ale trucajului cine­matografic.

Aceste trucaje au fost aduse la nivelul anilor ’90 prin tehnica digitală de vîrf.

Mike Joyce, constructorul de modele pentru Batman Forever a realizat pentru filmul lui Emmerich Statuia Libertăţii (The Empire State Building), flota aeriană a preşedintelui american, precum şi nu­meroase machete ale unor nave spaţiale şi bombardiere. Miniatu­ rile, filmate, au fost apoi combinate cu elemente de animaţie sau chiar imagini filmate separat, cu ajutorul computerului. „Cînd am filmat în studio, am folosit modele simple, tradiţio­nale, care uneori nu făceau

să îi personalizăm terapia, să reechilibrăm balanța energetică a corpului, să refacem comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem, să detoxifiem corpul la nivel microcelular. Cu alte cuvinte, terapeutul care aplică homeopatia sau Terapia Florilor este nevoit să se adapteze condițiilor moderne, să înțeleagă aportul plantelor combinat cu terapii care au la bază fizica cuantică, să personalizeze terapia pacientului. Acest aspect este menționat și de dr.

Bach în studiile dumnealui. Acesta spunea: „Medicii viitorului vor avea mai multe probleme de rezolvat, printre care: să îi găsească pacientului remediul pentru vindecarea corpului fizic care să nu îi dăuneze corpului energetic. Omul viitorului va fi din ce în ce mai solicitat energetic”. Chiar terapia pe care ne-a pus-o la dispoziție este mai actuală și necesară ca oricînd.

Mai departe, și aproape în același timp, cel mai mare cercetător al tuturor timpurilor, Nicola Tesla, afirma: „Gradul de comunicare energetică din organism hotărăște starea de sănătate sau boală”.

Energia corpului nostru poate fi astăzi folosită în scop terapeutic, tocmai pentru ca terapia să poată fi personalizată. Omul este o ființă energetică, deci și în boală există o componentă energetică, motiv pentru care și boala trebuie tratată în dimensiunea ei energetică.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională sînt terapii moderne, adecvate omului actual, destinate atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Unităţi forestiere!

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Coajă de scoruș! – Maramă; 2) Dezvoltări; 3) Culcuș; 4) Capete de ramură!

– Nu poate procrea (fem.): 5) Afiș publicitar – Cadru mioritic!; 6) Prinse în cădere! – Os al toracelui; 7) Combinație organică – Teșite!; 8) Și la carpen, și la castani! – Palide; 9) Taină – Înainte marș!; 10) Stupefiat.

VERTICAL: 1) Oglinda meciului – Român de la izvor; 2) Stejar uscat! – Valuri, valuri – Localitate în SUA; 3) Eterna enigmă – Rădăcină de arin!; 4) Spus!; 5) Înșirat!; 6) Răsărit pe hartă!; 7) Decar!; 8) A zări; 9) Copacul din culme! – Unități forestiere!; 10) Pierdut pe parcurs – Vatra satelor!

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ÎNCEPUT DE AN!” 1) ANSA – STRAT; 2) ANTERIOARĂ; 3) ANA – ATIPIC; 4) ANTICA – APA; 5) ANIN – RACAN; 6) ANOST – FETI; 7) ANN – AUT – IT; 8) ANALIZAT – U; 9) ANTENA – AUR; 10) ANE – ATESTA.

20

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

Peste 100.000 de români au protestat duminică pentru democrație!

Felicitări tuturor! Ați arătat că sunteți o forță!

Duminică, 12 ianuarie, peste 100.000 de români șiau făcut vocea auzită în București. Pe lângă protestul din Capitală, mitinguri au fost organizate și în Diaspora.

A fost un protest pașnic, dar puternic, care a arătat regimului PSD-PNL-UDMR și președintelui ilegitim Klaus Iohannis că poporul român nu mai tolerează abuzurile, minciuna și sfidarea. Am ieșit în stradă pentru democrație, pentru alegeri libere și pentru viitorul acestei țări! Acesta nu a fost un protest al AUR, a fost protestul poporului român, al celor care au fost trădați și abandonați de o clasă politică ruptă de realitate.

A fost cel mai mare protest din ultimii ani. Estimările noastre inițiale indicau 50.000 de participanți, dar realitatea din teren a depășit toate așteptările. Peste 100.000 de români au umplut străzile Capitalei, veniți din toate colțurile țării, unii chiar din diaspora, pentru a-și face auzite nemulțumirile. Nu 7.000, nu 10.000, nu 30.000 cum au titrat televiziunile sistemului și presa aservită.

Românii nu mai tolerează dictatura și abuzurile Am ieșit în stradă pentru că regimul Iohannis a transformat România într-un stat capturat, în care voința cetățenilor este sfidată fără rușine. În 2024, au organizat alegeri așa cum au vrut, leau fraudat și tot n-au câștigat. Acum refuză să accepte rezultatul și inventează tertipuri pentru a se menține la putere. Iohannis, un locatar ilegitim la Cotroceni, continuă să ignore Constituția și să ne sfideze pe toți.

La acest protest nu am cerut altceva decât respectarea democrației. Vrem reluarea turului doi al alegerilor prezidențiale și revenirea la normalitate. Este dreptul nostru constituțional, iar refuzul lor de a organiza alegeri libere este o crimă împotriva democrației.

Manipulările și realitatea din stradă Deși Piața Universității, Piața Victoriei și traseul spre Cotroceni au fost pline până la refuz, unele surse media, obediente regimului, au raportat cifre ridicole. Au spus că au fost între 7.000 și 30.000 de

participanți. Aceasta este mizeria propagandistică la care ne așteptam. Dar adevărul este de partea noastră, iar imaginile din stradă vorbesc de la sine.

Au spus că nu protestăm împotriva guvernului. Nimic mai fals! Marcel Ciolacu, premierul la fel de ilegitim ca și Klaus Iohannis, care a pierdut sprijinul poporului, trebuie să plece. Ciolacu este simbolul unui PSD care, împreună cu PNL-ul, și-a bătut joc de acest popor.

Sunt mândru că românii și-au demonstrat din nou unitatea și hotărârea! În drum spre Cotroceni, mesajul nostru a devenit tot mai clar și s-a făcut auzit: Iohannis, care sfidează voința poporului, trebuie să plece, iar acest regim care calcă în picioare democrația trebuie să ia sfârșit! Protestul de duminică nu a fost doar despre anularea alegerilor. A fost și despre viitorul nostru. A fost despre a pune capăt unui

regim care, timp de 10 ani, a condus România în haos.

