România Mare, nr. 1559

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

ROMÂNIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Romnia pitoreasc

S-ar părea că cel mai mare bine pe care îl putem face în viață este să-i împiedicăm pe alții să facă rău.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Alegeri sub semnul eliminării patrioților și al promovării intereselor străine Motto: ,,Trebuie să fim sclavi, terorizați și îngenun­ cheați” – LIVIU DRAGNEA, martie 2019 O dezvăluire cu adevărat „nucleară” ar putea arăta pînă unde se merge cu tentativa de a supune România unui sistem manevrat de interese străine – de ,,o echipă ascunsă, din țară sau din afara țării”. Este vorba de informația transmisă lui Liviu Pleșoianu, cel mai activ deputat în bătălia contra Statului Paralel și transformării României într-o colonie. Liviu Pleșoianu a cerut din acest motiv chiar și expulzarea ambasadorilor SUA Hans Klemm și, mai nou, Adrian Zuckerman – cei care s-au amestecat în treburile interne ale României, dînd pur și simplu indicații de cum și pe cine să se voteze – sau cine este „corupt”, ,,penal” – și cine este ,,vizionar” și merituos. Or, pentru că Pleșoianu a protestat și s-a opus acestor practici, este considerat un ,,risc la siguranța națională”!

Da, ați citit bine: Liviu Pleșoianu este considerat un ,,risc la siguranța națională”.

Așa spune chiar el că… i s-a transmis! ,,Tocmai mi s-a transmis că în evaluarea structurilor de forță din România sînt catalogat ca «un risc la siguranța națională»”, scrie deputatul. (continuare în pag. a 17-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

România și neșansa ei de a redeveni o națiune Sîntem o națiune oarecum tînără. România a luat ființă în urmă cu aproximativ 160 de ani. Ca stat, sîntem poate puțin trecuți de perioada adolescenței, ca populație, însă, sîntem de ceva mai mult timp pe aici.

Privind istoria României de după 1821, an în care, cel puțin acum ceva timp, începea să se scrie istoria modernă a României, nu putem să nu observăm foarte multe similitudini între perioada de pînă în 1939 și cea de după 1990. Cu siguranță, Caragiale este acum mai contemporan ca niciodată. Cei care l-au citit pe

,,Românii nu mai au încredere în forța votului” - interviu cu Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al Revistei ,,România Mare” – Alegerile care tocmai au trecut au lăsat un gust amar celor care încă mai credeau în forța votului, în democrație. Începînd cu turul doi al alegerilor prezidențiale din anul 2000, cînd democrația a fost compromisă încasînd o primă lovitură, această practică se repetă de la un ciclu electoral la altul.

Dacă înainte furtul se făcea discret, mai pe după perdea, acum observăm că se lucrează pe față, fără nici un fel de respect pentru electorat. Nu este vorba că unii sînt mai breji ca alții, că dreapta este mai rea sau mai bună decît stînga. Vorbim despre o problemă profundă a statului român, străpuns din toate părțile de viermii corupției, și ale cărui valori de bază, pentru care în 1989 s-a murit, nu mai sînt respectate. Votul nu mai contează în România. Românii nu mai au încredere în forța lui, motiv pentru care 60% dintre votanți nici nu se mai prezintă la urne. Și asta nu de ieri, nu de azi, ci de mai mult de zece ani.

Anca Grigoriu: După alegerile locale, ne îndreptăm cu pași repezi spre alegerile parla­ mentare. Cum comentați realitatea politică din ultimii patru ani?

Lidia Vadim Tudor: Din păcate, evenimentele la care am asistat începînd din data de 27 septembrie îmi certifică faptul că în România nu mai există nici măcar acel dram de democrație, acea spoială cu care aleșii neamului ne scoteau ochii. Manipularea cu care deja ne obișnuisem a trecut în planul doi, fiind înlocuită cu practica furtului pe față. (continuare în pag. 8-9)

Eminescu se întreabă ce caută marele poet la Bellu, și nu în viața de zi cu zi, într-o redacție a unei publicații patriotice. Cei care știu cum a fost ucis (cum a murit) Mihai Eminescu, cei știu cum a murit Avram Iancu, cei care știu cum a fost ucis Tudor Vladimirescu sau cei care știu cum a fost executat mediatic Vadim Tudor înțeleg că, din multe puncte de vedere, România, ca stat, nu are prea multe șanse. Cînd spun șanse, mă refer la oportunitatea ca această țară să fie un stat, nu o colonie, a cărui conducere să fie dedicată intereselor țării, poporului, în primul rînd, și abia după aceea să aibă în vedere alte interese, dar și acelea doar dacă sînt în beneficiul poporului român. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Toamn romneasc Nostalgic e octombrie ca marea și tot ca ea e putred de bogat îi crapă vistieriile de struguri de păsări, și păstrăvi, și grîu curat De atît albastru cerul se apleacă precum bătrînii țării pe psaltiri e-un aer pur ca frescele votive că ți se face teamă să-l respiri Prin delte largi de vin și de iubire își fierbe toamna marele festin iar soarele topește-n palma ierbii ducați masivi de aur byzantin Trec vietăți cu lacrime-n privire apoi se-ntorc, încremenesc pe deal adulmecînd sfioase urma unde se-ngemănau în dansul nupțial Ard frunze vechi și-un mal de mirodenii în fumul lor gutui de mirt se coc se-aud flăcăii bușumîndu-și caii cu smocuri moi de fîn și busuioc Și-n nopți de fluor, sub lună luminată pămîntul se despică fulgerat să ne pătrundem de sfinția celor care, murind, ne-au binecuvîntat Din munții noștri sacri se pogoară oieri și cîini cu turmele spre lunci ce forță le-ai dat, Doamne, prin milenii de se supun aceleiași porunci? În pacea de amurg a transhumanței sîntem bolnavi de-al țării noastre dor un stol de porumbei fără prihană își face cuib în steagul Tricolor CORNELIU VADIM TUDOR, 1977

NR. 1559 l ANUL XXXI l 20 – 26 OCTOMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 LEI

2

Nr. 1559

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Cristoiu Ion (fost comunist) insulta întregul popor român F Diktatul de la Strasbourg F Un alt „ciripitor“ năpîrlit în liberal: Radu Stroe F Stăm prost la raportul om/oaie F Stăm bine la raportul om/damigeană F „Academia Caţavencu“ îl batjocoreşte pe Ştefan cel Mare F Gangsterul Patriciu a pus laba pe Vila 19 PARTEA I F Au trecut şi sărbătorile. Şi cele religioase, și cele laice. Minunea Învierii Domnului coincide cu cealaltă minune, a Învierii Naturii. F Numai că poporul român (considerat de Paul Goma subpopor şi de Mircea Mihăeş laş şi imoral) s-a dovedit a fi de-a dreptul imposibil. „În loc să se purifice, cum cere credinţa strămoşească, de Paşti, românii s-au înjunghiat, s-au călcat în picioare, s-au bătut ca chiorii, s-au împuşcat şi, din cînd în cînd, au mai făcut cîte un viol în curtea bisericii“ - acesta e genericul paginilor 1, 2 şi 3 al celui mai cadaveric ziar din istoria presei române, „Evenimentul zilei“. Deci, nu e vorba de ţigani (autorii principalelor fărădelegi), nici măcar de unii români, ci de TOŢI românii. „Panorama dezastrelor de Paşti“ e singurul lucru care îl interesează pe Cristoiu Ion (fost comunist), ca să stoarcă bani, cît mai mulţi bani. Ce ziceţi, stimaţi cititori, de presa ăstuia? Vă recunoaşteţi? V-ați călcat voi în picioare, v-ați bătut ca chiorii, v-ați înjunghiat şi v-ați împuşcat, după care, ca o încununare a satanismului, ați violat fete şi femei în curţile bisericilor? Răspundeţi, oameni buni, ați făcut voi toate astea? Dacă le-ați făcut, ruşine vouă, sînteți un popor pierdut. Dacă nu le-ați făcut, de ce nu-i rupeţi urechile derbedeului care vă insultă? Ce părere îşi poate face un cititor străin, sau unul din anul 2050, cînd va răsfoi colecția publicaţiilor şi va vedea ce primitivi eram noi, românii, mai groaznici decît barbarii epocii de piatră? F La Catedrala Catolică din muni­ cipiul Arad slujbele încep și se termină, invariabil, cu imnul Ungariei. Mai mult decît atît: există un registru în care fiecare participant e invitat să semneze, pentru a cere universităţi şi institute teologice în ungureşte. S-au obrăznicit rău de tot honvezii ăştia! F Dar, să vedeţi că în comuna Cleja din jud. Bacău nu le-a mers deloc! Încercînd ei să tot agite spiritele şi să-i declare maghiari pe ceangăi (care, în realitate, sînt români!), nişte lideri udemerişti au luat-o zdravăn pe cocoaşă de la ţărani şi abia au scăpat cu fuga. Care fugă, după cum se ştie, e ruşinoasă, dar e udemeroasă.

Credem că acei oameni simpli şi curaţi, de la țară, au descoperit „oul lui Columb“, adică antidotul cel mai eficient împotriva neruşinării ungureşti: toroipanul, punerea pe fugă, luarea la trei păzeşte, izgonirea cu huiduieli şi fluierături. F Mai mult ca sigur că aşa vor păți şi cele două scroafe în călduri, care s-au îmbîrligat, în poziţia 69, pentru a se scărpina pe burtă şi a-şi face plăceri una alteia: Horia Rusu şi Adrian Severin. Din ce sămînță spurcată, purtată de vîntul Istoriei, s-au mai zămislit şi troglodiţii ăştia, ce sînge infect şi plin de cruci li se prelinge prin mădulare, pe cine reprezintă, ce ugere de ploşniţă au supt în copilărie, cine i-o fi deochiat să spurce tot ce ating şi să răspîndească duhoarea pestilenţială a trădării?

Militînd făţiş pentru ciopîrțirea Ardealului, cei doi lideri ai P.L ’93 şi ai P.D.-F.S.N. au dat lovitura de grație partiduleţelor din care fac parte şi care,

din pricina asta, vor rămîne pentru vecie în galeria monştrilor, alături de agenturile Kominternului şi ale Gestapo-ului. Mai mult decît atît, în uriaşa lui nesimţire, de grohitor cu 4 guşi şi 6 buci, derbedeul ăla de Horia Rusu l-a acuzat pe preşedintele României de... înaltă trădare de ţară! De ce? Pentru că Ion lliescu a formulat o serie de critici întemeiate împotriva şovinismului maghiar şi a politicii de maghiarizare forțată a minorităților, pe care a dus-o Ungaria de-a lungul Istoriei. F E limpede că Diktatul de la Strasbourg - departe de a ne speria - va contribui într-o măsură decisivă la limpezirea lucrurilor în politica românească. Mulţumim, Moş Martine(z), dacă nu erai matale s-o scalzi, că e lae, ori bălae, nu scoteau capul la vedere toţi şerpii ăştia veninoşi. Le spunem de-aici, din acest colţ de pagină, tuturor udemeriştilor din România şi politicienilor din Ungaria, ca şi observatorilor străini, cumpărați cu trei mărgele și două sticle cu apă de foc, că știm bine fiecare etapă a planului lor, dar că, la prima mişcare de enclavizare a Ardealului, îşi pot face rugăciunea, fiindcă vom muri cu ei de gît. Să ia aminte bine de tot la ce se petrece în fosta Iugoslavie: sîrbii sînt mici copii față de noi, românii!

Haida-de, jucaţi-vă voi cu focul, biciuiţi-ne voi nervii, încercaţi voi marea cu degetul, să vedeţi dacă ține sau nu ține, şi-o să daţi de domnul dracul, de n-o să mai nimeriţi nici graniţa... F Tătarul beţivan Anton Uncu, de la „România Europei Libere“ (fost ofițer de contrainformații, fost secretar P.C.R., fost amant libidinos al dactilografelor pensionare, fost terorist al propriei sale familii, pe care o bătea cu cureaua, cucu, pînă o lăsa mai mult lată decît lungă), dovedeşte că procesul creştinării sale încă nu s-a încheiat. Într-un articolaş intitulat „Ramura de măslin“, el se preface că vrea pace şi bunăînvoire, da’ în realitate dă tare la gioale, cu ură şi duşmănie, împotriva spiritului din Noul Testament: „Aşteptăm făcătorii de pace să ia locul fariseilor, aşteptăm pe marii bărbați ai neamului să-i alunge din scaune de domnie pe cei care iau numele Domnului în deşert“. Mai pe româneşte, Mişu Bîl-Bîl să-l izgonească pe Nelu Cotrocelu, zis Titanul din Olteniţa. Totuşi, pînă una-alta, cel alungat din „scaune de domnie“ a fost chiar el, tătarul beţivan, care s-a trezit debarcat de „marele bărbat al neamului“, P.M. Băcanu, din funcția de vicepreședinte al Societății „R“, dar și din Consiliul de Administrație. Și ce mai zice incultul ăsta, care tună şi fulgeră împotriva nepotismului şi a aranjamentelor, dar l-a angajat pe handicapatul de fiu-său şi l-a acreditat la Senat, unde intră ca un nesimțit cu căciula pe cap, în sala de şedinţe? „S-au umplut ca niciodată bisericile din România de tineri cu lumînări în mîini, încrezători în Buna Vestire“. Toate bune şi frumoase, numai că, orbit de atîta răfuială, Uncu Anton îşi toarnă singur beton, confundînd Paștele cu vestirea Mariei că va avea un fiu, sărbătoare ce cade, invariabil, cu 9 luni înainte de Naşterea Domnului, adică exact pe 25 martie (Dezlegarea la Peşte). Mai puneţi mîna pe carte, bă aceştia... F Organul securistului S.R.

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

Stănescu n-ar trebui să se cheme „Ziua“, ci „Minciuna“. Aproape 90 la sută din tot ceea ce apare aici e scorneală din acea burtă-verde cu maţe fripte a turnătorului Deleanu. În urmă cu circa 10 zile, „Jurnalul Naţional“ a făcut cunoscut tirajul unor publicaţii, notă din care aflam că „Ziua“ are 4.000 de exemplare, imediat, huliganii au sărit cu gura, înspăimîntaţi că nu-şi vor mai putea păcăli sponsorii de peste Ocean (Nils Şneker şi alţi şmecheri). Ce a făcut „Jurnalul Naţional“? Ca să nu-şi mai pună mintea cu nebunii, a continuat publicarea tirajelor, însoţite, zi de zi, de o Notă a Redacţiei: „Tirajele ziarelor au fost comunicate de conducerea acestora“. Şi, brusc, s-a umflat broasca! De la 4.000 de exemplare, „Ziua“ a început să se laude că are 60.000-70.000 de exemplare, gogoaşă pe care n-o înghite nimeni, evident. Şi acum începe delirul puşlamalelor!

Banda de la „Ziua“ comunică un tiraj fals la „Jurnalul Naţional“, apoi, pentru a-şi crea legitimitate, reproduce pe pagina I ceea ce apare acolo, punînd genericul „Tirajele cotidienelor centrale după «Jurnalul Naţional»“. Orice om cu scaun la cap îşi dă seama că un ziar n-are nevoie să preia după un alt ziar cifra propriului său tiraj, aşa ceva e de rîsul lumii, arată clar intenţia de fraudă şi de inducere în eroare. F Trei surzi de geniu a avut umanitatea: Beethoven, Goya și Victor Surdu. Primul a compus cîntece, al doilea a pictat sclupturi, iar al treilea a făcut publică, săptămîna trecută, îngrijorarea sa profundă că s-a redus „sub minim raportul om/oaie – specitic poporului nostru mioritic“. Extraordinar, Victoraş, pînă şi aici am făcut-o de om/oaie!

Totuşi, nu trebuie să fii îngrijorat, întrucît au crescut, în compensaţie, alte raporturi: om/ţap (răspunde tovarăşul Emil Constantinescu), om/ găină (răspunde tovarăşul Ion Cristoiu), om/cal (răspunde tovarăşa Ileana Lucaciu), om/porc (răspunde tovarăşul Horia Rusu), om/broască (răspunde tovarăşul Adrian Severin) şi om/ damigeană (răspunzi chiar tu!). F Ne exprimăm regretul că dl. deputat Petre Ţurlea a oferit spre publicare, concomitent, şi revistei noastre, şi ziarului „Cronica Română“, articolul său „Amba­sadorii României trebuie să fie şi patrioţi“. Avînd în vedere că textul a apărut în ziarul amintit (numărul de vineri, 28 aprilie), este evident că el nu mai poate să fie publicat şi de noi, deşi acesta fusese cules. Sperăm să nu se repete.

