România Mare, nr. 1563

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Istoria nu confirmă nici o doctrină politică, ci le anulează pe toate. A rezistat liberalismul? Dar comunismul? Dar fascismul?

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Soluția, în 2024: Adrian Năstase președinte și partid suveranist!

DA – Privatizării!

NU – Jafului! (1)

Motto: ,,Idealul este, în sine, o realitate în devenire”.

Nicolae Titulescu Știu, trebuie să-i cer scuze fostului premier - în urma aces­tui articol va fi atacat de diverse tentacule ale cara­ catiței de manipulare și influ­ ențare Deep State - NATO - Sörös. Nu mă refer la SUA sau la țările occidentale deoarece, se vede clar, acestea nu mai contează prin ideea de state, ci doar ca furnizori de resurse pentru rețelele puterii. Nici NATO nu rămîne decît prin acronim, nu prin ideea politic-militară a statelor fondatoare.

Acum ies la iveală rețele ale puterii, un sistem vascular al unei ,,Noi Ordini Mondiale” – dorita revoluție globală a Noii Ere. New Age. Un sincretism care macină și amestecă tot, în ideea că din compostul rezultat din distrugerea și alterarea a tot ceea ce e tradițional, istoric, va crește planta nouă, modificată genetic după noua ,,iluminare”. ,,Lumina vine de la Răsărit” a fost înlocuită cu ,,Lumina vine de la Apus” – idei la fel de eronate. Lumina nu poate veni decît de Sus – și din noi. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Corupția ucide! Din nou!

Începînd din decembrie 1989, corupția ucide, zilnic, puțin cîte puțin, această națiune. Precum o tumoră malignă, s-a lipit de trupul țării și crește zi de zi, la adăpostul oferit cu generozitate chiar de ceea ce noi numim justiție. Din cînd în cînd, însă, corupția mai are puseuri sîngeroase, prin care cere cîte un sacrificu uman major, avînd probabil nevoie de mult sînge românesc pentru a se menține trează, puternică, de nezdruncinat.

Recentul incendiu de la Piatra Neamț era, poate, la fel de previzibil precum un cutremur, mulți știind că se va întîmpla, dar fiecare dintre noi dorind să fie cît mai departe în timp și spațiu.

Domnule președinte Oliviu Gherman, dom­ nilor miniștri, domnilor colegi, nu credeam că acest singur articol, propus de dl. Viorel Sălăgean, pentru vinderea a 415 întreprinderi, AGROMEC-uri și hoteluri, la prețurile din 1991, putea să provoace o furtună atît de puternică în Senat, într-o vreme în care noi aveam și mai avem alte priorități. Noi nu am reușit încă să urmărim care este cursul Legii Imobilelor Naționalizate, ce fac colegii din Camera Deputaților cu acel proiect de lege, ajungem la mediere cu ei, n-ajungem?!

Nu am preluat de la ei Legea Învățămîntului, vin alți colegi cu alte propuneri, care încalcă niște principii elementare ale statului de drept. Mă așteptam ca noi să urgentăm aprobarea unor legi fundamentale, pe care le dorește populația.

Iată însă că, prin forța sa de persuasiune, Viorel Sălăgean a reușit, împreună cu unii colegi de-ai săi din comisia respectivă, să aducă pe ordinea de zi, în regim de urgență, acest unic text de lege. Acest text de lege care gravitează în jurul unei date. De fapt, aspectul calendaristic nu l-a observat nimeni. Este vorba de data de 10 august 1994. Dacă am înțeles bine, cei care au depus dosare pînă în 10 august sînt scutiți de această legitate, aș putea să-i spun, a creșterii prețurilor, a reevaluării lor în faza în care ne aflăm. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (24 octombrie 1994, plenul Senatului României) După incendiul de la maternitatea Giulești, de acum zece ani, în care bebeluși nebotezați au fost fortați să plece mult prea devreme la Dumnezeu, arși de vii în secția unde au venit pe lume, cîți dintre noi s-au gîndit că o asemenea nebunie se va mai întîmpla? Ne gîndeam în urmă cu 10 ani, că, totuși, și politicienii sînt pînă la urmă oameni și că au înțeles că pînă și corupția trebuie să aibă o limită. Ei bine, se pare că ne-am înșelat, politicienii sînt de carton, fără pic de suflet și compasiune, indivizi care își bat joc zi de zi de un popor aflat în moarte cerebrală de 30 de ani.

Mulți compară tragedia de la Piatra Neamț cu cea de la Colectiv, din octombrie 2015. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Moara din poveste“, tablou de Anca Bulgaru

Elegie de pace

Planetă maternă, necropolă vie

pămînt înflorit între cer și vulcani poetul lucid se ascunde-n pustie

și-i vine să plîngă o mie de ani Îl farmecă moartea și viața îl doare

orbește homeric de-atîtea trădări iar plînsul înalță un munte de sare

ce surpă muzeul de amfore-n mări Și vine copilul cu umeri de rouă

perechi de cireșe îi joacă-n urechi pămîntul sub tălpi i se crapă în două

el scrie cu umbra versete străvechi Apare și pasărea fenix și-i spune

cu clopote reci de cenușă în cînt: întoarce-te grabnic și fă o minune

eu știu ce înseamnă să arzi pe pămînt Și vine femeia în tirs de lumină

și vine bătrînul cu fluturi pe scut îl roagă cu toții-n genunchi să revină

profetic să spună ce e de făcut Poetul îi ceartă cu perle și rodii

invocă o milă de zei inumani și scrie cu lacrimi de sînge în zodii

tratatele Păcii de-o mie de ani CORNELIU VADIM TUDOR, 1985

Din nou, despre originea traco-dacă a Limbii şi Poporului Român

Pagina 10

NR. 1563 l ANUL XXXI l 17 – 23 NOIEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1563

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Protocolul Preşedinţiei îşi face partea leului F O mare decepţie: Florica Rădulescu de la TVR F Tetea Crin Halaicu vrea să divorţeze F Omul cu 9 facultăţi (dar nu mintale) F Mona Roşoga, amanta lui Dumitru Moroşanu PARTEA A III-A F Nu ştim cine scrie Zodiacul în revista „VIP“, dar un lucru e clar: n-are mamă, n-are tată, n-are patrieadorată! Priviţi numai ce pățeşte Ana Blandiana, care e născută pe 25 martie 1943: „Deşi sinteți tipul de femeie care nu vă disimulaţi intenţiile, nu puteţi fi cunoscută cu adevărat decît în pat, căci abia acolo fantezia dvs. sexuală este valorificată în plăceri erotice (...) Controlaţi derularea actului sexual, dictînd procesul de declanşare a orgasmului“. Vai de capul lui Gogu Rădulescu, acum înțelegem noi de ce-a intrat aşa precipitat în pămînt! F Dide Puşcărie iar a comis un accident! Nu el personal, ci o maşină de la firma ROMCARGO, unde e patron mascat, ştiţi care, aia care fură maşinile oamenilor şi le duce pe Șos. Olteniţei. Reproducem din ziarul „Libertatea“: „Pe şoseaua Mihai Bravu, o autospecială a «hingherilor de maşini Romcargo» a accidentat grav un băiat de 15-16 ani, care traversa printrun loc periculos“. F Udemeristul Borbely Imre l-a acuzat recent pe Marko Bela că a folosit fondurile U.D.M.R. în interese personale, cică ar fi vorba de sute de mii de mărci. F Doi „ziarişti“ de la „Evenimentul zilei“ (Andrei Ionescu şi Horaţiu Rădulescu) au fost arestaţi de Poliţie pentru sustragere de documente ale Comisiei Parlamentare „Apartamentul“.

F Reacţia tineretului bucureştean faţă de sceleratele pretenţii ungureşti s-a materializat şi printr-o ciudată

inscripţie apărută, zilele trecute, pe zidul unei clădiri din Grădina Ioanid (scuze persoanelor mai ruşinoase): „Muie pe bozgori!“. F Vînzare scandaloasă în Divizia Naţională de Fotbal: F.C. Naţional - Sportul Studenţesc 0-1, printr-un autogol cusut cu ață albă.

Spectatorii de pe Stadionul „23 August“ scandau, de altfel; la sfîrşit: „Cinste lor, cinste lor/ Cinste vînzătorilor!“. F Atractivă ultima ediţie a emisiunii TV „Ceaiul de la ora 5“, care l-a avut ca invitat pe Helmut Duckadam. Ce păcat că, vorbind de accidentul vascular care l-a scos pe tuşe pe marele portar, în vara anului 1986, Octavian Vintilă n-a pomenit şi de omul care l-a ajutat cel mai mult: generalul Ilie Ceauşescu.

Regretăm, de asemenea , că Helmut, care era tare mîndru de noul lui loc de muncă - Poliţia de Frontieră - n-a amintit cui îi datorează această schimbare benefică în viaţa lui: senatorului Vadim (pe care l-a rugat telefonic) şi generalului Dănescu (care a întocmit formalităţile).

Dar, aşa sînt vedetele; uită repede. F La cocina „Ziua“ continuă să se bălăcească în mizerie şi să guiţe prostii, cu belciugul în rît, doi dintre cei mai comici godaci ai șeptelului post-decembrist: Ioan Groșan și Răzvan Savaliuc. F Regretabil că redutabilul profesionist TVR care e Dumitru Moroşanu nu e dublat şi de un caracter pe măsură! Vorba unui om de spirit: are atît de mult talent, încît nu mai încape nici un strop de caracter!

La ce ne referim? Toate cîntecele pe versurile lui Corneliu Vadim Tudor (compuse de Marian Nistor şi

RESTITUIRI

Nu vom renunţa niciodată la Basarabia! (1)

Situaţia politică din Europa răsăriteană începe să se radicalizeze. Dacă în cursul anului de foc 1989 n-a curs sînge decît în România, astăzi se înregistrează numeroase conflicte deschise, în ţări ca Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Gruzia (Georgia), fosta Iugos­ lavie… Desigur, unele dintre ele nu pot fi considerate ca membre ale continentului european, apartenenţa lor geografică, istorică şi culturală la Asia fiind recu­noscută unanim.

Dar ele au un numitor comun la care se raportează, prin prisma căruia pot fi considerate în zona de iradiere europeană. Acest numitor comun este Moscova. Adică un oraş care, timp de 1.000 de ani, s-a visat continuator al Romei şi al Byzanţului. Neîndoielnic, ruşii sînt un popor mesianic, în accepţia pe care a dat-o Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”. Asta înseamnă că au un destin pe care trebuie să şi-l împlinească în Istorie.

Nu fac parte dintre aceia care văd tulbure în faţa ochilor atunci cînd se pomeneşte de Moscova. Ruşii nu sînt în Istorie cu nimic mai vinovaţi decît germanii, evreii, englezii şi spaniolii – popoare mesianice şi ele, care au dat umanităţii valori excepţionale, dar şi sangvinari cumpliţi. Ceea ce particularizează poporul rus este inaderenţa răspicată la ceea ce se numeşte „democraţie occidentală”. Dacă stau bine să mă gîndesc, două au fost momentele de înnoire a modelelor şi moravurilor în evoluţia acestui popor: primul s-a petrecut după anul 1711, cînd marele savant european Dimitrie Cantemir a trăit nu mai puţin de 12 ani la curtea lui Petru cel Mare, pe care l-a şi bărbierit cu mîna sa, introducînd moda europeană în moravurile şi vestimentaţia nobilimii, cu consecinţe remarcabile pentru procesul de ieşire a Rusiei dintr-un feudalism întîrziat; al doilea moment a fost prilejuit de folosirea masivă de către Stalin, după 1945, a prizonierilor germani, italieni şi români, care au contribuit la edificarea unei ştiinţe exemplare, ce a

culminat cu performanţele astronautice ale sovietelor; nu vreau să spun prin asta că ruşii nu şi-au adus contribuţia la aceste izbînzi, poporul în sine fiind extrem de inteligent şi disciplinat. Încercarea lui Boris Elţîn şi a cîtorva aşa-zişi reformatori de a racorda rămăşiţele imperiului sovietic la reţeaua de înaltă tensiune a standardului de viaţă occidental este un spectacol demn de toată lauda. Dacă el va fi încununat cu un happy-end, ar fi cu totul minunat.

Dacă vom asista la un eşec, aşa ceva va confirma tradiţia în materie. Nenorocirea este că cei mai mulţi politicieni occidentali şi reformatori ruşi nu au puterea sau curajul de a ieşi din sfera conceptelor teoretice. Pentru că dacă ar ieşi, ar vedea marea în furtună. Sechelele cîtorva sute de ani de absolutism şi colonialism primitiv înregistrează nişte forme de manifestare alarmante. Nici unul dintre locuitorii Planetei n-a fost de faţă la naşterea imperiului rus, petrecută de-a lungul a patru veacuri, de la anii 1500 pînă la anii 1900. Dar toţi sîntem martori la agonia lui. El trebuie ajutat să moară în linişte, fără convulsii dureroase, e singurul caz de euthanasie cu care sînt de acord. Din păcate, cei doi executori ai anacronicului imperiu au fost nişte oameni extrem de slab pregătiţi intelectual: George Bush (un agent tenace, dar fără nici un fel de ştiinţă a Istoriei) şi Mihail Gorbaciov (un activist PCUS inteligent, cu o anumită doză de bun-simţ, însă, vai, un foarte slab cunoscător al propriului popor!). Modul în care au pus ei la cale dinamitarea imperiului sovietic şi, implicit, a întregului lagăr socialist, a fost o podoabă a diletantismului.

Pentru comparaţie, imaginaţi-vă cum ar arăta astăzi China dacă s-ar proceda la o bruscă liberalizare politică.

Probabil că am asista la cea mai mare baie de sînge din Istoria umanităţii, la cele mai crîncene răfuieli şi vînători de oameni, cu cel puţin cîteva zeci de milioane de victime. Şi asta pentru că există nişte legi care, dacă nu sînt respectate, duc la fărădelegi. Cel mai important lucru

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

Dumitru Lupu) sînt ignorate, sau plasate în batjocură, dimineaţa, la matineu, în schimb micul ecran dă peafară de prezenţa întregii familii a omnipotentului director al Departamentului de muzică şi varietăţi.

Să luăm, de pildă, ziua de Paşti. A fost prezentă distinsa soţie a d-lui director, Elena Moroşanu, în calitate de ilustratoare muzicală a emisiunilor de copii? A fost! A fost prezent distinsul frate al d-lui director, violoncelistul Alexandru Moroşanu? A fost! A fost prezentă şi nu mai puţin distinsa cumnată a d-lui director, pianista acompaniatoare a soţului său, pe nume Tatiana Moroşanu? A fost! Şi, de parcă toate acestea n-ar fi de-ajuns, dl. D.M. (nu vine de la Dolari şi Mărci, deşi prin TVR se circulă cu valize pline de valută!) o introduce sistematic şi pe amanta domnieisale, Mona Roşoga (între ei e o diferenţă de vîrstă de peste 30 de ani!)... Măi copii, potoliți-vă odată, că sîntem cu ochii pe voi, şi postul naţional de Televiziune încă n-a devenit feuda familiilor voastre... F Penibilă, jenantă, scandaloasă evoluţia Naţionalei de handbal a României, care, în debutul Campionatelor Mondiale din Islanda, a fost zdrobită cu 27-19 de echipa similară a Germaniei. Propunem Televiziunii Române să nu mai transmită nici o partidă a acestor plăvani şi huligani fără ruşine, care de vreo 10 ani încoace fac de rîs culorile ţării. F Consumînd timpul emisiei de luni seara cu experimentele infantile ale regizorului Andrei Şerban, conducerea Televiziunii Române n-a mai catadicsit să transmită (la ultima ediţie a Actualităţilor) nici o referire la şedinţa de interpelări a Senatului României. Şedinţă la care au participat vreo 15 miniştri şi au fost abordate probleme de o maximă importanţă pentru țară. Ruşine realizatorului, T.O. Cepraga, dar şi şefilor lui!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 mai 1995) este ca liberalizarea economică să nu se facă în acelaşi timp cu cea politică, fiindcă se vor anula reciproc.

Din păcate, aberaţia asta a avut şi mai are loc, sub ochii noştri, în România. Rezultatele sînt catastrofale, oricît de mult ar vrea unii să dea vina pe moştenirea comunismului. Noroc că mai avem cîte ceva din moştenirea asta, altminteri muream demult de foame.

Dar, să nu mă îndepărtez de subiect. Problema fierbinte a acestui miez de vară este decizia preşedintelui Mircea Snegur de a cere în scris apropierea Republicii Moldova de Comunitatea Statelor Independente. Nu fac parte dintre aceia care se grăbesc să-l acuze pe morocănosul moldovean de trădare. Mai degrabă cred că asistăm la disperarea lui şi a echipei care îl înconjoară, în faţa prăpastiei economice în care se prăvălesc conaţionalii lor. Niciodată, de la seceta din 1946, Basarabia n-a suferit de o foame atît de crîncenă, chiar pe timpul cît rapacele imperiu ţaristo-stalinist îi lua aproape tot. Chiar şi atunci, încă mai rămînea ceva pe fundul hambarelor, tot mai sclipeau nişte poame rumene în livezi, iar muncitorul şi ţăranul îşi puneau în ştergar un codru pe pîine cu ceva brînză şi ceapă. Acum, însă, veştile ce ne parvin de acolo sînt dramatice. În Basarabia se trăieşte cam de 3 ori mai rău decît în România. Cauzele? Multe şi felurite. Necazul cel mare abia acum începe: în loc să se apropie de noi, în decursul celor 4 ani care au trecut din august 1989, cînd a avut loc Renaşterea lor, moldovenii de peste Prut se îndepărtează. Pentru că ei află de la agenţii KGB, cît şi de la Televiziunea Română şi presa mercenară de la noi, că românii sînt un popor de fascişti, care îi persecută pe minoritarii unguri, evrei şi ţigani, că la noi se violează totul, de la fetiţe de 2 ani pînă la bătrîne de 100 de ani, că la putere sînt tot comuniştii care i-ar fi adus pe ruşi la putere în 1945, că Eminescu a fost fascist şi Mihai Viteazul paranoic, că Armata şi Biserica Ortodoxă ar fi cuiburi de securişti şi trădători de ţară şi multe, multe nenorociri. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (text reprodus din Revista ,,România Mare”, nr. din 31 ianuarie 2010)

RM

Nr. 1563

l

3

17 – 23 noiembrie 2020

omul din spatele Marii Uniri

Regele Ferdinand I ,,Loialul” (1)

I-a fost dat celui de-al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905), Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, să împlinească visul de unitate al românilor, transpunînd în realitate profetica alternativă a lui Nicolae Filipescu din 1915: „Mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Cîmpia de la Turda”.

Un lanț de întîmplări nefericite îl aduc pe tînărul prinț german în situatia de a deveni al doilea rege al României, după unchiul său, Carol I. Căsătoria lui Carol cu Elisabeta de Wied va fi binecuvîntată doar cu nașterea unei fetițe, Maria (1870-1874), stinsă din viaţă la doar patru ani din cauza febrei tifoide. În lipsa altor copii ai cuplului regal român, tronul revenea, potrivit Constituției din 1866, fratelui mai mare al lui Carol, Leopold. Articolul 82 din Legea Fundamentală prevedea că tronul României va fi ocupat de urmașii lui Carol I: „În linie coborîtoare, directă și legitimă, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogeniture și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborîtorilor lor”, iar articolul 83 oferea și eventualitatea unei succesiuni prin frații principelui ori descendenții lor, ceea ce s-a și întîmplat efectiv. Din momentul în care a fost evident că prințul, ulterior Regele Carol I, nu va avea urmași direcți, succesiunea revenea fratelui lui Carol, prințul Leopold de Hohenzollern, cel de la a cărui candidatură la tronul Spaniei, din 1870, izbucnise războiul franco-german din 18701871, soldat cu dezastrul de la Sedan și proclamarea Imperiului German pe 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles.

Văduvit de tronul iberic, Leopold renunță în 1880 la drepturile sale succesorale asupra tronului României, cedîndu-le întîiului său fiu, Wilhelm (1864-1927). Acesta, la rîndul său, renunță în scris, la 20 decembrie 1886, la succesiune, lăsînd cale liberă fratelui său, Ferdinand, să acceadă în viitor la tronul României. (…)

Hohenzollernii, Ferdinand și România În venele lui Ferdinand, ca și în cele ale unchiului său, Carol, curgea atît sîngele prusac al Hohenzollernilor, cît și sîngele francez al dinastiei napoleoniene. Mama lui Ferdinand, Antonia de Braganza, făcea parte din ramura portugheză a dinastiei de Saxa-Coburg, fiică a reginei Maria-Gloria, căsătorită cu nepotul Josephinei de Beauharnais, prima soție a împăratului Napoleon I. Străbunica paternă a lui Ferdinand, Antoinette Murat, era, la rîndul ei, sora lui Joachim Murat, unul dintre mareșalii celebri ai lui Napoleon și cumnat cu împăratul francez. Antonia, mama viitorului rege al României, era o fire foarte religioasă, crescîndu-și din acest punct foarte strict cei trei băieţi. „Ea l-a învățat pe prinț să vadă în îndeplinirea datoriei idealul cel mai înalt, să conceapă viața însăși ca pe ceva foarte serios”, notează Eugen Wolbe, unul dintre cei mai autorizați biografi ai lui Ferdinand. Din această educație i s-a tras lui Ferdinand și obiceiul de a vorbi doar întrebat și de a-și începe dialogul repetînd ultimele cuvinte ale interlocutorului său.

Copilăria și-a petrecut-o la Sigmaringen, alături de frații săi, în feericul cadru natural oferit de valea Dunării. De altfel, cea mai veche scrisoare păstrată de la Ferdinand și adresată tatălui său, pe cînd avea nouă ani, releva deja dragostea lui pentru natură și plante, dragoste căreia îi va rămîne credincios întreaga viață: „Noi facem și plimbări frumoase pe valea Dunării și la Inzigkofen, unde se găsesc flori foarte frumoase”. În 1880, Leopold își înscrie cei trei fii la gimnaziul

Hohenzollern din Dusseldorf, Ferdinand fiind primit în clasa a VI-a. Mărturiile colegilor de școală sînt dintre cele mai favorabile: „Prințul le era drag tuturor, avea un suflet delicat, poate prea sensibil. (...) Era un tînăr modest, blînd și avea manierele pe care le imprima o bună educație, era mereu bine dispus și amabil”. Pînă în 1885, tînărul „Nando”, cum era alintat în familie, se dedică în întregime studiului, iar la 30 martie 1885 părăsește definitiv Dusseldorful, după ce devine absolvent de liceu cu calificativul „bine”. De acum încolo urma să se dedice „specialității militare”, după cum singur menționa în cererea de înscriere la bacalaureat. La începutul lunii mai a anului 1885, Ferdinand devine cursant al Școlii de Război din Kassel. Este interesat în mod deosebit de „arta fortificațiilor”, dar și de problemele referitoare la jurisdicția militară. În octombrie 1885 devine sublocotenent în Regimentul 1 al Gărzii Regale din Potsdam. Camarazii săi erau fiii celor mai înalte vîrfuri ale aristocrației germane, aceasta neînsemnînd că disciplina era mai puțin severă: „Șefii nu făceau nici o excepție cu domnișorii din dinastiile princiare. Dimpotrivă, erau adesea mai exigenţi cu presupușii «puișori ai mamei» decît cu cei de neam mai puțin ilustru. Pregătirea se baza pe disciplina prusacă de fier… Niciodată, la un marș în zile toride de vară, un ofițer nu și-ar fi permis o înghițitură de apă înainte ca ultimul grenadier din grupa sa să-și fi potolit și el setea. Mult hulita și mult dispreţuita «căprăreală» trebuia, prin educație, să-i facă pe soldați duri cu ei înșiși. Aceste cerințe severe au fost, firește, formulate și față de prințul Ferdinand” (Eugen Wolbe). În toamna anului 1887, Ferdinand trece în rezervă și schimbă cazarma cu amfiteatrul, înscriindu-se la Universitatea din Tubingen pentru a studia științele juridice. Din vara anului 1888 își continuă la Leipzig studiile universitare, neîntrerupînd nici un moment lecțiile de limba română cu Vasile Păun. Ceasul cel mare al stabilirii în țara căreia urma să-i devină rege se apropia. La 18 martie 1889, printrun decret regal semnat de Carol I, este proclamat moștenitor al tronului României, cu titlul de Alteță Regală. Despărțirea de Germania, de familie, camarazii de arme, colegii de studenție, e deosebit de dureroasă. „Eu trebuie să-mi părăsesc patria, părinții, frați și surori și prieteni.

Pentru ultima dată mă aflu ca prinț german și camarad în fața voastră. De acum încolo sînt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi cere lucrurile cele mai greu de făcut”, se confesează Ferdinand celor care l-au condus la trenul ce pleca spre România.

Primirea făcută la București viitorului rege e entuziasmantă, iar presa vremii o consemnează: „Azi la 10 dimineață, 19 aprilie 1889, pe un timp foarte frumos, a sosit moștenitorul tronului, prințul Ferdinand. Trăsura de gală domnească, descoperită, trasă de niște frumoși cai negri, livrele roșii, muiate în fir. Regele și regina stau în fund, prințul dinainte, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent de linie. Roșu de emoţie, blond, abia îi dau mustățile și barba… cu o față agreabilă pe care sîngele neamului Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o anumită distincție exotică. Părul blond, ochii albaștri, puțin cam stîngaci în comportare, cu vorba înceată; părea timid și dezorientat”.

Regele Carol nu-i lasă prea mult timp de acomodare nepotului său, punîndu-l imediat la muncă. ,,Îl detașează pe la diferite ministere pentru a înţelege cum funcționează mașinăria statului, iar după-amiezile și le petreceau împreună parcurgînd documentele ce urmau

a fi rezolvate. Astfel, Ferdinand era consemnat ore în șir la masa de scris, în timp ce afară cerul sudic își întindea deasupra capitalei cortul albastru închis și valurile marelui trafic urban de pe Calea Victoriei se spărgeau de zidurile palatului regal” (Eugen Wolbe).

Era evident că, dintre cei doi, Carol era perso­ nalitatea dominantă, fapt confirmat de viitoarea regină Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigen­ țelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”, dar și de însuși Ferdinand: „Eu sînt de la natură docil; dispoziția de luptă n-am simțit-o niciodată ca pe ceva în acord cu firea mea”.

Concomitent cu calitatea de moștenitor prezumtiv al tronului, Ferdinand dobîndește și calitatea de membru de drept al Senatului, precum și pe cea de membru de onoare al Academiei Române, în această ultimă postură susţinînd o savantă și elegantă dizertație despre cultura şi literatura poporului român: „Cînd privesc înapoi la șirul atîtor fapte mărețe, pilde și dovezi vii ale puterilor neamului românesc, cum să nu fiu mîndru că soarta m-a adus în această frumoasă țară, înzestrată cu atîtea daruri și cu mare viitor?”.

Deşi ținut departe de politică de către unchiul său, Ferdinand este stimulat să se ocupe de pregătirea sa militară îndeplinind toate funcțiile militare, de la comandant de pluton la comandant de corp de armată și inspector-general de armată. „Şi ca să-și cunoască bine armata pe care mai tîrziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsînd amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său” (Cezar Petrescu).

Elena (1) Viaţa prinţului Ferdinand la Curtea de la București era destul de monotonă, canoanele ei fixe fiind evident stabilite de regele Carol I. Pentru Ferdinand singurele clipe de relaxare par să fi fost participarea la cenaclurile literare ale mătușii sale, regina Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub numele de Carmen Sylva. În acest anturaj artistic ajunge tînărul prinț să o cunoască pe Elena Văcărescu, descendentă a vechii familii a Văcăreștilor, doamna de onoare a reginei și o aspirantă la gloria literară, pe care o va și obține mai tîrziu, în Franţa. Între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată destul de nechibzuit de romanțioasa regină a României. Secretarul reginei va nota, de altfel, în jurnalul său că suverana României „se bucură că va pune o româncă pe tron, va face din tînăra ei prietenă o rudă și o moștenitoare. Mai trebuia ca Ferdinand să se hotărască”. Or Ferdinand pare să se fi hotărît: „Puternica pasiune pentru ilustra nepoată a Văcăreștilor izvora din fascinația nobilă a acestui prinț pentru o femeie de înaltă cultură și de un real talent” (Constantin I. Stan).

Regina Maria își va aminti și ea peste patru decenii despre prima pasiune a viitorului ei soț: „Elena era o ființă deosebită, în toate privinţele, și deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obișnuitelor prinţese regale. Elena avea ochii negri, sîngele cald, era plină de avînt, ar fi fost o minunată tovarășă pentru bălanul și neîncrezutul prinț; l-ar fi călăuzit și l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viață, de avînturi, de năzuințe; ar fi avut copii sănătoși... și așa mai departe”. Citind aceste aprecieri, te întrebi dacă nu cumva Maria regreta nerealizarea căsătoriei dintre Ferdinand și Elena Văcărescu. Căci, într-adevăr, căsătoria celor doi era imposibilă. Statutele Casei Regale, precum și Constituția din 1866 interziceau membrilor familiei regale să se căsătorească cu românce, tocmai pentru a nu-i transforma în prizonierii sau promotorii intereselor unei facțiuni boierești autohtone. Regele, precum și restul membrilor dinastiei trebuiau să rămînă perfect neutri în raport cu interesele partizane ale vreunui partid sau familii românești. Dar dragostea dintre cei doi își urma deocamdată cursul firesc. (va urma) HISTORA.RO

4

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Vrăbiile

Vrăbiile sînt răspîndite peste tot... Nu există colţ de natură în care să nu fie prezente cu ciripitul lor, şi sînt gălăgioase mai ales cînd între ele se porneşte vreo ceartă... Zarva este cu atît mai mare cu cît şi ele sînt mai multe... Lupta este dusă ca între adevărate clanuri... De la ce se iau, numai ele ştiu, iar tu, martor al confruntării, niciodată nu vei afla motivul. Probabil că şi între păsări sînt rivalităţi... Te uiţi la ele amuzîndu-te de hărmălaia pe care-o fac... Vrăbiile îşi fac cuiburile peste tot, între crengile unui copac sau sub o streaşină de casă, acolo unde nu este pericolul ca vreun prădător să dea iama în ouăle sau în puișorii lor... Nu e cazul să insistăm pe chestiunea aceasta, ele au lumea lor, în care instinctul de supraviețuire, ca la orice viețuitoare de pe acest pămînt, joacă un rol decisiv... Poate că nu aş fi scris aceste rînduri despre nişte păsări care trăiesc din abundenţă în jurul nostru, ciripind de dimineaţă şi pînă la lăsarea întunericului, dacă într-o zi, pe la prînz, nu avea să-mi atragă atenţia o vrăbiuţă. Am văzut-o în postura de mamă bună şi ocrotitoare cu puişorul ei, zburînd într-una de pe pămînt în copacul de la geam, unde, pe o crenguţă uscată, groasă cît un deget de copil, o aştepta puişorul ei firav, care abia se ţinea cu gheruţele să nu cadă. Probabil atunci părăsise cuibul şi încă nu avea antrenament să zboare... Mă uitam la ele cu multă uimire şi dragoste,

preţuind efortul depus de biata pasăre pentru a-și hrăni puiul... Văzînd ce se întîmplă, mi-am dat scama că şirul de zboruri repetate ale vrăbiuţei era justificat şi avea temei solid... După ce se asigură că-şi hrănise puişorul pînă îl săturase cu ceea ce adunase de prin iarba udă - un cărăbuş, o firimitură de pîine, un grăunte -, zbură la suratele ei, care se ciorovăiau, poate de la vreun gîndac sau un fluture...

Am rămas, cum e firesc, uimit de dragostea ei maternă, de grija pe care o manifesta faţă de odrasla ei care, după fiecare înghiţitură, plescăind din cioc, scotea din cînd în cînd cîte un ciripit subțire, ca pentru a-i mulțumi mamei grijulii... Probabil că nu era singurul ei pui... Din cîte se știe, vrăbiile aduc pe lume şi cîte trei, patru puişori, dacă nu chiar mai mulţi... Am văzut de multe ori la gura unei scorburi în care vrăbiile îşi făcuseră cuibul - cum puișorii se îngrămădeau, prin orificiul acela rotund, ițindu-și căpșoarele și deschizîndu-și larg pliscurile ca săși primească porția de mîncare... Puişorul o fi făcut parte dintr-o familie de vrăbii cu mulţi pui, dar el, fiind mai mic, s-o fi pierdut de ceilalţi frăţiori. Fiind mai neajutorat, probabil că de aceea vrabia-mamă continua să-l hrănească.