Iohannis și guvernul Ciolacu au vândut această țară pe bucăți și au transformat-o într-un stat bananier. Am demonstrat că poporul român nu este o masă amorfă care poate fi manipulată. Suntem uniți, hotărâți și vom continua lupta.

Săptămâna aceasta, vor avea loc proteste masive în fața prefecturilor din întreaga țară, iar pe 24 ianuarie vom aduna zeci de mii de oameni la Iași și Focșani.

Protestul de duminică este doar începutul, dacă Werner nu anunță că pleacă. Vom continua să luptăm pentru o țară liberă, pentru alegeri corecte și pentru demnitatea noastră națională!

Români, lupta noastră este justă, iar dreptatea este de partea noastră! Nu vom renunța până când România nu va redeveni un stat democratic și suveran!

George Simion, președintele AUR

RM

21

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Două viziuni diferite asupra Ortodoxiei

Prin anul 2019 aflam din revista „Familia Ortodoxă” despre un fenomen care m-a mirat foarte tare la acel moment: convertirea la ortodoxie a unor cetățeni ai SUA. Ei bine, de curînd găsesc în ziarul britanic „The Telegraph”, un articol pe aceeași temă. Considerîndu-l un subiect interesant și cvasi necunoscut publicului românesc, mă grăbesc în cele ce urmează să vi-l aduc la cunoștință fiindcă abordarea britanicilor este una total neobișnuită. Scriu „neobișnuită” fiindcă ei nu au pus accent pe partea spirituală a convertirii la ortodoxie pentru că, bănui eu, nu au capacitatea să analizeze acest aspect, ei fiind niște laici iluminiști pentru care trecerea de la o religie la alta este asemănătoare cu trecerea de la o corporație la alta.

Prin urmare, au motivat valul de convertiri din SUA prin dorința americanilor de a găsi o biserică mai… bărbătească față de cele neo-protestante din care făceau parte pînă în acel moment.

Pentru jurnaliștii britanici postul de 40 de zile cît și statul în picioare la slujbe de cîteva ore sunt doar o probă de rezistență fizică extrem de bărbătească, iar regulile și ierarhia bisericii apărîndu-le drept militarizate. Nu s-au gîndit cei de la cotidianul britanic că înfrînarea trupului

prin post și oprirea lui de a face ce-și dorește hrănind astfel patimile (nesațul, mîndria, orgoliul, înavuțirea etc.) au un scop mult mai înalt decăt simpla testare a rezistenței fizice. Pentru început am să vă citez din articolul menționat pentru a vedea diferența dintre modul de gîndire al jurnaliștilor britanici și explicația pe care o dau ei acestui fenomen și cum motivează această convertire un tînăr german de numai 21 de ani. Dau cuvîntul „The Telegraph”: „Bărbați tineri, singuri, se îngrămădesc să se boteze în biserica ortodoxă după ce au descoperit religia creștină «masculină» prin intermediul unor influenceri online. (continuare în pag. 22) T.I.

TA

ierte, mi-a spus odată că în momentul creării unui val popular în favoarea unui partid sau candidat, nici un serviciu secret nu-l va putea opri. A avut dreptate.

Valul s-a creat în favoarea lui Călin Georgescu și, conform ultimului sondaj dat publicității de primarul Bucureștilor, domnul Nicușor Dan, candidatul Călin Georgescu are peste 40% în vreme ce el sau Crin Antonescu se învîrt în jurul a 15 – 18%. Să vedem ce a spus candidatul

Patriarhia Română a recunoscut: e un S.R.L. în paragină! (II)

Motto: ,,Dacă ești credincios și Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic, dar dacă nu crezi și El există, pierzi totul” – ALBERT EINSTEIN

de site-ul HotNews: „Primarul general al Valul Dan Alexandru-Tano, Dumnezeu să-l

ETICHE

EDITORIAL

independent Nicușor Dan, la Digi24, citat Capitalei, Nicușor Dan, a oferit duminică detaliile unui sondaj de opinie pe care l-a comandat și despre care a spus că a măsurat atât nivelul de încredere și notorietatea de care beneficiază unii politicieni, dar și intenția de vot a românilor față de mai mulți dintre cei care și-au anunțat până în prezent intenția de a candida la alegerile prezidențiale ce urmează să fie organizate anul acesta“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

E adevărat că România – cunoscută sub denumirea de ,,Grădina Maicii Domnului” – era considerată una dintre cele mai creștine țări din lume, și asta prin aportul Sfîntului Apostol Andrei. Dar ceea ce trăim astăzi nu mai are nici o tangență cu credința creștin-ortodoxă. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă ar fi trăit Isus în aceste vremuri, numai cu biciul în mînă ar fi mers”.

Chestia aia, cum că Biserica este instituția în care populația are cea mai mare încredere, este o mare vrăjeală, și asta pentru că prin biserici bate vîntul. De reținut că 40% dintre lăcașele de cult din România aparțin altor credințe, adică dintr-un total de 27.384 de biserici (în medie, 4-5 la o localitate), creștin-ortodoxe sînt 16.400, plus cca. 420 de mînăstiri. Oricum, Sistemul bisericesc românesc, care ar fi trebuit să se afle la vîrful piramidei de organizare și funcționare a Statului, a ajuns în paragină, iar răspunzătoare de această stare este Patriarhia Română. Amintiți-vă că, pe vremea regimului comunist, toată lumea știa că Patriarhul României și mai toți subalternii săi era înregimentați în sistemul securistic. Acum este mai rău, și nu m-ar mira faptul ca acești amețiți să-I fi dat grad lui Dumnezeu, obligîndu-L să devină și turnător. Observați că mai toți preoții din România nu mai poartă barbă, iar tunsoarea lor scurtă seamănă leit cu cea a milițienilor.

Este adevărat că, în urmă cu sute de ani, românii mergeau la biserică fără a încuia poarta și ușa casei, pe cînd acum nu există casă sau curte fără lacăte, sîrmă ghimpată, alarme, paznici sau camere de supraveghere. Pînă și cutia milei din biserici are lacăt.

