România Mare, nr. 1564

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

1O Decembrie 1918 zi pentru un întreg mileniu de istorie

„Atunci, prin voința și visarea de veacuri a Națiunii Române, pe muntele de oase albe ale martirilor Războiului de Întregire a Neamului, s-a desăvîrșit procesul de unire a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria Mamă. Naționalismul românesc nu va muri, în vecii vecilor, decît odată cu Istoria. Inima sus, români! Încă mai avem puterea să ridicăm o cruce și o spadă. La mulți ani, în România Mare!“. (C.V.T.)

EDITORIAL

Avem o singură cale către România Mare – și ,,ei” vor să o pierdem!

Motto: ,,O națiune căreia îi este impusă o istorie falsă are o iluzie în loc de suflet”.

Nimic nu e întîmplător atunci cînd vine vorba de destine, de datele stabilite… de Dumnezeu! Nu e întîm­ plător că ziua de naștere a lui Corneliu Vadim Tudor este chiar lîngă ziua României Mari – și nici că Nicolae Ceaușescu s-a născut… în anul României Mari! Doi uriași patrioți, doi români care s-au luptat pînă la ultima suflare pentru România – și care au murit cu numele patriei pe buze și în suflet. În această săptămînă, pe 28 noiembrie, îl omagiem pe Corneliu Vadim Tudor, iar săptămîna viitoare sărbătorim Ziua Nați­ onală a României. Prima este sinceră, a doua este formală – și mult prea ipocrită, cel puțin la nivelul conducătorilor actuali!

Sincer, poate cineva crede că un președinte precum Klaus Iohannis simte ceva, în forul său interior, cînd spune ,,La Mulți Ani, România!”?... Sau Ludovic Orban?... (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

La Marea Unire Începe să se pogoare o iarnă preacurată pe munții noștri sacri, pe ape și cîmpii de-aici, din depărtare, eu simt în nări mirosul de brazi și pîine caldă al maicii Românii iar stelele-mi par, iată, fîntîni adînci de aur de care încă nimeni nu ne-a putut fura – îmi este dor de țară, la fel cum țara însăși tînjește după orice plămadă de a sa Aici, la împăratul în sat, cum botezată pe limba lor, Viena, țăranii din Ardeal e pace și lumină acum, doar cîteodată vin sloiuri mari de lacrimi pe Dunăre, la deal și ele nu sînt alta decît sfințite jalbe sosind cu-ntîrziere de la atîți români eu le citesc și carnea pe mine se-nfioară de cît mai pătimiră sărmanii mei bătrîni Înzăpezite-n veacuri sînt încă străzi și case ce agrăiesc și astăzi de toți acei bărbați ce-au pribegit zadarnic spre mîntuirea țării și s-au întors mai aprigi și mai încrîncenați

Pe prispa Albei Iulii s-a strîns atunci o țară și-un vultur își luă zborul din cronici spre zenit un lung talaz de inimi și clopote vestise că fiii bravi ai țării pe veci s-au fost unit că patria e una și-o vom păzi cu viața oricîte-ar fi pe lume să stea în drumul ei că steaua ființei noastre va dăinui pe boltă iar noi vom fi, de-a pururi, români și pui de lei De-aici, din burgul care ne-a cunoscut obida atîtor lacrimi fără de rost și căpătîi eu mă închin în fața eternității tale oh, zi de imn și slavă, iubirea mea dintîi tu nu începi o iarnă, ci însăși primăvara unui destin pe care ni-l știm biruitor de-aceea tot românul te binecuvîntează iar fila ta e însuși drapelul Tricolor!

CORNELIU VADIM TUDOR Viena, 1 decembrie 1978

CORNELIU VADIM TUDOR, 71 DE ANI DE LA NAȘTERE

Pastila săptămînii

Cînd ieftin este mult prea scump

toate acestea, însă, s-au spulberat deodată ca putregaiu-n focul cel purificator cînd la calenda unui înmiresmat decembrie bătuse deșteptarea și pentru-acest popor

Arc peste timp Pagina 16

Pagina 3

NR. 1564 l ANUL XXXI l 24 – 30 NOIEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1564

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Iubita lui Cristian Ţopescu se numeşte Christel Ungar F Izbita lui Crin Halaicu se cheamă cu totul şi cu totul altfel: Carmen Neagu F Poetul Măscărici trebuie să evacueze vila de la Şosea F Izolarea Germaniei la Eurovision F Paul Efimovici Goma insultă poporul român, numindu-l „cireadă” F Împăratul Iulică refuză halimos!

PARTEA I F În perioada 16-20 mai a.c., o delegaţie a Par­ lamentului României, condusa de dl. Adrian Năstase, efectuează o vizita oficială în Norvegia.

Din delegaţie fac parte domnii: Corneliu Vadim Tudor (P.R.M.); Antal Istvan (U.D.M.R.); Corneliu Bălan (P.U.N.R.); Mircea Chioştec (P.D.S.R.); Ştefan Radof (P.A.C.). F Într-o vreme în care atîția oameni îşi mănîncă omenia, este îmbucurător să vezi că mai există şi unii cu frica lui Dumnezeu, care spun adevărul, orice s-ar întîmpla.

Este şi cazul colegilor de la revista „Ţara”, unde a apărut zilele trecute o ştire pe cît de nostimă, pe atît de reală: „Monarhista Marilena Rotaru şi-a văzut visul cu ochii, realizînd cu arta ei subtilă o casetă video despre băiatul de la Versoix. Una peste alta, tirajul casetei a bătut spre cifra 100, dovada clară a marelui succes de public, confirmată, de altfel, la lansare, de dl. Corneliu Coposu, care a spus textual: «Sîntem aici toți cei care-l iubim pe Regele Mihai». Aşa e cinstit, să se spună adevărul şi numai adevărul! Din informaţiile noastre, tirajul de 100 de casete video s-a epuizat”. F Aţi văzut-o sîmbătă după-amiază pe fata aia frumuşică (bruneta cu ochi verzi), care prezenta Albumul TV, cu un uşor accent provincial? Ei bine, ea nu e alta decît d-şoara Christel Ungar, pentru care tizul ei, Cristian Ţopescu, a făcut o pasiune şi a divorţat de soţie, ceea ce poate că n-o fi foarte moral, dar e nespus de palpitant. Sîntem alături de cele două turturele şi, dacă inegalabilul nostru crainic sportiv va simţi povara diferenţei de vîrstă şi va avea nevoie de o mînă de ajutor, el să ne spună, nu ne supărăm, vom lăsa totul baltă și vom alerga într-un suflet pentru a întări prietenia româno-ungară! F Deşi ne displace să ne amestecam în viața intimă a oamenilor, trebuie să ducem la bun sfîrşit romanul de amor, publicat săptămîna trecută: am aflat şi numele amantei lui Halaicu, e vorba de poliţista brunetă Carmen Neagu, pe lîngă care cîntă pasărea zburătoare Cucu-rigu-gagu! F Presa de săptămîna trecută e plină de o Scrisoare deschisă către parlamentarii români, adresată, în disperare de cauză, de Mircea Dinescu-Caţavencu. Ce s-a întîmplat? Comisia „Apartamentul”, care funcţi­ onează în cadrul Parlamentului şi e condusă de deputatul P.R.M. Ion Duțu, l-a cercetat pe limbricul din Slobozia pentru ilegalităţile strigătoare la cer, prin care a ocupat o vilă gigantică, la Şosea, de vreo 15 camere, pe care i-a repartizat-o, în 1990, la înghesuială... Silviu Brucan! Noi am scris la timpul potrivit despre japca Poetului Măscărici, ne e şi silă să mai pomenim ceva. Strîns cu uşa de litera LEGII, ce credeţi că face ţiganul cu strungăreață? Bombardează presa şi Parla­ mentul cu un fel de protest (cică se vrea şugubăţ), care începe cu nişte atacuri de om nebun împotriva preşedintelui P.R.M. şi a preşedintelui comisiei amintite! În delirul creieraşului său liliputan, Dinescu se zbate ca un şoarece încolţit de gospodină, o ia din preistorie, pomeneşte de aşazisa lui persecutare de către Ceaușescu și Securitate, bagă ceva şi despre socrii lui, care cică sînt ,,profesori universitari” (Loghinovskaia-

P.C.U.S. și Kovacs-U.D.M.R.), se ia și de Ion lliescu, se bate cu parkinsonu-n piept cum că e „simplu soldat fruntaş în armată” (aiurea, el a făcut armata la Securitate, asta o ştie toata lumea), mai dă o raită şi pe la „Europa Liberă”, şi pe la Casa Poporului, se agită, năduşeşte, ştie că a făcut rău, pungaşul, dar, în final, tot el ameninţă: „Pînă una-alta, i-aş invita pe dalbii porumbei ai comisiei «Apartamentul» să dialogăm public pe postul naţional de televiziune despre abuzuri, falsificări şi matrapazlîcuri. Dacă îi țin curelele”. Aţi văzut ce-i în tărtăcuţa minoritarului? El vrea să se ţigănească la televizor, să se scarpine-n cap, să-şi suflece mînecile, să se pupe-n fund singur, ca maimuţa, să-i toarne pe alţii, doar-doar va zăpăci lumea şi va rămîne bine mersi în vila aia cît un transatlantic. Tu vorbeşti, mă paranoicule, de „abu­ zuri, falsificări şi matrapazlîcuri”? Cîte „ajutoare” scumpe (3 tipografii, xeroxuri, calculatoare etc.) ai primit pentru obştea scriitoricească, dar le-ai trecut pe numele tău, cîte sute de milioane de lei ai băut şiai mîncat cu şatra ta şi cu mica bandă de la Uniunea Scriitorilor?! Au furat şi au abuzat şi alţii? Nici o grijă, vor plăti pentru asta, să nu te zgîlţîie pe tine grija lor, vine el, măturoiul, care va băga gunoaiele nu sub covor, ci la ghenă – chestia este ce facem cu tine, că stai ILEGAL într-un palat care are, prin lege, altă destinație? F Ne-a pus pe gînaduri interviul gigantic (o pagină de ziar!), pe care Horia Alexandrescu i l-a luat lui Borbely Imre, deputat U.D.M.R. de Harghita, şi care a apărut vineri în „Cronica Română”. Aici, în aceste declaraţii borbelyste se citeşte exact gîndul ticălos al udemeriştilor radicali, interviul ar trebui multiplicat şi difuzat prin toate satele, oraşele şi instituţiile din România, ca să se trezească lumea la realitate, pînă nu e prea tîrziu. Reproducem cîteva dintre afirmaţiile acestui Borbely, aşa cum se desprind ele din interviul intitulat „Scopul final al minorităţii maghiare din România este dobîndirea statutului de națiunepartener”: „Eu cred că federalizarea este o soluție pentru problema românilor din România. De altfel, cred că pentru noi toți ar fi mai bine să trăim într-o federaţie a ţărilor românești (adică Muntenia, Moldova, Oltenia, Banat, Bucovina etc. – nota „R.M.”). Acolo s-ar naște în mod spontan mai multe autonomii teritoriale în interiorul Ardealului. (...) Din punct de vedere politic afirm: avem nevoie de autonomie. (...) Da, dar cred că ungurii se vor deştepta mai repede (ca românii - nota „R.M.”)” - și măgarul ăsta e deputat în Parlamentul României, beneficiind de leafă serioasă, indemnizaţii, cameră la hotel, transport aviatic şi feroviar asigurat, voiajuri peste hotare etc.

Iar dacă P.R.M. îi atrage atenţia că face jocuri foarte pri­mejdioase şi-i insultă pe români, imediat e ştampilat ca „partid extremist”. A-i apăra pe români înseamnă, în România şi în Europa acestor vremuri de mare ruşine, „extremism”. A-i apăra pe unguri şi a le satisface cu slugărnicie toate pretenţiile aberante, înseamnă „democraţie”. Şi uite-aşa se va com­promite, definitiv, cuvîntul „democraţie”, cum s-a compromis şi cuvîntul „comunism”. F Destul de slabă, valoric, Ediţia a 40-a a Festivalului de Mu­zică Uşoară „Eurovision”. Şi destul de

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

necinstită, pentru că unele jurii au politizat-o forțat: Croaţia dădea puncte Sloveniei şi BosnieiHerțegovina, Bosnia-Herţegovina îşi plătea datoria şi oferea şi ea puncte Croaţiei şi Sloveniei, dar nici Slovenia nu se lăsa mai prejos, fericindu-şi suratele şi vecinele cu puncte, reciprocitate jenantă, care s-a simţit şi în cazul Greciei şi al Ciprului. Am remarcat însă altceva: izolarea TOTALĂ a Ger­ maniei şi Ungariei, care, într-un concurs unde cîştigătoarea, Norvegia, a întrunit 148 de puncte, n-au obţinut decît 1 punct şi, respectiv, 3 puncte.

Vom fi cinstiţi, ca de obicei, şi vom preciza că, deşi Israelul n-are ce căuta la un festival european (în condiţiile în care atîtea ţări europene, printre care şi România, au rămas pe-afară), totuşi, melodia evreiasca „Amen” a fost printre cele mai frumoase, ba chiar ar fi putut cuceri Premiul I. F „10 Mai, zi de ruşine!” – sună titlul unei poezii care a făcut vogă în România postbelică. Şi chiar de ruşine a fost, mai ales cea din 1995, cînd unii agitatori monarhişti au încercat să învie mortul (nu pe Coposu, ci Golănia), ceea ce a provocat ciocniri nedorite între Poliție şi studenţi. Una dintre victime este plutonierul Sorinel Iordache, în vîrstă de 23 de ani, care a fost lovit cu pumnul de un huligan regalist, iar spargerea ochelarilor de vedere i-a provocat o gravă rană la ochi, bietul băiat cu faţa plină de sînge fiind operat de urgență la Spitalul de Oftalmologie. Numai înţelepciunea şi calmul forţelor de ordine au împiedicat degenerarea inci­ dentelor. Şi toate astea pentru ce, nătărăilor? Ca să-l aduceţi voi în țară, pe un tron care a fost mistuit demult de flăcările Istoriei, pe un personaj SINISTRU, de 74 de ani, aliat din prostie şi interes cu Hitler şi Stalin, vînzător al acestei ţări, cu care n-a avut niciodată nimic în comun şi pe care, după vînzarea din 1940 (la nemţi), din 1944 (la ruşi), încerca s-o vîndă din nou, în 1989 (la unguri). Măi fraţilor, asta-i ştiinţa voastră de carte? Voi nu citiţi cărţile de Istorie, sau nu vreţi să vedeţi adevărul?

FDin surse demne de toată încrederea, am aflat că la Credit Bank există depuşi peste 7 miliarde de lei pe numele foştilor miniştri F.S.N. Adrian Severin, Victor Babiuc şi Doru Viorel Ursu. F ANUNŢ IMPORTANT. Avînd în vedere explozia îngri­ jorătoare a preţurilor (în special la hîrtie, transporturi, tipografie), revista noastră anunţă că se află în pericolul de a nu putea supravieţui. Noi sîntem singura publicaţie din lume care a trăit pe picioarele ei, fără reclame şi publicitate. Dar, calculînd noile costuri de producţie şi difuzare, ar trebui ca preţul unui exemplar să ajungă de la 400 la 1.000 de lei.

Ceea ce noi nu dorim, pentru că şi aşa există destui cititori, în special pensionari, care îşi împart un exemplar între 7-8 familii în bloc, sau în sat. Revista circulă mult şi peste hotare (întreaga Europă, S.U.A., Canada ş.a.), dar pînă acum n-am încasat nici un ban, deşi în America un exemplar original se vinde cu 5 dolari iar o copie xerox cu 3 dolari, nimeni nu ştie unde intră sumele astea, de 5 ani de zile. În aceste condiţii, singurele mijloace de supravieţuire sînt: 1) restrîngerea cheltuielilor şi a donaţiilor (am şi făcut-o, singurul act filantropic rămînînd Cina Creştină, o dată pe lună); 2) găzduirea de reclame și mare publicitate, scop în care îi invităm pe toţi cei care zic că sînt români şi conduc firme sau bănci prospere să încheie contracte legale cu noi. În caz contrar, în jurul datei de 15 iunie, ori creştem preţul revistei, ori ne vom înceta apariţia, pentru că nu ne putem lupta veşnic cu palmele goale, ruinîndu-ne sănătatea, în vreme ce alţii, la adăpostul liniştii şi ordinii publice asigurate şi de noi, realizează averi fabuloase. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 19 mai 1995)

RM

Nr. 1564

l

3

24 – 30 noiembrie 2020

CORNELIU VADIM TUDOR, 71 DE ANI DE LA NAȘTERE

Arc peste timp

În această săptămînă, la 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit frumoasa vîrstă de 71 de ani. Acum, la cinci ani de cînd a plecat la Ceruri, putem afirma că poporul pe care el l-a iubit atît de mult a înțeles că tot ceea ce a spus în timpul vieții, cu mult înainte ca primele semne ale disoluției naționale să apară, se întîmplă în fiecare zi, în România de azi.

Sîntem mai dezbinați, mai săraci, mai aplecați spre violență decît spre Dumnezeu. Credința se evaporă încet, dar sigur, de pe aceste meleaguri și, alături de bunul-simț, va fi din ce în ce mai greu de găsit pe străzile și în casele românilor. Violența își face culcuș cu ușurință în inimile oamenilor, atent cultivată de cei care păstoresc în realitate acest neam.

A plecat Vadim, s-a dus lîngă prietenii lui – Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu și alții.

Poate că acolo îi va fi mai bine decît aici, pe pămînt, un loc sfînt, cum spunea el, plin de oameni buni și corecți, dar care în final l-au dezamăgit amarnic. Și a plecat la timp. Nu cred că Tribunul ar fi reușit să supraviețuiască în aceste vremuri. Ar fi murit oricum, sau ar fi avut grijă alții să ,,îl ajute”, asta dacă nu cumva sînt adevărate zvonurile care circulă, conform cărora, în septembrie 2015, a fost ucis de cei care nu doreau ca anumite adevăruri să fie descoperite.

Vadim nu ar fi putut să trăiască în aceste vremuri, mintea lui ar fi refuzat să accepte nedreptatea făcută poporului român, aidoma lui Avram Iancu și Mihai Eminescu, cu mai mult de un secol înainte. Noi, românii, nu îi avem la inimă pe cei care ne vor binele, dar tare mult ne place să ne plîngem de modul în care sîntem ,,călăriți” de străinii pe care i-am ales să ne conducă.

Multe provocări pandemice, dar și politice ne este dat nouă să trăim în aceste timpuri. Multe șanse am avut să ne alegem un alt drum și prea puțină voință să o facem. Am fost cuceriți pas cu pas de puteri străine, România fiind acum, așa cum Vadim a spus-o încă de acum 15 ani, o colonie ordinară, o bucată de carne de care cel puțin trei coioți trag cu furie. Sîntem condamnați ca națiune, nu mai existăm ca stat!

Asta este România anului 2020, la cinci ani de la plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor, la zece ani de la plecarea lui Adrian Păunescu, la 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu și la 37 de ani de cînd Nichita Stănescu a ales să Îi scrie poezii lui Dumnezeu. Sîntem o colonie, o turmă de oi păstorită de lupi.

Oare ce ar fi spus acum Vadim, cînd ar fi văzut modul abject în care Justiția îi apără pe politicienii care au vîndut România? Cum ar fi evaluat el Serviciile românești care, pe cît de bine sînt plătite, pe atît sînt de trădătoare? Bugetul de stat se cheltuie pe Servicii și Justiție, în detrimentul Sănătății și Învățămîntului.

Oare cum ar fi reacționat Vadim în fața tragediei, încă nerezolvată, de la Colectiv? Oare cum ar fi plîns el acum la căpătîiul țării, văzînd bătrînii plecați mult prea devreme? Cum ar fi rezistat acestor provocări zilnice lansate de un Orban pe cît de prost, pe atît de corupt, de un Iohannis - guvernator lipsit de empatie, de un PSD care defilează umăr la umăr uneori cu trădarea, alteori cu corupția și tot timpul cu prostia?

Nu, Vadim a plecat la timp. Nu ar fi putut să trăiască în aceste vremuri, așa cum mulți nu pot accepta realitatea românească și aleg fie să plece din țară, fie să se închidă în sine, iar propriile familii să devină întreaga lor lume.

Atît de mult a iubit Vadim România, atît de mult L-a iubit pe Dumnezeu, încît Tatăl ceresc l-a chemat la El. De acolo, de Sus, Tribunul privește cum țara

lui, românii pe care i-a iubit, au ajuns să îl regrete.

Vadim a trăit intens, a iubit arzător și a plecat la momentul potrivit. Este adevărat, mult prea devreme, mult prea tînăr. Dar, pentru cei care l-au cunoscut, pentru cei care l-au iubit, pentru cei care l-au înțeles, este evident că a plecat dintre noi la timp, într-un moment de neatenție a celor care, în acele zile, erau ocupați cu treburile zilnice.

Moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o țării reprezintă o comoară pe care românii o vor valorifica atunci cînd vor avea curajul să accepte că în timpul vieții lui l-au judecat greșit doar prin prisma informațiilor propagate de diverși trădători în massmedia, fără să încerce să afle cine era, cu adevărat, acel om minunat, zîmbitor și impozant, care, prin tonul lui ferm își dorea să trezească națiunea română din somnul în care s-a cufundat imediat după Crăciunul din 1989. Foarte puțini au fost aceia care l-au judecat prin prisma valorii lui ca om. Chiar și acum observ tineri care cred că Vadim a fost doar un poet sau un politician mai aparte, fără măcar să înțeleagă cine a fost, cu adevărat, Tribunul. Pentru că nu au timpul și nici capacitatea intelectuală să parcurgă opera lui Vadim – discursurile, pamfletele de-a dreptul explozive – și nici nu au cum să o înțeleagă, fiind mult prea ocupați să se admire în oglindă în timp ce își aranjează bărbile cu gel.

Pe lîngă imensa lui operă, Tribunul ne-a lăsat drept moștenire spirituală ideile sale, ce stau la baza curentului vadimist, la care românii inteligenți aderă.

Doar aceștia pot înțelege valoarea pe care acest curent civic și politic o poate avea pentru România. Pentru români. Doar cei cu adevărat iubitori de neam, de valori perene, pot avea curajul de a se declara vadimiști.

A fi vadimist este mai mult decît a te autodeclara patriot. A fi vadimist este o pornire izvorîtă din suflet.

Vadimismul, această moștenire lăsată de Vadim si cultivată de cei care cred în valorile autentice românești, în îmbinarea dintre un naționalism luminat și un liberalism autentic, are capacitatea nu doar să stopeze căderea în hău a României, ci poate readuce această țară la nivelul unui stat independent care, în următoarea sută de ani, ar putea dicta geopolitica din regiune, așa cum o fac acum Polonia și Turcia.

Vadim Tudor nu a murit. El trăiește în sufletul fiecărui român care înțelege valoarea vorbelor celui pe care poporul l-a numit Tribunul, trăiește în inimile fiecărui român care își dorește o țară demnă. Vadim Tudor nu a fost doar un om politic, nu a fost doar un poet, nu a fost doar un pamfletar. Vadim Tudor a fost, de fapt, însăși România, și va rămîne pe veci o lacrimă de aur pe obrazul țării pe care a iubit-o mai mult decît propria viață. Iar cei care ne vor urma nu doar că îi vor rosti numele cu respect, dar îl vor pune la loc de frunte în Cartea de Istorie a Neamului românesc. Vadimismul va fi temelia pe care se va reconstrui România, care va aduce acestei țări măreția spre care a tins mereu.

D.A.

De aleas srbtoare Se îmbracă iar pămîntul în zăpezi catifelate, Aer pur, cu diamante, ni se scaldă în priviri, Pașii noștri abia răsună pe un strat de amintiri, Cînd ne poartă, iată, gîndul pînʼ la Alba, în cetate.

În izvor curat, de iarnă, cînd se face sărbătoare, Noi ne prindem mînă-n mînă, de la Dunăre-n Carpați, Și, sub Zodia Unirii, nu uităm că sîntem frați, Într-o Țară de iubire și-ntr-o lume călătoare.

Alba Iulia ni-i Sceptrul înstelat cu dor și sînge Cînd, prin secol de ninsoare, eram trași pe roată-n zori, Iarna ne spăla pe gene, martoră, cu reci ninsori, Încercînd să-nghețe-n aer lacrima ce nu se stinge.

Dar n-au fost ninsori prin vreme să ne țărmurească zarea, Lacrima din ochii noștri, a fost fluviu, n-a fost rîu, Și, din ea, în primăvară, macii se-aprindeau în grîu, Luminîndu-ne Carpații ca să le simțim dogoarea. Și n-au fost pe lume gînduri să ne spulbere-n pustie, Un popor din dacii liberi nu cu vînturile-l sperii, Chiar deși-ncolțit de ele și de alte reci imperii, Noi am stat în calea sorții și-a furtunii – stîncă vie!

Alba Iulia ni-i Crezul care-a triumfat în iarnă, Cînd Poporul, pentru viață, a votat pentru Unire. Și, de-atunci, români, ca frații, strîns uniți prin mii de fire, Știm Istoria s-o scriem ca să-ndepărtăm o rană, Și zăpada peste grîne să aștearnă moi covoare, Dîndu-ne din puritatea ochilor tot mai senini.

Cînd e iarnă, și decembrie ninge sacru cu lumini, Țara își îmbracă ia de aleasă Sărbătoare.

GEO CIOLCAN

4

Nr. 1564

Atitudini«Polemici 1 Decembrie 1918 – Ziua cea mare a Istoriei Poporului Român

Marele act al Unirii din 1918 a fost încununarea unui proces istoric îndelungat, al drumului secular al românilor spre statul lor unitar. Într-adevăr, privită în perspectivă istorică, înfăptuirea de la Alba Iulia, în urmă cu 102 ani, cuprinde tot ceea ce a frămîntat o națiune în decursul veacurilor de restriște. Actele de la 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie și 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au realizat, rînd pe rînd, unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu vechiul Regat Român, au înfăptuit unitatea statală a tuturor românilor.

Legile de ratificare a Unirii celei Mari, depuse în Parlamentul României, întregite de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio-Pop, trei dintre cei mai activi făuritori ai unirii provinciilor lor cu Patria-Mamă, pe care acum le reprezentau ca miniștri în cabinetul României Mari, au fost votate în unanimitate.

După cum este cunoscut, mărețul act săvîrșit la 1 Decembrie 1918 a avut ca loc de desfășurare Alba Iulia, frumoasa cetate a Bălgradului. Ea a fost aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanții românilor din Transilvania, dar și personalități de marcă din celelalte provincii româ­ nești în cea mai mare zi din Istoria acestui Popor, din două pricini, așa cum notează istoricul Cons­ tantin Kirițescu. Întîi, pentru că, la 1 Noiembrie 1599, după biruința de la Șelimbăr, Mihai Viteazul și-a făcut intrarea trium­ fală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreț și, în al doilea rînd, pentru că pe aceste locuri, la 1784, pe Platoul Romanilor, fuseseră frînți cu roata, de grofii unguri, marii mucenici ai Neamului, Horea și Cloșca, pentru că avuseseră curajul să ceară o viață mai bună pentru românii transilvăneni. Tot ce s-a petrecut în zilele premergătoare, dar mai ales în minunata zi de 1 Decembrie 1918 acolo, la Alba Iulia, a constituit prilejuri de puternică afirmare a naționalismului românesc, a solidarității și unității în cuget și simțire a tuturor păturilor sociale de pe întreg cuprinsul românesc. Presa bucureșteană exprima atunci un adevăr cînd afirma că ,,sînt momente atît de mari și de sublime, atît de neîntrecute prin importanța lor, că oricît s-ar strădui cronicarul să le redea la adevărata și strălucita lor lumină, frazele lui apar mai mult ca niște palide umbre pe lîngă strălucirea scînteietoare a realității” (,,România Liberă” din 21 noiembrie/4 decembrie 1918). În urmă cu 102 ani s-a împlinit, astfel, într-o atmosferă înălțătoare, plină de entuziasm și emoții puternice, Marea Unire, idealul sfînt al tuturor românilor, eveniment major asigurat de chibzuința matură și înțelepciunea Poporului Român, dovedite în momente și probleme hotărîtoare, care-i luminau viitorul. O nădejde pe care a purtat-o în minte și în suflet de la nașterea sa, pe altarul căreia s-au jertfit nenumărați fii ai acestui Neam. În acele momente sublime, Poporul Român s-a înfățișat lumii hotărît în faptă, dînd uitării toate suferințele îndurate, chemînd la marea sărbătoare pe toți aceia cu care îi era sortit să trăiască.

Faptul că Unirea cea Mare a fost imediat consacrată și recunoscută pe plan internațional, îndeosebi prin Tratatul de la Versailles – Paris și prin cel de la Trianon, din 4 iunie 1920, în care se prevedea că ,,fosta Monarhie Austro-Ungară a încetat de azi să mai existe”, iar Ungaria renunța definitiv la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor locuite în majoritate de români și recunoaștea legitimitatea unirii lor cu România a fost o realizare remarcabilă. Tratatul a recunoscut de jure memorabilul act istoric săvîrșit de Poporul Român la 1 Decembrie 1918. Implicit s-a recunoscut atunci justețea idealului secular și a luptei necurmate a românilor pentru

unitatea și independența națională, luptă purtată pe mai multe planuri de generația eroică a celor ce s-au jertfit pe cîmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășeși și Oituz și a înțelepților ce au pregătit și au înfăptuit Marea Unire la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Pentru prima oară în Istorie, pacea era construită nu pe dreptul cuceritorului, ci pe temelia justițiară a dreptului popoarelor și națiunilor la viață statală independentă, unită și suverană. Statuarea principiului național drept criteriu fundamental de organizare a Europei și a lumii răvășite de grozăviile primei mari conflagrații are o însemnătate internațională indubitabilă.

Răspunsul la întrebarea ,,Cine a realizat Statul național român?” vine firesc: Poporul Român. Cîți români au pierit pentru acest ideal? – este o întrebare la care nu se poate răspunde pe deplin. Știm cîteva cifre: 40.000 de români asasinați de unguri la 1848-1849 în Transilvania, pentru că s-au opus înglobării acesteia în Ungaria; peste 11.000 de români morți și răniți pe cîmpurile de luptă din Bulgaria la 1877-1878; peste 800.000 de români morți în primul război mondial; alte zeci de mii care au suferit în temnițele austriece, ma­ghiare, rusești, în Siberia. Toți sînt eroi ai Neamului și me­rită deopotrivă recu­noș­ tința noastră. Marea majoritate erau repre­ zentanți ai țărănimii, clasă socială care a dus greul înfăptuirii idealului național. Tre-­ buie spus, însă, că lup­ ta Poporului Român nu ar fi dus la nimic dacă acesta nu ar fi beneficiat, mai ales în momentele de cumpănă, de o clasă politică formată, în mare parte, din oameni nu doar cu sentimente patriotice, ci și cu o vie inteligență, capabili să găsească mereu căile și metodele optime. Printre aceștia, pentru primul război mondial, trebuie menționați: Regele Ferdinand, Regina Maria, Nicolae Iorga, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ion Inculeț, Pan Halippa, Ion Nistor, Iancu Flondor, înalții ofițeri Prezan, Averescu, Grigorescu și mulți alții. Și trebuie menționate cele 3 instituții care au pregătit și au înfăptuit Unirea: Școala, Biserica Ortodoxă și cea Unită cu Roma, Armata. S-a dovedit, în timpul acestui război, ce rol major poate avea intelectualitatea în salvarea unui neam.