Regulile de viață ale păsărilor se aseamănă cu cele ale oamenilor; de la construirea cuiburilor și pînă la creșterea puilor, ele dau dovadă de o dragoste și o grijă speciale față de urmași. Din păcate, însă, unii oameni nu manifestă nici un fel de atașament faţă de proprii copii, așa cum o fac păsările: îi lasă fără hrană pe masă, fără îmbrăcămintea necesară. Se zice că omul are raţiune, dar la ce folos, dacă în anumite momente ea nu funcţionează? Vrabia avea

80 de ani de la cutremurul din noiembrie 1940

La 10 noiembrie 1940, o nouă catastrofă lovea România, de data aceasta naturală, după dezastrele politice diplomatice și militare din vara acelui tragic an. La ora 3,39, un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter a zguduit România pentru 45 de secunde, avînd epicentrul în zona Vrancea, la o adîncime de circa 133 de kilometri.

Orașele din sudul și centrul Moldovei și nord-estul Munteniei au suferit pagube materiale și pierderi de vieți omenești, orașul Panciu fiind aproape complet distrus, precum și penitenciarele de la Doftana și Mărgineni. Cutremurul a fost resimțit puternic și în București, unde a produs importante distrugeri și a provocat sute de morți. Au fost afectate zeci de clădiri din capitală, inclusiv monumente de arhitectură, precum Ateneul Român, Teatrul Național, Opera, Banca Națională, Casa de Depuneri ori Palatul Justiției. Cel mai cunoscut și impresionant episod a fost prăbușirea turnului complexului Carlton, un simbol al Bucureștilor din perioada interbelică și una dintre cele mai moderne clădiri ale vremii, construit din beton armat pe 14 niveluri, înalt de peste 45 de metri. În clădire se aflau peste 200 de persoane în momentul cutremurului, majoritatea pierzîndu-și viața.

Simbol al modernizării și considerat o ,,minune” a arhitecturii românești interbelice, Blocul Carlton se afla între Piața Universității și Piața Romană, la intersecția de astăzi a Bulevardului Nicolae Bălcescu cu Strada Ion Cîmpineanu, pe atunci Bulevardul Ion C. Brătianu (fost Strada Colței), respectiv Strada Regală (fostă Aristide Briand). Complexul inaugurat în 1936 era compus din trei corpuri de clădire distincte, avînd la parter o sală de cinematograf și diverse magazine care au devenit foarte rapid loc de promenadă, apartamentele fiind foarte căutate de persoanele înstărite, multe din lumea mondenă.

Clădirea din beton armat fusese proiectată de arhitecții George M. Cantacuzino și Vasile Arion și realizată de constructorii Karl și Leopold Schindl. Calculele de rezistență a clădirii au fost efectuate de inginerul Franz G. Schüssler. Mai multe erori tehnice de amplasament, proiectare și execuție au contribuit la această tragedie, ele fiind parțial remediate ulterior, prin normele de construcție obligatorii elaborate după 1945 și, mai tîrziu, după cutremurul din 4 martie 1977.

Bilanțul total al cutremurului din 1940 nu a fost niciodată finalizat și făcut public, catastrofa fiind urmată de tragediile și distrugerile fără precedent din timpul celui de-al II-lea război mondial. Datele și știrile făcute publice au fost cenzurate la data producerii evenimentelor, dar cifrele oficiale menționează un total de 429 morți, peste 1.000 de răniți și 12.000 de sinistrați.

Reacția autorităților Administrația era, la acea data, serios afectată de schimbările politice din România și, mai ales, de începutul luptei pentru putere din cadrul guvernării, dintre Ion Antonescu și Horia Sima, șeful Mișcării Legionare. Deși nu se afla în București, generalul Antonescu a intervenit rapid și a luat măsuri energice pentru limitarea urmărilor dezastrului și ajutorarea supraviețuitorilor, fiind conștient de impactul devastator al cataclismului natural asupra moralului opiniei publice și, nu în ultimul rînd, asupra propriei imagini publice, atent cultivate.

Autoritățile locale, militarii din Armata și Jandarmeria Română au acționat încă din primele ore, intervenind de urgență pentru salvarea supraviețuitorilor.

Legionarii au reacționat mai tîrziu, acțiunile ulterioare de salvare și curățare a dărîmăturilor fiind însă abil exploatate propagandistic, inclusiv participarea unor militari și tineri naziști germani și fasciști italieni, aflați în București la un congres al tineretului din organizațiile de extremă dreapta. Era încă un episod al

„Echipele de femei legionare, căutînd în mormanul de moloz de la Carlton lucrurile de îmbrăcăminte spre a fi depozitate și recunoscute de rude sau supravietuitori“.

(Din presa vremii)

RM

să-mi stîrnească multă duioşie, dar, amintindu-mi de comportamentul unor oameni, am simțit mînie și revoltă față de acei părinţi care îşi abandonează copiii, lăsîndu-i să crească la voia întîmplării... Vrabia care mi-a inspirat aceste rînduri avea, în mod cert, un profund simţ matern, care pe mine m-a înduioşat și m-a făcut să meditez la existenţa noastră umană, la comportamentul față de familie și față de semeni. Părinţi, aveți grijă de copiii voştri pînă nu va fi prea tîrziu... Oferindu-le iubire, la rîndul vostru veţi fi înconjuraţi de iubire... Iubirea e sfîntă între oameni şi pentru oameni... Păsările, şi nu numai ele, ne dau cîte o lecţie de viaţă, demnă de reţinut și de urmat... Vrabia despre care am făcut vorbire mi-a întărit mai mult convingerea, pînă la proba contrarie, că dragostea faţă de membrii familiei este literă de lege...

Să luăm exemplul naturii şi al legilor ei, pe care mintea omului – deși el se crede a fi atotcunoscător - nu le va cuprinde niciodată pe de-a-ntregul.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental” luptei pentru putere, pentru cîștigarea susținerii opiniei publice, ambele părți acuzîndu-se reciproc că vor să monopolizeze atenția populației.

Mesajele și ajutoarele străine Conform Arhivelor diplomatice ale Ministerului Român de Externe, așa cum se afirmă într-un articol recent publicat pe pagina de Facebook a instituției, cu privire la marele cutremur din 1940, reprezentanții misiunilor diplomatice străine acreditate la București au reacționat rapid, transmițînd mesaje de condoleanțe și ajutoare financiare, primul fiind nunțiul apostolic Andrea Cassulo (30 noiembrie 1869 – 9 ianuarie 1952), reprezentantul diplomatic al Sfîntului Scaun în România. Cu toate acestea, presa de la București, sub influența cenzurii instituite de noua dictatură, a popularizat aproape exclusiv reacțiile reprezentanților guvernelor Germaniei naziste și Italiei fasciste, precum și donațiile acestora, publicînd mesajele de mulțumire din partea șefului guvernului român și a conducerii Mișcării Legionare. Mesajelor de simpatie și solidaritate cu poporul român din statele foste aliate, cu care noua putere din România avea în acel moment relații glaciale, li s-a rezervat o mediatizare redusă, primind răspunsuri de mulțumire din partea Casei Regale.

Profitînd de poziția sa, Mihail Sturdza, ministrul legionar al Afacerilor Străine, a transmis instrucțiuni misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României ca mare parte din donațiile primite de la acestea sau prin intermediul acestora pentru Crucea Roșie din România să fie redirecționate către ,,Ajutorul Legionar”, organizația caritabilă a Mișcării Legionare.

Ulterior, după ruptura dintre Ion Antonescu și legionari, din ianuarie 1941, generalul va ordona confiscarea averii rămase în țară a lui Mihail Sturdza, pentru acoperirea sumelor redirecționate de fostul ministru de Externe în folosul ,,Ajutorului Legionar”.

Ministerul Afacerilor Externe a mai îndeplinit și sarcina transmiterii corespondenței între Biroul Central Internațional de Seismologie, diverse alte instituții din străinătate specializate în seismologie și Institutul Meteorologic Central, Observatorul din București – Stația seismică. Datele astfel obținute au contribuit la cunoașterea în domeniul seismologiei și au fost folosite ulterior de arhitecții și constructorii români pentru elaborarea unor noi normative și standarde în construcții, menite să contribuie la protecția populației în fața acestui tip de dezastre naturale.

R.M.

RM

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

5

Polemici«Controverse Contribuții la biografia lui Zilot Românul (1)

Una dintre cele mai mari personalități culturale ale timpului, care a deținut o vie în Valea Călugărească, este Zilot Românul. Din materialele consultate, rezultă că e foarte probabil ca strămoșii săi (sau unul dintre părinți, sau bunici) să-și aibă aici rădăcinile.

Cine este Zilot Românul?

Este un cărturar misterios care a scris, în versuri și în proză, o cronică a anilor 1800-1821. G.Călinescu scrie că Zilot Românul, adică „românul zelos”, este „un cronicar /.../ întîrziat cu mult peste veacul lui”.

Pseudonimul acesta, cu care și-a semnat cronica, e citat pentru prima dată de Petre Grădișteanu, în studiul O cronică inedită, apărut în 1873, în REVISTA CONTEMPORANĂ (la 20 de ani de la moartea cronicarului). Cel care a intuit că Zilot Românul este un pseudonim a fost marele savant B.P.Hașdeu. În ceea ce privește originea cronicarului, Hașdeu consideră că „prin limbă este anevoie a decide dacă autorul este muntean sau oltean”. Pentru simplul fapt că Hașdeu a vorbit despre Zilot Românul (și nu despre altcineva!), în fața oltenilor, într-o conferință ținută la Craiova pe 7 mai 1884, cu ocazia alegerii sale ca cetățean de onoare al Cetății Banilor, s-a considerat că savantul înclina să creadă în originea oltenească a lui Zilot. Acest punct de vedere, nesusținut, de fapt, de Hașdeu, a fost însușit de toți specialiștii și cercetătorii care i-au urmat. „Ceea ce, după cum vom vedea mai jos, după o serie de informații pe care le deținem, nu era adevărat” – scrie Marcel-Dumitru Ciucă, în ediția pe care a îngrijit-o (cu studiu introductiv, note, comentarii și indice), privind opera lui Zilot Românul.

Gr. Tocilescu identifică numele de botez al cronicarului pe baza unei poezii cu acrostih, reieșind numele Ș T E F A N: Cu slovele numelui mieu pe margine ȘTiu c-o să-ntrebe vrun cetitor

D-al-cestor stihuri întocmitor Eu sînt aicea, mă poat-afla

Fără pre altul a întreba.

Facă mișcare, nu într-un fel,

Și sînt de față, vorbesc cu el.

Atîta numai și eu voiesc,

Cu umilință vă și pohtesc, Nu cu un cuget împrăștiat,

Căci eu atuncea sînt dăpărtat.

Gr. Tocilescu îl întreabă pe Al. Odobescu, probabil în 1884, care e proveniența manuscriselor zilotiene de la Academie. „Acesta i-a spus că, atît cele dăruite de el Academiei, cît și cele aflate în posesia lui Manu, le-a primit în 1861, deci cu aproape 25 de ani în urmă, de la răposatul Iancu Văcărescu (decedat la 3 martie 1863), care l-a încredințat că sînt opera lui Fănică Moru. Anume acesta, venind la Văcărescu, l-a rugat

să le păstreze deoarece știe bine că fiul său are să le nesocotească și să le piarză”. În 1890, Gr. Tocilescu, în două comunicări ținute la Academie, susține că Zilot Românul se numește, de fapt, Ștefan Fănuță. Din documente, pe care le descoperă la urmași, reiese că „numele de familie al lui Zilot era Tătăranu (familia Tătăranu de astăzi), dar el nu se iscălea Tătăranu, ca fratele său, ci fie Ștefan Ioan, fie Ștefan Fănuță: Ion după numele tatălui său, Fănuță, după al moșului său”.

Cercetătorul Marcel-Dumitru Ciucă, în studiul introductiv la volumul amintit, aduce date noi menite a dezlega, în cea mai mare parte, misterul originii, nașterii și morții cronicarului. Concluzia la care ajunge este că „Ștefan Fănuță s-a născut în preajma zilei de 27 decembrie sau chiar în acea zi a anului 1787”. În ceea ce privește rădăcinile familiei lui Zilot Românul, conchide: „Există cîteva premize care ne determină să apreciem că Ștefan Fănuță nu era oltean, ci s-a născut în București, din părinți care erau probabil originari din actualul județ Prahova” (s.n.). Tatăl său, Ioan Popovici, era mare staroste de negustori și avea domiciliul în București. Nici tatăl, nici fiul nu au avut moșii sau alte bunuri în Oltenia, „nici moștenite, nici cumpărate, ci fie în București și împrejurimi, fie în fostul județ Săcuieni”. În nici un document privitor la persoana sa, la tatăl lui sau la urmași, nu se specifică faptul că ar avea vreo legătură cu locuri din Oltenia. „Faptul că înaintașii săi – și chiar el – au avut moșii în județul Prahova, în zona Ploieștilor și a Urlaților, ar putea fi un indiciu că ei sînt originari din acele părți.

O altă dovadă a originii prahovene a cel puțin unuia dintre părinți este faptul că, între 1834 și 1847, Ștefan serdar a ctitorit o biserică în Valea Largă din Valea Călugărească. Biserica era mai veche și avea, probabil, nevoie de renovări și zugrăveli, și Ștefan serdar face o listă cu cei care vor să dea ajutor la meremetisirea ei, „pentru mîntuirea sufletelor celor vii și pomenirea răposaților” – așa cum se află notat într-un manuscris olograf al lui Ștefan serdar Fănuță, aflat la Biblioteca Academiei (mss. român A 439). Banii i-a adunat „hinul [finul] Bănică” – un localnic pe care cercetătorul MarcelDumitru Ciucă speră că l-a identificat în catagrafia de la 1838. În afară de „Ștefan serdar” (coconul Fănuță), care contribuie cu cea mai mare sumă, pe listă mai figurează nume ca Zoița Trestianca, Teodor Predescu, Ioan Azna. Cercetătorul își pune firesc întrebarea: „Nu cumva biserica era o ctitorie a familiei [a strămoșilor] și în jurul ei se aflau îngropați înaintașii cronicarului, pentru pomenirea cărora el o repara și o zugrăvea?”.

Despre această biserică și despre satul Valea Largă, Marcel-Dumitru-Ciucă precizează în NOTA nr. 234: „Satul vechi a fost pe dealurile din stînga autostrăzii, în continuarea cătunului Valea Nicovanilor, dar, de cîtva timp, locuitorii au coborît la moderna cale de legătură dintre Ploiești și Buzău. Cu speranța de a găsi biserica și în ea vreo urmă despre ctitorii ei – vreun tablou votiv, vreo însemnare sau un istoric al monumentului – am căutat-o în primăvara anului 1983. Satul vechi Valea Largă dispăruse, doar niște bătrîni au putut să-mi spună pe unde fusese. Biserica dispăruse și ea, deoarece, fiind foarte avariată de cutremurul din 1940, a fost dărîmată și s-a construit alta. Noua biserică servește satului Valea Nicovanilor. Între ctitorii actualei biserici se află și unul cu numele Cănuță, așa îl chema pe nașul Smarandei, sora cronicarului”. Înțelegem, din cele de mai sus, că Zilot Românul era strîns legat de comuna Valea Călugărească de azi: la Valea Largă avea vii, o casă în care locuia cînd se retrăgea să scrie sau cînd se ducea la culesul viilor, și o ctitorie de care se îngrijea. Gr. Tocilescu susține chiar că Zilot moare aici, fiind „victima studiului, la via sa Valea Largă /.../. Cronicarul și poetul nostru moare în 1853, la via ce avea în Valea Largă, județul Prahova;

citind noaptea, a adormit, s-a aprins așternutul, rănile grave l-a[u] băgat în mormînt, în decembrie 1853” (Biblioteca Academiei, mss. 5149, f.108, fila 36).

Marcel-Dumitru Ciucă are îndoieli asupra exactității acestor informații, primite, probabil, de Tocilescu, de la soția cronicarului, în 1890: în Arhivele Statului, Filiala Prahova, fondul arhivistic al prefecturii județului, în dosarele intitulate Grabnice morți în județ sau Incendii în județ, nu există, în 1853, dosar cu morțile grabnice, iar în cel despre incendii nu a găsit nimic. Pe de altă parte, după ce spune că „moare în 1853, la via ce avea în Valea Largă”, Tocilescu atenuează afirmația cu expresia „rănile grave l-au băgat în mormînt”.

Cercetările întreprinse au demonstrat că atît locul, cît și data morții nu sînt exacte. În plus, adăugăm noi, Zilot venea la vie mai ales în timpul culesului, nu în timpul iernii (în decembrie). Iată concluzia cercetătorului mai sus amintit: „Conform obiceiului său, în toamna anului 1853 va fi mers să culeagă via de la Valea Largă. Prin octombrie a avut loc accidentul și, cu arsuri grave, se va fi întors în București, unde a și murit de fapt, în casa sa din mahalaua Alexe, la 12 noiembrie 1853, după cum este consemnat în Arhondologia veche a Țării Românești: «Fănutză sin starostea, mort la 12 noiembrie 1853». Înmormîntarea a avut loc la Biserica Negustori, în ziua de 13 noiembrie, după înregistrarea din mitrica de morți a acestei biserici”. În sprijinul originii familiei sale de pe aceste locuri cu vii, pledează și alte date. Sora sa, Smaranda (Manda), se căsătorește cu un descendent al unei vechi familii românești, înrudite cu doamna Stanca a lui Mihai Viteazul, numit Fota sau Fotache Prisiceanu.

Or, Fotache este un nume întîlnit și în vechile registre ale comunei Valea Călugărească.

Faptul că înrudirile și cumetriile se făceau tot cu oameni avînd proprietăți pe aceste locuri este, de asemenea, semnificativ.Și sora mai mare a cronicarului se căsătorește cu un posesor de vie în Valea Popii sau Valea Poienii – Constantin Horezeanu. Rămasă văduvă, are proces de succesiune cu fiul ei – Ștefan Horezeanu.

Acestuia îi revine, printre altele, via de la Valea Popii (în alt dosar se scrie „via de la Valea Poienii”), de 12 pogoane, cu cramă în dealul Cernătești. Nunii care i-au cununat pe cei doi (Tincuna cu Constantin Horezeanu) au fost paharnicul Cănuță și sora lui, Zamfira. Or, printre ctitorii bisericii din Valea Nicovanilor, amintit de cercetătorul Marcel-Dumitru Ciucă, se află și un anume Cănuță.

Un alt argument care să susțină această origine ar fi faptul că i s-a atribuit și numele MORU/MURU/ MOROIU. Or, lîngă Valea Călugărească, se află Albești-Muru.

La toate acestea se poate adăuga un argument socio-lingvistic demn de luat în seamă: în scrisorile sale, folosește expresia „mă duc la deal” și nu „mă duc la vie”. Despre această expresie, PopescuSpineni spune următoarele: secularizarea averilor mînăstirești, legile de împroprietărire au creat condiții pentru „roire”. În Dealul Mare, în trecut, „roirea” se făcea spre „dealuri”, în lungul colinelor, pe „văi”, fapt ce a determinat apariția expresiei „mă duc la deal” pentru „mă duc la vie”.

La întoarcerea de la Brașov, unde se refugiase în timpul „zaverei” lui Tudor Vladimirescu, Zilot merge la Ploiești unde poposește, după cum spune el, „pînă au sosit vremea culesului viilor și m-am dus la deal, de me-am cules viile”. Această expresie e folosită numai de persoanele născute „la deal”, chiar ajunse la oraș, sau născute într-o familie ce se trăgea din aceste locuri în care și-au păstrat viile. În mod firesc, copiii au adoptat limbajul folosit în casă. Deci expresia pe care o foloseau în mod curent era „la deal”: mă duc la deal; vin de la deal; cutare e la deal; am fost la deal etc. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse

Spaima legumelor Pe taraba din piața recent modernizată, legumele stau speriate. Nu știu ce se întîmplă: de ce strugurii au început să plîngă cu lacrimi din boabă tămîioasă, desertul preferat la masă?

Aduse din grădina plină de lumină și soare, legumele se întreabă: ce se întîmplă oare? Ceapa, care la gătit este de neînlocuit, o privea pe surata sa, vînăta, cu mirare: cum de roșia s-a îngălbenit așa de tare?

Ardeiul, în trecut, umplut, avînd rang de jurnalist, era foarte trist. Cartoful, care se mîndrea că din el se fac meniuri fel de fel, se uita la dovlecel, învinuit că-i mititel, iar țelina se lăuda cu aroma sa. Varza creață se credea măreață, avînd mare căutare la gătitul de sarmale. Roșia se închipuia regină, morcovul, vitamină; ele doar ascultau, nimic nu spuneau.

Conopida, învolburată, luă cuvîntul revoltată: – Suratelor, știți ceva? În veci, împreună, nu vom mai fi ghiveci. Pe masa din sufragerie, va dispărea din farfurie orice bucurie. Scoase pe tarabă în frigul de afară, ne vom transforma în terci și, apoi, alterate, în tomberoane vom fi aruncate.

ISTORII BUCUREȘTENE

Lacrimile curate, în ciorchine adunate, se scurgeau trist pe tarabe. În coșurile de nuiele, unde a poposit, Crăiasa Florilor a grăit: – În curînd ne vom veșteji în frig; gingașe și parfumate, nu vom mai ajunge în glastre. Păcat de neiertat, căci calități are fiecare floare! Laleaua e plină de culoare, crizantema etalează zeci de volănașe, garoafa poartă fuste plisate, trandafirul - al florilor rege -, chiar și din el, nimic nu se va mai alege. În zadar natura ne-a parfumat, omul n-a apreciat, fiindc-a ajuns un pom uscat, scuturat de puritate și plin de păcate, deși între om și pom, om și floare, este o mare asemănare.

Pline de deziluzie, legumele au tras o concluzie: – Năpasta ce s-a abătut asupra noastră s-ar fi numit, în trecut și-n alt limbaj, pur și simplu, sabotaj. În prezent, ea e văzută doar ca o pată pe obraz. Nu a țăranilor din piață, ci al fețelor care, ascunse de mască, ,,taie și spînzură” în țara noastră.

O legumă revoltată, făcînd la semințe spume, spune: – Cîtă nedreptate între surate! La supermarket există o singură intrare, legumele, în rafturi puse, sînt atinse de oricare, de orice om, posibil purtător al virusului ucigător.

Acolo ele se răsfață, stau la adăpost, nu sînt scoase în

caimacami, depunînd puterea în mîinile Adunării, au ieșit din palat, calfele și școlarii i-au petrecut cu răsunătoare huiduieli. În ziua următoare, la 23 ianuarie, Orășanu se împărțea peste tot, și prin mahalale, și pe la Mitropolie, veghind să nu se întîmple excese și, totodată, cum scria el, ,,să ferească populul de baseți”. La 24 ianuarie vorbea În 1821, Giani era om bătrîn; pe ,,bătrînul Giani” mulțimii pe cîmpul de la Filaret, cînd se vesti că lupta se Heliade îl pomenește printre boierii emigrați în acel sfîrșise: Cuza fusese ales Domn! an la Brașov, de teama represiunii turcești. Acolo ei La cîteva zile după aceasta, bătrînul Orășanu murea: puseseră bazele unei societăți secrete, cu N. Văcărescu, 30 ianuarie 1859. Sora poetului, Paulina, pieri și ea după Gr. Băleanu, I. și C. Cîmpineanu și alții, din inițiativa trei ani, în vîrstă de numai 22 de ani. Odată cu ei, apuneau lui Dinicu Golescu; această societate s-a contopit și zilele vesele ale casei din Strada Poetului. Doar din timp în 1827 cu ,,Societatea literară” din București, care în timp mai întindea cucoana Marița cîte o masă mare în avea aceleași scopuri, tinzînd la ridicarea culturală a cinstea feciorului – acum singurul copil poporului.

– cînd ieșea de la pușcărie după una din Al doilea moment istoric de care multele-i condamnări pentru delicte de se leagă această casă este acela al presă. Orășanu venea triumfal cu ceata Unirii Țării Românești cu Moldova. de prieteni după el și nu o dată aducea și Sus, în Dealul Mitropoliei, pe slujbașii temniței! adunarea electivă, în majoritate Tînăr, de vreo 25 de ani, inteligent, reacționară, dezbătea Unirea. Mulți versificator talentat, fire de luptător, N.T. erau entuziaști, dar destui șovăitori.

Orășanu se avîntase în publicistică și Strada însă începuse a se mișca. devenise un fel de copil teribil al vieții Mahalalele și satele dimprejur publice românești, biciuind cu energie erau mobilizate de către tinerii în dreapta și-n stînga, asemeni unui propagandiști. Cel mai aprins și nou cenzor al moravurilor. Exagerările, Nicolae T. Orășanu cel mai talentat era Nae, feciorul violențele nu i se pot tăgădui; dar nici (1833 – 1890) lui Teodor Orășanu. În acele zile, patriotismul înflăcărat, care a izbutit să-l bătrînul T. Orășanu era grav bolnav, aducă pe drumul cel bun, al intereselor privegheat cu dragoste de soție și de fiică. Totuși, naționale. Foile la care a colaborat, începînd cu ,,Țînțarul” în casa lui se adunau tinerii care agitau mulțimea: lui C.A. Rosetti, continuînd cu vestitul ,,Nichipercea”, Grigore Serurie, frații Costache și Mitică Racoviță, Ion ,,Opiniunea Națională”, ,,Ghimpele”, ,,Urzicătorul”, Popescu, Ion Bălășescu, popa Grigore Musceleanu, au fost pe rînd suprimate. Pentru a se furișa printre fost Tîrșoreanu, frații Caluda și alții. În ajunul zilei paragrafele legii, Orășanu a scos seria de publicații cu de 24 ianuarie, cînd urma să se deschidă Adunarea, o titluri schimbate: ,,Coarnele lui Nichipercea”, ,,Coada lui masă mare întruni pe cei ce aveau să înfrunte a doua zi Nichipercea”, ,,Ochiul Dracului”, ,,Arțagul Dracului”, urgia căimăcăriei Băleanu-Manu. Mai ales era urmărit ,,Codița Dracului”, ,,Ghiarele Dracului” etc.

Nae Orășanu. Dacă oamenii stăpînirii ar fi pus mîna De pe urma scriitorului au rămas soția și două fete. pe el, l-ar fi surghiunit în grabă la Tismana. De aceea Alexandrina, numită în familie Luța, văduva lui Orășanu, se și ascundea la tată-său (el însuși locuia, cu soția și a trăit pînă în 1912, cînd trecuse de 80 de ani. Fusese o un copil de doi ani, în oraș). femeie foarte frumoasă, din neam mîndru oltenesc; era Porțile Mitropoliei erau păzite de ,,prepelicarii de fiica polcovnicului Mihai Toporanu și a Ancăi, moartă în la turnul de foc”, cum erau numiți dorobanții agiești. 1861, nepoata lui Tudor Vladimirescu.

Intrarea celor care nu făceau parte din Adunare era Casa Orășenilor s-a înstrăinat îndată după moartea oprită. Dar nu degeaba copilărise Orășanu pe aici. cucoanei Luța. Noii proprietari au ridicat clădirea înaltă Cum să nu știe el pe unde se putea intra furiș la și cenușie care ascunde casa cea veche, menită pînă acum Mitropolie? Cunoștea o scăriță de serviciu a cancelariei cîțiva ani dărîmării, un proiect care nu a apucat însă a fi arhiepiscopale și pe acolo a băgat, la 22 ianuarie, adus la îndeplinire. În urma sesizării noastre, Consiliul cîteva sute de inși. Alții au păstruns printr-o spărtură a Popular al Capitalei a așezat o piatră comemorativă pe zidului de la o spălătorie. Odată înăuntru, au dezarmat zidurile bătrînei clădiri. santinelele și au deschis larg porțile Mitropoliei.

Sfîrșit Poporul a năvălit în sala de ședințe. Și cînd cei doi N. VĂTĂMANU (1973)

Tudor Vladimirescu la Bucureşti (2)

frig, afară, pe o tarabă acoperită cu o prelată ușoară, așa cum ni se pregătește nouă o astfel de soartă amară.

Sîntem stupefiate că piața noastră este considerată spațiu închis, cînd ea are, la ieșire și la intrare, patru uși laterale, apă pentru spălare, iar produsele de pe tarabe sînt protejate de grilaje, ferite de atingeri întîmplătoare.

Din păcate, vedem că țăranul român în piață nu mai e stăpîn. Marele domn e supermarketul din import acum. Și pentru a nu-i sta în cale, țăranii din piață sînt alungați cu tarabele pe trotuare. În sfîrșit, noroc cu Covid! El s-a dovedit a fi ,,țap ispășitor” al tuturor nedreptăților făcute unui popor prea ascultător...

LILIANA TETELEA

S ămîn ț a bună

Ești pregătită?

Motto: ,, Pregătește-te să întîlnești pe Dumnezeul tău!” – Amos 4.12 Astăzi Ana a fost trezită de un apel telefonic: unul dintre prietenii ei a murit noaptea trecută!

Ana este șocată. „Îngrozitor!“, se gîndește ea. „Ieri seară era plin de viață, iar astăzi este mort, victima unui accident de circulație“. Îngrozită, Ana stă pe marginea patului: „Ce ar fi fost dacă aș fi fost și eu în mașina lui?“.

Sunetul telefonului ei mobil îi întrerupe gîn­durile. Citește mesajul prietenei ei: „Ești pregătită?“. Ana aruncă o privire pe fereastră.

Mașina prietenei ei este deja în fața casei. Ea trece în fiecare dimineață pe aici pentru a o lua. „Nu, așteaptă-mă puțin, vin imediat“, răspunde Ana. „Ești pregătită?“. Cu privire la vestea morții însă, această întrebare, aparent banală, capătă proporții. Ana nu mai scapă de această întrebare.

I se pare că astăzi i-o adresează altcineva. „Nu, nu sînt pregătită! Nu pot să mor! Nu vreau să-L întîlnesc pe Dumnezeu. Asupra mea apasă nedreptățile înfăptuite, comportamentul meu ușuratic, goliciunea vieții mele, nesiguranța înaintea veșniciei“. Ana încearcă să găsească răspunsuri și, căutînd, Îl găsește pe Isus! Își pune încrederea în El și își predă viața în mîinile Lui. Pentru că Domnul Isus a murit și pentru păcatele ei, de acum nu se mai teme. Acum spune cu certitudine: „Sînt pregătită“.

Zîmbete din cronici Cum funcționează telegraful ,,Încă de mic copil, povestește Edison, căutam cu stăruință să înțeleg cum și în ce fel funcționează telegraful. Cea mai bună explicație mi-a dat-o un bătrîn scoțian care lucra la repararea liniei de telegraf: «Dacă ai avea un cîine cu coada lungă de la Edinburgh pînă la Londra și l-ai trage de coadă la Edinburgh, nu-i așa că ar lătra la Londra?!

Tot așa și cu telegraful». Asta am înțeles-o eu, dar nu puteam dibui esența lucrurilor: ce anume se mișcă prin corpul cîinelui, sau, mă rog, de-a lungul sîrmei?”. (după M. Lapirov-Skoblo)

RM

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

File de istorie Povestea vieþii şi a morþii unui mare cuceritor al lumii - Ginghis Han

Ginghis Han a fost un războinic de temut, care a reușit, prin violență, să stăpînească vaste teritorii din lume în secolul al XII-lea. Pentru mongoli, el este considerat erou național și un simbol al culturii lor.

Ginghis Han a întemeiat Imperiul Mongol, unul dintre cele mai mari imperii din lume, apoi a retrasat celebrul ,,Drum al Mătăsii” și ,,Hoarda de Aur”.

Pînă în zilele noastre este un mare mister unde se află locul de veci al legendarului împărat al mongolilor.