Privitor la asta, observați că obiectul cel mai des întîlnit și folosit în orice biserică nu este crucea, anafura, lumînarea sau tămîia, ci este... BANUL (ochiul dracului), care circulă într-o veselie, fără a respecta nici o normă sau lege fiscală și financiarcontabilă. Păi, dacă este așa, de ce preoții și subordonații lor mai primesc salarii din bugeul țării? Nu cumva ăsta este unul dintre motivele pentru care oamenii nu mai vin la biserică, preferînd să-și facă altare acasă și chiar să-și inventeze alți ,,dumnezei”?

Pînă și numele fostului purtător de cuvînt și vrăjeli al Patriarhiei, care nu era preot, care umbla îmbrăcat civil și se tundea scurt, provenea din familia de cuvinte a BANULUI: BĂNESCU. Nu ne-ar mira ca, în locul ăstuia, să vină un ZGÎRCESCU sau VERESCU, dar să revenim la CEA MAI MARE FRAUDĂ BUGETARĂ PRODUSĂ DE PATRIARHIA ROMÂNĂ: PREOȚII PRIMESC ILEGAL SALARII DE LA STAT, BISERICILE NU PLĂTESC IMPOZITE PE CLĂDIRI ȘI TERENURI, ÎNTREGUL SISTEM BISERICESC FACE COMERȚ FĂRĂ A ȚINE O EVIDENȚĂ FINANCIAR-CONTABILĂ A BANILOR... și toate acestea în vremurile în care Guvernul se vaită că nu mai are bani la buget, motiv pentru care ne-a anunțat că nu va mai indexa pensiile, că salariile nu se vor mări, că nu se vor mai cumpăra medicamente pentru spitale și că nu se vor mai construi școli, șosele, fabrici și uzine. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Două viziuni diferite asupra Ortodoxiei

RM

(urmare din pag. 21) Unii convertiți au spus că s-au simțit dezamăgiți de «feminizarea» bisericii protestante și au fost atrași de «autenticitatea» ortodoxiei, despre care susțin că-i întregește fizic și mental.

Ei spun că cei mai mulți dintre noii convertiți au găsit calea spre biserica ortodoxă urmărind videoclipuri de pe YouTube sau ascultînd podcasturi. Matthew Ryan, un fost ateu, a găsit ortodoxia după ce a văzut un comentariu despre bine și rău pe YouTube. Profesorul de științe, în vîrstă de 41 de ani, care se mutase în Salt Lake City în 2022 pentru a scăpa de regulile draconice din New York, apărute din cauza pandemiei COVID a început să cerceteze Biblia. Acest lucru l-a condus în cele din urmă la un videoclip pe YouTube în care un protestant vizitează o biserică ortodoxă și vorbește cu un preot care-i explică temele legate de pictură, importanța icoanelor etc. Știu asta foarte bine pentru că am văzut și eu ceva asemănător dacă nu cumva chiar același videoclip. În urma vizionării, el a constatat că tot ceea ce aflase acolo avea logică și mai ales sens. «Ceea ce m-a atras cu adevărat la ortodoxie... a fost structura, îndrumarea, autenticitatea și istoricitatea», a spus el. M. Ryan, care a fost botezat în biserica ortodoxă în septembrie, se numără printre zecile de bărbați care s-au alăturat bisericii în perioada scursă de la încheierea pandemiei de COVID. Un sondaj din 2023 al Institutului de Studii Ortodoxe al clerului ortodox din 20 de parohii din 15 state a constatat că a existat o creștere cu 80% a numărului de convertiți la biserica ortodoxă în 2022, în comparație cu nivelurile pre-pandemie din 2019. Dintre aceștia, 60% erau bărbați, comparativ cu 54% în 2019. Mulți dintre ei au fost atrași de natura «masculină» a bisericii, care pune accent pe negare și forțarea limitelor fizice ale corpului. Închinătorii trebuie să susțină slujbe lungi, care pot dura pînă la cinci ore sau trebuie să postească, uneori, pînă la 40 de zile”, scriu cei de la „The Telegraph” pentru care, desigur toate astea par niște lucruri ieșite din comun. „Acest lucru, spun unii dintre cei convertiți, era în contrast puternic cu alte denominațiuni religioase în care au simțit că biserica a fost «feminizată». Emmanuel Castillo, în vîrstă de 32 de ani, s-a convertit la biserica ortodoxă în 2019, o călătorie care a început cînd citea Biblia în timp ce păzea prizonierii Al-Qaeda în Guantanamo Bay. Fostul luptător aparținea unei biserici protestante, dar a simțit că slujbele la care participa nu erau prea diferite de atmosfera de sîmbătă seara dintr-un bar. Aveau «același fel de lumină, același tip de muzică, același sentiment și, după ce am citit Evangheliile și cartea Faptele Apostolilor, mi-am dat seama că nu așa se închinau acum 2000 de ani, și am realizat că nu sunt în biserica potrivită». Căutînd ceva despre care a simțit că «întruchipa învățăturile și practicile primilor creștini», în 2018 a găsit Biserica Creștină Ortodoxă Sfîntul Ignatie lîngă casa sa din Mesa, Arizona. Tatăl a doi copii, care de atunci a părăsit armata și a fost botezat în anul următor. Pagina sa de Instagram este plină de imagini care arată fizicul său musculos, alături de citate din versetele Bibliei.

Domnul Castillo este deschis cu privire la credința sa cu miile de adepți online și primește zeci de mesaje de la tineri interesați de biserica ortodoxă. El crede că o parte din

creșterea numărului de bărbați care se convertesc la biserica ortodoxă este o respingere a «feminizării» altor confesiuni.

«Este regretabil că feminismul și-a cam băgat dinții în toate organizațiile noastre pentru a include creștinismul», a spus el. El a spus că, în bisericile protestante, majoritatea liderilor «nu sunt oameni buni, puternici», în timp ce liderii bisericii ortodoxe sunt mai mult «figuri paterne». «Seamănă cu bărbații. Arată ca niște tați, sunt puternici din punct de vedere spiritual, mental, fizic... Cred că bărbații tineri în acest moment doresc să urmeze un tată bun». Isus Christos, crede el, este «exemplul perfect de masculinitate», cineva capabil „«de a chema toate armatele Cerului pentru a-și distruge dușmanii», dar care a ales să-i servească pe alții. «Sunt foarte confortabil cu fizicul și, datorită credinței mele ortodoxe, mă simt foarte confortabil doar, știi, să fiu blînd și amabil... dar să fiu capabil și de violență față de, știi, cei care ar face rău celor pe care îi iubesc... Cred că și bărbații tineri vor asta».