Nicolae Iorga spunea, în 1909: ,,Fiecare generație poartă răspunderea menirii și a faptelor sale. Fiecare generație e datoare, față de cele care au fost înainte de dînsa, să ducă mai departe moștenirea lăsată de acestea și să o întărească”. La marea sărbătoare a tuturor românilor, se cuvine să răspundem cu toții la îndemnul aceluiași mare dascăl al poporului român: ,,Să nu ne îndușmănim niciodată, nici măcar pentru credințele care ne-ar fi mai sfinte și pentru interesele pe care leam socoti mai legitime. Ce sînt toate aceste deosebiri trecătoare în lunga undă curgînd mai departe a vieții naționale?”.

Marea Unire de la Alba Iulia, acea ,,uriașă simfonie a conștiinței naționale”, cum caracteriza ziarul ,,Românul” atmosfera de pe Platoul Romanilor, din urmă cu 102 ani, trebuie sărbătorită cu evlavie, iar românii toți, de la un capăt la altul al Țării, să se lase ,,pătrunși de fiorii sfinți ai acestui strălucit praznic național” (citat din discursul rotit de venerabilul președinte al Marii Adunări Naționale, Gheorghe Pop de Băsești) și să jure cu mîna pe Tricolor că vor apăra ca pe lumina ochilor unitatea și integritatea teritorială a Patriei.

R. M.

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ion Gheorghe – poetul ziditor de limbă română, din cuvinte alese

Nu vreau să fiu nici vesel și nici trist, nici să epatez și nici să mă laud – sînt cum sînt și vreau să rămîn așa, pentru că originea mea de țăran numi dă voie să fiu altcumva. Nu despre mine vreau să vorbesc în cele ce urmează, ci doar să-mi exprim cîteva din gîndurile care mă preocupă: bucuria că exist, dar și amărăciunea pe care o resimt în fața unor realități triste. Mi-am amintit cu nostalgie de trecutul meu literar, ca tînăr dornic de afirmare, atunci cînd mă găseam publicat cu vreo poezie într-un colț de revistă sau de ziar. Urcam anevoie pe drumul spinos al literaturii, nu totdeauna întîmpinat de figuri luminoase și cu brațele deschise, că primitoare nici vorbă să fie lumea scriitorilor, alcătuită mai mult din orgolii și neaveniți. Spun acest lucru pentru că am întîlnit puțini scriitori cu inima deschisă, care să mă primească cu o vorbă bună, cu un sfat. Unul dintre aceștia, o figură importantă între mărimile scriitorilor români, care la vremea debutului meu mi-a întins o mînă de ajutor, a fost poetul Ion Gheorghe, redactor de revistă, conducător de cenaclu, autor de volume de poezii. Cu mînă de meșter făurar și demnitate de poet adevărat, el a scris, de-a lungul carierei sale, nu cărți-cărămizi, nu lespezi de pe maluri de rîuri, ci a zidit limba română în cuvinte de aur, îmbrăcînd-o în fire de mărgăritar, brodate în spiritul respectului pentru legile străbunilor săi. Nu știu cît de patriot a fost. Nu știu cît de mult a iubit colinele acestor icoane de pămînt românesc, de codri îmbrăcați în fecioare de rouă și plaiuri de spice aurii, dezmierdate de cîntecul privighetorii, pictate cu Albastru de Voroneț. În schimb, știu că orice tînăr poet care-i trecea pragul, în biroul său de la ,,Luceafărul”, se putea considera un norocos pentru o viitoare carieră literară, dacă era girat de cuvintele sale de maestru. Altfel spus, i se deschideau porțile spre publicare în paginile revistei amintite. Prin exigența sa, pe cei talentați, pe care îi simțea cu flerul profesionistului, avea să-i trezească la realitatea poeziei de esență, în care să primeze mesajul, prin metaforă și limbă literară curată. Astfel încît, odată cu trecerea timpului, să reușească să se impună în peisajul nostru poetic. Din această cauză, numărul dușmanilor lui creștea zilnic. Cei care i-au fost aproape știu ce vorbesc. Cînd Ion Gheorghe descoperea un tînăr talentat, îi dădea girul său spre publicare, fiind convins că acel poet nu-l va dezamăgi.

Printre acei norocoși mă număr și eu, și sînt mîndru că mi-am făcut ucenicia și la revista ,,Luceafărul”, avînd prilejul să mă bucur de sfaturile sale. Mai mult decît atît, cu sprijinul său, am reușit să-mi prezint cîteva din creațiile poetice în ședințele cenaclului pe care îl conducea, de la Uniunea Scriitorilor, cu ședințele desfășurate la sediul din Calea Victoriei nr.

115. Acum, pe porțile acelui sediu sînt niște lacăte de temniță, pentru că imobilul a fost revendicat. Ce înseamnă asta? Că politicienilor noștri nu le pasă de scriitorii României, cei care încă mai cred în cultura acestei țări, dar care sînt lipsiți de posibilitatea de a se opune jafului care împuținează pe zi ce trece valorile culturale și spirituale ale poporului român.

Fie că vorbim de Ion Gheorghe, sau de oricare alt poet consacrat din vremea epocii comuniste, cu anumite excepții, trebuie să recunoaștem că, în ciuda cenzurii oprimante, ei găseau fel și fel de portițe să-și strecoare creațiile, pentru a-și păstra, în primul rînd, demnitatea de oameni... Pentru că și la vremea aceea era o modă a poeților, iar lumea scria... Poeții căutau mentori care să le ghideze scrisul într-un fel sau altul. În cazul meu, Ion Gheorghe a fost unul dintre aceștia. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru mine, ca tînăr poet, și pentru literatura română, prin opera domniei sale.

ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

RM

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

5

Polemici«Controverse Draga Olteanu Matei – arta de a ajunge la sufletul publicului

de Barbu Ștefănescu Delavrancea, ,,Domnișoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, ,,Pisica în noaptea de Anul Nou” de D.R. Popescu, ,,Autorul e în sală” de Ion Băieșu etc. Pe scena Teatrului Național a mai jucat în ,,Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în ,,Crima pentru pămînt”, o dramatizare după romanul cu același nume al lui Dinu Săraru. A făcut o carieră plină de succes și în Televiziune, unde a avut apariții memorabile în programele de varietăți și de Revelion. A făcut un cuplu memorabil cu regretatul Amza Pellea, jucînd-o pe Veta, soția lui Nea Marin, în numeroase show-uri TV și în filmul artistic ,,Nea Marin miliardar”. În toate rolurile, a fost strălucitoare, deși majoritatea regizorilor - ,,fiindcă probabil aveam volum”, spunea ea - au văzut-o în roluri de țărancă.

O mare prietenie a legat-o de Amza Pellea, băileșteanul care s-a-nălțat în bolți cerești și ni l-a lăsat în Parlament pe Sucă. Ea se considera a patra soră a lui (el avea trei). Pentru rolul Veta, a trebuit ,,să dea examen”: să vorbească în dialect oltenesc. Însă rolul colosal jucat de ea a fost cel al Chiriței. A studiat jocul lui Miluță Gheorghiu, spunînd că marele actor ,,era o scînteie, o flacără, un trăsnet”.

Draga Olteanu Matei era de un dinamism rar întîlnit, dar de o mare sensibilitate, pe care încerca să o ascundă cu grijă. Nu-i plăceau oamenii care-și plîng de milă, nu-i plăcea să-ți manifești slăbiciunile sau, Doamne ferește, să plîngi în fața ei. Și asta, ca nu cumva să fie impresionată și să devină și ea slabă. A știut să-și canalizeze sensibilitatea spre rolurile pe care le-a jucat.

Cînd a acceptat un rol, s-a identificat cu el. Spunea că ,,atunci cînd bei un pahar cu apă trebuie s-o faci în așa fel încît celor care te privesc să li se facă sete”.

Cea mai mare bucurie a vieții ei a fost conviețuirea, timp de 44 de ani, cu soțul ei – doctorul Ion Matei: ,,Toate petalele celor 13 trandafiri galbeni, oferiți, în fiecare an, de soț, le păstrez”.

Multe aș mai avea de spus despre draga mea Draga.

Cînd îi trimiteam cîte o carte nouă a mea, îmi mulțumea și-mi spunea că, în curînd, o să umple un raft. De fiecare dată cînd vorbeam cu ea, simțeam o lumină în suflet. Și iată că această mare actriță, care a jucat în peste 90 de filme, 50 de piese de teatru, avînd și nenumărate apariții la TV și prezențe la emisiunile de Radio, acest simbol al teatrului cinematogrfiei românești, a plecat să se întîlnească acolo Sus, în Ceruri, cu alți mari actori români. Ea va rămîne în inimile și în sufletele tuturor românilor, întregind curcubeul teatrului și cinematografiei românești. Să ne ștergem lacrimile de pe obraz și, ca buni creștini, să-i aprindem o lumînare ca să-i lumineze calea către Rai.

Contribuții la biografia lui Zilot Românul (2)

Săcuieni, fiind adusă de românii veniți din Transilvania și practicată pînă aproape de zilele noastre de bunicii pe care mulți dintre noi i-au prins în viață.

Atlasul lingvistic român (București 1956) consem­ nează pronunția ghermi pentru viermi; hire dă ghiță pentru fire de viță; ghin pentru vin; ghier sălbatic pentru vier sălbatic; ghizuină pentru vizuină etc. – în zonele de „margine” (Sibiu, Făgăraș, Brașov) și în zonele avînd ca centru localitățile Valea Lungă-Cricov, Valea Călugărească.

Pe măsură ce coborîm spre cîmpie, urmează o zonă de interferență în care se întîlnesc ambele variante, apoi spațiul lingvistic în care această palatalizare lipsește: la Sărățeanca – ghizuine, mai la sud, la Căzănești – ghiziune și viziune, iar la Ghimpați – vizuină.

Faptul că Zilot Românul folosea chiar și în scris (el un cărturar care a așternut pe hîrtie o cronică întreagă!) forma palatalizată hinul demonstrează faptul că această pronunție îi era cea mai familiară (mai obișnuită), ceea ce se constituie într-un alt argument al originii sale din zona noastră, cel mai probabil, din actuala comună Valea Călugărească.

Sfîrșit

Pînă acum nu mi-am scris impresiile despre Draga Olteanu Matei. Nu pentru că această personalitate complexă n-ar fi meritat, ci pentru că am dat ascultare cuvintelor ei: ,,Nu te ocupa de mine, încă nu e timpul!”. Și iată că, din păcate, timpul acela a sosit. A murit în noaptea cînd calendarul începuse să marcheze ziua de 18 noiembrie 2020, la Spitalul ,,Sf. Spiridon” din Iași.

O cunosc din ianuarie 1960. Mă trans­ ferasem de la Universitatea din Timișoara la Universitatea din Bucu­rești. Am vizitat-o în casa în care locuia, în zona Cuțitul de Argint, cu soțul ei de atunci, Virgil Olteanu, redactor-șef la Editura ,,particulară” LITERA, după care s-au mutat pe Str. Luterană. Apoi fiecare ne-am văzut de carieră: ea actriță și eu viitor cadru didactic universitar, filolog pînă-n vîrful unghiilor. Casa din Luterană s-a demolat și s-a mutat pe Str. Vlad Țepeș, împreună cu dr.

Ionel Matei, cu care se căsătorise în 1968.

Despre biografia sa am cunoscut multe lucruri din emisiunile de la Radio sau de la Tele­ viziune. Așa am aflat că s-a născut pe 24 octombrie 1933. Tatăl era venit din Basarabia, iar bunicul patern, de origine rusă, fusese căsătorit cu o moldoveancă.

Mama sa era din București, unde s-a născut și ea.

Mărturisea că avea nostalgia Bucureștilor de altădată, cu oamenii lui mai buni, mai îngăduitori, mai demni. În București a făcut școala primară. În timpul războiului, casa în care locuia a ars, și familia a pornit în refugiu, oprindu-se la Lugoj. Aici a intrat la Liceul ,,Iulia Hașdeu”, apoi a ajuns la Brașov, tatăl ei fiind ofițer.

A continuat școala la Liceul comercial. Din acea perioadă, păstra amintiri dragi: ,,Părinții mă puneau la treabă, și-l binecuvîntez pe tata, care spunea că numai prin activitate omul ajunge să știe, să cunoască viața din timp”. Anii de liceu au pregătit-o temeinic pentru viață: ,,Educația primită pînă la vîrsta majoratului, spunea ea, experiențele parcurse – iar generația mea a trecut prin momente foarte grele – profesorii noștri, adevărate enciclopedii, ne erau călăuze în hățișul multor impresii contradictorii ce ne asaltau din toate părțile”. A absolvit liceul cu notă modestă (,,mititică” spunea ea) și a fost repartizată funcționară la Poștă și Telecomunicații.

Scriitorul Constantin (Titu) Ionescu-Boeru (tra­ ducător, prozator, poet, epigramist), ploieștean de origine, mărturisește că tatăl său, Nicu Ionescu-Boeru (m. 1959) avea prieteni în Valea Călugărească, Seciu, Urlați, Mizil, pe care îi vizita adesea. În aceste cazuri, spunea că merge la deal, preluînd expresia de la acești proprietari de vii, care viețuiau acolo. Orășenii (ploieșteni sau bucureșteni) care deveneau posesori de vie, prin cumpărare, fără să aibă rădăcini pe locurile unde se afla via, spuneau „mă duc la vie”, nu „la deal”.

La aceștia se adăugau cei plecați de pe aceste locuri, care adoptau un limbaj „ales”, nu cu miros „dă țărănie”, și spuneau tot „mă duc la vie”. În ultimele decenii, cei cu dublă calitate (de țăran și de orășean), spuneau „mă duc la Valea” – expresie preluată de cei care așteptau la bariera Bucov, la „ia-mă, nene!”: unii spun, către șoferul care oprește, „la Valea!”, alții, „la Urlați!” etc.

Revenind la expresia în discuție, folosită de cei care se trag din locurile cu dealuri cu vii, ca vorbitor nativ al limbajului acesta, pe lîngă explicația lui Popescu-Spineni, adăugăm altă concluzie: vechii localnici aveau, în general, locuința în mijlocul viei

Cînd a trebuit să opteze pentru ceva, a vrut să se angajeze în ansamblul armatei, ca dansatoare. Tatăl său a fost cel care a avut ideea să se ducă să dea examen la Institutul de Teatru, proaspăt înființat. Despre această cotitură din viața ei, spunea: ,,Eu nu m-am gîndit că o să ajung actriță, dar a existat de timpuriu ceva. M-am pomenit dintr-odată gîndind bine, recitînd bine, dansînd bine – toate acestea veneau în joaca mea”.

S-a înscris la Institutul de Teatru, deși avea slabe speranțe că va intra, pentru că erau peste o mie de candidați. Din comisie făcea parte și Marcel Angelescu (19091977). Ea a început să recite o pozie, în grai bănățean. N-a spus-o pînă la capăt, și i s-a cerut să exprime un lucru trist. Atunci s-a gîndit la un fotbalist de la Brașov de care se îndrăgostise și a-nceput să plîngă. Apoi i s-a cerut să rîdă. A încurajat-o Amza Pellea, și Angelescu, încîntat de rîsul ei, i-a spus că o să facă sigur comedie. ,,Atunci, își amintea ea, m-am apucat de-un plîns, și-am plîns! Să arăt că pot face dramă. Mi s-a spus atunci că nu este de-ajuns să plîng eu, ci să-i fac și pe alții să plîngă”.

A făcut parte din ,,generația de aur” a actorilor care au absolvit facultatea în 1956, avîndu-i printre profesori pe Mihai Popescu, Tudorel Popa, maestrul Șahighian.

Din promoția de aur, printre alții, au făcut parte Mircea Albulescu, Mitzura Arghezi, Flavia Buref, George Constantin, Gheorghe Cozorici, Valeria Matei, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu, Sanda Toma ș.a. ,,Ni s-a spus «generația de aur» - explica ea -, pentru că în seria noastră de absolvenți toți au fost talentați, toți au fost apreciați de marile personalități ale teatrului și criticii românești, toți au mers la sufletul publicului, foarte pretențios pe vremea aceea, care i-a iubit și i-a așezat în primele rînduri ale actorimii românești”.

Imediat după absolvirea facultății, în septembrie 1956, a debutat în piesa ,,Ziariștii”, de Alexandru Mirodan.

De-a lungul carierei sale a jucat în diferite piese de teatru: ,,Coana Chirița”, după Alecsandri, pentru care a scris și un scenariu de film în două serii (Coana Chirița 1986 și Chirița la Iași 1987), ,,Gaițele” de Kirițescu (1977), ,,Căruța cu paie” de Mircea Ștefănescu, ,,Hagi Tudose”

situate mai aproape de șosea; ei mai aveau și alte vii, situate mai sus, mai către pădure și, cînd se duceau să le lucreze, se duceau „la deal”. Apoi expresia s-a generalizat: chiar dacă a doua vie era situată mai jos decît casa și acareturile, tot la deal se duceau. Pentru pădure, spuneau „ne ducem la pădure” sau „ne ducem în Dosuri”, pentru cîmp – „ne ducem la cîmp/arie” etc. Am avut o mătușă care avea vie în hotar cu via Mitropoliei, sus, pe Valea Popii. Ca s-o lucreze, venea de la Ploiești și trăgea la casa părintească de lîngă via proprie. Însă mai avea o vie destul de aproape de biserica din Valea Săracă, deci cu mult mai jos. Cînd se ducea s-o lucreze, spunea că „merge la deal”. În concluzie, formularea „mă duc la deal” pentru „mă duc la vie” este o expresie curentă, specifică celor cu rădăcini pe aceste locuri cu vii, acesta constituind un argument al originii familiei lui Zilot Românul în Valea Călugărească.

La acesta se adaugă altul, tot lingvistic, ținînd de pronunție: Ștefan serdar, în manuscrisul olograf pe care l-am menționat mai înainte, scrie hinul în loc de finul. Or, palatalizarea labialelor f și v este specifică fostului județ

Pagină realizată de dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

Polemici«Controverse

Au fost odată...

Pe drumul vieți, cu mic, cu mare, mergem pe aceeași cale, conjugînd în fiecare zi verbul ,,A FI”.

A fost odată o altă viață, fără Covid, dar n-am știut s-o prețuim, cum n-am știut să-i prețuim pe PĂUNESCU și VADIM... ,,Un teatru de vază însemna, odată, actori și actrițe de seamă, scaune de catifea” și pe scenă urca lumea mea. De pe afișe, Shakespeare te îndemna să-i contempli opera. Acum, Covid a tras cortina peste tot și peste toate, acoperindu-ne ce-a mai rămas din viață, cu masca pe față...

Facem plimbări scurte prin cartier, visînd spre nicăieri, și-i ținem la disanță pe prietenii de-o viață. Dacă îți este foame, la restaurant în ușă te oprești - ospătarul îți face semne să pleci.

Ești tînăr și ai vrea s-o strîngi în brațe pe iubita ta, să-i mîngîi chipul, dar astea au rămas povești...

Au fost odată PĂUNESCU și VADIM. ,,Atacați” de ,,covizi”, pentru că au presărat pe-a vieții cale opere de inestimabilă valoare. Au rămas însă foi albe nescrise, despre vise neîmplinite, despre o țară în care oamenii să-

AMINTIRI LITERARE

Întîmplări cu I.L. Caragiale

De mult voiam să povestesc o mică întîmplare din viața lui Caragiale. Paul Zarifopol, strălucitul filolog și critic literar, autorul ediției complete a operelor lui Caragiale, a avut o moarte subită care s-a produs puțină vreme după ce aflase de la mine cele pe care le voi povesti acum. Într-una din scrisorile trimise din Berlin de Caragiale lui Zarifopol, se găsea această misterioasă frază: ,,Dacă-l vezi pe Suchianu, spune-i din partea mea numai atît: Gri veața tom’ișpektor!”. Zarifopol știa că taicămeu fusese cel mai bun, cel mai iubit prieten al lui Caragiale și-și închipuia cu drept cuvînt că familia cunoaște sensul acelor curioase cuvinte. Eu mă duceam foarte des serile la Zarifopoli și la Dobrogeanu-Gherea, așa că i-am lămurit asupra formulei ,,gri veața tom’ișpektor”. Dar moartea l-a împiedicat pe Zarifopol să insereze aceste explicații în ediția îngrijită de el (și continuată cu aceeași competență de Șerban Cioculescu).

Lui Caragiale îi plăceau tare mult vinurile bune și femeile frumoase. Două plăceri pe care le găsea reunite la cîrciuma ținută de Coana Marița, unde bunătatea băuturilor și mîncărurilor era egală cu frumusețea stăpînei, femeie plină de vinoncoa și de o plăcută amabilitate cu mușteriii. Se măritase cu un neamț cam bătrîn și foarte bețiv, care avea ceva parale. Coana Marița îl salvase și de la delirium tremens, și de la ruină financiară, căci Coana Marița băgase toți banii lui în prăvălia pe care cu onoare o conducea. Domnul soț nu mai avea voie să se îmbete, ședea toată ziua acasă și... la cassă.

Consoarta îi încredințase funcțiunea de casier și astfel sta el cuminte și privea melancolic beția altuia. Cum Coana Marița avea mereu treabă la bucătărie pentru supravegherea mîncărurilor, i se întîmpla să lipsească din sala de mese trei, patru și chiar cinci minute. Ca nu cumva bătrînul său bețiv și soț să se repeadă la vreo sticlă și să-i tragă, clandestin, o dușcă, Coana Marița desființase sticlele. Din butoi, vinul era tras în damigene de 10 litri și de acolo direct în carafele servite clientului. Dar vai, stratagemele inteligenței sînt neputincioase în fața puterilor pasiunii. Oropsitul soț nu se dădu bătut. În absența cerberului, el se urnea de la cassă, înșfăca vitejește clondirul de zece chile, se reașeza cu el în brațe, îl ridica mai sus de înălțimea capului, îl apleca, și lăsa să curgă din el ca dintr-o fîntînă. Cu mîini tremurînde se căznea el să mețină orificiul damigenei drept deasupra

și muncească propriile ogoare, stăpîni pe deplin, nu slugi la străini. O țară în care cuvintele să fie altare de rugăciune pentru bucata zilnică de pîine. Cei doi mari poeți nu mai sînt, însă ,,De la Bârca la Viena și înapoi”, Păunescu a strîns zestre pentru noi, iar Vadim ne învață ,,Cum să ne rugăm”: ,,(...) Întîi și-ntîi să-I mulțumiți, mereu Cu lacrimile-n glas, lui Dumnezeu Fiindcă EL, doar EL ne ține-n viață Ne dă puteri din slava lui măreață.

Ce-i viața noastră decît scumpul har Pe care Dumnezeu ni-l dă în dar?

La gura voastră îngerii se bat: E limba unui clopot fermecat.

Iată de ce aduceți mulțumire Fărîmei noastre de dumnezeire Lăcașul ei e-n inimă sădit De cînd părinții dragi ne-au zămislit ,,Particula lui Dumnezeu”? Posibil Acela e chivotul cel sensibil Acolo, zilnic, să vă spovediți Și o să fiți, de-a pururi, fericiți”.

La 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 71 de ani... Doamne, cît de mult ne lipsește Tribunul!

LILIANA TETELEA orificiului său bucal și personal. Bineînțeles, asta se făcea cu multe oscilări și aproximații (...). Iar cînd martirul, după ce depunea la loc pîntecosul inamic, se reașeza pe scaunul său de la cassă, privind istovit, galeș și absent spre mesele clienților, întîlnea regulat privirea atentă și prietenă a lui Caragiale, care contempla cu delicii aceste eroice scene. O privire amuzată și încurajatoare, care îl făcea pe nefericitul neamț și soț să simtă că mai sînt pe lumea asta oameni care să-i înțeleagă drama. Această comunicare sentimentală el o exprima adresîndu-i lui Caragiale (care pe vremea aceea era revizor școlar) aceeași patetică frază româno-germană: Gri veața tom’ ișpektor!

Caragiale aștepta producerea acestor cuvinte așa cum copilul așteaptă prăjitura. Acesta era chiar unul din cele două motive pentru care el devenise cel mai obișnuit dintre clienții Coanei Marița. Al doilea motiv era Coana Marița însăși, căreia grecul îi pusese gînd rău. Tot el ne povestea ce pățise cînd pornise la atac. Se gîndise s-o ia mai pe după piersic, ,,șarmînd-o” cu complimente, precum: – Bine, Coană Marițo, nu-i păcat de dumneata, nu-i mai mare păcatul: o femeie ca dumneata, frumoasă, dichisită, deșteaptă, harnică, pricepută la toate, cu... n... n...

Dar n-apucă să termine fraza, căci Cucoana Marița, zîmbitoare și amabilă cu mușteriii, zise scurt: – Cu plăcere, da’ nu se poate.

Așa că, într-adevăr, era ,,gri veața tom’ ișpektor”. Iar în ziua cînd Caragiale îi trimitea, din Berlin, aceste vorbe prietenului său din București, acele vorbe încetaseră de mult să fie numai ale neamțului. Aceeași dramă trăia acum și Caragiale, expatriat în semn de supărare, de indignare, de dezamăgire, certat cu o țară ingrată care îl nedreptățise.

Academia urma să acorde marele premiu de literatură celui mai bun scriitor în viață. Nu se îndoia nimeni că acest autor era Caragiale. Taică-meu îmi spunea că Nenea Iancu era așa de sigur încît și scontase premiul, făcînd cîteva împrumuturi garantate de viitoarea incontestabilă recompensă națională. Dar juriile de premii sînt așa cum sînt. (...) Țîfnos cum era, Nenea Iancu și-a făcut bagajele și, împreună cu toată familia, s-a mutat la Berlin, după cum se știe. Acum trăia ca peștele pe uscat, în acel oraș posomorît și anost, în care ședea tot atît de străin cum ședea pe scaun de casier bietul soț oropsit al Coanei Marița. Și toate aceste dureri el le transmitea într-o singură frază, bunului său prieten, care suferea deopotrivă cu el absența din țară și nedreptatea suferită de acest mare scriitor.

D.I. SUCHIANU (1895-1985)

RM

Scrisoarea săptămînii

„Iată de ce am decis să nu mă duc la vot“

Ura!!! A ieșit mai zilele trecute dl.

Iohannis și i-a dictat lui Orban ce măsuri să ia Guvernul ,,pentru limitarea răspîndirii nenorocitului de Covid”. Parcă ne-am întors în timp, în 2010, cînd un alt personaj sinistru, care mima funcția de Președinte al României – l-am numit pe băsescu (cu inițială mică!) -, ne citea ,,măsurile pentru a diminua ravagiile crizei economice” în care eram scufundați pînă la gît, deși cu o lună înainte, același personaj ne spunea să nu avem nici o grijă, pentru că pe noi ne va ocoli criza. Atunci, lua notițe Boc. Cu această ocazie, dl. Iohannis nu uită să ne reamintească faptul că pe 6 decem­ brie 2020, chiar de sărbătoarea Sfîntului Nicolae, trebuie să ieșim cu toții la vot, pentru că ,,Nu putem opri democrația!”.

Ce spui, Franț? Chiar așa? Moare de­ mo­crația dacă se amînă Alegerile pînă în primăvară? Adică, pentru himera că moare democrația (care, de fapt, este moartă de mult) să punem în pericol sănătatea și viața întregului popor? Ne dă și exemplul Alegerilor recent încheiate (și, se pare, la fel de fraudate) din America.

Păi, meștere, noi ne comparăm cu SUA? Au ei un sistem de sănătate la fel de bolnav ca al nostru? Revino, nene, la normal!

Sau... poate, după cum vorbesc unii cîrcotași, raportările sînt fictive, se iau măsurile dictate, după care încep să scadă infectările (Vai, ce măsuri eficiente a luat Guvernul meu, în urma prețioaselor indicații date de mine), astfel că, pe 3, 4, și 5 decembrie, se vor raporta 0 (zero) infectări, urmate, bineînțeles, de îndemnul: Mergeți fără grijă la urne și votați pe cei care, prin priceperea lor, au extirpat din rădăcini Covidul!

Păi nu vi se pare cusut cu ață albă faptul că în România, de vreo zece luni încoace, nu se mai moare decît de Covid? Dar bolile de inimă, de ficat, de stomac sau de bătrînețe - unde sînt? S-au retras și astea de frica virusului? Pînă și cei accidentați, tot de Covid mor! Sînt curios: interlopul Pian, cel înjunghiat de un confrate, tot de Covid a murit?

De-o fi una, de-o fi alta, eu m-am decis: nu mă duc la vot și recomand și celor din jurul meu să facă la fel! Mai ales că am văzut cu toții ce s-a întîmplat la Locale, la Primăria Sectorului 1. Și mă mai gîndesc la ceva: să fi riscat acei membri USR-Plus să comită ceea ce au comis numai de dragul Clotildei sau al lui Mucușor? Păi acolo erau toate voturile de la toate secțiile din Sectorul 1: pentru primarul de sector și, respectiv, cel al Municipiului, pentru Consiliul Secto­ rului 1 și pentru Consiliul Municipiului București.

Nu! Eu cred că a fost un exercițiu, să se vadă dacă ține; un fel de repetiție pentru Parlamentare – și a ținut. Nimeni nu a pățit nimic, s-au validat Hoții, și toată lumea merge mai departe! Păi dacă a ținut la Locale, de ce să nu țină și la Parlamentare?

După cum spunea Marele Tribun – Vadim, acest lucru se întîmpla încă din secolul trecut, dar se făcea mai cu perdea!

Acum, lucrurile au evoluat: fraudarea se face în văzul întregii țări.

IANCU ȘERBU, pensionar

RM

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

File de istorie Sfîntul Apostol Andrei, părintele spiritual al Poporului Român

Cuvîntul ANDREI își are etimologia în limba greacă: andria = bărbăție; andreios = curajos; andros = bărbat. Nume biblic purtat de Sfîntul Apostol Andrei.