Cea mai originală idee de pînă acum a avut-o Albert Yu Min Lin, arheolog și antropolog la University of California din San Diego. Acest om de știință este cunoscut pentru metodele sale de cercetare inovatoare: cînd el și echipa sa sînt pe urmele vechilor culturi și cînd se dorește dezlegarea uneia dintre cele mai mari enigme ale trecutului, printre instrumentele de lucru se numără imaginile din satelit, radarul de senzori.

Dintre aceste enigme face parte și întrebarea: unde este mormîntul împăratului mongol Ginghis Han? Adevărul este că, pînă azi, nimeni nu știe exact unde se află mormîntul Hanului. Și nu e de mirare. Temutul împărat al mongolilor s-a îngrijit din timpul vieții ca mormîntul său să nu devină loc de pelerinaj. De fapt, acest lucru este chiar surprinzător. În istorie, regi și duci, uneori și politicieni, au întotdeauna locuri de veci reprezentative, deseori în interiorul unor mausolee mari, dotate opulent. Cel mai bun exemplu sînt piramidele din Egipt, morminte ale faraonilor din vremea vechiului imperiu. Dar, în cazul lui Ginghis Han, există motive solide pentru păstrarea secretului și a discreției.

Mare cuceritor şi un bun organizator Ginghis Han a murit la 18 august 1227, în timpul unei campanii împotriva poporului Tangut. Avînd în vedere viața lui războinică, nici nu era de așteptat să moară liniștit în pat. Ginghis Han, stăpînul lumii, era un titlu onorific conferit de colegii și camarazii lui mongoli, numindu-l astfel conducător al tuturor triburilor mongole.

Ginghis Han a considerat că prima lui misiune era să-i unească pe mongoli. Triburile mongole erau în dispută îndelungată. Permanent aveau loc războaie pentru pradă și teritorii. Noua căpetenie a reușit să facă din mongoli o comunitate organizată, avînd în el un conducător necontestat, cunoscut de toți mongolii.

Pentru Ginghis Han, războiul a stat întotdeauna pe primul plan. Unitatea i-a servit exclusiv pentru a pune pe picioare o armată puternică, cu care să cucerească lumea. Și chiar dacă n-a fost toată lumea, în urma numeroaselor războaie, sub dominația sa au ajuns părți considerabile din Asia, plus unele regiuni din Europa (locuite de ruși, poloni, cehi, ucrainieni; de asemenea, a străbătut și Țările Române). El i-a făcut pe mongoli stăpînii unui imperiu care, la apogeul său, se întindea de la Marea Chinei pînă aproape de Marea Baltică. Pe lîngă tehnica perfectă de luptă a mongolilor, secretul

gingHis-han (1162-1227) succesului a constat în talentul lui Ginghis Han de a crea un stat rigid, orientat în întregime spre armată, și de a integra în acest stat populațiile supuse. Totodată, Ginghis Han a domnit atît în interior, cît și în exterior cu mînă de fier. Nu-l iubea nimeni, dar era temut de toți.

Variante privind moartea lui Ginghis Han Despre cauza morții marelui Ginghis Han, în fața căruia tremura o lume întreagă, circulă diferite informații și versiuni. Un singur lucru e cert: și anume, că a murit în timpul luptelor împotriva tanguților, pe care deja îi înfruntase cu succes cu puțin timp în urmă.

Este foarte posibil ca moartea să se fi produs în urma unei căzături de pe cal. Dar există și o altă legendă, care spune că Ginghis Han a murit din cauza unei răni primite în luptă. Această versiune a apărut probabil din dorința de a-i atribui războinicului o moarte pe măsura vieții pe care a trăit-o. În jurul morții mongolului se împletesc încă multe alte mituri. Astfel, el ar fi fost ucis de o prințesă tangută pe care a violat-o. E posibil ca aici să fie vorba de o variantă a legendei legate de moartea regelui hunilor, Atilla. Acesta a murit într-o situație similară, în noaptea nunții sale.

Funeraliile regelui Asprii mongoli au jelit, apoi s-au apucat de înmormîntare. Acest lucru e sigur, dar nimic mai mult.

Teoretic, locul mormîntului poate fi oriunde în marele imperiu al mongolilor, de la capitala Karakorum pînă la granițele cele mai îndepărtate. Și nu numai arheologii își frămîntă mințile în această direcție, același lucru l-au făcut mongolii din vremea lui Ginghis Han. Nici ei n-au cunoscut locul exact al mormîntului. După cum spun vechile povești, toți mongolii care au construit mormîntul au fost uciși. Este vorba între 1.000 și 10.000 de călăreți, ce au bătătorit mormîntul cu copitele cailor. Operația a necesitat mult timp. La sfîrșit, aveau să fie toți uciși, ca să nu poată dezvălui locul unde se află mormîntul. Unii istorici sînt de părere că această poveste ar fi inventată. Ea ar fi fost folosită pentru a-l prezenta pe hanul mongol stăpîn, chiar și după moarte.

Totuși, probabil că lucrurile s-au petrecut așa cum au fost descrise, căci Ginghis Han avea toate motivele să fie prudent. S-a dorit ca locul de veci, bogat înzestrat cum era, să nu devină ținta jefuitorilor de morminte. Așa că mormîntul lui Ginghis Han a devenit un mare tabu.

Mai multe ipoteze

Statuia ecvestră a lui Ginghis Han, din Ulan Bator, Mongolia

Din acest motiv, ceea ce trebuie căutat în regiunea care a aparținut Imperiului mongol este un mormînt bine mascat, cu daruri bogate, în care se află rămășițele lui Ginghis Han. Acesta poate fi pe teritoriul actual al Mongoliei, dar și pe cel chinez. Poate fi în munți, dar și la șes, locuri nu prea precise.

Primii cercetători au înclinat spre vastele stepe din nord-estul Mongoliei. Pe de altă parte, în timpul stăpînirii sovietice, săpăturile de acolo au fost interzise.

Conducătorii de la Kremlin se temeau de o răscoală populară, dacă mormîntului eroului național Ginghis Han

7

ar fi fost descoperit. Acest lucru s-a schimbat abia în anul 1990, odată cu căderea regimului sovietic. De atunci, echipe de arheologi din țară și din străinătate caută intens amenințătorul mormînt. Numărul expedițiilor care au ca scop găsirea acestuia a ajuns, între timp, la cîteva sute.

Dacă înainte se pornea cu sapa în căutarea norocului, astăzi își face drum din ce în ce mai mult tehnologia modernă. Cercetătorii se bazează acum pe imaginile digitale aeriene: sateliți și lasere pentru detectarea unor anomalii ale suprafeței terestre, care ar putea fi puse pe seama intervenției umane.

Dar, uneori sînt de ajutor și metodele convenționale.

Istoricul american John Woode s-a concentrat asupra unei zone de la frontiera ruso-mongolă, unde, potrivit tradițiilor, s-ar afla locul nașterii și al încoronării lui Ginghis Han. De ce n-ar fi și înmormîntat acolo, s-a gîndit Woode. Într-adevăr, săpăturile au scos la iveală un mare monument funerar înconjurat de un inel de ziduri masive, la 11 metri adîncime. Dar lipsește încă dovada că e vorba de mormîntului marelui han. În schimb, cercetătorii japonezi, folosind cea mai modernă tehnologie din satelit, l-au căutat în împrejurimile vechii capitale Karakorum. Încă de la început au descoperit o structură de mari dimensiuni, pe care au numit-o ,,Palatul lui Ginghis Han”.

Cercetarea continuă Albert Yu Min Lin merge, în zilele noastre, pe noi căi. El a întreprins deja mai multe expediții în Mongolia. Ținînd seama de sentimentele religioase ale unei mari părți a poporului mongol, cercetătorul știa că guvernul acestei țări nu va autoriza deschiderea mormîntului, în caz că va fi descoperit. Așa că, în cadrul lucrărilor de șantier, se concentrează pe metode nedistructive, ca radarul de penetrare a solului, magnetometria și termografia. Suprafața prospectată este investigată prin imagini de înaltă rezoluție din satelit și radar.

Echipa lui Lin a strîns deja o cantitate uriașă de date, printre altele, prin evaluarea a 85.000 de imagini din satelit. A fost acoperită aproape milimetric o regiune de peste 10.000 kmp. Lin speră că prin această metodă va avea posibilitatea să lucreze mai precis și să nu mai trebuiască să caute acul în carul cu fîn.

Pe de altă parte, Lin nu mai poate face față singur cantității de imagini cu care îl inundă echipa lui. De aceea, a avut ideea originală a muncii de cercetare interactive, sprijinită de internet. În acest fel, a adunat pînă acum 7.000 de ajutoare din toată lumea. Acești oameni stau comod în fața computerului de acasă și evaluează imaginile din satelit. Dacă le atrage atenția ceva ce arată ca o antichitate mongolă, transmit imediat descoperirea la San Diego.

Atîta vreme cît comunitatea lui Lin își continuă căutările, toți fanii lui Ginghis Han trebuie să se mulțumească cu monumentul comemorativ de la Ordos, din regiunea autonomă Mongolia Interioară. Oamenii merg anual în grupuri mari în pelerinaj ca să-și arate venerația pentru marele conducător al mongolilor. Dar mormîntul din mauseleu este gol. Găsirea celui adevărat ar putea să devină în curînd o cursă contracronometru. Căci de ceva vreme au apărut peste tot în țară căutători ilegali de aur.

Arheologii se tem că, în căutarea aurului, aceștia vor da peste mormînt și îl vor jefui sau în vor distruge.

După 1954, China a construit la Ordos, pe teritoriul chinez, ,,Mausoleul lui Ginghis Han “, înconjurat de o armată de sculpturi enorme. Conform explicațiilor, uriașa construcție este doar un monument, nu un mormînt.

Pentru mongoli, e un erou național și un simbol al culturii lor, a realizat Imperiul Mongol și a relansat ,,Drumul Mătăsii”. În anul 2008, în Mongolia s-a finalizat o uriașă statuie ecvestră. Ea are o înălțime de 40 de metri și este confecționată din oțel inoxidabil strălucitor. Baza rotundă are 10 metri înălțime și un diametru de 30 de metri. Locul statuii nu a fost ales întîmplător. Conform legendelor, la vîrsta de 15 ani, Ginghis Han a găsit un bici de aur, care l-ar fi inspirat să conducă lumea.

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA

8

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Soluția, în 2024: Adrian Năstase președinte - și partid suveranist! (urmare din pag. 1) Dar, în fine, să nu intrăm în zona filozofiei și spiritualității, ci să rămînem printre meandrele concretului. Care, văzute din transmisiile de peste ocean sau din UE arată rău de tot! Haos, minciună, neînțelegere, amenințări reale și false, decădere morală și intelectuală. Asta așa, pe scurt! Dar, atenție, în ciuda unui sfîrșit teoretic al sistemului capitalist-imperialist, aceste țări puternice și bogate, obișnuite să trăiască de sute de ani din exploatarea altora, vor mai ieși de cîteva ori din crize – și tot pe spezele altora! Imperiile și metropolele își vor rezolva mai departe problemele exploatînd țările cucerite sau dominate - coloniile.

Vai și amar va fi de locuitorii acestor colonii sau teritorii ocupate! A fost și va rămîne o regulă valabilă în întreaga istorie – pentru că este însăși legea de funcționare a „puterilor”. Or, în cazul de față, loviturile ,,Noii Ordinii Mondiale” au făcut și vor mai face multe victime; întrebarea este: ce face România? Va alege națiunea română să plătească pagubele puterilor occidentale? Va alege România menținerea statutului/ rolului de colonie, vrăjită de ,,parteneriate” și „aderări”?

Care este rezultatul concret? Foarte clar: dependență de TOATE felurile, depopulare, deznaționalizare, decădere a nivelului intelectual, denunțarea unor capitole din istorie care ne legitimau ca stat important etc.

A fost acesta scopul Occidentului? Da, clar! Dar ne-a lăsat Occidentul și altă cale? Da, pentru că nu putea închide tot – ci doar a creat iluzia că nu puteam face altfel, că nu eram primiți altfel în ,,nobila casă”. Pe de altă parte, nici noi nu am avut ,,sînge” și minte să urmăm o altă cale. Era o cale a curajului și interesului național pe termen mediu și lung, a demnității naționale și responsabilității – nu a supunerii umile imediate și a trădării! Ungaria sau Polonia, Cehia și Slovacia, chiar și Bulgaria - sînt exemple de cum se face, pe cînd România, țară mai bogată decît celelalte – a demonstrat cum NU trebuie făcut! Sîntem singura țară care ne-am distrus valorile umane, economia, natura, ne-am cedat resursele și suveranitatea deciziei! În nici o țară din Europa, mai ales din UE, nu comandă un ambasador sau un țuțer de la Departamentul de stat! Nicăieri niște ONG-uri nu blochează programe de guvernare ale unor partide majoritare! În nici o țară nu vezi că personajele din fruntea țării NU provin din rîndul etniei majoritare și nu auzi că se dărîmă guvernul de dragul unei grupări internaționale!

Nici o țară din Est nu își transformă teritoriul în ,,spațiu de exerciții” militare străine, în teren de amplasare a bazelor militare străine – în condițiile în care decizia nu mai e a românilor – care NU au fost consultați în legătură cu vreuna din aceste probleme!

Altfel spus, românii nu au fost întrebați dacă sînt de acord cu transformarea țării în „țintă”, în caz de Doamne-ferește – și asta pe banii lor, fără să existe vreun argument serios! În plus, sîntem singura țară europeană care a renunțat fără echivoc la relațiile cu marile puteri ale Estului, cu care am colaborat în întreaga perioadă de dezvoltare pe care ocupanții din vest vor să ne-o șteargă din minte!

Dar, revin la alternativa posibilă: da, aveam posibilitatea unei opțiuni diferite! A unei aderări la UE în condiții demne, cu prioritate pe interesul național!

Așa cum fac Ungaria, Polonia, Cehia sau Slovacia!

State cu orientări diferite față de amplasarea bazelor militare SUA sau NATO, dar care păstrează decizia și sînt conduse de interesul național – care e limitat de busola geopolitică doar în condiții clare și limitate!

Sincer vorbind – crede cineva că ar fi acceptat românii aderarea UE sau mai ales NATO dacă știau că vor veni trimișii Occidentului sau ai SUA să impună decizii sau povești gen ,,educația de gen” sau așa-zise drepturi ale minorităților sexuale?! Sau să ne pună în cîrcă fapte din istorie – în condițiile în care imperiile Occidentului

au populații întregi pe conștiință?! Sau care dintre cei ce au trăit Revoluția din 1990 ar fi acceptat ca Biserica să fie atacată și acuzată?!

De fapt, istoria a fost schimbată în 2004. A fost o lovitură concentrată într-un singur punct: Adrian Năstase, președinte! Tradus: România NU trebuie condusă 10 ani de un președinte puternic și experimentat, inteligent și pregătit, patriot și decis să rămînă în istoria – nu doar a României, ci și a lumii! (dar era și ,,corupt”?

Oare ce înseamnă asta? Poate ne explică Biden, Trump, Sarkozy, Netanyahu, Berlusconi, Juncker etc. etc.). De ce trebuiau concentrate mai multe forțe pentru a-l doborî pe Năstase? Pentru că era extrem de puternic! Practic, pe el se baza construcția unei Românii ,,europene” puternice – pe formula punții „est-vest” – cea mai favorabilă folosire a poziției noastre geografice! Or, asta nu convenea, pentru că grupările de putere de care scriam doreau ca România să devină un teren cu ,,ghiocei”, pe care să se facă diverse exerciții și experimente – și să se poată amplasa orice. Așa cum am mai scris, la lovitura din 2004 și-a dat concursul și Mircea Geoană, răsplătit acum cu funcția de secretar general-adjunct al NATO. Imediat după lovitura contra lui Năstase a urmat faza ,,pe Servicii”, decapitarea întregii clase politice românești, apoi a oamenilor de afaceri și capturarea Justiției. Așa că s-a ajuns la situația de azi – cu Iohannis, Orban, Ciolacu și alte rezerve care nu erau selecționate nici în „lotul B”, în mod normal. Dar România nu e normală – ci este o colonie. Da, România-colonie de azi este rezultatul loviturii din 2004!

Poate vă miră – de ce pun atîta preț pe Adrian Năstase? Nu e vorba numai de mine, ci (și) de alții care l-au ales, l-au pregătit și au construit în jurul lui o formulă de succes. Fac o paranteză dînd exemplul lui Vladimir Putin. Așa cum am mai scris, nu sînt dintre cei care îl consideră pe marele președinte al Rusiei un om perfect sau un ,,geniu suprem”. Nu, Putin este un conducător ales pentru calitățile sale de un grup care a dorit și gîndit renașterea și binele Rusiei – o țară, o federație uriașă, cu posibilități și probleme pe care noi nici nu ni le imaginăm! Putin a fost omul ales pentru marea reconstrucție a Rusiei – și nu a dezamăgit! Azi, nici nu ne putem imagina ce ar fi fost Rusia fără el! În schimb, putem vedea clar ce este România fără Adrian Năstase, dar și fără cei ce au urmat pe lista execuțiilor după căderea lui! Execuții mai dure sau doar îndepărtări.

Mă gîndesc doar la un lider parlamentar european ca Adrian Severin, un lider liberal autentic ca Tăriceanu, o echipă social-democrată cu Văcăroiu, Hrebenciuc, I.M. Pașcu, Corlățean, Șerban Nicolae, Ponta, Mitrea etc.

Acum avem o non-valoare intelectuală ca Marcel Ciolacu, pe post de lider ,,social-democrat”, și un atîrnător la stat și fiu de securist în fruntea ,,dreptei”, a ,,liberalilor” lui Brătianu! Întrebare: poate crede cineva că și-ar fi permis un alde Zuckerman să se comporte precum un stăpîn în România condusă de Adrian Năstase și (o parte din) ,,echipa” menționată?! Nu mai zic ce ar fi pățit un ambasador obraznic, dacă mai exista un partid patriotic și demn! Dar NU există – și asta este o altă mare problemă!

România este doar o colonie – și un cîmp cu ,,ghiocei”, așa cum plănuiau ,,grădinarii” din 2004!

Ajung și la partea cea mai grea: prezentul! Soluția prezentului! Nu, nu vă uitați la ce este acum prin mocirla acestor proxime alegeri… Soluția pe care o văd se referă la următoarea mutare, cea din 2024. Iar soluția umană, conducătorul, se numește tot Adrian Năstase. De ce?

Simplu: pentru că altul mai bun NU există - și nu repet calitățile care îl separă cu mult, la mare distanță, de ceilalți!

Da, știu, îi vor scoate în evidență ,,minusuri”, pentru că pe asta se bazează cei care ne vor răul! Cei care cunosc apetența românilor de a contesta, de a căuta defectele, nodul din papură! Cei care se bucură că, de 20 de ani, votăm NUMAI negativ! Niciodată pentru construcție

– mereu CONTRA, pentru desființarea, distrugerea cuiva! Cu ce slogan a venit Băsescu - reprezentantul ,,Axei București – Londra – Washington”? Vă amintiți? „La țepe, în Piața Victoriei!”. A urmat „pușcărie”, ,,muie” etc. etc. Rezultatul? Am devenit convinși că sîntem cei mai hoți, mai corupți din Europa, ba chiar din lume! În timp ce „ei” ne luau resursele și ce a mai rămas din economie, ne luau ce era mai meseriaș, mai priceput, ba chiar susțineau și rețelele care le duceau fetele românce la prostituție! Țară de corupți, prostituate, violatori - asta e ștampila primită din partea ,,parteneriatului vestic”! În lumina care vine de la Apus, asta e țara care, în 1989, uimea lumea, fiind prima care scăpa, prin propriile forțe de povara datoriilor! Țara independentă energetic și din punct de vedere al asigurării hranei, țară care producea tot! În fine, e altă problemă!

Revin la exemplul Rusia: după căderea comu­ nismului, Rusia intrase și ea în haos – pînă cînd un grup de oameni deciși și patrioți, în frunte cu Putin, au schimbat macazul, repunînd Rusia pe linia marii puteri! Or, la noi, Adrian Năstase este singurul care are cunoașterea și anvergura necesare pentru a face marea schimbare! În plus, este și un om care a suferit enorm și nedrept – și care are o dorință de revanșă! Și nu, problema NU e vîrsta! Uitați-vă la Trump, la Biden! Nu, problema e partidul care l-ar susține! Trebuie ceva nou, un partid cu platformă suveranistă, cu orientare centrustînga – axat pe impunerea valorilor naționale românești la nivelul UE – și pe susținerea economiei românești private și de stat la nivel național și internațional! Nu numai în UE – ci și pe relația cu Estul! România nu trebuie să iasă din UE – a făcut atîtea sacrificii ca să intre – dar trebuie să se impună în UE! Nu prin pîră și auto-acuzații, ca pînă acum, ci prin decizii inteligente și demne de la București – și prin calitatea celor trimiși la Bruxelles! În paralel, trebuie recîștigate piața și resursele, investițiile și parteneriatele Estului - pe care grupările care au transformat România în colonie ni le interzic acum – pe față! România - puntea de aur între Est și Vest, visul lui Titulescu și proiectul din 2004, întrerupt brutal de lovitura machiavelică din acel an!

Trebuie protejat omul de afaceri român, nu transformat în țintă pentru ANAF și procurori! Românii nu sînt cu nimic mai prejos decît occidentalii – dar nu au ,,spatele” acelora! Nu au ,,ambasade”, ,,parteneriate strategice” care să-i treacă peste concurență, nu au bănci care să-i finanțeze – ci au doar un stat condus de personaje care NU știu decît să se plece în fața străinilor! Cine ar putea face parte din acest partid al anului 2024? Atît figurile interesante care s-au ridicat în ultimii ani ai vieții publice – cît și parte dintre cei care au fost loviți și excluși din politică în acești ani!

Oameni care să nu fie slugi – și care să nu se teamă de a o lua de la capăt! Chitic, Pavelescu, Pleșoianu, Ingrid Mocanu, Palada, Luis Lazarus, Bogdan Duca - dar și tinerele curajoase, frumoase și inteligente care nu se tem să iasă în stradă – și cîți alții! Tineri întreprinzători, oameni gata să răzbată în viață și economie, dar nu prin sloganuri negative, radicale, ci prin construcții care să aducă plusvaloare!

Or, pentru asta trebuie un conducător în jurul căreia să se construiască proiectul unei noi Românii – o țară suverană, demnă de calitățile sale și de propria istorie!

Nu una fericită că a primit o șapcă! Nici una care, în loc să construiască obiective economice și sociale și să dezvolte relații profitabile și pozitive de la Est la Vest și de la Nord la Sud, aruncă bani în buzunarele fără fund ale fabricanților de moarte, punîndu-și propriul viitor într-o paradigmă fără sens! În concluzie, dacă se dorește ceva de la România, asta este de făcut – o construcție suveranistă în jurul lui Adrian Năstase. Și, atenție, 2024 nu e chiar atît de departe așa cum pare.

Nu uitați – 2024 are și un avantaj: este anul în care se suprapun din nou parlamentarele cu prezidențiale.

Contează, deci, ,,locomotiva” prezidențială. Sincer, există vreun posibil contracandidat apropiat de valoarea lui Adrian Năstase?

RM

Nr. 1563

l

9

17 – 23 noiembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (21) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (21) 6. Presa, radioul

Concomitent cu sporirea numărului ştiutorilor de carte, un rol tot mai important în viaţa cotidiană a românilor, inclusiv a celor din Basarabia interbelică, au început să-l joace presa şi radioul, respectiv cititul ziarelor şi ascultarea radioului ca noi elemente ale modernităţii. Conform unor date parţiale, în anii 1917-1927 în Basarabia apăruseră 58 de gazete, dintre care 24 româneşti şi 34 ruseşti; dintre cele româneşti, 10 erau cotidiene, iar dintre cele ruseşti – 32 de ziare. Potrivit datelor Ministerului de Interne, în anii ‘20, în municipiul Chişinău apăreau cu regularitate 15 ziare şi reviste, din care doar 4 erau româneşti şi anume: - Ziare româneşti: „Steaua” (ziar guvernamental), „Drep­tatea” (liberal), „Vespea” (social), „Cuvîntul Moldo-­­ venesc” (cotidian); - Ziare ruseşti: „Zvezda” (ziar guvernamental), „Basara­ bia” (ţărănesc), „Cuvîntul nostru” (popular), „Cuvîntul nou” (cotidian, dep. Alexandri), „Scînteia” („Iscra”, social); - Ziare evreieşti: „Der Id” (ziar sionist), „Erd und Arbeit” (săptămînal); - Reviste: „Prietenul” (organ baptist, apare în limba rusă şi română), „Furnica” (cooperativ), „Satiriconul Nou” (cotidian, în limba rusă), „Şcoala noastră” (cotidian, în limba rusă).

Starea de inferioritate numerică a presei de limbă română, pe de o parte, şi tendinţele spiritului presei minoritare, pe de altă parte, care ar fi fost „programatic centrifugale şi dezagregante”, au constituit subiecte predilecte ale dezbaterilor ziaristice din presa Basarabiei interbelice. În opinia lui Pan Halippa, publicaţiile şi scrisul românesc în Basarabia s-ar fi aflat „într-o primejdie continuă”: „Publicaţiunile româneşti n-au aici viaţă de durată. În timp ce publicaţiunile ruseşti îşi serbează cu pompă deceniile împlinite, ale noastre trăiesc un an, doi şi dispar din cauza lipsei de atenţie şi sprijin din partea celor ce-şi zic slujitori ai culturii româneşti în Basarabia. Şi nu trebuie să ne ascundem această ruşine. Ea este dovada nevredniciilor noastre, pentru care putem să fim pedepsiţi într-o bună zi cu vîrf şi îndesat”. În încercarea de remediere a acelei stări de lucruri, oamenii de cultură şi de condei din Basarabia, între care Ştefan Ciobanu, Alexandru Boldur, Pantelimon Halippa ş.a., s-au întrunit într-un congres special, în toamna anului 1932, „pentru a pune problema presei româneşti din Basarabia”. Au fost invocate exemple paradoxale, constînd în faptul că sub regimul ţarist existau în Chişinău două ziare ruseşti şi două ziare româneşti, în timp ce sub regimul românesc, la Chişinău existau șapte ziare ruseşti şi nici unul românesc.

La fel ca pe teritoriul întregii Românii, libertatea presei din Basarabia interbelică era, în principiu, respectată, existînd şi anumite prevederi specifice. Astfel, în Basarabia erau „oprite comunicările cu privire la ştiri despre Armată în legătură cu siguranţa apărării, precum şi articole îndreptate contra Coroanei, contra formei de guvernămînt şi contra statelor aliate”. În schimb, era lăsată „toată libertatea pentru propaganda electorală”: „se vor interzice şi opri numai întrunirile cu caracter anarhic sau demonstrativ, care ar ataca ordinea socială şi siguranţa statului. Celelalte întruniri sînt libere. Ele pot avea loc chiar în aer liber, cu obligaţiunea de a fi prealabil aduse la cunoştinţa autorităţilor militare, care vor lua discrete măsuri preventive şi nu vor interveni decît numai atunci cînd autorităţile civile vor cere concursul armat pentru restabilirea ordinei, sau în cazuri de atac neaşteptat din partea agitatorilor. În general, se va evita amestecul veşnic al autorităţilor militare în tot ceea ce priveşte administraţia teritoriului”. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (82) Rezistenţa diviziilor româneşti încercuite la Stalingrad (2) De menționat este trupa condusă de maiorul Răşcănescu, care a reușit de nenumărate ori să ocolească forțele sovietice, ajungînd pe noile amplasamente ale Armatei române de pe rîul Cir, fără a suferi pierderi și cu armamentul din dotare intact, maiorul fiind medaliat pentru reușita sa. Generalul Lascăr este capturat și luat prizonier.

Foarte puțini soldați au reușit să ajungă în siguranță pe noua linie a frontului, o mare parte a lor dîndu-și viața în timpul celor trei zile de luptă neîncetată cu inamicul. Pierderea grupului Lascăr a însemnat o lovitură grea pentru Armata Română, una din multele primite în timpul bătăliei de la Stalingrad. În afara celor cinci divizii ale grupului Lascăr, Divizia 20 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie și detașamentul Voicu au fost și ele distruse, găsindu-se încă din primele zile prinse în oraș, odată cu Armata a 6-a Germană, astfel, încă 12.000 de vieți au fost pierdute. Pe întreaga durată a confruntării, aproximativ 158.000 de soldați români au fost omorîți, răniți sau dați dispăruți, pierderile materiale s-au ridicat la circa 60% din toate armele și echipamente deținute, iar cele două armate române au trebuit retrase, pierzîndu-și capacitatea combativă. Cu greu s-a putut reveni din șocul acestei înfrîngeri, lăsînd impresii adînci în memoria nu numai a militarilor, dar și a civililor, care vedeau astfel cum sovieticii încep din nou să se apropie de granițele noastre.

„Ce-aţi căutat la Stalingrad ?”

Nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un militar român decît infama întrebare „Ce-ați căutat la Stalingrad?”. Puținii soldați ce au supraviețuit cu greu condițiilor inumane ale lagărelor bolșevice s-au întors la sfîrșitul războiului într-o țară disprețuitoare, care ponegrea sacrificiul lor și al camarazilor de arme, al căror sînge a închegat pămîntul de la cotul Donului și în Stepa Calmucă. După război, puterile occidentale au blamat România pentru amestecul cu Germania nazistă. Un gest contrar bunului-simț, luînd în considerare că ei au permis celui de-al Treilea Reich anexarea Regiunii Sudeţilor din Cehia și au lăsat Polonia de izbeliște, în ciuda garanțiilor oferite anterior.

Occidentul a permis expansiunea germană În timpul invaziei germane a Poloniei din 1939, trupele franceze și corpul expediționar englez puteau cu ușurință să cucerească Germania, doar un număr mic de soldați germani fiind alocat apărării graniței de Vest, însă toate operațiunile militare au fost oprite timp de opt luni, în timpul așa-numitului „război ciudat”.

Germania a profitat de indecizia celor doi aliați, a întărit armata și a atacat și cucerit Belgia, Luxemburg și Olanda. Probabil cea mai puternică înfrîngere a fost cea a Franței, prin folosirea iscusită a binomului tanc-avion ce se dovedise un succes în Polonia. Abia atunci americanii s-au implicat tacit, susținînd Marea Britanie în lupta ei contra Germaniei hitleriste, iar mai încolo ajutînd Uniunea Sovietică.

Atacurile sovietice rămîn nesancționate Este de menționat că la două săptămîni de la invazia germană a Poloniei, Uniunea Sovietică a atacat din est în mod mișel, fără a emite nici măcar o declarație formală de război. La acel moment, nici Franța, nici Marea Britanie, care și-au luat angajamente să protejeze granițele poloneze, nu au declarat război împotriva acestei țări, ci dimpotrivă, Uniunea Sovietică a devenit ulterior un aliat al puterilor occidentale. Dacă luăm în calcul că al II-

lea Război Mondial a început din cauza agresiunii germane împotriva Poloniei, observăm că agresiunea sovietică a fost practic trecută cu vederea. Trădarea vestică a fost desăvîrșită în timpul Conferinței de la Moscova din 1944, cînd s-a luat hotărîrea de a împărți estul-european în sfere de influență, țări că România și Polonia intrînd invariabil sub controlul sovieticilor.

Istoria este scrisă de învingători Occidentalii au aruncat țările est-europene în lagărul comunist și apoi, ca să-și justifice acțiunile, să aibă conștiința limpede, au încercat să găsească o motivație exterioară lor, o justificare, o vină care ar fi aparținut acestor țări. În cazul României una din vine a fost „Ce-ați căutat la Stalingrad?”, enunțată mai întîi de Molotov și îmbrățișată rapid de aceștia.

Ideea implantată era că noi nu aveam ce căuta acolo, că trebuia să ne oprim la granițe și că din cauza acestei greșeli imature ne-am pecetluit și ne merităm soarta.

Nu numai că această sintagmă s-a mulat foarte bine pe ideile regimului instaurat după 23 august 1944, dar a trecut dincolo de el, la trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, Bătălia de la Stalingrad fiind încă un capitol al istoriei românești uitat sau luat în derîdere chiar de unii compatrioți.

Motivele pentru care militarii români au luptat la Stalingrad Războiul românesc a fost perceput la acea vreme ca unul sfînt, de reîntregire a neamului și s-a transformat treptat într-unul împotriva bolsevișmului.