Părintele Paul Truebenbach este de acord că o parte din ceea ce îi atrage pe tineri către biserica ortodoxă se datorează faptului că în mod firesc își doresc să fie masculini, în sensul cel mai pozitiv al cuvîntului. Părintele Truebenbach, pe care dl Ryan l-a văzut într-un videoclip pe YouTube, a văzut că numărul convertiților din congregație s-a triplat de la pandemie. Cei mai mulți dintre aceștia sunt bărbați singuri, tineri în vîrstă de 20 de ani. «Este o formă mai dură de creștinism... Cred că mulți bărbați au îmbrățișat asta și șiau dat seama că aceasta este o formă de lepădare de sine cu rezultate reale, care aduce de fapt pace și bucurie inimii ca nimic altceva», a spus părintele Truebenbach, de la Biserica Ortodoxă Sfinții Petru și Pavel din Salt Lake City.

Părintele Timothy Pavlatos, care conduce Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Katherine din Chandler, Arizona, este de acord că provocarea bisericii ortodoxe îi atrage pe mulți tineri. «Ortodoxia este o provocare și în sens fizic și necesită multe... ei trăiesc într-o lume în care este o mulțumire instantanee și doar iei ceea ce vrei, ceea ce simți că vrei, ceea ce crezi că ai nevoie. Ortodoxia este opusul, înseamnă să te refuzi pe tine însuți». În timp ce înainte de pandemie maxim șase persoane se convertiau anual, în acest an biserica are 29 de catehumeni – oameni care studiază credința ortodoxă. Dintre aceștia, a spus el, majoritatea au găsit biserica online. A trebuit să angajeze voluntari care să ajute cu valul oamenilor care vin și se gîndesc să înființeze noi biserici ortodoxe în apropiere.

Dr. Sarah Riccardi-Swartz, profesor asistent de religie și antropologie la Universitatea Northeastern, ale cărei cercetări analizează convertiții ortodocși din SUA, a spus că a început să vadă o creștere a numărului de oameni care caută ortodoxia din 2016. Ea a spus că acest fenomen a crescut dramatic în timpul pandemiei, la ceea ce ea se referă în viitoarea sa carte ca perioada de conversie la Covid. Dr. Riccardi-Swart a spus: «Am fost acasă o mare parte din 2020 și chiar o parte din 2021, oamenii au avut timp să creeze conținut și să găsească conținut online și am văzut în acea perioadă creșterea tinerilor bărbați și a bărbaților în general, care au fost ortodocși sau sunt interesați să devină ortodocși, creînd conținut pentru ca oamenii să găsească ortodocși». Cele mai actualizate cifre sunt din 2010, cînd Centrul de Cercetare Pew a descoperit că 0,5% din populația SUA era ortodoxă”.

Asta scriu britanicii. Pe de altă parte, găsesc în revista „Familia ortodoxă” numărul 12(155) din luna decembrie 2021, la pagina 47 explicațiile unui tînăr german, Thomas, despre convertirea sa la ortodoxie. Citez: „Odată ne-a povestit profesorul de religie (catolică) că a întrebat la o clasă ce sărbătorim de Paște și numai un singur elev a știut să răspundă. În Germania zilelor de azi, credința este de foarte multe ridiculizată, ba chiar disprețuită de multă lume. Bisericile locale au încercat să contracareze această tendință de decreștinare; liberalizîndu-se însă prin această greșeală au îndepărtat și mai mulți oameni de biserică. Eu nu am înțeles niciodată cum pot oamenii să acorde atît de puțină importanță unui subiect atît de esențial în viață, fiindcă eu de mic am simțit prezența Domnului în viața mea. La 7 ani eram aproape să fiu ucis de o mașină și mai tîrziu mi-am dat seama că minunea ce a făcut ca mașina să mă ferească a fost posibilă prin intervenția lui Dumnezeu care avea un plan cu mine în viața asta”.

Referindu-se la situația tineretului decreștinat din țara sa natală cît și la reacțiile cunoscuților săi după hotărîrea sa de a se muta în România și a se boteza ortodox, Thomas ne spune următoarele: „Cînd mă uit azi la ce au ajuns foștii mei colegi cu care am crescut în acel mediu, văd foarte bine cum poate degenera omul care nu-l are pe Dumnezeu și nici un fel de reper moral. În general, tineretul care crește acum în Germania este extrem de stricat și din cauza decreștinării avansate și distrugerii tuturor valorilor, chiar mult mai îndepărtați de Dumnezeu decît părinții lor. Foarte mulți din ei au fel și fel de boli psihice, consumă droguri și fac diverse lucruri pe care nci nu vreau să le pomenesc aici, iar cînd cad în depresii nu mai au nici o nădejde neavîndu-L pe Dumnezeu. Din proprie experiență pot să spun că tocmai asceza ortodoxă ne ajută să ne despătimim și să scăpăm de păcatele a căror consecință este multa pătimire sufletească. În Germania, unde e o atmosferă ostilă față de religie, nu a fost bine primit acest pas al meu. Numai părinții mei m-au susținut. La școală au rîs mulți de mine doar pentru că-mi făceam cruce înainte de a mînca iar mulți mi-au zis că i-am dezamăgit crezînd în Dumnezeu. Am constatat cu groază că unii ne cred un fel de musulmani sau sectanți și fel și fel de prostii. Nici decizia mea de a mă muta în România nu a fost înțeleasă de multă lume, dar le explic mereu că mai sunt și alte lucruri în afară de bani și bunăstare trupească”.

Iată cît de deosebite sunt explicațiile acestui tînăr față de ale jurnaliștilor britanici care, dacă ar fi știut ce să întrebe ar fi obținut răspunsuri similare de la tinerii bărbați americani botezați ortodocși, însă limitările decreștinării lor nu le-au perms să facă asta. E îmbucurător faptul că are loc un asemenea fenomen în SUA, chiar dacă el este unul de mică amploare, fiindcă e un semnal că ortodoxia nu e o religie de ciudați cum probabil ne cred mulți. În încheiere, am să citez din nou din tînărul Thomas care, citîndu-l pe Părintele Valerian de la Mînăstirea Sf. Filimon din jud Vîlcea – „nimic nu e mai frumos pe acest pămînt ca ortodoxia”, a conchis astfel: „Am ajuns la aceeași concluzie. Din cauza aceasta mă doare cînd văd că mulți români care s-au născut în ea nu știu să o aprecieze, nu o cunosc în profunzime și o trăiesc doar în mod superficial.