F Aflat la Tîrgovişte, pe urmele fostului său şef suprem, Ţapul Emil a dat iar cu oiştea-n gard! „Parlamentul nu este legat de ideologie, ci de interese de «tip mafiot»“. Avînd în vedere că mai bine de 40 la sută dintre parlamentari fac parte din Opoziţie, ne exprimam îngrijorarea față de soarta imprudentului patruped. Ţapule, Ţapule, dacă tăceai, rumegător rămîneai... F O epavă ungurească ruginită pe fundul Lacului Balaton, pe care scrie Szasz Janos, a căpătat un fel de ciosvîrtă de plastic, din partea aripii ungureşti a Premiului Pulitzer.

Imediat, coada de mătură – care e Carmen Dumitrescu – i-a luat un interviu în „Cotidianul“, din care reiese că el îi va populariza pe Andrei Pleşu, Andrei Pippidi, Al. Paleologu şi Radu Cosaşu, dar îl va ataca pe senatorul Corneliu Vadim Tudor.

Cine l-o fi minţit şi pe vagabondul asta că e ziarist?

Cît despre otrava a bătrînă de Carmen Dumitrescu, noi credem că din „Premiul Pulitzer“ ea se va mulţumi şi cu primele patru litere... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 mai 1995)

RM

Nr. 1559

l

3

20 – 26 octombrie 2020

Primarii buni ai Bucureştilor – „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu într-o năvală/ L-a făcut o Capitală” (1) În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, setea de modernizare a României dorea o capitală. Astăzi, contextul internaţional cere o metropolă. Cu toate acestea, Bucureştii au rămas un oraş care şi-a păstrat tradiţiile: au ştiut să îşi ascundă nefericirile la periferie şi să ţină pasul cu moda în centru. Angrenaţi mai mult decît bucureştenii în acest perpetuum mobile al Capitalei au fost primarii. Dorinţa de mai mult şi mai bine a rămas. La fel şi străzile uzate, aerul prăfuit, aglomeraţia stridentă. Sau portretul robot, schiţat iluzoriu, a ceea ce se dorea a fi încă de la început un primar de capitală: gospodar desăvîrşit, lider pragmatic, diletant dedicat. Trecuseră cinci ani de cînd Alexandru Ioan Cuza era la cîrma României moderne.

Pe foaie, Bucureşti era capitala noului stat, dar pînă la a intra în rîndul capitalelor europene a mai durat un timp. În graba spre modernizare, Bucureşti nu a ajuns să fie decît o imitaţie a Occidentului, care, asemenea unui copil care se vrea să se maturizeze prea repede, copiază acţiunile adulţilor din preajmă. Mozaicul de culturi, continua zbatere între tradiţie şi progres, şi nehotărîrea între un Occident promiţător sau un Orient confortabil deveniseră obositoare. Cineva trebuia să pună piciorul în prag, să implementeze normele de conduită specifice unei capitale moderne şi să aducă liniştea într-o societate dezorganizată.

Aşadar, în aprilie 1864, legea comunală era aprobată: comunele rurale şi urbane care erau investite cu personalitate juridică funcţionau după anumite reguli. Tot în vara lui 1864, pe baza aceleiaşi legi, se hotărăşte ca acela care se va ocupa de bunul mers al urbei Bucureştilor să fie ales de către domnitor dintre primii trei consilieri care adunau cele mai multe voturi.

La 7 august este înfiinţată Primăria Capitalei, iar 10 zile mai tîrziu este pus în funcţie primul primar.

Primul primar al Capitalei – Barbu Vlădoianu

şi-a pus oamenii la treabă. A început prin a dărîma morile de pe Dîmboviţa, care dădeau atîtea bătăi de cap, fiind şi ele una dintre cauzele inundaţiilor. Apoi, pentru a mai ieşi puţin din noroi, ad literam, edilul a iniţiat un amplu şi binevenit program de pietruire a străzilor bucureştene, înfiinţînd în acest scop primul corp de pietrari ai Capitalei.

Pavarea cu piatră cubică şi, în ultimă instanţă, construirea de trotuare, s-au terminat abia în 1872. Şi, pentru a încununa tot acest proces care seamănă cu o (drastică) curăţenie de primăvară, Vlădoianu a iniţiat şi lucrările pentru canalizarea sistematică. Asemenea unui gospodar autentic, care face curat şi în faţa porţii, Vlădoianu a obţinut, în aprilie 1873, aprobarea Consiliului Comunal pentru executarea unei porţiuni de asfalt realizat din rocă importată din Elveţia, în faţa Palatului Regal şi pe o mică parte din Calea Victoriei, pe atunci încă Podul Mogoşoaiei. Destinaţie: capitală europeană, via urbe modernă. Una dintre caracteristicile de bază ale modernizării a fost laicizarea instituţiilor statului. Aşa că primul edil al Capitalei a adunat toate certificatele de naştere, căsătorie sau deces de la biserici şi le-a arhivat la Oficiul Stării Civile. Şi de atunci înainte, bucureştenii se duceau în faţa statului să ceară un număr de înregistrare pentru fericirea sau necazul lor.

Primar în funcţie sau nu, Barbu Vlădoianu a fost pentru locuitorii Bucureştilor un om de nădejde. Fie că îşi cîştigase simpatia şi încrederea prin epoleţii de general, fie prin personalitatea severă, dar plăcută, el s-a implicat în evoluţia Capitalei chiar şi în momentul cînd nu mai era la conducere. Aşadar, în 1869, la cererea şi insistenţele sale, este inaugurată prima linie de cale ferată din Principatele Unite: Bucureşti-Giurgiu. Trenurile vor pleca din cocheta Gară Filaret, inaugurată cu fast în octombrie 1869. În acelaşi timp, la Giurgiu, începe construcţia viitoarei Gări de Nord, ale cărei lucrări au fost concesionate Consorţiului Stroussberg. Gara a fost inaugurată în 1872, sub denumirea de Gara Tîrgoviştei. De la macro la micro nu era decît un pas: în timpul primului său mandat, Vlădoianu a propus posibilitatea introducerii unui mijloc de transport în comun, şi anume tramvaiul cu cai, proiect Barbu Vladoianu (1812-1876) care în acel moment nu a fost aprobat.

Despre Vlădoianu se spune că a fost omul de încredere al lui Cuza. Fără a avea vreun model anterior de urmat, generalul a creat un tipar de primar care pînă astăzi rămîne o provocare.

Acţiunile întreprinse în timpul celor două mandate, primul din august 1864 pînă în octombrie 1865, iar cel de-al doilea, în timpul lui Carol I, din decembrie 1872 pînă în mai 1873, sînt vizibile şi acum, în Secolul XXI. Mare parte a infrastructurii bucureştene actuale este cea concepută de către Barbu Vlădoianu. Oare cît de potrivit este ca un ansamblu de elemente realizat în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, fără prea multe îmbunătăţiri, să stea la baza unei societăţi ce se doreşte a fi una metropolitană? Un lucru e cert: Vlădoianu a fost, întradevăr, deschizătorul de drumuri al Bucureştilor către modernitate.

Oraşul lui Bucur era o mlaştină. Se pare că Dîmboviţa se supărase pe bucureşteni şi, în primăvara lui 1864, îşi revărsase apele pe străzile Capitalei, lăsînd în urma-i dezastru şi noroi. În ultima perioadă, inundaţiile deveniseră un obicei, iar locuitorii trecuseră de la statutul de cetăţeni ai Bucureştilor la cel de sinistraţi. „Nici nu se uscaseră uliţele bine de apă şi noroi şi familiile celor sinistraţi încă nu se fixaseră în adăposturi mai bune, cînd sfîrşitul primăverii din 1864 aduse o nouă inundaţie catastrofală. De data aceasta, prisosul de apă care a ieşit din matca Dîmboviţei l-au dat ploile torenţiale de la sfîrşitul lunii mai, care au făcut ca rîul să iasă din albie şi să înece mahalalele Antim, Broşteni, Izvor şi altele învecinate. De data aceasta, apele revărsate au ajuns la doi metri înălţime şi ameninţau cu prăbuşirea caselor inundate”. Aşa că Vlădoianu

Strada lui Protopopescu: de la etic la estetic

Strada a reprezentat pentru devotatul edil capul de afiş. Modernizarea stradală nu a însemnat doar salubrizare, ci şi confort al cetăţeanului şi esteticul oraşului. Principalele bulevarde și străzile adiacente lor, practic jumătate din suprafața Capitalei, au fost pavate cu piatră cubică în timpul mandatului său.

Unul dintre detaliile trecerii de la statutul de tîrg al Bucureştilor la o capitală europeană a fost o simplă ridicare de picior, care asigura o circulaţie organizată: Pache construieşte primele trotuare. Fiind o parte foarte importantă a oraşului, primarul a şi avut grijă de străzile nou construite. El a adus de la Dresda cîteva cisterne mari, cu turbine şi pluguri, pentru a curăţa străzile pe timp de caniculă sau zăpadă. Pentru noile artere rutiere se spune că se lucra „ziua și noaptea fără încetare și primarul Pache era și noaptea lîngă muncitori”. Aşa a fost extins bulevardul Orizont, lucrare de proporţii imense, care împărţea Capitala în două. Timp de efectuare: patru luni. Deşi sîntem într-o epocă a vitezei şi a tehnologiei, Bucureştii Secolului XXI se grăbesc încet, iar în patru luni abia ne putem întreba ce clădiri de patrimoniu mai lăsăm să cadă, ce monumente gigantice fără esenţă se mai ridică în centrul oraşului, sau cum să realizăm o hartă probabilă a gropilor din trotuarele lui Protopopescu.

Apar tramvaiele cu cai

„Mie daţi-mi străzi pavate,/ Măturate [...] Daţimi, daţi-mi strada-ngustă/ Unde gustă/ Omul viaţa mai din plin”, spunea cu năduf poetul Topîrceanu. Şi le-a dat Pache Protopopescu bucureştenilor străzi pavate. Şi iluminate chiar, cu becuri cu gaz, lămpi cu petrol sau ulei mineral. Şi, pentru confort, dar şi din simţ practic, el a dezvoltat reţeaua de tramvai cu cai, care îşi croiau drum prin urbea bucureşteană încă din 1871. Şi pentru asta a scos din servietă contractul social al lui Rousseau, şi l-a aplicat la o scară mai mică. Sau, pur şi simplu, a adus în tramvai codul bunelor maniere: „conductorii vor păstra ordinea în vagoane, vor îngriji ca pasagerii să se aşeze pe bănci, fără să aducă supărare unul altuia. În mijloacele de transport în comun de la acea vreme era interzis să urce mai mulţi călători decît cîte locuri sînt pe bănci şi pe platformă, nu vor fi primiţi în vagoane cei îmbrăcaţi murdar, în stare de beţie sau cei însoţiţi de cîini. Nu vor admite nimănui cu tinichele sau ulcioare „Întîiul primar bun al Bucureştilor” – cu lichide care ar putea să mînjească sau să supere Emanoil Pache Protopopescu pe ceilalţi călători. Agăţatul de vagoane, fie chiar pe În goana continuă către moder­nitate, Capitala scări este strict interzis şi periculos”. Pache a rămas în şi-a pus destinul în mîinile lui Pache Protopopescu. istoria colectivă pentru că a înţeles un lucru esenţial: Şcolit pe băncile universităţilor prestigioase ale nu este doar primarul Bucureştilor, ci şi primarul Europei, din Paris, Geneva şi Bruxelles, Emanoil bucureştenilor.

Pache Protopopescu s-a întors în România cu titlul de Pentru locuitorii Capitalei pe care boala i-a doctor în Drept într-un buzunar şi surprins, Pache a înfiinţat primul un mănunchi de idei cosmopolite în serviciu de trăsuri gratuit pentru altul. transportarea lor la cel mai Pache a fost profesor de Drept la apropiat spital, iniţiativă care Şcoala Comercială, dar şi prefect al l-a inspirat în 1906 pe doctorul Poliţiei Capitalei. Carol I îl simpatiza Nicolae Minovici la fondarea pe tînărul avocat, care se remarcase Societăţii de Salvare. Iar pentru printr-o etică europeană, exigentă, cei năpăstuiţi de soartă, un azil fix pe placul Regelui. Aşa că, în de noapte, unde primeau o masă 1888, printr-un decret regal, Pache caldă şi un loc liniştit de odihnă.

Protopopescu este numit primar al Mai mult: 28 de şcoli şi clădirea Capitalei. Mandatul său a durat doar Liceului „Gheorghe Lazăr”. Asta trei ani, dar a realizat ceea ce nimeni nu a putut: să educe Bucureştii. a dăruit primarul învăţămîntului Pache a considerat că modernizarea românesc, care abia făcea primii este mai mult decît o necesitate, este paşi. respectul pe care trebuie să îl înveţe (va urma) Pache Protopopescu (1845 - 1893) atît Capitala, cît şi locuitorii ei.

HISTORIA.RO

4

Nr. 1559

Atitudini«Polemici Vinul de viață lungă al Cotnarilor de altădată

Parfumul strugurilor în miez de toamnă nu este singurul lucru magic în ceea ce priveşte viile din România. În miezul verii, podgoriile care încă mai există în regiunile istorice se răsfaţă sub soare, răsfirate pe dealuri, pregătindu-se să dea naştere, nu peste foare mult timp, unei licori destinate, de secole, atît trupului, cît şi sufletului.

Vinurile de soi, de obicei, se împletesc cu legenda şi frumuseţea locurilor pe dealurile Moldovei de Nord. În fosta Ţară de Sus străbătută de marii voievozi ai Moldovei, vinul de calitate a curs din belşug în boloboace şi a alimentat curţile domneşti de la Fălticeni, Botoşani, Iaşi sau Suceava.

Vinul produs în arealul Cotnari este pomenit din cele mai vechi timpuri şi se crede că podgorii ar fi existat în această zonă încă din vremea celebrei culturi Cucuteni, cu mii de ani în urmă. Prima atestare clară a vinului de Cotnari se regăseşte într-un document intern moldovenesc din 5 octombrie 1448, în care se pomeneşte despre prezenţa cernoziomului levigat, un pămînt care se preta în special la cultura viţei-devie. Dimitrie Cantemir, în ,,Descriptio Moldaviae”, descria vinul de la Cotnari astfel: „Vinul cel mai ales este cel de Cotnari, un tîrgușor în părțile Hîrlăului…

Cutez să susțin că este mai ales și mai bun decît alte vinuri evropenești și chiar decît vinul de Tokay.

Cînd este păstrat în pivnițe adînci și boltite, cum se obișnuiește la noi, și este ținut trei ani, în cel de al patrulea capătă o asemenea tărie, încît arde ca vinul fierbinte. Cel mai vîrtos băutor abia este în stare să bea trei pahare fără să se îmbete; cu toate acestea, la urmă nici măcar nu-l doare capul. Vinul de Cotnari are o culoare cu totul deosebită, pe care n-o găsești la alte vinuri, și anume este verzui și, cu cît îmbătrînește, cu atît culoarea lui se face mai verde”.

Despre culesul viilor și misterul vinului-elixir de Cotnari aflăm din descrierile extrem de plastice ale scriitorului N.D. Cocea (1880-1949), autorul romanului ,,Vinul de viață lungă”, apreciat de criticul G. Ivașcu drept ,,cea mai citabilă creație artistică a lui N.D. Cocea, cu care el a intrat și rămîne în istoria literaturii noastre”. ,,… Ceva ireal plutea în atmosferă… Iar în lumina spectrală a zilei cernită printre ramuri, întocmai ca pe-o scenă de teatru, șiruri de fete și flăcăi, cu panere încărcate pe umeri, coborau cîntînd spre clădirile din stînga noastră… Un zgomot vast, continuu, domina cîntecele culegătorilor. S-ar fi spus că o moară de apă era prin apropiere, sau o prisacă în toiul roitului.

Ascultam și eu zgomotul fără să bănuiesc de unde vine.

Mi l-am explicat abia cînd am ajuns în dreptul cramei.

Prin ușa cît zece din zilele noastre, adevărată poartă de cetate, cu două coturi masive de stejar, ferecate și deschise larg în lături, am văzut un sat întreg la muncă.

Copile, rîzătoare, treceau coșurile flăcăilor. Aceștia, la rîndul lor, urcați pe scări improvizate, le deșărtau în trei călcătoare de doi stînjeni în lungime fiecare, și așezate de-a curmezișul cramei. Panerele golite zburau prin aer, însoțite de strigări și glume piperate. Fetele le prindeau din zbor. Nici una nu se lăsa mai prejos.