Potrivit datelor biblice, acesta s-a născut în Betsaida Galileei, pe la începutul Secolului I. Andrei era fiul lui Iona și fratele mai mic al Sfîntului Apostol Petru. Din copilărie fusese inițiat în pescuit și învățase legea și proorocii. Foarte de tînăr s-a apropiat de Sfîntul Ioan Botezătorul în pustiul Iordanului, devenindu-i ucenic. Într-o zi îl aude pe acesta zicînd despre Mîntuitorul: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” (Ioan I, 29). Apropiindu-se de Mîntuitorul, Sfîntul Apostol Andrei și un alt ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul l-au întrebat: ,,Învățătorule, unde locuiești - și El le-a zis: Veniți și veți vedea!” (Ioan I, 38-39). Aceștia l-au urmat pe Mîntuitorul, apoi Sfîntul Apostol Andrei, mergînd la fratele său Petru, i-a istorisit cele întîmplate, zicînd: ,,Am găsit pe Mesia – care se tîlcuiește Christos!” (Ioan I, 41). Pe malul Mării Galileei, Mîntuitorul îi întîlnește și le adresează chemarea: ,,Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni! Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El“ (Matei IV, 19-20). Din acel moment, Sfîntul Apostol Andrei, ,,cel dintîi chemat” la apostolie, a rămas alături de Mîntuitorul, fiind martor la alegerea celorlalți apostoli, I-a auzit învățăturile și a văzut minunile săvîrșite, patimile și Învierea Acestuia. În dimineața Învierii s-a bucurat văzînd pe Mîntuitorul zicînd apostolilor: ,,Pace vouă!” (Ioan XX, 19). A fost prezent la Înălțarea Domnului și la Pogorîrea Sfîntului Duh și, întărit fiind în credință, primind împreună cu ceilalți apostoli porunca: ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la toată făptura” (Marcu XVI, 15), a plecat să propovăduiască cuvîntul evangheliei, potrivit sorțului căzut, în Ierusalim, Iudeea, Galatia și Samaria, iar mai apoi, precum spune Tradiția, a mers să propovăduiască în Asia Mică, în Bitinia și Pont, pînă la Sinope – port la Marea Neagră, ajungînd pe țărmul Mării Negre pînă în Dobrogea, Sciția, Epir și Ahaia.

Sfîntul Apostol Andrei avea puterea de tămăduire a bolnavilor. În Sinope a suferit necazuri și torturi.

A fost bătut cu pietre și tîrît pe jos, împlininduse prin aceasta spusele Mîntuitorului: ,,Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor... Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă...” (Matei X, 16, 28). Considerîndu-l mort, prigonitorii l-au scos din cetate, dar Sfîntul, ridicîndu-se nevătămat, a venit în Byzanț, unde a hirotonit ca episcop pe Stahie. Sfîntul Andrei reușește să convertească la creștinism pe Maximila, o patroană romană al cărei frate, Egheat, era mai mare la Curtea Imperială și frate al proconsulului. Soția acestuia a fost vindecată de o boală grea. Egheat fiind închinător la idoli și prigonitor al creștinilor, văzîndu-și soția

Mănăstirea Peștera Sfîntului Apostol Andrei

și sora convertite, îl prinde, îl întemnițează, îl judecă și îl răstignește cu capul în jos pe o cruce în formă de X – denumită de atunci ,,Crucea Sfîntului Andrei”, în localitatea Patras din Ahaia (Peloponez), în ziua de 30 noiembrie, anul 87. Nu după multe zile, ucigașul Egheat, căzînd într-o rîpă, moare, chinuindu-se greu.

Trupul Sfîntului a fost luat de către Maximila dimpreună cu Stratoclis, convertit de Sfîntul Apostol Andrei și hirotonit episcop de Patara, și așezat într-o raclă dintr-o biserică ferită de persecutori. Toți cei cu credință curată și adevărată, bolnavi și sănătoși, atingîndu-se de moaște au primit tămăduiri și mîngîieri de-a lungul veacurilor. De aici moaștele au fost duse la Constantinopol de către Sfîntul Artemie la anul 357, în vremea domniei împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, cu prilejul sfințirii Bisericii Sfinții Apostoli. În Secolul IX au fost mutate la Tesalonic, la Atena, iar înainte de cucerirea Constantinopolului de către turci, la 1453, au fost duse la Patras, iar de aici la Roma. Racla cu capul Sfîntului Andrei a fost înapoiată la 26 septembrie 1964 de Biserica Romano-Catolică, în timpul Papei Paul al VI-lea, Bisericii Greciei, ca semn al dragostei frățești, restabilită între cele două Biserici, fiind depusă în Catedrala Mitropolitană din Corint.

Sfîntul Apostol Andrei este părintele spiritual al poporului român, și biserica îl prăznuiește în fiecare an, în ziua de 30 noiembrie. Creștinarea geto-dacoromanilor s-a făcut deodată cu romanizarea lor, așa că noi, românii, am apărut în istorie, dintru început, ca români și creștini. După tradiția creștină, în provinciile nord-vestice ale Asiei Mici, în care locuia și o populație traco-frigiană, și la traco-geto-daci a predicat Sfîntul Apostol Andrei. Tradiția este păstrată de istoricul Eusebiu de Cezareea (m. 340), consemnînd relatările mai vechi de un secol ale scriitorului alexandrin Origen, reluate, în Secolul al XIX-lea, de istoricul byzantin Nichifor Calist, relatîndu-se că în Sciția, pe care cei mai mulți istorici o identifică cu Sciția Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), de la gurile Dunării, a predicat Sfîntul Apostol Andrei. Iată însuși cuvîntul istoricului Eusebiu: ,,Cînd Sfinții Apostoli și ucenici ai Mîntuitorului nostru s-au împrăștiat peste tot pămîntul locuit, Toma, precum cuprinde tradiția, a luat (spre evanghelizare) țara Parților, Andrei, Sciția... Acestea sînt istorisite întocmai de Origen, în cartea a III-a a Comentariilor asupra Genezei”.

7

După o veche tradiție, păstrată de locuitorii Dobrogei, Sfîntul Apostol Andrei, sosind în părțile acestea, s-a oprit cu însoțitorii săi pe plaiul dregătorilor Cutuson și Dura, în satul Cusgun, numit în prezent Ioan Corvin. La marginea satului se află o pădure care adăpostește două peșteri, una mai mică și alta mai mare, care au servit Sfîntului Apostol Andrei și însoțitorilor săi ca loc de odihnă și închinare. Aceste peșteri au fost folosite, ca lăcașuri de cult, pentru primii creștini ai Sciției Minor (Dobrogea), convertiți la credința creștină de Sfîntul Apostol Andrei, între care cei mai numeroși erau geto-daco-romanii. Sfîntul Apostol Andrei a putut propovădui credința în Christos prin cetățile: Histria, Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) și a făcut ucenici dintre schimnicii dacilor închinători lui Zamolxe, arătînd pe adevăratul părinte al luminilor, pe Christos, lumina lumii. Prin predică și minuni a convertit pe mulți din cetățile dacice, așezate pe Dunăre, pe malurile rîurilor mari, precum și în păduri și munți. Credem că el, ca și ceilalți apostoli, a rînduit episcopi și preoți în cetățile Pontului Euxin, care i-au continuat mai apoi lucrarea de încreștinare a locuitorilor de aici. În sprijinul evanghelizării românilor de către Sfîntul Apostol Andrei vin și unele colinde și creații folclorice păstrate pînă azi. Prin părțile de sud ale Dobrogei întîlnim răspîndită balada numită ,,Peștera Sfîntului Andrei”.

Străromânii au numit ,,Undrea” luna lui decem­ brie, în amintirea Sfîntului Apostol Andrei, care se sărbătorește cu o zi înainte de începutul acestei luni. Deci, cuvîntul Sfintei Evanghelii, pe teritoriul patriei noastre, a fost semănat de ,,Întîiul chemat” al Mîntuitorului la propovăduire, de Sfîntul Apostol Andrei, care a devenit, prin aceasta, izvor din izvorul Mîntuitorului. Pe nescrisul certificat de naștere al

Peștera Sfîntului Apostol Andrei

poporului român au stat dintru început cuvintele: român și creștin.

Informații referitoare la Sfîntul Apostol Andrei găsim în documente vechi: în Sinaxarul Bisericii de Constantinopol, în Doctrina siriană a Apostolilor și în Omilia lui Pseudo-Atanasie. În Secolul al VIII-lea monahul și preotul Epifanie dă la lumină lucrarea sa intitulată Viața, faptele și sfîrșitul Sfîntului și lăudatului Apostol Andrei, cel dintîi chemat. Simeon Metafrastul, în Secolul al X-lea, om de stat byzantin, scrie Viețile Sfinților, aducînd amănunte folositoare cu referire la viața Sfîntului Apostol Andrei. În Secolul al XIV-lea, istoricul byzantin Nichifor Calist amintește în scrierile sale faptul că Sfîntul Apostol Andrei a propovăduit cuvîntul evangheliei și în ,,pustiurile scitice”. Jacques Bénigne Bossuet (1672-1704) – prelat, orator și scriitor francez – scrie Panegiricul Sfîntului Andrei, apostolul, predică ținută în Paris la 30 noiembrie 1668; iar Paul Claudel (1868-1955) – poet, dramaturg și eseist francez – scrie Corona benignitatis anni Dei, ,,Sfîntul Andrei”, în anul 1915. În cinstea Sfîntului Andrei au fost pictate numeroase icoane. Multe biserici și așezăminte creștine îl au drept ocrotitor, iar o mulțime de credincioși îi poartă numele.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Avem o singură cale către România Mare – și ,,ei” vor să o pierdem! (urmare din pag. 1) Și nu, nu mă refer la originea lor etnică – aș nedreptăți atîtea personalități ilustre venite din străinătăți… dar care nu au fost niciodată străini – ci au creat istorie pentru națiunea română, uneori scriind cu propriul sînge! Nu, mă refer la cei doi, ca fiind ne-români cu sufletul! Categorie în care, din păcate, pot adăuga prea mulți cu nume și origini mult mai românești!

Mă refer la Klaus Werner Iohannis care nu a participat, în lunga ,,peroadă” de primar, la Ziua Națională a României. Mă refer la Ludovic Orban, cel care a dat jos un guvern al României, într-o perioadă grea, pentru binele unui grup de interese de la Bruxelles! Mă refer la ei doi, care conduc gruparea din care s-au făcut multe reclamații contra României, mai ales cînd a fost vorba de tendințe suverane ale unor conducători români! Mă refer la ei doi, cei care sînt vîrful de lance al îndepărtării României de un prieten de maximă nădejde - cum s-a dovedit de zeci de ani marea Chină! Mă refer la cei doi, exponenți ai politicii de îndepărtare de marea Rusie, vecin lăsat de Dumnezeu, rudă de sînge și limbă, singurul camarad adevărat, cu jertfe uriașe de sînge, în marile bătălii ale Independenței, ale României Mari, chiar și ale revenirii Ardealului!

Da, URSS a adus comunismul, care nu a însemnat numai dezvoltarea economică și socială maximă a României, educație la cel mai înalt nivel din istoria noastră – sau cea mai mare importanță diplomatică pe care am avut-o și, probabil, o vom avea vreodată!

Dar, repet – comunismul NU a adus numai aceste ,,împliniri mărețe”, ci a fost marcat, mai mult de un deceniu, de prigoană, morți, suferințe cumplite pentru zeci – sau sute – de mii de români! Dacă punem la socoteală și Basarabia, trecem clar la sute de mii! Din vechile ținuturi ale lui Ștefan cel Mare au fost deportați peste 53.000 de oameni!

Dar cine ne-a băgat în nebunia și nenorocirea asta? Cine ne-a făcut să cedăm fără crîcnire Ardealul și Basarabia? Occidentul – veți spune, adică Germania și aliații săi – Italia, Ungaria și cozile lor de topor din toate țările Occidentului! Or, acesta e doar adevărul… parțial! În realitate, ,,opera” de distrugere a României a fost pusă la cale în timp – prin transformarea țării românilor în proprietatea străinilor, a grupurilor de interese din Occident! A fost posibilă prin dependența multor oameni politici de vrerea Occidentului – chiar a unor partide întregi!

Ori chiar a monarhului României!

Vi se pare că există asemănări cu situația de azi?

Proprietatea străină, politicieni și partide supuse deciziilor Occidentului, șeful statului influențat fundamental – chiar coordonat din același Occident?

Singura diferență este că acum dependența este mult mai ipocrită… deși chiar și atunci, pe vremea naziștilor, se vorbea de ,,binele comun”, de ,,apărare” – și mai ales de ,,inamicul comun”.

Altfel spus, ori acum se greșește fundamental – ori cei de atunci aveau dreptate! Și, cum nu putem crede că NATO, UE, sau Washingtonul greșesc, rămîne varianta că aveau dreptate cei din trecut! Cel puțin parțial – așa cum încearcă să scoată în evidență propaganda ,,artistică” americană și occidentală!

Apar tot mai multe filme în care nemții lui Hitler nu erau… chiar așa de răi, ba chiar erau mult mai umani decît sovieticii – iar concluzia, transmisă unui public de o incultură… kardashian-instagramistă, este că dușmanul era, de fapt… Rusia! Da, nu URSS – acronim care nu mai spune nimic noii generații spălate pe creier – ci Rusia!

Nu se mai vorbește de cele 25 milioane de eroi sovietici căzuți în război, de faptul că războiul a fost cîștigat de eroismul acestora și a uriașului efort al țării clasei muncitoare! Nu se mai vorbește nici

măcar de eliberarea marilor lagăre de concentrare – și de salvarea atîtor vieți prin avansul accelerat al Armatei Roșii – și de groaza pe care aceasta o provoca hitleriștilor! Nu, toate astea nu mai există, iar istoricii propagandei se întrec în a furniza variante în care balanța se înclină… În curînd, istoria se va rescrie – și este rușinos că și în România istorici făcuți… peste noapte, scriu ,,cărți” la comandă, denaturînd adevărul scris cu sînge! Așa cum fac și cu desființarea realizărilor perioadei comuniste – o ,,operă” mincinoasă și josnică, începută acum 31 de ani!

Dar, revin, hai să vedem ce efecte a avut și are ,,dreptatea” celor din anii ʼ30 - ʼ40? Pe lîngă milioanele de vieți jertfite sau distruse, plus pierderi majore pe toate planurile, iată că efectele continuă: România este catalogată acum pe locul doi după Germania la capitolul cumplit al evreilor uciși!

Mișcarea Legionară din România – deocamdată doar aceasta – este trecută printre cele condamnate de lege… (asta în timp ce Forumul Etnic German, organizație condamnată la Nürnberg, primește despăgubiri din partea statului!). În fine, România – poporul român – plătește pentru toate astea – și va plăti… pentru că Occidentul impune asta! Același Occident care, condus de grupuri de interese, a impus fascismul, sub toate formele sale – inclusiv manipulînd politica românească a acelor ani!

Despre asta vorbim, despre această ipocrizie care ne-a marcat atît de distructiv istoria!

La asta mă refer cînd spun că Iohannis și Orban – servanți declarați ai Occidentului – nu urează decît formal și ipocrit ,,La Mulți Ani, România!”.

Fără pic de credință – în Țară și Adevăr! Sînt pionii celor pentru care folosesc în titlu pronumele ,,ei”.

La fel cum aș putea scrie ,,legiune”.

Din păcate, istoria de repetă – atunci cînd nu o învă­țăm corect, ori cînd nu ne mai este prezentată corect!

De aceea, cel mai potrivit omagiu adus lui Corneliu Vadim Tudor, Doctor în Istorie, este această bătălie pentru Adevăr – pentru credință, pentru istorie adevărată, pentru meritele generațiilor și ale epocii comuniste – și pentru marele conducător Nicolae Ceaușescu. De fapt, asta e bătălia pentru România.

O națiune care nu are istorie, nu are suflet. O națiune căreia îi este impusă o istorie falsă, are o iluzie în loc de suflet.

Asta se și urmărește – pentru că nimic, nici o luptă nu poate fi cîștigată fără luptă! Oricîte mijloace ai avea, nimic nu poate înlocui sufletul! Țara nu este la meciurile de fotbal și la magazinele de produse tradiționale, nici în cîteva melodii înălțătoare! Este mult mai mult de atît! Este credință! Pentru că adevărul este credință și credința este adevăr!

Pilat l-a întrebat pe Isus ,,Ce este adevărul?” – şi I-a întors spatele, nemaiașteptînd răspunsul. Pentru că Pilat nu avea credință - nici în zei, nici în oameni, nici în fapte – și nu îl interesa adevărul!

Singura cale pentru a atinge un ideal, pentru a îndeplini un vis cu adevărat măreț, este Credința! Nu negarea, nu compromisul, nu cîrcota, nu ipocrizia, nu ,,strategia”, nu războiul, nu cearta, nu… nimic din toate astea! Credința! Este singura care te face demn de a te pune în constelația potrivită, pe cerul destinului. Pentru că, așa cum scriam la început, nimic nu e întîmplător atunci cînd vine vorba de datele și destine stabilite… de Dumnezeu!

Credința este singura cale pe care românii o pot urma pentru a fi din nou demni de România Mare.

Astfel, de ziua României, în memoria, învățătura și omagiul marelui credincios care a fost și ESTE Corneliu Vadim Tudor, vă urez tuturora: ,,Aveți Credință!”.

Prefacerea României și România neprefăcută Înainte de primul Război Mondial, România nu își propusese altceva decît să elibereze românii din AustroUngaria. Însă finalul marii conflagraţii avea să aducă mult mai mult de atît. Configuraţia politică de la sfîrșitul războiului, deși în primă fază a părut a fi în dezavantajul ţării noastre, s-a dovedit prielnică realizării celei mai înalte aspiraţii pe care au nutrit-o, de-a lungul secolelor, elitele românești. În martie 1918, Basarabia s-a unit cu România. În noiembrie, s-a alipit Bucovina. Iar în decembrie a fost rîndul Transilvaniei, al Banatului, al Crișanei și al Maramureșului să se unească cu Regatul României. Înfăptuirea Marii Uniri, în urmă cu 100 de ani, a fost un apogeu istoric care a catalizat o dorinţă neostoită a liderilor de a reformula conștiinţa de sine a culturii române și de a-și asuma strategii de dezvoltare a ţării, așezînd aceste obiective sub idealul tranziţiei spre modernitate. Rezultatul a fost o efervescenţă culturală care a individualizat România pe harta Europei nu doar ca spaţiu geografic, ci și ca spaţiu al creaţiei de idei (filosofie), de frumos (artă), de știinţă și de gîndire economică și socială. Însă avîntul creator de după Marea Unire nu a fost nicidecum produsul unei solidarităţi fără corespondent în istoria naţională, ci mai degrabă rezultanta tensiunii dintre forţele ideologice care luptau să construiască o identitate naţională integratoare, bazîndu-se pe premise extrem de diferite, uneori chiar antagonice.

Elaborat după modelul Constituţiei belgiene, cea mai avansată din Europa acelei vremi, noul proiect le inspira politicienilor români speranţa că, asemenea Belgiei, care era o ţară mică și recentă, și România va cunoaște o dezvoltare semnificativă, independentă de interesele unor mari puteri.

Viaţa politică din România nu era însă pe deplin structurată în 1866, istoricul Ioan Scurtu relatînd că „existau diferite curente politice, care nu se constituiseră încă în partide, subiectivismul și înverșunarea dominînd adesea raţiunea și acţiunile liderilor politici“, care au încercat să profite de pe urma înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza și a schimbării regimului. În acel an, în care principele Carol de Hohenzollern urca pe tronul României, nimic în afară de capacitatea conducătorului de a-și imagina viitorul nu putea face prezentul românesc atractiv. Pînă și capitala ţării era într-o stare deplorabilă.

Nesistematizată, neasfaltată, aceasta era un focar insalubru. În toată ţara nu exista nici măcar o singură stradă asfaltată, podurile peste rîuri erau construite din bîrne, nu aveam căi ferate, nici porturi amenajate. Industria era ca și inexistentă, iar agricultura era rudimentară. Însă în cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I, România a înregistrat mari progrese. În timpul domniei Regelui Ferdinand „Întregitorul“, România a trecut printr-o perioadă de reorganizări interne masive: reforma electorală, reforma agrară, modernizarea structurilor economice, efervescenţa cultural-știinţifică. În plan extern, Marea Unire a fost confirmată prin tratate internaţionale. Iar sistemul de alianţe în care intrase ţara noastră era menit să ne asigure pacea. (…)

Că ne place sau nu să o recunoaștem, dincolo de conjuncturile istorice care ne-au transformat ţara, cei mai mari dușmani ai românilor au fost românii înșiși. Tarele și metehnele pe care le-am purtat cu noi ne-a lungul secolelor sînt cele care ne împiedică și astăzi, la fel ca ieri, să ne realizăm potenţialul și ne menţin, chiar și atunci cînd pare că ne merge mai bine, într-o regretabilă mediocritate în raport cu progresul posibil (vizibil prin avansul altora). Schimbarea – devenită și o mantră, dar și un oftat resemnat al generaţiei de astăzi – nu va veni din idealizare și romanticizare, ci din asumarea onestă și neprefăcută a prezentului. României obișnuite cu manipularea – care pentru un mic și o bucată de pîine pe masă, azi, își vinde ziua de mîine – îi lipsește oglinda în care să se vadă curat: nici copleșită de complexe de inferioritate naţională, nici îmbătată cu jumătăţi de măsură (doar cu „rom“-ul din „România“). Dacă am avea curajul unei permanente onestităţi și al unui realism constructiv, poate ne-am convinge că nu aroganţa și naţionalismul sînt măsura patriotismului nostru, ci inteligenţa, educaţia, sinceritatea și dispoziţia noastră de a munci pentru a crește.

Alina Kartmann (Semneletimpului.ro)

RM

Nr. 1564

l

9

24 – 30 noiembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (22) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (22) 6. Presa, radioul (2)

Chiar dacă în data de 10 aprilie 1920, Guvernul României a decis ridicarea cenzurii în Basarabia, aceasta a continuat să funcţioneze, practic, pe toată durata perioadei interbelice, funcţiile cenzurării presei fiind transferate către comisiile judeţene, sub preşedinţia prefecţilor şi de comun acord cu Ministerul de Interne. Instrucţiunile de care se conduceau comisiunile judeţene în procesul cenzurării presei din întreaga Basarabie aveau următorul conţinut: „Pentru a împiedica pe acea parte din presă care este primejdioasă ordinei şi siguranţei publice, de a-şi îndeplini rolul său distrugător şi anarhic, s-a instituit un organ de control şi de temperare, Cenzura”.

Cenzura - Directive: 1. Nu se vor admite a fi date publicităţii chestiunile şi discuţiunile cu tendenţiuni subversive în jurul Coroanei.

2. Nu se vor admite atacurile aduse contra armatei, Comandamentelor şi diferitelor instituţiuni militare.

3. Nu se vor permite publicarea ştirilor relative la dislocări de trupe, ordine de bătaie şi operaţiuni.

4. Nu se vor admite atacurile contra autorităţilor publice şi administrative şi contra conducătorilor acestor autorităţi.

5. Nu se vor admite discuţiuni şi polemici, care să atace biserica.

6. Nu se vor admite articole cu tendinţe subversive şi polemici care discută chestiunea Basarabiei în mod defavorabil nouă.

7. Nu se va permite publicarea articolelor care discută chestiunile socialiste şi bolşeviste în defavoarea noastră.

8. Nu se va permite reproducerea articolelor din gazetele care apar în Vechiul Regat şi sînt oprite de a fi distribuite în Basarabia („Chemarea”, „Socialismul” şi „Tineretul Socialist”).

9. Nu se vor admite articole care preamăresc Rusia şi orice ştire în legătură cu evenimentele din Rusia, ce ar fi în defavoarea noastră.

10. Nu se vor admite inserări de anunţuri, publicaţiuni privitoare la înscrieri de voluntari, ofiţeri şi soldaţi pentru armata rusă sau pentru alte ţări.

11. În general, nu se vor permite chestiunile care, prin felul de a fi tratate, tind la aţîţarea spiritelor şi ameninţă ordinea şi siguranţa publică a statului.

Documentele perioadei interbelice au reţinut inclusiv materialele cenzurate, interzise publicării în presa periodică din Basarabia. Avînd în vedere importanţa informaţiei conţinute în respectivele materiale, redăm mai jos rezultatele activităţii Comisiunii de cenzură a presei şi spectacolelor din Chişinău în a doua jumătate a anului 1921.

Comisiunea de cenzură a presei şi spectacolelor, Chişinău, 1921 - Materiale cenzurate - Ziarul „Utro”: din articolul de fond s-au scos pasagiile în care se spune că s-au introdus prea multe dări, care se încasează violent, că repartizarea dărilor şi sistemul încasării provoacă în populaţie nemulţumiri, şi că sistemul dărilor e încurcat, fiindcă nu se ştie ce lege se aplică: română sau rusă.

- Din articolul „Templul uitat” s-au scos rîndurile mai violente în care se vorbeşte despre situaţia grea a învăţătorilor şi se arată neglijenţa fruntaşilor locali în chestia educaţiei poporului.

- Ziarul „Dreptatea”, din care s-au tăiat ultimele rînduri din articolul „Documente pentru viitor”, în care se spune că regiunea noastră a încăput pe mîna duşmanilor [...].

- Ziarul „Basarabia”, din articolul „Două curente” s-au tăiat fragmente în care se spunea că scopul urmărit de partidul ţărănesc independent din Basarabia este apărarea drepturilor Basarabiei care, prin unirea făcută fără condiţii, au fost pierdute, că oamenii politici de peste Prut nu înţeleg cultura şi deosebirile sociale din regiunea noastră şi nici psihologia basarabeanului. S-a mai scos informaţia că starea refugiaţilor în oraşul Bălţi e grea din cauza răului tratament din partea autorităţilor.

- Ziarul „Basarabia”, s-a scos informaţia prin care se arată că în judeţul Ismail ţăranii, din cauza lipsei de grîu, sînt nevoiţi să facă pîine din orz şi cartofi.

- Ziarul „Der Id”, din care s-a tăiat în întregime articolul „Îngrijitorul”, în care se arată că antisemitismul care a luat proporţii mari în Basarabia a trecut şi în Regatul vechi.

Cărţi confiscate: cartea „Mai mult realism decît imaginaţii”, adusă de la Paris pentru librăria „Sfatului Ţării” din Chişinău, în care se spune despre lăcomia României şi se ironizează chestiunea alipirii Basarabiei la România. Revista „Anale contemporane” adusă de la Paris pentru librăria „Sehter”, în care, în articolul rusofil „În patrie”, se protestează în contra împărţirii Rusiei, în contra alipirii Basarabiei la România şi arată protestul făcut de America în chestiunea alipirii Basarabiei.

- Din ziarul „Basarabia” s-a scos informaţia în care se spune că în moşia „Cricova” a fost mare bătaie între ţăranii satelor Drăsliceni, Paşcani, Peresecina în timpul cînd a avut loc împroprietărirea ţăranilor.

- Din ziarul „Dreptatea” s-a scos primul pasagiu (Situaţia în Basarabia) în care se spunea că opera de împroprietărire a ţăranilor basarabeni a dat fiasco şi că pe moşia „Cricova” s-au încăierat. Încăierare din care a rămas pe teren 2 morţi şi 20 de răniţi. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

RESTITUIRI

Nu vom renunţa niciodată la Basarabia! (2) Oare cu ce inimă ar veni spre noi, să sece Prutul dintr-o sorbire, un ţăran curat la suflet, din spaţiul sacru al cetăţilor lui Ştefan cel Mare, cînd lui îi şopteşte un estropiat ca Ion Cristoiu că idolul său nu era chiar un idol, fiind curvar şi sîngeros, aşa că nu merita să fie trecut între Sfinţi?! Oare cum să voteze unirea un credincios cu frica lui Dumnezeu, atîta timp cît el află de la Moses Rosen şi Laszlo Tökeş că în aerul României pluteşte miros de pogrom? A existat oare – în toată Istoria României – vreun moment în care să fie batjocorite mai amarnic valorile sacre ale acestui neam, aşa cum se petrece acum? În goană după un capital politic îndoielnic, domnii din Opoziţie i-au călcat zi şi noapte în picioare pe marii apostoli ai unităţii neamului românesc: Grigore Vieru, Leonida Lari şi Dumitru Matcovschi.

Iar dacă noi am îndrăznit să le sărim în apărare, s-a găsit imediat un retevei şi pentru cojocul nostru: din fascişti şi comunişti n-am fost scoşi, ba chiar în Parlament am fost făcuţi bolşevici şi „aripa sovietică a sălii”.

Ce demonstrează toate acestea? Un singur şi tragic adevăr: societatea românească încă nu e pregătită pentru unirea cu Basarabia! Dacă, printr-o minune, s-ar săvîrşi acum această unire, am asista la coalizarea fulgerătoare a tuturor relelor de la Bucureşti şi Chişinău, care ne-ar otrăvi viaţa tuturor.

Imaginaţi-vă cum ar arăta o Mare Adunare Naţională a Unirii, în care zurbagiii de extremă dreaptă de pe ambele maluri ale Prutului n-ar lăsa pe nimeni să se apropie de microfon, ar acuza pe toată lumea care nu e cu ei, ar fluiera, ar huidui. Personal, îmi închipui o asemenea Adunare ca pe o Catedrală a Istoriei Neamului, ori în templul Domnului nu se fluieră, nu se huiduie, nu se pune la zid, nu se scot ochii, nu se linşează fraţii. Dar, nu doresc să vorbeasc cu păcat, deci nu socot pe nimeni vinovat pentru situaţia dezastruoasă în care ne aflăm cu toţii. Un gînd năstruşnic însă numi pot reprima: dacă ar fi trăit acum Ceauşescu, Unirea s-ar fi realizat.