Să nu uităm că noi am fost la Stalingrad pentru că steagul roșu al armatei sovietice a fluturat deasupra orașelor Cernăuți și Chișinău. Pentru că mii de români nevinovați au simțit în ceafă țeava rece a pistoalelor poliției secrete sovietice. Pentru tragedia neasemuită din 28 iunie 1940. Ipocrizia afirmației referitoare la Stalingrad este demonstrată de felul în care a fost elogiată incursiunea românească dincolo de granițele Ardealului, peste 150.000 de soldați români fiind uciși, răniți sau dați dispăruți în campaniile militare împotriva Axei din Ungaria, Iugoslavia, Austria, Cehia și Slovacia.

Participarea românească la Stalingrad din punct de vedere militar a fost complet legitimă, într-un război părțile combatante căutînd să își distrugă reciproc capacitatea de a mai constitui o amenințare. Pentru România Mare, Uniunea Sovietică a fost cel mai mare pericol, căutînd în nenumărate rînduri să destabilizeze statul român. Putem menționa planul de asasinare al regelui Ferdinand din 1918, atentatul cu bombă din Senat din 1920, Revolta de la Tatarbunar din 1924 sau punctul culminant, anexările din 1940. Mareșalul Antonescu și-a apărat decizia de a ajunge la Stalingrad aducînd în discuție tocmai acest fapt, al înlăturării amenințării sovietice de dincolo de granițe, dar speră și într-o reconsiderare a Diktatului de la Viena. Însă, după cum prea bine știm, deznodămîntul nu ne-a fost favorabil, în jur de 160.000 de soldați români găsindu-și sfîrșitul în timpul Bătăliei de la Stalingrad, consemnîndu-se lupta lor vitejească, de multe ori pînă la ultimul om, împotriva unui inamic superior, atît numeric, cît și tehnic. Această realitate contrastează acuzațiile mincinoase și insultele frecvente ce s-au făcut la adresa comportamentului trupelor române.

Rezistența dramatică a trupelor române din timpul ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942 poate fi asemuită cu nimic mai mult decît imaginea trupelor de cavalerie poloneze care sarjau împotriva tancurilor germane, într-un ultim atac fără speranță. Ordinele primite de diviziile românești de la comandamentul german erau să lupte pînă la capăt și să nu se retragă, lucru pe care l-au respectat întocmai, chiar dacă asta a însemnat pieirea lor.

Sfîrșit Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Din nou, despre originea traco-dacă a Limbii şi Poporului Român Lingvistul Mihai Vinereanu, născut în anul 1948 în comuna Vaideeni, Vîlcea, ese un nume cunoscut în Europa și în SUA, dar, din păcate, în țara natală, puțini au auzit de dînsul și i-au citit cărțile. Altfel, s-ar fi aflat că și-a dedicat întreaga viață studiilor despre originea Limbii și a Poporului Român.

Mai întîi, a urmat cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din Iași, preocupat îndeosebi de elementele lingvisticii comparative. În 1985 a emigrat în SUA, unde, aprofundînd cercetările pe un vast material bibliografic, a demonstrat că teoria arhicunoscută, privitoare la originea latină a limbii și poporului dintre Carpați și Dunăre este, în bună parte, lipsită de fundament. În scurtă vreme, au început să vadă lumina tiparului diferite note, sinteze și studii, care au provocat primele fisuri în concepția, veche de aproape trei sferturi de mileniu, cum că românii or fi fost, la origini, de viță daco-romană, dar, pe parcurs, în contact cu popoarele vecine și cu valurile de seminții migratoare, au degenerat în niște corcituri. În timp, savantul Mihai Vinereanu a trimis la tipar marile sale lucrări lingvistice, care au dat un impuls proceselor de clarificare a elementelor legate de conceptul proto-indo-europenism, insuficient cunoscut în zilele noastre: Furtuna pe care Mihai Vinereanu a declanșat-o în rîndurile amatorilor de senzații tari, legată de adevărata istorie a românilor, pare o prelungire a șocului pe care eseistul și criticul de literatură universală Edgar Pau l-a produs în anul 1977 cu lucrarea ,,Din clasicii noștri”, prin care a lansat ideea că protocronismul românesc stă la baza culturii europene, carte primită cu ostilitate de marile puteri, care nu acceptă alte întîietăți istorice, culturale și politice.

Din tot ce a publicat profesorul Mihai Vinereanu, am reușit să consultăm volumul de 300 de pagini, intitulat ,,Adevăruri incomode despre Limba Română”, apărut în 2018 la Editura ,,Uranus”, cu o prefață, din partea editurii, semnată de Dumitru Ioncică.

Lucrarea conține 25 de texte care n-au fost cuprinse în ,,Dicționarul etimologic al Limbii Române”, în fapt, niște cioturi, cum se numesc în lumea Internetului.

Dar, ele sînt foarte importante, deoarece conțin toată filozofia lingvistică a autorului care, asumîndu-și multe riscuri, contrazice tot ce s-a scris despre originile și formarea Limbii Române, dar mai ales de la înființarea Academiei Române, în 1866, și pînă astăzi.

Urmînd cronologic, primii care au descoperit așazisa origine latină a Limbii Române au fost cronicarii moldoveni din Secolul al XVI-lea. Studiind la universitățile poloneze de la Bar și Liov, unde limba de predare era latina, ei au observat unele asemănări între latină și română (,,De la Rîm ne tragem” – Gr. Ureche).

Ideea latinității noastre a fost preluată de cărturarul Dimitrie Cantemir și de la Școala Ardeleană. Dar tot Cantemir susține că acele cuvinte care nu seamănă cu latina sînt de origine geto-dacă. Nici stolnicul Constantin Cantacuzino nu e prea departe cînd afirmă că e imposibil ca dacii să-și fi pierdut limba în contact cu latinii, slavii și popoarele migratoare. Însuși Petru Maior spune: ,,Româna este mama limbii latine”, adică geto-daca.

Dar ce ziceți de prelatul irlandez Mical Ledwith, care a studiat arhivele secrete ale Vaticanului și e greu să se fi înșelat: ,,Mulți știu că româna se trage din latină, dar sînt mai puțini aceia care știu că, de fapt, latina se trage din română”. În aceeași direcție a mers și interpretarea dată inscripțiilor latine din Dacia, neținîndu-se cont că ele au fost găsite în tot Imperiul Roman, chiar și în regiuni din Europa și Orientul Apropiat, unde populația nu fusese romanizată. În realitate, aceste inscripții erau, mai degrabă, o modă, o formă de snobism al celor avuți, continuată, mai tîrziu, de rangurile boierești.

* ,,Originea traco-dacă a Limbii Române” (2002); * ,,Particularități fonetice ale cuvintelor româ­ nești atribuite substratului geto-dac” (2008); * ,,Dicționarul etimologic al Limbii Române – pe baza cercetărilor de indo-europenistică” (2008); * ,,Rădăcini Nostratice în Limba Română” (2010), ediție bilingvă româno-engleză, despre care marele lingvist american Allan Bomhardt a publicat o recenzie favorabilă în ,,Journal of Indo-European Studies” (2011), cea mai prestigioasă publicație de studii indo-europene din lume; * ,,Adevăruri incomode despre Limba Română” (2018).

Din anul 2014, Mihai Vinereanu este redactor-șef al ,,Revistei de Lingvistică și Cultură Românească”, difuzată online. În vara anului 2018, s-a aflat în țară, pentru îngrijirea unei noi ediții a ,,Dicționarului etimologic al Limbii Române”. În paralel, s-a ocupat și cu promovarea în rîndurilor celor interesați, specialiști și nu numai, a propriilor idei legate de adevărata origine a Limbii Române. Dar Mihai Vinereanu nu este singurul susținător al originii geto-dace a Limbii Române. Să-l amintim pe un alt savant român, Lucian G. Costi, și el trăitor în SUA, autorul lucrării ,,Limba Română. Nașterea și falsurile istorice”, prin care demonstrează străvechimea limbii noastre.

Theodor Capidan (în ,,Aromânii”) arată că, în secolele trecute, aromânii mai înstăriți puneau pe morminte pietre în neogreacă, deși nu cunoșteau limba. Toți autorii dicționarelor etimologice mai vechi și mai recente, în mare parte alogeni, au lansat teoria că Limba Română a luat naștere (în Secolul VII, ,,Torna, torna, fratre!”), prin contopirea limbii dace cu cea latină, trecînd prin stadiul daco-roman, peste care s-au așternut, în straturi subțiri, influențele popoarelor migratoare, dar și alții – slavii, maghiarii, turcii și grecii. Cu toți acești venetici ,,am conviețuit pașnic”, și așa am învățat românește.

Adevărul este altul și puțină istorie nu strică. În opinia lui Mihai Vinereanu, administrația ro­mană în Dacia s-a întins pe 160 de ani și a cuprins doar 14% din teritoriul ei de atunci, respectiv centrul Transilvaniei și zona Munților Apuseni, cu uriașele zăcăminte de aur, argint și sare. În acest timp foarte scurt, nu aveau cum să dispară poporul geto-dac și o limbă străveche. În afara administrației și a trupelor de ocupație, cîți cunoscători de limbă latină să se fi aflat atunci în Dacia? Cum să se fi impus această limbă, dacă în Dacia nu se găseau școli și institutori de latină? Cum să învețe latinește ceilalți 86%? O altă gogoriță care s-a impus de la 1848 încoace este aceea că Poporul Român s-ar fi format din legionarii romani, vorbitori de limbă latină populară (latina vulgaris sau volgata), și văduvele dace, sprîncenate și cu ochii albaștri. Cum e posibil, se întreabă Mihai Vinereanu în cartea sa, ca o minoritate de 14%, aflată sub conducerea romană, să se impună în fața celor 86% daci liberi? Această enormitate, cum că nu sîntem decît niște corcituri istorice și lingvistice, a fost vîndută românilor la toate nivelurile și sistemele de educație, de am ajuns să fim tratați cu dispreț de toată Europa, situație vizibilă și astăzi. În loc să-i hărțuiască pe romani și să-i gonească, cum s-a și întîmplat de altfel în anul 275, geto-dacii s-au apucat să învețe limba ocupanților care îi uciseseră și le jefuiau aurul? Pentru care motiv onor Academia Română tot acceptă batjocura cum că dacii erau un popor de mîna a patra, fără o limbă scrisă, ca țiganii, și fără o cultură mai acătării, ca ungurii? Și ca să încheiem, pe romani nu i-a interesat să cucerească imensul teritoriu traco-geto-dac de la sud și nord de Dunăre (Ucraina, Polonia și Belarus), precum și de la Nistru pînă la Passau, granița Austriei cu Germania de astăzi. Fiindcă nici migratorii nu le-ar fi permis. Pe ei i-a interesat doar perimetrul restrîns din centrul Transilvaniei și Munții Apuseni, unde aveau ce jefui. Un asemenea jaf, care a scos Imperiul Roman din

criză, n-a mai cunoscut istoria lumii. Mihai Vinereanu îi scoate vinovați de această situație pe istoricii și lingviștii români și alogeni, care n-au făcut nimic să împiedice falsificarea adevărului.

Ce este indo-europenismul?

Multă vreme s-a susținut ideea că limbile ariene din Europa au venit din India. De fapt, lucrurile s-au întîmplat invers, în sensul că, prin Secolul IV î.Chr., arienii au plecat din zona Cîmpiei Panonice și a Carpaților și au ajuns în India, punînd bazele culturii vedice. Așa stînd lucrurile, termenul corect ar fi fost euro-indianism, dar era imposibil să mai schimbi ceva.

De aceea, autorul cărții propune un hibrid, proto-indoeuropenism (european), PIE, cu înțelesul următor: ,,Cînd vorbim de proto-indo-europeni și limba lor, ne referim la limba strămoșilor noștri direcți, care au ajuns în Balcani cu 9.000 de ani în urmă, de unde s-au răspîndit în toată Europa și, la est, pînă în India (...) Pe la începutul Secolului al XIX-lea lingviștii au creat termenul indo-european, convinși că indienii au ajuns pînă în Europa, influențînd tot ce le-a ieșit în cale. Astăzi însă știm că lucrurile au stat de fapt invers.

Urmașii lor s-au numit pelasgi, apoi iliro-traco-getodaci și, apoi, români. Așadar: proto-indo-europeana (PIE) este limba originară folosită de strămoșii noștri geto-daci, care a evoluat în limba pelasgo-traco-dacoromână. Elementele traco-dace din Limba Română depășesc 70-72% din lexicul tradițional.

Strămoșii romanilor au fost latino-faliscii care au migrat în Peninsula Balcanică, pornind din zona mijlocie a Daciei, cucerită de panoni și de geți, acum 3.500 de ani. Ajunși în Peninsula Italică, ei au înființat o cetate, pe nume Roma, la fel ca cetatea Roma din inima Transilvaniei, anterioară Sarmizegetusei.

Trăgîndu-se din același neam, latino-faliscii vorbeau aceeași limbă, latina. După 500 de ani, peste această populație s-au așezat asco-umbrii, veniți dinspre cursul superior al Dunării. Pe la anul 1000 au venit din Asia Mică (Lydia) etruscii (tirsenii), care erau traci la origine. În Secolul I î.Chr., din cauza puhoiului de emigranți neromani, la Roma se mai vorbea latinește doar în administrație. Petronius și Juvenal deplîngeau această situație. Limba vorbită în tot Imperiul Roman era lingua franca, o limbă populară de sorginte protoindo-europeană, nicidecum latina. Atunci cum s-a răspîndit latina de la Marea Neagră la Oceanul Atlantic?

Răspunsul protocroniștilor români este incredibil: de fapt, s-a răspîndit Limba Română străveche. Limba latină se trage din proto-traco-dacă.

Ipoteza originii traco-dace a Limbii și Poporului Român a fost susținută, pentru prima oară, de Nicolae Densușianu, cu mai bine de 100 de ani în urmă. Înaintea lui cu 50 de ani, și diplomatul francez Felix Colson, în cărțile sale despre Țările Române, susținea aceeași idee.

Din păcate, teoria lor nu s-a impus, pentru că au adus doar argumente istorice, nu și lingvistice. În schimb, Mihai Vinereanu, prin tot ce a scris, se dovedește foarte convingător.

Se pot imagina 3 ipoteze cu privire la originea Limbii Române: 1) Originea latină, dar cu 13% elemente latine și 87% împrumuturi? Aceasta este ipoteza clasică, devenită doctrină oficială de 200 de ani. 2) Originea latină cu foarte multe elemente traco-dace și slave, care derivă din prima. Astfel stînd lucrurile, originea latină a Limbii Române nu poate fi contestată, întrucît o mare parte din lexic este latinească. La fel și toată gramatica. Aceste cuvinte provin de la latino-faliscii, strămoșii romanilor, care au locuit pe cursul mijlociu al Dunării cu 3.500 de ani în urmă, împreună cu geto-dacii, și vorbeau aceeași limbă, romana rustica (populară). Româna are același lexic de bază întîlnit la toate limbile indo-europene, deci și în latină. 3) Originea traco-dacă, plus cîteva elemente latine, slave și de altă natură. Româna provine din vechea limbă traco-dacă, care, de-a lungul timpului, a suferit diferite influențe din exterior, iar asemănările cu latina provin din fondul comun iliro-traco-dac.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (19) Partea a II-a – VARA La bostan Întins pe spate, încercam să privesc norii ce pluteau în voie pe întreg cuprinsul cerului. Unii aveau forma unor animăluțe, alții erau de-a dreptul ghemuri de puf. Rogojina pe care stăteam avea un miros care mă îndemna la somn, iar păsările ce traversau cerul nu mă deranjau prea tare. Soarele strălucea puternic. Școala rămăsese undeva în urmă, pe uliță era liniște, din cînd în cînd cîte o căruță mai ridica praful de pe drum.

Liniștea care se așternuse peste sat era perturbată fie de lătratul unui cîine, fie de gîștele care se bălăceau în ligheanul cu apă.

Zgomotul unor pași care se apropiau mă făcu să ridic puțin capul. Alin venea agale, și el toropit de arșiță, dar, de asemenea, sătul să stea în casă. Se așeză lîngă mine și îmi arătă un pachet de Carpați fără filtru pe care îl avea ascuns în cămașă. El era deja clasa a II-a, începuse să fumeze pe furiș, ceea ce îmi stîrni curiozitatea.

Scoase o țigară din pachetul deja consumat în mare parte și mi-o întinse. O luai cu grijă și o răsucii ca să o uniformizez. Le aprinserăm amîndoi și începurăm să fumăm acolo, pe rogojină, privind în vale spre cei care stăteau pe dealul de vizavi. Eram liniștiți că nu avea cine să ne descopere, bunicii mei erau plecați la cîmp cu treabă, iar ai lui erau prea departe să ne vadă. Fumul ne învăluia, și mirosul tare de țigară ne cam amețise. Eu nu prea știam să fumez, mai mult le pufăiam, dar aerul de om matur pe care îl aveam cînd trăgeam din țigară îmi dădea o stare de bine.

- Mergem spre bostane? Hai să furăm niște pepeni!

– îmi spuse el în timp ce trăgea din țigară cu nesaț.

Lumea fie este plecată la colectiv, fie e pe acasă, toropită de arșiță.

Ideea îmi surîdea și mie, pepenii zemoși făceau parte din marile noastre plăceri, mai ales că erau pentru noi și apă, și mîncare, atunci cînd îi consumam cu pîine. Ne fumarăm țigările și pornirăm spre cîmp.

Aveam idee unde se aflau bostanele de pepeni din sat, chiar dacă erau ascunse în lanurile de porumb. Știam că proprietarii încă nu stăteau la colibe, pentru că nu toți pepenii erau copți, așa că puteam să mergem fără mare stres. În perioada aia, cei care puneau pepeni construiau colibe și aduceau cîini pentru a păzi recolta, întrucît puțini erau aceia care nu erau tentați să fure cîte un pepene, mai ales noi, copiii, care vedeam în astfel de gesturi adevărate acte de curaj. Acum, însă, știam că nu erau nici cîini acolo și nici paznici, dar mai știam și că pepenii nu erau foarte copți. Ne gîndeam însă că o să încercăm mai mulți și sigur vom găsi ceva bun.

Pornirăm amîndoi alene pe marginea drumului, prin colb. Pe atunci, abia începuseră lucrările de asfaltare a străzii principale din sat. Căldura gonise oamenii fie prin case, fie pe la gîrlă. Treieratul se terminase, iar acum toți așteptau luna august – să se coacă pepenii și vinetele, și toamna – să meargă la culesul strugurilor sau al porumbului.

Eram liniștiți, așadar, știam că nu e nimeni care să ne prindă la furat. Odată ajunși în zonă, am părăsit strada prăfuită și am intrat direct prin porumb, știind că, la un moment dat, vom da de bostanul care, ziceam noi, ne aștepta să îl testăm. Pepenii erau încă mici spre medii, așa că, odată ajunși, am început să-i căutăm pe cei mai mari. Nu știam cum să verificăm dacă sînt oarecum copți, așa că îi transportam undeva în porumb, într-un loc unde urma să îi verificăm și să îi mîncăm pe cei buni.

Am cules amîndoi cît am crezut de cuviință și ne-am retras la umbra porumbului să ne bucurăm de savoarea lor. Pofta noastră creștea pe măsură ce mîncam, așa că ne mai ridicam din cînd în cînd și mai dădeam iama în

Dosare secrete ale Istoriei (91) Misterul Kennedy (4)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY În timpul după-amiezii, la baza Forţelor aeriene Brooks, Kennedy a inaugurat Şcoala de medicină aerospaţială. După aceea a zburat la Houston, a străbătut oraşul în maşină, escortat de aceeaşi suită de politicieni.

A luat cuvîntul pe stadionul Universităţii Rice. Mare succes. A explicat în faţa Ligii cetăţenilor din America Latină politica sa de bună înţelegere şi a definit „Alianţa pentru progres”. Un gest fermecător: preşedintele a prezentat-o mulţimii pe Jacky şi a rugat-o să pronunţe cîteva cuvinte în spa­niolă „pentru ca vorbele mele să fie clare”. Lucru pe care ea 1-a făcut, declanşînd entuziasmul.

Dineu în onoarea deputatului Albert Thomas. Pornire spre Fort Worth, unde trebuia să se rămînă peste noapte, la hotelul „Texas”.

Soţii Kennedy s-au instalat în apartamentul 850, la etajul opt. Nu era cel mai luxos. Dimpotrivă.

Apartamentul cel mai luxos – cu numărul 1348 – le-a fost dat soţilor Johnson. Serviciul Secret n-a fost de acord ca preşedintele să locuiască la 1348, pentru că acolo existau mai multe uşi. Econoamă, Lady Bird – cum îi spunea vicepreşedintele, cu o oarecare dezinvoltură, soţiei lui – a găsit că nu e prea plăcut să plătească 100 de dolari pentru o noapte, în timp ce soţii Kennedy n-or să aibă de plată decît 75 de dolari!

Jacqueline, care murea de somn, s-a dus prima în camera ei, după ce i-a urat un tandru: „Good night, wake me up” soţului ei. Preşedintele a ţinut să privească la televizor reportajul călătoriei sale. Ca „să umple” cele zece minute care mai rămăseseră pînă la

începerea emisiunii, a început să frunzărească revista Life. Numărul respectiv conţinea un reportaj ilustrat cu funeraliile regelui Eduard al Vll-lea. În urma sicriului său, toţi regii de pe glob, începînd cu Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, care purta uniforma de grenadier din garda sa. Reprezentantul Statelor Unite, „Teddy” Roosevelt, păşea... ultimul. Ce însemnau în 1910 Statele Unite pentru lumea întreagă!

După terminarea emisiunii de la televiziune, John Kennedy şi-a recitit discursul pe care trebuia să-1 pronunţe a doua zi la Dallas. Discursul se termina aşa: „Legămîntul nostru va fi de a ne arăta demni de puterea şi de răspunderile noastre, de a ne exercita forţa cu înţelepciune şi cu măsură, şi de a corespunde atît în prezent, cît şi în viitor vechii aspiraţii: «Pace pe pămînt pentru oamenii de bună credinţă». Acesta trebuie să rămînă ţelul nostru, şi legitimitatea cauzei noastre trebuie să fie aceea care să susţină neîncetat forţa noastră. Întradevăr, aşa cum s-a scris cu mult timp în urmă: «Dacă Cel de Sus nu ocroteşte Oraşul, degeaba mai veghează paznicul»“. John F. Kennedy şi-a pus foile pe masa lui, s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat şi a adormit. Era ultima noapte pe care avea s-o mai trăiască.

Vineri 22, la orele 7,30 fix, George, valetul preşedintelui, intră în salonul apartamentului 850 al hotelului „Texas” şi-1 trezi pe Kennedy bătîndu-i în uşa camerei. Cît timp Kennedy îşi făcu toaleta, George îi pregăti hainele: „Un costum gri-albăstrui la două rînduri, o cravată bleumarin şi o cămaşă aibă cu dunguliţe fine cenuşii”. În timpul unei convorbiri cu ambasadorul Franţei, Hervé Alphand, preşedintele observase că diplomatul avea o asemenea cămaşă.

– Foarte frumoasă. De la Londra?

– Nu! De la Paris!

bostană, de unde ne întorceam cu alți pepeni, în speranța că o să-i găsim pe cei mai copți.

Am repetat această operațiune timp de două zile, fără să ne gîndim că, totuși, e bătător la ochi pentru oricine să își vadă bostana împuținată, dar cum noi nu ne gîndeam atît de departe, am mers și a treia zi în același loc. Se pare că, totuși, cu o zi înainte, proprietarul bostanei mersese să își vadă cultura, și cum totul era un haos, se hotărîse să stea la pîndă. Dar noi, copii naivi de la țară, nu am băgat de seamă decît cînd am văzut o bîtă care alerga prin porumb, spre noi.

- Fugi! – am strigat eu disperat, în timp ce o tîșnisem la fugă, dar aveam să constat că Alin era în fața mea cu cîțiva metri. În timp ce alergam disperat, frunzele de porumb îmi loveau puternic fața, dar în acel moment nu prea îmi păsa. Bățul lung mă urmărea cu îndîrjire și numai gîndul că aș putea să îl simt pe spate îmi dădea aripi. În față observai un gărduleț nu mai înalt de un metru, făcut din tulpini uscate de floarea soarelui, pe care Alin l-a sărit cu ușurință, dar care pentru mine s-a dovedit a fi mult prea complicat de depășit. M-am avîntat cu putere spre el, în speranța că o să îl sar, dar m-am împiedicat și am căzut. O mînă puternică mă luă de brațul stîng, iar cînd am ridicat privirea am văzut un om uscățiv, cu ochi răi care mă fixau de sub o pălărie maronie.

- Al cui ești, mă? Cine e ăla care a scăpat? Ce căutați la mine în pepeni? – începuse el să strige la mine, în timp ce mergeam spre uliță, în direcția satului.

Alin nu se mai zărea, probabil că alesese să se ascun­dă prin străinii care creșteau din belșug pe marginea drumului.

- Nu da, nene, că nu am vrut! – mă lamentam eu.

Sînt al lui Niculae, frizerul, și stau pe lîngă moară! – începui eu să torn tot, doar-doar să nu mă ia la bătaie.

- Cine era ăla care era cu tine? Cine, mă? Spune!

- Păi, era Alin, vecinul meu, ăla al lui Birlic! – am spus eu pe nerăsuflate, fără să am nici cea mai mică remușcare pentru că mi-am turnat prietenul. (va urma) T.T. A doua zi, Casa Albă făcuse o comandă de cămăşi la Cardin, în Faubourg-Saint-Honoré.

Un chelner aduse micul dejun comandat: pentru preşedinte un suc de portocale, pîine prăjită, cafea şi ouă fierte moi; pentru Jacky – care mai dormea încă – suc de portocale, pîine prăjită, cafea, servite pe o tavă care se încălzea. Chelnerul îl găsi pe preşedinte ras şi îmbrăcat, după ce între timp stătuse de vorbă şi cu aghiotantul său, generalul Godfrey T. McHugh. „Nimic nou”, îi spusese generalul, înmînîndu-i preşedintelui mai multe ziare împreună cu două pagini de rapoarte telegrafiate în care era vorba de Vietnam şi de Cambodgia. Dintre ziare, Dallas Morning News se arăta la înălţimea reputaţiei de care se bucura: publica o pagină întreagă cu chenar negru, intitulată în rîs: „Bun venit la Dallas, domnule Kennedy”. E adevărat că pagina respectivă fusese cumpărată la tariful publicitar de un oarecare „American Factifinding Committee („Comitetul american de anchetă”). În realitate era vorba, aşa cum va rezulta din ancheta ulterioară, de un comitet fictiv, „creat cu unicul scop de a avea un nume de pus în ziar”. Acest articol polemic îl acuza pe preşedinte că „a aruncat la coş doctrina Monroe şi a înlocuit-o cu spiritul Moscovei”, că a lăsat „să fie exterminaţi cu sălbăticie aliaţi anticomunişti fideli ai Americii”, că i-a dat ordin fratelui său Bobby „să procedeze cu blîndeţe faţă de comunişti şi de simpatizanţii lor”. Toate aceste acuzaţii erau redactate sub forma unui rechizitoriu în stil direct: de ce Gus Hall, şeful partidului comunist american, „a aprobat aproape toate actele dumneavoastră politice şi a anunţat că partidul va susţine şi va sprijini realegerea dumneavoastră”?

La început, preşedintele n-a văzut această pagină. El avea s-o citească abia mai tîrziu şi atunci avea să spună: – Cum e cu putinţă ca oamenii să scrie aşa ceva? (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

File din istoria lăutăriei românești

Cei mai cunoscuţi lăutari ai României din toate timpurile

Românii şi-au cîntat necazurile de-a lungul istoriei şi au găsit în muzica lăutărească una dintre puţinele alinări.

Lăutăria, în România, e ocupaţiune veche. Sigur, o enormă majoritate a marilor lăutari sînt ţigani – dacă nu cumva, chiar toţi. Aşa că istoria lăutăriei este strîns legată de istoria ţiganilor pe aceste meleaguri. Muzica lăutărească este destul de vastă din punct de vedere stilistic, aşa că e destul de greu să spui exact ce este, mai ales dacă încerci să trasezi graniţe teoretice între muzica lăutărească şi ceea ce se cheamă „muzica de petrecere“ sau „muzică de pahar“. Dacă introducem şi categoria „muzică populară“ în discuţie, riscăm să ne încurcăm de tot. Cert este că muzica lăutărească se simte imediat – chiar dacă nu ştii bine ce e, cînd o asculţi nu dai greş: o recunoşti pe loc.

A fost adesea echivalată cu jazzul – i s-a spus chiar aşa, „jazz românesc“, pentru că se bazează foarte mult pe improvizaţie şi pe talentul pur, neşlefuit academic, al muzicienilor. Am zice că muzica lăutărească seamănă cu jazzul şi din alte două motive: primul – este (sau poate fi) cu totul neaşteptată. Schimbările de ritm, de timbru, de vocalitate (dacă e cu solist), de culoare, uneori chiar de ton pot apărea oricînd inspiraţia lăutarului decide. Al doilea – pentru că este cel mai prompt gen muzical în reacţie faţă de evoluţia celorlalte genuri muzicale proxime. În muzica lăutărească, la fel ca în jazz, se preia şi se exploatează orice temă muzicală devenită celebră, iubită de public în diverse genuri muzicale. Caracterul ei informal permite muzicii lăutăreşti să aibă o vitalitate debordantă.

Majoritatea lăutarilor din ţara noastră au fost de origine rromă şi acest lucru nu miră pe nimeni. Profesorul de istorie Dumitru Pop din Slatina spune că ţiganii erau singurii care erau chemaţi la chefuri pentru a le anima. Iar acest lucru îl făceau cel mai des folosind scripa, care a fost cel mai folosit instrument la petreceri. ,,Nu exista petrecere fără lăutari, iar aceştia proveneau din rîndul ţiganilor şi nu era nici o ruşine, era ceva normal. De-a lungul anilor, unii dintre aceşti interpreţi de muzică populară şi-au cîştigat o reputaţie de neegalat, asemănătoare chiar cu cea a unor vedete ale teatrului de atunci şi nu numai. Unii dintre aceşti interpreţi au intrat şi chiar au reuşit să rămînă în istoria muzicii populare, fiind acum văzuţi şi daţi ca exemple”, spune prof. Dumitru Pop. Viorel Cosma (muzicolog, profesor, critic muzical) semnează cartea ,,Lăutarii de ieri şi de azi”, un volum important pentru istoria muzicii populare. Este considerată o „carte a morţilor”, a celor ce însufleţeau petrecerile, nunţile, botezurile şi, cîteodată, chiar şi ultimul drum.

Cartea este un album de familie care începe cu celebrul Barbu Lăutarul (intrat şi în manualele de muzică)

supranumit ,,starostele lăutarilor şi cobzar neîntrecut”, şi se termină cu Ionel Budişteanu, dirijorul Ansamblului Rapsodia Română, cel care a făcut înconjurul lumii din Europa pînă în Africa. Toţi marii lăutari menţionaţi în cuprinsul cărţii nu sînt doar un ,,pomelnic” al celor duşi, ci o aducere aminte, un ecou discret. Astfel, însuşi autorul Viorel Cosma afirma la lansarea cărţii: ,,Aceşti oameni sînt de o modestie fabuloasă, au un talent înnăscut, fantastic, mint nemaipomenit de tare, le umblă mintea fabulos şi este ceva cu totul unic să încerci să le deschizi inima. Am avut norocul ca în viaţa mea să mă întîlnesc cu cei mai mari lăutari contemporani şi primul meu discurs funebru l-am ţinut în 1949 la moartea lui Grigoraş Dinicu. (…) Există o solidaritate între lăutarii ţigani pe care nu o întîlneşti nicăieri. Din păcate noi ne-am ferit de cuvîntul ţigan 45 de ani şi culmea este că nu reuşim nici măcar în momentul de faţă să ne debarasăm de acest lucru. La ţigani am găsit documente extraordinare, pe care le ţineau în lada de zestre, iar fetele dormeau cu ele sub pernă. Este o lucrare de inimă.

M-am oprit la ultimii lăutari, care socoteam că trebuie să intre într-o carte a morţilor”.