Răspundeau la fel, cu glume în doi peri sau cu pumni de struguri aruncați în față, feciorilor. În același timp, în cele trei călcătoare uriașe, alte fete și neveste, cu poalele în brîu de li se vedeau pupele pînă la șolduri, zdrobeau poama în ritm cînd domol și legănat de horă, cînd sacadat și precipitat de bătută… Strugurii se prăvăleau sub picioare. Mustul glgîia din vrane. Cofe, donițe, oale de lut plecau una după alta, pline ochi, neclintite, smirnă, pe umerii argaților. Crama vuia și duduia din temelie. În aer pluteau efluvii dulci și acre, amețitoare și iritante, de poamă călcată, de nădușeală și de femeie”.

Asta era în zilele de cules cele obișnuite, alta ,,era ziua rezervată vinului pentru daruri la domnie.

Se punea la o parte, de cu vreme, poama cea mai

pîrguită. Fetele alegeau ciorchinii unul cîte unul. Înșiși călcătorii erau aleși pe sprînceană. Muncă migăloasă.

Băutura pentru fețe domnești. Dar mai ales prilej de joc și de sărbătoare. N-apuca să se lase seara, și cîte opt și zece rînduri de hori se întindeau în bătătură. Rachiul și drojdia de vin curgeau gîrlă. Maldăre de viță uscată, aruncate claie peste grămadă pînă la înălțimea casei, ardeau ca rugurile în cele patru colțuri ale ogrăzii.

Vălvătaia se vedea de pe malul Prutului. Lăutari din toată Moldova de Sus veneau unii după alții, ca musculițele de noapte atrase de flacăra lumînărilor…

Se storceau în zicători strugurii pentru neamul acesta al arcașilor care au fost mereu, unii vrednici, alții pîrcălabi, medelniceri, stolnici sau boierești mai mărunți, unii în divanul domnesc, alții pe la casele și gospodăriile lor, dar în toate vremurile și sub toate domniile, ori de cîte ori granițele Moldovei erau încălcate de dușmani, toți Arcașii, de la un capăt al țării la altul, își încordau arcurile și, într-un suflet, alergau la hotare”.

Omul sfințește vinul și apoi îl bea ,,Vinul acesta dătător de zile senine, spun bătrînii, nu se dobîndește lesne și nu se bea oricînd și oricum.

Mai întîi, «vița, dragul moșului, nu-i de piatră, nu-i de cărămidă. N-o fi avînd suflet, ca omul, dar are și ea viața ei, simțirea ei. Trăiește. Eu mi-am dat de multe ori cu gîndul că, între toate viețuitoarele pămîntului, trebuie să fie, trebuie să dăinuiască un fel de legătură trainică. De la ultimul firicel de iarbă chircit în șanțurile drumurilor, pînă la fruntea ta și-a una, treptele pot fi numărate, dar seara e aceeași. Sîntem o apă cu tot ce viețuiește în univers. Ai auzit și tu că giuvaergiii, ca să redea strălucire mărgăritarelor aproape moarte, le pun la gîtul cucoanelor. Pielea muierilor le întinerește.

Apoi, dacă un bob de scoică reușește la sînul femeilor, cum ai vrea tu să se lase mai prejos rodul viei? Stoarce un strugure printr-o rîșniță sau pune-l sub un teasc. O să bei apă chioară, abia îndulcită. Zdrobește același strugure sub talpa omului, cu toate necurățeniile ei, și-o să bei ce n-ai băut tu de cînd ești, vin ca apa vie, din podgoriile lui Moș Manole, de la Cotnari»”. (…) ,,Simțeam, în adevăr, prin mirosul obișnuit de levănțică și de lucru vechi al casei, strecurîndu-se un miros mai subtil, mai insinuant, iritant și lasciv… În pahar parcă nu era vin, ci chihlimbar. Ape ruginii, fosforescente, jucau cu irizări nesfîrșite în masa compactă a vinului untdelemnos. Nu era Cotnar roș.

Era Cotnar alb… Am lăsat picăturile s-alunece una cîte una, pe ligheanul limbii, pînă-n gîtlej; nu mă ardeau. Îmi răcoreau doar și-mi parfumau răsuflarea.

Uneori parcă aveam o grădină sub cerul gurii… Cînd îl sorbeam, îl respiram cu nările deschise și-l simțeam în același timp în nas și pe vîrful limbii… aș fi jurat că mă aflu într-un cîmp cu flori, pe o căpiță de fîn sau într-o biserică. Parfumul vinului, nu vinul, îmi pătrundea pînă-n fundul sufletului. Îmi ușura trupul. Îmi deschidea mintea… Mi-era bine, așa cum trebuie să-i fie pămîntului jilav stropit de soare…”.

R.M.

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

TABLETĂ DE SCRIITOR

Strălucirea mării Pentru scriitorașul Giorgi Dobre

Deunăzi, în plină toamnă, împreună cu un grup de oameni dragi inimii mele, am decis să mergem pentru o zi, două, la Constanţa, să vedem Marea, o minune a naturii, cînd plajele sînt încă pline de oameni, ca albinele strînse într-un copac plin de flori... Cum am sosit, spre seară, şi după ce ne-am cazat la o vilă din apropiere, am început să luăm la colindat orașul cu piciorul, de-a lungul şi de-a latul lui, pînă la punctul dorit de noi: Faleza!... Un punct de atracţie pentru toţi turiştii care vin aici pentru ca, apoi, să se întoarcă acasă cu amintiri frumoase despre marea văzută în acest anotimp... Mai ales toamna, marea este unică prin poezia ei... Cum ne plimbam la lumina neoanelor galbene, ca nişte gutui între frunzele aurii îmbrăcate în faguri de brumă, numai ce îl aud pe mezinul grupului, Giorgi, că o întreabă, cu candoarea lui de copil, pe mama lui, doamna Alef, cum de Marea este aşa de mare, de unde are atîta apă și cîte altele...

Ascultîndu-i întrebările și plăcîndu-mi discuţia, involuntar mă vîr şi eu în vorbă, cu gîndul să-i stîrnesc și mai mult curiozitatea.

– Marea este frumoasă, îi zic eu, că aşa ne-au lăsat-o străbunii, oameni pe care nici eu, cu atît mai mult tu, nu îi cunoaştem decît dacă citim din hrisoavele vechi ale timpului... Eminescu al nostru a trecut pe aici şi a scris poezii nemuritoare, inspirate de frumusețea Mării. Acum ai unsprezece ani, dar cînd ai să creşti mare, ai să te dumireşti singur despre această Mare care e atît de mare şi are atîta apă. Iar dacă eu vreau, o beau pe toată într-o clipă, şi ai să vezi că atunci în locul ei o să rămînă o întindere de pămînt sterp.

La vorbele mele, copilul tresări atît de tare, că simţeam în glăsciorul lui emoţia cuvintelor care i se risipeau pe buze ca briza mării ce venea din larg şi se pierdea odată cu ultimul val ce se izbea năpraznic de zidurile reci de ciment.

– Cum să bei atîta apă? Eşti un om ca noi, nicidecum Setilă din povestea lui Ion Creangă. Numai el avea puteri supranaturale, că seca fîntîni întregi pline cu apă, şi tot striga că moare de sete.

– Eu am puterea asta şi, dacă vreau, înghit marea cît ai clipi, îi zic, amuzîndu-mă pe seama copilului căruia reușisem să-i stîrnesc curiozitatea.

– Dar are mulţi peşti... Milioane de peşti...

Miliarde..., îmi zice micuțul, speriat de soarta peştişorilor şi a celorlalte vieţuitoare marine.

– M-am gîndit la toate acestea, mai cu seamă la peşti...Uite cum fac, odată cu fiecare gură de apă, voi înghiți şi cîte un peştişor pe care, apoi, îl voi lăsa să iasă pe nări în găleată, iar cineva îi va duce în vreun lac, unde să trăiască și să se înmulţească pînă ce cresc mari. După care, prinşi de pescari, vor ajunge hrană în farfuriile oamenilor... Natura nu trebuie distrusă, trebuie păstrată pentru generaţii şi generaţii de copii ca tine...

Auzind ceea ce îi spuneam, copilul nu mai scoase nici un cuvînt... Rămase cu privirea ţintă cînd la mine, cînd la apa mării ce se rostogolea cu vuietul ei sălbatic în larg... Îl vedeam prin întunericul nopţii cum frămînta din buze, întrebîndu-se, nedumerit, cum să beau eu Marea, de vreme ce eram un om obișnuit, un om normal, ca toţi ceilalți de pe faleză, nicidecum o ființă cu puteri supranaturale. A fost o seară de neuitat nu doar pentru el, ci pen­tru toţi cei prezenţi din grupul nostru.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

5

Polemici«Controverse Diplomatul Vasile Alecsandri și epidemia de gripă din Paris, din anii 1889-1890

(în special în orașele New York și Toronto). Ziarele franceze primeau rapoarte ale corespondenților lor din zonele afectate, utilizau noile mijloace de comunicare, precum telegraful, pentru transmiterea cît mai rapidă a informațiilor, și utilizau tehnici de lucru noi precum interviul, realizarea de reportaje și investigația pe teren.

Numărul articolelor dedicate acestei realități cotidiene crește exponențial, fiind publicate zilnic numeroase date statistice, rapoarte întocmite de autorități, interviuri cu personalități din lumea medicală etc. Sînt prezentate cazurile de îmbolnăvire ale unor personalități celebre ale epocii, precum Țarul Alexandru III al Rusiei, Regele Wilhelm II al Prusiei, Papa Leon XIII ș.a.

Emoția provocată de epidemie în rîndul populației franceze era profundă, în special începînd din a doua jumătate a lunii decembrie 1889, cînd se înregistrează peste 2.000 de decese săptămînal, în condițiile în care, în mod obișnuit, numărul deceselor atingea cifra de 180-200 de cazuri pe săptămînă. În total, în perioada decembrie 1889 – martie 1890, în Franța s-au înregistrat 60.000 de decese.

Aflate sub presiunea presei și a opiniei publice, autoritățile franceze vor adopta o serie de măsuri medicale și sociale menite să contribuie la îmbunătățirea igienei publice, la sprijinirea lucrătorilor săraci și a familiilor lor, la eliminarea cel puțin parțială a condițiilor de muncă și locuire insalubră a unei părți din populația orașelor etc.

Sursa: ARHIVELE DIPLOMATICE ALE MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE

Un critic evreu despre un mare poet creștin și legionar (2)

de Interne l-au descoperit pe Crainic care stătuse ascuns pînă atunci. I s-a redeschis procesul, dar după cîteva şedinţe de audiere a martorilor, tribunalul şi-a întrerupt lucrările şi inculpatul a fost expediat la Aiud. Aici, cînd a cerut să se notifice instanţelor judiciare jurnalul Consiliului de Miniştri unde erau reluate împrejurările demiterii sale, directorul închisorii a poruncit să fie pus în lanţuri.

Crainic n-a vrut să vorbească de anii petrecuţi în detenţie. Auzisem că nu prea făcuse o figură frumoasă, se preta la toate umilinţele ca să poată supravieţui. Să judece însă numai cine a trecut prin infernul de acolo.

Un asemenea exemplu de abandon al demnităţii omeneşti, în versiunea lui Crainic, aşa cum l-a amintit ca să înţeleg ce îndurase, arată mai curînd sinistru pînă la înfiorare... Printre paznici era o brută care, după ce-i dădea raţia, turna încă o farfurie de ciorbă, îşi muia ciorapii soioşi în ea şi apoi îl întreba: „Mai vrei o porţie, domnule Ministru?“ „Ziceam da!“ mărturisea Crainic.

Oroarea era însă că paznicul respectiv, un evreu ungur, venea de la Auschwitz, unde făcuse parte dintre deportaţi şi primise acum sarcina să-l supravegheze pe cel mai ticălos antisemit român, aşa i se spusese. Din cel supus înainte torturilor sadice, mecanismul pervers al răzbunării făcea o speţă perfecţionată de torţionar.

Crainic nu se plîngea de situaţia lui materială.

Primise un apartament acceptabil. Avea şi o pensie frumoasă (Stancu nu uitase că primul său volum de versuri, Poeme simple, apăruse în colecţia Gîndirea şi propusese biroului Uniunii Scriitorilor să-i acorde lui Crainic pensia cea mai mare cu putinţă). De ce să rămînă însă un autor interzis? Adusese destule servicii regimului, timp de 10 ani, cît a lucrat la Glasul Patriei.

Nu revenea nimeni din exil - spunea - fără să aibă întîi o discuţie lămuritoare cu el. Măcar pentru aceasta ar merita să i se publice cărţile.

Crainic mi-a declarat că ar vrea să afle mai multe despre hasidism. I-am împrumutat cartea lui Martin Buber Die Legende des Baal Schem. O vorbă a celui care ştia numele sfînt cred că i-ar fi mers la inimă mai ales. Învăţăceii l-au întrebat odată pe Baal Schem: „Cum trebuie înţeles proverbul: Adevărul cutreieră întreg pămîntul?“. Şi el a răspuns: „Asta vrea să spună că, izgonit din loc în loc, adevărul trebuie să se ducă mereu mai departe“.

Sfîrșit OV. S. CROHMĂLNICEANU

Unul din cei mai importanți scriitori și oameni politici ai generației sale, Vasile Alecsandri (18211890), personalitate de prim rang a culturii române, a fost, în același timp, un însemnat om politic al epocii sale, dar și un diplomat de anvergură.

Din activitatea desfășurată în această ultimă calitate, ca șef al Legației României la Paris, au făcut parte și demersurile sale - din timpul pan­ demiei de gripă care izbucnise în capitala Franței în toamna anului 1889 – desfășurate pentru a se asigura de starea de sănătate a elevilor români aflați acolo la studii. În fondul documentar al Arhivelor Diplomatice ale M.A.E. se află, potri­ vit acestei instituții, un raport trimis ministrului Afacerilor Străine de către poe­ tul Vasile Alecsandri, care în perioada 18851890 a fost șeful Legației României la Paris, pre­ cum și scrisorile de răspuns trimise Legației de către trei celebre licee din Paris, ale căror cursuri erau frecventate de către elevi români. În raportul său, Vasile Alecsandri informa ministerul că s-a adresat principalelor licee și colegii din capitala franceză, îndată după izbucnirea epidemiei de gripă

O seară cu Nichifor Crainic și vin israelian (2) Blaga, căuta să mă convingă el, a început să scrie piese de teatru cu adevărat originale cînd a încetat să-i mai imite pe expresionişti şi a căutat, cu Meşterul Manole, inspiraţie în mitologia românească. Pînă atunci, s-a luat după Strindberg: Tulburarea apelor seamănă penibil cu Privighetoarea din Wittenberg. M-am grăbit a doua zi să controlez afirmaţia. Era cu totul gratuită, nu exista nici cea mai vagă similitudine între cele două piese. Ghicisem însă bine că dispoziţia de a-şi coborî confraţii venea la Crainic dintr-o rană deschisă. Repede a ajuns să vorbească de ea. A depus trei manuscrise la Editura Tineretului. Unul povesteşte cum s-a afirmat el.

Al doilea trasează o istorie a Gîndirii. Al treilea cuprinde poeziile lui, compuse în închisoare şi învăţate pe de rost, fiindcă nu avea hîrtie şi nici creion să le noteze. Măcar primul ar merita neapărat să fie tipărit; tinerii de azi ar deprinde o lecţie din el, aflînd cu cîte greutăţi a trebuit să lupte altădată copilul unui ţăran sărac ca să înveţe carte şi să ajungă, doar prin puterile minţii, doctor în teologie şi profesor universitar. Poeziile, îmi mărturisea fără falsă modestie, sînt ce a reuşit să dea el mai bun. Le-a şlefuit de nenumărate ori în minte, crede că aduc o nouă înflorire a baladei. Dar, e convins, nu va apărea nimic. Osînda lui e pe veci, fiindcă vine de la ruşi. Cînd Scînteia a publicat un articol de el, chit că susţinea politica blocului socialist, presa sovietică a protestat. Au început să ţipe, regimul de la Bucureşti îi reabilitează pe fascişti.