Pentru că n-ar fi existat anarhie, nici haos economic, iar nivelul de trai – chiar dacă ar fi rămas la cota amărîtului an 1989 – ar fi fost de cîteva ori mai ridicat decît este acum, suficient de îmbietor pentru toate clasele Republicii Moldova, inclusiv pentru rusofoni. Aş mai avea ceva de spus, dacă tot sîntem la momentul adevărului. Este vorba despre comportamentul inuman, iresponsabil, al Occidentului. Nu numai că ţările vestice n-au ajutat deloc Republica Moldova, mai ales în timpul sîngerosului conflict din Transnistria, nu numai că s-a aplicat un „dublu standard” în relaţiile cu Moldova (pe de o parte) şi cu Ţările Baltice (pe de altă parte) – dar, în timp ce Chişinăul este înfometat cu bună-ştiinţă, Moscova primeşte infuzii tari, de zeci de miliarde de dolari! Acesta e ajutorul dat de Occident ţărilor scăpate din temniţa sovietică? Tot puşcăria e consolidată? Şi astfel îmi explic multe. Îmi explic, de pildă, poziţia unui distins membru al Parlamentului European, e vorba de reprezentantul Portugaliei, care, la sfîrşitul unui dineu oferit de Parlamentul României în seara zilei de 19 iulie 1993, la Vila Lac 1, mi-a spus: „Partidul dvs. se numeşte România Mare, dar nu ştiţi că Europa este împotriva revizuirii graniţelor statornicite după al II-lea război mondial?”. Fulgerător, mi-a trecut prin minte, într-o fracţiune de secundă, acordul Hitler-Stalin din 1939, în baza căruia ni s-a furat din nou Basarabia, dar şi Bucovina de Nord, mi-am mai adus aminte şi de jertfele uriaşe date de poporul român pe ambele fronturi ale acelui carnagiu, şi împotriva lui Stalin, şi împotriva lui Hitler, am revăzut cu ochii minţii maniera bestială în care ne-a vîndut Apusul la Yalta, dar şi viscolul secerător de vieţi, care sufla din nările de gheaţă ale Kremlinului, oh, m-am gîndit şi la toată campania de aţîţare a Estului la revoltă, şi pentru că tot mi s-a pomenit de graniţe imuabile, uite că ştiam foarte bine că doctrina asta nu s-a aplicat nici Germaniei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, ţări care s-au unit ori s-au dezmembrat, uneori cu participarea directă a moralistului Occident. Numai noi sîntem împiedicaţi, noi, care sîntem cel mai vechi popor din Europa. Poate că tocmai nobleţea asta nu ni se iartă. Nu i-am dat parlamentarului european nici un răspuns. Pentru că mi-am mai adus aminte ceva: Portugalia a fost o mare putere colonială şi, minunea secolului, n-a participat la nici unul din cele două războaie mondiale, n-a pierdut nici o unghie de pămînt, aşa că, vorba ţăranilor români, sătulul nu crede flămîndului, iar cel călare nu crede celui pe jos. Asta e situaţia. E albastră. E disperată. E fără ieşire. Şi tocmai pentru că este aşa, Basarabia va reveni la Patria-Mamă. Şi asta pentru că există un Dumnezeu, care are rezolvări miraculoase. Haideţi să ne rugăm Lui, să ne lumineze mintea şi să ne îndrepte paşii!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (text reprodus din Revista ,,România Mare”, nr. din 31 ianuarie 2010)

10

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Să mîncăm numai vinerea şi doar mîncare de post

Uite un adevăr pe care puțini au înțelepciunea să-l recunoască: arta de a trăi înseamnă renunțarea la patimi. Mintea și trupul devin libere dacă alungăm ispitele. Cine reușește să se abțină de la carne și de la mîncăruri de dulce mîine va învăța să se abțină de la alcool, tutun, droguri și perversiuni. Astăzi, nenumăratele boli cronice iau naștere, cel puțin în țările civilizate, în urma unei nutriții greșite și abundente.

Decăderea omului a început cu mîncatul. Sau, mai precis, cu pofta nestăpînită de mîncare, care nu vine singură, ci cu alte păcate, precum egolatria, neascultarea și pierderea dreptei măsuri.

Privită din perspectivă religioasă, această preo­ cupare a omului, veche de cînd lumea și totuși nouă, poartă un nume – postitul. Zice Vasile cel Mare: ,,Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăș al corpului, arma vitejilor, întărirea atleților. El alungă spiritele rele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrînarea...”. De aceea tot creștinul are la îndemînă arma postului, să învețe a se înfrîna, să-și mute atenția de la bunătățile materiale la bunătățile spirituale. Postul înseamnă o punte spre Dumnezeu.

O mînă întinsă spre mîntuire.

Este grea porunca postului, cum o facem? Sărind peste mese, apare senzația de foame, care este însă de natură psihică, întrucît corpul are rezerve de grăsime, care se topesc. Ne hrănim din noi? Hiperfagia, mîncatul în exces, cum se numea în Antichitate, era considerată unul dintre marile păcate ale omului și nu era egalată decît de gastrimargie, nebunia pîntecului sau blestemul mîncatului. În zilele noastre, acest păcat se numește bulimie, și știința își bate capul cum să-i găsească leacul – regim alimentar, ceaiuri, mișcare fizică, micșorarea stomacului, vizite la psihiatru.

Postul are o semnificație duală. Acceptînd com­ ponența religioasă, postul este o poartă și o apropiere de Dumnezeu. Omul a fost izgonit din Rai, pentru că nu a ascultat porunca lui Dumnezeu și, îndemnat de diavolul deghizat în șarpe, a gustat din Pomul cunoașterii. ,,Dar, oricît era viața pe pămînt – ne spune părintele Justin Pârvu – omul și-a păstrat sufletul, rușinea față de propria goliciune, față de păcat și față de ființele din preajmă. Le-a păstrat, sperînd că, odată și-odată, va reveni în Rai. Aidoma omului topit de arșiță și încremenit de ger, care înaintează sperînd că va ajunge acasă”. Raiul, aceasta este adevărata casă a noastră la care năzuiesc și cucernicii, și păcătoșii. Din acest motiv, creștinul are proba postului care ne învață să ne înfrînăm și să ne mutăm atenția de la bunătățile materiale la cele spirituale. Poarta Cerului se deschide și cu cheia postului. Marii mîntuitori ai omenirii – Isus, Moise, Pavel – au fost postitori. Apoi, Gandhi. Cine se domină pe sine îi domină și pe alții, și o face cu înțelepciunea duhului și a minții. Și cine are încredere în sine are și în Dumnezeu. Iubirea pentru Dumnezeu se face și prin iubirea pentru aproapele și cunoașterea de sine.

Cealaltă componentă a postului, cea științifică, tot din Antichitate vine. Da, postul ne apropie de Dumnezeu, iar ghiftuirea ne îndepărtează. Dar postul înseamnă și sănătatea noastră. Acest aspect al existenței omenești l-am găsit detaliat în lucrarea: ,,Postul negru, o nouă terapie”, apărută în anul 2013 la Editura ,,Philobia”, sub semnătura lui Thierry De Lestrade. În cartea sa, scriitorul francez reia o temă mai veche, anume că postul este o chestiune nu numai religioasă, cum am văzut, dar și medicală. Se zice că, pînă la 60 de ani, trăim relativ sănătoși doar cu vitaminele din hrană – legume, fructe, carne – și cu mișcare. După această vîrstă, ne prelugim viața cu ajutorul medicamentelor, mai mult sau mai puțin otrăvitoare, adevărate surogate chimice. După cum otrăvitoare este și hrana în exces, dar mai cu seamă hrana din supermarketuri, procesată

și colcăind de E-uri, care ne pune în situația să înghițim toate elementele din Tabelul lui Mendeleev. Frica de moarte ne împinge să ne otrăvim cu tot mai multe medicamente.

De ce această nebunie, cînd avem la îndemînă postul, care nu este o invenție a vremurilor moderne?

După Herodot, egiptenii, poate povățuiți de zeul Ossiris și zeița Issis, posteau de 3 ori pe lună și se purificau făcînd spălături intenstinale (clisme). E posibil ca

și regina Cleopatra, care călătorise prin lume și știa multe, să-și fi învățat de bine supușii. Cine credeți că mai postea în Antichitate? Pitagora, cel cu teorema lui vestită, a² + b² = c², și care spunea că mîncatul puțin sporește capacitățile cognitive. Și Hipocrate postea, avînd chiar și un principiu: ,,Întîi să nu ne facem rău. În interiorul nostru există un medic pe care trebuie să-l ajutăm să ne mențină sănătoși. Să nu mîncăm prea mult și să ne purificăm periodic”. Tot de la el ne-a rămas și expresia: ,,Vis vetricatrix naturae” (puterea de vindecare a naturii). Poate și zeița Higeea, cine știe.

Chinezii împărțeau oamenii în două categorii: cei care se vindecă în picioare postind și cei care înghit pastile stînd în pat. Cam prin Secolul al XIV-lea, în lumea vindecătorilor apar două tabere: empiriștii și medicii.

Empiriștii știau că corpul omenesc are capacitatea de a se vindeca singur, nihilism terapeutic. În plus, potrivit principiului că Dumnezeu ne-a dat bolile pentru păcatele noastre și tot El ne-a dat și plantele medicinale, ei pretindeau că în natură se găsesc puteri vindecătoare, farmacopeea verde. În multe boli, recomandau cura cu apă chioară sau abținerea de la mîncare, postul. Hipocrate era empirist. Această stare de lucruri a favorizat apariția vrăjitoarelor, pedepsite de Biserică, fiindcă foloseau doar plante: verzi, uscate, rădăcini, infuzii, decoct, și pun alcool. În cealalată tabără activau medicii sau raționaliștii, care vedeau în natură numai primejdii. Cu timpul, diferențele dintre cele două armate s-au agravat, ajungîndu-se în situația ca doctorii și farmaciștii să înceapă bătălia cu practicanții medicinei populare, care le luau pacienții și, implicit, le diminau veniturile. Evreii Rockefeller, Morgan, Carnegie, Vanderbilt, marii escroci din istoria Americii, au declanșat teroarea. În Secolul XVIII, puținii medici și cu școală în fuga trăsurii prescriau prelevările de sînge, care curățau sîngele, și colomelul, un purgativ, care curăța mațele. În tot secolul următor, colomelul devenise un panaceu. La modă erau și chinina, opiumul și laudanumul, adevărate droguri. Dar, de multe ori, se prescriau și plumbul, antimoniul, arsenicul, metale grele, cunoscute încă din Secolul al XVI-lea și repuse în circulație. După spusele lui Radu Moraru de la ,,Nașul-TV”, Globalismul plănuiește să ne dea gata pe toți, păcălindu-ne că a găsit vaccinul-minune, bun la toate, pe bază de metale grele, dar, de fapt, aducător de autism și alte nenorociri. La începutul Secolului al XIX-lea, medicul german Samuel Haherman a lansat termenul homeopatia. Făcînd cercetări nenumărate, el

a descoperit un principiu cunoscut apoi de toată lumea: ,,Similia similibus curantur” (cele care se aseamănă se vindecă prin lucruri asemănătoare). Altfel spus, remediul unei boli provoacă aceleași simptome precum boala însăși. În 1832 medicul francez Jules Mabit ajunsese să trateze holera cu viruși de holeră în doze slabe... Și, uite așa, încet-încet, a apărut postul ca un medicament-minune. În 1872, doctorul Henry Tanner se vindecă de reumatism, probleme cardiace și gastrită nemîncînd nimic timp de 40 de zile. Neputincioși, medicii și clericii îl acuză de șarlatanie. Dar el demonstrează că un om sănătos poate rezista 40 de zile fără hrană. Bineînțeles, partizanii lui nu sînt medicii.

Spre exemplu, Bernard Macfadden, viitorul mare magnat al presei, multimilionar, autodidact și prieten cu Roosevelt. Precum și Upton Sinclair, cel mai mare scriitor american din Secolul XX. Astfel, primul a înființat ,,Macfadden Healthsanatorium”, o școală de postit – bucătărie, masaje, saună, gimnastică, regim dietetic. Cum se vede, pe lîngă post, dietă pe bază de legume și multă mișcare. În 1899 va lansa Revista ,,Physical Culture” – culturism, masaj, dietă, saună, hrană dietetică, la care va adăuga hidroterapie, osteopatie, chiropractică. A trăit 87 de ani. Upton Sinclair, devenit celebru prin romanul ,,Jungla” și o altă carte: ,,Postul”. Era un fanatic băutor al paharelor cu apă și al gimnasticii de dimineață. Dacă vă interesează, a trăit fix 90 de ani. La începutul Secolului XX, chimistul Francis Gano Benedict clarifică mecanismele pos­ tului. El formulează expresia ,,Metabolism de bază”, adică numărul de calorii arse de corp în 24 de ore pentru asigurarea funcțiilor sale vitale: respirație, circulația sîngelui, oxigenarea creierului. Important a fost momentul cînd a intrat în scenă doctorul francez Guillaume Guelpa, care a vindecat prin post bolnavii de tifos și febră tifoidă, epilepsia și diabetul.

Poate că astăzi media de vîrstă a omului ar fi depășit 150 de ani dacă, după primul război mondial, așa-zisa medicină științifică n-ar fi interzis postul și homeopatia, considerîndu-le niște șarlatanii. Dar ameliorarea diabetului prin ce se face, nu prin post? Dieta care se practică la Institutul ,,Paulescu”, pe bază de hrană fără gust, nu seamănă cu postitul? Cea mai deșteaptă vorbă am auzit-o acolo de la o bătrînă liftieră: ,,Cînd veți ajunge numai pielea și osul, să știți că v-ați vindecat de diabet”. Marii miliardari, amintiți mai înainte, au făcut în așa fel încît să crească numărul medicilor în SUA, care să arunce la gunoi postul și homeopatia, impunînd intervențiile chirurgicale, pentru orice fleac, dar, mai ales, rețetele medicale. Și, uite-așa, au apărut marile concerne farmaceutice producătoare de medicamente care au dat dependență și, în final, moarte prematură.

Răspîndirea Coronavirusului pe întreaga planetă atrage după sine crearea de miliarde de doze pseudocurative, care vor produce prăpăd în populația lumii și catralioane de miliarde pentru stăpînii stăpînilor noștri.

Epilog Postul nu e o nebunie. Sîntem programați să postim, dar nu știm aceasta. Postul reeditează momentele de început ale omului care mai mult răbda, fiindcă hrana era greu de găsit. Astăzi, în Europa, postul a devenit o adevărată modă pe care nici mama-Covidului n-are spor să o distrugă. Într-un fel, și noi posteam, prin anii ’80, cînd alergam după hrană, dar nu știam. Acum nu mai alergăm, avem hrana sub nas, dar e plină de chimicale, și ne mirăm că ne îmbolnăvim pe capete. În încheierea cărții sale, Thierry De Lestrade aduce în discuție un termen, ,,Aging-ul”, care este o nouă știință menită să întîrzie bătrînețea și concomitent bolile aducătoare de diabet, Alzheimer-ul, Parkinson-ul și celelalte. Și care au un remediu – postitul. Păi, să postim! Cu bolile mai înțeleg, aduc suferințe de tot felul. Dar cu tinerețea?

Nu-i văd rostul. Vorba unui înțelept: n-am făcut destule prostii în prima tinerețe? Nu mai vreau să fiu iarăși tînăr!

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1564

l

11

24 – 30 noiembrie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (20) Partea a II-a – VARA La bostană (2) Bărbatul mă ținea strîns de mînă și mă tîra efectiv după el. Odată ce am ajuns în fața curții noastre, începu să urle ca un apucat.

- Niculaie! Măi, Niculae, ieși, măi, să stăm de vorbă!

Cum la mine acasă nu era nimeni, mă lăsă să intru în curte și plecă spre poarta vecinilor, a lui Alin. Nu am așteptat prea mult și am fugit direct în casă, unde m-am ascuns sub pat, în ideea că nu am să fiu repede găsit de către ai mei, care, în mod sigur, urmau să se supere pe mine. Pe seară, buncii ajunseseră acasă odată cu tata, chemat de urgență de la Alexandria de șeful de post, milițianul care avea în grijă comuna. Nea Gogu, tatăl lui Alin, era prieten cu el, așa că îl însoți pe tata la Miliție, unde discutară cu ,,al lui Duță” – cel care ne căzuse victimă – despre o despăgubire.

- Dorine, ieși, măi, de sub pat!, se auzi vocea tatălui meu, nu foarte gravă, nu foarte nervoasă.

Uimit puțin de faptul că îmi descoperise ascun­ zătoarea, am ieșit spășit. Tata mă privi serios și îmi spuse că nu a fost deloc frumos ce am făcut și mi-a cerut socoteală pentru faptul că am stricat relația familiei noastre cu cea a victimei. Eu mă limitasem la tăcere, pentru că, efectiv, nu prea știam ce să spun în apărarea mea și, în plus, îmi era teamă că voi mirosi a fum de țigară, pentru că nu apucasem să mănînc usturoi sau ceva care să atenueze mirosul de tutun pe care, credeam eu, îl emanam.

M-a luat de mînă și am ieșit la poartă. Fiind vară, soarele era încă pe cer așa că l-am văzut pe Duță cum

arunca în fața porții, dintr-un sac, toate cojile de pepene și toți pepenii necopți pe care, timp de aproape trei zile, eu și Alin îi furasem din bostana lui.

- Uite, nea Marine, ce pagubă am! Și voi chiar credeți că scăpați cu 100 de lei despăgubire? Din tot ce este aici eu cîștigam la piață mai mult de 200! – începu el să țipe cît îl țineau plămînii.

Eu și Alin îl priveam pe nea Gogu venind agale pe drum, fumînd liniștit și privind scena destul de senin.

- Băi, omule – strigă el cînd ajunse mai aproape – am stabilit la Miliție că dacă îți dăm 100 de lei sîntem chit? Ce mai vrei acum? Să-ți dăm în plus? Păi așa ne-a fost înțelegerea?

- Bre, Gogule, hai că știu că sînteți tovarăși de pahar cu Mareș, milițianul, și de asta ați scăpat atît de ușor.

Noroc că nu mă duc la tribunal să te dau în judecată, că îți vindeai vaca din curte ca să mă despăgubești!

Nea Duță, victima directă a acțiunilor noastre copilărești, era un om mic la stat, dar foarte vocal la sfat. Copii fiind, eu și Alin ne-am ascuns în spatele porții și îi priveam pe părinții noștri aflați în discuție cu acel om mic, negricios și foarte zgomotos. Pînă nu i-au mai dat 50 de lei, nu a fost posibil să se potolească, prin urmare, după ce și-a luat banii, a plecat. Tata se îndreptă numaidecît spre noi, autoritar: - Ia strîngeți de aici pepenii ăștia, că sînt opera voastră, și mergeți în spate să îi dați la porci!

Ceea ce am și făcut. O parte au fost aruncați la porcul nostru, iar cealaltă parte la porcul vecinilor. În acest timp, însă, eram tare bucuroși că nu am luat bătaie de la ai noștri și, în ceea ce mă privește, eram fericit că nu am fost măsurat pe spate de bîta lui Duță. De fapt,

Dosare secrete ale Istoriei (92) Misterul Kennedy (5)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY După ce şi-a terminat micul dejun, preşedintele a ieşit din apartament, a luat ascensorul şi i-a zîmbit fetei de la lift, Lupe Guerrero, care era într-al nouălea cer de fericire. În cursul nopţii plouase. Cu toate astea, de la orele 3 dimineaţa, sute de oameni aşteptau în faţa hotelului. La ieşirea preşedintelui erau acolo aproape 10.000 de spectatori, care-1 aclamau. Kennedy trebui să improvizeze un mic discurs în cinstea lui Fort Worth: – Aici, la Fort Worth, aveţi inimi viteze... Din punct de vedere militar, noi sîntem, datorită oraşului Fort Worth, cei mai puternici din lume...

Sindicaliştii îl aclamară. Se auziră cîteva glasuri care strigau: – Unde-i Jacky?

Zîmbind, el arătă către fereastra de la etajul opt: – Doamna Kennedy se aranjează şi asta îi răpeşte ceva mai mult timp, dar, bineînţeles că după aceea arată mult mai bine decît noi...

Apoi preşedintele se îndreptă către sala cea mare de bal a hotelului „Texas”, unde trebuia să ia micul dejun oficial în tovărăşia cîtorva sute de democraţi care plătiseră 3 dolari – şi de multe ori 15 şi 20 la negru – pentru cinstea de a participa la prima masă cu preşedintele Statelor Unite. Kennedy ştia să se prefacă că mănîncă fără să guste nimic, era considerat maestru în acest domeniu. Doctorul său îi interzisese „să mănînce lucrurile servite la banchete, în hoteluri sau în alte locuri de primire”. Se servise cafeaua, cînd, în fine, apăru şi Jacqueline, îmbrăcată în roz, şi se aşeză lîngă soţul ei. Fu întîmpinată cu ovaţii „formidabile”.

Preşedintele luă cuvîntul şi spuse din nou ceea ce mai spusese de atîtea ori străbătînd ţara. Pretutindeni

a pronunţat cam acelaşi discurs, dar, spune ziaristul Nerin E. Gun, care 1-a însoţit de multe ori – şi mai cu seamă în ziua aceea, „schimbînd numai aluziile măgulitoare la adresa locurilor pe care le vizita şi a cetăţenilor importanţi din localitate”. În dimineaţa aceea de 22 noiembrie, el a vorbit despre avioanele care se construiau la Fort Worth şi a amintit că fratele său mai mare, Joseph, a fost ucis în timpul războiului pe un avion „Liberator” de acest tip. Apoi, „ascultînd parcă de o bruscă inspiraţie”, a vorbit „despre lumea foarte periculoasă şi atît de nesigură în mijlocul căreia trăim...”.

O frază neterminată, care a lăsat publicul descum­ pănit. Şi cu aceste cuvinte a părăsit sala. Auditoriul, „gînditor şi tăcut”, nu a aplaudat la ieşirea preşedintelui. Înainte de a părăsi hotelul, Kennedy a stat de vorbă cu Jacky şi cu Kenneth O’Donnel, unul din consilierii săi principali. Subiectul? Rolul Serviciilor Secrete în apărarea unui preşedinte. Tot ce pot ele să facă, spune Kennedy, e să apere un preşedinte împotriva mulţimii surescitate şi nedisciplinate.

– Dar, dacă cineva vrea într-adevăr să omoare un preşedinte, nu e prea greu: n-ai decît să postezi un om pe o clădire înaltă şi să-i dai o armă cu lunetă, şi nimeni n-o să mai poată face nimic ca să-i apere viaţa.

Ora plecării. Convoiul ajunse la baza aeriană de la Carswell. Un „tunet de aclamaţii”. Hotărît lucru, Dallas nu înseamnă întregul Texas. Dar Dallas e Dallas. La aeroport, John şi Jacky au avut de strîns sute şi sute de mîini. Avionul a decolat la 11,24. După ce s-a urcat, preşedintele s-a instalat în faţă, într-o cabină separată, în care ca mobilă se afla o masă, nişte fotolii, două paturi şi, alături, un duş. A studiat nişte dosare trimise de la Washington, a semnat cîteva scrisori, o telegramă de felicitare adresată lui Winston Churchill şi a răsfoit diverse ziare. Apoi a trecut în partea din spate a avionului şi a stat de vorbă cu suita lui şi cu reprezentanţii presei. A comentat anumite articole care

acea imagine, care m-a marcat oarecum, ne-a făcut să fim ceva mai reținuți în a mai merge la furat de pepeni, mai ales cînd am știut clar că treaba asta este mult prea serioasă, din moment ce milițianul a fost implicat.

Nouă, copiilor, uniforma albastră a șefului de post ne inspira mult respect, dar și un dram de teamă. În fapt, știam că datorită acelei uniforme eram în siguranță în sat și că toate aventurile noastre erau asigurate, pentru că nimeni, absolut nimeni, nu ne putea face rău.

Ploaie de vară (1) Hărmălaie mare se auzea de pe stradă. Toți copiii uliței se strînseseră și jucau ,,groapa”. Cele cinci pietricele sferice, alese cu grijă și cu greutate de pe albia pîrîului din vale, erau mînuite de toți participanții la joc. Țipetele lor de bucurie de auzeau pînă devale și atrăgeau alți curioși. Apariția pe piața ,,cărților” a unor noi chibrituri mai mari, imprimate cu o foarfecă sau o cheie, a revigorat jocul, miza fiind schimburile de cărți între noi.

Cel care venise cu noile cărți era un băiat ai cărui părinți locuiau la București, și care era prezent printre noi doar în vacanțele de vară. Era iubit de toți pentru că era un copil tare bun, binevoitor și, cel mai important, avea obiceiul să își împartă jucăriile cu noi. De data asta, însă, venise cu o ofertă de nerefuzat – acele cutii de chibrituri pe care noi nu le mai văzusem și care ne stîrniseră curiozitatea. Numele lui era tot Alin, doar că locuia la cîteva străzi de noi, undeva în zona ,,neutră” a satului, departe de linia principală și, automat, de interesele noastre. Acum, în jurul acestui joc ne strînseserăm peste zece copii și încercam, fiecare după puteri, să cîștigăm. (va urma) T.T. insistau în mod deosebit asupra fracţiunilor din sinul partidului democrat din Texas.

– E prost... foarte prost, zise el.

Atunci Godfrey T. McHugh spuse: – Dacă credeţi că e prost, domnule preşedinte, ce-o să ziceţi cînd o să vedeţi News din Dallas!

– L-am văzut, spuse Kennedy posomorit.

Drumul era scurt. Nu erau decît vreo treizeci de kilometri între Fort Worth şi Dallas. Orele 11,40: ,,Air Force One” ateriza la Love Field. Sosise ceasul înfruntării Dallasului.

Romanul oraşului Dallas e pe măsura epopeii americane. Înainte de 1940 nu avea decît 300.000 de locuitori: un oraş modest pentru Statele Unite.

Descoperirea petrolului a schimbat totul. Între anii 1940 şi 1960, populaţia a crescut de peste două ori.

Acest centru, pînă mai ieri agricol, era dominat acum „de toată bogăţia asta nouă, care se scurge în formă brută din puţurile de petrol ca să fie investită în afaceri bancare, în asigurări, în servicii publice şi în plasamente imobiliare”. Un ziar „dădea tonul” politicii oraşului: Dallas Morning News, o politică „violentă şi primitivă”. Fiind invitat în 1962 la Casa Albă, directorul acestui ziar îi declarase pur şi simplu lui Kennedy că naţiunea avea nevoie „de un bărbat care să urce pe cal, şi nu să încalece tricicleta Carolinei”.

La Dallas nu exista o aristocraţie cu tradiţie, dar nici o mişcare muncitorească organizată. În schimb, acolo se cultiva cu grijă un mit pe cît de comod, pe atît de periculos: cel al vechiului Texas, „al bărbaţilor săi virili, călăreţi îndrăzneţi, ţintaşi temuţi şi care aplicau ei înşişi legea”. Mitul îşi are simbolul său: pălăria cu boruri largi, din care preşedintele a primit, de altfel, la Fort Worth un exemplar pe care s-a gîndit să i-1 dăruiască lui JohnJohn, băieţaşul lui. Dar pitorescul nu izbuteşte uneori să ascundă anumite realităţi: procentajul de omucideri este în Texas unul dintre cele mai ridicate din Statele Unite, mai ridicat, de pildă, decît cel din statul New York şi de două ori mai mare decît media naţională. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI – ROMÂNIA REALĂ ARGUMENT După o pauză generată de preocupări extrajurnalistice, iată-mă reîntors în paginile de mijloc ale hebdomadarului ,,România Mare”, dornic să reînnod legătura de suflet cu cititorii revistei noastre. În acest interval de aproape două luni, evenimentele care s-au succedat în România au pus la grea încercare poporul, pandemia ucigătoare și neputința (soră cu indiferența) guvernanților ducînd la drame cu urmări ireversibile și cu crevase adînci în istoria recentă a Țării.

Pentru că aceste teme au fost tratate pe larg în numerele revistei apărute pînă în prezent, nu intenționez să dezvolt acest subiect, scopul ,,Argumentului” meu are menirea de a prezenta noul proiect pe care îl propun în paginile ,,României Mari”. Sub egida sintagmei ,,ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI – ROMÂNIA REALĂ”, intenționez să grupez o suită de materiale jurnalistice din varii domenii de activitate națională (politică, economică, socială, culturală,

istorică, religioasă, de mediu, militară, mass-media, învățămînt, externe, tineret, justiție, România în raport cu Uniunea Europeană etc.).

Abordînd unul din aceste paliere – din realitatea imediată sau dintr-un timp mai îndepărtat – ceea ce va sta la baza scrierii oricărui material va fi rodul unei documentări în spațiu și timp – veridicitatea datelor constituind pilonul de susținere al acestui proiect. Nu va fi deloc ușor – încrengătura și suprapunerea de idei diametral opuse, care se vehiculează în prezent în spațiul public, pot pune cititorii în poziții dilematice, incitîndu-i la diminuarea încrederii în autor. Dar, poate că aceste contradicții sînt și în interesul ridicării gradului de percepție al cititorului, pus în balanța acceptării unui fapt istoric despre care avea un alt fel de cultură anterioară.

Oricum, provocarea jurnalistică pe care o lansez astăzi – cu tot dragul pentru cititorii ,,României Mari” – va constitui un autentic prilej de cunoaștere și adîncire a coordonatelor pe care România (de ieri și de azi) și-a susținut și își menține legitimitatea în Europa și în lume...

ANUL 1940 – ANUL ROMÂNIEI ÎNSÎNGERATE Începem demersul nostru jurnalistic prin întoarcerea la anul 1940 acum cînd, în luna noiembrie, se împlinesc 80 de ani de la masacrele și crimele legionare de la Jilava, precum și din Pădurea Strejnic și Pădurea Snagov.

Rapturile teritoriale și dezmembrarea României Declanșarea celui de-al doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, prin complicațiile statelor participante în raport cu interesele și statutul României, a poziționat Țara noastră într-o situație ingrată, opțiunile de pace și cele belicoase ciocnindu-se între politicienii de la vîrf. În atare context, înconjurată de vecini ostili (Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulgaria), România era obligată să îmbrace haina neutralității, sperînd în salvarea națională. Corectă atitudine, dar impactul Pactului Ribbentrop - Molotov, semnat la 23 august 1939, avea să împiedice România să meargă pînă la capăt pe calea politicii de neutralitate.

Plasticitatea cu care s-a exprimat Nicolae Iorga, spunînd că ,,Facem astăzi o altă politică decît aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decît pe aceea de azi”, nu a avut decît un efect sentimental, întrucît soarta României era decisă de Marile Puteri. Astfel, la 29 martie 1940, într-o cuvîntare ținută în cadrul Sovietului Suprem, ministrul de Externe Molotov explica problemele nesoluționate dintre URSS și România în cuvinte direct revanșarde: ,,Problema Basarabiei, a

cărei cotropire de către România Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o, deși niciodată nu a pus problema înapoierii Basarabiei pe cale militară”.

La 23 iunie 1940, Molotov l-a informat pe Schulenburg (ambasadorul Germaniei la Moscova) că Guvernul de la Moscova este în curs de a cere României cedarea Basarabiei și a Bucovinei și că, în caz de refuz, URSS va recurge la forța armelor.