Unicul Barbu Lăutaru, cel care l-a lăsat perplex pe pianistul Franz Liszt Fiecare dintre marii lăutari ai ţării au fost apreciaţi la timpul lor. Unul dintre cei mai celebri lăutari este, fără îndoială, Barbu Lăutaru, pe numele său adevărat Vasile Barbu (1780 - 1860). A fost un cîntăreţ şi cobzar moldovean care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cîntăreţi populari români care, prin creaţia şi felul lor de interpretare, au contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii

„Petrecere cu lăutari“, tablou de Theodor Aman

„Taraful lui Ionică Ochi-albi“, tablou de Theodor Aman populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale.

A întreprins numeroase turnee prin ţările româneşti, inclusiv şi prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti). A rămas celebră întîmplarea care a stîrnit admiraţia marelui pianist Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova - în iarna anului 1847, la Iaşi. Săptămînalul francez „La Vie parisienne” relata, în 1874, că, în acea vizită, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizaţie de-a lui Franz Liszt la o primă audiţie cînd compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri. Iată întîmplarea: toată lumea bună a Iaşului se adunase la acea petrecere găzduită de Alecu Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri din zona Moldovei, proprietar peste suprafeţe impresionante de pămînt. După ce audienţa a fost încîntată de acordurile la pian ale lui Franz Liszt a urmat o scurtă reprezentaţie a lui Barbu Lăutaru, figură des întîlnită la petrecerile boiereşti din Iaşi din Secolul al XIX-lea. Lăutarul a reprodus la lăută cîteva dintre acordurile şi improvizaţiile executate de Liszt la pian. A făcut-o cu atîta măestrie încît marele compozitor a rămas impresionat. ,,Eşti un adevărat artist”, i-a spus Franz Liszt românului nostru.

Zavaidoc, lăutarul Micului Paris Un alt mare lăutar român care nu poate fi omis este Zavaidoc, pe numele său adevărat Marin Teodorescu (1896 - 1945), un renumit cîntăreţ român din perioada interbelică.

Zavaidoc a fost cu siguranţă cel mai mare cîntăreţ interbelic.

A fost fiul altui cunoscut lăutar, Tănase Teodorescu, apreciat viorist şi ţambalagiu. Talentul şi virtuozitatea lui Marin Teodorescu au fost recunoscute chiar în timpul vieţii sale de însuşi George Enescu, cei doi prezentînd pe front, în timpul primului Război Mondial, spectacole muzicale menite să ridice moralul soldaţilor şi ofiţerilor români.

Multe din cîntecele lui Marin Teodorescu au devenit şlagăre ale muzicii lăutăreşti, ele fiind ascultate şi în prezent cu deosebită plăcere şi nostalgie.

Viaţa marelui Zavaidoc reprezintă un mister pentru cei ce îşi doresc s-o aştearnă într-un capitol de roman, încercările de a afla cît mai multe fiind de prisos. Marin Teodorescu, alias Zavaidoc, s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Tatăl său a fost marele lăutar, interpret la vioară şi ţambal Tănase Teodorescu. Acesta şi-a învăţat copiii de mici să iubească muzica lăutărească, luîndu-i cu el la nunţi şi petreceri.

Numele de ,,scenă”, Zavaidoc, şi l-a primit încă de la o vîrstă fragedă, pe cînd cînta şi îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar între anii 1916-1918. Generalul Traian Moşoiu l-ar fi ,,botezat” astfel, numele provenind de la un regionalism – ,,zavaidoaca”, ce însemna ,,neastîmpărat, năzdravan, fire energică şi veselă”. Rămaşi orfani, Marin, fratele Vasile, şi sora Zoe se îndreaptă spre Capitală, unde înfiinţează taraful ,,Fraţii Zavaidoc“. (…) După război, Micul Paris reînvie, restaurantele sînt pline, grădinile de vară înfloresc, teatrele îşi redeschid porţile, iar marii artişti eclipsează totul.

Zavaidoc putea deveni cîntăreţ la operă – multe personalităţi din acea vreme îl doreau acolo, dar acesta a preferat muzica populară şi să cînte în localuri, mai ales că avea nevoie de bani pentru a-şi întreţine familia. Pe de altă parte, firea lui era de aşa natură încît simţea nevoia să-i înveselească pe cei din jur, să-i încînte şi să-i facă să uite de griji chiar dacă el avea propriile probleme. A cîntat în marile oraşe ale ţării, dar şi în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, Rusia şi Franţa. În anul 1919, Zavaidoc s-a aflat alături de trupele române cînd acestea au ocupat Budapesta.

La Paris cîntă în restaurantul lui George Botez, fratele lui Titi Botez, unde este foarte apreciat şi unde se bucură de un real succes. Din anul 1925 a început să semneze primele contracte cu mari case de discuri (Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal), scoţînd pe piaţă disc după disc, mari şlagăre, care i-au adus o avere impresionantă.

Restaurantele bucureştene erau la mare concurenţă, se băteau pentru ca marele artist să cînte acolo. Era adulat de femeile frumoase şi bogate, motiv pentru care s-a căsătorit abia la vîrsta de 43 ani, şi acest lucru probabil că nu s-ar fi întîmplat dacă iubita lui, Constanța, cu 15 ani mai tînără, nu ar fi rămas însărcinată. Primul copil a fost o fetiţă care poartă numele mamei. Doi ani mai tîrziu se naşte un băiat, pe care îl botează Zavaidoc. În 1944, Zoe, sora sa, moare în bombardamente, iar reşedinţa îi este distrusă total. Ruinat, fără casă, cu trei copii şi cu grija nepoatelor orfane, marele Zavaidoc este răpus de boală, face nefrită, iar ultimele clipe le trăieşte în chinuri groaznice. Moare în anul 1945, fiind înmormîntat la Mînăstirea Cernica. Anual, la Piteşti se organizează un festival de muzică ce poartă numele marelui artist. (…)

Grigore Vindereu, mentorul lui Ciprian Porumbescu Grigore Vindereu (1830 - 1888) a fost un muzician şi violonist român din Bucovina ce a ocupat un loc de seamă datorită contribuţiei substanţiale pe care a avut-o asupra formării artistice a lui Ciprian Porumbescu, în ciuda lipsei documentelor scrise, puţinele lor legături artistice atestînd faptul concret al fondului folcloric ce stă la baza operei compozitorului. S-a născut ca rob (sclav ţigănesc) în 1830 pe un domeniu mînăstiresc de lîngă Suceava. În 1851 intră ca discipol la Nicolae Picu, ajungînd în 1855 ,,primas” (vioara întîi) în taraful acestuia. După 1868 ajunge vătaf (a doua funcţie ca rang după staroste) peste toţi lăutarii din Suceava. În această perioadă, în timpul anului cînta în oraş, iar verile cînta în staţiunile balneoclimaterice din împrejurimi, aici cunoscîndu-l pe melomanul boier Leon Goian. Între anii 1863-1873, compozitorul român Ciprian Porumbescu (1853-1883) a făcut studii la Suceava, intrînd în contact cu vestitul taraf al lui Grigore Vindereu, considerat un adevărat ,,Barbu Lăutaru” al Bucovinei.

Grigore Vindereu l-a cunoscut în 1869 pe Porumbescu, în acea perioadă încă elev al gimnaziului din Suceava. În 1871, de ziua Mînăstirii Putna ce împlinea 400 de ani de la sfinţire, conduce împreună cu Ciprian Porumbescu (doi dirijori la două viori) un taraf de 30 de membri în curtea mînăstirii. Aici se nasc o serie de compoziţii ale lui Ciprian Porumbescu inspirate din repertoriul lui Vindereu, dar şi o serie de culegeri de versuri, executate pe loc de Vasile Alecsandri (prezent şi acesta la manifestaţie). A murit în 1888. În prezent, o stradă din municipiul Suceava îi poartă numele.

Dona Dumitru Siminică Dona Dumitru Siminică (1926 - 1979) este şi el unul dintre reprezentanţii de seamă ai muzicii lăutăreşti. A fost un solist vocal român provenit dintr-o familie de muzicieni şi lăutari. În 1933 se mută cu familia la Bucureşti, în această perioadă începînd să înveţe în paralel zidăritul, dar şi să cînte la vioară. În 1946 face doi ani de şcoală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar, pînă la jumătatea anilor ‘50. În 1950 ajunge şef de şantier, dar nu rămîne prea mult acolo. În 1952 reuşeşte să înfiinţeze un taraf şi începe să cînte prin localurile bucureştene din Piaţa Amzei şi Piaţa Sf. Gheorghe.

Dona Dumitru Siminică este descendent dintr-o mare familie de instrumentişti de muzică populară, el fiind acela care a impus numele familiei pe scene atît pe plan naţional, cît şi internaţional, în bună parte datorită legăturilor cu muzica ale rudelor sale. Aproape toate înregistrările sînt

Zicalașii de odinioară ai Basarabiei, conducînd alaiul tradițional de nuntă

realizate cu acompaniament de taraf mic, aceasta pentru o mai bună etalare a calităţilor vocale: timbrul cald, registrul acut, emisia în falset şi cu o bogată şi diversă ornamentaţie a melodiei. Alături de Fănică „Chioru” Vişan, el este singurul interpret vocal care a reuşit în perioada comunistă să obţină aprobare pentru a interpreta cîteva piese în limba rromanes.

Debutează discografic la Electrecord în 1957 pe o ebonită cu piesele ,,Lelea cu coadele lungi” şi ,,A bre nane, a bre dade”. Aceleaşi piese apar un an mai tîrziu pe primul album al său (un vinil mic) împărţit cu Fănică Vişan (o faţă are două piese ale lui Dona Dumitru Siminică, iar pe cealaltă faţă sînt două piese ale lui Fănică Vişan).

Este un reprezentant de frunte al muzicii tradiţionale lăutăreşti urbane. Bun violonist, are un repertoriu bogat de hore de virtuozitate, dar mai presus de orice, a fost un excepţional solist vocal, excelînd în interpretarea cîntecelor lăutăreşti de jale. Moare la 27 noiembrie 1979 în Bucureşti.

Anton Pann, compozitorul imnului României Născut Antonie Pantoleon-Petroveanu (n. 1796/1798 1854) a fost un poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist.

Rămîne în istorie prin faptul că este compozitorul muzicii imnului naţional al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu ,,finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul ,,Epigonii”. S-a născut în preajma anilor 1796-1798, în localitatea Sliven din Bulgaria, pe atunci raia turcească, un tîrg însemnat aşezat la poalele versantului sudic al munţilor Balcani, pe malul stîng al rîului Tundza. Tatăl său moare înainte de vreme în 1806, lăsînd în urmă o văduvă şi trei orfani. În aceste condiţii grele, văduva Tomaida împreună cu cei trei băieţi trece în Basarabia şi se stabileşte la Chişinău, unde Antonie intră (la vîrsta de 10 ani) în corul Bisericii mari din această localitate pînă în 1812. Aici îşi fixează vocaţia de psalt şi învaţă limba rusă. Cei doi fraţi ai acestuia, înrolînduse în armia rusească, sfîrşesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor. În iarna anului 1812 ajunge, împreună cu mama sa, la Bucureşti.

Deşi avea numai 16 ani, înţelesese lecţiile dureroase ale vieţii şi ale războiului. Sărac şi fără cunoştinţe intră printre localnici, datorită vocii lui îngereşti, mai întîi paraclisier la biserica Olari şi cîntăreţ II (defteriu, n.r.) la biserica „Cu Sfinţi” de pe Calea Moşilor. Tot acum, Antonache (cum era alintat de mamă în copilărie) devine şi ucenic al dascălului grec Dionisie Fotino. Astfel, dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele, se înscrie ,,ca auditor” la ,,şcoala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit şi compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821). În 1816 părăseşte această şcoală şi se înscrie la şcoala deschisă de dascălul Petru Efesiul, unul din grecii pricepuţi în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, şcoală care funcţiona pe lîngă biserica Sf. Nicolae Şelari. Aici învaţă şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge director al tipografiei şi tipăreşte pentru întîia dată un Axion în româneşte, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar. În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care iniţiază o adevărată campanie de „autohtonizare” a vieţii eclesiastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani, Anton Pann este numit de PreaSfinţitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cîntărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că devenise un nume

Nuntă din Țara Românească cunoscut în viaţa muzicii bisericeşti a epocii.

Perioada anilor 1840-1854 va fi prolifică sub aspect editorial-tipografic, autorul reuşind să tipărească unele culegeri religioase şi folclorice, să adauge multe alte lucrări şi, în acelaşi timp, să ofere stranei româneşti toate cărţile de cîntări bisericeşti. Anton Pann a fost un pasionat colecţionar de muzică românească, care a notat creaţii din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă. A tipărit mai tîrziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte şi cîntece de lume inspirate din melosul byzantin si otoman.

Anton Pann a fost şi un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară şi la pianoforte, cîntînd în diverse momente alături de tinerii boieri. Dintre culegerile şi creaţiile sale muzicale se numără compoziţii orientale, romanţe şi cîntece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Pînă cînd nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cîntînd” sau „Sub poale de codru verde”.

Anul 1848 îl găseşte pe Anton Pann la Rîmnicu Vîlcea.

Părăsise Bucureştii din pricina molimei de holeră. La 11 iunie izbucneşte ca o uriaşă flacără Revoluţia şi se întinde în întreaga ţară. Gheorghe Dem Theodorescu scrie în legătură cu acest eveniment că ,,Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naţionale şi cînta triumful revoluţiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii”. Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei ,,Un răsunet”, scrisă de braşoveanul Andrei Mureşan prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum, în casa poetului Andrei Mureşanu din Braşov, unde se întîlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atît de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann. Această melodie nu era alta decît romanţa „Din sînul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

Vorbind despre poetul Andrei Mureşanu şi despre poezia „Un răsunet” (,,Deşteaptă-te, române!”), George Călinescu numeşte această poezie ,,Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ,,acel Rouget de Lisle român”, comparîndu-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (17601836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789. Alte nume mari ale muzicii lăutăreşti au fost: Ionel Budişteanu, Gheorghe N. Ochialbi sau Fănică Luca, Nică Iancu Iancovici.

Astăzi, muzica lăutărească, unde datorită modei neinspirate domină manelele (reprobabile datorită textelor, nu melodiei) continuă să pună o pecete sonoră atractivă pe divertismentul bucureştean.

RRM

14

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

Procesul meu cu regimul comunist (2)

RM

Aveam industrie de apărare, iar Armata acum întîlnim foarte rar: omenie, suflete. Sistemul era foarte exigent în pregătirea medicilor, se intra extrem era o instituție respectabilă Este adevărat, România producea tot necesarul de armament clasic: tancuri, tunuri, piese de artilerie, muniție de război, rachete, armament ușor, transportoare blindate, avioane de luptă și de antrenament, echipament militar în general. În cazul unui conflict militar, România putea face față provocărilor, mai ales că producea majoritatea armamentului.

Armata noastră era dotată și echipată asemănător Armatei Roșii, militarii aveau artilerie produsă, în general, sub licență rusească sau cumpărată de la sovietici. Din acest motiv, Armata Română era mult în urma aliaților de la Răsărit, pentru că ceea ce noi am achiziționat de la ei nu erau altceva decît serii demult depășite de armata sovietică prietenă în acele vremuri. Îmi amintesc, militar fiind, că noi ne mîndream cu Fagotul în 1988, cînd la ruși o astfel de armă exista încă din anii ʼ70. Cele peste 300 de avioane MIG 21 pe care aviația le avea în dotare erau demult depășite, primele aparate MIG 29 ajungînd în România cu cîteva luni înainte de Revoluția din decembrie 1989. MIG-uri care, așa cum știm, nu prea au făcut nimic în spațiul aerian românesc, ele ajungînd să fie în mare parte părăsite și dezafectate. Despre MIG 21, avion-vedetă în anii ʼ60, putem spune că mai există în prezent doar cîteva care mai zboară pe la noi. Prin urmare, Armata Română era dotată și aveam o industrie de apărare proprie, fapt extraordinar dacă observăm lipsurile din prezent, doar că uzura morală era destul de avansată. Lipsa preocupării pentru Armată din ultimii 10 ani ai fostului regim, lipsa de viziune de ansamblu a lui Ceaușescu au dus la degradarea pregătirii militare a Armatei și la implicarea ei mai mult în muncile agricole și în construcții decît în activitățile specifice. Comparativ cu lipsa industriei de apărare din prezent, putem spune că atunci existența acesteia oferea un plus de liniște. Dar, așa cum viziunea îngustă a lui Ceaușescu a sacrificat o generație care își dorea libertatea și democrația, și armata a fost la fel de afectată. Atît ca pregătire de luptă, cît și ca echipament. Și acest lucru s-a văzut la Revoluție, cînd a fost nevoie de prezența parașutiștilor pentru a face lucruri de care unitățile militare din alte arme nu au fost în stare.

Aveam un sistem medical bun Am trăit doar 20 de ani în sistemul socialist, dar pot afirma că acesta punea preț pe viitorul copiilor.

Beneficiam de o serie de vacciunuri gratuite, iar cei din aceeași generație cu mine nu au cum să nu își amintească frica cu care îi primeam în clase pe medicii care veneau să ne injecteze dozele aproape în fiecare an, atît în gimnaziu, cît și în liceu. Aveam acces la servicii medicale eficiente, poate nu la cele mai înalte standarde, dar benefice. Medicul meu pediatru a fost Liviu Vasilică, totodată, un mare artist pe care Teleormanul l-a oferit țării. Deși eu, în copilărie, m-am confruntat cu probleme medicale minore, o verișoară de la țară se născuse cu o afecțiune cardiacă destul de gravă. Ei bine, în clasa I ea a dispărut, revenind după mai bine de un an. Am aflat apoi că a fost trimisă de statul român la Cape Town, în Africa de Sud, la renumitul medic Christian Barnard, cel care a realizat primul transplant de inimă din lume. Nu cunosc amănunte despre acest caz, dar mi se părea firesc ca orice viață să fie salvată. Cînd văd acum nebunia din sistemul de sănătate încep să am mari rezerve că ceea ce trăiesc oamenii de rînd este bun pentru România.

Este adevărat că anumite medicamente nu se găseau pe piață, că exista o mare penurie de produse străine în farmacii. Eu am avut noroc, părinții mei avînd posibilitatea să-mi procure din Franța un medicament de care am avut nevoie la un moment dat. Existau lipsuri, și tocmai de accea era comună practica de a oferi plicuri medicilor. Dar exista ceva ce

de greu la Medicină. Dar, odată încăput pe mîinile marilor profesori nu aveai cum să nu ieși de pe băncile facultății un medic bun, responsabil. Acum, pe măsură ce anii trec, școala românească de Medicină este din ce în ce mai slăbită, mai găunoasă, mai coruptă.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu, putem spune că românul avea cam tot ce își dorea, doar că la nivel tehnologic nu existau vîrfuri. Socialismul a pus accent pe producția de mașini, pe cantitate, și a lăsat calitatea și progresul în plan secund. Cel mai mare argument în susținerea acestei idei este Dacia, mașina-minune de la Pitești, care timp de 20 de ani a fost construită fără mari schimbări radicale, fiind împănată pe ici pe colo cu unele mici inovații.

Marile realizări s-au făcut în comunism În perioada Epocii de Aur s-au pus în aplicare obiective care acum ni se par imposibil de atins.

Vorbim de marile baraje, de hidrocentrale, termo­ centrale, de Transfăgărășan, de Canalul Dunăre – Marea Neagră, de sistemul de irigații (dispărut imediat după Revoluție, evident), de Casa Poporului, de industrializarea masivă, de construcția a mai mult de 2,7 milioane de locuințe. Toate acestea au fost realizate în mai puțin de 35 de ani. Acum, la 30 de ani de la Revoluție, nu doar că ne mîndrim cu tot ce a fost făcut atunci, dar negăm imposibilitatea acestui sistem de a realiza ceva.

Sacrificiile au fost, însă, pe măsură, dar nu atît de mari pe cît spun unii. Din păcate, există încă mulți detractori ai acestor realizări care spun că, în schimb, au fost sacrificate multe vieți. Nu prea a fost așa. Eu nu mă raportez la ce scriu diverși, ci la ce vedeam cu ochii mei – construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră și a Casei Poporului, unde au lucrat membri ai familiei mele sau prieteni apropiați, care nu mi-au spus niciodată că pe șantiere mureau oameni pe capete, ci că erau bine plătiți, că se muncea și că, în general, din cauza bețiilor se mai produceau accidente de muncă.

De curiozitate: cîți dintre dumneavoastră știți cîți oameni au murit la realizarea Canalului Panama sau a Canalului Suez?

Ceaușescu a fost un președinte bun, care și-a iubit poporul Poate că a fost, nu știu ce era în mintea lui. Eu am convingerea că a clacat mental în 1977 - 1978, cînd a fost lovit consecutiv de două catastrofe: cutremurul din ʼ77 și dezertarea lui Pacepa din ʼ78. Tot ce a urmat a fost rezultatul acestei căderi nervoase.

Nu poți să spui că îți iubești poporul dacă îl înfometezi. Chiar dacă era mințit, nu are nici un fel de scuză. Nu poți să spui că ai fost un președinte bun dacă după ce te-ai împrumutat pentru a construi o țară cu o economie sustenabilă, sacrifici totul pentru a-ți plăti datoriile. În fond, această mișcare dovedește faptul că în spatele imaginii de mare președinte al României se afla, de fapt, același țăran născut la Scornicești, care nu a reușit niciodată să treacă de

Cuvîntarea președintelui Nicolae Ceaușescu în noaptea de Revelion

Șantierul Casei Poporului, București, 1987 nivelul impus de doctrina de partid. Eu sînt convins că Ceaușescu a fost sfătuit de economiști să nu sacrifice țara de dragul relației cu FMI, dar nu a vrut să asculte.

Nu poți să trăiești în afara sistemului. Comunismul ne scotea cumva din zona țărilor occidentale, iar izolarea de Moscova l-a transformat pe Ceaușescu într-o țintă sigură: a fost singurul președinte ucis în contextul schimbărilor din 1989. Restul președinților din estul Europei au rămas în viață, murind apoi de bătrînețe.

Ceaușescu nu a înțeles că nu poți să fi un președinte bun dacă de dragul unei nebunii sau al unui proiect de-a dreptul prostesc îți lași țara de izbeliște. Nu a înțeles că timpul este extrem de prețios, așa cum se pare că nici politicienii de după ʼ90 nu înțeleg. Sacrificarea unei generații de dragul unei independențe irealizabile a fost, în fapt, marea lui greșeală. Greșeală venită la pachet cu nebunia soției lui, Elena, a cărei singură dorință era să fie mare academician și să dețină controlul absolut.

Ceaușescu nu poate fi considerat un președinte eminent. Dar, dacă îl comparăm cu Iliescu, Băsescu și Iohannis, chiar este. Cert e că nici un stat nu poate fi doar comunist sau doar capitalist. Este imposibil! Un stat prosper, în care locuitorii să aibă un nivel de trai satisfăcător, trebuie să îmbine aceste două sisteme – cel liberal și cel socialist – pentru că, așa cum nici un om nu seamănă cu altul fizic, nici caracterele noastre nu sînt identice. Unii își doresc de la viață doar un loc de muncă stabil, un salariu și o casă, în timp ce alții își doresc să zboare. Or, în comunism, majoritatea proletară era satisfăcută, dar conducătorii nu au ținut cont de dorințele celor care voiau să crească, să se dezvolte, să ajungă celebri. Aceasta a fost marea hibă a regimului comunist, pe care Ceaușescu nu a avut capacitatea intelectuală să o înțeleagă.

Concluzii și sentință Pentru mine comunismul a fost bun întrucît se pare că pentru copiii acelor vremuri chiar a fost un factor pozitiv. Cînd ești copil îți pasă mai puțin de plecarea în Vest sau să fii celebru, decît celora care deja voiau o carieră. Am suferit în perioada adolescenței lipsurile pe care toți românii le-au resimțit, poate mai puțin în ceea ce privește mîncarea și bunurile de larg consum.

Dar lipsa energiei electrice și a căldurii, a apei calde și chiar a celei reci, a fost un coșmar care a început în 1981 și care s-a încheiat, pentru mine, în septembrie 1989. Dacă regimul nu ar fi căzut atunci, în decembrie, sînt convins că nu aș fi ales să rămîn în România, pentru că sistemul nu ar fi permis celor care doreau să se dezvolte să o facă, decît respectînd anumite condiții. Poate că m-aș fi descurcat. Dar pentru mine comunismul nu ar fi fost o variantă de a-mi trăi viața.

Pe de altă parte, consider că am făcut o mare greșeală avînd încredere în perioada de după 1990 și astfel nu am plecat din țară, așa cum mulți dintre colegii mei au făcut-o.

Procesul meu cu regimul communist – în care mă situez de partea acuzării ferme – va fi nimic față de procesul meu cu regimul capitalist post-decembrist, cu acest banditism de grotă pe care politicienii români îl vîră pe gît românilor de 30 de ani.

Sfîrșit D.A.

pO

Nr. 1563

l

15

17 – 23 noiembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Bazilica Sfîntul Petru – punctul zero al religiei catolice În 18 noiembrie 1626 era inaugurată una dintre cele mai cunoscute clădiri din lume: Bazilica San Pietro sau Sfîntul Petru din Roma, care a devenit un adevărat simbol al Creștinismului. Este a doua cea mai mare biserică din lume, cu o lungime de 186 de metri și cu o înălțime a cupolei de 119 metri.

Suprafața totală a bisericii este de 15.000 de metri pătrați. Acoperă o suprafaţă de 21.103 metri pătraţi și o încărcătură artistică stupefiantă, cu 778 de coloane, 44 de altare, 135 de tablouri mozaicaie și 395 de statui. Tronul Sfîntului Petru este ridicat la mai mult de 20 de metri. Însă importanța ei nu ține de cifre, ci de faptul că adăpostește mormîntul Sfîntului Petru, precum și numeroase comori de artă.

Basilica se află pe malul drept al Tibrului pe un teren puţin înălţat, în opoziție cu Cîmpul lui Marte, teren numit de romani ager Vaticanus. În faţa sa s-a deschis o piaţă vastă, numită Piaţa Sfîntul Petru, care se deschide în partea de apus a basilicii și constituie locul de adunare pentru miile de credincioși în zilele de mari sărbători religioase celebrate de Papă, precum benedicțiunea Urbi et orbi. Înainte de construirea actualei basilici, partea de Apus a pieței era ocupată de o parte a peristilului care asigura intrarea în vechea basilică, costruită pe timpul împăratului Constantin I, supranumit de creștini cel Mare. Piața cu plan eliptic, a actualei basilici, are dimensiuni impresionante. Axa ei nord-sud, paralelă cu fațada basilicii, are lungimea de 198 de metri, iar cea mică numai 148 de metri, orientată pe direcția est-vest. În trecut, pe locul actualei catedrale se aflau grădinile circului împăratului Nero. Prima bazilică a fost construită în anul 324, în timpul domniei primului împărat creştin Constantin, unde au fost mutate rămăşiţele pămînteşti ale Sfîntului Petru, care a fost martirizat prin decapitare în anul 66, în Circul lui Nero. Tot aici, în anul 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului.

Mormîntul Sfîntului Petru a devenit loc de pelerinaj, la început clandestin. După Edictul din Milano, prin care creștinii primeau libertate de cult, împăratul Constantin cel Mare a decis construirea unei biserici peste mormîntul Sfîntului Petru. Biserica a fost finalizată în anul 329 și era o construcție impresionantă. Altarul său principal a fost construit chiar peste mormîntul Sfîntului Apostol Petru. În Secolul al XV-lea, bazilica, a cărei existență dăinuia deja de unsprezece secole, ameninţa să se prăbuşească. În timpul lui Nicolae al V-lea au început lucrări de reconstrucţie şi extindere. Ulterior, Papa Julius al II-lea a ordonat să se construiască, pe locul vechii bazilici, o catedrală nouă, uriaşă, care trebuia să eclipseze atît templele păgîne, cît şi bisericile creştine existente la acea vreme şi astfel să consolideze influenţa statului papal, contribuind la răspîndirea catolicismului.

Aproape toţi arhitecţii iluştri din Italia au participat la proiectarea şi construirea Catedralei Sfîntul Petru. În anul 1506, arhitectul Donato Bramante a aprobat proiectul după care a început să se construiască structura în formă de cruce greacă (cu laturi egale). După moartea lui Bramante, construcţia a fost condusă de Rafael, care a revenit la forma tradiţională de cruce latină (cu o a patra parte alungită). Apoi, la conducerea proiectului a urmat Baldassare Peruzzi. În cele din urmă, în anul 1546 construcţia templului i-a fost încredinţată lui Michelangelo. Proiectul său prevedea crearea unui portic de intrare, cu mai multe coloane în partea de est (în bazilicile vechi din Roma, ca şi în temple antice, intrarea nu era din partea vestică, ci din cea estică). Michelangelo a proiectat structuri portante masive, evidenţiind spaţiul cel mai important. El a ridicat tamburul cupolei centrale, dar cupola propriu-zisă a fost finalizată după moartea sa. Dintre cele patru cupole mici, prevăzute de proiectul lui Michelangelo, arhitectul Vignola a ridicat doar două. Formele arhitecturale

proiectate de Michelangelo au fost realizate şi s-au păstrat, într-o proporţie mai mare, în partea vestică a altarului.

Istoria şi-a urmat cursul, iar la începutul Secolului al XVII-lea, la dorinţa Papei Paul al V-lea, arhitectul Carlo Moderno a prelungit ramura de est a crucii, şi a construit faţada. Ca urmare, cupola a fost ascunsă de faţadă, fiind vizibilă doar de la distanţă. Ulterior s-a constatat că este nevoie de o piaţă, care să poată găzdui un număr mare de credincioşi dornici să obţină binecuvîntarea papală şi să participe la sărbătorile religioase. Această sarcină i-a revenit lui Gian Lorenzo Bernini, care a construit piaţa din faţa catedralei, considerată una dintre cele mai remarcabile lucrări ale arhitecturii urbanistice.

Revenind la Bazilică, pe podeaua naosului central sînt schiţate dimensiunile altor mari biserici ale lumii, fapt ce permite compararea lor cu măreaţa catedrală Sfîntul Petru.

Naosul reprezintă o încăpere alungită, delimitată lateral printr-un şir de coloane sau piloni, care o separă de navele învecinate. Împărţirea navelor prin şiruri de coloane se practica în templele antice greceşti. În arhitectura antică romană, incintele construcțiilor civile erau alcătuite din nave paralele. Începînd cu Secolul al IV-lea, stilul arhitectural bazilical a fost împrumutat de bisericile creştine, naosul devenind un element caracteristic al acestui tip de arhitectură.

La sfîrşitul navei centrale, într-o nişă din ultima coloană din dreapta, se află statuia Sfîntului Petru, datată din Secolul al XIII-lea şi atribuită lui Arnolfo di Cambio.

Se crede că această statuie din bronz ar avea calități miraculoase, de aceea foarte mulţi pelerini îi sărută cu evlavie picioarele.