I-am spus că nimeni nu-l va putea şterge din istoria literaturii româneşti. Va veni curînd momentul să se scrie despre contribuţia lui poetică aşa cum ea merită. A clătinat din cap sceptic. Trei ani mai tîrziu, volumul doi al cărţii mele Literatura română între cele două războaie mondiale îi consacra un capitol elogios. Contestam acolo ceea ce afirma Călinescu, şi anume că Ţara de peste veac n-ar mai aduce nimic nou după Arghezi, Voiculescu, Blaga sau Pillat: „Volumul - precizam - cuprindea versuri publicate prin reviste cu mult înainte de data apariţiei lui. Nichifor Crainic a fost practic printre cei dintîi care au avut

la Paris, pentru a se interesa cu privire la starea de sănătate elevilor români, și îi ruga pe colegii săi de la București să transmită familiilor elevilor români aflați la Paris informațiile din scrisorile de răspuns ale liceelor „Louis Le Grand”, „Sainte Barbe” și „Saint Louis” din capitala franceză. Raportul, datat 31 decembrie 1889, a fost scris în perioada cînd epidemia de gripă din Franța atinsese o răspîndire îngrijorătoare, fiind un exemplu de solidaritate și compasiune al personalului diplomatic al României față de situația conaționalilor aflați la Paris și a familiilor acestora.

Deși nu a marcat memoria societății europene asemeni epidemiilor de holeră sau a ciumei, care au afectat în cîteva rînduri Europa în Secolul al XIX-lea, epidemia de gripă provenită din Imperiul Rus (zona Asiei Centrale), care a ajuns la Paris în toamna anului 1889, a avut un puternic impact asupra opiniei publice și a politicii medicale a autorităților franceze.

Prin intermediul presei, societatea franceză a fost permanent informată cu privire la evoluțiile îngrijorătoare ale epidemiei din Imperiul Rus, care s-a extins treptat și virulent spre statele nordice și vestul Europei, ajungînd inclusiv pe continentul nord-american

ideea stilizării iconografice a peisajului autohton şi a teoretizat-o în Gîndirea. La el, mai mult ca la alţii, o lumină blîndă, suprafirească, se revarsă asupra naturii familiare, facînd-o teatrul legendei biblice, repetate mereu“. Şi după cîteva exemple, adăugam: „Prin filtrarea ingenioasă a motivelor populare, poezia lui N. Crainic reuşeşte să ajungă la originale nudităţi rilkeene. Un punct de fugă luminos o trage repede în zonele refrigerente ale spiritului şi-i imprimă o energică mişcare ascensională“.

Din nefericire, Crainic murise cu doi ani înainte şi n-a mai apucat să citească aceste pagini. Se fac a le uita şi cei care-i închină azi articole ditirambice, dar au tăcut mîlc atunci cînd puteau să sufle măcar o vorbă despre el. Între amărăciunile lui Crainic se număra şi deposedarea sa de o carte scrisă împotriva legio­ narismului. La începutul anilor ’60, mi-a mărturisit el, a fost scos din închisoare şi adus în cabinetul ministrului de Interne, Drăghici. Acesta 1-a înştiinţat că urmează să fie eliberat curînd şi i se cere să-şi reia activitatea publicistică. Va face însoţit cîteva călătorii prin ţară, ca să cunoască direct realizările regimului. Pînă atunci, a dat dispoziţii să i se creeze toate condiţiile pentru a putea scrie în linişte. Ar fi bine să înceapă prin a prezenta în lumina ei adevărată mişcarea legionară, l-a sfătuit Drăghici, ştiind părerile foarte critice ale lui Crainic despre Zelea Codreanu. Manuscrisul, pe care 1-a redactat în cîteva săptămîni, i-a fost însă reţinut la eliberare. Constată acum că mai tot ce cuprindea a intrat într-o lucrare apărută pe piaţă şi intitulată: Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist. Poartă şi două semnături, Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu, dar numele veritabilului autor s-a volatilizat.

Crainic zăcuse 15 ani în detenţie fără a fi judecat.

Fusese rostită în contumacie o sentinţă pe viaţă împotriva lui, ca ministru al propagandei sub Antonescu, toţi membrii guvernelor din acea epocă fiind consideraţi criminali de război. Numai că Nichifor Crainic fusese demis din post în urma nemulţumirilor exprimate de Gauleiterul Manfred von Killinger pentru felul cum departamentul respectiv înţelesese să sprijine interesele Reichului. Legea stipula rejudecarea condamnaţilor în lipsă, atunci cînd aceştia erau arestaţi ori se predau autorităţilor de bunăvoie. În 1947, organele Ministerului

6

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

Polemici«Controverse Noul „domn“

Dincolo de aparenþe

În curînd se împlinesc 31 de ani de cînd în massmedia toate mizeriile noastre sînt expuse, subliniate, luate în derîdere, pîrîte în fața Occidentului, pentru a ne discredita și, puse în fața noastră, pentru a ne demoraliza. Și cum să nu fii demoralizat cînd, la un post TV, la întrebarea unui reporter, adresată unei doamne fost-ministru: care este piesa cea mai valoroasă din garderoba dvs.?, aceasta răspunde, fără jenă și fără să stea pe gînduri: ,,Treisprezece mii de euro”.

Nu a menționat ce anume a costat suma respectivă.

Probabil, una dintre poșetele domniei sale - în care au încăput un prezent și un trecut -, purtată pe ,,umeri” între o epocă și alta. În fața unei asemenea declarații, cum să nu te simți umilit cînd, pentru tine, ca pensionar, ,,nu sînt bani”, spunîndu-ți-se că o mărire a punctului de pensie cu 40% ar duce țara de rîpă, afirmație făcută de cel care are ,,pîinea și cuțitul” în mînă. Și, dintr-o dată, te simți ,,vinovat” că ,,faci umbră pămîntului” și nu ieși din sistem, cum cinic a spus un fost președinte care, vrea-nu vrea, va afla că Timpul se scurge și pentru domnia sa.

Deseori, la unele interviuri televizate, ,,Trecu­ tului” îi este jenă să recunoască în fața ,,Prezentului” că, datorită condițiilor de viață create atunci – de pildă, învățămînt gratuit etc. – are acum un viitor strălucit în euro și dolari. Sînt numeroase exemple de acest fel, chiar de parlamentari care, de la înalta tribună, spun minciună după minciună, ba chiar pozînd în ,,victime” ale fostului regim.

Personal, modestă în trecut, modestă în prezent, am să fiu mereu recunoscătoare Trecutului, datorită căruia am avut un loc de muncă sigur, din prima zi de angajare pînă la pensionare; că am primit un apartament fără să plătesc un leu; că, anual, mergeam la munte și la mare și, mai ales, cînd m-am îmbolnăvit de TBC pulmonar, am beneficiat de un tratament de excepție în Castelul Cantacuzino care, la vremea respectivă, fusese transformat în Sanatoriu, unde sute de bolnavi și-au recuperat sănătatea. În prezent, Castelul Cantacuzino din Bușteni este transformat în hotel și restaurant de lux (am văzut imaginile la televizor), în care, probabil, nu miaș permite, la venitul pe care îl am, nici să le trec pragul. Pe cînd, în epoca ,,de tristă amintire”, am fost , timp de 8 luni, ,,prințesă” în Castel, avînd parte de condiții atît de bune, încît te făceau să uiți pentru ce te aflai acolo. Conștiința mea nu mi-ar permite – așa cum, din păcate, foarte mulți o fac – să blamez

ACTUALITATEA CLASICILOR

Naţionalizări umoristice

Boala schimbărilor de nume la străzi, piețe, gări, tîrguri și sate – e o boală națională. Fiecare schimbare de guvern aduce o modificare a stării civile geografice, întru slăvirea unui partizan proaspăt defunct, cu drept (măcar de scurtă durată) la recunoștința posterității. Astfel, în decurs de trei decenii, Strada Fidelității, bunoară, își preschimbă de trei ori tăblița albastră, devenind succesiv: Strada Mitică Popescu – fostă Fidelității, pe urmă Strada Ioniță Mateescu – fostă Mitică Popescu și, în ultima versiune – Strada Matei Ionescu, fostă Mitică Popescu, fostă Ioniță Mateescu, fostă Fidelității. Dacă lectorul își imaginează că exagerăm, n-are decît

Trecutul și să urc în slăvi Prezentul. Acest Prezent, în care, personal, în afară de strictul necesar, nu-mi permit mai nimic din binefacerile libertății. De 30 de ani, stau doar în fața micului ecran, și Timpul zboară. Pentru mine, el nu mai are răbdare... În imaginația mea, destul de bogată, viața are trei porți imense: Poarta Trecutului, Poarta Prezentului

E-un specimen de domn din era nouă Ce-i cocoțat în jilțu-nalt plușat Orăcăie, se face-apoi că plouă Uitînd noroiu-n care s-a scăldat Apoi cu șpreiuri tari, paralizante Încearcă s-amețească lumea toată Cum procedează multele amante Ce fac pe crinul fără nici o pată

Exact ca hoțul care primul strigă Săriți și prindeți hoțul c-o să fugă!

La fel coruptul astăzi ne intrigă Cu-al său tupeu de șef ajuns din slugă Bolnav de declarații fulminante Acuză tot pe alții că-s bolnavi De-otrăvuri și de izuri intrigante Găsind terenul slab la mulți ,,firavi” și Poarta Viitorului. Dacă acum ar fi să mă nasc iar, și Destinul, ținîndu-mă de mînă, m-ar întreba pe care Poartă aș vrea să intru în viață, aș alege, fără să stau pe gînduri, Poarta Trecutului. Vremea în care oamenii erau modești, natura nu era mutilată, alimentele nu conțineau chimicale, demnitatea femeii și a vîrstnicilor nu era călcată în picioare.

Oamenii aveau frică de Dumnezeu, ,,Olandezul zburător” stătea pe ogorul lui, nu venea la noi în țară în căutare de fetițe nevinovate. În fața ,,domnilor” de atunci, îți scoteai pălăria. Acum, ,,domnii” se ceartă ca la șatră, nu mai există respect, de parcă Necuratul le-a dat startul. Nici anotimpurile nu se mai respectă între ele: vara pare iarnă, și iarna, vară...

Intrînd în viață prin Poarta Trecutului, mă consider o norocoasă că de la Petru Creția am moștenit ,,Testamentul unui eminescolog”, din care am să reproduc un fragment din bijuteria lirică ,,Eterna Pace”: ,,Viața noastră e viața spumei Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare, O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte Astfel și moartea e uitarea vieții Spre-a răsări din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume, Pe care-n tot adîncul o cuprinde Bătrînul haos născător de lume.

Atîtea lumi care rotesc în haos Cu zborul lor măsurător de vreme, În veci pe cale, neaflînd repaos”.

LILIANA TETELEA să-și scormonească puțin memoria. Va descoperi dreptatea noastră, după numărul pătăraniilor cu birjarii și șoferii care nu se mai pot descurca din acest labirint al metamorfozelor hotărîte de diversele Consilii Municipale. De la centru, molima s-a întins la periferia țării. Și aici, efectele sînt mai năzdrăvane.

Un ziar din Satu Mare anunță că primăria și prefectura județului oferă un premiu de una mie lei fericitului muritor destul de ingenios pentru a descoperi un nume nou și... mai românesc, orașului și ținutului, ca să spunem așa ,,natal”. Un nume mai românesc? Ce-a căutat, în acest caz, acest nume atît de puțin românesc în Doina lui Eminescu, alături de Boian și Vatra Dornei? Și care ar fi oare acest nume? Să se numească orașul Cherecheș, după numele primarului din urbe, sau Tișca-Mercur, după numele și porecla altui personaj de o

E mai umflat și s-a lățit în spate, Acum broscoiu-a devenit țestos Și crește carapacea-n cute late Se-ntinde pe obrazul cel bubos Și-n alte bălți găsite pe sub soare Înoată peste legi ca să se spele Și trece pe deasupra-n goana mare Că balta are pește și lovele Dar vine-un iz cum toată lumea știe – Doar dînsul uită cînd își drege glasul – Atunci cînd zgîndără în murdărie Și-n loc de băț, el însuși vîră nasul Repetă doctoral cuvinte plate, Ades hlizindu-și botul grăsuliu Și-nalță-apoi lăbuțele umflate Jucîndu-și rolu-n public și pe viu Își cască ochii goi lipsiți de sclipăt, Afirmă, neagă, naște tensiuni, Aruncă pietre cu un tainic țipăt Turnînd otravă albă pe minciuni Văzîndu-i fălcile ca niște buci Și gura uriașă ca o grotă, Cu dreapta-ți faci pe-ascuns grăbite cruci Să piară ca o stea fanariotă!

Elis Râpeanu limitată și efemeră celebritate locală? Te pomenești că mîine apar alte glorii indigene, cu alte drepturi mai proaspete la slăvire, iar starea civilă a județului și a orașului, adaptîndu-se acestor nestatornici cu mobilitatea cameleonului, se va preschimba în acest caz, pe rînd, în Cherecheș – fost Satu Mare; în Tișca-Mercur – fost Cherecheș, fost Satu Mare; în Bodrîngă – fost Tișca-Mercur, fost Cherecheș, fost Satu Mare... Și așa mai departe. Să fim serioși. Să lăsăm ținuturilor și tîrgurilor numele lor vechi, și dacă e vorba să le românizăm, să le românizăm cu sufletul, nu cu firma. Sîntem siguri că în Satu Mare sînt probleme mai vii și mai grave care își așteaptă dezlegarea. E de mirare și e întristător că în vremea aceasta, cînd locuitorilor din Satu Mare le arde de alte necazuri, autoritățile locale se piaptănă ca baba din zicala veche și neaoș românească.

CEZAR PETRESCU (Text reprodus din ziarul ,,Curentul”, din 24 iunie 1935)

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

FILE DE ISTORIE FILOSOFIE POLITICĂ

7

de convingerea că omul nu trebuie să facă nici un efort, căci transcendentul coboară de la sine. Lucian Blaga prezintă omul ortodox ca pe o ființă cu totul inactivă, ce așteaptă în pasivitate completă coborîrea Motto: ,,Tradiția fără modernitate este o vizibil binecuvîntat de acesta, putea, dacă nu depășea transcendentului. Dacă privim serios lucrurile, fun­dătură, modernitatea fără tradiție este o limitele corectitudinii și morala sa era ireproșabilă, observăm că teoria lui Lucian Blaga cade, întrucît iremediabilă și totală nebunie”. (George Edward și dacă modul în care își folosea bogăția nu era nu există creștinătate care să facă atît de mari eforturi Bateman Saintsbury) condamnabil, să-și urmărească interesele de cîștig în vederea învrednicirii de harul dumnezeiesc și era chiar recomandabil s-o facă. precum cea ortodoxă. Posturile, îngenuncherile, Mişcarea religioasă refor­ La aceasta se adaugă faptul că milosteniile, vegherile sînt ceva specific ortodox. matoare a exercitat o influenţă puterea ascezei religioase îi punea Nu prin subconștient e credincios răsăriteanul, cum asupra dezvoltării culturii ma­ la dispoziție muncitori sobri, afirmă Lucian Blaga, ci printr-o victorie continuă teriale. meticuloși, ex­traordinar de capabili asupra tuturor patimilor și gîndurilor ce pornesc din Purtătorii istorici ai pro­tes­­ și atașați muncii pe care o considera subconștient, printr-o victorie a treziei, a spiritului tantismului ascetic sînt: cal­ drept scopul vieții lor, voit de asupra subconștientului. vinismul, pietismul, meto­dismul Dumnezeu. În Răsărit există un activism interior, el e pus în şi sectele (care îşi au originea în Modul de viață rațional pe slujba adevăratei perfecțiuni a omului. Dimpotrivă, mişcarea anabaptistă). baza ideii de profesie s-a născut activismul european nu are caracter religios. El Dogma calvinismului este din spiritul ascezei creștine. e exterior, se îndreaptă asupra naturii, nu asupra alegerea prin graţie. Calvin Capitalismul urmărește cîștigul în omului pentru a-l desăvîrși, are scopuri cu totul spunea că nu Dumnezeu există mod rațional, prin comercializarea imanente și materialiste. pentru oameni, ci oamenii exis­ continuă pe o piață liberă, dar Protestantismul cel puțin mărturisește categoric tă pentru Dumnezeu. Destinul dominată de reguli și legi. că mîn­tuirea se dobîndește fără fapte. Omul nu poate omului este fixat din eternitate.