Amenințarea s-a transformat în realitate cînd, la 26 iunie, Molotov l-a convocat pe Gheorghe Davidescu (ministrul român de Externe la Moscova) căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin care URSS cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în caz contrar amenințînd cu forța. Situația este cunoscută: după două Consilii de Coroană, unde doar vocea Profesorului Nicolae Iorga s-a auzit ca o manifestare radicală: ,,Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”, în cea de-a doua ședință s-a acceptat ultimatumul, cu 19 voturi pro, 6 contra, și o abținere. A doua zi, pe 28 iunie, ministrul Davidescu îi comunică lui Molotov: ,,Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Dincolo de comunicatul sec, din care nu se văd lacrimile ce urmau să apară pe chipul României, se conturează drama României Mari, ajunsă în pericol iminent. Pe lîngă

cele două regiuni (Basarabia și Bucovina de Nord), Armata Roșie a ocupat și ținutul Herța, care nu avea nici o legătură teritorială cu celelalte, făcînd parte din vechiul Regat. Numai în 24 de ore România pierduse un spațiu de 50.762 km.p., cu o populație de 3,9 milioane de locuitori.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, actul dictatorial al URSS a avut darul să producă prozeliți, dînd apă la moară Ungariei și Bulgariei, care abia așteptau prilejul politic favorabil pentru a-și expune pretențiile teritoriale față de România. De fapt, se cunoșteau intențiile malefice ale Ungariei, reiterate și în ianuarie 1940, la Veneția, în întîlnirea dintre miniștrii de Externe ai Italiei și Ungariei (conții G. Ciano și I. Csaky), cînd cel din urmă și-a expus pretențiile Guvernului de la Budapesta în privința revendicării unui teritoriu și a unei populații din Transilvania (78.000 km.p. și 4,2 milioane de locuitori).

Bulgărele pornit prin rostogolire la vale nu mai putea fi oprit!

După eșecul tratativelor de la Turnu Severin dintre România și Ungaria, Germania și-a pierdut răbdarea și a schimbat foaia discuțiilor, impunînd Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, sub arbitrajul miniștrilor de Externe german și italian, respectiv Giano și Ribbentrop. În urma acestei acțiuni în forță, România pierde în vest un teritoriu de 43.492 km.p. și o populație de 2.667.007 locuitori, majoritatea fiind români.

Ca și în cazul Basarabiei, Consiliul de Coroană de la București hotărăște acceptarea deciziei de la Viena, cu 19 voturi pro, 10 împotrivă și o abținere. Era cea de-a doua sîngerare a României în fatidicul an 1940.

Pentru ca tragedia României să fie cît mai dureroasă, la 7 septembrie se încheie, la Craiova, tratativele românobulgare, care stipulau cedarea de către Țara noastră a celor două județe care formau Cadrilaterul (Durostor și Caliacra).

Trei vecini și trei acțiuni antiromânești au însîngerat de trei ori România, ducînd-o în pragul dezmembrării. Într-adevăr, în pragul toamnei 1940 România Mare a încetat să mai existe!

Noiembrie – asasinatele care au oripilat România

Sinagoga din Văcărești și magazine deținute de membrii comunității evreiești, devastate de legionari

După evenimentele tragice din vara anului 1940, regimul lui Carol al II-lea a trecut în amintire. Dictatura regală, sfîșiată de trădări, corupție, afaceri oneroase și de o politică falimentară pe plan extern, finalizată prin amputarea gravă a României, cedează puterea în favoarea Generalului Ion Antonescu (septembrie 1940). În acest punct Istoria României consemnează schimbarea bruscă de la anarhie la un Stat al ordinii și respectului bazat pe muncă și creație (cel puțin așa se credea). Formația de militar a lui Antonescu l-a condus

Horia Sima în mijlocul legionarilor la adoptarea unei atitudini ferme, cu exigențele de rigoare. Neavînd în spate vreun partid politic, Generalul Ion Antonescu s-a asociat la conducere cu Mișcarea Legionară – o formațiune politică la modă, care sugera, în special tineretului, ideea de justiție, care aducea un suflu nou împotriva prăfuitului politician dîmbovițean considerat vinovat de ciopîrțirea României.

Drept urmare a ,,lipirii” legionarilor de Antonescu, odată cu constituirea, la 14 septembrie 1940, a noului guvern, două ministere cheie (Internele și Externele) au fost încredințate reprezentanților Mișcării Legionare, în persoana generalului Constantin Petrovicescu, respectiv Mihail Sturdza. În plus, Horia Sima – Conducătorul Mișcării – a fost numit ministru secretar de Stat, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (al doilea om în Stat). Văzînd în Mișcarea Legionară forța politică și umană care să-l sprijine în politica de asanare a răului provocat de Carol al II-lea împreună cu Camarila acestuia, generalul Antonescu a săvîrșit cîteva erori, una dintre acestea constînd în acordarea de puteri depline reprezentanților Legiunii, care încadrau toate posturile din Administrație, Poliție și Jandarmerie, formînd o dublă conducere, care, în curînd, se va dovedi falimentară. De unde se pornise, teoretic, de la politica bazată pe dreptate și justiție, avînd mînă liberă legionarii au creat în Țară un climat de insecuritate și anarhie – făcînd arestări după bunul plac, jefuind și maltratînd populația. Prins între promisiuni și certitudini Conducătorul Statului începe să-și piardă răbdarea, dîndu-i un avertisment lui Horia Sima: ,,Dacă sînt: două Poliții în Stat; două justiții; două concepții și două conduceri politice și economice; dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și toți intervin – cînd vor și cum vor, prăbușirea, în circumstanțele interne și externe în care se găsește țara, va veni vertiginos. Nu se poate doi șefi de orchestră să conducă, în același timp, aceeași orchestră. În primul rînd, trebuie separată guvernarea de partid”.

Era, însă, prea tîrziu. Avertismentele lui Antonescu au căzut pe un teren minat de ură și răzbunare, au găsit un climat legionar inflamat de un naționalism exacerbat, inspirat din propaganda belicoasă a nazis­ mului. În acest cadru național, ceea ce a urmat nu este decît rezultanta concesiilor făcute unui partid clădit inițial pe niște percepte sănătoase, de bun augur pentru Poporul Român, dar alterate de viziunile morbide și antinaționale izvorîte din mișcarea nazistă.

Jilava – 26/27 noiembrie Primul pas a fost făcut în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 (exact acum 80 de ani), cînd, sub impactul emoțional al deshumării ,,Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, pentru a fi îngropat cu onoruri naționale, a fost organizată una dintre cele mai odioase crime ale (in)Justiției din România. În acest punct trebuie să deschidem o paranteză și să reamintim împrejurările morții Căpitanului, împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), sugrumați în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, în pădurea Tîncăbești, în timp ce erau transportați de la Rîmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. Pretextul oficial a fost că aceștia au încercat să evadeze din mijlocul de transport, dar mărturiile celor care au fost de față conduc la concluzia că asasinatul a fost ordonat de Regele Carol al II-lea.

Pentru că trupurile neînsuflețite au fost arse cu acid și înhumate în Fortul Jilava, iată-ne ajunși în momentul ceremoniei de reînhumare, cu alai și cu onoruri naționale.

Tot prin recurs la memorie să notăm că, odată cu venirea la putere a legionarilor, aceștia i-au adus la Jilava pe cei arestați și anchetați de Comisia de anchetă criminală creată în data de 25 septembrie 1940 pentru cercetarea și pedepsirea celor implicați în uciderea, cu și fără judecată, a legionarilor. În acest context de climat psihologic, cu dorință de răzbunare, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 un grup de legionari înarmați au pătruns în incinta închisorii Jilava, fiind repartizați la celulele cu arestați la care trebuiau să acționeze. Astfel, în doar cîteva minute toți cei 64 de arestați închiși în 16 celule, au fost omorîți prin împușcare. Printre cei asasinați se numărau: Mihail Moruzov – fost director al Serviciului Secret de Informații; Victor Iamandi – fost ministru de Justiție; general Gabriel Marinescu – fost prefect al Poliției Capitalei și ministru al Ordinii Publice; colonel Vasile Zeciu – fost prim-procuror al Tribunalului Militar București; generalul Gheorghe Argeșianu – fost primministru; generalul Ion Bengliu – fost inspector general al Jandarmeriei; Radu Pascu – fost prim-președinte al Curții de Apel București.

Furtuna declanșată de Cămășile verzi se extinde și asupra unor personalități din afara penitenciarului Jilava, considerate dușmanii Mișcării și care trebuiau excluse din viața politică.

27 noiembrie – la prînz Pe 27 noiembrie, în jurul prînzului, pe cînd soții Virgil și Ecaterina Madgearu se aflau în locuința lor, la masă, 6 bărbați au dat buzna în casă și i-au cerut profesorului Madgearu să-i însoțească pînă la Prefectura Poliției pentru a da o declarație. Ezitînd, profesorul le-a cerut să se legitimeze, ceea ce aceștia au și făcut (unul prezentînd o legitimație de informator la Poliția legionară din Ploiești), dîndu-și cuvîntul de onoare de legionar că într-o oră profesorul se va înapoia acasă. În aceeași zi, la ora 15.30, șeful postului Jandarmi din comuna Snagov a fost anunțat telefonic de administratorul parcului Snagov că în pădurea Snagov, la punctul numit ,,Coada Lungă”, s-a descoperit un cadavru. Cercetîndu-se documentele aflate asupra cadavrului, fără a se constata semnul vreunui jaf, s-a aflat identitatea acestuia – prof.

Virgil Madgearu – economist, sociolog și om politic, prof. univ. în București și adversar al Gărzii de Fier.

Ancheta, folosindu-se și de declarațiile martorilor, a stabilit identitatea celor 5 asasini (Traian Boeru, Ion Tucan, Dacu Tudor, Ștefan I. Cojocaru și Iacobuță Ștefan), toți fiind salariați la Institutul Național al Cooperației.

27 noiembrie – după-amiază În aceeași zi de 27 noiembrie, în două rînduri (ora 11 și ora 13.30), un comando de legionari a controlat locuința din București a prof. Nicolae Iorga, căutîndu-l pe acesta cu febrilitate, dar, negăsindu-l, au părăsit locuința fără să dea nici o explicație.

Zarurile morții fuseseră însă aruncate!

Căutîndu-l în continuare, echipa morții s-a deplasat la vila Profesorului de la Sinaia, unde a ajuns la ora 17.30.

După cum și-a amintit soția Profesorului, Ecaterina Iorga, au intrat pe neașteptate pe scara de serviciu, s-au legitimat ca fiind din Poliția legionară București, spunînd că au venit pentru a-l duce pe Nicolae Iorga în Capitală, pentru a i se lua un interogatoriu. În dimineața zilei următoare, la ora 7.15, lîngă pădurea Strejnic, în apropiere de Ploiești, s-a găsit corpul

neînsuflețit al marelui istoric și cărturar Nicolae Iorga, omorît prin împușcare cu 9 gloanțe. Deși sînt unele contradicții cu privire la posibilitatea ajungerii aceleiași echipe de la Snagov la Sinaia în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, ancheta a stabilit numele comandoului ucigaș: Ion Tucan, Ștefan Cojocaru,Tudor Dacu, Ștefan Iacobuță și Traian Boeru, la care se adaugă și alte nume.

Cum a devenit Nicolae Iorga ținta legionarilor? Încă din 1937, în cadrul Congresului Ligii Culturale de la Iași, savantul și omul politic Nicolae Iorga a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier pe motiv că servea intereselor naziste. În continuare, Nicolae Iorga a atacat politica legionară, fiind împotriva înființării de către Garda de Fier a unor firme comerciale și a unor acțiuni de caritate. În acest context, printr-o scrisoare deschisă, Corneliu Zelea Codreanu l-a apostrofat pe Nicolae Iorga, denumindu-l ,,incorect” și ,,necinstit”, ceea ce a inflamat orgoliul Profesorului, acesta intentînd proces Căpitanului pentru calomnie. Deși în cursul acțiunii Profesorul nu s-a prezentat la proces cerînd retragerea acuzației de calomnie, procesul și-a urmat cursul firesc în urma căruia C.Z. Codreanu a primit o pedeapsă de 10 ani pentru ultraj adus unui demnitar aflat în exercițiul funcțiunii – condiție care l-a prins în lotul legionarilor omorîți la Tîncăbești, pe 29/30 noiembrie 1938.

Astfel, ceremonia de reînhumare a osemintelor acestui grup de legionari, sub presiunea mistic-religioasă și patriotard-xenofobă, a declanșat suita de crime din noiembrie 1940.

Moartea savantului a fost asemenea unui cutremur în lumea academică română și nu numai. Savant de renume mondial, care a publicat peste 1.250 de titluri de cărți și circa 25.000 de studii și articole în mai multe limbi de circulație mondială, a fost deplîns de toată lumea științifică internațională. Un număr de 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. La aflarea acestor vești abominabile, generalul Ion Antonescu a țipat în Consiliul de Miniștri, avertizînd: ,,Mîna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită exemplar!”. Cine cunoaște Istoria știe că ,,pedeapsa exemplară” a venit relativ tîrziu, în ianuarie 1941, doar ca replică la rebeliunea legionară prin care s-a încercat o lovitură de stat. Numai că, prin lichidarea rebeliunii legionare (cu ajutorul Armatei) au fost pedepsiți cei care mai erau în Țară, pentru că mulți au fugit în Germania la adăpostul ideologiei de care se molipsiseră în România!

Acum, la 80 de ani de la aceste tragedii care au îndoliat România, să nu-l uităm pe marele savant și istoric Nicolae Iorga. Poemul lui, ,,Brad bătrîn”, poate fi interpretat ca un epitaf pe mormîntul savantului din cimitirul Bellu din București.

Brad bătrîn A fost tăiat un brad bătrîn, Fiindcă făcea prea multă umbră Și-atuncea din pădurea sumbră Se auzi un glas păgîn: O, voi, ce-n soare cald trăiți Și ați răpus strămoșul nostru, Să nu vă strice somnul vostru, De ce sînteți așa grăbiți? În anii mulți cît el a fost De-a lungul ceasurilor grele Supt paza crăcilor rebele Mulți și-au aflat un adăpost.

Moșneagul stînd pe culme drept A fost la drum o călăuză Și-n vremea aspră și hursuză El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cît fu viu, Ci mort acuma cînd se duce Ce alta poate-a vă aduce, Decît doar încă un sicriu?

GEO CIOLCAN

14

Nr. 1564

omul din spatele Marii Uniri

Regele Ferdinand I ,,Loialul” (2) Elena (2)

Ferdinand și Elena Văcărescu se logodesc, potrivit amintirilor tinerei poetese românce, pe data de 20 aprilie 1891, la Mînăstirea Nămărați de lîngă Cîmpulung. Ca inel de logodnă, Ferdinand îi dăruiește Elenei inelul de căsătorie al bunicii sale, regina MariaGloria a Portugaliei.

Regele Carol I pare să fi realizat destul de tîrziu ceea ce se întîmplase sub ochii lui, lucru pe care și-l va reproșa mai tîrziu. Alexandru CandianoPopescu, vajnicul antimonarhist din urmă cu 20 de ani, conducătorul efemerei Republici de la Ploieşti (8 august 1870), ajuns acum aghiotant regal, va lăsa posterității descrierea stării de spirit a regelui Carol I: „Regele în toată această împrejurare era plouat, nehotărît, se servea de jumătățile de măsură, era cel care a primit o măciucă în moalele capului, pentru că se simțea vinovat față cu conștiința sa că a văzut răul și nu a căutat să-l împiedice”. Cel mai umilitor pentru mîndrul rege din stîrpea Hohenzollernilor trebuie să fi fost vetourile categorice ale oamenilor politici români, pe care în mod obișnuit Carol I îi domina. P.P. Carp a fost cel mai dur, ținîndu-i o adevărată lecție de morală politică regelui: „Regii nu sînt chemați săși facă fericirea lor, ci fericirea popoarelor pe care le guvernează. Adeseori aceste amîndouă se pot împăca, dar cînd ele nu sînt compatibile, ca în cazul de față, atunci fericirea poporului trebuie să meargă înaintea fericirii regelui”. Carol I, confruntat cu opoziția întregii clase politice, a opiniei publice, dar și a propriului său frate, prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, unde își va făuri renumele literar, dar de unde, ca o bună româncă, își va ajuta ţara, fiind membră în delegația României la Conferințele de Pace de la Paris din 1919 și 1946, consecutive celor două războaie mondiale. La despărțirea lor, atît de dureroasă pentru amîndoi, Elena îi va striga lui Ferdinand: „Doar România și viitorul ei contează. Vei fi un Rege mare.

Restul, fericirea ta sau a mea nu, înseamnă nimic”.

Regina Elisabeta este și ea sancționată, fiind trimisă într-un exil aurit la Veneţia, după care se va retrage la castelul părintesc de la Neuwied. Va reveni la București de-abia în noiembrie 1894.

Maria Iar dacă tot se deschisese problema căsătoriei lui Ferdinand, regele Carol I era decis să o ducă la bun sfîrșit, găsindu-i moștenitorului său persoana potrivită.

Cam în același timp cu regele României începuse și ducesa de Edinburgh, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1855-1881) și soția lui Alfred de Edinburgh, cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii (1837-1901), să sondeze piața căsătoriilor regale.

Avea deja trei fete, dintre care cea mai vîrstnică, MariaAlexandra-Vic­toria, urma în curînd să împlinească 16 ani. Ferdinand și Maria se întîlnesc pentru prima dată în martie 1892, la München, în cadrul unei obișnuite reuniuni de familie. Viitoarea re­ gină își va reaminti mai tîrziu că „întîlnirea, după cît mi se pare, fusese cu grijă plănuită dar, de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cît se poate de mult”.

Maria nu-l displace pe tînărul prinț venit dintr-o țară despre care nu știa nimic: „era chinuitor de timid și rîdea mai mult ca de obicei ca să-și ascundă timiditatea... el trezea sentimente materne. L-aș fi ajutat cu plăcere”. Pe cînd se aflau la München, cei doi tineri primesc o invitație din partea împăratului

Regele Ferdinand și Regina Maria Wilhelm al II-lea de a-l vizita la Berlin. Aici, Ferdinand își regăsește vechii camarazi de armată și, probabil, și sub influența verișoarei sale, Charlotte, găsește curajul de a pune Mariei de Edinburgh întrebarea decisivă a oricărei vieți omenești: „Vrei să fii soția mea?”. Curajul lui Ferdinand a șocat-o pe tînăra principesă britanică: „Pentru mine este și astăzi o enigmă cum a găsit el curajul să-mi propună să ne logodim. Dar a făcut-o și eu am acceptat. Am zis «da» și mi-am pecetluit soarta. Ușa spre viață s-a deschis, spre o viață lungă”.

Logodna celor doi a fost anunțată în plenul Senatului României de către ministrul de Externe, Alexandru Lahovary (unchiul Marthei Bibescu), pe data de 25 mai 1892, prilej cu care Titu Maiorescu declara: „Căsătoria apropiată a Moștenitorului Tronului cu o prințesă din ilustra casă a Marii Britanii și Irlandei a produs în întreaga țară cel mai adînc sentiment de bucurie… Regatul nostru constituțional se vede așezat pe trainice temelii… prin asigurarea succesiunii”. Nunta a fost programată pe 29 decembrie 1892 în castelul Sigmaringen, la ea participînd regele Carol I, membrii guvernului României, rudele lui Ferdinand, dar și ale Mariei, mai puțin iubitul ei tată care nu vedea cu ochi buni mariajul fiicei sale. Ducele de Edinburgh dorise o căsătorie mai ilustră pentru Missy, așa cum era alintată în familie Maria. Cît timp locuiseră în Malta, acolo unde tatăl Mariei îndeplinise funcția de comandant al flotei britanice din Mediterană, Missy se îndrăgostise nebunește de vărul ei, George de York, viitorul rege George al V-lea al Angliei (1910-1936). Idila nu se concretizase însă, și Maria, în loc să devină regina Angliei și împărăteasă a Indiei, va ajunge prima – și ultima, de altfel – regină a României Mari și „împărăteasa tuturor românilor”, titlu neoficial, dar popular, dat de către țăranii români din Ardeal după Marea Unire din 1918.

Tinerilor miri părea că viața în România le va surîde veșnic. Primesc ca reședință Palatul Cotroceni, iar Ferdi­ nand începe construcția – după gusturile soţiei – a unui nou castel, Pelișorul, aflat în proximitatea Peleșului, ridicat de către Carol I cu un deceniu în urmă. Dacă lui Ferdinand, obișnuit cu exigențele unchiului său, nu-i va fi atît de greu să trăiască după dorințele lui Carol, tinerei prințese englezoaice îi va fi mult mai greu săși pună frumosul gît în jugul severelor canoane ale lui „der Onkel” (unchiul, în germană). Înainte de a pleca spre România, tatăl ei îi spusese: „nu uita niciodată că ești prințesă englezoaică și fată de marinar”.

La separarea sentimentală și fizică dintre Ferdinand și Maria a contribuit decisiv boala prințului din anul 1897. În luna mai a acestui an, Ferdinand se îmbolnăvește de febră tifoidă ca urmare a faptului că, în decursul unor manevre militare, a băut apă dintr-o fîntînă primitivă. Situația părea disperată, lui Ferdinand i se dă ultima îm­ părtășanie, unele biserici încep să bată clopotele în semn de doliu.

Maria îl îngrijește cu devotament dar, evident, prima grijă se îndreaptă spre ea. „Mă sperie gîndul că el ar putea muri și un copil de patru ani

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

să devină moștenitor de tron, iar eu, așa de tînără și nepricepută, să rămîn văduvă”, îi va scrie Missy surorii sale. Ca prin minune însă, Ferdinand supraviețuiește, dar urmările bolii vor fi devastatoare pentru fizicul lui.

Slăbise mult, trupul îi devenise scheletic, chipul palid ca de mort, iar ochii duși în fundul capului.

Viitorul prim-ministru liberal, I.G. Duca, care l-a cunoscut imediat după cumplita boală, ne lasă o sugestivă descriere a lui Ferdinand: „Gesticulația sa neîndemînatică, obiceiul său nenorocit de a se legăna cînd pe un picior, cînd pe celălalt, precum și urechile lui cam mari, dezlipite de cap, dădeau înfățișării sale fizice o compromițătoare stîngăcie și o lipsă cumplită de armonie și majestate”. Scăpată de povara eventualei văduvii, Maria se aruncă în brațele frumosului Zizi Cantacuzino, un elegant și manierat ofițer de cavalerie, numit profesor de călărie al micului Carol, fiul perechii princiare. A fost aventura care i-a pricinuit cel mai mult sînge rău bătrînului rege Carol I. Presa, inclusiv cea străină, aflase despre idilă, așa încît suveranul o exilează pe Maria în Anglia, iar pe Zizi Cantacuzino – viitor erou al primului Război Mondial, iar mai apoi șef al Mișcării legionare – îl trimite în Franța. La 9 ianuarie 1900, Maria dă naștere, la Coburg, unei fetițe, Maria, alintată Mignon, ce va deveni mai tîrziu regina Iugoslaviei. (…)

Cît despre Ferdinand, resemnat în ceea ce privește exuberanțele sentimentale ale frumoasei sale soții, se va dedica cu pasiune botanicii, pasiunea vieții sale, dar și studiului latinei sau ebraicii, limbi moarte pe care le cunoștea la perfecție. Îl va uimi pe Vasile Pîrvan descifrînd inscripții în greaca veche pe șantierul de la Histria. Dar și pe abatele Mugnier, prietenul de la Paris al Marthei Bibescu, vorbind cu acesta în ebraică.

Decizia Anii liniștiți ai frumoasei epoci de pace ce urmaseră războiului franco-prusac din 1870-1871 se scurgeau încet-încet, iar familia regală devenise din ce în ce mai divizată.

Vestea atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914) îi găsește pe Ferdinand și pe Maria la Mogoșoaia, unde îi făceau o vizită Marthei Bibescu. În vara acelui an, Ferdinand încă era adeptul participării României la război alături de Germania, fapt confirmat de secretarul prințului, Louis Basset, în memoriile sale. Totul îl împingea pe Ferdinand spre Germania: originea, educația, familia, cariera militară, dar, mai cu seamă, convingerea fermă că imperiul lui Wilhelm al II-lea nu poate fi înfrînt. Dacă Ferdinand își va schimba radical atitudinea în următorii doi ani, trecînd de partea Antantei, meritul principal i-a revenit soției sale, dar și spiritului datoriei de care era animat prințul. „De la început – îi va mărturisi mai tîrziu Ferdinand lui Robert de Flers – mi-am impus această regulă de conștiință: să fac abstracţie de mine însumi, să nu țin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decît România, să nu cuget decît la ea. Nu se domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor”.

La Consiliul de Coroană din 3 august 1914, întrunit la Peleș, participă și prințul Ferdinand alături de regele Carol, atît de îndurerat de faptul că, după aproape o jumătate de veac de domnie, se găsea practic singur în dorința sa de a alinia România la politica Germaniei.

Zdrobit sufletește, moare pe 27 septembrie 1914, lăsînd tronul nepotului său, Ferdinand. „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decît ale lui Ferdinand, astăzi rege al României”, va zugrăvi marele istoric Nicolae Iorga conjunctura deloc favorabilă în care venise Ferdinand la tron. Totuși, chiar de a doua zi, 28 septembrie 1914, ziua depunerii jurămîntului ca rege, Ferdinand își ia angajamentul în fața poporului său să domnească ca „bun român”. Era semnul pe care îl așteptau toți și pe care Ferdinand îl va onora făcînd toate sacrificiile posibile. În timp ce Carol I era coborît în cripta de la Curtea de Argeș, intrînd în istorie ca făuritorul independenței României, Ferdinand pășea pe calea martiriului și gloriei – cea care din Ferdinand I îl va transforma în Ferdinand cel Loial. Loial lui însuși şi neamului pe care l-a condus și întregit.

Sfîrșit HISTORA.RO

pO

Nr. 1564

l

15

24 – 30 noiembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Vasile Niculescu, eroul anonim al Marii Uniri Evenimentele din spaţiul românesc, desfăşurate în preajma Unirii, au fost consemnate în documente, care, în mare parte, s-au păstrat pînă astăzi. Marea Unire de la 1918 a avut loc pe fondul frămîntărilor ce au marcat Europa la începutul Secolului XX. Izbucnirea primului Război Mondial în anul 1914, precum şi declanşarea Revoluţiei Bolşevice în 1917 au fost principalele evenimente care au schimbat în profunzime situaţia politică, economică şi socio-culturală de pe bătrînul continent. Aceste tulburări s-au manifestat şi în provinciile locuite în majoritate de români, care au acum şansa să-şi împlinească un ideal vechi de secole: Unirea. Este vorba atît de acte oficiale, cît şi de mărturii ale participanţilor la procesul Unirii. Mai mult decît atît, astăzi sînt publice o serie de fotografii, pe care le putem folosi pentru a ne face o imagine mai clară asupra modului în care s-au derulat acele momente.

Actul Unirii cu Basarabia (Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918) „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, Vice-preşedinte Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan”.

comunica decît par avion, din cauza iernii aspre. În avionul care a aterizat în după-amiaza de 23 noiembrie pe Cîmpia Libertăţii, aducînd un mesaj de pace, se aflau un sac plin cu manifeste şi o geantă sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Zborul se efectuase la doar 2.600 de metri cu un Farman 40 nr. 3240. Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius. Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului.

După uralele cu care i-a aşteptat mulţimea, curajoşii au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de opt soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră şi se încălzeau la un foc aprins cu lemne.

La 6 seara, restaurantul Patria a găzduit şedinţa festivă, cînd Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat hotărîrea conform căreia echipajul Niculescu-Precup trebuia să revină la Bacău şi să dea vestea că românii din Transilvania se vor uni cu ţara. Iar la Palatul Mitropolitan s-a hotărît să se ţină o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, pe 1 decembrie. La plecare, avionul ducea un document oficial a cărui consecinţă a fost cel mai important eveniment din istoria românilor, care şi-au exprimat dorinţa şi sub o formă neconvenţională: punîndu-şi semnăturile pe pînza avionului. După acest moment ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.

Ceea ce nu s-a întîmplat. Iar eroul s-a retras încet, încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său. Literatura de aviaţie îl mai ţine minte. Manualele de istorie, mai puţin.

Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de război.

Cîţiva ani mai tîrziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă.

Din 1918 pînă în 1937, aviatorul a Casa din Rădăuți în care a locuit Vasile Niculescu lucrat la Comandamentul Şcolii de

În iarna anului 1918, în după-amiaza de 23 noiembrie, pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, un aparat de zbor pilotat de un erou trecut apoi în uitare şi care a murit la 90 de ani, un ceasornicar neştiut de nimeni, aducea mesaj de pace, un sac plin cu manifeste şi o geantă sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I.C. Brătianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Un personaj uitat din istoria românilor îşi doarme somnul de veci într-un mormînt din Rădăuţi, pe a cărui cruce scrie Vasile Niculescu. Anonim, erou şi apoi din nou anonim, trecut pentru totdeauna în uitare. O viaţă ca un scenariu de film.

La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţară traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormînt pe a cărui cruce stă scris numele unui bătrîn ceasornicar care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani. Povestea lui se leagă însă puternic de unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor. Ziua de 1 decembrie 1918, cînd Vasile Niculescu era pilot... Două vieţi a trăit de fapt acesta, două vieţi diferite, ca două romane care se întâlnesc într-un punct crucial.

Pe 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi căpitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Cîmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, hotărîtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau

(

RM

Aeronautică (1924-1925), după ce devenise căpitan în 1923, graţie înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932. În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost o dată încercat de destin. La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odesa pentru o lună întreagă. Ultimele două decenii, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate. Doar în 1961, în decembrie, a primit, se pare, o scrisoare de la Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, care amintea celebrul şi extraordinarul episod pe care i-l datorează istoria românilor. În rest, uitare... „Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începtul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămîne înscris în istoria şi în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfînt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dumneavoastră, de a nu va acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvine”.

Avionul pilotat de Vasile Niculescu Într-o altă scrisoare din 1 noiembrie 1967, Ionel Pop, membru al Consiliului Naţional Român Central, îi spunea fostului pilot: „Sînt cu sufletul înălţat de amintirea glorioaselor zile din iarna anului 1918 şi nu-mi lipsesc cîteva lacrimi din ochii obosiţi. Da, mult stimate domnule locotenent aviator, sînt acelaşi Ionel Pop, care la 23 noiembrie 1918, a alergat într-un suflet să vă primească şi să vă îmbrăţişeze pe Cîmpia Libertăţii din Blaj unde aţi aterizat. Nu se uită marele fapte ale unui zburător-erou. Îl uită numai politicienii, cei care au luptat pentru România Mare nu pot să facă aşa ceva. Iar dumneavoastră aţi contribuit din plin la Marea Unire. Şi asta nu se uită!”. În urma lui a rămas o poveste. Povestea unei mari uniri...

RRM

Alba Iulia De tace azi tunul și nu-și iau avîntul Cohortele-ntoarse, în lipsa lor, sus Să bubuie verbul, să tune cuvîntul, Să fulgere slova-n imperiul apus.

Văzduhul cel mare rotit e de ulii Și nu-i nici o pușcă țintindu-i din zbor, Dar glasuri viteze mereu Albei Iulii Vestească-i plinirea fierbintelui dor: Regească cetate de veci a Unirii, Pecetie pusă pe-Ardealul hrisov Tu, matcă a jertfei, stindard dezrobirii Ești scaun dreptății ce-i făr’ de istov. În tine rodește de-a pururi un sînge Ce-n cazne vărsară martirii iobagi, Năpraznica roată destinul nu-l frînge.