Românii sunt unul dintre neamurile care dispun de o mare bogăție spirituală și este mare păcat că multă lume nu vede acest lucru”.

Valul

de vot», a spus edilul. «Fără discuție, la intenția de vot, primul este Călin Georgescu, în ipoteza în care va candida, cu undeva peste 40%. Și următorii – Crin Antonescu și cu mine. Diferența de procente: Călin Georgescu, peste 40% sau în jur de 40%, și Crin Antonescu și cu mine – între 15% și 25%, cam așa ceva», a dezvăluit Nicușor Dan. «Pe Marcel Ciolacu nu l-am testat (în intenția de vot, n.r.), tocmai mergând pe informația pe care am avut-o, că o să fie un candidat unic al coaliției care n-o să fie președintele unuia dintre cele trei partide», a mai precizat primarul general”.

Pe mine devoalarea acestui sondaj, prezentarea sa către public, la o televiziune pe care eu o desconsider fiindcă nu avem aceleași valori europene – ca să-i citez chiar pe antirușii din presa mainstream – a fost o surpriză. Mi se pare imposibil să vii la Digi24 și să prezinți informația conform căreia candidatul pe care acest post și altele de teapa lui îl prezintă ca fiind pro-rus, legionar etc. beneficiază de 38% din încrederea românilor și de peste 40% intenții de vot ca președinte. De ce să faci asta? Ca să mobilizezi votanții așa ziși „pro-europeni” să iasă la vot? Ori ca să începi să semnalizezi Marelui Licurici că nu ești împotriva lui?

Oricum ar fi, acest sondaj ne arată că valul de care vorbeam la început s-a format, există și, mai ales, crește.

Cu cît se încearcă zăgăzuirea sa cu atît el se încăpățânează să crească. Mai întâi au anulat alegerile, acum „o lălăie” cu stabilirea datei acestora folosind o mulțime de mesaje și de motive ipocrite cum ar fi acela că nu se poate vota de Paște! I-a apucat credincioșia și evlavia pe niște politicieni fără Dumnezeu cum sunt ăștia care ne conduc acum și au

scrupule… pascale. Experimentul alegerilor anulate de la noi a fost un succes și cu siguranță se va aplica în alegerile din Germania, în care AFd pare a fi favoritul majorității, adică al valului din Germania.

Vorbind despre valuri socio-politice, nu pot să nu-l amintesc pe cel care se pregătește să „o spele” sau să o măture, asta vom vedea, pe doamna Ursula von der Leyen… (era să scriu „von der lier” că oricum se pronunță asemănător) din funcția de secretar general al UE. Pardon, că dumneai e președintă de Comisie Europeană, nu șef de soviet.

Valul ăsta se numește scandalul Pfizer și se referă la niște sms-uri pe care dama de pică UfdL le-a dat și le-a primit cu președintele Pfizer înainte să comande și să plătească aproape un miliard de vaccinuri COVID pentru o populație de peste 450 de milioane.

Ca să nu o măture valul doamna în chestiune „și-a pus piciorul în ghips” inspirîndu-se din Revoluția Română de acum 35 de ani. Doar că, ghipsul în cauză are forma unei pneumonii foarte grave, care nu i-a permis prezența în fața instanței pe data de 6 ianuarie a.c.

Sigur că acum răutăcioșii vor zice că au ajuns-o blestemele celor de care și-a bătut joc în pandemie și pe care i-a ucis în mod indirect prin spitale din cauza măsurilor neconforme luate. Eu nu zic asta, dar afirm că simte că acest proces ar putea-o arunca într-un anonimat în care sigur nu-și dorește să se mai întoarcă.

Una peste alta, valurile sunt greu de oprit odată formate și sper ca anul acesta ele să curețe toate lucrurile rele din jurul nostru.

(urmare din pag. 21) „«Întrebarea cea mai relevantă este dacă o să candideze sau nu Călin Georgescu, care în toate sondajele de față e în topul preferințelor românilor», a spus edilul, prezent într-o emisiune la postul de știri Digi24. Întrebat dacă a comandat și el un sondaj de opinie și a măsurat intenția de vot a românilor, Nicușor Dan a răspuns: «Am făcut un sondaj, am cercetat mai multe lucruri, am cercetat notorietatea, da, ceea ce e ceva oarecum firesc. Toți oamenii despre care vorbim, inclusiv eu, avem o notorietate destul de mare. Top 3… cred că peste 98% sunt și Marcel Ciolacu, că e prim-ministru, și Elena Lasconi… ei sunt, peste 98-99%, la capitolul notorietate. Pe încredere, Călin Georgescu este omul cu cea mai mare încredere din clasa politică. Deci el are, într-un sondaj pe care l-am făcut, cam 36-38% încredere și următorul este pe la 2628%. Următorul este George Simion și după aceea, foarte aproape, și dl. Bolojan și eu», a precizat primarul general.

Intenția de vot: Fără discuție, primul este Călin Georgescu Nicușor Dan a vorbit și despre datele pe care le are, din sondajul comandat, privind intenția de vot.

«Iar pe intenția de vot, rezultatele pe care le-am obținut sunt similare cu cele care circulă în spațiul public, știți că au mai apărut niște informații – nu sunt foarte relevante pentru că s-au și suprapus cu perioada de sărbători, lucrurile sunt în curs, nu sunt stabilizate, dar cam tot pe-acolo la intenția

RM

23

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

Patriarhia Română a recunoscut: e un S.R.L. în paragină! (II)

(urmare din pag. 21) Evident că, în astfel de condiții, am tot dreptul să întreb Patriarhia Română dacă pot instala într-o biserică o cutie a milei, cu numele meu inscripționat pe ea, și dacă în curtea respectivului locaș sfînt pot planta și eu, pe vreo 10 metri pătrați, cîteva răsaduri de zarzavat. Nu e nici o glumă aici, mai ales că trăim vremuri în care Patriarhia Română se face că nu știe rezultatul unui sondaj Gallup România – 2005, în care se precizează că doar 16-17% dintre cei care se declară credincioși merg la biserică. Cu precizarea că și cei care stau în fotoliu acasă, cu berea în mînă, se declară credincioși prin simplul fapt că, de acolo, aud clopotele bătînd. Și, ca să mă subordonez principiului juridic ,,Actori incumbit probatio” (Cel care acuză trebuie să probeze), mă simt nevoit să-mi justific concluzia din titlul acestui articol - ,,Patriarhia Română e un SRL în paragină!”.