Părinții Reformei au urmărit face nimic pentru a contribui la mîntuirea sa. Omul Unii se vor mîntui, alţii vor fi în mod deliberat promovarea dobîndește o neîngrădită libertate în a face ce-i place, Jean Calvin (1509-1564) damnaţi. Comunicarea calvi­ ,,spiritului capi­ nemaifiind împiedicat de scrupule nistului cu Dumnezeul său t a ­l i s m u l u i ” . morale. Așa se explică marea avea loc într-o adîncă izolare lăuntrică, în pofida Protestantismul intro­­duce o con­ putere colonială la care au ajuns nevoii de a aparţine adevăratei biserici pentru a cepție nouă asupra predestinării. popoarele calvine, nestingherite, dobîndi mîntuirea. Catolicii aveau la dispoziţie Faptul de a fi ales sau damnat în avîntul lor de cîștig și de graţia sacramentală a bisericii lor ca mijloc de este stabilit de Dumnezeu de la dominație, de considerații morale compensare a propriei imperfecţiuni. Calvinismul a începuturile timpurilor și pentru și religioase. adăugat ideea necesităţii de a confirma credinţa în totdeauna. Omul trebuie să Așa se explică admiratele virtuți de disciplină, ordine și viaţa profesională laică. Caracterul fundamental al lucreze în permanență în slujba tenacitate pe care le au popoarele calvinismului a selectat și asimilat componentele cu lui Dumnezeu și să se comporte apusene, dar și lipsa virtuților cu care se înrudesc din Vechiul Testament. ca un ales. Doctrina puritană arată adevărat creștine, ca bunătatea, Virtuțile pe care le cultiva pietismul pot fi că munca este singura apărare iertarea sau ospitalitatea. Un considerate ca fiind apropiate funcționarilor, sluj­ împotriva tentațiilor, a îndoielilor.

Dumnezeu lipsit de trăsături bașilor, muncitorilor, patronilor cu înclinații Protestantismul ca mișcare reli­ pămîntești, nepăsător la căutările preponderent patriarhale. În comparație cu acesta, gioasă a influențat dezvoltarea făpturii omenești e Dumnezeul calvinismul pare o rudă mai apropiată a simțului culturii materiale și a imprimat lui Calvin, iar ideea pesimistă juridic dur și activ al întreprinzătorilor burghezi o tendință generală activității Martin Luther (1483-1546) că orice ar face făptura nu se capitaliști. oamenilor. poate împărtăși în viața aceasta Metodismul apare ca o structură avînd o etică la În capitolul ,,Virtuțile epis­ fel de labilă ca și pietismul. temologice ale capitalismului” de harul divin, e ideea fundamentală a întregului Puritanismul englez derivat din cartea sa, ,,Cerul văzut prin protestantism. Filosofia lui Lucian Blaga se vădește din calvinism oferă cea mai lentilă”, Horia Roman-Pata­ a purta nu numai pecetea filosofiei germane, ci a consecventă fundamentare a pie­vici spune că ,,Weber pare protestantismului german, în care ea își are substratul. În anii ’50, reluarea temei weberiene duce la ideii de profesie. Munca este în să creadă că protestantismul este centrarea discursului filosofic despre modernizare primul rînd un scop în sine al posesorul unic al acelui ethos care pe: formarea de capital, impunerea puterii centrale, vieții, poruncă de la Dumnezeu. a permis dezvoltarea sistematică a cultivarea identității naționale, educația școlară și Dumnezeu nu cere muncă în sine, economiei raționale”. ci o muncă profesională rațională.

Dacă protestantismul a ,,prins” secularizarea valorilor și normelor.

Așa ajungem la observațiile domnului Horia Năzuința spre bogăție este nu cu precădere în țările Europei Occi­numai permisă moral, ci și de-a dentale, fonda­toa­rele Comunității Roman-Patapievici din cartea sa, ,,Omul recent”: dreptul imperativă. Iudaismul s-a Economice Euro­pene, mai apoi, „Dacă tipul corporatist și ierarhic a fost arhetipul situat de partea capitalismului Europa de Est a rămas sub semnul omului tradițional, iar tipul democratic a fost ,,aventurier” ori­entat spre poli­ tradiției religioase ortodoxe sau arhetipul omului modern, atunci arhetipul omului recent este tipul minoritar (corporatist, sectar și antitică și speculă, puritanismul a catolice. De aceea, ierarhic)” (cap. [121], „Problema fost purtătorul ethosului unei este interesantă și identității”). În aceeași carte, în activități burgheze raționale și al nota discordantă Immanuel Kant (1724-1804) ,,Cuvînt înapoi”, Horia-Roman organizării raționale a muncii. pe care o face Pata­pievici arată cum „cheia Dacă facem combinația dintre restrîngerea lucrarea teologului ortodox Dumi­ modernității este puterea” și „Fiți consumului și descătușarea năzuinței spre cîștig, tru Stăniloae, ,,Poziția domnului moderni!”, dar „Nihil sine Deo!”. ajungem la formarea de capital prin constrîngerea Lucian Blaga față de creștinism și În concluzie, putem spune că ascetică de a face economii. ortodoxie”. Am să rezum cîteva idei proiectul Europei Reformei și a În capitolul ,,Doctrina germanismului”, pa­ din această lucrare. capitalismului s-a realizat în bună gina 351, din ,,Opere”, Constantin Antoniade În ,,Spațiul mioritic”, Lucian măsură, în zilele noastre, prin arată: ,,Sufletul german, care a produs Reforma lui Blaga privește ortodoxia numai imprimarea spiritului de muncă Luther, filosofia lui Kant și pedagogia lui Pestalozzi ca stil, ca produs imanent și fatal și a mentalităților occidentale la reprezintă esența adevărată a spiritului omenesc al spațiului răsăritean, nu ca popoarele Uniunii Europene in (Deutschheit se confundă cu Menschheit) și datoria revelație. Pe cîtă vreme catolicismul corpore. germană, care se confundă cu datoria umană, este să și protestantismul, Blaga le Sfîrșit impună lumii spiritul nou pe care l-a produs”. vede caracterizate prin efortul Johann Heinrich Pestalozzi MIRCEA PÎRLEA Întreprinzătorul burghez, avînd conștiința că omului de a se organiza în slujba (1746-1827) Biblioteca Județeană Satu Mare se bucură de toată grația lui Dumnezeu și că este transcendenței, ortodoxia e dominată

Europa Reformei și apariția capitalismului (2)

8

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

,,Românii nu mai au încredere în forța votului”

(urmare din pag. 1) Ce este, însă, foarte trist, descalificant pentru cei care au cîștigat, este că ei au fost votați de o majoritate a unei minorități. Eu personal, dacă aș fi primar, nu m-aș bucura foarte tare că m-au votat în realitate aproximativ 16% din numărul total de votanți din București, sau procente asemănătoare dacă ne referim la situația pe sectoare. Asta nu este democrație, este un mod absolut nociv, o dictatură a unui sistem, și cam atît. Sînt mult prea multe voci care protestează, și există prea multă tăcere în zona mass-media. Ce argument mai puternic ca acesta să existe? Cîinele de pază al democrației – așa cum era numită presa la începutul anilor ʼ90 – acum a devenit animalul de companie al politicienilor, al unor grupări mai puțin cunoscute, dar care ne conduc. Pot spune, fără să am nici un fel de reținere, că democrația din România a primit o lovitură puternică, letală, pe 10 decembrie 2000. De atunci, de la un ciclu electoral la altul, democrația a fost efectiv exclusă din viețile românilor, chiar dacă se află mereu pe buzele politicienilor de carton pe care îi vedem zilnic la TV. În ultimii patru ani, ca să vă răspund la întrebare, am asistat la o luptă acerbă între anumite grupuri de interese care vor să preia integral România, în timp ce poporul a devenit și mai dezbinat, și mai sărac. Se pare că modul în care istoria a descris aceste ținuturi, ca spațiu de confruntare a intereselor marilor imperii, a rămas la fel și acum. Sîntem un teritoriu pe care forțele străine se bat, în folosul lor, evident, și în detrimentul românilor. Nu mai vedem tancuri și soldați pe străzi, dar vedem nebunia mediatică, propaganda desănțată a celor implicați în luptă, minciunile și manipularea politicienilor – biete păpuși de paie – prin care grupurile de interese își fac, efectiv, de cap în această țară. Noi nu mai sîntem un stat de multă vreme, sîntem, așa cum toți afirmă, o colonie. Și încă una destul de jos poziționată. Observ cu regret că cele două mari partide care se perindă pe la putere, PNL și PSD, au compromis valorile pe care ei, chipurile, le promovează. Liberalismul PNL nu are nici un fel de legătură reală cu liberalismul clasic. Iar social-democrația PSD este departe de a fi ceea ce se dorește, ceea ce românii așteaptă.

A.G.: Credeți că, dacă tatăl dumneavoastră ar mai fi trăit, situația ar fi fost alta?

L.V.T.: Mi-ar plăcea să cred că, dacă tatăl meu ar mai fi fost acum printre noi, situația ar fi fost diferită. Mi-ar plăcea să cred că românii ar fi ajuns acum să îl înțeleagă și să vadă că tot ceea ce a spus el, în toți acei ani, acum se adeverește. Mi-ar plăcea să cred că, în jurul lui, românii ar fi făcut scut și împreună ar fi putut să se opună acestei mașinării de propagandă și de furt, de distrugere și chiar de disoluție a națiunii române. Mi-ar fi plăcut. Dar, mă tem că nu ar fi fost așa. Am spus: unii dintre cei implicați direct în defăimarea tatălui meu chiar au recunoscut că mașina de propagandă pe care acest Sistem o deține ar fi lovit puternic la imaginea lui Vadim Tudor, ca și pînă în 2015, de altfel. Românii ar fi fost la fel de dezbinați, iar el ar fi fost din ce în ce mai singur. Sînt sigură că, dacă el mai trăia, cei care se loveau de măreția și de adevărul vorbelor sale ar fi făcut cumva să îl distrugă complet. Mă doare că el nu mai este aici, dar, într-un fel, cînd văd mizeria în care politica românească se scaldă, mă simt ușurată că el nu mai asistă la un asemenea spectacol dezolant, și că a rămas, pînă în ultima clipă, așa cum îl știam, cum îmi doream să fie și cum va rămîne – o lacrimă pură pe obrazul acestui neam. Un om a cărui integritate nimeni nu o poate

- interviu cu Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al Revistei ,,România Mare” –

pune la îndoială, un om extraordinar, care efectiv a lăsat totul deoparte și a iubit România și pe români mai mult decît pe el însuși.

A.G.: Vă gîndiți să îi călcați pe urme? Aveți în vedere o viitoare carieră politică?

Nu am cum să mă ridic la înălțimea tatălui meu, dar pot să duc mai departe moștenirea pe care el a lăsat-o.

Lansarea curentului vadimist, pe care îl promovăm cu dragoste și responsabilitate, este un mod de a-i duce mai departe valorile. Așa cum știți, am avut deja o tentativă de a fi alături de partidul pe care tatăl meu l-a fondat, dar m-am retras cînd am văzut că acolo nu mai era și nici va mai fi vreodată locul unui Vadim.

Curentul vadimist, însă, așa cum îl înțeleg mulți, va avea, în mod sigur, și o valență politică, pentru că doar așa vom putea pune umărul la renașterea naționalismului românesc. Prin vadimism, de fapt, asta urmărim. O renaștere a dorinței de a fi patriot, de a apăra interesul național și demnitatea României.

Prin urmare, am convingerea că o implicare politică nu este opțională, este obligatorie.

A.G.: Corneliu Vadim Tudor a fost trădat de mulți dintre apropiații lui, a fost mințit, a fost blamat. Nu vă temeți că o astfel de situație se va repeta în cazul dumneavoastră?

L.V.T.: Intrarea în politică presupune un risc enorm din partea celor care aleg acest drum, mai ales dacă vorbim de cineva care nu are înclinații spre trădarea de țară. Sînt sigură că astfel de situații vor exista.

Mă ajută foarte mult experiența tatălui meu, pentru că, practic, eu m-am născut, și am trăit primii 25 de ani din viață, în preajma politicii. Am fost martoră a politicii românești din postura de copil al Tribunului, dar asta nu înseamnă că nu am învățat. În tot ceea ce facem ne asumăm niște riscuri, dar, cu toate acestea, important este că eu mă cunosc și știu cine sînt, deci nu mă interesează ce cred și ce spun alții. Probleme vor fi, și cred că, pas cu pas, vor fi rezolvate. Cîtă vreme nu voi face parte dintr-un Sistem al compromisurilor și nu voi avea ce să îmi reproșez, nu am nici un fel de reținere în a intra în acest joc.

A.G.: Dacă intrați în teren, trebuie cumva să vă pliați pe regulile impuse, legale sau mai puțin legale, așa cum vedem că se aplică în România.

Mă refer aici la ceea ce a spus Stalin: nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Cum credeți că veți putea răzbi în această bătălie?

L.V.T.: Din păcate, românii nu mai cred în forța votului lor. Românii nu mai cred în democrație, în mare parte. Faptul că mai mult de 50% din românii cu drept de vot nu se prezintă la urne înseamnă că ei nu mai cred în puterea lor, ca electori. Și le dau dreptate. Vedem ce s-a întîmplat anul acesta, pe 27 septembrie. Totul a fost un haos, dar toți simt că haosul este profitabil pentru cei care îl încurajează.

Am văzut cum sistemul s-a compromis total, dar am văzut și că mass-media a cam tăcut, iar instituțiile care trebuiau să intre pe fir poate că au făcut-o, dar la acest moment nu știm, și, chiar dacă, pînă la urmă, se va dovedi că s-au comis fraude, nu se va întîmpla nimic. Să ne uităm la anul 2009, cînd Traian Băsescu a fost ales președinte. O comisie parlamentară a pus mari semne de întrebare asupra acestei victorii, dar nu s-a întreprins nimic. Traian Băsescu este acum europarlamentar, poate merge înainte ca și cum nimic nu s-a întîmplat. Or, aceste evenimente cumulate nu fac altceva decît să scadă încrederea românilor în

democrație, pentru că în politicieni nu prea mai există încredere de multă vreme. Noi nu mai sîntem o democrație. Atunci cînd o minoritate bogată, puternică și foarte obscură impune regulile unei majorități, atunci cînd un număr mic de alegători, decide cine să conducă pentru următorii 4, sau 5 ani, este evident că puterea poporului nu mai există.

Sigur că veți spune că nimeni nu îi împiedică pe cei 60% care nu se prezintă la vot, să își exercite dreptul legal. Corect, dar și ei, ca și mine, ca mulți, foarte mulți români, au ajuns la concluzia că, indiferent dacă toți cetățenii cu drept de vot s-ar prezenta la urne și ar decide, rezultatele nu ar fi conforme cu votul lor, pentru că Sistemul a găsit modalități de ,,reglare” a acestor ,,anomalii”.

A.G.: La ce anume vă referiți? La faptul că sistemul de votare este asigurat de un Serviciu Secret, STS? L.V.T.: Și asta este o mare anomalie. Un serviciu militarizat, STS, este implicat direct. Cred că nici Ceaușescu nu a visat vreodată să dețină o asemenea putere, și nu cred că există în lume așa ceva, în nici o țară democratică. Am convigerea că existența acestui Serviciu poate să vicieze rezultatul, dar nu despre o astfel de ,,anomalie” vorbesc eu. Mergem mult mai jos pe ierarhia procesului electoral, mergem la legislația validată de Parlament, cu acordul Curții Constituționale. Să presupunem că STS nu se implică în sistemul de vot. Să presupunem că toți electorii votează, iar la final configurația Parlamentului este cea decisă de popor, prin vot. Asta a decis poporul, corect? Ei bine, legislația permite ca această decizie a poporului să se schimbe radical pe parcursul celor 4 ani, astfel încît vom vedea o configurație total schimbată înainte de ciclul electoral următor.

Mă gîndesc la tatăl meu și la procentul de 25% pe care partidul pe care el l-a fondat l-a obținut în anul 2000. Poporul român a decis în acel an ca 25% din Parlamentul României să fie naționalist. Se săturase de nebunia primilor zece ani de „democrație“, de furt și de devalizarea țării. Se săturase de minciuni și de manipulare. Ei bine, aici s-au putut observa realitatea și patriotismul celor care au intrat în Parlament ca naționaliști. Au fost momiți de restul partidelor și l-au trădat pe tatăl meu, astfel încît, dacă în anul 2000, 25% dintre senatori și deputați erau peremiști, în anul 2004 configurația era cu totul alta, PRM-ul trădînd masiv atunci. De ce au făcut asta? Pentru că legea le-a permis, pentru banii și avantajele materiale pe care PSD, în mod special, le oferea, și pentru că tatăl meu nu accepta să aibă în preajma lui hoți. Cred că o lege care ar impune excluderea din Parlament a oricărui deputat

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

sau senator care migrează la alt partid din motive ideologice ar conferi o altă față democrației din România, și mulți dintre cei care nu se prezintă la vot acum ar începe să o facă. Acesta este primul obiectiv pe care orice partid responsabil trebuie să îl impună ca lege de bază a democrației. Faptul că toate partidele care se perindă la putere acum nu au adoptat o astfel de măsură este dovada clară că nu îi interesează ce cred românii, ce vor românii. O astfel de lege este prima treaptă spre consolidarea democrației românești. Acesta este obiectivul principal al vadimiștilor. Uitați-vă la ,,patriotismul” foștilor membri PRM și veți înțelege de ce tatăl meu a rămas atît de singur. Acolo nu a fost vorba de naționalism, acei trădători au avut de ales între a fi buni români, loiali României și partidului care i-a adus în Parlament, și a fi loiali propriilor interese financiare. Ei bine, majoritatea a ales varianta egoistă a propriei prosperități. Este extrem de trist.