O, Iulie Albă, odraslele-ți strînge, Căci vine-nvierea hotarelor dragi!

VASILE VOICULESCU

16

Nr. 1564

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Cînd ieftin este mult prea scump

Acum ceva timp, într-un exces de optimism, am scris un material în care încercam, cu puterile mele limitate, să dau de înțeles celor care încă au pretenții să trăiască într-o țară normală, într-o democrație și într-o libertate autentică, faptul că toate acestea au un preț. Acestea sînt vremurile, trebuie să plătești pentru a fi liber, pentru că alții nu vor ca tu, român de rînd, să fii!

Am fost mult prea optimist. Dar mă așteptam la asta, pentru că nu poți schimba mentalitatea de sute de ani a unui popor doar cu un articol publicat într-o revistă care încă militează pentru România.

A primi totul gratis este, se pare, principiul pe baza căruia românii vor să trăiască, mai ales cei care efectiv nu au capacitatea de a înțelege că gratuitatea este scumpă. Minerii din Valea Jiului primeau gratis curentul electric și aveau o serie de beneficii de pe urma regimului comunist, tocmai pentru ca ei să NU își ceară libertatea la București. Pînă la urmă, prin intermediul acestei gratuități au fost nimiciți cu forța.

Au fost cumpărați pe nimic tocmai ei, cei care, dacă erau bine gestionați ca forță de muncă, puteau face din țara asta o floare. Puteau face autostrăzi, șosele și tunele. Ei bine, au fost dezbinați, cumpărați, eliminați.

Mergînd pe același principiu, mass-media – care știm cu toții că nu este deloc finanțată de români, sau în favoarea românilor – oferă gratis informații pe care românul le înghite pe nemestecate și care, prin toxicitatea lor, au adus poporul acesta în pragul disoluției. De ce? Pentru că cei care conduc știu că pentru a cîștiga voturile românilor trebuie să le ofere produse gratuite, circ TV gratuit, informații toxice la

fel. Dacă le ceri ceva în schimb, riști să ți-i pui în cap, chiar dacă ceea ce le ceri este în folosul lor.

Dar, cu tupeul care uneori îi caracterizează, tot ei, românii, se plîng că le merge prost, că presa nu prezintă și altceva. Românii au ieșit în stradă la Colectiv NU pentru că le-a păsat cu adevărat de soarta celor 64 de tineri morți acolo! Dacă mass-media nu făcea tărăboi la cererea expresă a Serviciilor, dacă Serviciile, prin extensiile lor în viața civilă, nu ar fi dorit acest lucru, în octombrie 2015 nu ar fi ieșit nimeni în stradă. Doar că atunci, Iohannis a vrut Guvernul lui, așa că Ponta a trebuit să plece. Cum în prezent Iohannis are ceea ce și-a dorit, pot muri zeci de români, nimeni nu iese în stradă să facă nimic. De ce? Pentru că nu e ordin pe unitate. De fapt, ca să fim sinceri, românii mor cu zile prin spitale fie din cauza incendiilor, fie din cauza guvernului. Dar cum presa nu zice nimic, cum Serviciile nu fac nimic, românii tac și fac ce li se spune. De ce? Pentru că, în fond, nu își doresc să fie liberi. Dacă voi, români, nu plătiți pentru libertatea voastră, o fac alții care, după cum vedeți, călăresc această națiune cum vor ei.

Da, gratis este mult prea scump. Dar cum trăim în țara care l-a lăsat pe Brâncuși să se realizeze la Paris, pentru că aici nu avea nici o șansă, cum Traian Vuia a căpătat notorietate tot la Paris, întrucît aici nimeni nu îl ajuta, cum Mihai Eminescu a fost omorît pentru principiile lui, cum Aurel Vlaicu a mers tot în Franța pentru a-și construi avionul pentru că cei de la Arsenalul Armatei nu au dat doi bani pe el, așa cum Vadim și Păunescu au murit fără ca poporul să înțeleagă măcar ce i se întîmplă, ce șanse avem noi, Revista ,,România Mare” să trezim din adormire românii? Nici una. Dar ne bucurăm că prin tot ce scriem, prin tot ce facem, încercăm să generăm o schimbare.

Așa cum românii plătesc sume mari pentru Armată, pentru Sănătate și Servicii, ar trebui să plătească și pentru a se informa din surse diverse și nontoxice.

Sinuciderea online și șansa obținerii independenței personale Majoritatea românilor sînt dependenți de rețelele de socializare. Nu există nici un dubiu că mai mult de două milioane de români dețin cel puțin un cont de Facebook sau activează pe alte rețele: Instagram, Linkedin, Twitter, Tik Tok etc. Există o dependență bolnavă pe care nu doar românii, ci majoritatea cetățenilor acestei lumi o au față de interacțiunea cu social-media. Chiar dacă s-a demonstrat oficial că multe din datele lor personale au ajuns acolo unde nu trebuie, la diverse instituții publice, nimeni nu pare să fie impresionat de acest lucru. Românii s-au predat necondiționat sistemului fără ca cineva să îi forțeze să facă asta. Îmi amintesc de modul în care comunismul încerca să îi aducă la ascultare pe cei care trăiau în fostul lagăr comunist, prin tactici care inspirau mai mult frică decît respect, și mă uit acum că, practic, oamenii au fost închși în mediul virtual și controlați de acolo fără nici o lege, fără nici un mijloc de constrîngere.

De fapt, diferența dintre modul de acțiune greoi al comuniștilor și cel tentant al Americii se poate vedea în felul în care America a populat Alaska la finalul Secolului al XIX-lea și în felul în care Rusia și, ulterior, URSS a populat Siberia. Diferența este de la cer la pămînt, evident. Dacă în SUA un simplu zvon conform căruia în Alaska se găsește mult aur a făcut ca mulți americani să rămînă acolo, în Rusia țaristă sau în URSS-ul lui Stalin acest lucru se făcea prin deportări, prin mutarea forțată a unor comunități întregi în lagăre de muncă silnică sau închisori.

Rezultatul a fost identic, deși procedura a fost diferită.

Aceasta este și realitatea din prezent. Ceea ce comunismul nu a reușit decît prin legi și forță, Vestul a reușit prin multă inteligență, prin tehnologie. Practic, întreaga umanitate s-a predat, puțini fiind aceia care au ales să își trăiască viața în mod real, nu în acest Matrix. În perioada în care s-a dovedit că datele personale ale utilizatorilor Facebook au ajuns pe mîinile Serviciilor Secrete americane, mulți utilizatori din Vest, în special din Marea Britanie, au ales să se ,,sinucidă virtual”, să renunțe la conturi și să părăsească viața falsă, virtuală, pe care o duceau, și să își recapete independența în viața reală. Nu știu cum a evoluat în timp această ,,sinucidere în masă”, dar am observat că, în ceea ce îi privește pe români, nu doar că nu au recurs la acest gest, dar au rămas la fel

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

Facebook este o sursă de dezinformare și manipulare, în primul rînd, dar românii – și nu doar ei – hipnotizați asimilează gunoiul mediatic din social-media și nu vor face nimic pentru a schimba această stare de fapt.

Pentru români aceste cheltuieli sînt inutile.

Urmează alegerile parlamentare. Serviciile știu pe cine bagă în Parlament. Cîștigătorii deja se văd în sondaje și mă bucur că ceea ce am estimat eu acum ceva timp se adeverește. Vor urma ani grei pentru românul de rînd și ani foarte buni pentru politicienii și străinii care conduc această țară. Și pentru slugile lor conexe – anumiți bugetari și securiști. Mă tem că aceste alegeri vor fi ultimele în această configurație statală. Mă tem că planul de disipare a națiunii este acum la final, că în următorii patru ani vom vedea cum România devine din ce în ce mai mică, cum Moldova se va disocia de București și cum Transilvania va deveni un stat independent. Cumva, istoria se repetă pe aceste plaiuri, cumva Bucureștii vor depinde de Istanbul, Cluj își va îndrepta privirea spre Viena, iar Iașii spre Moscova. Românii sînt acum disipați în mai multe Românii, mai mici, sînt aduși la limită, au ajuns să se urască atît de mult între ei încît nu mai văd nici o șansă ca Marea și Mica Unire să mai rămînă în vigoare. Poate că Iașii vor încerca să se lege de București și poate că doar Clujul, sătul de ,,mitici”, se va disocia și își va vedea, separat, de viață.

Cert este că la baza tuturor schimbărilor care vor avea loc în această zonă stă neputința românilor de a înțelege că, pentru a fi cu adevărat stăpîni pe mințile lor, pe țara lor, pe viețile lor, trebuie să plătească!

Pentru că dacă nu o vor face românii, o vor face alții, iar noi vom rămîne muți și proști de uimire cînd, în poarta casei noastre stînd, vom vedea cum viețile și viitorul nostru dispar. Și asta pentru că, atunci cînd au avut ocazia să facă ceva pentru ei și pentru copiii lor, au ales să se bucure de rahatul mediatic pe care l-au primit gratis în ultimii 30 de ani. Cînd românii vor dori să se ridice din genunchi vor observa că pragul de sus este, de fapt, atît de jos încît le va fi, practic, imposibil. de hipnotizați în fața ecranelor ca și pînă atunci, de parcă nu le păsa ce se întîmplă cu viața lor privată, cu datele lor personale. Acum, cînd vedeți cum se fură și cum se cîștigă alegerile, puteți înțelege cam ce se poate întîmpla cînd persoane pe care nu le cunoașteți pot decide în locul vostru cui să ofere votul? Acum înțelegeți care e treaba cu Serviciile din România?

Pînă la acest furt al datelor personale, STS nu prea exista, și nici marja de manevră reală în scrutinul electoral nu exista. Ei bine, prima dată cînd STS a intrat efectiv în joc și a început să ia decizii a fost în 2014, an în care acest Serviciu a decis ocupantul de la Cotroceni. Evident că nici cu Ponta nu putem spune că ne-ar fi fost mai bine.

Ați înțeles – voi, cei care nu mergeți la vot – ce se întîmplă cu datele voastre personale? Ați înțeles că, în ciuda faptului că nu vă prezentați la urne, există persoane care pot jongla cu voturile, pentru că au datele voastre personale? Ei bine, rămîneți captivi în închisoarea virtuală a social-media, și nu mai strigați că vreți să trăiți într-o țară liberă, pentru că nici măcar voi nu sînteți liberi. Sînteți la fel ca această țară: captivi și lipsiți de speranțe. Sfatul meu pentru voi este să vă cîștigați propria libertate, să vă ,,sinucideți virtual”, să vă ștergeți toate conturile online, și abia apoi încercați să trăiți liber.

Abia atunci, și doar atunci, cînd tot mai mulți români vor alege să se elibereze din propria închisoare, vom putea vorbi despre independența ca indivizi, și, ulterior, de independența națiunii române. Pînă atunci însă, nimic nu se va schimba. Politicienii, cozile de topor o vor duce la fel de bine, în timp ce țara o va duce din ce în ce mai prost. Și este explicabil, pentru că viața în penitenciar – real sau virtual – este dură!

Pagină realizată de TANO

RM

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Lech Walesa: ,,Cînd vor fi relații bune cu Rusia, va fi diferit în lume” Pentru mine și generația mea, Lech Walesa, ,,Electricianul din Gdansk”, a fost simbolul primei acțiuni care avea șanse să schimbe comunismul. Nu știam pe vremea aceea că noi doream schimbarea într-un sens – iar cei care o încurajau, cei din Occident, aveau în minte, în planurile lor diabolice, un cu totul alt sens! Noi credeam că sistemul comunist al lui Ceaușescu ne blochează capacitățile creative, dezvoltarea națio­ nală și personală – iar ei, cei din vest, ne încurajau aceste idei… false, în mare parte! De fapt, ce doreau ei, am văzut după cîțiva ani de la așa-zisa ,,Revoluție”.

Am scris de nenumărate ori: preluarea României ca pe o colonie, preluarea pe gratis a specialiștilor formați în 25 de ani de dezvoltare multilaterală a societății, preluarea sau distrugerea economiei românești – pînă în 1989 o concurentă importantă pe piața internațională.

Plus resursele României – și transformarea în piață de desfacere pentru produse de proastă calitate, dar frumos ambalate! Și, fapt grav, prin transformarea României în colonie, cei din Occident ne dictează și politica externă și chiar pe cea internă! În acest fel, ne-au îndepărtat de parteneri tradiționali, de pe urma cărora am avut – și, mai ales, am avea! – enorm de cîștigat: Rusia, China, statele arabe, statele africane.

La acest sens nefiresc se raportează și Lech Walesa – subliniind importanța reluării relațiilor Poloniei cu Federația Rusă! Și, subliniez, este opinia unui mare om de stat, care a luptat ca nimeni altul contra dominației sovietice! Dar, pentru Walesa, Rusia NU este Uniunea Sovietică – pe cînd Uniunea Europeană a preluat metehne ale fostului ,,imperiu” al clasei muncitoare. Nu a preluat însă și calitățile, adaug eu, referindu-mă la opera unică a comunismului, prima pe care capitalismul occidental vrea să o distrugă: educația, învățămîntul, cultura de massă! Dar asta e o altă discuție…

Lech Walesa se referă la relația cu Rusia ca la o necesitate – și un… dat de la Dumnezeu, prin așezarea geografică! Walesa, această legendă vie a politicii mondiale, laureat al premiului Nobel pentru Pace, a acordat un interviu agenției RIA Novosti pe care merită să îl cunoască și românii – mai ales cei care țin la țara lor – și vor să își ridice vălul de pe ochi! Referindu-se în primul rînd la Polonia, acest veritabil simbol al rezistenței populare contra dicta­

turii acuză demagogia și populismul de la ora actuală, dar și greșeala de a nu avea relații mai bune cu Rusia. De fapt, spune Lech Walesa, cei care sînt acum la putere în Polonia caută vinovați și vinovății pentru a-și justifica eșecurile. În aceeași zonă s-ar înscrie și temerile Varșoviei de agresiune militară din partea Federației Ruse. „Cel puțin în strategia de securitate națională este scris că Rusia este principala amenințare pentru Polonia – cînd preșe­ dintele Andrzej Duda a semnat acest document, nici unul dintre numeroșii săi consilieri nu s-a opus...”, spune Walesa, explicînd că ,,demagogi și populiști au venit la putere – ei caută vinovați pentru a justifica eșecul lor, aceasta este tactica”.

Walesa spune că președintele Duda ,,nici măcar nu a fost în armată – ce știe el despre strategie? Este o nenorocire pentru Polonia… atîta timp cît se folosesc demagogia și populismul, alții cîștigă bani din asta”, a spus Walesa. Celebrul lider al ,,Solidarității” spune clar că e nevoie de normalizarea relațiilor între Polonia și Rusia. ,,Cînd vom obține relații bune cu Rusia, va fi diferit și în Europa și în lume”, spune Lech Walesa. În acest sens, politica internațională de creștere a tensiunilor este criticată de fostul președinte. ,,Cu armele disponibile, putem distruge viața de pe Pămînt de zece ori… și noi ne certăm în legătură cu a unsprezecea oară”, spune celebrul om de stat. ,,Nu va fi a unsprezecea oară!... Prin urmare, acesta (tensiunile, încordarea relațiilor) este un concept prost, rău”. Desigur, recunoaște Walesa, există ,,pericole, nemulțumiri, pretenții”. Dar, trebuie să ai ,,puterea de a nu face prostii” – și ,,vom înțelege din ce în ce mai bine că acesta nu este drumul cel bun”. ,,Este necesară promovarea unor politicieni care, împreună cu poporul, vor căuta relații de prietenie între Rusia și Polonia”, spune Lech Walesa.

Ca și Iohannis în România, președintele Poloniei, Duda, a semnat o nouă strategie de securitatea națională, în care e definită ,,politica agresivă a Rusiei” drept cea mai mare amenințare pentru țară. În acest sens, noua strategie a Poloniei menționează necesitatea creșterii cheltuielilor pentru apărare la 2,5% din PIB, iar în noiembrie președintele polonez a ratificat un acord privind cooperarea militară consolidată cu SUA, ca ,,o garanție de securitate pentru Polonia și această parte a Europei”.

Or, Lech Walesa spune fără rezerve: SUA cîștigă din certurile dintre Rusia și Polonia! Fapt care pare evident și în cazul României, de altfel. Fostul președinte consideră

Oamenii de știință au dovedit matematic imposibilitatea nemuririi

Cercetătorii de la Universitatea din Arizona: îmbătrînirea și decesul sînt cauze ale unui „conflict de interese” la nivel celular Perspectiva de a trăi pentru totdeauna a înmugurit recent în mentalitatea omenirii. În ultimii 100 de ani, speranța medie de viață a oamenilor s-a dublat.

Recordul de longevitate de astăzi aparține franțuzoaicei Jeanne Louise Calment, care a trăit 122 de ani, 5 luni și 14 zile în această lume.

Cu toate acestea, cercetările efectuate de oamenii de știință de la Universitatea din Arizona par să pună capăt ideii de a transforma o persoană în Koșcei Nemuritorul. Îmbătrînirea și moartea sînt procese inevitabile din punct de vedere matematic, susțin profesorul Joanna Masel și colegul ei, Paul Nelson, de la Departamentul de Ecologie și Biologie Evolutivă de la Universitatea din Arizona. Articolul lor „Concurența intercelulară și inevitabilitatea îmbătrînirii multi­ celulare” a fost publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences. „Am creat un model matematic al competiției dintre celulele din corpul nostru – explică Joanna Masel. La urma urmei, fiecare celulă are sarcini opuse. Pe de o parte, propria

supraviețuire și, pe de altă parte, susținerea întregului organism; în caz contrar celula va muri pur și simplu împreună cu proprietarul ei. Conflictul dintre aceste misiuni este cauza îmbătrînirii și a morții”.

Cum funcționează acest mecanism? Corpul îmbă­ trînește deoarece acumulează multe celule ,,sfîșiate”, care nu funcționează bine. De exemplu, dacă celulele responsabile de producerea pigmentului de melanină își reduc performanțele, atunci părul persoanei începe să devină gri. La prima vedere, există o soluție minunată pentru a rezolva această problemă: este necesar să se stimuleze selecția naturală dintre celule. Atunci cei mai puternici vor supraviețui, iar celulele slabe și neadaptate vor merge la „coșul de gunoi al istoriei”. Astfel, corpul va fi curățat de celulele „defecte” și va întineri. Cu toate acestea, modelul matematic a arătat că o creștere a nivelului de concurență între celule duce la faptul că cele mai agresive celule încep să crească necontrolat și corpul este afectat de cancer.

că Polonia și Rusia trebuie să stabilească relații de bună vecinătate și din acest motiv - alte țări, inclusiv Statele Unite, cîștigă bani din aceste tensiuni. „Domnul Dumnezeu a decis să fim vecini cu Rusia! Și nu vom putea muta nici Rusia și nici Polonia din locurile lor! Și dacă acest lucru depășește puterile noastre, atunci trebuie să facem această vecinătate, relație, plăcută!”, spune Lech Walesa.

Fostul președinte al Poloniei amintește – ,,M-am străduit pentru asta împreună cu (președintele Boris) Elțin...”. ,,Dacă sîntem de acord, vom avea beneficii – atît una, cît și cealaltă”, spune Walesa, atrăgînd din nou atenția că, ,,între timp, certurile noastre (cu Rusia) conduc la situația în care un al treilea cîștigă pe spatele nostru – SUA, în primul rînd – dar nu numai”.

De fapt, marele Lech Walesa are un regret – ,,că nu am îmbunătățit relațiile cu Rusia”, mai bine zis că, după mandatul 1990-1995, dacă nu ar fi pierdut alegerile, atunci ,,totul ar fi fost diferit în relațiile dintre cele două țări”. Atenție la aceste cuvinte: ,,Dacă aș candida pentru un al doilea mandat prezidențial, nu ar exista probleme – aș repara relațiile ruso-poloneze”, spune Walesa.

Un alt exemplu al faptului că SUA profită de tensiunile Varșoviei cu Moscova este importul de gaze – Polonia a semnat mai multe contracte pe termen lung pentru achiziționarea de gaze lichefiate din SUA. Dar este mai eficient pentru Polonia să cumpere gaze lichefiate din SUA decît gaze naturale din Rusia, furnizate prin conducte?

Lech Walesa consideră că aceasta este o consecință a faptului ,,că avem politicieni atît de răi care nici nu contează”. În încheiere, Walesa spune clar: ,,Gdansk va fi întotdeauna mai aproape de Moscova decît de Washington! Prin urmare, va fi întotdeauna mai profitabil (importul din Rusia). În același timp, trebuie să devenim mai inteligenți, astfel încît să înțelegem că nu este profitabil, că este mai aproape aici”, a declarat Lech Walesa pentru RIA Novosti.

Dacă înlocuim Polonia cu România – pentru că tot sîntem asociați în așa zisul ,,flanc estic” al NATO, oare nu ajungem la aceleași concluzii? Și, hai să fim serioși – mai există în politica românească actuală vreun politician activ de valoarea lui Lech Walesa?!

Nici pe departe! Dar, desigur, noi nu ascultăm ce spune acest simbol mondial – ci numai ce vine de diverși funcționari de Washington – și de la agitatorii organizațiilor lui Soros. De asta e România așa cum e… și cum va fi, din păcate.

Dragoș Dumitriu ,,Se dovedește a fi un cerc vicios! – spune Paul Nelson. Dacă scăpați de celulele care funcționează prost, aceasta va permite celulelor canceroase să se înmulțească. Și dacă scăpați de celulele canceroase, aceasta permite acumularea celulelor neviabile. Cu acest truc, natura a făcut din moarte o proprietate integrală a unui organism viu. Puteți rezolva fie una, fie cealaltă problemă. Dar nu este indicat să ne ocupăm niciodată de ele în același timp”.

Natura alege adesea îmbătrînirea ca fiind cea mai mică dintre cele două rele. Interesele de supraviețuire ale organismului în ansamblu preiau, iar celulele aleg mai degrabă tacticile de cooperare decît succesul individual. Prin urmare, odată cu înaintarea în vîrstă, celulele leneșe devin mai multe și nu mai alergăm, ca în trecut, cîntînd serenade sub fereastra celor dragi. În timpul existenței pe Pământ, selecția naturală a reușit să găsească ieșiri din cele mai imposibile situații. Dar chiar și de-a lungul a miliarde de ani, evoluția nu a reușit să ocolească această capcană și să învingă procesul de îmbătrînire. Prin urmare, poate că va trebui să uităm de nemurire. Cu toate acestea, știința este capabilă să încetinească îmbătrînirea și să ofere oamenilor mulți ani de viață activă. Și nu este atît de rău.

N.K

18

Nr. 1564

Predicții de weekend sau cum se repetă istoria Lumea este într-o perpetuă mișcare, așa a fost întotdeauna, încă de la Facere. Fiecare generație a avut cîte ceva de înfruntat: fie un război, fie o criză, fie doar propriile temeri. Noi, românii, am fost mereu fie la margine de imperiu, fie teatre de război, fie doar niște frunze pe care istoria le-a tot vînturat.

Am avut perioade bune și perioade mai puțin bune.

Am avut cîțiva conducători buni, dar și bandiți cu duiumul.

Anii pe care îi trăim acum sînt nocivi, clasa conducătoare, elita României, a ales să trădeze în grup încă de acum 30 de ani. Tot ce înseamnă factori de putere, fie că vorbim de Armată, Justiție, Servicii Secrete, fie de politicieni sau jurnaliști – au ales să trădeze. Și cea mai mare vină o poartă cei din Servicii, pentru că pînă și cel mai înapoiat individ din lume înțelege că acestea fac jocurile în această țară la adăpostul unor protecții externe de anvergură.

Generalii și coloneii din Serviciile secrete românești au ales să trădeze, să se îmbogățească și să pavoazeze un drum al disoluției naționale, un drum al sărăciei pentru români, în folosul profitului propriu. Dar, cumva, istoria va clarifica, peste zeci, sute de ani, ceea ce s-a întîmplat în România – bineînțeles, dacă nu se vor mai arde dosarele, așa cum a fost la

Revoluție sau pe 13 – 15 iunie 1990, sau dacă nu se va mai găsi cineva care să meargă la Arhivele Ministerului Justiției să schimbe un bec.

Contează mai puțin acum toate acestea. Lumea, în ansamblul ei, este într-o perpetuă mișcare.

Recentul război din Nagorno-Karabakh a făcut mai mult de 5.000 de victime, iar Rusia are acum trupe de menținere a păcii în zonă, pentru cel puțin cinci ani.

Turcia și-a atins scopul de a avea un coridor la Marea Caspică și, totodată, de a avea militari în Azerbaidjan. În Caucaz, influența Vestului scade considerabil, locul țărilor din această zonă fiind preluat cu putere de Rusia și Turcia. Chiar dacă Macron încă mai încearcă să facă unele mișcări, Putin și Erdogan dictează. Am spus mereu că prietenia celor doi va atrage mari schimbări geopolitice în zonă, prin urmare vom asista în continuare la o ,,împingere” a Occidentului din zonă și la ocuparea poziției acestuia de către Rusia, Turcia și China.

Pe măsură ce obiectivele lui Erodgan încep să se concretizeze, pe măsură ce interesele Turciei încep să nu mai corespundă cu cele ale Europei decît într-o mică măsură, vom asista la schimbări majore chiar în ceea ce privește Alianța Nord-Atlantică. De fapt, se pare că NATO chiar se află în moarte cerebrală. Dacă pînă în 1990, această organizație avea un scop clar care îi ținea pe toți uniți, acum acesta a cam dispărut. În criza de fond, Alianța s-a transformat într-o agenție de marketing a complexului de armament din Vest, prin care membrii ei au încercat și chiar au reușit să vîndă puternic în zona lăsată liberă de dizolvarea URSS. Este clar, însă, că pe măsură ce anii trec, interesele țărilor membre NATO nu mai sînt aceleași. Se vede de la o poștă că interesele Franței

Polonia și Ungaria vor forța Uniunea Europeană să se reformeze sau să devină mai eficientă  NATO se va desființa sau se va contracta major  Ucraina și România riscă modificări teritoriale importante  Turcia și Rusia își vor extinde influența în Orient și în estul Europei nu mai coincid cu cele ale SUA, că Turcia are interese diferite de Franța și că Grecia este tot mai singură în acest format. Încercarea de asasinat a lui Erdogan de către forțe sprijinite din SUA, și scăparea lui din ghearele morții de către Putin, în 2016, au reprezentat momentul zero al schimbărilor, modul în care Turcia a înțeles că sîngele apă nu se face, că a fost și va rămîne un imperiu, iar această mentalitate este o chestiune genetică. Iată de ce, pe de o parte, Erdogan încearcă să refacă ceea ce s-a pierdut în urmă cu 100 de ani și se pare că interesele lui sînt acceptate și sprijinite de Rusia, într-o înțelegere pe care cele două state sigur o au. Cert este că Turcia, avînd doi piloni puternici de partea ei – Rusia și China – va alege să joace diferit de ce îi spune Occidentul, așa că este doar o chestiune de timp pînă cînd va părăsi NATO sau pînă cînd chiar ea va da startul dizolvării NATO. Grecia, din ce în ce mai singură în fața provocărilor, încearcă să găsească în Europa un sprijin, dar se pare că, în afară de vorbe frumoase, nu va primi nimic. Din acest motiv, Israelul și Franța o vor ajuta, dar în condiții destul de greu digerabile. Polonia și Ungaria joacă diferit de ce cîntă Bruxelles-ul, așa că și în acest caz vom avea surprize în următorii ani în ceea ce privește formatul european al UE. Polonia și Ungaria au înțeles că sînt bune doar de slugi, ceea ce România nu reușește să înțeleagă – iată de ce Varșovia joacă mult pe mîna SUA, în timp ce Budapesta este deschisă față de relația cu Turcia și Rusia: ambele înțeleg că doar așa au șanse să se păstreze ca state naționale. În plus, investițiile pe care Budapesta le face în folosul comunității maghiare de peste hotare – și mă refer la Transilvania și Transcarpatia – îi vor conferi în timp o putere mult mai mare în zonele respective, mai ales că Ucraina are șanse mari să se contracteze în următorii ani. Un lucru este evident în ceea ce privește Polonia și Ungaria: prin poziția clară pe care o au față de Bruxelles, adică față de Berlin și Paris, pot duce fie la reformarea UE, fie la o disoluție a acesteia. Pînă una, alta, cred că Budapesta și Varșovia au ales o politică liberal-naționalistă, suverană, bazată pe o abordare atentă a relației cu UE. Capcana care i se întinde Ucrainei poate fi capitală pentru Kiev, pericolul de a se micșora teritorial fiind real. Calul Troian care se numește Turcia, odată ce va fi introdus în strategia Kievului de a rezolva niște chestiuni teritoriale cu Rusia, se va dovedi a fi capătul de drum al actualului stat ucrainian care se va împrăștia și se va reatașa țărilor din care provine. Polonia își va recupera ținuturile luate, Ucraina și Rusia de asemenea.

Nu fac referire la Bucovina de Nord, pentru că, așa cum am spus, Bucureștii nu vor avea revendicări, iar Iașii nu vor face pasul decisiv.

Soarta României este destul de incertă, mai ales dacă Ucraina decide să provoace un război în Donbas cu dronele turcești. Politica falimentară a Bucureștilor a făcut ca în interiorul țării să existe mari decalaje economice. Se poate observa că Transilvania are un avans economic major față de Moldova și chiar de Muntenia. Acest decalaj va duce la o disoluție a statului român ca urmare a creșterii influenței turcești din zonă, a orientării Clujului spre Viena și a lipsei totale de soluții a Iașilor și a Chișinăului. Prin urmare, nu ar fi o surpriză pentru nimeni dacă Transilvania își va alege un drum individual, total diferit de politica falimentară de la București.

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

În ceea ce privește Orientul Mijlociu, Israelul duce o politică diplomatică agresivă în țările arabe și Asia, astfel încît acolo situația se va stabiliza, mai ales că interesele Turciei nu sînt foarte evidente iar Iranul, la un moment dat, va înțelege că e mai bine să se înțeleagă cu Tel Aviv decît să poarte un război. Spun asta pentru că se pare ca Iranul începe să înțeleagă ce vor, de fapt, turcii și rușii, precum și ce se dorește în Siria și, în general, în Orient. Prin urmare, un gest de prietenie spre Israel ar fi un prim pas de ieșire din izolare a Teheranului, prilej care îl va poziționa într-o postură favorabilă față de Turcia expansionistă. Irakul va rămîne același stat inexistent și va sfîrși, la un moment dat, să fie împărțit între țările ceva mai puternice. Linia trasată de britanici după cel de-al II-lea război modial, în care cu pixul s-au făcut cele două state, Irak si Iran, va dispărea, iar noi frontiere se vor crea.