Totul pleacă de la faptul că, în urmă cu ceva ani, mass-media a lansat știrea potrivit căreia ,,Vlad Voiculescu (USR) a cumpărat terenul unei biserici, aflată în administrarea Eparhiei Tîrgoviște. Principalul vinovat a fost preotul Sivache Nicolae, soțul celebrei infractoare Oana Sivache, fosta directoare-șefă la Administrația Spitalelor și Serviciilor din Municipiul București (ASSMB), aflată acum în anchetă la DNA pentru acte de corupție. Ea susținea că lupta din răsputeri cu mafia din instituția respectivă, uitînd să ne spună că Vlad Voiculescu a fost cel care i-a dat brînci în respectiva funcție, în scopul de a face rost de bani pentru USR. De fapt, mafia, despre care ne vorbea tanti Sivache și despre care am scris vreo 5-6 articole, era creată chiar de ea, o maestră în tot soiul de găinării, pe care DNA se chinuie acum să le dezlege. Amintițivă de momentul în care a înscenat o luare de mită directorului general ASSMB – ea era atunci director adjunct – după care omul a fost băgat la beci vreo două luni, eliberat apoi din lipsa de probe, în locul lui fiind încătușată... tanti Sivache.

Ce mai, o familie de infractori, despre care presa centrală a scris ani la rînd. Privitor la preotul Sivache Nicolae, s-a spus că, după ce a vîndut o parte din pămîntul curții bisericii în care slujea, a fost exclus din viața bisericească. Dar noroc cu același Vlad Voiculescu care, plin de a iadului duhoare, a tras sforile pe la Arhiepiscopul Nifon al Tîrgoviștei și, uite-așa, Sivache Nicolae a redevenit preot cu aripi de îngeraș.

Plus că enoriașii s-au convins și de harul său divin, mai ales atunci cînd ține predici despre morală. Omul chiar și-a exprimat mîhnirea că preoteasa l-a făcut de rîs în societate, fiind, ani la rînd, în vizorul organelor de cercetare penală. Și eu i-am făcut o plîngere penală acesteia, pentru faptul că, atunci cînd a aflat că Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, intenționa să o demită din funcție, s-a internat în spital pe motiv că ar fi făcut o entorsă la umbra piciorului stîng, sau drept, cred că nici ea nu mai știe unde. În acea vreme, o mătușă de-a mea avea nevoie de o internare urgentă în spital, dar peste tot mi se spunea că nu sînt locuri, și asta în timp ce tanti Sivache s-a internat la ora două din noapte, într-un spital care nu avea serviciu de urgență, și nici departament ortopedic. Cazul este în anchetă la Șandramaua nr.6 Poliție, unde nici acum nu a apărut în dosar radiografia entorsei închipuite, pentru care tanti Sivache a stat internată – atenție! – două luni și mai bine. Cineva din cadrul Șandramalei respective mi-a spus că ancheta va demara după ce Vlad Voiculescu va lectura dosarul și va da oarece ordine măscăricilor care își fac veacul acolo.

Dar să revenim la ,,preotul” Sivache Nicolae, în privința căruia au făcut ceva săpături pentru a afla adevărul legat de pămîntul sfînt vîndut.

Așa s-a făcut că am solicitat Arhiepiscopului Tîrgoviștei, Nifon, membru al Sfîntului Sinod, un interviu privitor la cazul preotului Sivache Nicolae.

Sincer să fiu, m-am așteptat ca interviul să fie ocolit și

înlocuit cu un răspuns oficial, redactat în cel mai autentic limbaj de lemn: ,,Pămîntul sfînt al unei biserici nu poate fi vîndut și nu știm dacă preotul Sivache Nicolae a făcut așa ceva”. Păi, măi băieți, dacă nu știți nimic de acest caz, în ce temei logic ați concluzionat că respectivul teren nu putea fi vîndut? Că era sfînt? Și cum se face că, după respectiva tranzacție, preotul Sivache Nicolae a dispărut din decor, iar mai apoi a fost plimbat prin vreo 4-5 parohii? Ce mai, o crasă incompetență și un diletantism rar întîlnit la nivelul Arhiepiscopiei Tîrgoviște, ceea ce m-a făcut să cer Patriarhiei Române aceleași referințe, dar ce să vezi și să nu crezi: nici un răspuns!

Drept urmare, la Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel București, am solicitat ca instanța de judecată să oblige Patriarhia Română să emită răspuns oficial privitor la cerințele mele (Dosar nr. 182/2/2024). S-au emis citații, s-au solicitat anumite documente ce trebuiau depuse la dosar de către partea pîrîtă, s-au stabilit termene etc., numai că reacția Patriarhiei a fost nulă sub toate aspectele.

Din această cauză, instanța de judecată a hotărît ca Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel (Dan-Ilie) Ciobotea să fie amendat cu 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întîrziere nejustificată, conform Art. 13 alin. 4/ Legea 554/2004.

Evident că Patriarhul a contestat amenda, invocînd că el nu a știut de existența acestui dosar, arătînd că eu am indicat în acțiune o adresă greșită a Patriarhiei – Str. Sfînta Ecaterina nr.4-6, București. Dar, dacă este așa, cum se poate explica faptul că acțiunea mea nu a ajuns la Patriarhie, pe cînd decizia amenzii, trimisă pe aceeași adresă, a ajuns? Cam șmecher Patriarhul, care primea toată adresele, dar dădea atenție doar celor care îl frigeau la buzunar.

Auziți justificare: ,,Adresa corectă este Str. Șeban Vodă nr. 31/București, la Cancelaria Sfîntului Sinod”; dar – să fim înțeleși – subsemnatul nu a acționat în judecată Sfîntul Sinod, ci Patriarhia Română, cu adresa în Str. Sfînta Ecaterina nr.4-6. Și, la urma urmei, există o prevedere legală în care se spune că ,,O instituție care primește greșit o petiție este obligată să o retrimită instituției menționate, la adresa corectă” (Legea petițiilor). Deci, cei din Strada Sfînta Ecaterina erau obligați să trimită adresele ,,greșit îndreptate” Sfîntlui Sinod.