Cupola se sprijină pe patru piloni puternici. În nişa unuia dintre ei se află statuia Sfîntului Longinus, lucrată de Bernini. Rolul lui Bernini în crearea decorului sculptural al catedralei a fost unul important, el a lucrat aici în mai multe rînduri, timp de aproape cincizeci de ani. În spaţiul de sub cupolă, deasupra altarului principal, se

Baldachinul Bernini din interiorul Catedralei Sfîntul Petru

Altarul cu scaunul Sfîntului Petru află principala capodoperă a maestrului – un baldachin imens (chivot), înălţat pe patru coloane răsucite, pe care se găsesc statuile sfinţilor. Printre ramurile de laur, în partea superioară a coloanelor, se văd albine, simbolurile heraldice ale familiei Barberini. Bronzul pentru chivot a fost luat din Parthenon, care susţinea acoperişul porticului; acesta a fost dezasamblat de către Papa Urban al VIII-lea (Barberini). Prin baldachin se putea observa şi catedra Sfîntului Petru, care se află în absida centrală, de asemenea creaţie a lui Bernini. Ea include patru statui ale Părinţilor Bisericii, care susţin scaunul Sfîntului Petru, deasupra căruia străluceşte simbolul Duhului Sfînt. În partea dreaptă a catedrei se află piatra funerară a Papei Urban al VIII-lea, iar în partea stîngă piatra funerară a lui Pavel al III-lea, opere lucrate de Guglielmo della Porta, ucenicul lui Michelangelo. În prima capelă din dreapta se află capodopera lui Michelangelo – „Pieta”, sculptată în marmură, de către maestru, la numai 23 de ani. Statuia a fost acoperită cu pereţi din sticlă în urma tentativei unui răufăcător de a o sparge. În apropiere este ridicată o capelă mică, unde se păstrează un magnific crucifix din lemn datat cu sfîrşitul Secolului al XIII-lea – începutul Secolului al XIV-lea, creaţie a lui Pietro Cavallini. Puţin mai departe se află piatra funerară a Matildei Canossa, lucrată de Bernini şi discipolii lui, aceasta fiind prima femeie care a avut cinstea de a fi înmormîntată în această catedrală. Un interes mare îl prezintă şi piatra funerară a lui Inocenţiu al VIII-lea, creată în anul 1490 de către sculptorul Antonio del Pollaiuolo, unul dintre puţinele monumente care aparţin vechii bazilici. În apropierea intrării poate fi văzută încă o creaţie a sculptorului Antonio Canova – piatra funerară a ultimilor reprezentanţi ai familiei regale scoţiene, Stuart.

Ca mărime, Bazilica Sfîntul Petru este al doilea locaş sacru al creştinătăţii, după Bazilica Notre-Dame de la Paix din statul Coasta de Fildeş, Africa – cca. 30.000 de metri pătrați. Ea reprezintă unul din principalele obiective turistice pentru orice vizitator al Romei. Venind de la podul „Sant’Angelo”, vizitatorului i se deschide, dintr-odată, un spaţiu vast şi solemn, care-l umple de înmărmurire: vederea faţadei strălucitoare, recent restaurată, a bazilicii.

Enigmatica.ro

16

Nr. 1563

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Corupția ucide! Din nou!

(urmare din pag. 1) Eu nu fac această paralelă, dar trebuie să recunoaștem că la baza celor trei catastrofe cincinale stau corupția și incompetența celor care conduc această țară. Dintre zecile de declarații ,,la cald” pe care politicienii le-au oferit reprezentanților presei, singurul care a rostit un adevăr a fost Tătaru, ministrul Sănătății, care a spus că ,,toți sîntem vinovați”.

Da, tovarășe ministru, așa este, toți sîntem vinovați pentru că oamenii mor prin spitale fie arși, fie cu zile, măcinați de diverse boli. Sînteți de vină voi, toți politicienii care ați fost validați la fiecare patru ani de un popor de proști. Sîntem noi, românii, vinovați, pentru că, în loc să ne ridicam din genunchi, am ales să acceptăm ca voi să vă faceți mendrele cu țara. Toți avem partea noastră de vină pentru care, într-un fel sau altul, vom plăti. Sîngele nevinovat care a început să curgă pe caldarîmul țării încă din decembrie 1989 este, din cînd în cînd, împrospătat cu sîngele celor pe care voi, politicienii, îi omorîți prin spitale, pe străzi, prin cluburi, prin maternități. Voi ucideți prin deciziile pe care le luați, prin oamenii pe care îi puneți în funcții, prin legile proaste menite a vă avantaja și prin metastaza corupției extinsă la toate nivelurile. Lipsa educației celor care au doar diplome false, nu și creier, a celor care au funcții preluate cu copiile xerox ale unor studii făcute pe bani, nu a făcut nimic altceva decît să dinamiteze sistemul național de sănătate. Cine își imaginează că se va face ceva bun pentru domeniul sănătății, după această tragedie, se înșală amarnic. Cineva, poate chiar PNL, se va folosi de acest eveniment ca să mai cîștige printr-o lege abuzivă ceva avantaje strategice, va da vina, evident,

Vremuri însîngerate: globalism versus naționalism Motto: ,,Nu îl regret pe Trump, dar Biden mă îngrozește” – cititor al Revistei ,,România Mare” În aceste zile, dincolo de Ocean se joacă la ruletă democrația lumii, în cea mai profundă, mizerabilă și acută formă. Un actual președinte a fost, cel puțin pînă acum, dat la o parte de un sistem electoral asupra căruia planează mari suspiciuni de fraudă, un sistem care zeci, sute de ani chiar, a făcut din America superputerea pe care o vedem acum. Observăm mișcări ciudate în plan democratic – pînă să fie validat oficial, nu de mass-media, fel și fel de politruci, mici politicieni de țară, care se dau mari pe la Bruxelles au început să îl preamărească pe cel pe care presa l-a numit deja președinte peste americani, fără să aștepte deciziile justiției în acest sens.

Observăm o luptă acerbă între un om, Donald Trump – fie el președinte al Americii, tot un simplu om rămîne – și o imensă mașinărie de propagandă atașată unui sistem politic falimentar. Democrația este închisă într-o celulă și, din cînd în cînd, este eliberată printre oamenii simpli, doar pentru a fi văzută, dar, în realitate, cei care conduc, aceste elite putrede, duc lumea spre un dezastru iminent. ,,Nu îl regret pe Trump, dar Biden mă îngrozește” – ne scrie un cititor al revistei ,,România Mare”. Nici nu se putea da o definiție mai bună din perspectiva noastră, a românilor. Este clar că, indiferent cine va fi președintele SUA, românilor nu le va fi mai bine.

Doar că, spre deosebire de Trump – a cărui politică este una de aspirat bani, de oriunde se poate, metodă practică, specifică rechinilor financiari americani – administrația Obama și al lui vicepreședinte, Biden,

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

pe PSD, pe vremea rece de afară și, probabil, pe vreo asistentă medicală de la Piatra Neamț. Timpul va așterne peste tot praful uitării.

Cine își imaginează că astfel de tragedii nu se vor mai întîmpla în România, la fel de mult se înșală. Nu uitați că niciodată corupția nu a fost oprită de DNA, nu uitați că învățămîntul se face prost, din ce în ce mai prost, iar cei care lucrează în zona adminstrativă a statului sînt pe cît de incompetenți, pe atît de bandiți și fuduli. Ăsta este adevărul, dar cum din ce în ce mai mulți români sînt cufundați în nepăsare, nebunia acestor indivizi nu trebuie să mai mire pe nimeni.

Cumva, trebuie să ne adaptăm noi, cei care mai trăim pe aici, la astfel de catastrofe, pentru că nimeni nu are să le rezolve, cel puțin dacă vorbim de sistemul de sănătate de stat. Și asta nu se întîmplă din vina medicilor, pentru care, personal, am un mare respect, ci din vina politicienilor idioți, validați la fiecare patru ani de mai puțin de 40% dintre români. Pentru că ăștia sînt, în fapt, cei care, prin prezența la vot, îi validează pe șacalii nesătui și însetați de sînge pe care presa îi numește politicieni.

La Giulești au murit copii!

La Colectiv au murit tineri!

La Piatra Neamț au murit bătrîni!

Cine crede că moartea lor va fi răzbunată, se înșală. Nu se va întîmpla nimic notabil, decît un foc de paie mediatic care, odată căzut în uitare, va fi readus la lumină de următoarea tragedie. Poate de un nou incendiu, poate de o explozie, poate de un accident sau poate de o mulțime de oameni nervoși care își vor cere drepturile. Peneliștii știu că alegerile nu au cum să îi salveze, pesediștii știu că, dacă închid ochii, vor mai cîștiga cîteva procente, iar restul partidelor sînt la fel de corupte și pline de bube ca și cele expuse mediatic. Nu mai există democrație, nu mai există nimic normal în această țară. Normalitatea, în fapt, este reprezentată de banditismul celor care

conduc națiunea, hienele care ne rînjesc la televizor, manipulate de către păpușarii care conduc această sub-colonie numită România.

Dumnezeu să odihnească în pace sufletele celor plecați, și, de acolo, de Sus, să ne ierte pe noi, românii, pentru nepăsarea noastră. Pentru că am îngenuncheat în fața fricii, cu capul plecat și cu genunchii în noroiul unei moralități îndoielnice și al unei insensibilități grotești. Poate că de acolo, de sus, cei care au murit cu zile punîndu-și sîngele pe crucile mistuite de flăcări le vor arăta românilor care este modul cel mai onorabil și demn de a se ridica din genunchi. Poate că mesajul lor, strigătul lor suprem, va fi cel care va porni noua revoluție – cea care îi va ridica din genunchi pe români: ,,De acolo, din genunchi, unde stai cu capul plecat în fața stăpînilor tăi, e bine să îți ridici mai întîi privirea.

Să îi privești în ochi în timp ce mîinile tale legate se vor elibera din strînsoarea fricii. Te vei lăsa, apoi, spre dreapta, iar piciorul tău stîng se va ridica, și talpa lui va simți din nou pămîntul țării pe care pînă atunci cu genunchii îl simțeai. Și, cu un ultim efort, te vei ridica, iar piciorul drept i se va alătura. Vei sta în picioare, tu, române, cu mîinile libere și, privindu-ți dușmanul în ochi, îl vei scuipa pe cel care de ani de zile te umilește și îți ucide, în fiecare zi cîte puțin, viitorul. Fă asta pentru mine, cel ce am murit, pentru tine, cel care ai căzut, dar ai avut puterea de a te ridica, pentru copiii tăi, pentru ca ei să nu cunoască niciodată umilința“. În Giulești au murit copii, a căror soartă prea devreme s-a frînt. La Colectiv, tineri frumoși au fost uciși de corupție. La Piatra Neamț au murit oameni a căror menire pe acest pămînt nu se încheiase. În toate aceste cazuri, însă, au existat și vor exista mereu suspiciuni asupra faptului că nu au fost simple accidente, că au avut un scop. De obicei, la adăpostul unor astfel de fumigene mediatice, guvernanții iau decizii care îi avantajează, dar nu fac nimic pentru a elimina cauzele care duc la astfel de tragedii. Timpul ne va arăta curînd ce anume au mai pus la cale bestiile care conduc țara asta, laolaltă cu cățeii lor din massmedia și cu stăpînii aflați dincolo de Ocean.

ne-au lăsat, nouă, românilor, niște sechele. Noi știm că, în calitate de trimis special, Biden a făcut mult rău Ucrainei și României, că lupta pentru combaterea corupției a fost, de fapt, una artificială, falsă, menită a acoperi o corupție mai mare.

Am aflat pe pielea noastră cît de nociv a fost acest individ pentru țara noastră. Statul paralel pe care Traian Băsescu l-a construit de la zero în România a fost realizat sub atenta îngăduință, dacă nu chiar consultanță, a lui Biden, fapt pe care nu îl putem uita.

Iată de ce revenirea în forță la Casa Albă, avînd de partea lui tot ce e mai puternic în lume – armata și mass-media – reprezintă pentru noi, românii de rînd, un motiv de îngrijorare, de teamă. Pentru că știm că vor reveni practicile abuzive, contractele păguboase pentru România și, ce este cel mai trist, vom fi folosiți ca scut împotriva unei agresiuni imaginare a Rusiei.

Mă aștept ca viitoarea admistrație Biden să reac­ tiveze toate nefericitele activități de pe vremea lui Kövesi, Coldea, Băsescu. Mă aștept să se reactiveze pînă la punctul de fierbere conflictul din Donbass și mă aștept, de asemenea, la o radicalizare a tonului României și Ucrainei împotriva Rusiei. Biden este un fost combatant în războiul din Vietnam; este, totodată, un om aflat la apusul vieții, fapt care îl poate transforma într-un personaj mult mai veninos și nociv pentru omenire decît ni-l arată fața lui blajină, de bunic de treabă.

Da, în comparație cu administrația Obama, putem spune, fără nici un fel de reținere, că, pentru România, pentru această zonă a Europei, Biden va fi mai mult decît un simplu președinte american. Va fi un demon înconjurat de cîinii războiului, va fi vestitorul unei apocalipse – fie ea de catifea, fie însîngerată. O dovadă a fricii pe care acest politician a reușit să o vîre în oasele politicienilor români este ilustrată prin obediența de care toți politrucii de la București dau

dovadă acum. Aceștia se înghesuie să-și prezinte toate pozele pe care le au împreună cu Biden, ca mostră supremă a slugărniciei pe care o manifestă în fața acestuia și nicidecum a democrației sau a Americii.

Sila care mă cuprinde cînd îi văd pe toți trădătorii pupînd dosul obosit de ani al lui Biden este incomensurabilă, și mă dezgustă faptul că, folosind aceleași mijoace frauduloase de vot, dar și prostia românilor, acești viermi vor fi în continuare deputați, senatori, miniștri sau președinți.

Faptul că declarațiile lui Trump se bazează pe dovezi și nu doar pe supoziții este demonstrat indirect de modul în care, parcă la un semnal, toată massmedia americană controlată de marile corporații, dar și cea europeană, l-au declarat pe Biden cîștigătorul alegerilor, înainte de a se clarifica efectiv situația electorală în SUA. Iar această poziție a massmedia a fost imediat dublată de adepții europeni ai globalismului, fără nici o reținere. Această disperare a lui Biden de a se vedea repede președinte, venită la pachet cu sprijinul necondiționat al majorității presei, al cărei scop este acela de a pregăti mental națiunea americană pentru schimbările ce vor veni, este, în fapt, dovada clară că acolo, în bastionul cel mai puternic al democrației, ceva este putred. Acest lucru îmi amintește mie, dar și tuturor românilor, de modul în care mass-media tratează cu dublu standard anumite probleme de politică internă în colonia numită România, fapt care ne demonstrează că acolo, în America, lupta nu se dă între Biden și Trump, ci între naționaliști și globaliști. Presa este pro-globalism, așa cum sînt cei care o controlează.

Pierderea alegerilor de către Trump, un președinte pe care nu îl regretăm, dar care era un pilon al naționalismului, va însemna un viitor mult mai nesigur pentru cei care încă mai gîndesc altfel decît puternica minoritate globalistă care conduce această lume.

TANO

RM

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Somnul rațiunii naște bandiți.

Cei care dorm sînt, de fapt, monștri Românii mor cu zile și România asistă, căzută parcă într-un somn al morții statale. România a murit un pic în 1989 și, de atunci, moare în fiecare zi cîte puțin. A murit un pic la maternitatea Giulești, apoi pe ringul dansului morții de la Colectiv, și, în cele din urmă, la secția de Terapie Intensivă a spitalului din Piatra Neamț.

Românul doarme din ce în ce mai adînc, în timp ce România, țara în care s-a născut, moare pe zi ce trece cîte puțin.

Călăii națiunii, acești monștri, se ascund sub diverse titulaturi – politicieni, securiști, edili locali, șefi de consilii, SRI-iști, STS-iști, SPP-iști, senatori, deputați, primari sau doar umbrele acestora, păpușarii care îi manevrează.

Cine poartă pe umeri vina? Trădătorii sau cei care îi validează? Adevărații vinovați sînt cei care fură, cei care trădează, cei care ucid cu sînge rece viitorul fiecăruia dintre noi sau cei care le permit asta?

Dragi români, sînteți la fel de vinovați ca și cei care au ucis România. Sînteți la fel de vinovați ca și cei care

i-au ucis pe cei de la Giulești, Colectiv, Neamț. Sînteți la fel de vinovați cu toții, așa că nu vă mai plîngeți că sînteți furați, că sînteți mințiți, că sînteți masă de manevră și sursă de îmbogățire pentru bandiții care guvernează aceste meleaguri. De la an la an, de la un scrutin electoral la altul, ați mers ca oile și ați votat cu hoții, așa că nu aveți dreptul să vă plîngeți. Ați fost și rămîneți în continuare oi, păzite de lupii pe care tot voi i-ați votat. Sînteți copacii tăiați de un topor pe care tot voi l-ați votat. Sînteți victimele perpetue ale propriei voastre frici. Sînteți, de fapt, sclavii perfecți pentru străinii veniți aici să vă fure.

Sînteți material de studiu pentru generațiile viitoare. În fine, sînteți cei care au avut o țară și au ales să o cedeze, de bună voie, altora.

Fie că se numesc PNL, PSD, USR, PMP sau UDMR, bandiții urinează, efectiv, pe nevoile acestei țări, și nimeni nu are curajul să se ridice și să strige: ,,Ajunge!”.

Strămoșii noștri au murit în bălți de sînge și gropi de obuze, au întărit acest pămînt cu oasele lor, pentru ca urmașii lor să fie mai bine. Uite că aceștia nu doar că îi

Severin: Analiză istorică a Parteneriatului Estic al UE – și a efectelor concrete Săptămîna trecută a avut loc Conferința internațională pe probleme de securitate - „Bucharest Security Conference 2020”. La manifestare a fost invitat și fostul ministru de Externe și vicepreședinte al Parlamentului European, Adrian Severin, care a făcut o analiză excepțională a ,,Parteneriatului estic” al UE – mai bine zis, a prezentat rezultatele și efectele din prezent ale acestui proiect. Un proiect care trebuie reanalizat după alegerile prezidențiale cîștigate de Maia Sandu. Secțiunea Conferinței s-a intitulat ,,Zece ani de Parteneriat Estic”, iar analiza lui Severin, documentată și tăioasă, merită luată ca reper de oricine vrea să înțeleagă ce se petrece în lumea de azi. Vom reda selecțiuni – iar întreaga analiză o puteți citi pe pagina de Facebook a lui Adrian Severin. (Dragoș Dumitriu) 1. Parteneriatul estic a fost creat cu aproximativ zece ani în urmă, în primul rînd la inițiativa Suediei și Poloniei.

2. Scopul oficial declarat al Parteneriatului a fost integrarea economică, asocierea politică și uniformizarea legislativă/ instituțională, bazate pe setul de valori morale vest-european, al unui spațiu situat între frontiera estică a UE și cea vestică a Rusiei, printr-o abordare în format multilateral a relațiilor cu statele situate acolo.

3. Scopul nedeclarat oficial a fost acela de a exclude influența Rusiei din spațiul amintit sau, cel puțin, a face din acesta o „zonă tampon” prietenoasă față de UE (în acest sens s-a precizat ritos că Parteneriatul nu este vestibulul aderării la UE), precum și de a extinde piața internă europeană pe o suprafață importantă din vecinătatea sa.

4. Acțiunea în interes propriu a UE a fost firească și ea a constituit aplicația teoriei realismului politic.

Aceasta a fost altoită cu idei neo-conservatoare, potrivit cărora relația politică trebuie garantată prin transferul propriului sistem de valori al UE care circumscrie organizarea socială a membrilor săi, în statele partenere.

Practica a dovedit că o asemenea inginerie politică este sortită eșecului. Democrația și libertatea, fiind moduri de a gîndi și trăi, nu pot fi exportate; numai dictatura poate fi.

5. Cu timpul, scopul declarat a devenit mijloc pentru atingerea scopului nedeclarat. De aceea, din punctul de vedere al statelor partenere din est, succesele au fost limitate și marginale (ex. Moldova a reușit să vîndă mai mult vin în UE decît în Rusia și a început să exporte, în afara produselor alimentare, piese de schimb pentru industria automobilistică occidentală), dar eșecurile au fost sistemice. Dovada acestor eșecuri se găsește în situația internă a majorității statelor vecinătății estice a UE.

6. Proiectul Parteneriatului estic a fost minat de două erori de concepție. a) În primul rînd, s-a ignorat faptul că vecinătatea estică a UE nu este exclusiv a acesteia, ci este una comună cu cea vestică a Rusiei, statele în cauză avînd legături istorice, economice și culturale tradiționale cu aceasta.

Or, UE și-a planificat pașii ca și cînd ar fi acționat într-un spațiu care îi „aparținea” exclusiv, fără a se fi pregătit să facă față concurenței ruse. b) În al doilea rînd, s-a ignorat eterogenitatea spațiului vizat, statele care îl compuneau neavînd bază naturală pentru a edifica solidaritatea intereselor, unele chiar avînd interese strategice adverse. Astfel: unele erau doar în căutare de ajutor financiar din partea UE (ex. Georgia sau Moldova); unele urmăreau intrarea în UE și obținerea unor asigurări în acest sens (ex. Ucraina și Moldova); unele doreau recunoașterea politică a apartenenței lor la familia europeană (ex. Belarus); unele aveau nevoie de sprijinul politic al UE pentru salvgardarea integrității lor teritoriale (ex. Azerbaidjanul și Moldova) sau pentru promovarea autodeterminării unor comunități etnoculturale înrudite (ex. Armenia cu referire la NagornoKarabah). UE nu a oferit sprijin financiar, decît prea puțin și prea tîrziu, nu a oferit perspectiva aderării, nu a admis diversitatea organizării social-politice interne, refuzînd dreptul suveran la identitate, și a adoptat o neutralitate păguboasă în raport cu principiile de drept internațional aplicabile în regiune, declarînd susținerea tuturor deși în spețele date ele se contraziceau unul pe altul.

7. Erorile de concepție au dus la pulverizarea formatului multilateral într-o sumă de raporturi bilaterale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la înstrăinarea majorității statelor avute în vedere de UE. Cele cu care UE a încheiat, într-un tîrziu și sub presiunea eșecurilor, Acorduri de asociere (Georgia, Moldova, Ucraina), au făcut-o în condițiile dezmembrării teritoriale, cu disperarea căutării unei soluții de supraviețuire.

8. După zece ani de Parteneriat estic: a) Armenia a plătit iluziile obținerii sprijinului occidental pentru dezvoltare economică și încrederea în promisiunile UE vizînd susținerea agendei sale geopolitice, prin pierderea sprijinului Rusiei și obligarea sa de a accepta renunțarea la pretențiile sale față de Azerbaidjan în baza unui acord sponsorizat de o neașteptată coaliție ruso-turcă; b) Azerbaidjanul, inițial cel mai disponibil stat din Caucazul de Sud pentru un parteneriat solid cu UE, a devenit complet euro-apatic după ce a înțeles că o politică de echilibru între Turcia și Rusia îi poate aduce împlinirea aspirațiilor sale geopolitice; c) Belarus a rămas în afara oricărei cooperări structurate cu UE, fără să fi găsit vreun motiv sau vreo

fac de rușine, dar au ajuns să se comporte precum niște copii speriați care fac pe ei la fiecare tunet mai răsărit al vremurilor.

Da, sînteți furați, pentru că sînteți fricoși. Și meritați asta cu vîrf și îndesat pentru că, în loc să alegeți la conducere români care vă iubesc, ați ales bandiții care v-au oferit promisiuni frumos ambalate. Da, sînteți furați și trădați de cei pe care i-ați validat cu votul vostru pentru că sînteți fricoși, lași, aveți gena slugărniciei și trădării în sînge. Da, sînteți săraci multi dintre voi, mai mult spiritual decît material, pentru că ați renunțat demult să vă folosiți creierul. Și da, vă meritați soarta de viitor popor fără țară, de națiune fără nici un Dumnezeu, de oameni care au ales să moară de frică, în loc să lupte pentru țara, libertatea, prosperitatea și viitorul lor.

Somnul națiunii române pare a fi fără sfîrșit și nimic nu cred că va face ca acest popor să se trezească.

Bandiții sînt mult prea puternici, au prea multe resurse și se bucură din plin pe seama celor care îi votează în schimbul promisiunii că vor mai supraviețui încă patru ani. Întrebarea este următoarea: cine sînt, de fapt, monștrii aici? Cei care dorm și permit disoluția țării sau bandiții aleși la fiecare patru ani?

D.A. cale spre a utiliza Parteneriatul, și fără ca UE să fi putut sprijini evoluția statului respectiv în altă direcție decît aceea a dezordinii politice și represiunii, pe plan intern, precum și a unei și mai accentuate dependențe de Rusia, pe plan extern; d) Georgia s-a acomodat cu pierderea Abhaziei și Ostiei de Sud și și-a moderat elanul pro-occidental (care oricum viza SUA, iar nu UE), redescoperind drumul Moscovei, după ce vest-europenii și americanii au luptat pînă la ultimul georgian pentru apărarea integrității teritoriale; e) Moldova a ajuns într-o stagnare economică, politică și morală, rămînînd sub amenințarea transnistrializării și fiind ostatică a unei antante ruso-germane cu privire la arhitectura de securitate în Europa de est; f) Ucraina a pierdut Crimeea, se află într-un război civil amorsat de secesiunea teritoriilor sale estice (Malorusia) și se zbate în dificultăți economice imense, sperînd ca spectacolul populist al „luptei împotriva corupției” să nu le lase pe acestea a se transforma în explozii sociale, în timp ce faliile sale etno-culturale se adîncesc sub acțiunea mișcărilor naționalist extremiste cu manifestări fascistoide. În asemenea condiții temelia esențială pentru orice parteneriat, care este încrederea, nu poate decît să dispară.

9. Toate aceste aspecte negative nu pledează pentru renunțarea la proiect, ci pentru regîndirea lui.

O asemenea operațiune presupune recunoașterea și corectarea erorilor sale de concepție. a) În primul rînd, este vorba despre diferențierea modului de abordare a relațiilor cu fiecare dintre statele membre ale vecinătății estice, urmînd ca UE să răspundă prin programe adecvate și bine susținute din punct de vedere politic și financiar, așteptărilor legitime ale fiecăruia. Numai după ce aceste așteptări vor fi satisfăcute se va putea construi în acea vecinătate un spațiu comun de aspirații, interese și valori. b) În al doilea rînd, va trebui implicată Rusia în construcția și funcționarea Parteneriatului estic al UE. Aceasta presupune atît stabilirea unui parteneriat politic al UE cu Rusia, bazat pe solidaritatea intereselor și respectul diferențelor de regim politic, precum și eliberat de povara politicii incriminărilor și sancțiunilor, cît și acceptarea unei orientări multivectoriale trans­parente a statelor din vecinătatea lor comună. O asemenea multivectorialitate nu trebuie confundată cu politica dublului limbaj, ci pare a fi un sistem de relații flexibile și adaptabile la realitatea geopolitică în continuă schimbare, care să nu oblige statele vecine la aliniere automată cu agenda UE, ci la evitarea, în toate situațiile, a unei atitudini adverse acesteia. În această perspectivă, cordialitatea raporturilor dintre UE și Rusia va fi favorabilă statelor din vecinătatea lor comună, iar de cordialitatea raporturilor dintre aceste state și Rusia va profita UE. Adrian Severin

18

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

Criză și COVID: Marea Britanie nu exclude declanșarea celui de-al treilea război mondial

Al treilea război mondial poate consta în mai multe conflicte regionale ai căror participanți încă nu își dau seama de pericolul acțiunilor lor – a prezis șeful Statului Major al Apărării din Marea Britanie, Nick Carter. De asemenea, el a numit criza economică generată de pandemia de coronavirus un alt factor care ar putea conduce lumea la o confruntare globală. Într-un interviu acordat Sky News, liderul militar a afirmat că există pericolul ca mai multe conflicte regionale actuale să scape de sub control, implicînd mai multe state și forțe armate. „Cred că trăim un moment în care lumea este foarte nesigură și alarmată”, a declarat generalul, reamintind participanților la ciocnirile militare locale necesitatea de a înțelege consecințele acțiunilor lor.

Analistul militar Viktor Baranets a fost de acord cu comandantul britanic asupra faptului că, dacă un al treilea război mondial se va declanșa, tocmai factorii economici îi vor provoca. „Economia este în centrul tuturor acțiunilor. În acest secol, 90% din războaie vor porni de la sursele de energie. Pe locul al doilea se află apa, pe locul al treilea mîncarea și abia pe al cincilea disputele civilizaționale”, a explicat expertul.

El a confirmat, de asemenea, că mai multe confruntări locale pot fuziona într-un mare război. „Există din ce în ce mai multe puncte fierbinți în lume, care, la fel ca rănile umane, pot crește de la ulcere mici la gangrenă totală.

Mi se pare că omenirea nu prea înțelege acest lucru încă”, a explicat specialistul.

Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că probabilitatea declanșării unui război între puterile majore scade pe măsură ce fiecare dintre țări creează noi tipuri de

arme. În special, el a menționat armele hipersonice rusești, pe care nimeni altcineva nu le are încă în lume, și a vorbit și despre cheltuielile de apărare de miliarde de dolari ale unor state mari – Statele Unite, China, Arabia Saudită, Marea Britanie și Franța. Politicianul a subliniat faptul că în teatru, arma lui Cehov ar trebui să fie trasă în ultimul act, dar în realitate, un nou potențial conflict militar global este constrîns de echilibrul puterii și stabilitatea strategică. Aceasta este ceea ce, potrivit lui Putin, a permis lumii să se ferească de conflictele majore după cel de-al II-lea război mondial.

Anul trecut, generalul maior turc pensionar Osman Pamukoglu a descris în noua sa carte „Al treilea război mondial” un posibil scenariu pentru dezvoltarea ostilităților în cazul unei confruntări internaționale. În ceea ce privește armata, cel mai clar semn că un nou mare război este inevitabil este cantitatea de fonduri pe care statele le alocă pentru armament din bugetele anuale. „Ca și în trecut, războiul va începe din cauza dorinței țărilor care dirijează dezvoltarea economică de a nu-și pierde zonele de dominare și control asupra

resurselor”, a scris el. De asemenea, a identificat Statele Unite, China și Rusia ca participanți la război și nu a exclus că două dintre aceste părți s-ar uni împotriva celei de-a treia. Autorul a reamintit că, în două războaie mondiale, Rusia a fost aliată cu Marea Britanie și Statele Unite. Pe baza acestui fapt, Pamukoglu a sugerat că într-un nou posibil război, Federația Rusă va lua din nou partea SUA. Acesta crede că o alianță între China și India poate acționa împotriva Moscovei și Washingtonului. În opinia sa, SUA vor începe războiul. În luna iunie a anului trecut, fostul comandant al forțelor aeriene ruse, colonelul general Georgy Shpak, a vorbit despre marșul unui batalion de parașutiști ruși din Bosnia și Herțegovina către Kosovo, în iunie 1999, și despre ocuparea aerodromului Slatina. El a menționat că, după ce asaltul aerian rus a preluat aeroportul, forțele NATO au încercat fără succes să le împingă afară. În ciuda ordinului comandantului forțelor NATO din Europa, generalul american Wesley Clarke, „de a-i învinge pe ruși”, comandantul forțelor internaționale conduse de NATO pentru menținerea păcii în Kosovo, generalul britanic Michael Jackson, a refuzat să respecte ordinul întrucît nu dorea să fie „vinovat pentru izbucnirea celui de-al treilea război mondial”.

La rîndul său, revista militară analitică americană The National Interest a indicat regiunile în care ar putea începe al treilea Război Mondial. Marea Chinei de Sud este numită prima dintre locațiile potențialului conflict, iar a doua locație este Europa de Est și, în special, Ucraina. Golful Persic a fost, de asemenea, numit un potențial loc pentru începutul războiului mondial. Experții au reamintit criza politică și militară constantă din Orientul Mijlociu, presiunea economică asupra Iranului.

N.K.

Al doilea val al pandemiei – o nouă Gripă spaniolă?

răspîndirea rapidă a virusului 20A.EU1, pare clar că măsurile de prevenire a răspîndirii coronavirusului introduse în vara anului 2020 nu au fost suficiente pentru a opri pandemia și a preveni un al doilea val”.

Aceasta este părerea Emmei Hodcroft, geneticiană evolutivă la Universitatea din Basel, Elveția și autorul principal al articolului. Oamenii de știință din Elveția și Spania studiază în prezent comportamentul acestei variante a coronavirusului pentru a determina dacă este mai mult sau mai puțin periculos decît alte tulpini.

E. Hodcroft subliniază faptul că pînă acum „nu există dovezi că răspîndirea rapidă a acestei variante este asociată cu o mutație care crește rata de transmitere a virusului sau infecțiozitatea acestuia”. În același timp, ea a subliniat că „virusul 20A.EU1 este diferit de orice versiune cunoscută a virusului SarsCov-2 pe care am mai întîlnit-o pînă acum. Studiez secvențele genomice ale coronavirusului în Europa și nu am văzut încă o singură variantă a virusului cu o astfel de dinamică”. Să clarificăm faptul că oamenii de știință elvețieni și spanioli doresc să stabilească dacă virusul 20A.EU1 are o anumită mutație în mecanismele utilizate de virus pentru a pătrunde într-o celulă umană.