Germania încă nu s-a decis ce trebuie făcut, acalmia de acum datorîndu-i-se în totalitate. Un stat atît de bogat și de puternic, care a cunoscut mari distrugeri în 1945, nu dorește sub nici o formă să se mai confrunte cu un război, mai ales că, la nivel militar, Berlinul nu este atît de puternic precum îi

este economia. Prin urmare, așa cum Putin a spus, se așteaptă decizia Berlinului și Beijingului, pentru a începe marile schimbări pe care lumea întreagă le așteaptă. Pînă atunci, fiecare jucător își așază piesele pe tabla de șah. SUA își întărește armata la granițele Rusiei, care, la rîndul ei, își pune la punct buncărul antiatomic de comandă și se înarmează rapid, își dezvoltă baze militare la Mediterană și Marea Roșie și se pregătește pentru ce este mai rău. Turcia joacă economic cu China și militar cu Ucraina, furnizînd Kievului caii troieni care în final vor aduce mari probleme pentru ucrainieni dacă Biden le va cere să preia prin forță Donbas și Crimeea. Franța încearcă să își rezolve problemele interne cu Islamul, în timp ce vede cum i se contractează zona de influență. Japonia, un stat fost militarist și războinic, a demarat un amplu proces de înarmare, în prezent Tokyo fiind nu cu mult în urma multor capitale în privința calității armelor sale. China știe că nu va ataca niciodata Taiwanul, pentru că îl consideră propriul ei teritoriu, dar știe că, dacă taie cordonul ombilical dintre insula rebelă și SUA, reunificarea va fi la fel de pașnică precum a fost cu Hong Kong, așa că Armata și Marina chineză așteaptă doar un semnal politic pentru a-l tăia.

Semnal care poate veni sau poate nu, în funcție de ce se întîmplă în SUA fie cu Biden, fie cu Trump.

India este în căutarea unor noi aliați, așa că se pare că a pivotat spre SUA, țara cu care chiar în aceste zile efectuează manevre militare în Oceanul Indian, ca semnal de contracarare a Chinei.

Lumea este, așadar, în mișcare. Europa este din ce în ce mai blocată în propriile probleme, iar glasul ei este din ce în ce mai slab, mai greu de auzit. SUA, Rusia, China și, individual, Germania sînt țările care vor decide ce va urma, iar aceste schimbări se vor face mult mai curînd decît cred unii dintre noi.

Mulți se întreabă ce rol va avea România în viitorul climat geopolitc al intereselor. Ei bine, nici unul, ca și pînă acum.

N.K.

RM

Nr. 1564

l

19

24 – 30 noiembrie 2020

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

pomană, nu se dă nimic cu împrumut” (Tudor Pamfile – ,,Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului”, 1914).

Noaptea Sfîntului Andrei

Noaptea ursitului

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – ,,zi de pomenire a Sfîntului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintîi chemat” – este, fără îndoială, una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Noaptea strigoilor Conform credințelor străvechi românești, în noaptea de către Sf. Andrei, ,,strigoii fac hori pe la răspîntiile drumurilor, unde joacă cu strășnicie pînă la cîntatul cocoșilor”. Se crede de asemenea că ,,strigoii morți ies din morminte la Sf. Andrei, se întîlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu strigoii oameni și se bat cu cociorbele pînă cîntă cocoșii”. Adeseori ,,strigoii trag și clopotele de la biserică”.

Noaptea de Sf. Andrei este periculoasă și pentru oameni. Cînd strigoii morți nu au cu cine să se războiască, ,,se duc pe la casele oamenilor, unde cearcă să sugă sîngele celor care au nenorocul să le cadă în mîini”. De aceea, pentru ca strigoii să nu se poată apropia de case, ,,oamenii mănîncă usturoi în această seară, se ung pe corp cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, în spate și pe la încheietura trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcîndu-și semnul crucii, și tot astfel urmează și la ușă și horn, pe unde, de asemenea, se crede că strigoii pot intra și ieși din casă”. Tot pentru a te feri de strigoi sau de duhurile rele care bîntuie, ,,este bine ca-n această seară nimeni să nu-și măture casa, să nu lepede gunoiul și să nu-și facă lăutoare”. De asemenea, pentru că strigoii cer ajutorul lucrurilor din casă pentru a reuși să intre, toate vasele din casă (oale, strachine) ,,trebuie întoarse în această noapte cu susul în jos” (Tudor Pamfile – ,,Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului”, 1914).

O istorie a farselor (174) Falsificatorii de fosile (4) În 1968, Ancheta de la Piltdown îl incrimina pe Lewis Abbot, un colecţionar local de fosile, care pretinsese că înfumuraţii de paleontologi ar trebui să fie pedepsiţi cu astfel de farse inteligente. Alţi suspecţi erau anatomistul Sir Arthur Keith, omul de ştiinţă Martin Hinton (a cărui carieră fusese împiedicată de Woodward) şi, desigur, Connan Doyle. Dar indiferent cine a fost cu adevărat creierul din spatele farsei, naivitatea experţilor a devenit mai mult ca sigur un motiv de frustrare. Deşi alte fosile mai recente au fost plantate şi apoi găsite în aceeaşi arie între 1914 şi 1915, nimeni nu le-a mai acordat atenţie, şi cei implicaţi în cazul de la Piltdown erau morţi demult cînd înşelătoria a fost în final demascată.

Această afacere profitabilă încă mai există. După descoperirile discreditate (sau poate adevărate) de la Java, între 1891 şi 1893, ale primelor fosile de Homo Erectus de către anatomistul olandez Eugene Dubois, au început să apară o grămadă de cranii falsificate. Astăzi, locuitorii din Java, folosind craniile hipopotamilor, s-au specializat în astfel de falsificări - un comerţ profitabil pentru cei care trebuie să supravieţuiască într-un fel sau altul, ca toată lumea. Dacă Occidentul vrea falsuri, locuitorii din Java sînt fericiţi să le pună la dispoziţie...

Încoronarea lui Edward al VII-lea În 1901, cînd regele Edward al Vll-lea a reuşit, în sfîrşit, să ocupe tronul Angliei, mai multe sute de cetăţeni din Chicago au primit invitaţii la încoronarea lui, trimise aparent de către contele mareşal al Angliei, de fapt de către producătorul de băuturi alcoolice Charles Dennehy and Co. Sfătuindu-i pe cei invitaţi să acorde „o atenţie deosebită ţinutei lor”, „contele mareşal” le-a mai cerut şi ca: „nobilimea cu titluri din America, precum prinţi ai comerţului, baroni ai cărbunelui,

Deși usturoiul, prin proprietățile sale magice, poate să alunge strigoii, pentru a înfrunta pericolele aduse de ,,lumea duhurilor vătămătoare” cel mai la îndemînă mijloc e acela de a-ți face cruce atunci cînd simți pericolul. Vasile Alecsandri ne sfătuiește în poezia „Noaptea Sfîntului Andrei”: ,,Zgomot trist în cîmp răsună!/ Vin strigoii, se adună,/ Părăsind a lor sicrii./ Voi, creștinelor popoare,/ Faceți cruci mîntuitoare,/ Căci e noaptea-ngrozitoare,/ Noaptea Sfîntului Andrei!”.

Ziua lupului Ziua de Sf. Andrei – numită în popor și ,,Ziua lupului” – trebuie ,,cinstită pretutindeni cu nelucru”.

Nerespectarea acestei porunci poate aduce mari primejdii, atît pentru vitele din gospodărie, cît și pentru oameni. Pentru ca ,,să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele”, prin Bucovina era obiceiul ca gospodarii să facă ,,o cruce de ceară și să o lipească la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, și anume la cornul din dreapta”. De asemenea, în această zi ,,femeile se feresc a toarce, ca să nu toarcă lupii la casă.

Tot pentru ca lupii să nu vină, aproape pretutindeni în această zi nu se mătură, se lasă gunoiul afară, nu se rînesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgîrieturi, nu se face magnaţi de trusturi, lorzi de finaţe, împreună cu soţiile lor, să apară îmbrăcaţi în costume caracteristice originii titlurilor aferente. Li se permite să aducă centimetru, coş de cărbuni, canistre de petrol, telegrafe de buzunar pentru primirea mesajelor privind fluctuaţiile pieţei, şi să poarte ac de cravată, ace de gămălie pentru haine, ace decorative pentru eşarfe, clame, agrafe de păr, facăleţe, butoni pentru manşete, şireturi de pantofi, pălării de damă cu boruri largi, turbane, cătuşe, pardesie, eşarfe din imitaţie de dantelă, gulere din celuloză, ciorapi sau şosete – după caz, bijuterii false, nasturi pentru guler argintaţi şi mantale de golf cu bordură simplă sau dublă din blană de iepure...“. Înţelegînd cu greu ac eastă primă parte, cei traşi pe sfoară mai aflau că pot ridica un pahar în cinstea regelui după cum vor ei, doar că băutura trebuie să fie din „rachiu vechi de secară, produs de Charles Dennehy and Company, Chicago, USA“.

Farsa lui Herschel (1) În august 1835, ziarul Sun din New York publica o serie de articole ştiinţifice (semnate de jurnalistul Richard Adams Locke) aparent editate din Edinburgh Journal of Science, care dispăruse de pe piaţă în urmă cu doi ani. Scrise - se zice - de faimosul astronom englez Sir John Herschel, articolele relatau că Herschel construise un nou şi imens telescop cu o putere de amplificare de 42.000 X, ce îi permitea să studieze suprafaţa Lunii ca şi cum acest corp ceresc s-ar fi aflat doar la o sută de kilometri depărtare. Primul articol, cel care iniţia farsa, era o aglomerare de diagrame şi limbaj tehnic ce au oferit, astfel, un aer de autenticitate. În al doilea articol, „Herschel“ anunţa descoperirea, pe Lună, a unei mări interioare cu plaje albe, dealuri şi cîmpii acoperite de maci, treizeci şi opt de specii de copaci, piramide de ametist şi un templu din safir. (va urma) STUART GORDON

Încă din vremuri străvechi, fetele de măritat obișnuiau ca în noaptea care precede ziua de Sf. Andrei să practice ritualuri magice menite să le dezvăluie chipul ursitului. În această noapte ,,cu busuioc de la popă se culcă fetele sub pernă ca să viseze pe ursit”.

De asemenea, ,,sara, înainte de Sf. Andrei, se strîng mai multe fete și fac niște boțurele de aluat sau mămăligă cu unt sau oloi, însemnîndu-se care a cui sînt, și apoi se lasă în casă mîța casei și a căror boțurele le mănîncă, acele fete se crede că se vor mărita în acel an” (Artur Gorovei – ,,Credințe și superstiții ale poporului român”, 1915). Un alt obicei era acela ca fetele să iasă legate la ochi afară din casă și să meargă să pună mîna pe un par din gard. De la acel par numărau nouă pari și pe al nouălea îl însemnau cu un fir roșu. A doua zi dimineață se duceau să vadă cum arată parul însemnat. ,,Dacă parul legat va avea coaja groasă, ursitul va fi bogat.

Dacă parul va fi scurt și noduros, viitorul bărbat va fi bătrîn și sărac. Dacă parul va avea mai multe crăci, ursitul va fi văduv, avînd și copii”. Prin Bucovina, ca săși viseze ursitul, fetele își puneau sub pernă, în noaptea dinspre Sf. Andrei, 41 de fire de grîu și îl descîntau.

Deieri-deazi.blogspot.com

Pe pmnt 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Două palme de pămînt – Construită pe pămînt ca adăpost; 2) Cantitate de apă pe care o conține pămîntul la un moment dat; 3) Pămîntul făgăduinței în miturile chineze – Băgați în pămînt... de vii; 4) Suprafeța pămîntului – Poet ardelean prezent în temă cu volumul liric ,,Unde apele se întîlnesc cu pămîntul” (Aurel); 5) Cea mai lungă apă curgătoare de pe pămînt – Primul copil născut pe Pămînt; 6) Pămînturi plouate – Stau sub duș; 7) Cuprinsul eratei! – Sarea pămîntului; 8) Întîlnite prin Cuba! – Miez de banană! – Inimă de tractorist!; 9) Ridicătură de pămînt în deșert – Pămîntul cu flori; 10) A pregăti pămîntul pentru însămînțat – Se cred stăpîni pe pămînt.

VERTICAL: 1) Pămîntul de oale, după învîrtire – Celebru poet chilian prezent în context cu titlul ,,Reședință pe Pămînt” (Pablo); 2) A-i fugi pămîntul de sub picioare – Se ridică din pămînt după ploaie; 3) Obiceiul pămîntului din moși-strămoși – Pămîntul galben – Ofertă în natură!; 4) Plecat din spate – Asia!; 5) Ultimii pămînteni! – Întins la Pămînt; 6) Ceată de copii (reg.) – Locul unde cerul cade pe pămînt (pl.); 7) Îl întîlneai cîndva pe ulița satului – Face raiul pe pămînt; 8) Detașat într-un fel de cele pămîntești – Prinsă în lanț; 9) A descoperi noi pămînturi – Lac pe țărmul mării, despărțit de aceasta printr-o limbă îngustă de pămînt; 10) Au dragoste de pămînt.

Dicționar: LETU; ANAN; TALA. GH. ENE Dezlegarea careului ,,TEȘITE LA CAPETE!” (Fantezie) 1) TELEVIZATE; 2) TEAPA – APTE; 3) TE­TINA – ATE; 4) TEIR – CARTE; 5) TEN – FILATE; 6) TEINA – OTTE; 7) TET – TA – OTE; 8) TEACA – RATE; 9) TETE – CURTE; 10) TEICA – SETE.

20

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI DA – Privatizării! NU – Jafului! (2)

Voi formula o concluzie, cum zice domnul Adrian Năstase, deși vă dați seama că mi-e foarte greu să părăsesc acest microfon, de care mă leagă atîtea amintiri. (Amuzament în sală, se strigă: Nu pleca, mai vorbește, că le zici bine!) Vorbind despre stat, vreau să vă aduc aminte tuturor ceea ce știți, dar, din păcate, nu prea avem cu toții curajul să o spunem: în Franța, un grup industrial cum este „Renault”, iar în Anglia un grup industrial cum este „Rolls Royce” s-au rugat de stat să le preia, ca să le scape de faliment! Nu putem, cu toată simpatia pe care o purtăm colegului Viorel Sălăgean, să votăm acest proiect de lege, datorită faptului că este crud conceput, nu ține cont de spirala asta inflaționistă îngrozitoare. Avem antecedentele anilor ’90-’91, cînd s-a vîndut pe nimic o bună parte a Patrimoniului Național, nu ne silește nimeni cu cronometrul în mînă să facem acum același lucru. Ca să fiu cinstit pînă la capăt, vă asigur încă o dată că nici cu propunerile formulate de Guvern nu sîntem în totalitate de acord și am avut onestitatea de a o spune direct premierului Nicolae Văcăroiu și liderilor partidului de guvemămînt că, de asemenea, nu este un proiect bine gîndit. În afară de aspectul moral, că se elimină din start posibilitatea unui jaf deliberat al celor care au croit Legea Privatizării de așa manieră încît să poată el cumpăra cîteva milioane de certificate, în afară de netezirea acestor asperități morale noi nu vedem în proiectul guvernamental lucruri prea luminoase.

Așadar, ca de obicei, adevărul este la mijloc. Aici voi încheia, din păcate, cu fraza unui mare gînditor al Antichității, care de fapt era părintele spiritual al lui Platon și Aristotel, nu era el un economist așa mare ca domnul Viorel Sălăgean, dar făcea față. El se numea Socrate și după 70 de ani de viață a ajuns la concluzia: „Știu că nu știu nimic”. (Aplauze) *** Domnule președinte de ședință, onorați colegi, Eu nu credeam că vom mai avea încă o rundă de discuții generale asupra acestui unic text de lege. Credeam că ne-am lămurit în cele două zile precedente, dar obstinația cu care domnul Viorel Sălăgean ne tot propune această privatizare forțată începe deja să ne dea de gîndit. Noi nu avem încă Legea Învățămîntului, Legea Patrimoniului Național, nu avem Legea Falimentului, căreia acum i se zice Legea Insolvabilității – chiar vorbeam cu niște colegi că, pînă o pronunți, ori ți-ai rupt limba, ori ai dat faliment – eu aș zice să-i spunem „Legea Mofluziei”, cum se spunea în Secolul XVIII, pe timpul fanarioților. Este păcat și că unii dintre colegii care susțin acest text de lege creează senzația că o mare parte a sălii ar fi împotriva privatizării.

Personal, mă simt insultat de o asemenea bănuială, pentru că nu cred că există un om în această Țară care să fie împotriva privatizării. Toată lumea se pronunță pentru privatizare, dar împotriva jafului.

Noi sîntem împotriva oricărei urme sau oricărei bănuieli că aici s-ar ascunde o manevră frauduloasă.

Dar graba suspectă cu care se încearcă scoaterea la vînzare la prețurile vechi din ’90, ’91, chiar ’92, a unor unități extrem de productive, nu va reuși să ne convingă. După precedenta mea intervenție de la acest microfon, colegul Viorel Sălăgean, la care țin foarte mult, este un om foarte bine pregătit, un om civilizat – și-a ieșit puțin din matricea stilistică (stilul e omul, la urma urmei) și mi-a reproșat că eu, care am avut coloană vertebrală și le cream (după vorbele domniei-sale) destule probleme la unele adunări PCR, acum brusc am devenit oportunist și mi-am pierdut coloana vertebrală. De ce-oi fi devenit eu oportunist, stimate coleg Viorel Sălăgean?

Pentru că nu vă las să privatizați în această manieră ridicolă 415 întreprinderi, AGROMEC-uri, vile și

așa mai departe? Știați dvs. că acum cîteva zile a venit un aventurier străin în România și i-a spus domnului ministru de stat Mircea Coșea că el vrea, pur și simplu, să cumpere România? (Rîsete) El a venit să cumpere toată România, pentru că a făcut o socoteală, a pus pe calculator, a văzut că un hotel poate să coste 60-70 de milioane de lei, a văzut că nu știu ce stațiuni costă atîta, dacă mai dai unui judecător partea lui, reușești să iei mai ieftin și el a făcut calculul că, dacă se va împrumuta la un trust bancar, va reuși cu 1015 miliarde de dolari să cumpere toată Țara. Pare de rîs, într-adevăr, dar credeți că unora, care habar n-au pe unde vine România, nu le trece prin cap să dea lovitura secolului? A ajuns România atît de rău, o Țară cu o Istorie atît de bogată, o Țară care a dat civilizației umane mai mult decît a primit, a ajuns atît de rău că vine orice aventurier, ca soții Seroussi, să ia Fabrica de Confecții din Scornicești pe nimic, să ia Fabrica de Confecții din Botoșani pe nimic, să ia Fabrica de Confecții din Odorheiul Secuiesc, nu numai pe nimic, dar împrumutînd pe baza unui buletin de identitate și a unei cereri de mînă 1 milion de dolari de la Banca Română de Comerț Exterior? Dar pot oare colegii noștri de Senat de la Comisia de Privatizare, pe care i-am învestit noi cu aceste funcții și cu aceste calități, pot ei oare să contribuie, chiar indirect, la acest carusel al prăbușirii Patrimoniului Național? Nu credeți că se exagerează? L-am rugat în urmă cu cîteva zile, de fapt miercuri, după acea primă ședință, pe colegul nostru Emil Dima să facă, pentru știința mea, dacă e nevoie, și pentru știința tuturor, un calcul, pe calculator, firește, al capitalului social al acestor 415 unități – atîtea erau miercuri – acum văd că au coborît la 393 – să facă un calcul al zecilor de mii de salariați, pentru că mie mi se părea ciudat, vedeam acolo o unitate cu un capital social de 200 de milioane de lei, iar la beneficii erau 3,4 sau chiar 5 miliarde de lei. Nu înseamnă că a fost în mod barbar decapitalizată, subevaluată? Cine a avut acest interes? Ce vreți să vă spun, stimați colegi, dacă sîntem la momentul adevărului? Ce se vorbește și ce se colportează în birourile senatoriale, că unii de la F.P.S. și de la alte instituții au fost angrenați și au luat bani grei pentru a primi aceste dosare și a le pune pe rol în ziua de 10 august 1994 și a le vinde aproape pe nimic? Vreți să vă spun că asta se vorbește între noi, senatorii, dar n-are nimeni curajul s-o declare la microfon? Domnilor, care mi-ați spus mie în birou asemenea chestiuni, de ce n-aveți curajul să veniți să spuneți și aici, chiar dacă ar fi o alarmă falsă?

Este de datoria Procuraturii Generale, a Ministerului de Interne, a altor organe, să se sesizeze din oficiu și, dacă cineva, într-adevăr, a umblat cu asemenea tertipuri, să fie constrîns și să spună cine are interes să primească aceste dosare și acum să forțeze, să apese pedala aceasta a Legislativului, să dăm noi la repezeală, să aprobăm în regim de urgență un text de lege care este total împotriva spiritului de privatizare care a domnit pînă acum în Parlamentul României?

(Domnul Valer Suian: V-aș ruga să vă concentrați, domnule senator!) Mă voi concentra, însă vedeți, cînd e vorba de Patrimoniul Național, este bine să spunem tot ce avem pe suflet. Să vă dau un exemplu de cum se poate decapitaliza o instituție, cum se poate vinde pe nimic o tipografie care în 1991 a fost cumpărată cu 4 milioane de dolari, bani dați de stat, brusc vine Legea nr. 58, Legea Privatizării, ce s-au gîndit acei domni: că nu le-ar sta rău ca echipa lor să aibă această tipografie, la care probabil nici un trust de presă nu visează, pentru că e un cost exorbitant, de 4 milioane de dolari, probabil, nu are așa o tipografie nici „The New York Times”, și au calculat dolarul la 32 de lei – vă dați seama ce chilipir, „Pomana lui Mielu”, cum ar fi spus Eugen Barbu în „Groapa” – și cu prețul ăsta de nimic au luat tipografia. Au fraudat statul, ne-au păcălit pe toți! Sînt acolo dolarii acestei Țări, iar noi ne plîngem

CATRENE

VARIAŢIE DE ESENŢĂ Cînd record atinge pandemia Cu cei infectați sau decedați Cînd cu toții sîntem încercați El de fonduri duce vorbăria?!

„ÎN TIMP CE UNII... ALŢII” Deja ghirlande clopotesc pe străzi De le zăresc și cei din A.T.I. Cu pandemia-n straie de parăzi Iubirea ei conjugă‫ ׃‬A MURI!

CURAT CONSTITUŢIONAL Interdicții vin Multe neînțelegeri Însă-i ,,timp senin” Libere alegeri?!

NEVĂZUT Guvernul recomandă Vaccin antigripal Însă cine să-l vadă Că-i fără de semnal

GHICI CINE CÎNTĂ?!

Anonimul de pe internet Care cîntă în regim de gală Imită genomul get-beget...

Creatură artificială?!

Liviu ZANFIRESCU că nu mai sînt dolari în această Țară. Haideți să aflăm unde s-au dus. (Domnul Valer Suian: Nu ne spuneți și nouă, domnule senator?) Nu pot să spun, domnule, că-mi pun un grup parlamentar în cap.

(Rîsete) Noi sîntem de acord că o Țară bogată nu se poate clădi decît cu oameni bogați, dar să fie bogați pe munca lor, să dovedească pînă la ultimul leu, pînă la ultimul ban, care este proveniența acestor averi și, după aceea, nu se va mai supăra nimeni, pentru că, din averile lor, cu cît vor fi mai mari, cu atît ia și Statul impozite cu care putem să facem o adevărată protecție socială. Atîta timp cît colegi de-ai noștri, parlamentari, poate în necunoștință de cauză, vin cu o asemenea lege, înseamnă că degeaba dăm noi dispoziție de protecție socială a populației.

Noi trebuie să protejăm societatea și pe cetățenii acestei Țări împotriva unor oameni care, pur și simplu, dintr-un pocnet de degete, dintr-o mișcare de hîrtii, dau lovituri de miliarde și miliarde de lei și noi cu așa ceva nu vom fi de acord niciodată, așa cum nu vom fi de acord cu unii dintre demnitarii acestei Țări, chiar parlamentari, care se regăsesc în 29 de Consilii de Administrație. Cum e posibil așa ceva? Eu știam că recordul absolut fusese pe timpul lui Eminescu, care incrimina în ziarul „Timpul” pe unii liberali prezenți care erau cumularzi, aveau 12 surse de venit de la stat; astăzi, sînt unii care au 29 de surse de venit, plus leafa de demnitar. (Domnul Valer Suian: Nu ni-i spuneți și nouă, domnule senator? Vă știm un om curajos.) Să știți că lista aceasta există, o s-o multiplicăm în cîteva zile și o s-o punem în fișetele tuturor. Acestea fiind spuse, doresc să închei „micile mele rînduri” și să vă asigur, încă o dată, că în forma aceasta, proiectul de lege propus de acest „titan al economiei politice”, Viorel Sălăgean, nu va trece niciodată. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (24 octombrie 1994, plenul Senatului României)

RM

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (13) Partea a II-a IANUARIE 1995 (6)

Am stat mult pe gînduri dacă să public mesajele de felicitare pe care le-am primit din toată Ţara şi de pe vreo 4 continente (în total peste 2000 de scrisori şi telegrame) cu prilejul zilei mele de naştere şi al Sărbătorilor de Iarnă. Ar fi fost corect să le public, pentru că ele sînt arma mea de apărare împotriva imaginii mincinoase pe care mi-au creat-o vrăjmaşii Patriei, şi era normal să aibă dreptul să mă ocrotească şi să se exprime şi admiratorii mei. Dar n-am publicat nimic, sau aproape nimic. Aş fi fost iarăşi acuzat de titanul Epaminonda Găluşcă, pe motiv că am reinventat Cultul Personalităţii. Dar duşmanii mei pot să înfigă în inima mea săgeata înmuiată în cucută, a Cultului Morţii, asta e permis, desigur. *** Dar, să revenim la cărţi, „prieteni reci şi siguri”, cum spunea un gînditor. M-au pus pe gînduri cîteva cugetări ale lui Nietzsche: „Răii nu cîntă - cum se face că ruşii cîntă?”; „Nu sînt om, sînt dinamită”; „Atunci cînd Germania a ajuns la rangul de mare putere (1871), Franţa a căpătat o importanţă deosebită ca putere în cultură” ş.a. Din Prefaţa lui Eric Blondei, desprind: „Surmenat, singur, neînţeles, suferind tot timpul de dureri de cap, de ochi ori de stomac, Nietzsche se află, în surescitarea sa, la maximum de pătrundere şi de strălucire intelectuală.

Nu vom şti niciodată care au fost adevăratele cauze ale crizei care l-a aruncat în nebunie (ca şi în cazul lui Schumann, Van Gogh ori Maupassant), în ianuarie 1889 (în iunie, acelaşi an funerar, avea să moară un admirator al lui Nietzsche, Eminescu al nostru – nota mea C.V.T.). Sora sa, o viitoare nazistă, nu se va mulţumi să-i publice încercările cenzurate şi falsificate în sensul ideilor sale, ci va suprima şi documentele medicale, care se refereau la boala lui Nietzsche. Incapabil să mai scrie de acum înainte, infantil, rătăcit, mohorît, bîlbîind cîteva fraze incoerente, cel care fusese un filosof şi un maestru al stilului va supravieţui pînă în anul 1900. El nu va şti niciodată că devenise celebru...”

(Traducere Dinu Grama). *** „Într-o bună dimineaţă...”. Ei, bine, într-o bună dimineaţă am dus-o pe Lidia cea mică la Herghelie. Ei nu-i place să-i spună nimeni că e mică. Atunci cînd o strig pe nevastă-mea „Vino s-o iei pe-asta mică, am de lucru!”, copilul mă corectează imediat: „Vino s-o iei pe-asta mare!”.

Stîna Turistică, Poiana Brașov

La Herghelie, nea Florică ne-a întîmpinat volubil, cu aruncările lui de cuvinte ceva mai ieşite din comun, adică mai deocheate. În vara trecută, ne spusese de cai, că nu suportă omul beat – pe un îngrijitor care dăduse pe gît o jumătate de sticlă de rom, un armăsar l-a tăvălit prin tot grajdul, l-a izbit cu copitele, l-a muşcat, l-au scos oamenii mai mult mort decît viu pe imprudentul beţiv. Acum, în iarnă, căluţii erau afară, în ţarc, să mănînce. Am uitat să le cumpărăm zahăr cubic. Dar aveam bomboane. Le-au înfulecat pe nerăsuflate. Ne-a impresionat un cal alb, izolat într-un pîlc de pădure, cam la 50 de metri de herghelie.

– Ce-i cu el, nea Florică, de ce nu stă alături de ceilalţi? Omul ne răspunde rîzînd, în stilul său: – L-am castrat şi acum îl bate un armăsar, aşa că se ţine departe. Aşa e în lumea lor. Ne-am uitat toţi cu o infinită milă la căluţul operat, bătut şi înspăimîntat, l-am şi filmat, apoi am tot vizionat caseta: aşa cum stătea, încremenit, sub poalele brazilor, părea un monument de ceară pe fundalul zăpezii, parcă era unul dintre caii formidabilei armate cu care Napoleon a invadat Rusia, dar au îngheţat şi boncăneau cu copitele ca de sticlă pe luciul gheţii de la Berezina. De ce-ai nenorocit vietatea asta, omule? *** Dar, în fine, să revenim la lucruri mai plăcute. Ne urcăm în sania trasă de celebrii cai albi (tot albi, şi ei) Cabinet şi Breazu. O ţin pe Lidioara în braţe, iar surorile mele se aşează pe bancheta din faţă. Pornim agale, prin pădure, pe o cărare cu zăpadă afinată, care uneşte Herghelia de Stîna Turistică a fraţilor Pop. Cam 20 de minute de mers. Peisajul e sălbatic, nu e nici ţipenie de om. Spun din proprie experienţă că nici în Elveţia, nici în Austria nu vei întîlni asemenea minunăţii. Icicolo, urme de labe prin zăpadă. Poate lupi, mai mult ca sigur urşi. Noroc că am înfofolit fata bine de tot şi am pus pe picioarele noastre două pături groase. E un

frig pătrunzător. Zurgălăii cailor fac din pădure un templu, iar din aerul tare al înălţimilor - o religie. Din cînd în cînd, atunci cînd pocneşte biciuşca vizitiului prin văzduh, Lidia scoate chiote de bucurie şi strigă: „Dii, Breazu! Hai, Cabi! Faceţi pîrtie, trece fata lui tata!”. Sînt fericit. Vorba cîntecului de haiducie: „Cînd aveam lumea pe mînă”. *** În general, viaţa Poienii e liniştită. Mai ales iarna.

Trepidaţii ceva mai mari se simt sîmbătă şi duminică.