Vă dați seama ce tupeu și ce mod de a scăpa de belele prin mijloace tipice șmecherașilor de gang are acest Patriarh? Oare cum sînt cei din subordinea sa? Firește, ca ,,preotul” Sivache Nicolae, pe care însuși Patriarhul României încearcă să-l scoată basma curată, refuzînd să-mi dea informații legate de cazul menționat. Chiar mi-a răspuns (Adresa nr. 11705 din 19 noiembrie 2024): ,,Petiția dumneavoastră a fost transmisă Arhiepiscopiei Tîrgoviștei, spre soluționare”.

Bravo, meștere, dar mai bine ar fi fost să o direcționați voi către preotul Sivache Nicolae, care, la rîndu-i, o putea da preotesei Oana Sivache, teleghidată de Vlad Voiculescu. Și, ca toată această poveste să ajungă a figura la cele mai însemnate concursuri de umor involuntar, iată ce excepție a invocat Patriarhul României în contestația amenzii: ,,Patriarhia Română, conform Art. 8 al. 1/ Legea 589/2006, nu este autoritate publică, ci persoană juridică de drept PRIVAT și de utilitate publică”, deci e doar un biet SRL, care – ATENȚIE! – este finanțat din bugetul Statului, la GREU. Să recapitulăm: Patriarhia Română NU ESTE NICI AUTORITATE, ÎN NICI UN DOMENIU și NU ARE NICI UTILITATE PUBLICĂ. Țelul ei este, printre altele, să instaleze la fiecare icoană cutii ale milei, după următorul calcul: în cele 16.400 biserici creștinortodoxe, dacă se instalează minim 5 cutii ale milei, în care zilnic se introduce cîte 1 leu, în 360 de zile se vor strînge... 29.930.000 de lei, la care se vor adăuga sumele obținute din vînzarea fără bon fiscal a lumînărilor, tămîiei, prescurei, cruciulițelor, calendarelor, iconițelor ș.a.m.d., TOATE NEIMPOZITATE! Ce mai, are balta pește, iar dacă mai trebuie, vînzarea terenurilor ,,sfinte” merge ca și unsă, mai ales că

Citate ºi aprecieri critice despre Eminescu ºi opera lui

(urmare din pag. 4)  ,,Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea.

Avem convingerea că dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat, fără putinţă de contestare , ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii. (…) Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintîi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintîi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului dacoroman cu cultura occidentală.

Ca şi muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconştient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor şi, exprimînd inexprimabilul, ne face cunoscut, în clipele de fulger, profund, sufletul nostru … Farmecul acestei poezii se explică prin efectul ei asemănător cu al muzicii. De aici şi senzaţia de infinit pe care o dă poezia lui Eminescu”.

Garabet Ibrăileanu  ,,Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrînd în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de viaţă superior etic şi artistic, căutînd cu patos adevărul şi refuzînd consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerităţii în faptele de viaţă şi a înălţimii de gîndire, dublată de o sete de cunoaştere absolută”.

Zoe Dumitrescu Buşulenga.  ,,Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”.

Mircea Eliade.

Patriarhia știe cum se pune batista pe țambal. Chiar mă întreb: Oare în numele cărui Dumnezeu slujesc preoții acestui SRL? Cam așa cred cei din Biserica românească că se va cîștiga lupta împotriva Satanei, care își tot ascute sabia de mii de ani? În timp ce popii își jupoaie parohiile, pentru că, la rîndul lor, sînt secătuiți de Patriarhie. Iar Mult Prea Sfințitul și Nepăsătorul Patriarh stă surd și mut la toate cele.

De pe Lună se poate observa că Biserica face, ca instituție, mai mult politică decît treburi cu adevărat creștine. Iată de ce ,,preoții”, pe mine cel puțin, m-au pierdut. Ei au alt drum, către iad și, în această călătorie, conștiința îmi interzice să-i însoțesc. Da, Biserica Ortodoxă Română se află într-un avansat proces de deteriorare sau, cum am spus în titlul acestui articol... ,,este în paragină”. Adică, în consens cu planurile lui Adam Weishaupt, ce au fost publicate în cartea ,,Al patrulea Reich al bogaților”, scrisă de Des Griffin: 1) Abolirea tuturor guvernelor naționale; 2) Abolirea proprietății private; 3) Abolirea tuturor moștenirilor; 4) Abolirea patriotismului; 5) Abolirea religiilor; 6) Abolirea familiei; 7) Crearea unui guvern mondial.

Pînă atunci, vă las să vă continuați debandada de nivel național, dar țineți minte: ,,N-am să tac, chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine,/ Nu mai vreau ca în țara asta să-mi fie rușine/ Vreau să vă opriți odată din dezmăț și din trădare/ Vreau respect și demnitate!

Vreau o Românie Mare!” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”).

Sincer să fiu, nu știu ce să cred, pentru că, în fața acestor evidențe, românii sînt într-o pasivitate totală, chiar se bucură că vor afla, cît de curînd, cum este să mori în timp ce încă trăiești. Tuturor le urez ceea ce am mai spus: ,,Somn ușor/ Scuze plăcute/ Șanse și cauze/ Toate pierdute” (Andrei Păunescu, ,,Somn ușor!”). Adio, popor român!

P.S. – Oare pe ce adresă îl pot întreba pe Preafericitul Patriarh Daniel dacă și Biserica Ortodoxă Română se va alătura Bisericii Unice Mondiale, ce va fi creată de Papa de la Roma, acesta urmînd să lanseze și o nouă Biblie?

Sfîrșit

24

Nr. 1777 l 14 – 20 ianuarie 2025

RM

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Cultura dezastrelor (II)

În plus, lipsa unui consens sau a unei imagini unice de ansamblu cu privire la numărul, impactul și tendinţele înregistrate în domeniul dezastrelor naturale are și alte cauze. Organizaţia belgiană CRED, Centrul pentru Cercetarea Epidemiologiei Dezastrelor, sublinia pe site-ul său existenţa „lipsei unui consens internaţional privind cele mai bune practici pentru culegerea datelor [privind dezastrele.] Pe lîngă complexitatea colectării informaţiei de încredere, un obstacol rămîne variabilitatea uriașă a definiţiilor, metodologiilor, instrumentelor și surselor”.

Nu putem, așadar, ști cu certitudine dacă astăzi sînt mai multe dezastre decît în trecut, dar de ce ne-ar interesa acest lucru?