Eu sper ca vadimiștii să fie, totuși, oameni care să aibă caracter și care să pună pe primul plan binele țării, și mai puțin binele lor personal.

A.G.: Credeți că, la nivel de structură a caracterelor umane, o astfel de schimbare se produce în România de acum? Trăim în prezent o altă realitate?

L.V.T.: Nu știu, poate că da, poate că nu.

Românii au înțeles de multă vreme că politica este, de fapt, un mod rapid și oarecum securizat de îmbogățire pe termen scurt, mediu și chiar lung.

Este un adevăr. Nu îi pot judeca pe cei care gîndesc așa. Eu am mari așteptări de la tinerii care văd în ce situație am ajuns din cauza celor care au preluat puterea în anii ʼ90 și căreia nu i-au mai dat drumul.

Pentru că, vedeți și dumeavoastră, în ultimii 25 de ani, cei care vin la putere, fie că sînt dreapta, fie că sînt de stînga, fie că sînt de centru, toți parcă sînt la fel. Nimeni nu face nimic util, dar averile lor cresc exponențial. Eu am încredere că cei din generația mea vor da dovadă de responsabilitate. Eu sper că tot mai mulți tineri, mai ales antreprenori români, avocați, doctori, cei care au o bază materială solidă deja, aleg să intre în lupta politică, dar nu pentru bunăstarea lor, ci pentru a schimba România în bine.

Pentru că, în ciuda realității destul de triste, țara asta se poate schimba. Trebuie doar ca acolo, sus, la nivel de conducere, să fie cineva care să vrea asta.

Trebuie ca acolo, sus, la nivelul Serviciilor, fără de care vedem că nu se poate face nimic, cineva să își dorească asta. Este imposibil, repet, imposibil, să nu mai existe în țara asta un mic nucleu de patrioți care să înțeleagă că România poate să fie prosperă, și fără să fie o colonie. Avem, încă, resurse care ne oferă această șansă, atît umane, cît și materiale.

România are resurse umane din care poate renaște, trebuie doar să se vrea asta. Credeți că cei care acum sînt la putere nu au cum să contribuie la dezvoltarea României? Ba au, dar nu pot! Pentru că ei sînt compromiși, pentru că ei sînt controlați. Asta este realitatea. Degeaba oferim noi 2% din PIB pentru înarmare, dacă tinerii nu au perspectivele realizării lor personale și profesionale. Cu ce îi încălzește pe români că avem avioane F16 dacă sărăcia bate la ușile multora, dacă afacerile stagnează, iar locurile de muncă sînt tot mai puține?

România se înarmează, dar, în același timp, industria de apărare a fost pusă pe butuci. Avem fregate și avioane la mîna la doua, iar politica noastră externă este inexistentă. Observăm că sîntem singurii din Uniunea Europeană care nu au o inițiativă în privința politicii externe, pentru că restul statelor – și dau aici exemplul Ungariei și al Poloniei – au, totuși, un comportament diferit față de Bruxelles, unul mai ferm, unul veritical. Dacă ne uităm la ce se întîmplă în jurul nostru, vedem că și la nord, și la sud, și la est avem conflicte, fie ele în desfășurare, fie doar puțin sistate. Nu avem nici un

fel de poziție ca stat național independent, cum scrie în Constituție, ci ne lăsăm în voia deciziilor impuse de alții. Sîntem efectiv o corabie în plină furtună, rămasă fără cîrmaci, fără busolă. Și acest lucru ne definește acum ca fiind o colonie, nu un stat, cum unii încă mai cred că sîntem.

A.G.: Să ținem seama, totuși, de contextul generat de pandemia COVID-19, care, de mai multe luni, afectează întreaga planetă.

L.V.T.: Din păcate, pandemia a dus la slăbirea generală a economiilor. Observăm ce se întîmplă în mai multe țări. Dar, comparativ cu ce se întîmplă acolo, noi nu am avut nici pe departe rata mortalității din Italia, Spania sau SUA. La noi nu am văzut

convoaie de camioane militare încărcate cu sicrie, nu am văzut gropi comune, așa cum credeau că se va întîmpla în New York. La noi, însă, măsurile din plan economic sînt foarte dure, mai ales dacă vorbim de cele care îi vizează pe membrii HoReCa. Și, ce este cel mai trist, la noi nu există un plan real de ajutorare a antreprenorilor. Măsurile cu care guvernanții se laudă la tv nu există în realitate. În alte țări, factorii decizionali au impus reguli stricte de prevenire a răspîndirii virusului – purtarea măștii de protecție și menținerea distanțării fizice, dezinfectarea constantă a mîinilor și suprafețelor, precum și munca de acasă.

Au încercat să nu stopeze economiile. Pe de altă parte, țările din UE au ales să ajute puternic companiile afectate, lucru care la noi nu se prea întîmplă. Cel puțin cu firmele care nu sînt partizane vreunui partid politic, firmele românești, întrucît nu mă îndoiesc că cele străine sînt ajutate. Nu fac parte din categoria celor care nu cred în existența COVID-19.

Dimpotrivă, am avut cunoștințe care s-au îmbolnăvit.

Dar am credința că societatea românească trebuie doar să aibă în vedere o serie de măsuri clare de prevenție. Să nu cădem în capcana fricii, să nu ne izolăm total, să nu ajungem în situația de a deveni niște inadaptați. Este o mare greșeală ca societatea să se retragă în case din cauza fricii inoculate prin intermediul mass-media, în special, și să renunțe să mai trăiască. Nu asta este calea, și sper ca românii să înțeleagă că nu este cazul să se predea fricii. Din păcate, guvernanții, împreună cu mass-media, cultivă puternic frica în rîndul românilor, din motive pe care le intuim, dar pe care nu putem să le dovedim, fapt care mă duce cu gîndul – pe mine, dar și pe mulți alții – că în spatele COVID-19 se află și alt soi de interese. În fapt, cînd le-a păsat politicienilor cu adevărat de români?!

A.G.: Cum vedeți revenirea în politică? Vă doriți o revigorare a partidului fondat de tatăl dvs.?

L.V.T.: Din păcate, nu! Am avut două mari deziluzii legate de acest partid, în nici un caz nu va mai exista o a treia. De fapt, acest partid, așa cum l-a trădat pe tatăl meu, la fel a procedat și cu mine.

9 Nu există nici un fel de motiv ca drumurile noastre să se mai intersecteze. Nici acum, și nici în viitor.

Pe de altă parte, consider că prezentul implică un naționalism și o abordare diferite. Crezul meu politic, dacă este să îl numesc așa, se identifică cu un culoar naționalist-liberal, întrucît chiar tatăl meu a declarat în repetate rînduri că el este un politician de dreapta. Sînt naționalistă ca structură, dar adeptă a unui liberalism, ambele luminate, ca să zic așa.

Din păcate, PNL, partid care se numește ,,Național Liberal”, a compromis total liberalismul în țara noastră, pentru că practicile PNL nu sînt nici pe departe liberale. Este acel banditism politic pe care l-am mai văzut și la ,,social-democrații” din PSD. Nici unii, nici alții nu au onorat valorile pe care le expun pe frontispiciu. Pe de altă parte, naționalismul expus în media în ultimii 5 ani nu este nici pe departe ceea ce România are nevoie acum. De fapt, nici nu pot spune că în România mai există vreun partid naționalist, pentru că nu este așa. Sînt doar grupuri de interese care vor, într-un fel sau altul, să capteze electoratul naționalist care mai există în această țară. Din acest total de 15%, la urne se mai prezintă maximum 3 - 4%, și asta deoarece au înțeles că nu există pe scena politică nici un partid care să îi reprezinte. Și ăsta este adevărul. Pe de altă parte, mai observăm diverse partide parlamentare care doresc să preia acest electorat fie prin mesaj, fie prin ,,finanțarea unor partide de buzunar” care să acapareze, în folosul lor, această zonă. Dar pot afirma cu tărie că, în acest moment, nu există în România nici un partid naționalist autentic, cu dorința de a face posibilă revenirea României la un nivel acceptabil de dezvoltare și de moralitate, de la care se poate construi pe mai departe un viitor. Am spus de multe ori, și repet: mandatul de politician este de 4 ani, patriotismul este pe viață.

Dacă dorești binele țării, ai nevoie de o viziune care să depășească acei patru ani de mandat și interesul personal sau de grup. Ai nevoie de o viziune care să implice România și drumul ei spre viitor. Or, acum nu există nimic din toate acestea. Vadimismul este o sămînță pe care noi o cultivăm acum și care va încolți mai devreme sau mai tîrziu în inimile românilor. Odată încolțită, nimeni și nimic o va mai putea opri. Mihai Eminescu spunea că, pentru a avea un stat puternic, trebuie găsit echilibrul dintre conservatorism și liberalism. Pentru că un stat prea conservator se osifică, iar un stat prea liberal se disipează. Or noi, prin vadimism, prin naționalismliberalismul pe care dorim să îl promovăm, să îl cultivăm în inimile românilor, asta dorim să facem: să aducem un echilibru în societatea românească, să aducem liberalismul și conservatorismul la un nivel care să ne permită să devenim cu adevărat o forță. Și nu doar că este posibil, dar este și realizabil.

Așa cum România a fost industrializată în 30 de ani și distrusă în alți 30, credem că, fără a sacrifica populația cerîndu-i să strîngă cureaua, România poate deveni un partener geopolitic credibil, dacă nu chiar puternic, în următorii 30 de ani. Putem avea o economie puternică, putem avea o abordare verticală la nivel geopolitic, putem avea un stat puternic, putem avea o armată puternică și o politică externă care să ne repună pe harta lumii. Dar, pentru ca totul să devină realizabil, trebuie început de undeva. Acestea sînt obiectivele vadimismului și pentru aceste valori eu am să lupt, aceasta este moștenirea pe care tatăl meu a lăsat-o românilor și pe care eu doresc să o duc mai departe. Doresc să redau românilor încrederea în democrație, în puterea votului. Doar așa putem spera că românii își vor îndrepta privirea cu încredere spre viitorul acestei nații, al României.

A.G.: Vă mulțumesc!

10

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

TEMĂ CU VARIAȚIUNI LUBRICO-NARATIVE

Doriți ceva divin? Practicați amorul total Se dedică scriitorului timișorean Șerban Foarță care, în această vară, a împlinit frumoasa vîrstă de 78 de ani. Pe Șerban Foarță l-am descoperit într-un anticariat din București, cînd mi-a căzut în mînă lucrarea ,,Un mire fără căpătîi”, un miniroman în versuri, care s-ar putea încadra în ceea ce numim astăzi ,,literatură porno-epică”.

Tema Gigi se flanela pe Gabroveni cu gîndurile sale, cînd aproape că se izbi de Junona, o fostă colegă de la industrial. Vai, tu, ce surpriză, mțup!-mțup! Profilînduse o narațiune shoking la orizont, se opriră la o cafea și o apă cu lămîie. Relaxată, Junona își aprinse o țigară și se avîntă în eposul întîmplării, într-o scenă mai lungă, fără tăieturi la montaj.

Darling, imaginează-ți că m-am întîlnit cu Maxenția de la a XII-a D, o mai știi? Și care a început s-o dea în spasme cum că s-ar fi cuplat cu un neamț borțos, patronul unei multinaționale din Pipera, și s-a mutat cu el într-o vilă din Balta Albă. Da, dar pînă atunci, gagistra se ardea cu un dentist la care îl cărase și pe neamț, să-i rezolve un molar. Și ce s-a gîndit? Ia stai, nene, să-l păstrez și p-ăsta, că nu știi ce vremuri vin. Dar Iohann e așa de bou, că nu s-a prins de treabă. Degeaba s-a tot vopsit și tuns Măxica noastră, boul bagă la bere în el și doame pe daravelă. Cu dentistul se vede o dată pe săptămînă, joia, de la 2 la 4, în cabinetul lui din blocul ,,Potcoava”. Și, închipuie-ți, fac toate nebuniile din lume. După aia, se duc acasă, el la nevastă-sa, ea la boul ei, fericiți și încrezători în destin. Buun. Dar, deși nu-i place deloc, biata fată se pisicește și pe lîngă nemțălău, s-o ardă și el, în speranța că, rămînînd în poziție cu ăllalt, care sparge avioanele, să dea vina pe ăstălalt și s-o ia el de nevastă sau măcar să-i lase ceva din avere lui ăla micu’. Te-ai prins? ... Ce să zic! Fapte de viață dintre cele mai comune...

Dar, nu zici, zice Junona, că a sărit Maxenția cu gura, nu zici că, zilele trecute, dentistul vine umflat în glandă că fă Maxenția, de ce nu ne-o punem și noi ca toată lumea? Păi, cum, Romele, nu-ți place cum am eu grijă de tine? Ba, îmi place, dar vreau și eu amor total, cum e acum trendy. Păi, nu facem amor total?

Nu, că ar mai fi ceva (... Moromete – pe lîngă salcîm, să-mi vinzi și terenul ăla înghesuit, din fundul curții; – n-auzi, mă, Bălosule, că nu e terenul meu, e al soru’mii? ... scuze, că am încurcat bobinele). Vreau și colo, și dincolo, ceva ce nu faci cu nevasta sau, ca să fiu mai precis, ceva ce nevasta face doar cu amantul.

Așa că Maxenția l-a făcut fericit pe Romi al ei. Dar, nu zici, Junono, tocmai cînd începuse să-mi placă amorul total, s-a întîmplat că nevasta doctorului s-a prins de ce făceam noi acolo și i-a băgat pe gît o verișoară de-a ei, cică asistentă, și s-a ales-bules de fericirea noastră? Și pînă să găsim alt hogeac, ce m-am gîndit? Ia stai, nene, să mă ard în stil modernist și cu boul blînd, că n-oi fi vreo proastă. Dar, nu știu cum să-l iau. Am încercat să-l fac să înțeleagă, m-am tot sucit și răsucit pe lîngă el, însă boul n-a percutat... Tu ce mă sfătuiești să fac?, a încheiat fosta colegă discuția cu frumoasa Maxenția care zice că radia un aer ciudat.

Prima variațiune Abia mă internasem la ,,Fundeni” într-un salon cu alți 2 pacienți. Nici unul nu începuse să miroasă a pămînt, așa că mai puteam aștepta stentul salvator.

După miezul nopții, lumina s-a aprins brusc și în patul liber de lîngă fereastră a fost adus un tip cu un infarct nasol. Cu el venise și nevasta, care i-a pus pijamaua și i-a așezat perna sub cap. Imediat, 2 brancardieri l-au luat pe sus și l-au dus în sala de operații. Ora aia, cît

a durat coronografia, nevasta l-a așteptat stingheră pe marginea patului. Ședea cu capul în jos și dădea alene din picioare. Dacă au văzut asta, ceilalți pacienți au stins lumina și s-au culcat.

Am invitat-o pe doamnă la o țigară, pe hol, că nu era să-i frec un ness la 1 noaptea. Și mi-a zîmbit. Încurajat, i-am zîmbit și eu. Era frumoasă și locuia prin Balta Albă. Eu locuiam prin Vitan și mă gîndeam că dacă luam autobuzul 102, în nici un sfert de oră, eram în Parcul IOR. Îmi pierise somnul și îmi părea rău că nu aveam la mine măcar o picătură de ceva tare. A doua zi, în salonul scăldat în soare, mi-a prezentat soțul, un ăla mărunțel, rotund și cu un început de chelie. Figură tipică de încornorat, aducînd oarecum cu Vladimir Juravle în tinerețe, dintr-un film cu niște tîmpiți care tot aleargă printr-o pădure și tuta de nevastă-sa, Irina Mazanitis, îl trage-n piept cu șoferul. Operația fiind un succes fulminant, soții Juravle urmau să plece acasă pe la amiază. A apărut și nevastă-mea în peisaj.

Doamnele au fumat cîte o kentană în părculețul din fața pavilionului și au convenit să ne revedem cît de curînd.