E şi normal, vin braşovenii, ori alţi turişti de sfîrşit de săptămînă. Atunci, derdeluşurile se umplu de copii şi părinţi, săniuţele se întretaie cu tot felul de scutere cu tălpici, care ţin şi ele loc de sănii, de undeva, de la o dugheană aflată lîngă sediul Poliţiei, răsună la difuzor „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi „Marşul lui Iancu”, miroase a cărbuni încinşi, pe care se perpelesc fripturile şi, pe ansamblu, e o forfotă ca-n tablourile de iarnă ale Evului Mediu german. Dacă viaţa de zi mai e cum mai e, fiecare om încercînd să-şi umple plămînii cu ozon, dar să-şi purifice şi ochii cu imensitatea zăpezii, cu priveliştea unică a brazilor încărcaţi de promoroacă, imagini ce nu se uită uşor - viaţa de noapte, în schimb, e destul de palpitantă. Tinerii şi-au creat şi închis lumea lor proprie, de discotecă. Ceilalţi, dacă au dare de mînă, se duc pe la vreun restaurant sau bar de noapte. Cum ne-am dus şi noi, uneori. Staţiunea e plină de fraţi de-ai noştri, artişti din Basarabia, goniţi de-acasă, în special, datorită teribilei sărăcii. Un program excelent se poate vedea la Cazino Favorit, unde un întreg ansamblu din Chişinău dă un spectacol superb, în care muzica şi dansurile de tip „Şatra” lui Emil Loteanu se îmbină cu un balet iluminat cu făclii, după „Cneazul Igor”, de Borodin. Îl întreb pe Otilian Neagoe cu cît sînt plătiţi oamenii aceştia. „Cu 6000 de lei pe noapte, plus cazare şi masă asigurate”. Prin urmare, un artist rămîne cu circa 180.000 de lei pe lună. Destul de puţin. *** La fel de atractiv ca programele de la „Cetatea” şi „Cerbul Carpatin” este şi spectacolul de la „Capra Neagră”, unde am plăcerea să mă întîlnesc cu doi vechi amici, artişti inegalabili în genul lor: Thury Ştefan şi George Nicolescu. Acesta din urmă ne spune tuturor, la sfîrşit, „La revedere” - dar ce poate fi mai trist decît să-ţi spună aşa ceva un om lipsit de vedere? (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1564

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (50) Orașele Dinastiei Tang (2) Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (2) Înălțimea zidurilor orașelor era de 30 de metri – limita de zbor a „spiritelor rele“. Asemenea cetăți inexpugnabile – net superioare atît cetăților occiden­ tale, cît și Byzanțului, cetăților Europei de Est ori ale Occidentului Mijlociu – nu puteau fi cucerite de invadatori decît fie după multe luni de asediu – după epuizarea rezervelor de hrană și apă – fie prin trădare.

„Orașul Exterior“ (Wai Cheng) și „Orașul Interior“ (Nei Cheng) Aceste noțiuni s-au dezvoltat în epoca Dinastiei Tang, cu referire specială la capitala de atunci a Chinei, orașul Chang’an (Pace Lungă), în prezent orașul Xi An din provincia Shaanxi. Orașul Exterior cuprindea piețe publice, instituții de învățămînt, cartiere comer­ciale, centre meșteșugărești, locuințe, „cartiere vesele“ – „case de petreceri“ (case de toleranță), localuri, locuri de divertisment, teatre ș.a. Aici locuiau negus­ torii, meșteșugarii, vulgul Orașul Interior era zona

Maria Callas, regina fără regat (26) Moartea lebedei (3) Mai tîrziu, Callas, cu braţele deschise, Gobbi fiind aproape la picioarele ei: „Non toca mi, demonio, t’odio, t’odio...”. Maria se cabrează. De data aceasta trupul ei este o plantă lungă, o lungă plîngere, un strigăt care nu se lasă auzit. Muzica însufleţeşte aceste imagini: vocea pluteşte – atît de departe în visele noastre – „Vissi d’arte, vissi d’amore”. Apoi mîna care lasă paharul pe care-1 ţine, degetele se imobilizează. A simţit tăişul cuţitului mai înainte de a-l vedea. „Civitavecchia?”, întreabă Scarpia. Ca preţ al unui permis de liberă trecere la Civitavecchia, fără valoare, 1-a asigurat că va fi a lui. Da, răspunde Callas, „Si”, iar mîna a strîns mai bine cuţitul. Questo è il baccio di Tosca!; ştim că Scarpia a murit.

Niciodată nu vom putea recrea asemenea imagini în străfundurile amintirilor noastre.

Seara din 21 ianuarie a fost înregistrată. Vocea Mariei Callas este perfect dominată, capabilă să vădească cea mai emoţionantă dezolare în aria Vissi d’arte şi să scoată un urlet ca de fiară care va pieri sau va ucide, cînd îl înjunghie pe Scarpia-Gobbi. Come la Tosca nel teatro. Ca şi Callas la operă... Unele vibratouri, bineînţeles, în acute, mai ales la începutul primului act şi o oarecare oboseală pe mediu, neinteresantă, puţin

Balada (60) Raiul copilăriei (4) O tuse de nepotolit, urmată de o paralizie a sistemului nervos a necesitat internarea copilului Florin Genoiu la spitalul ,,Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.

Diagnosticul pus de medici era cel de coree. A fost o spitalizare grea, urmată şi de o operaţie de extirpare a polipilor şi a amigdalelor. Operaţia nu a fost o reuşită de vreme ce chirurgul Mirescu i-a tăiat micuţului pacient şi omuşorul din cerul gurii.

Vindecarea, însă, a fost totală datorită îngrijirilor doctorului Ceauşescu, în urma unui tratament intens cu antipirină. După externare, Florin Genoiu a rămas în convalescenţă cu mama lui la Tanti Cocuţa, devenită după cea de a doua căsătorie Lolica Katz.

Doctorul stomatolog Nati Katz deţinea o vilă în cartierul Cotroceni, pe lîngă biserica Elefterie, unde îşi avea şi cabinetul. Era un om tăcut, dar foarte grijuliu şi ascultător la vorbele mamei sale, Raşela. La o masă

l

24 – 30 noiembrie 2020

RM

La întemeierea sa de către Tang Gaozong în anul 618, Dinastia Tang preia capitala dinastiei anterioare, Sui și anume Chang’an. Actualmente, aici se află orașul Xi’an din provincia Shaanxi. Chang’an fusese capitală și în alte dinastii precedente – Zhou de Apus, Quin, Nan de Apus, Jin și Sui. În ciuda diverselor construcții noi și a extinderilor, Dinastia Tang a menținut planul de bază al orașului din dinastia Sui, datat anul 582, cînd s-a stabilit planul construcțiilor. Capitala dinastiei Sui este construită din ordinul împăratului Wendi. Suveranii din Dinastia Tang au continuat acest demers. Organizarea Capitalei Chang’an o urmează pe aceea a capitalelor chineze anterioare, începînd din Neolitic. Ceea ce mai

rămăsese din mai multe monumente care datau din Epoca Nan – cînd Chang’an-ul fusese situat mai spre nord – a fost încadrat în noul oraș din dinastiile Sui și Tang. Aceasta este situația unor monumente precum „Terasa Spiritelor“, „Universitatea de Stat“, „Palatul Luminii“ ale Dinastiei Han și este, de asemenea, situația unor temple și morminte. Planul noii Capitale era subordonat simbolismului prezenței și măreției Fiului Cerului/Împăratului. Clădirile oficiale și, în special, cele în care își desfășura activitatea împăratul, se poziționează cu fața spre Sud, punctul cardinal de referință în tradiția chineză.

Orașul Chang’an este una dintre cele mai mari și mai planificate structuri ale Epocii Feudale. El era împărțit pe zone – palatele imperiale, palatele unde lucrau demnitarii, cartierele de locuințe și nu numai, piețele comerciale etc. Întregul oraș era proiectat pe o axă pe care se aflau Poarta Dingwu, Palatul Taiji, Poarta Chengtian, iar cel mai la sud Poarta Mingde.

Străzile erau foarte late – 150 m – și pe ambele părți erau plantați, în ordine, copaci. Ulterior, acest exemplu a fost preluat de către Beijing, capitala dinastiilor Ming și Quig-manciuriană. Acest fel de construcție ca în Chang’an este un model feudal. (va urma) Christina Meiţă-Tang

voalată în duetul din actul al treilea, în rest, Callas a redevenit zeiţa pe care boala, vocea ei, Onassis, ceilalţi ne-o răpiseră.

Rezultatul: un succes de necrezut, o sală întreagă, în picioare, aplaudă pe Callas revenită. Presa, critica, acumulează numai superlative şi asta timp de şase seri, pînă la 5 februarie. „Aproape nici o urmă din acel vibrato prea mare care ne deranja în acute şi nici notele aspre care în ultimul timp i-au deformat adesea vocea. De mult timp vocea ei nu a fost atît de bună...”, observă unul din cei mai de seamă critici londonezi, Peter Heyworth. La 9 februarie se înregistrează pentru televiziune actul al II-lea, şi imaginile recapătă viaţă.

Maria lasă moştenire, în sfîrşit, tuturor celor care o iubesc la nebunie, rolul pe care am forţat-o aproape să ni-1 dea. Niciodată nu-1 va cînta mai bine.

Acum maşina Callas pare că funcţionează din nou.

Nu avem decît să deschidem ochii şi să o urmărim: Londra şi Paris, New York, iarăşi Paris şi Londra... Din etapă în etapă este un fel de ascensiune lentă, o cale către frumuseţea supremă – tragedia – şi în acelaşi timp către tăcere. Această revenire la viaţă va dura abia zece luni. Este un fel de răgaz – apoi bezna. Şi noi trebuie să trăim acum această tragedie aşa cum a trăit-o Callas, nutrind mereu o speranţă. Să păşim în urma ei etapă cu etapă, să o urmăm. Date, nume, oraşe: etape deci ale acestei reveniri la viaţă.

Paris, februarie-aprilie 1964: la sala Wagram, în tovărăşia lui Nicola Rescigno, Maria înregistrează extrase din operele „tînărului Verdi”: Attila, Lombarzii

în prima cruciadă, Vecerniile siciliene, ca şi două arii din Bal mascat, dintre care una, Ecco l-orrido campo, te făcea să te treacă fiori. Aria „Ritorna vincitor” din Aida, nesemnificativă. Dar totuşi o avem pe Maria regăsită.

Apoi, după cîteva săptămîni, urmează alte arii din Lombarzii şi din Bal mascat, şi extrase din Trubadurul, dar va considera aceste discuri nesatisfăcătoare, şi EMI nu le va pune în comerţ încă. Vreo îndoială oare?

Dar Callas îşi şi pregăteşte revenirea la Opera din Paris. Sîntem toţi prezenţi acolo, aşteptăm 22 mai 1964: Maria Callas cîntă pentru prima oară pe scena Palatului Garnier o operă în întregime. Această operă nu putea fi decît Norma.

Pînă acum Parisul nu o văzuse decît de două ori.

Două reprezentaţii de gală, două seri privilegiate pentru privilegiaţi, dar două seri de bucăţi alese, în 1958 şi în 1963. Datorită lui Georges Prêtre şi lui Zefirelii – care va semna încă o dată o punere în scenă somptuoasă şi preţioasă – Callas străluceşte de frumuseţe. Iat-o în primul act cu o coroană de lauri pe frunte, în picioare, pe o stîncă, adresîndu-se războinicilor. O eşarfă de catifea roşie peste rochia albă. Atît. Statuia pierdută şi regăsită.

Sau în acea tunică albă, largă, din actul al doilea, ale cărei voaluri fîlfîie în spatele ei, aproape transparente, este emoţionantă, diafană. Un decolteu adînc îi scoate în evidenţă gîtul, aşa cum n-am văzut-o niciodată. Părul e strîns într-un coc pe ceafă, să tot aibă douăzeci de ani, optsprezece ani... (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

de prînz copilul convalescent a asistat la o ceartă între Tanti Cocuţa şi bărbatul ei.

- Nati, de ce vrei tu să ne stabilim în Israel?

- Răspunsul e foarte simplu: fiindcă aşa vrea mama şi la noi la evrei ce hotărăşte mama e sfînt!

- Bine, Nati, dar aici la Bucureşti o duci foarte bine.

Funcţionar în Ministerul Sănătăţii cu salariu bun eşti, slavă Domnului, şi ai şi cabinet particular cu clientelă selectă!

- Lolica, tu nu ştii de ce sînt în stare Stalin şi bolşe­ vicii lui. Toate aceste libertăţi vor dispărea în curînd!

Mama Raşela îşi persiflă nora.

- Lolica, la masă nu se vorbeşte cu mîncarea în gură.

Copilul ăsta, deşi vine din spital, e mai educat decît tine! Uite-l, mînîncă frumos şi tace din gură.

Brusc, Tanti Cocuţa s-a ridicat de la masă şi s-a retras în dormitor.

A doua zi, copilul Florin Genoiu şi mama lui Geta au plecat din Bucureşti şi s-au întors la casa de la Hînţeşti.

şi cu funcţie bine remunerată la Corpul de control al M.Ap.N. Revenirea la haina miltară şi la profesiunea de ofiţer controlor a însemnat un noroc de neimaginat într-o vreme în care un număr imens de familii trăiau tragedii incredibile. Medici, avocaţi, foşti politicieni, funcţionari, ţărani înstăriţi erau terorizaţi zi şi noapte cu ameninţarea arestării pe motive politice. Şi mulţi dintre aceştia cădeau pradă denunţurilor de a fi duşmani ai poporului şi erau trimişi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Personajul nostru, dintr-un instinct de conservare, a avut înţelepciunea să stea deoparte de frămîntările politice. Ţelul lui era să-şi vadă mutată familia la Bucureşti şi acest fapt s-a petrecut în vara anului 1950.

Tot calabalîcul: mobilă, cufere, geamantane, tablouri, covoare, cărţi, a fost încărcat într-un vagon de marfă al coletăriei rapide şi în două zile familia Genoiu era deja instalată într-un apartament cu două camere de pe strada Cîmpineanu din centrul Bucureştilor. (va urma)

aristocratică și administrativă a Chang’an-ului, capi­­tala Dinastiei Tang și a oricărei cetăți de scaun din China, indiferent de epocă. Orașul Interior era delimitat prin ziduri de Orașul Exterior. El cuprindea clădirile Administrației publice a Imperiului Chinez și locuințele mandarinilor/demnitarilor și ale celorlalți funcționari publici. La rîndul lor, locuințele erau izolate de exterior prin ziduri. În interiorului Orașului Interior era delimitată prin ziduri Curtea Imperială, cunoscută îndeobște sub numele de „Orașul Interzis“ sau „Orașul Palatelor Interzise“.

Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (1)

*** Între timp, Ştefan Genoiu a fost reîncadrat ca ofiţer activ al Armatei Române cu gradul de lt-colonel

Florin Iordache

RM

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (58) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (22)

Formule și realități (4) Este adevărat, la acea oră, în Germania hitleristă fiinţează şi filiale ale unor trusturi americane. „Standard Oil”, de pildă, îşi editează chiar o revistă în limba germană, pe a cărei copertă plasează, fără ezitare, crucea încîrligată sau reproduce fotografia corului şi orchestrei sale, ai căror membri sînt îmbrăcaţi, „adecvat”. Mai mult, revista „Hanzeitschrift”, editată de D.A.P.G., filială nemţească a lui „Standard Oil”, publică o altă fotografie, privind momentul primei mobilizări naziste împotriva Cehoslovaciei cu următoarea legendă: „În serviciul armatei, fără grijă. D.A.P.G. a găsit mijlocul de a vărsa rezerviştilor chemaţi sub drapel 50 la sută din salariul lor pe toată durata serviciului militar al acestora”. Vrem să spunem, amintind toate acestea, că gestul lui Deterding nu este singular în epocă.

Dar, de aici şi pînă la ceea ce a făcut el, este un drum lung, pe care măruntul funcţionar de bancă olandez

Memoriile unui celebru criminalist român (138) ,,Omul cu ciocanul” (37) Şi... o nouă surpriză în primele şedinţe de judecată: acuzatul şi-a schimbat atitudinea de disimulare a maladiei sale psihice, susţinînd de această dată că este realmente bolnav. Printr-un comportament docil, a afirmat că numai „Satana” se face vinovat de toate crimele săvîrşite, deoarece el l-ar fi transportat la locuinţele victimelor. Instanţa de judecată a reţinut în sarcina acuzatului cele opt fapte. Stabilindu-se însă iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a bolii psihice, a fost luată hotărîrea de internare provizorie într-o unitate sanitară cu pază, conform prevederilor legale.

Astăzi, cînd încerc o privire retrospectivă, îmi amintesc că erau şi cîţiva sceptici care aveau încă rezerve cu privire la succesul final. Nu puteau accepta ideea ca un bolnav, şi mai ales un sectant bigot, să fie apt de asemenea fapte. Ei aşteptau ca timpul să dovedească eroarea noastră; aşteptau... un nou caz cu aceleaşi particularităţi, în perioada cînd Romulus se găsea încă internat. Un astfel de eveniment ar fi năruit totul... Dar de atunci s-au scurs atîţia ani şi liniştea oraşului n-a mai fost tulburată de nici o altă crimă urmată de incendiu.

Noi, cei care am contribuit la rezolvarea cazului, am primit recompensa, prin adevărata satisfacţie a misiunii

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (90) Epilog (2) Evenimentele sîngeroase din 8 octombrie de la Ierusalim au constituit pentru Saddam Hussein un cadou nesperat, pentru că îndreptau atenţia lumii asupra problemei palestiniene şi puneau Israelul într-o poziţie extrem de delicată. Israelienii au declarat imediat că tulburările fuseseră provocate de OEP cu singurul scop de a compromite Israelul. Anumiţi purtători de cuvînt israelieni au mers pînă la a pretinde că Irakul era, după toate aparenţele, instigatorul acestei manevre a OEP. Liderii palestineini au susţinut un punct de vedere opus, acuzîndu-i pe israelieni că au reacţionat în mod sîngeros folosind drept pretext agitaţiile produse de un grup de extremişti israelieni, „Credincioşii Templului”, care îşi anunţaseră intenţia de a demola o moscheee pentru a o înlocui cu o sinagogă. Se ştie că poliţia israeliană a interzis în mod efectiv extremiştilor să se apropie de moschee. Este de asemenea stabilit că palestinienii au atacat cu pietre miile de evrei aflaţi în rugăciune în faţa

Henri Deterding, înnobilat în Anglia ca Sir şi ajuns apoi vedeta hitleristă Heinrich Deterding, salutînd în cel mai autentic stil nazist, n-are, din fericire, nici concurenţi şi nici companioni pe măsură! Iar dacă o astfel de unicitate a fost ţelul său, se poate spune că şi 1-a atins.

Trist, dar adevărat.

CALUST SARKIS GULBENKIAN – „DOMNUL 5%” (1) „Se pretinde că Gulbenkian l-ar fi introdus pe Deterding pe lîngă familia Rothschild în vremea în care viitorul «Napoleon al petrolului» căuta capitaluri. În Rusia (ţaristă), în Asia, în America, pretutindeni unde apare numele Shell, se vede faţa brunetă a lui Gulbenkian. Averea îi creşte. La Paris, lîngă Place de l’Etoile, un mare palat este reşedinţa lui. Este agentul secret cel mai redutabil al lui Shell şi curînd lumea nu mai ştie dacă Shell îi încredinţează misiuni sau el este cel care comandă Shell. Deţine o putere ascunsă şi ştie să se servească de ea cu brio în Orient ca şi în Occident“. (Essad Bey, L’Épopée du pétrole, Payot, Paris, 1934) Este oriental, aşa că, vrem nu vrem, existenţa i se asociază cu lumea celor o mie şi una de nopţi, cu eroii

23 bogaţi, şireţi şi nîndurători, cu încurcăturile şi misterul lor, calculat sau înnăscut, cu demersuri stranii, cînd nu ştii ce se urmăreşte de fapt, cu privirea cînd incoloră, cînd decisă, cînd şugubeaţă, cu gesturi neclare sau tranşante. Este un om al extremelor, pe care niciodată nu ştii de unde să-1 iei exact şi unde să-1 pui. Un protagonist al marilor culise sau un răsfăţat al marilor saloane, un meschin sau un generos din cale afară, un altruist sau un împătimit al banului? Un om care se joacă dezinvolt cu des­tine de semeni ca şi cu viitorul bogăţiilor unor ţări, al unor miniştri sau regi, cu liniştea unor bancheri şi setea unor cămătari?

Un parvenit sau un răsfăţat al soartei? Unul dintre mulţii partipanţi la războiul – secret sau nu – pentru petrol ori unul dintre principalii protagonişti ai acestuia?

Sînt, desigur, destule lucruri, mari sau mici, ce trebuie clarificate cînd vorbim despre Calust Sarkis Gulbenkian; acesta, ca şi „magul banului”, Sir Bazil Zaharoff, contemporan cu el în ultima parte a vieţii şi chiar angrenat în afaceri comune, cultivă cu osîrdie misterul în ce-i priveşte viaţa, trecutul, afacerile, proiectele. Se ştie că a făcut din deviza „sîngele adversarilor, dorinţele mele şi speranţele celorlalţi” – ghidul vieţii lui, de la care nu s-a abătut niciodată. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

În primele luni după trecerea în rezervă fusesem cuprins de oboseală şi nelinişte... Mi-a trebuit o vreme ca să-mi regăsesc adevărata viață, susținută de mișcarea fizică și de cea spirituală. Inspectoratul general nu m-a uitat. În cazuri mai deosebite mi se solicită sprijinul.

Mă bucur că pot încerca, şi în prezent, sentimentul unei întregite satisfacţii pentru posibilitatea prelegerilor, pe care le ţin la cursurile post-universitare de criminalistică.

Să-mi fie iertat modul de a trata, în aceste însemnări, unele aspecte ale eticii profesionale şi civice. Am făcut-o în speranţa de a-i sensibiliza pe tinerii care vor să devină luptători împotriva răului social şi de a reaminti cîteva precepte ce pot fi uneori neglijate datorită importanţei lor aparent minore. Mă voi referi la una din aşa-zisele mele dizertaţii la cursurile amintite cînd, în final, aveam să fac o nouă şi neaşteptată descoperire.

Cel mai bun exemplu pe care noi, criminaliştii, trebuie să-l urmăm, ni-l oferă muncitorii din industrie,

cei ce-şi desfăşoară activitatea acolo unde se întîlnesc cu materia primă, cu procesul de fabricaţie, cu viaţa şi satisfacţiile lor moral-profesionale!

Aşadar, dacă obiectul industriei lor e metalul, la prelucrarea căruia participă eu dăruire şi pasiune, obiectul „industriei“ noastre nu poate fi decît omul, grija faţă de om, faţă de viaţa şi bunurile acestuia. Aşa cum medicii apără viaţa oamenilor, prin profilaxia şi terapeutica maladiilor, luptînd împotriva numeroşilor agenţi patogeni, noi – prezenţi fiind în mijlocul oamenilor – ne vom spori şansele depistării celor cu manifestări antisociale, a celor taraţi moral, a altor categorii de „viruşi“... sociali de astă dată. Dacă medicii îmblînzesc sau anihilează nocivitatea lor prin tratament cu antibiotice, noi trebuie să-i tratăm cu juste sancţiuni penale şi educative, în ideea de a le forma o conştiinţă socială responsabilă –- realizare condiţionată de o prealabilă şi fidelă cunoaştere, de umanitarism, de exigenţă, cu inimă caldă şi dreaptă, cu apropiere faţă de oameni, pe care trebuie să-i respectăm, obţinîndu-le astfel încrederea şi stima!

Cum şi dominanta preocupărilor noastre este prevenirea, cu atît mai mult trebuie, încă din faza iniţială, să ne axăm atenţia asupra cunoaşterii tuturor celor susceptibili să se abată de la normele de convieţuire socială, de la etica societăţii noastre, de la principiile legalităţii! (va urma) DUMITRU CEACANICA

Zidului Plmgerii. Dar este nu mai puţin sigur că forţele israeliene au deschis foc asupra palestinienilor după ce evreii fugiseră, fiind în afara oricărui pericol.

Mai multe formaţiuni politice israeliene au criticat guvernul ţării pentru reprimarea manifestaţiei. Un grup independent, BTselem, care supraveghează prezenţa israeliană în teritoriile ocupate, a acuzat forţele de ordine că „au tras la întîmplare în palestinieni, fără să facă distincţie între răsculaţi, gură-cască, nevinovaţi şi cei care dădeau ajutor răniţilor. Tirul a continuat chiar şi atunci cînd mulţimea fugea şi se împrăştia în toate direcţiile; nu a încetat nici cînd ambulanţele şi personalul medical au sosit la faţa locului”, au acuzat anchetatorii în raportul lor de 34 de pagini.

Aceste evenimente au pus o problemă gravă guvernului american ale cărui legături vechi cu Israelul sînt binecunoscute. În timpul unei dezbateri de cinci ore la Consiliul de securitate al ONU, americanii s-au străduit să determine redactarea unei rezoluţii cît se poate de indulgente faţă de Israel. De fapt, după ce obţinuse sprijinul unei minorităţi a ţărilor arabe în criza din Golf, Statele Unite nu mai erau în măsură să-şi impună vetoul. În zilele care au urmat răscoalei de la Ierusalim, s-a

constatat că ostilitatea lumii arabe faţă de OEP din cauza sprijinului dat lui Saddam Hussein îşi schimba direcţia şi îşi lua drept ţintă, încă o dată, Israelul. Această schimbare totală s-a simţit mai ales în Egipt, unde preşedintele Hosni Mubarak susţinea ferm poziţia americană faţă de Saddam Hussein. Presa egipteană a reflectat şi amplificat această bruscă schimbare de opinie politică provocată de evenimentele de la Ierusalim.

Cînd a fost în sfîrşit adoptată, rezoluţia ONU nu învinovăţea numai Israelul pentru reprimarea palestinienilor, ci prevedea şi trimiterea la faţa locului a unei Comisii de anchetă a ONU. Guvernul conservator al lui Itzak Shamir a reacţionat cu furie. El reproşa Statelor Unite poziţia în această afacere şi respingea categoric comisia de anchetă a ONU, adăugînd că reprezentanţii Naţiunilor Unite nu ar fi putut să intre în ţară decît ca turişti. Secretarul de Stat american James Baker a comparat reacţia Israelului faţă de rezoluţia ONU cu cea a lui Saddam Hussein. Aceasta nu a făcut decît să agraveze tensiunile dintre Israel şi Statele Unite, problemă de care cele două părţi s-ar fi lipsit cu plăcere în plină criză a Golfului. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

îndeplinite! Acest caz al ignoranţei mistice a adus un plus de convingere despre nocivitatea fanatismului religios şi mai ales a unor secte cu anumite precepte în totală contradicţie cu viaţa socială şi progresul ştiinţei.

Cazuistica ne-a oferit suficiente date din care s-a desprins că autorii crimelor lipsite de un mobil sau scop bine determinat, întotdeauna au făcut parte din rîndul bolnavilor psihic, dar, cu precădere, erau şi sclavi ai misticismului ignorant...

Gînduri la final de carieră (1)

24

Nr. 1564

l

24 – 30 noiembrie 2020

Doza de sãnãtate

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Echilibrarea energetică a chakreleor este esențială pentru sănătatea noastră

Omul este opera creației divine nu numai în forma lui materială, ci și în cea energetică. Cu cît intrăm mai profund în microcosmosul fiecărui individ, cu atît mai mult ne minunăm de biologistica cu care acesta este înzestrat.

Viața nu este un aparat – privit la suprafață, individul este materie, privit în profunzime, el este o unitate între suflet, spirit și trup. Toate problemele sufletești se exprimă prin diferite afecțiuni, iar noxele toxice (virusuri, bacterii, metale grele) apasă, de asemenea, asupra sufletului nostru.

Spiritul este grăuntele cel mai profund ale ființei umane și nu trebuie confundat cu intelectul, care este o altă dimensiune din corp. Șocurile emoționale au întotdeauna o influență negativă asupra sistemului energetic al omului și, automat, asupra organelor corpului. De o funcționalitate intactă și echilibrată sînt răspunzătoare toate celulele corpului.

Vremurile în care toate afecțiunile se tratau cu medicamente au trecut, în prezent informația joacă un rol esențial în vindecare sau ameliorare.

Bolile cronice sînt un semnal că unitatea în comunicarea energetică a celulei s-a întrerupt și bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ și energetic de celulă – cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol.

Dereglarea celor șapte chakre energetice se reflectă în afecțiuni corporale și psihice. Chakrele energetice reprezintă ușa spre suflet, centre energetice ce pleacă din canalele coloanei și organizează la nivel corporal și spiritual procese de învățare bine definite. Chakrele energetice sînt o roată a luminii, activă în permanență cînd individul este în echilibru.

Viața funcționează ca o baterie între fiecare dintre noi și Univers, dar, ca orice baterie, ea trebuie reîncărcată, deci este necesară o reechilibrare energetică urmată de o ,,devirusare”.

Chakra I – Chakra rădăcinii are culoarea roșie, este în strînsă legătură cu sistemul urogenital și cu glandele

RM

suprarenale. Este prima treaptă a conștiinței, legătura între lumea psihică și cea pămînteană.

Chakra a II-a are culoarea por­tocalie și are legătură cu sistemul lombar, ganglionii spinali, glandele cu producție externă. Reprezintă dorința de a trăi.

Chakra a III-a – Plexul solar are culoarea galbenă și este în legătură directă cu sistemul digestiv și cu pancreasul.

Este reprezentată prin energie, putere, vitalitate.

Chakra a IV-a a are culoarea verde și este în directă legătură cu timusul și cu sistemul circulator. Este reprezentată de iubirea necondiționată.

Chakra a V-a are culoarea albastră și este în legătură cu gîtul. Este reprezentată de adevăr, simț comunicativ, armonie.

Chakra a VI-a – Chakra celui de-al treilea ochi are legătură directă cu sistemul hormonal și cu hipofiza.

Chakra a VII-a are culoare albastră, este în legătură cu epifiza și cu sistemul nervos central. Se află în afara cîmpului fizic al corpului, este deschisă spre infinit.

Chakrele pot fi reechilibrate prin tratamentele noninvazive oferite de medicina energo-informațională.

Terapiile oferite în centrul nostru sînt personalizate conform măsurătorii energetice a corpului. Prevenția – readucerea chakrelor energetice în echilibru – poate întrerupe fenomenul de autodistrugere din corp și poate reactiva autovindecarea.

Trăim într-o eră a informației, omul modern are nevoie de terapii inovative care să îl îndepărteze de produsele chimice și să îi repună circuitul energetic al corpului în balanță. În acel moment, comunicarea cu natura și cu universul se întregește.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi ener­getice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cro­ nice, au urmat sau urmează tra­ tamente cu chimioterapie/radio­ terapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este prin­ cipala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespe­cifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imu­ nitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor pato­ logice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproxi­mativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.