Dezastrul, translator al lui Dumnezeu În multe tradiţii religioase, dezastrele au fost văzute, de-a lungul timpului, ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe creștini, unii consideră că dezastrele au rol punitiv: „Ne-a bătut Dumnezeu” se aude în multe buletine de știri despre vreo calamitate autohtonă. Dar simţămîntul că dezastrul e o pedeapsă nu este tipic românesc. Cutremurul şi tsunamiul care au lovit Japonia au fost interpretate tot ca o pedeapsă divină de către diverse persoane, cea mai vizibilă fiind Shintaro Ishihara, guvernatorul oraşului Tokyo (care ulterior și-a cerut scuze că a pus cutremurul pe seama judecăţii divine). Controversatul teleevanghelist Pat Robertson a declarat că dezastrul din Haiti a fost provocat de „pactul haitienilor cu Diavolul”. Iar cînd a lovit uraganul Katrina, mai mulţi politicieni conservatori au spus că oraşul New Orleans a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a acceptat parade ale homosexualilor.

Pentru un alt segment de credincioși creștini, puterea manifestată în dezastre are un rol anticipativ.

Un sondaj condus de Public Religion Research Institute și de Religion News Service, din Statele Unite, a relevat că 31% dintre catolici și 34% dintre reformaţi consideră că dezastrele sînt un semn divin.

Procentul a fost aproape dublu în rîndul creștinilor evanghelici. Circa 67% dintre aceștia s-au declarat convinși că dezastrele constituie dovezi că trăim zilele finale ale umanităţii. Această convingere se bazează pe interpretarea unor texte ale Scripturii, precum capitolul 24 din Evanghelia după Matei, care este poate cel mai reprezentativ pasaj care pune dezastrele naturale în relaţie cu Parousia (revenirea lui Christos), așteptată de întreaga creștinătate: „…Vor fi cutremure de pămînt, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decît începutul durerilor” (Matei 24:7,8).

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Pierduţi în traducere

Cele două interpretări menţionate mai sus apelează la episoade sau pasaje din Scriptură pentru a se legitima. Însă existenţa altor pasaje biblice, care evidenţiază aspecte aflate în contrast cu aceste interpretări, arată necesitatea unui răspuns mai amplu. De exemplu, capitolul 5 din aceeași Evanghelie după Matei Îl portretizează pe Dumnezeu foarte diferit de imaginea divinităţii care îi pedepsește răzbunător pe necredincioși: „…El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptaţi? Nu fac așa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobișnuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit” (Matei 5:45-48). Numeroase alte versete subliniază caracterul divin ca fiind unul plin de răbdare și milă faţă de nelegiuiţi. Iar iubirea prin care Dumnezeul creștin Își declină personalitatea face greu de asimilat o posibilă asociere a Lui cu un zeu care își trăsnește supușii rebeli.

Apoi, interpretarea dezastrelor ca un semn decisiv al revenirii lui Christos trebuie să ia în consideraţie că foamete, boli și cutremure existaseră și înainte de momentul la care Isus le vorbea ucenicilor despre revenirea Lui. (Tot Biblia relatează, de exemplu, că în vremea patriarhului Iosif, Canaanul și Egiptul au trecut prin șapte ani consecutivi de foamete. Șapte ani!

Aproape inimaginabil în contextul nostru de azi.)

Nu este necesar să facem din Ebola o ameninţare mai mare decît ceea ce este doar pentru a reuși să identificăm în ea un semn escatologic. În istorie am citit deja despre ciuma bubonică, „moartea neagră”, care, între 1346 și 1353, a ucis între 30 și 60% din populaţia Europei (75200 de milioane de oameni), după ce făcuse deja ravagii în zonele răsăritene (Egipt). Ce a urmat a fost un val de fanatism religios, care a dus la persecuţii uluitoare și care a exterminat comunităţi evreiești întregi: Mainz, Köln, Strassbourg (o repetiţie pentru Holocaust!). Pînă în 1350, deja 150 de comunităţi iudaice minore şi 60 de comunităţi majore fuseseră măcelărite. Fiindcă autorităţile nu cunoșteau cauzele bolii, nici tratamentul sau mijloacele de intervenţie, temerile oamenilor au fost lăsate să escaladeze pînă la isterie. Cineva trebuia să plătească pentru apariţia ciumei. Şi au plătit evreii, ţiganii, „ereticii”, pînă şi bolnavii de psoriazis, cei care aveau acnee, cerşetorii sau alte categorii damnate, despre care se credea că ar putea fi cauza ciumei (prin contact involuntar, prin conspiraţie sau prin magie). De atunci, au trecut șapte secole, iar sfîrșitul nu a venit.

Ridurile umanităţii Unii teologi spun că fenomenele naturale nu ar trebui percepute drept semne directe ale revenirii lui Christos, întrucît singurul fenomen indicat de versete ca fiind nu „începutul”, ci „semnul” revenirii este Însuși Christos venind pe norii cerului. La ce să folosească atunci enumerarea dezastrelor?

Jon Paulien, teolog adventist specializat în studii escatologice, vine cu un posibil răspuns: „Semnele nu au fost date pentru a stimula speculaţiile cu privire la timpul sfîrșitului. (…) În schimb, ele ne-au fost date pentru a stimula studierea Bibliei, pentru a trăi cu credinţă și (…) pentru a ne aminti să veghem în orice moment”. „Accentul principal nu ar trebui pus pe elementele din lumea naturală, ci pe dimensiunile spirituale ale lumii”, afirmă și dr. Ekkehardt Mueller, expert în Apocalipsa, într-un interviu publicat în revista Semnele timpului, ediţia tipărită din luna martie 2011.

Nimeni nu poate să conteste că semnele i-au convins pe mulţi să își ia în serios viaţa spirituală.

Pentru ei, dezastrele au fost un argument mai relevant în această direcţie decît imprevizibilul care ameninţă clipă de clipă vieţile oamenilor. Calamităţile au reușit să îi conștientizeze pe mulţi cu privire la fragilitatea vieţii umane și cu privire la faptul că sîntem departe de a fi stăpînii naturii și ai propriei vieţi. Și, așa cum se întîmplă adesea în providenţa lui Dumnezeu, chiar și dezastrele pot ajunge să aibă un rol benefic. Ele pot aminti de degradare ca o constantă a vieţii pe care o trăim, care nu face parte din planul original al vieţii create de Dumnezeu pe Pămînt. Și, în acest fel, dezastrele ajung mijloace prin care oamenii află, întrunul dintre cele mai dificile moduri, că timpul pentru deciziile spirituale este întotdeauna prezentul. Azi. Sfîrșit Alina Kartman (Semneletimpului.ro)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.