Ei, fericiți că scăpaseră ușor din acel infarct, noi, că poate eram la fel de norocoși.

Am sunat eu primul și am convenit să ne vedem în apartamentul nelocuit din Dorobanți al unui amic. Dar, deși ultracentral, apartamentul era inutilizabil din cauza prafului, adunat an-de-an, ca nisipul, peste tot. Degeaba avea 3 camere mobilate, căci n-am putut folosi nici pat, nici covoare și nici măcar masa din bucătărie. În schimb, am descoperit deliciile amorului total în cada cu apă caldă – șamponul cu adieri de levănțică și vinul spumos din fructe, pe marginea căzii – precum Ștefan Iordache și Maia Morgenstern. Cît privește prezența apei calde, tot amicul m-a lămurit: vecinătatea cu Cartierul Primăverii făcea ca bunăstarea edilitară să ajungă și în Dorobanți. Doar Borcea, peste ani și ani, mai avea să procedeze la fel cu elevele de liceu pe care le îmbăta în vila sa din Snagov cu șampanică de 1.000 de euro sticla, astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine, și le prelucra în cada plină cu trandafiri ca de jar, trandafiri mari și roșii...

– Ah, Gigioacă, ești un delicios, mon amour...

– Dar și tu îmi depășești toate așteptările, Maxen...

Dar, să vedeți pătărania dracului. Pe la începutul primăverii, era 6 seara și veneam acasă. Coborîsem din 123 și îl așteptam pe 102. În spatele meu, un bloc mare. Ceva, ca un borcan de iaurt, a căzut de la etaj.

M-am întors și ce-am văzut? Dacia vernil a nevestemii. M-am apropiat. Da, ea era: 2 B-41... Nu mi-a venit să cred. Doamne, ce să caute ele acolo? Cînd s-a întors, am întrebat-o, relaxat. Nici vorbă de ,,Potcoava”. La ora aia, avusese ședință de bilanț la Centrală, pe Magheru.

Pune-ți ochelari, scumpule... În postura în care eram, prăbușit pe canapea, ca un cimpanzeu, cu palmele adunate deasupra capului și cu picioarele întinse, îmi simțeam coarnele crescînd. Așadar, îmi venise și mie rîndul... Cu ochii ei albaștri și cu gîtul ca de lebădă, Valpurgia n-avea cum să-mi aparțină doar mie. Pe urmă, am întrebat-o și pe Maxi, în Dorobanți. Găsisem pe balcon o damigeană de vișinată în care se mai zăreau doar vișinele stafidite. În scurt timp, ne-am cam făcut.

Stăteam pe marginea căzii cu picioarele în apa caldă și scuipam sîmburii în iubita mea. Scumpi, iar și-a gonit dințarul verișoara? Scumpi, riscînd să facă accident vascular, era cufundată în apă, pînă la gît, și aduna sîmburii în savonieră. Dar, ți-am mai spus parcă. Mai spune o dată. A prins-o cu administratorul blocului...

A doua variațiune Era pe la începutul verii, cînd Junona, proaspăt vopsită roșu tițian și botoxată, mă atacă direct întrun club de manele din Regie: Gigico, nu că ești mai bătrînă, scuză-mă, dar ai fost căsătorită de două ori,

Trup de fum Dintr-o pînză străvezie De păianjen vreau să-ţi fac Un aerian hamac, Plutitoare să te ţie Între vîrfuri de copac.

Somn în leagăn să-ţi prelingă Greieruşii cîmpeneşti, Praf de lună să te ningă, Mîna mea să nu te-atingă Să nu mi-te veştejeşti.

Către tine doar să suie Gîndul vis şi gîndul viu, Trup de fum trandafiriu, Între ce e şi ce nu e Că te am – atît să ştiu.

NICHIFOR CRAINIC plus atîtea concubinaje și chiuretaje, și se presupune că știi multe... Cum e cu estetica ménage à trois? Iar eu, de colo: drăguță, decît să mă epuizez în explicații docte, și tu să nu înțelegi nimic, mai bine hai la tine acasă, să-ți arăt, că tu ești singură și ai mai mult spațiu... Dar cine e a treia persoană?, că nu e de rangul meu să mă adun cu oricine.

Acasă la Junona, 2 camere pe hol, la etajul 9, pe lîngă Piața Miniș, tot în Baltă. Un dormitor înghesuit, ca o debara, cu mobilier cretin, cumpărat, ca porcii, la tîrg, din ochi. Un pat cu droturile schiloade și neîncăpător chiar și pentru 2 persoane, și un șifonier care împiedică ușa camerei să se închidă complet. Mai adaugă și draperia neagră și grea, total inutilă, căci ferestruica dă într-o curticică interioară, unde, printre gunoaie, se chinuie să respire un copăcel ofticos. Și astfel, am reconstituit salonul de pompe funebre al lui Lăscărică. La Junona lipsesc lumînările și orga la care Sergiu Nicolaescu improvizează cîteva acorduri din ,,Augustin, Augustin”, ceva nemțesc. Dar, ce mă înspăimîntă cu adevărat, este monstrul maroniu, care stă cu botul pe labe în holișorul din fața ușii deschise și se uită la noi răbdător, căci, deși n-am apucat să ne dezbrăcăm, nenorocitul dă semne că ar înțelege tot.

Concluzii Față de ce era odată, în epoca de romantism erotic și erogen, acum societatea românească a decăzut îngrozitor. Unde sînt vremurile cînd te sculai de lîngă nevastă la 6, că, sanchi, te duci să iei lapte și iaurt pentru copii? Luai lapte imediat, că era coada mică, lăsai sacoșa cu sticle și borcane în grija vînzătorului și o rupeai la fugă pînă-n gura Dristorului, la amicul Toni care încă nu plecase la uzină, să-ți dea cheia garsonierei, unde, pe la 9, o aduceai pe tovarășa Lili, diriginta lui fi-tu. Și pe la 12, o conduceai înapoi, la metrou, lingîndu-te pe bot, după care alergai de nebun prin oraș, să găsești o vodcă mai ca lumea, nu genocidul numit ,,Săniuța”. Și, în loc să te duci la birou, că te învoisei doar cîteva ore, te întorceai în garsoniera lui Toni, să faci puțină ordine și să-l aștepți pînă la 4, cînd venea de la muncă, să-i raportezi tot – cine era bucățica și cum se prezentase la examen. Iar tu pozai în mare corditor, hai, bă, că n-a fost cine știe ce de capul ei, degeaba făcea pe călugărița de la ursuline, fiindcă abia aștepta să o invit la cameră, ofticată că-l prinsese pe bărba-su cu vecina, în patul lor din Macaralei. În mintea ei deșteaptă clocise această răzbunare mai demult, să-l dea gata pe nenorocit, cum se tăvălise și ea într-un pat străin. Și nu aștepta decît momentul cînd să o abordeze primul mascul. Ce mai, îți luasei o țeapă ca-n filme. Nu tu o cucerisei pe grăsană, ci ea te făcuse ca pe un puștan de liceu...

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (15) Cimitirul animalelor (3)

Poarta mare a depozitului – un fel de grajd mai mare, de fapt – era deschisă, așa că am intrat. De la înălțimea vîrstei noastre, grîul depozitat acolo semăna cu dunele din deșert, iar bîrnele pe care se sprijinea tavanul erau numai bune de folosit pe post de trambuline. Ne-am urcat așadar, și de acolo, de sus, ne aruncam în grîu cu o plăcere pe care de puține ori aveam ocazia să o simțim.

Dunele de grîu erau perfecte pentru noi, grămada era suficientă, iar spațiul ni se părea un imens ocean.

Deasupra, în acoperiș, existau cîteva orificii destul de mari, de largi, prin care se vedea cîte o ,,capră” – tubul de încărcare al combinei, care vărsa constant noi cantități de grîu.

Eram doi copii aproape inexistenți pentru cei mari, care, totuși, aveau în vedere să ne anunțe cînd se mai descărca un nou transport de grîu, nu de alta, dar nu voiau să ne piardă în acea imensitate. Bîrnele de susținere formau un fel de rețea care acoperea spațiul, așa că nu ne-am limitat doar la ,,salturi mortale” în ,,marea” de grîu, dar ne și alergam pe acele bîrne, întrun joc pe care doar noi îl înțelegeam.

- Dorine, Aline, măi copii, a venit nentu’ Ion după voi – am auzit la un moment dat o voce care venea dinspre un grup de lucrători.

Pînă să răspundem, în ușa depozitului a apărut Ion, cu mîinile în șold, căutîndu-ne cu privirea. Era numai un zîmbet, iar părul lung și blond, pe care l-a purtat cu mîndrie toată viața, îl scotea întotdeauna în evidență.

- Dorine, hai că plec la Smîrdioasa și nu mă mai întorc! Haideți să mergem! Dacă nu, vă las aici!, ne amenința el pișicher.

Am ,,înotat” pînă la el, după care am ieșit. Mașina era plină ochi cu grîu, așa că nu se mai punea problemea să stăm în remorcă. Pînă să ne lămurim însă, o mare agitație își făcuse loc între cei prezenți, care fugeau grăbiți spre tractoare. Nu înțelegeam ce se întîmplă, așa că ne uitam oarecum mirați la scena care ni se derula în fața ochilor.

- A trăznit în cîmp și a aprins grîul! Trebuie mers să nu ardă! – a venit de îndată o explicație de la o persoană pe care nu o cunoșteam și care începuse să împartă ordine.

- Chivule, Marine, Nelule, voi aveți pluguri pe tractor! Mergeți voi acolo repede și izolați focul, că ne arde toată recolta. Ioane, mergi cu ei și tu, că Vasile e plecat.

Fără să stea pe gînduri, Ion ne urcă într-un tractor în spatele căruia era agățat un plug, și așa am purces în urmărirea celorlalte tractoare. Nu eram obișnuiți cu o astfel de situație și, ca și Alin, de altfel, simțeam că ne aflam, din nou, într-un moment interesant al existenței noastre. Tractorul ne zdruncina serios, și nu trecu mult timp pînă intrarăm într-o zonă unde o furtună puternică tocmai distrusese totul în cale. Începusem să vedem focul, grîul ardea cu putere undeva în mijlocul cîmpului, departe de sat, departe de orice așezare omenească. Proaspăt copt, galben, era foarte ușor de aprins în acele zile de început de iulie, ceea ce ne dădea impresia că în fața noastră ardea, de fapt, o căpiță de baloți de paie. Focul se extindea cu repeziciune. Nu înțelegeam cum se va stinge, din moment ce nu exista în apropiere nici o cisternă cu apă, nici pompieri, nimic.

Dosare secrete ale Istoriei (87) Enigma Martin Bormann (17)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Am putea să ne întrebăm dacă nu cumva aceste afir­ maţii repetate au drept scop să încetinească cercetările.

Pe un mort nu-1 mai urmăreşti. Naziştii refugiaţi în America de Sud au putut foarte uşor să răspîndească zvonuri false în privinţa asta. În octombrie 1960, scriitorul evreu german Brand afirma cu ocazia unei conferinţe de presă că Eichmann „ar fi putut fi arestat cu trei ani în urmă. În vremea aceea, un înalt funcţionar din justiţia germană mi-a spus că ştie adresa lui din Argentina. La adresa respectivă, aşa cum am aflat mai tîrziu, l-au găsit israelienii, care l-au capturat”.

Domnul Brand susţinea că Martin Bormann se află încă în viaţă. „Martori demni de încredere i-au văzut în Argentina actul de identitate”. Iată o afirmaţie care vine în contradicţie cu foarte numeroasele relatări privitoare la moartea sa, naturală sau provocată.

E cazul să mai reţinem relatările unui spaniol, Alcazar y Velasco, înregistrate de un ziarist francez pe bandă de magnetofon şi reproduse de cotidianul Paris Jour în numărul său din 14 iunie 1962? Velasco afirmă că s-ar fi aflat alături de Bormann atunci cînd acesta a părăsit Berlinul. Ei au izbutit să ajungă împreună într-un port, unde-i aştepta un submarin. Peste cîteva săptămîni se aflau în Argentina. Acolo cei doi s-au despărţit. Bormann a pătruns singur în interiorul ţării, iar Velasco a căutat un timp să se ascundă. Au trecut ani. În 1961, Velasco s-a dus din nou în Argentina. Şi-a amintit de Bormann.

Oare mai trăieşte? Începe să-1 caute şi întîlneşte nişte foşti nazişti care se învoiesc să-1 ducă la el. „O călăuză m-a dus prin păduri. Am mers timp de trei zile. După aceea am ajuns la un sat de căsuţe din chirpici. Pe acolo se aflau vreo sută de paznici indieni. Într-o colibă din paie erau cîţiva nemţi şi... Martin Bormann. Îmbătrînise.

Era neras, cu ochii încercănaţi, ridat, adus de spate; nu mai era Bormann pe care-1 cunoscusem odinioară”.

Toată povestea asta pare cam fantezistă. Şi, totuşi, Paris Jour scrie: „Am ascultat vocea acestui om timp de o sută nouăzeci de minute. După audiţie am rămas cu o convingere fermă: nu era vorba de nici o înşelătorie.

Eichmann a fost executat, dar Bormann, sănătos, se află încă în libertate”. Şi atunci, cum să nu acorzi importanţă declaraţiei pe care a făcut-o în aprilie 1961 domnul Fritz Bauer, procuror general de Hessa, care se arată „convins că Martin Bormann, şeful Cancelariei partidului nazist şi colabo­ratorul cel mai apropiat al lui Hitler, ar fi încă în viaţă”? Cum să nu acorzi o importanţă aproape tot atît de mare declaraţiei făcute la 9 mai 1961 de domnul Gregorio Topolevski, fost ambasador al Argentinei în Israel: „Martin Bormann, delfinul lui Hitler, omul care i-a urmat lui Rudolf Hess la conducerea partidului în 1942, este încă în viaţă. Martin Bormann se afla numai cu şase luni în urmă în Argentina, aproape de frontiera brazi­liană. După aceea a trecut frontiera”.

Or, la sfîrşitul anului 1960, un fost portar berlinez în vîrstă de şaptezeci şi cinci de ani, Karl Liplowski, 1-a întîlnit şi el pe Bormann. El susţinea că nu s-a înşelat şi făcea această mărturisire săptămînalului vest-german Revue.

Cam în aceeaşi perioadă urmau să fie arestaţi, unul după altul, doi „Bormanni”: un oarecare Juan Keller şi un individ pe nume Flegel; şi unul şi celălalt au dovedit că nu au nimic comun cu fostul adjunct al lui Hitler. În 1964 cercetările au fost reluate. În februarie, la Lima, s-a anunţat că, în urma unei informaţii conform căreia comandourile israeliene îl caută din nou pe Martin Bormann în această regiune, controlul la frontiera dintre Peru şi Chile a fost întărit. Comandantul poliţiei din Lima a declarat: „Dacă fostul adjunct al lui Hitler va pătrunde în Peru, va fi arestat”. În noiembrie 1964, domnul Fritz Bauer declara că el tot mai este convins că

- Vom face cercuri în jurul lui și îl vom izola cu plugurile. Dacă vom trage multe brazde în jur, se va opri la stadiul actual, ne explica Ion procedura. Între timp, tractoarele din față începuseră deja să lase plugurile și să tragă brazde grele, adînci, în grîul încă neatins. Pămîntul, care era destul de umed în adîncime, era scos la suprafață, iar cele patru tractoare au reușit în scurt timp să traseze un spațiu de mai mult de 30 de metri între focul nimicitor și grîu. Ne-am adăpostit undeva la distanță și am rămas în așteptare. Noi, piticii, ne-am urcat pe cabina tractorului să vedem cum încerca focul să răzbească prin șanțul trasat, dar încet, încet, renunța, se retrăgea, se stingea. După mai mult de o oră de stat acolo, tractoarele au revenit la bază. Cel care coordona toată acțiunea aștepta veștile bune. După ce am lăsat tractorul lui Vasile, Ion a mers să discute cu restul lucrătorilor, iar noi am urcat în cabina camionului.

- Mergem și noi la Smîrdioasa sau rămînem acasă?

La Siloz nu am fost niciodată, așa că zic să mergem – venii eu cu propunerea.

- Eu rămîn, că vrea Moșuʼ (bunicul lui Alin – n.a.) să mergem cu calul la vale, să luăm niște lucernă.

- Bine, atunci strig la poartă cînd mă întorc. În vale monteză astăzi o motopompă! Să mergem să o vedem!

Ion se urcă în mașină, băgă cheia în contact și porni ,,buceagul”.