Orice virus, după cum știți, poate dezvolta mutații – pur și simplu, vorbim despre modificări ale „literelor” individuale ale codului lor genetic – care sînt capabile să ducă la depășirea unui anumit prag critic, la apariția de noi tulpini, adică la noi tipuri de virus cu proprietăți diferite. În acest moment, este deja cunoscută o mutație care a dus la apariția tulpinii de coronavirus – D614G. Se crede că aceasta sporește infecțiozitatea virusului.

Joseph Fauver, un epidemiolog genetic la Uni­ versitatea Yale, care nu a fost implicat în studiu, spune că, desigur, „avem nevoie de mai multe astfel de studii pentru a găsi toate mutațiile care apar și apoi pentru a înțelege dacă virusul este mai transmisiv sau nu”.

Tanja Stadler, de la ETH Zürich, care a participat la proiect, spune că analiza probelor de virus din întreaga Europă în ultimele săptămîni a arătat că toate se bazează pe această variantă a coronavirusului. Iñaki Comas, șeful grupului de lucru SeqCovid-Spania, care studiază virusul și este co-autor al studiului amintit, a adăugat că „o nouă variantă a virusului s-ar putea foarte bine baza pe caracteristicile focarului inițial, care s-a răspîndit foarte repede în Europa”. În opinia sa și în opinia altor participanți la proiect, răspîndirea noii variante a coronavirusului a fost susținută de „comportamentul riscant” al turiștilor din Spania, care au ignorat, de exemplu, măsurile de distanțare fizică. Continuînd să se comporte ca acasă, l-au transmis mai departe. Studiile au arătat că, cel puțin în Regatul Unit, o nouă variantă a virusului reprezintă mai mult de opt din zece noi infecții, în Spania cifra este de 80%, în Irlanda de 60% și pînă la 40% în Elveția și Franța.

Măsurile stricte de carantină adoptate recent au contribuit la aducerea sub control a creșterii inițiale a activității virusului Covid-19, noile infecții scăzînd semnificativ în timpul verii. Cu toate acestea, în ultimele săptămîni virusul s-a răspîndit rapid în Europa, forțînd multe țări să reintroducă restricții drastice. Experții spanioli și elvețieni sugerează faptul că o soluție pentru oprirea celui de-al doilea val ar fi îmbunătățirea mecanismelor de monitorizare mobilă a stării pasagerilor care sosesc din străinătate în aeroporturi și alte hub-uri de transport.

The Financial Times Limited 2020

Al doilea val al pandemiei care afectează acum Elveția și multe țări din Europa de Vest, inclusiv Marea Britanie, poate fi asociat cu o mutație genetică a virusului care a apărut în rîndul lucrătorilor agricoli spanioli. Începînd din vara acestui an, noul coronavirus s-a răspîndit rapid în cea mai mare parte a Europei de Vest și reprezintă în prezent majoritatea sau o proporție semnificativă a cazurilor noi de Covid-19, 80% dintre acestea în Marea Britanie.

Oamenii de știință sugerează faptul că persoanele care se întorceau din vacanțele petrecute în Spania au jucat un rol cheie în transmiterea noii tulpini de virus în Europa de Vest.

Experții amintesc că fiecare variantă a virusului are propria „semnătură genetică” și, prin urmare, calea răspîndirii sale poate fi ușor trasată pînă la locul de „origine” al acestei tulpini. „Avînd în vedere

RM

Nr. 1563

l

19

17 – 23 noiembrie 2020

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Istoria umbrelei

Indiferent dacă este vorba despre umbrele de ploaie sau umbrele de soare, aceste obiecte nu sînt deloc instrumente care să aibă o istorie recentă. Povestea lor a luat naştere cu cîteva mii de ani înaintea erei noastre.

Pornind de la principiul vechi de cînd lumea conform căruia întotdeauna ce-i prea mult strică, aşa şi razele soarelui au determinat oamenii Antichităţii să îşi găsească un mijloc de protecţie împotriva lor (şi este de bănuit că nu erau atît de puternice precum cele din zilele noastre). Aşa s-a născut umbrela, acum mai bine de 4.000 de ani, ea fiind prezentă atît în Egiptul antic, cît şi în Asiria sau Grecia. Se spune că prima umbrelă ar fi fost confecţionată din mătase de un chinez.

Tot Chinei îi este atribuită şi invenţia primei umbrele din material rezistent la apă pentru protecţie împotriva ploii, obţinută prin ceruirea şi lăcuirea umbrelei din hîrtie. Trebuie menţionat însă că la început umbrelele încă nu aveau forma cunoscută astăzi, ci semănau mai degrabă cu un evantai mult mai mare susţinut de un mîner înalt.

Aspectul modern a fost adoptat urmînd principiul formei corturilor utili­zate în Antichitate pentru diferite festivităţi.

Umbrelele erau cel mai des aso­ciate cu regalitatea, dovadă stînd

O istorie a farselor (173) Falsificatorii de fosile (3) Ca şi George Hull, falsificatorul Uriaşului de la Cardiff, probabil Simpson că i-a fermecat pe cumpărători, profitînd de naivitatea lor, pentru că a reuşit să vîndă astfel de vestigii false şi Muzeului Britanic, a lucrat pe post de colecţionar de fosile pentru Muzeul din York şi a gravat şiraguri de chihlimbar în Zona Lacurilor. În Londra anului 1862, confruntat de către un geolog, profesorul Tennant, el a recunoscut că realizase falsurile, dar că nu a pretins niciodată că munca lui era veritabilă. Fiind un alcoolic inveterat, în martie 1867 a fost prins furînd, a petrecut un an în închisoarea Bedford şi cîţiva ani mai tîrziu a murit într-o sărăcie lucie, probabil într-un azil. În 1924, la doar un deceniu după descoperirea în Anglia a Omului de la Piltdown, o vită a căzut într-o fisură din pămînt, în apropiere de Glozel, din sudul Franţei. În această groapă, stăpînii terenului, niște fermieri pe nume Fradin, au găsit vase, tăbliţe inscripţionate şi sticlă topită. Era „un fel de mormînt”, explicat, pe plan local, drept o groapă de incinerare. Un arheolog amator, dr. Morlet, care mai tîrziu avea să găsească un schelet în propria grădină, s-a oferit să cumpere obiectele găsite şi i-a sfătuit pe fermieri să împrejmuiască cu un gard locul ce avea să devină cunoscut, la puţin timp, sub numele de „terenul morţilor”. Excavaţiile au dat la iveală tăbliţe inscripţionate, imagini cu reni gravate în piatră, semne asemănătoare scrisului, figura unui om călare pe un animal. Dar asocierea lui cu Morlet a dus la acuzaţii de fraudă. De ce să-i fie vîndute lui, de ce să pună gard pe terenul lor? Timp de cincizeci de ani au persistat acuzaţiile conform cărora descoperirile de la Glozel nu datează din cultura preistorică magdaleniană, în jurul anului 13000 î.Chr., ci sînt o înşelătorie. În 1974, Emil Fradin, în vîrstă de şaptesprezece ani cînd a realizat prima lui descoperire, a anunţat că vechimea obiectelor de olărie de la Glozel a fost dovedită de o tehnică numită termoluminescenţă.

Aceasta, implicînd măsurarea electronilor prinşi din radioactivitate, le sugera experţilor din Scoţia şi Danemarca că olăria de la Glozel a fost arsă în cuptor în jurul anului 800 î.Chr. Nu epoca magdaleniană, dar nici un fals. Totuşi, alte teste au oferit date diferite.

O altă tehnică nouă, cunoscută sub denumirea de

basoreliefurile şi imaginile înfăţişînd regi însoţiţi de slujitori care îi fereau de soare cu ajutorul unor umbrele mărginite de ciucuri. Mai tîrziu, în basoreliefuri au fost reprezentate umbrelele prevăzute cu o perdea din pînză brodată sau din mătase, confecţionate astfel pentru a proteja de soare întregul corp. Egiptenii aveau şi umbrelele confecţionate din frunze de palmier sau din pene colorate ataşate unui mîner lung. La greci, pe lîngă faptul că era nelipsită dintre accesoriile femeilor de rang înalt, umbrela era utilizată şi în ritualuri religioase desfăşurate în cinstea lui Dionis (zeul vinului şi al viţeide-vie), acesta însuşi fiind reprezentat într-un basorelief cu un astfel de obiect în mînă. De asemenea, preotesele Atenei (zeiţa înţelepciunii în mitologia greacă), în timpul sărbătorilor dedicate acestei zeităţi, îşi acopereau capetele cu umbrele confecţionate cel mai adesea din piele.

Cîteva mii de ani mai tîrziu, în Secolul al XVII-lea, umbrela era reinventată de italieni care au denumit obiectele „umbrellaces” – erau confecţionate din piele şi aveau formă asemănătoare cu cea a unui baldachin – cu ajutorul cărora se fereau de soare mai-marii oraşelor.

Ulterior, pe parcursul aceluiaşi secol, umbrelele au devenit un accesoriu din ce în ce mai utilizat de femeile din zona nordică a Europei, din cauza ploilor dese din această regiune. Un secol mai tîrziu, scriitorul englez Jonas Hanway s-a afişat timp de treizeci de

arheomagnetism, care măsoară cîmpul geomagnetic relativ al obiectelor arse şi răcite, din diferite părţi ale lumii, insinua că olăria de la Glozel nu a putut fi realizată în perioada 1500 î.Chr. - 1500 d.Chr. Cazul rămîne deschis.

Omul de la Piltdown reprezintă cel mai cunoscut caz de falsificare paleontologică. Charles Dawson, avocat la firma Hastings, dar şi vînător amator de fosile, era cunoscut pentru descoperirea de artefacte dubioase. În 1912, în încercarea de a fi admis în cadrul Societăţii Regale (era deja cunoscut ca „Vrăjitorul din Sussex”), i-a scris prietenului său, Arthur Smith Woodward, custode de geologie la Muzeul din Kensington de Sud: „Am descoperit un strat foarte vechi, din pleistocen, care înveleşte straturile Hastings dintre Uckfield şi Crowborough, lucru care mi se pare foarte interesant”. Cîteva zile mai tîrziu, în timp ce Sir Arthur Conan Doyle efectua în continuare cercetările sale în particular, i-a scris din nou lui Woodward pentru a-1 anunţa că a găsit o parte dintr-un schelet uman dintr-o perioadă foarte veche. Woodward i s-a alăturat la locul cu pricina, în Piltdown. Munca lor a devenit un subiect interesant pentru presa locală: „nimeni nu ar putea inventa ceea ce au de gînd aceşti doi oameni”. În curînd, ei au dezgropat nu numai oase de animale fosilizate şi unelte din piatră, dar şi jumătate din maxilarul asemănător unei maimuţe - de fapt, uman. Aşa a apărut Eanthropus dawsoni, „veriga lipsă” din lanţul evolutiv, dintre maimuţă şi om. Anunţată la 18 decembrie 1912 drept cea mai veche fosilă umană descoperită pînă atunci, a fost imediat acceptată ca atare de către comunitatea ştiinţifică britanică. Ani la rînd, în care crîşma locală şi-a schimbat numele din Hanul mielului în Omul de la Piltdown, nimeni nu s-a îndoit de nimic. Toţi voiau să creadă.

Doar în 1953 a ieşit la iveală că maxilarul „Omului de Piltdown” aparţinuse unui urangutan tînăr, ai cărui dinţi fuseseră piliţi puternic pentru a părea că sînt umani. În cartea Înşelătoria de la Piltdown (1955), J.S. Weiner a dat vina pe Dawson pentru farsă, dar a recunoscut că era posibil ca şi altcineva să-1 fi înşelat pe acesta. Mai tîrziu, articolele din revista Antiquity făceau aluzie la J.T. Hewitt, care se pare că a recunoscut, faţă de un prieten, complicitatea la fraudă. (va urma) STUART GORDON

ani purtînd o umbrelă, astfel schimbînd conceptul care susţinea că umbrelele sînt accesorii strict feminine şi popularizînd obiceiul şi printre bărbaţi.

Primul magazin cu astfel de obiecte s-a deschis în Londra anului 1830 – „James Smith & Sons” (care există şi în zilele noastre), iar primele umbrele erau confecţionate din oase de balenă sau stinghii de lemn acoperite cu alpaca sau pînză unsă cu grăsime pentru a fi impermeabile.

Umbrela cu spiţe din metal a fost inventată la mijlocul Secolului al XIX-lea, creatorul ei, Samuel Fox, explicînd că ideea i-a venit în urma căutării unei soluţii pentru a utiliza surplusul de suporturi folosite pentru crinolinele şi corsetele rochiilor purtate de femeile acelui secol.

Istorii regăsite

Te  i t e l a c a p e t e !

(Fantezie) 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Transmise pe micul ecran; 2) Rang – Bune de joc; 3) Biberon înșelător – Legături ușoare; 4) Insulă în Marea Roșie – Volum; 5) Față în față – Luate la ochi pe ascuns; 6) Alcaloid cristalizat stră­lucitor, cu gust amărui – Poet german (Meister); 7) Literă ebraică – Dată! – Hotel în centru!; 8) Înghite o sabie – Au un mers legănat; 9) Musca cu somnul – Ogradă; 10) Jgheab pentru hrana animalelor – Aviditate.

VERTICAL: 1) Date!; 2) Înșirate!; 3) Moș­ tenire milenară (pl.); 4) Regiune mun­toasă în Grecia – Act de valoare; 5) Fără rost – Ten; 6) În centrul Daciei!; 7) Uzat la interior! – Întîlnire în salon! – Slav; 8) Pusă în gardă.

9) Cațe!; 10) Răsărit în serie!

Dicționar: TEIR; OTTE; TET; OTE; EPIR GH. ENE Dezlegarea careului ,,CLASAMENTE! (Fantezie)” 1) T – LETOPISET; 2) ENE – TOPOARE; 3) AA – UTOPIC – L; 4) m – POTOP – ACE; 5) ASI – TOPA – OG; 6) CONTOPISTE; 7) SAN – TOPI – ON; 8) AL – STOP – ARI; 9) PROTOPOP – C; 10) CAL – TOPLITA.

20

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI DA – Privatizării! NU – Jafului! (1)

(urmare din pag. 1) Iar cei care n-au avut această iuțeală de mînă și de picior (știți aporia lui Zenon, Achile și broasca țestoasă) nu mai reușesc să beneficieze de așa ceva, deodată se cască o falie cronologică între ei și ceilalți.

Probabil că o asemenea zi, dacă trece un asemenea proiect de lege, va fi pusă la icoane, în calendarele celor care se vor îmbogăți numai prin acest minutaj.

Am văzut o bună parte dintre noi emisiunea economică prezentată acum cîteva zile la Televiziune, în care președintele U.G.I.R.-ului era pus la zid de către doi economiști, domnii Varujan Vosganian și Ilie Șerbănescu, pe motiv că, dacă România ar reuși să coopereze din nou cu piața de desfacere și cu sursa de materii prime din spațiul ex-sovietic, s-ar da o dimensiune politică acestei chestiuni și, vezi Doamne, ne-am întoarce către un regim totalitar. Fraza-cheie a acelei emisiuni – și de aceea o invoc, pentru că, pe undeva, în jurul acestui adevăr gravitează toate demersurile noastre în direcția privatizării – a fost rostită de președintele U.G.I.R.ului, dl. George Păunescu, care a spus așa: „În timp ce dvs. ne împiedicați pe noi să cooperăm cu fostul spațiu sovietic, care e imens, în timp ce Uzinele de utilaj petrolifer 1 Mai din Ploiești dau faliment și sînt mii de oameni care au ajuns aproape muritori de foame, iată că spațiul ex-sovietic e ocupat de firme din Japonia, din Germania, din Franța, din Uniunea Sovietică!”. Ei n-au grețuri comuniste. Dolarul n-are culoare politică, e verde, eventual, dar asta nu-i dă semnificație politică. Și atunci, cine are interes, din afara României, dar și din interiorul României, să asmută niște ziariști, niște economiști improvizați?

Dintre care unul își dăduse doctoratul în economie chiar pe problemele C.A.E.R.-ului și pe nocivitatea companiilor economice transnaționale și fusese și secretar de partid la AGERPRES, la revista „Lumea”.

Acum, el s-a dat brusc peste cap, a devenit un mare capitalist și împiedică România, împiedică Uzinele din Ploiești, dar și din alte zone ale Țării, cu puternice tradiții, să coopereze cu parteneri tradiționali. Nu vi se pare că asemenea oameni înfometează, în mod deliberat, sau poate inconștient, populația acestei Țări? (Voci din sală: Sînt conștienți, o fac intenționat!)

Niciodată nu voi pregeta să prezint scuzele mele pentru faptul că nu sînt economist. Sînt un nefericit de sociolog, care urmărește în plan social efectele științei de carte a economiștilor noștri. Este o știință de carte atît de strălucită, încît bieții sociologi, bieții ziariști, alți oameni care analizează fenomenul social, se iau cu mîinile de cap! Eu cred că una este să creezi din nimic o unitate productivă, cum au creat mulți în Țara aceasta, după decembrie ’89 – și alta e să vii la de-a gata. Una este să dai locuri de muncă, din nimic, prin puterea științei tale de carte, prin inventivitatea ta, prin capacitatea ta managerială – și alta este să vii la pomană, cum veneau copiii mahalalelor în pulberea drumului, la răscruce, cînd era o înmormîntare și se aruncau monede pentru trecerea vămilor cerești. Se bat ca chiorii pe aceste active, pe aceste vile, pe aceste hoteluri, pe aceste întreprinderi, pe aceste uzine!

Nu mai au teamă și rușine de nimic. Președintele Senatului, domnul Oliviu Gherman, a spus bine, dar nu și-a dus ideea pînă la capăt, probabil nici nu și-a propus, ce este în esență cu acest sistem MEBO. Eu cred și sînt de părere că n-ați avea nimic împotrivă să vă cooptez la această idee, că la o întreprindere, la un ziar, la o editură, la un cinematograf, eventual, au lucrat 2, 3, 4, uneori mai multe generații. Toți și-au tocit coatele pe acolo, au albit, au mîncat brînză cu roșii dintr-o hîrtie de ziar, uneori pînă noaptea tîrziu, și iată că vine un moment al vieții noastre, al tuturora, cînd această goană după aur – pentru că a fost un start, un pocnet de pistol, care marchează goana după aur – nu ne prinde în ecuația respectivă. Eu nu mai sînt la ziarele unde am lucrat, eram șomer la data respectivă, noua

revoluție culturală începută de Silviu Brucan a avut grijă să ne lase și pe mine, și pe Eugen Barbu pe drumuri, alții nu mai sînt unde lucraseră o viață de om și unde, poate, trudiseră și părinții lor, dar iată că o nouă generație, care, practic, n-are nici o vină, are posibilitatea să privatizeze acele întreprinderi. Nu vi se pare că de-abia aici începe o operațiune discriminatorie? Nu vi se pare că această metodă MEBO studiată de un economist valoros, cum este domnul Viorel Sălăgean, dar și de domnul Teodor Ardelean, precum și de alții, în cursul unor deplasări la Londra și în alte părți, această metodă MEBO ar fi trebuit să țină cont și de cantitatea de lacrimi, de sudoare, de încredere, de tinerețe, de păr alb, a mai multor generații care au adus acele unități la un standard care să le facă a fi competitive și care îndreptățesc oamenii să le privatizeze? Cu pensionarii ce facem, domnilor? N-au lucrat și ei acolo, pe ei de ce nu-i facem patroni?

Unul dintre antevorbitori, mi se pare domnul Emil Tocaci, pe care nu-l mai văd în sală, a vorbit și el despre moralitate, în sensul că nu-i vedem pe marii escroci, pe cei care s-au privatizat peste noapte pe nimic, sau au adus transporturi de zahăr, de cereale, de cartofi, unele cu grave probleme fitosanitare; pe ei nu-i vedem, ne-am ocupat mai puțin de ei, sau i-am pasat de la o ședință la alta pînă s-au aneantizat – în schimb ne uităm la un biet ospătar, sau cabanier, care ia în locație de gestiune, să zicem, o baracă șubredă, undeva, pe Postăvarul, care-i vai de capul ei, e atît de dărăpănată, încît cred că nimeni nu ar vrea să privatizeze o asemenea unitate turistică. Noi nu ne-am ocupat niciodată, domnule Viorel Sălăgean și stimați colegi, de ceea ce înseamnă jaful din ’90-’91.

Nu mă refer la Raportul Anticorupție, care, așa cum am spus, a fost un copil născut mort, Dumnezeu să-l ierte!

Au trecut 2-3 săptămîni, ca și cum nici n-ar fi existat.

Dar s-a întrebat cineva cum s-a privatizat istorica zonă Gabroveni din Capitală, cu clădiri de la 1700 și 1800?

S-a întrebat cineva cum a pătruns Lufthansa la TAROM și a creat o unitate numită Luthas, care fură din bagajele călătorilor mai mult decît furau amărîții dinainte?! Dar atunci cînd există reclamații, nu plătește Lufthansa, plătește tot sărăcită de companie românească. Și atunci, cum vine privatizarea asta în comun?! Parcă era vorba ca străinii să vină ei cu capital, le deschidem toate porțile, le dăm facilități, îi prezentăm la Conferințele de Presă și atunci își asumă și ei niște responsabilități, pentru că aduc milioane de dolari sau milioane de mărci.

Din păcate, nu numai că în mare parte n-au adus nimic, dar ne-au luat și ce aveam pînă acum. Eu regret două lucruri în dezbaterea acestui mic text de lege, care poate să ne limpezească nouă, tuturor, mințile, pentru că, la urma urmei, această furtună se poate transforma în ceea ce americanii numesc un „brain storming”, o furtună a creierelor. Poate de aici vom reuși să luminăm și acele zone foarte confuze din proiectul dat de Guvern, cu care, de asemenea, Partidul România Mare nu este de acord în totalitatea sa. În primul rînd, regret că Guvernul nu ne spune cinstit dacă această privatizare forțată, urgentă, e dictată cumva de acordurile cu F.M.I.-ul și cu Banca Mondială. Pentru că mie mi se pare că tot ce este forțat e nesănătos, un copil sănătos se naște la 9 luni, nu se naște ca Vladimir Ilici Lenin la 7 luni, nici precum contele Iosipescu – Zambra la 11 luni. (Rîsete în sală, aplauze) În al doilea rînd, îmi pare rău că distinsul nostru coleg, senatorul Emil Dima, nu ne spune deschis tuturor (așa cum uneori o mai face în cabinetele noastre și noi îi înțelegem durerea), nu ne spune ce presiuni se fac asupra lui, din toate taberele. (Animație în sală, reacții de aprobare)... Da, da, din toate taberele, să nu se creadă că acopăr pe cineva, presiuni pentru a privatiza forțat Gospodăria de la Neptun, pentru a privatiza Hotelul București, pentru a privatiza Intercontinentalul, pentru a privatiza unele unități, care tare ne e teamă că dacă mergeau bine pînă acum, în ritmul acesta, cu aceste vietăți parazitare pe trupul lor, ca păsărelele care curăță în dinți rinocerii, tare mi-e teamă că vor da faliment. Aș dori să avem răspuns și la așa ceva. Vă vorbește un om

Sănătatea în... paranteză?!

Nu vrea ,,democrația-n paranteză” Și perorînd că votu-i necesar El pune sănătatea-n antiteză Alegerile-s drum prioritar?!

Probabil Sănătatea e o teză Online, la fizică. Ceva bizar...

Nu vrea ,,democrația-n paranteză” De cei ce mor... ne doare... însă... dar?!

Campania se duce în romgleză Și zice cîte un ,,patibular” Că sănătatea-i bine, în viteză Că totul va fi sigur legendar...

Nu vrea democrația-n paranteză Spunînd că votul e esențial Că sănătatea-i tare, din Geneză Și vom avea guvern imperial Pentru COVID un pat special – dormeză!

Liviu Zanfirescu care agreează privatizarea și este pentru privatizare. Într-adevăr, se simte un reviriment în viața Țării, un aer nou, cînd omul știe că are parcela lui de pămînt, are prăvălia lui, are posibilitatea lui de a-și încropi o mică afacere. Știe că nu va muri de foame. Se zbate. Muncește uneori pînă la 2 noaptea. Cum sînt japonezii, de pildă. Cine merge în Japonia și vede în noaptea de sîmbătă spre duminică, la etajul 21 al unui zgîrie-nori, luminile aprinse, dacă îl va întreba pe japonezul respectiv de ce lucrează în noaptea de sîmbătă spre duminică, poate că îl plătește cumva patronul mai mult, va primi răspunsul pe care l-am primit și eu: „Nu, lucrăm din loialitate. Ne place acest business și ne iubim patronul, îi sîntem devotați, că ne-a scăpat de foamete, îi sîntem credincioși”.

Repet, sîntem pentru privatizare. Dar vin și vă întreb: pentru această privatizare e nevoie să pulverizăm Statul Român? Am fetișizat ideea de privatizare, am transformat-o în literă de Evanghelie? În ritmul acesta vom privatiza și cimitirele, și barierele de cale ferată, lăsăm trenurile și mașinile să treacă ori să se ciocnească după cum avem chef.

Unde scrie că trebuie să luăm orice posibilitate, orice pîrghie a statului? Orice stat trebuie să aibă o rezervă strategică, metrul lui pătrat, unde să facă un pas înapoi, să aibă casele lui de oaspeți, hotelurile lui, unde să-și primească vizitatorii, eventual la cel mai înalt nivel. Dacă noi scoatem totul la mezat, unde va ajunge statul acesta? Analizînd proiectul de lege al colegului Sălăgean, mi-am dat seama că domnia-sa a reușit cu strălucire ceea ce nu a reușit Faust, și avem în sală aici, nu știu dacă mai e, pe cunoscutul traducător Ștefan Augustin Doinaș. La un moment dat, eroul principal, Faust (de Goethe, nu de Marlowe!), spune clipei: „Rămîi, că ești atîta de frumoasă”.

Domnul Viorel Sălăgean a izbutit să oprească timpul în loc! În galopul finanțelor, al banilor care se devalorizează, al imperiilor financiare care se prăbușesc, al loviturilor de bursă de tip Sörös, care o dată ba cîștigă 600.000.000 de dolari, altă dată ba pierde 1 miliard de dolari, domnia-sa a suspendat clipa, adică ne propune un text de lege în funcție de care să considerăm că n-a mai evoluat nimic în finanțele românești, nu a mai evoluat nimic în posibilitatea de a evalua la o justă dimensiune activele, întreprinderile, hotelurile, vilele acestei Țări. Ar fi minunat dacă el ar breveta acest elixir! Eu l-aș ruga să-l transfere nu numai asupra „meboiștilor” domniei-sale, să-l transfere asupra întregii economii românești, asupra existenței noastre biologice. (va urma)

RM

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (12) Partea a II-a IANUARIE 1995 (5)

Îmi pare rău că nu a putut veni la mînăstire şi sora mea mai mare, Maria-Magdalena. Trebuia să rămînă cineva „acasă”, în Poiană, cu Eugenia. Sorămea e cea mai religioasă dintre noi, i-a moştenit pe mama şi pe tata, de care, de altfel, a avut grijă pînă la trecerea lor la Domnul, locuind împreună cu ei. Ea binecuvîntează pe toată lumea şi trăieşte într-o mare simplitate. Aş vrea să-i cumpăr o haină mai acătării, fiindcă, în uriaşa ei modestie, ea nu pune preţ pe lucruri, umblă în plină iarnă cu un fel de balonsaid ponosit. Îi cert pe ceilalţi fraţi ai mei: - Bine, măi, eu fac donaţii de zeci de milioane de lei pe an şi voi nu-mi spuneţi că sora noastră n-are palton pe ea?! Am hotărit cu soţia mea să-i comandăm la meşterii de la Bran un cojoc de miel, sau o haină de marmotă. *** Înainte de a pleca de la mînăstire, gazda mă roagă să scriu ceva în Cartea de Onoare. O fac cu plăcere, gîndindu-mă la martirul naţional Constantin Brâncoveanu. Stareţul îmi spune că în seara asta pleacă spre Sibiu, la superiorul lui, înalt Prea Sfinţia Sa Plămădeală. Da, azi e Sfîntul Antonie. Îi trimit cîteva reviste de-ale noastre şi o casetă cu „Biblia şi Puşca”. Aseară am vorbit cu mitropolitul la telefon.

Mi-a spus de operaţia pe inimă, efectuată în S.U.A. Dacă nu se opera, n-ar mai fi trăit decît vreo 30 de zile. Murea în somn. El e pregătit de călătoria cea mare, ca orice bun creştin. (Stareţul, de altfel ne-a arătat mormîntul pe care mitropolitul şi 1-a pregătit din vreme, lîngă zidul mînăstirii). Dar ar fi păcat. Are numai 68 de ani, mai poate dărui culturii române cărţi de valoare, mai poate păstori sufletele a 6 milioane de creştini ortodocşi în Ardeal. *** La plecare, cumpăr din Biserica Nouă a Mînăstirii (unde sînt ctitor) mai multe calendare ortodoxe, de perete, să le dăruiesc amicilor mei, precum şi o seamă de cărţi, printre care „Lăsaţi copiii să vină la mine!” de preot prof. dr. Sebastian Şebu (micul catehism pentru copii), „Crucea spirituală în viaţa Domnului nostru Isus Christos” şi „Arma creştinilor”, ambele de protosinghelul Nicodim Măndiţă, precum şi o culegere de „Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă”. *** Dacă tot am pomenit de cărţi, să dau raportul şi cu privire la lucrările pe care le-am luat cu mine. În primul rînd, Biblia, pe care mi-a dăruit-o inimosul evreu creştin Albert Poch, din Israel, şi de care nu mă despart în nici o călătorie - are coperţi de lemn

cizelat, cu două ochiuri de sticlă - unul cu ţărînă de la Mormîntul Sfînt, altul cu apă din rîul Iordanului, unde L-a botezat Ioan pe Mîntuitor. Pe coperta interioară se află aplicată o ştampilă ovală cu tuş violet, în engleză, dar o să-i dau traducerea în română: „Lucrare de mînă făcută în Ţara Sfîntă Nazareth”. Isteţi evreii, după ce L-au răstignit pe Isus, acum mai scot şi bani de pe urma Lui! Fără să vreau, mă gîndesc la o maximă rostită de savantul Simion Mehedinţi: „Evreii au avut o mare şansă de a se împăca bine cu toată lumea - aceea de a se creştina, dar au ratat-o” (am citat din memorie). Nu, n-au ratat-o, există foarte mulţi evrei care se întorc la Isus şi eu merg mai departe şi afirm că a doua venire a Mîntuitorului va fi atunci cînd poporul lui Israel va trece la Creştinism. Oricum, e un popor mare, ne place, nu ne place, evreii sînt oameni cu calităţi intelectuale, morale şi fizice excepţionale. Cam sar ei peste cal, cam n-au măsură, cam vor să domine şi parcă sînt, totuşi, prea sensibili – dar asta-i situaţia, n-o să-i schimbăm noi acum, după 6000 de ani. *** Dar, de la cărţi pornisem. Citesc alternativ, dimineaţa şi noaptea, înainte de culcare: „Viaţa lui Isus” de Ernest Renan, „Mesaje de dincolo de moarte” de Camille Flammarion, „100 de meditaţii din închisoare”, de acest om sfînt (evreu creştinat!) care e bunul prieten al părinţilor mei, fratele Richard Wurmbrand, apoi „Amurgul zeilor” de Friedrich Nietzsche, şi „A doua venire a lui Christos”.

Nu mă lipsesc niciodată de „Istoria României în date”, cronologie tipărită în 1972, sub îngrijirea lui CC. Giurescu, care e un foarte util instrument de lucru pentru revistele mele. Am mai primit aici, la Poiană, cîteva cărţi cu dedicaţie, de la unii autori. Cel mai mult m-a impresionat gestul unui subofiţer de Poliţie, Ioan Gliga, care a venit pe jos, cu fetiţa lui, pînă la Vila Pajura, să-mi aducă două cărticele de-ale lui: una pentru copii, cu poze de colorat, şi alta de versuri, „Clipe şi treceri” (parafrază poate la „Munci şi zile” de Hesiod), pe care mi-a scris cu tuş negru o măgulitoare dedicaţie: „D-lui senator Corneliu Vadim Tudor, marelui poet, omului politic, munte de reazem Patriei la grele vremuri, cu emoţie, prietenie şi stimă acest modest elogiu din partea unui poliţist braşovean, iubitor şi autor de poezie”. Mulţumesc, d-le Gliga, dar tare mi-e teamă că te voi dezamăgi: eu cred că nu sînt nimic din toate astea, n-ai văzut ce scrie Ion Drăgănoiu, că sînt „mardeiaşul de mahala”, sau acuzaţiile lui Ion Cristoiu, „Escrocul W.C. Tudor s-a folosit de o escroacă”, n-ai citit cum exploatez eu ţăranii, pe vastele mele moşii, şi cum primesc mită limuzine de lux?! Oare n-ai citit toate astea?

Păi, poate un „munte de reazem Patriei la vremuri grele” să fie în acelaşi timp „bufon al Puterii”, „nebun de legat”, „duşman al poporului român”, „slugă cea­ uşistă”, „securist odios”, „fascisto-comunist”, „ruşinea Senatului şi om fără nici un Dumnezeu”, „golan”, „violator al mamei sale” etc. – aşa după cum mă tot acuză personaje ca Ileana Lucaciu, Emil Negruţiu, Nistor Bădiceanu, Cornel Nistorescu, Iosif Petran din Israel, Liviu Ioan Stoiciu, Grid Modorcea, Aristide Buhoiu, George Borcescu, Ioan Vaciu, Constantin Gheorghe, P.M. Băcanu, Andra Manta Iacob, Bogdan Tiberiu Iacob, Tiberiu Brăescu, Nicolae Manolescu, Vasile Popovici, Tănase Tăvală, Anton Uncu, şi alte multe figuri în curs de celebritate? Ce contează părerea unui umil subofiţer de Poliţie, care ia nămeţii iernii în picioare, de mînă cu fetiţa lui sărăcăcios îmbrăcată, în comparaţie cu canonada zilnică şi nemiloasă la care mă supun cîteva sute de oameni cu studii superioare? Ce importanţă are faptul că prin toată Poiana, ori prin tot Branul, sau Rîşnovul şi alte aşezări ale Ardealului, mă opresc mii de oameni şi mă salută, vor numai să-mi atingă haina, să se convingă că exist, şi mă sărută, şi nu-mi dau drumul să plec pînă nu mă asigură că ei se roagă pentru sănătatea mea? Ce contează toate astea?

Eu trebuie să fiu ucis cu pietre, fiindcă asta nu e vremea iubitorilor de Ţară, ci a puşcăriaşilor, şi a trădătorilor, cărora le-am stricat nişte socoteli. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1563

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (49) Sărbătorile tradiționale (15) Sărbătoarea budistă „Vesak“

În 17 mai, budiștii sărbătoresc ziua de Vesak, Ziua Lunii pline, Sărbătoarea Iluminării. Este un moment sacru pentru milione de budiști din întreaga lume. În ziua de Vesak, în urmă cu două milenii și jumătate, s-a născut Buddha. De asemenea, în ziua de Vesak, Buddha a atins Iluminarea și tot în această zi a murit.

Desigur că această zi era sărbătorită în China Dinastiei Tang, budismul fiind atestat în China începînd cu anul 2 d.Chr. Data zilei de Vesak variază de la an la an, ea avînd loc în a 15-a zi a celei de-a patra luni, după Calendarul chinezesc. Această dată este, de obicei, în luna mai. Pentru budiștii de pretutindeni este un moment special – nașterea, iluminarea și moartea lui Buddha – de amintire a mesajului de compasiune și devoțiune față de omenire. În ziua de Vesak, templele sînt decorate cu steaguri și flori. Credincioșii se adună la templu înaintea zorilor; călugării, îmbrăcați în haine de culoarea șofranului, cîntă Sutrele, steagul budist este ridicat, iar oamenii cîntă imnuri închinate lui Buddha, Dharma (Învățăturile sale) și Sangha (textele

Maria Callas, regina fără regat (25) Moartea lebedei (2) Dar spectacolele cu Tosca de la Covent Garden ajută să pătrundem din nou în cea mai mare istorie a celei mai mari opere. De mai multe ori au fost revelate în aceste pagini declaraţiile Mariei Callas asupra rolului Tosca, care nu-i place deloc. Totuşi, chiar de la începutul acestei cărţi, volum de amintiri, am asociat-o figurii cîntăreţei îndrăgostite. Şi dacă ore de-a rîndul am ascultat şi reascultat toate interpretările ei din Tosca: Tosca 1950, prima rămasă, acea chemare „Mario! Mario!” venită din adîncurile tandreţei, sau Tosca din 1964 cu Georges Prêtre, ori primele strigăte ale Mariei Callas care intră la St. André de la Vallée – ,,Mario! Mario!” – sînt cele ale leoaicei geloase; Tosca sublimă şi pură din 1952, la Mexico City, sau radioasa şi tulburătoarea „premieră”, Tosca comercială din 1953; jaloane, repere, balize ale unei vieţi devenită a noastră ca şi a ei, în care am tremurat cu ea plini de speranţe – o viaţă de artă şi de dragoste – Scarpia mort şi vai, grozăvie, Mario asasinat.

David Webster şi-a pus în cap să se reprezinte la el primele spectacole cu Tosca din 1958. Pentru că, de şase ani, Callas ,,uitase” rolul, Webster se gîndise de asemenea şi la Traviata sau la Trubadurul, dar rolul

Balada (59) Raiul copilăriei (3) Pentru tată, mamă şi fiu era foarte important ce făceau animalele din curtea lor. Pe capra poreclită ,,Țaţa” aproape reuşiseră să o dreseze. Cînd Ştefan Genoiu cînta din fluier ,,Țaţa” se ridica fabulos în două picioare şi behăia, motanul Costică se gudura la picioarele lui Florinache, iar dulăul Cadeu lătra într-o veselie şi alerga după porumbeii vecinilor. Spre toamnă, capra a fost dată la ţap în comuna Poiana la o turmă de capre şi oi. Cînd stăpînul s-a dus să-şi ia capra acasă, a legat-o cu un lanţ şi cu această ocazie a cumpărat şi două raţe. Pe la jumătatea drumului s-a înoptat şi din neatenţie a scăpat lanţul din mînă şi capra a zbughit-o la fugă înapoi spre localitatea unde fusese dată la ţap.

Cum s-ar zice, o chema glasul sîngelui. Cînd personajul nostru se lua după capră, aceasta fugea, iar cînd omul se oprea, sta locului şi capra. Atunci o apuca pe capră behăitul, iar cele două raţe se puneau să măcăne în

discipolilor săi). Credincioșii depun ofrande de flori, lumînări și tămîie la picioarele statuilor. Ziua continuă cu o serie de fapte bune. În ziua de Vesak mesele sînt vegetariene. La temple, adepții urcă timp de două ore treptele, în genunchi, în timp ce se roagă pentru pace, binecuvîntări personale și pocăință. Ziua se încheie cu o procesiune cu lumînări aprinse pe străzi. Unul dintre ritualurile cele mai populare este „scăldatul lui Buddha“. Credincioșii se adună în jurul unor bazine decorate cu ghirlande de flori și dominate de statuia micului Siddhartha Buddha. Apa scoasă din bazin se toarnă deasupra statuii în amintirea legendei care spune că prințul prunc a fost spălat cu apă de la nouă dragoni, imediat după naștere.

l

17 – 23 noiembrie 2020

RM

Orașele tradiționale chinezești, cu precădere cele din nord și centru – cel mai reprezentativ fiind actuala capitală a Chinei, Beijing – au fost construite încă din Epoca Antică și, ulterior, în Epoca Medievală, într-un mod sistematizat, total opus haosului urban și aspectului de multe ori promiscuu din Europa Antică, inclusiv Roma, și Medievală, fie din Occident, fie din Est. Modelul tipic de Cetate de Scaun/Capitală, de oraș chinezesc, în general, începînd cu Dinastia Shang/Yin urmează același tipic. De la cele mai renumite capitale din neolitic –

Zhang Zhou și An Yang – orașele chinezești se prezintă ca niște cetăți de formă dreptungiulară, înconjurate de ziduri masive. Străzile principale sînt trasate drept, largi și lungi, pe măsura epocii contemporane. Ele străbat orașele de la un capăt la celălalt, fiind riguros orientate de la Nord la Sud și de la Est la Vest (în tradiția chineză, punctul cardinal de referință este Sudul). Această politică urbană, la care Europa a apelat de-abia în epoca contemporană, în China s-a dezvoltat neîntrerupt de-a lungul secolelor și al mileniilor, din Neolitic, Antichitate, Evul Mediu și pînă în prezent. În acest sens, stau mărturie și relatările renumitului călugăr venețian Marco Polo (Secolul al XIII-lea) care consemnează că, de pe coama zidului de apărare al cetății Beijingului, dintr-un capăt se vedea în linie dreaptă pînă la celălalt capăt al cetății. Orașele erau apărate de invadatori și de răscoale cu ziduri ciclopice, iar pe timpul nopții erau închise cu porți monumentale, această situație fiind valabilă pînă la începutul Secolului al XX-lea.

Apărarea orașelor era asigurată și în afara zidurilor de incintă prin bastioane, înălțate din 45 în 45 de metri, șanțuri de apărare și turnuri de colț. Sistemul de apărare a orașelor dispunea, cu multe sute de ani înaintea Europei și a restului lumii, de arme de foc, inclusiv tunuri postate la porțile de intrare, aceasta datorită faptului că praful de pușcă este o invenție chinezească. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Violettei ca şi cel al Leonorei ar fi putut pune acum probleme Mariei care, interpretînd pe Floria Tosca cum trebuia să o facă, asemenea unei tragediene, uzînd de mijloacele ei cu economie, dar în mod dramatic şi cu înflăcărare, le-ar fi putut evita. În fine, se hotărîse, în principiu, că vor avea loc la Londra o serie de spectacole cu Tosca, la începutul anului 1964. Va fi un fel de nouă premieră. Reîntîlnire zgomotoasă cu publicul: Callas din nou printre noi. Ultimele sale apariţii pe o scenă de operă au fost, după cum ne amintim, cele cu Medeea la Scala, în mai-iunie 1962... Dar mai trebuia încă şi o punere în scenă la înălţimea ambiţiilor proiectului.

Zefirelli a fost făuritorul acestui succes fantastic, care avea să reprezinte aproape ultimele sale apariţii.

Cu pictorul său scenograf Renzo Mongiardino, a realizat o producţie, care încă şi azi a rămas una dintre cele mai grandioase ale operei Tosca. Iubea cu pasiune de mult timp opera lui Puccini, dar aşteptase să găsească o Floria ideală: şi cine mai bine decît Callas ar fi putut cînta rolul unei cîntăreţe devorată de dragoste şi gelozie, gata pentru această dragoste să ucidă şi apoi să moară?

Croind o operă pe măsura Mariei Callas, Zefirelli a imaginat un contrast fabulos între cea mai măreaţă Romă, din cel mai măreţ neoclasicism care s-ar putea concepe, şi o femeie, strălucitoare de feminitate, de tinereţe şi de dorinţe. „Nu-mi trebuie o Floria înfăşurată în vălurile succesului şi ale celebrităţii – a spus în esenţă Franco Zefirelli – ci o fată tînără plină de emoţie şi veselie. Iat-o, aşadar, pe această Callas apărînd într-o seară de ianuarie,

la Londra, radioasă, într-o rochie roşie cu flori de cîmp în mînă. N-ar trebui mult, dacă nu ar fi într-o biserică, ca atunci cînd îl regăseşte pe Mario, să facă dragoste pe scenă”, observă Zefirelli.

Să revedem fotografiile pe care le-am păstrat: există cinci sute de fotografii din această Tosca din 1964 sau a reluării din 1965. Parcă ar fi un film violent, pasionant, plin de contraste, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri. Cu atît mai superb, cu cît Scarpia este Tito Gobbi, strălucitor, temut, feroce, viclean. Şi astfel se explică această succesiune de instantanee gata să-ţi taie respiraţia: „Ed or fra noi parliam da buoni amici...”

– Şi acum să vorbim ca nişte buni prieteni: ce te frămîntă?, pune Gobbi întrebarea în faţa Mariei Callas, avînd aerul unui lup la pîndă, profil de vultur, degete ca nişte gheare... Callas, cu o privire îngrijorată, părînd a dezminţi ceea ce spune, cu mîna dreaptă sprijinită pe speteaza scaunului pe care stă, neputînd niciodată să pară indiferentă: ,,Nimic nu mă frămîntă”. Se întoarce, ridică mîna dreaptă, întinde stînga, şi întreg trupul ei basculează. „Povestea aceea a evantaiului?” – întreabă călăul. Maria vrea mai departe să-1 tragă pe sfoară. „Fu sciocca gelosia” – O gelozie absurdă! Dar ea tremură... iar noi, împietriţi de groază, urmărim dialogul teribil care ne emoţionează mai mult decît ar fi făcut-o cele mai frumoase versuri ale lui Shakespeare sau ale lui Racine. Asta-i, Callas şi Gobbi faţă în faţă. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

întunericul de beznă al nopţii. În cele din urmă, pe drum s-a arătat o căruţă cu cai. Oamenii din căruţă l-au ajutat pe nefericit să-şi prindă capra şi toată întîmplarea s-a sfîrşit cu bine.

Pe dealurile Hînţeştilor, copilul Florin hoinărea în voie cît era ziua de mare şi se juca în ţărînă cu copiii pe uliţele satului. Se împrietenise cu două fetiţe din familia Trofin. Cel mai mult îi plăcea de Rodica şi, cînd se despărţeau, tot la ea îi rămînea gîndul.

Desprinderea de acel Rai al copilăriei s-a petrecut brusc şi brutal.

Familia Genoiu angajase o femeie în casă, pe Amalia, care era de prin părţile Galaţiului. Pe cînd Ştefan Genoiu era plecat la Tecuci printr-un ordin de concentrare, Amalia i-a cerut Getei Genoiu simbria, dorind să se întoarcă în satul ei. Inimă largă, Geta Genoiu i-a plătit femeii simbria şi ceva pe deasupra.

Cînd s-a întors, aflînd ce se întîmplase, Ştefan Genoiu s-a făcut foc şi pară.

- Cum ţi-ai permis, Geto, să ieşi din voia mea?

- Amalia nu era sclava noastră şi nu puteam să o opresc!

- Trebuia să mă aştepte pe mine! Aveam nevoie să treacă prin Vameşu pe la fratele Mişu, dacă tot se ducea în satul ei!

- Fănele, te-ai învăţat să fii un zbir şi să-i obligi pe cei apropiaţi să facă numai ce vrei tu!

- Adică ce vrei să zici?

- Că te porţi urît cu mine şi cu membrii familiei mele! De cînd ai plecat de unul singur din armată, ai devenit un om rău!

- Aşa zici? După ce am fost insultat grav de sifiliticul de taică-tu, cum ai vrea să mă comport?

Brusc, Ştefan Genoiu deveni violent. Îşi strînse cu brutalitate soţia de umeri şi fără să-şi mai dea seama ce face, îi aşeză capul între picioarele sale. În această ciudată poziţie, biata femeia primea palme peste fese şi ţipa de durere. Cu ea plîngea şi copilul.

- Tată, tată, n-o mai bate pe mama!

Ca prin farmec bărbatul se răcori şi totul reintră în normal.

Dar lui Florin Genoiu acea teribilă scenă de famile i s-a fixat pentru totdeauna în memorie... (va urma)

Orașele Dinastiei Tang (1) Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (1)

Florin Iordache

RM

Nr. 1563

l

23

17 – 23 noiembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (57) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (21)

Formule și realități (3) El, descendentul unei familii care cultivase cu o faimă legendară şi singură în Olanda lalelele albastre, şi fiul unui temerar căpitan de cursă lungă, nu mai e decît un ins a cărui judecată e manevrată precum mecanismul simplu al unui ursu­leţ jucărie, ce bate într-o tobă. Căci nu altfel ne închipuim că reacţionează însoţindu-1 pe sinistrul Hitler într-un aşa-zis turneu electoral, cînd îi audiază bîlbîielile şi ideile cabotine reunite sub formă de discursuri. Fireşte, nu lipsesc nici fondurile oferite mai generos decît altădată, aşa cum nu absentează nici susţinerea posibilităţii unei înţelegeri între Anglia şi Germania. Poate că datorită şi lui, ideea capătă contur în mintea conciliatorilor amintiţi.

Probabil ca să-şi vadă liniştit de noile obiective politice, în 1936, se retrage de la conducerea lui „Royal Dutch-Shell” lăsînd în locul său pe J. M. de Booy.

Stă în Olanda, dar încetează din viaţă la Saint Moritz, în Elveţia, la începutul lunii februarie 1939, la 20 de

Memoriile unui celebru criminalist român (137) ,,Omul cu ciocanul” (36) A continuat apoi să motiveze portul cuţitului de bucătărie, afirmînd: „Trebuie să-mi apăr viaţa cînd voi fi atacat, pentru că eu ştiu să mînuiesc cuţitul, fiind din Mănăşturi”.

Cu acest prilej s-a dezvăluit un element important: Romulus fusese îmbrăcat cu un veston militar. În urma întrebărilor ce s-au succedat a amintit despre un veston (maro-verzui) şi un pantalon de culoare asemănătoare.

Aceste afirmaţii se conjugau cu menţiunea din jurnalul manuscris, referitor la dispoziţia „Satanei” ca una dintre victime să fie exterminată de către un militar şi... în acelaşi timp, cu relatările victimei Teodora F. În fine, a sosit clipa cînd, în ziua de 12 octombrie 1974, organele procuraturii au emis mandatul de arestare, dispunînd transferarea lui Romulus în arestul miliţiei judeţene. După prealabile reţineri, a făcut, în faţa procurorului, aceleaşi recunoaşteri parţiale şi într-o formă indirectă. Pe lîngă aşa-zisele motivaţii

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (89) Motivațiile lui Saddam pentru continuarea conflictului (2) Cei trei discută despre eventualitatea unui război.

Saddam îl prefigurează fără îngrijorare. „Sînt perfect conştient de superioritatea tehnologică americană, mai ales în domeniul aerian, dar cred că ei nu vor putea neutraliza decît o parte din forţele irakiene şi că luptele hotărîtoare vor fi cele terestre“. Începe să descrie în amănunt natura şi amploarea diverselor ofensive care ar putea fi lansate împotriva lui. Pare să fi prevăzut, să fi cîntărit totul: pierderile suferite, modalitatea de a riposta. Arafat afirmă: „Ascultîndu-l, eram stupefiat de sîngele lui rece“. Şeful OEP 1-a anunţat pe Saddam că, din surse de încredere, sînt în pregătire operaţiuni care îl vizează personal. El a izbucnit în rîs şi a exclamat: „Voi încercaţi să mă speriaţi sau să mă forţaţi să mă predau? E o glumă“.

Saddam Hussein s-a mai înduplecat de atunci?

Evgheni Primakov, trimisul special al lui Gorbaciov, 1-a întîlnit în mai multe ocazii. În cursul lunii octombrie, în acelaşi timp uluit şi exasperat de intransigenţa

luni după „Oil King”. Funerariile au loc în Germania, al treilea Reich tratîndu-1 ca pe un „erou”, iar şeful N.S.D.A.P. depune o coroană de flori, împodobită cu nelipsita zvastică, din partea cancelarului, pronunţînd aceste elocvente cuvinte: „În numele führerului Adolf Hitler, te salut, Heinrich (!? - n.n.) Deterding, mare prieten al germanilor”. Ofiţeri ai armatei aerului aduc o altă coroană – dar fără lalele albastre! – trimisă de mareşalul Göring. În fine, arhiepiscopul Schultz uită de porunca biblică de a nu fura nici măcar idei şi plagiază şi adaptează spusele amiralului englez Fischer susţinînd că Deterding „a combătut comunismul mondial cu îndrăzneala lui Napoleon şi inteligenţa lui Cromwell”.

Există şi fotografi care surprind imagini. Sub poze, presa din afara Germaniei notează că funeraliile lui Heinrich s-au desfăşurat sub semnul salutului hitlerist. Apoi, la 6 februarie 1939, ziarul „Hamburger Fremdanblat” scrie: „Deterding a manifestat cea mai vie înţelegere pentru principiul de şef aşa cum îl încarnează Hitler. El a dovedit adesea şi deschis simpatia sa pentru Germania nouă.

Dar nu a rămas numai la aceste manifestări platonice.

Deterding a trecut la acţiune; în 1937, a pus la dis­poziţia noastră 10 milioane de florini...”. Un cotidian parizian evită să amintească de ultimele sale isprăvi şi conchide sec: „Cu Deterding dispare unul dintre cele mai pure simboluri ale capitalismului creator de bogăţie”. Presa britanică va consemna, şi ea, momentul dispariţiei lui,

dar reticenţa este vizibilă, date fiind orientările mai noi ale lui Deterding şi mai ales fap­tul că imensa lui avere se transferă în „Germania nazistă, în compania văduvei sale, tînăra nemţoaică apărută ca din întîmplare în calea lui, cu numai cîţiva ani mai înainte”, cum remarcă o gazetă. Ziariştii mai amintesc şi că încrîncenarea luptei duse de „Royal Dutch-Shell” şi de patronul ei, Deterding, pentru recucerirea terenurilor din Baku, cît şi sprijinirea unor operaţiuni de gherilă, coincid cu prezenţa în viaţa lui a celei de a doua soţii, rusoaica albă Lidia Pavlovna, născută Kudaiarov.

Succesorul lui J.D.R. În fruntea lui „Standard Oil”, Walter Clark Teagle, elogiază, fără rezerve, pe dispărut, dar cuvintele ascund un cinism imens, ele consemnînd un sfîrşit şi nu altceva: „Sir Henry Deterding a fost, în ultimii douăzeci de ani, cea mai de seamă personalitate în domeniul petrolului. A fost un om de o rară perspicacitate şi un mare organizator. Era neobosit şi îndrăzneţ şi nu cunoştea compromisuri în lucrurile în care după cea mai bună cunoştinţă a lui erau drepte”. De fapt, cei care cunosc agitata viaţă mondenă a lui Deterding fac paralele între cele două ultime căsătorii şi unele influenţe bine dirijate din umbră de persoane politice şi servicii secrete, cum este cazul, ce nu poate fi ignorat, al căsătoriei cu tînăra şi fanatica nazistă Minna Knaack. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

şi interpretări a făcut din nou declaraţii incomplete, urmărind cu viclenie să-şi ascundă activitatea criminală prin proiectarea ei asupra altor persoane care, pretindea el, ar fi acţionat din dispoziţia Satanei”.

A relatat că în timp ce fusese oprit într-un birou, i s-a spus de către un miliţian să-şi dezbrace cămaşa pentru că ar fi pătată de sînge. Deşi el nu văzuse pretinsele pete, ar fi scos totuşi cămaşa, care mai tîrziu i-a fost restituită. Această afirmaţie se corela cu raportul şefului miliţiei municipale şi cu declaraţiile celor doi martori. În susţinerea declaraţiilor au fost incluse în dosarul cauzei şi expertizele din care rezultă că orificiile nu sînt produse de acid sulfuric, ci de acţiunea mecanică, cu foarfecă, aşa cum de regulă se procedează în laboratoarele de analize biologice.

Din noianul de noi aspecte descoperite în însemnările lui, subliniem prezenţa repetată a cuvintelor „genocid” şi „art. 357”. Deşi i s-a citit conţinutul articolului 357 din Codul penal în care sînt enunţate elementele constitutive ale infracţiunii, vorbindu-se despre ucideri în masă asemănătoare cu aspectele înscrise în caietele sale, el a susţinut că nu cunoaşte semnificaţia cuvîntului genocid, iar în ceea ce priveşte Codul penal, de asemenea, a afirmat că nu-şi poate explica de ce s-a fixat tocmai asupra acestui articol.

Cînd la cercetare i-au fost prezentate expertizele privind firele de păr, cu menţiunea că au fost găsite la locul unor infracţiuni, el a declarat că n-ar fi comis nici un omor, dar s-ar putea ca „Satana” să-i fi furat din părul căzut la frizerie şi apoi să-1 fi depus la locul omorurilor, pentru inducerea în eroare a cercetărilor. În partea finală, învinuitul a făcut recunoaşteri cu privire la modul de acţiune în trei din cele opt cazuri, indicînd adresele şi particularitatea referitoare la incendierea şifonierelor, cu menţiunea că, în prezenţa sa, ar fi acţionat numai „Satana”. Recunoaşterile ce se coroborau cu celelalte aspecte au primit valoare probantă şi printr-o nouă expertiză a firelor de păr, efectuată de Institutul de criminalistică, prin care au fost evidenţiate multiple caracteristici de identificare certă, ca urmare a împrejurării favorabile că şi părul învinuitului prezenta particularităţile unei maladii. În această fază finală, s-a procedat la reinternarea învinuitului într-o unitate sanitară de specialitate, unde s-au făcut expertize psihiatrico-legale, pentru stabilirea gradului de discernămînt şi a responsabilităţii sale penale. Toate datele obţinute au confirmat vinovăţia lui Romulus, procuratura deferindu-l justiţiei. (va urma) DUMITRU CEACANICA

irakianuui, sovieticul a lăsat deoparte limbajul diplo­ matic pe care îl folosise pînă atunci: – Domnule Preşedinte, dacă perseveraţi, americanii vor intra în război cu dvs. şi noi nu vom interveni pentru a-i împiedica.

– Ştiu, a răspuns Saddam Hussein pe un ton aproape detaşat.

– Dar veţi fi învins, a replicat Primakov.

Saddam Hussein l-a privit lung înainte de a răspunde calm: – Poate.

povestea celor 21 de palestinieni omorîţi la 8 octombrie la Ierusalim pe esplanada moscheelor şi de învingere, la 13 octombrie la Beirut, a liderului creştin, generalul Michel Aoun, de către armata siriană.

La 12 august, zece zile după invadarea Kuweitului, Saddam Hussein declarase că criza nu putea fi soluţionată decît în contextul celorlalte conflicte regionale – prezenţa Israelului în teritoriile ocupate, ocuparea Libanului de către Siria şi intrarea Israelului în Libanul de Sud. Guvernele american şi israelian au reacţionat imediat, calificînd propunerea lui Saddam Hussein drept „propagandă demnă de dispreţ“. În timp ce criza îşi urma cursul, declaraţiile unor puteri occidentale păreau să admită existenţa unei legături între diversele probleme ale Occidentului Mijlociu.

Astfel, în discursul din 24 septembrie de la ONU, preşedintele François Mitterand spunea că negocierile ar putea începe dacă Saddam Hussein ar arăta intenţia de a părăsi Kuweitul. Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Douglas Hurd, a afirmat la rîndul său că rezolvarea problemei palestiniene va fi examinată cu prioritate, odată rezolvată criza din Golf. Preşedintele Bush însuşi, care se abţinea de a stabili o legătură directă, recunoştea că problemele Orientului Mijlociu trebuie rezolvate după retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Epilog (1) Deşi nu s-a ajuns încă la un deznodămînt în criza din Golf, la data acestor scrieri, a trebuit să alegem o dată pentru sfîrşitul acestei cărţi şi în cele din urmă am ales-o pe cea de 29 noiembrie. Ni se părea evident că această criză va mai continua cîtva timp; era, de asemenea, clar că soluţia devenea din ce în ce mai dificilă. Întradevăr, la mijlocul lui octombrie, în Orientul Mijlociu se petreceau evenimente dramatice. În timp ce lucram la cartea noastră, aflaţi în sudul Franţei, era evident că noi elemente interveneau pentru a exercita presiuni asupra coaliţiei mondiale care se formase împotriva lui Saddam Hussein pentru a-l constrînge să părăsească Kuweitul. În acel moment, unele ziare, radioul şi televiziunea, erau dominate de

24

Nr. 1563

l

17 – 23 noiembrie 2020

Doza de sãnãtate Infecțiile virale și bacteriene

În sezonul rece – toamna și primăvara – ne întîlnim cel mai des cu fenomenul gripei, organismul intrînd într-o altă setare energetică. Toamna, corpul uman se pregătește pentru iarnă, iar primăvara trezește organismul la viață, toate aceste schimbări climatice avînd o influență semnificativă asupra sănătății noastre.

Gripa și răceala, mai bine cunoscute ca virusul Influenza, există de sute de ani, dar în cazul păsărilor și porcinelor se manifestă mult mai agresiv. În cazul gripei, cercetătorii au identificat diferite variante ale acestui virus, care se acomodează foarte repede condițiilor și dezvoltă mereu alte tulpini. De cele mai multe ori, aceste virusuri nu sînt periculoase.

Constant apar, însă, alte virusuri care dezechilibrează sistemul imunitar al individului, aducîndu-l la limita existenței.

Secolul trecut a fost caracterizat de trei pandemii, cea mai gravă curmînd viețile a cincizeci de milioane de oameni (Gripa Spaniolă, 1918).

Virusurile gripale sînt predispuse la transformări, de accea sînt și cele mai periculoase pentru om. Influenza – A sînt cele mai răspîndite în epidemiile de gripă, fiind comune atît la om, cît și la animale. În schimb, Influenza – B se întîlnesc numai la om și produc epidemii de gripă la un interval de 2 - 3 ani.

Gripa poate fi ușor confundată cu răceala, dar diferențele se manifestă relativ repede deoarece cele mai periculoase virusuri încep, de obicei, cu febră, dureri musculare, o stare de leșin.

Termenul ,,gripă” (fr. grippe) indică o dispoziție proastă sau schimbătoare. Începînd din Secolul al XVIII-lea, se folosește un alt termen, ,,Influenza”, care indică schimbarea dispoziției.

Există mitul conform căruia anumite constelații pot provoca boli și chiar epidemii. Nu tot ceea ce în tradiția populară este considerat a fi gripă chiar așa și este. De exemplu, o gripă gastro-intestinală nu are nimic de-a face cu Influenza sau cu o gripă făcută în toiul verii.

Gripa începe cu febra provocată de diverse virusuri, de 39 pînă la 41 de grade. Slăbirea excesivă energetică a organismului face ca bacteriile să se îmulțească rapid, ceea ce poate duce și la o infecție în organism (bronho-pneumonie, inflamarea mușchiului cardiac).

Infectarea altor persoane se produce foarte repede prin atingerea unor suprafețe infectate (clanța ușii), strănutul în apropierea unei alte persoane, atingerea mîinilor etc. Timpul de

incubație repre­zintă intervalul scurs de la infectare pînă la declanșarea bolii, și poate varia de la cîteva ore pînă la trei zile. Virusul se poate transmite pe tot timpul incubației și după aproximativ 3-5 zile. Analizele de sînge sau spută confirmă sau infirmă existența gripei.

Durata unei gripe este, de asemenea, diferită, la unele persoane poate decurge ușor și fără complicații, în timp ce în alte cazuri complicațiile pot duce la deces, mai ales dacă persoana gripată are și alte probleme de sănătate. O gripă trebuie tratată extrem de serios, mai ales în cazul copiilor și persoanelor vîrstnice care au comorbidități.

Recomandări: - în cazul unui strănut sau al tusei este necesar să ne acoperim gura și nasul cu un șervețel; - tusea se produce în încheietura interioară a cotului, mai degrabă decît în palmă; - spălarea frecventă a mîinilor; - utilizarea unor batiste de hîrtie, în detrimentul celor de bumbac; - odihna la pat; - consumul de lichide, supe, ceaiuri; - clătirea gurii cu ulei de cocos pentru a împiedica infla­ mațiile.

Medicina energo-informațională oferă tratamente moderne, fără durere, fără medicamente menite a restabili cîmpul bactericid/ virucid, a reface flora intestinală (dereglată după administrarea medicamentelor de sinteză), a regla imunitatea corpului și a reface rezervorul energetic din corp. La schimbarea de anotimp se pot face tratamente de prevenție care durează 50 de minute și care adaptează imunitatea corpului la sezonul în care ne aflăm. Imunitatea poate fi blocată din diferite motive, indiferent de vîrstă. Informarea adecvată și prevenția sînt foarte importante.

Medicina energo-informațională este extrem de blîndă și se folosește de informația energetică a corpului pentru a readuce echilibrul energetic în organism.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi ener­getice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cro­ nice, au urmat sau urmează tra­ tamente cu chimioterapie/radio­ terapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este prin­ cipala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespe­cifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imu­ nitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor pato­ logice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproxi­mativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.