- Mergeți, măi, cu mine sau vă las acasă?

- Merg eu, Alin rămîne acasă. Focul ăla sigur nu o să repornească? Dar cine a aprins grîul? Nu prea am înțeles.

- Păi nu ați auzit ce zicea nea Nelu, brigadierul? A trăznit și a luat foc. Adică un fulger a atins pămîntul.

Asta trebuie să fi fost. (va urma) T.T. Martin Bormann se află în viaţă. Şi era atît de convins, încît punea pe capul fostei „Eminenţe brune” un premiu în valoare de o sută de mii de mărci. Suma aceasta urma să fie o recompensă pentru informaţiile „care ar permite să se determine identitatea actuală, precum şi locul unde se află criminalul de război şi ar duce la extrădarea sa în Germania federală”. În martie 1965, după moartea misterioasă a criminalului de război Albert Cukurs, acuzat de asasinarea a treizeci şi două de mii de evrei şi al cărui cadavru fusese descoperit într-un cufăr la Montevideo (Uruguay), poliţia din Portul Santos (Brazilia) a pus mîna pe un german cu numele de Alfred Trenker. După părerea poliţiei braziliene, era vorba de fostul ofiţer SS Detlev Sonnenberg, vinovat de crime de război. Acest Sonnenberg ar fi fost şi el amestecat în uciderea lui Cukurs. După declaraţiile arestatului, Martin Bormann se afla atunci în Brazilia, unde se ascundea sub un nume fals, după ce-şi transformase în prealabil cu totul fizionomia cu ajutorul chirurgiei estetice. În iulie 1965, procurorul general Fritz Bauer a primit un raport în care se arăta că Bormann ar fi fost văzut la Asuncion împreună cu doctorul Joseph Mengele, fost medic-şef SS la Auschwitz. Tot în iulie au fost amînate săpăturile întreprinse în apropiere de zidul Berlinului pentru a se găsi eventualele rămăşiţe ale lui Martin Bormann şi ale doctorului Stumpfegger. În octombrie 1965, într-un interviu acordat ziarului New York Post, un agent israelian, Tuvia Friedmann, afirma că Martin Bormann s-ar găsi în Argentina. Domnul Fritz Bauer a reacţionat imediat: el i-a cerut domnului Friedmann, director al centrului israelian de documentare cu privire la crimele naziste, să-i dea toate informaţiile cu privire la locul unde se ascunde Martin Bormann. După domnul Friedmann, centrul de documentare ştia foarte bine unde se afla Bormann în Argentina. Dar trebuiau cincizeci de mii de dolari pentru a-i plăti pe cei care ar fi ajutat la prinderea lui. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Maria Tănase, o divă în furtuna vremurilor (2) A devenit o celebritate în momentul în care timpul își pierduse deja răbdarea. Vremurile bune ale României interbelice se apropiau de sfîrșit. Maria Tănase prinde ultimii ani fericiţi de dinainte de război, cînd se consacră în ţară și în străinătate. Viaţa trepidantă a teatrelor, a spectacolelor, a turneelor, strălucirea vieţii de vedetă vor intra în mașina de sfărîmat destine a istoriei.

Al doilea Război Mondial și ceea ce a urmat nu vor lăsa pe nimeni neatins, mare sau mic, celebru sau nu. Maria Tănase, marea vedetă a vremurilor, prin relaţiile ei, prin oamenii alături de care trăia, prin influenţa ei, nu avea cum să scape din furtuna care prinsese milioane de oameni. Serviciile secrete, românești și străine, au avut nevoie de ea, nu pe scena luminată de reflectoare, ci în jocul mult mai periculos al persuasiunii, al canalelor de comunicaţii dintre taberele opuse, al reţelelor nevăzute de spionaj. Dictaturile au privit-o ca pe un element periculos. Legionarii au urît-o, regimul Antonescu a supravegheat-o și a încercat să o folosească, iar comuniștii au persecutat-o sistematic. Istoria mare a unei societăţi care trece rapid de la libertate la dictatură, de la pace la război, este regăsită în viaţa Mariei Tănase. Măritată cu un evreu, devine indezirabilă pentru legionari. Libertatea de care un artist depinde pentru a putea să se exprime rămîne un vis al vremurilor trecute. Maria Tănase nu a mai apucat libertatea de a spune și de a cînta tot ceea ce ar fi vrut, așa cum o făcea la începutul carierei, plecînd din mahalaua Cărămidarilor din București. Dar va rămîne liberă, spre disperarea celor care au vrut să o înregimenteze ideologic.

O poveste adevărată, din vremuri nu atît de îndepărtate.

Prinþesa perfecþionistă ºi răsfăþată de public De o diversitate cuceritoare, repertoriul ei s-a îmbogăţit mereu cu cîntece aduse de culegători sau culese de ea însăşi. Cîntece populare din Maramureş, Bucovina sau Făgăraş, piese folclorice prelucrate, romanţe, muzică de petrecere, cuplete de revistă şi variaţiuni pe teme folclorice, toate au făcut din Maria Tănase o artistă cu multiple posibilități. Ludică și versatilă, temperamentală şi intensă, capabilă de modulații uimitoare, vocea ei a revelat forța și frumusețea multora dintre ele, cum ar fi: „Cine iubeşte şi lasă (din originalul „Tîrîişul şarpelui”), „Maria neichii, Marie”, „Un ţigan avea o casă”, „M-am jurat de mii de ori”, „Cînd o fi la moartea mea”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”.

Artista nu era capricioasă precum prințesa din basme, ci perfecționistă. Privirea ei se pierdea adesea, în timpul lucrului, în fața publicului sau în studioul de

Două pagini din caietul confesiunilor, restaurate de Virgil Anghel (Colecția Aurica Rașcu)

înregistrări, departe. Nu era deloc o parteneră comodă pentru colegi, muzicieni și sunetiști. Voia adesea mai mult. Voia altceva. Dar nu avea rețeta, nu credea că există și, deci, nu o căuta.

Publicul îl avea mereu la degetul mic, spun martorii. Mulțimea era apa în care înota ca un pește, mulțimea pestriță de tineri și bătrîni, savanți și analfabeți, constituia un partener pe care îl fascina, un partener care a făcut din ea „o divinitate a muzicii”.

A făcut turnee artistice în Anglia, Franța, Turcia, Bulgaria, Austria, Cehoslovacia. În 1939 a participat la expoziţia de la New York. ,,Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York a fost şi George Enescu. Mi-a mulţumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mîna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o şi lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea.

Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutînd-o dînsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cîntam «Lung e drumul Gorjului», Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră”.

Pleacă în turneu la Istanbul şi cîntă la Teatrul ,,Taxîm”, despre care scrie în ale sale memorii. ,,Teatrul acesta era o cîrciumă de lux. Publicul – numai oameni cu parale; nu se şedea în fotolii, ca în alte teatre, ci pe la mese, unde se bea şampanie din cupe aurite, ca la marile restaurante. Pocnetul buteliilor desfundate se amesteca neîntrerupt cu muzica orchestrei. Clienţii au continuat să bea în tăcere încruntaţi, în duşmănie parcă”. I se propune să rămînă în Turcia, dar dorul de casă şi de cei dragi o determină să refuze.

La Paris a cîntat ,,franţujilor” pe limba lor cîntece de-ale noastre. ,,Cu adevărat acasă nu m-am simţit la teatru, ci în local, la microfon, între lăutarii mei.

Cîntecul a fost singura patimă a vieţii mele, dar m-a ispitit la răstimpuri şi teatrul”. După 1940 a început să

primească roluri în spectacole de teatru şi de operetă, a cîntat împreună cu Ion Dacian, a jucat alături de Ion Manolescu, profesorul ei de artă dramatică, în „Cadavrul viu” a lui Tolstoi. A jucat în mai multe spectacole după piesele lui Nicolae Kiriţescu şi a fost distribuită chiar de Liviu Ciulei în „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht. A fost recompensată cu Premiul de Stat şi cu titlul de „artistă emerită”.

Toþi bărbaþii se îndrăgosteau de ea Maria Tănase a iubit sfidînd canoanele vremii.

Era femeia care nu-şi refuza nimic. N-avea inhibiții.

Era conştientă de magnetismul ei. Ştia că e frumoasă.

Cucerea rapid şi părăsea la fel de repede. Se spunea că bărbaţii care ajungeau în preajma Mariei Tănase sfîrşeau prin a se îndrăgosti de ea. A trăit o poveste de dragoste şi cu sculptorul Constantin Brâncuşi. S-au iubit cu patimă, în ciuda diferenței mari de vîrstă. Sculptorul dorea ca ea să lase în urmă bocetul și tînguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic. Maria l-a părăsit. S-a căsătorit la 37 de ani cu Clearh RaulVictor Papadopolo–Sachelarie, un magistrat pe care-l cunoscuse cînd a ajutat-o cu semnarea unui angajament la Café Wilson din Bucureşti.

A stat în preajma ei, ca un sfătuitor devotat, prieten înţelept, îndrumător. La teatru, cînd juca, venea la repetiţii sau o însoţea în peregrinările ei, contribuia la organizarea turneelor, participa la imprimări. Cu 13 ani mai în vîrstă ca ea, după 10 ani de cînd se cunoşteau, a cerut-o în căsătorie, iar cîntăreața a decis să rămînă toată viaţa alături de omul care o aşteptase neclintit, trecînd peste toate capriciile ei. S-au căsătorit pe 27 decembrie 1950. Și-au dorit copii, dar nu au avut.

Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris acestuia: „Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui.

Caută-mă, caută mîngîierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii.

Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culegemi visele, pe care le-am croit lîngă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricît ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atîtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, pînă vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară şi galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las cîte o lacrimă de emoţie: Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”.

Inscripție pentru nemurire (Colecția de stampe a Arhivei Maria Tănase, Craiova)

1939 – Suzana Doicescu (soția arhitectului Octav Doicescu), Constantin Brâncuși și Maria Tănase

,,Pasărea măiastră”, testamentul şi ultimele dorinţe Sfîrşitul îndrăgitei interprete a venit mult prea devreme. A aflat că suferă de cancer în 1963, cînd încă se afla în apogeul carierei. Artista era în turneu şi medicii care au diagnosticat-o i-au spus că ar mai avea o şansă să scape dacă întrerupe turneul şi se operează. Maria Tănase a refuzat, convinsă că nu va scăpa de moarte, şi şi-a dus turneul la bun sfîrşit. Pe 19 iunie 1963 a avut ultimul spectacol, la Hunedoara.

La ultimul concert susţinut înainte să moară, Maria Tănase a căzut pe scenă şi gurile rele din public au spus că artista ar fi fost beată. În realitate, trilurile Mariei Tănase fuseseră întrerupe de boala galopantă care a pus-o la pămînt. Pentru ultima dată, vocea Mariei Tănase s-a auzit la spitalul unde fusese dusă după căderea de pe scenă. Sprijinită pe pernă, în spitalul în care şi-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cîntat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului”. Şi-a aşteptat moartea cu aceeaşi atitudine demnă cu care obişnuise să urce pe scenă. Cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul, a chemat notarul şi i-a dictat testamentul. În testament, şi-a implorat nepoţii să nu fumeze niciodată. ,,Nepoţilor mei, celor trei copiii ai fratelui meu şi celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieţii fratelui meu şi sorei mele precum şi pe soţul Ştefaniei îi implor cu cuvînt de moarte să nu fumeze de aci încolo şi să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine şi cum eu i-am iubit pe ei. Las cu cea mai aprigă dorinţă a mea ca ritualul înmormîntarii mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acţiuni, ci să fie sobru”, a scris Maria în testament.

A cerut să nu i se transforme înmormîntarea într-un circ. „După moarte, corpul nescăldat, numai

şters cu alcool, să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una dintre cele două cămăşi albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi”. N-a vrut să i se pună în picioare pantofii care au chinuit-o toată viaţa pe scenă. N-a vrut parastase şi mascaradă: ,,Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decît la şase săptămîni. Să-mi care apa cu cofa şi să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de şase săptămîni.

Să nu vină la slujba mea religioasă nici un popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mîinile pentru ultima dată că, atunci cînd mamei şi tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată şi mamă”. De asemenea, una dintre ultimele dorințe ale marii artiste a fost următoarea: ,,Cînd am să mor, să mi se sape o fîntînă adîncă, într-o cîmpie secetoasă, din care să se împartă trecătorilor istoviţi apă în urcioare.

Să fiu dusă la groapă în dogoarea amiezii, într-un car cu patru boi, îmbrăcată în port oltenesc, cu o floare la cingătoare, pe cap să mi se pună colţarul alb, iar în picioare ciorapi de lînă, fără pantofii care m-au canonit toată viaţa”.

Una dintre dorinţele Mariei Tănase a fost îndeplinită chiar în comuna Cîrşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei. Aici a fost ridicată, în anul 2013, într-o intersecţie, o fîntînă în memoria celebrei artiste. Inaugurarea nu s-a făcut cu fast, iniţiatori acţiunii ţinînd cont de faptul că Mariei Tănase i-a plăcut modestia.

răsărit din vreo ghindă sănătoasă, sămînţa va încolţi şi va creşte înfigîndu-şi rădăcinile adînc în pămînt şi înălţîndu-şi tulpina puternic spre cer, în curînd stejarul va umbri toate buruienile!”.

Poetul Octavian Goga: „Cîntecele acestei fetişcane, cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pămîntul românesc, trec prin sufletul nostru şi urcă spre cer, ca şi aripile făurite de ardeleanul Aurel Vlaicu. Şi el, ca şi ea, dragii mei, a răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-şi înalţă pe aripile cîntecului sau gîndului – făcut pasăre de oţel – vrerile lui către cerul dreptăţii şi al izbăvirii de prea îndelungată suferinţă!”.

Tudor Arghezi zicea despre Maria Tănase că i-a învăţat pe oameni ,,frumuseţea graiului încovoiat pe scripcă”. Păstorel Teodoreanu pretindea că se deapănă din gîtlejul ei ,,catifea şi mătase”. Pentru Mihail Sadoveanu a fost ,,strălucitul astru care brăzdează cerul României”. Vorba cea mai frumoasă despre cîntăreață a rămas de la Nicolae Iorga: ,,păsăre măiastră”.

Cîntăreața a decedat la spitalul Fundeni, în 22 iunie 1963.

Muzica, drum spre legendă Vocea ei se aude şi azi la petreceri citadine cu ștaif, la chefuri simple, de cartier, la nunți și botezuri de la țară. Chipul ei şi teatral, şi cinematografic, e cunoscut din cîteva fotografii. Capricioasă şi patetică, tînjind mereu după ceva ce ne rămîne necunoscut, știind ceva, un secret la care nu avem acces, simplă

Amintiri despre Maria Tănase Victor Eftimiu: ,,De la înmormîntarea popularului actor de operetă Leonard nu s-a mai văzut atîta lume, mai ales femei, defilînd în faţa unui catafalc. Mii de bucureşteni au însoţit pe ultimul drum artista”.

Petre Vintilă: ,,Nu voi uita niciodată ciorchini de oameni urcaţi pe acoperişurile şi balcoanele din Calea Victoriei pînă sus în dealul de la Negru Vodă, la vechiul Cimitir «Bellu»” (Luceafărul, 1963).

Viorel Cosma: „La Școala de muzică am fost colegi prin anii ’50- ’54. Aveam clase alăturate. Erau clipe de încîntare pentru mine, fiindcă Maria depăna cu haz și farmec întîmplările unei săptămîni de turnee încît numai clopoțelul de intrare în clase mă obliga să întrerup discuțiile. Uneori, la finalul zilei, venea Fărâmiță Lambru cu mașina, să o ia pe Doamna. Lîngă șofer stătea Doamna, iar pe bancheta din spate Fărâmiță și acordeonul mic, răpciugos, spart și cu o gaură ascunsă în burduf. Era cîinele credincios al Mariei, mic, mereu palid, cu ochii cîrpiți de somn, uscat, tăcut.

Maria i-a cumpărat un acordeon nou, «Mohner» cu 120 de bași, cu el a cîntat și pe drumul la cimitir în 1963.

Plîngea cu lacrimi amare și zicea cîntecul de taină al Doamnei: «Jalea Țiganului». Un sfert de din populația Bucureștiului a condus-o pe ultimul drum. Din peste cele 500 cîntece pe care le cînta a avut cîteva preferate: «Trenule, mașină mică», «Foaie verde, măr domnesc», iar dintre romanțe: «Îți mai aduci aminte, Doamnă», «Dorule, dorule», «Mi-am pus busuioc în păr»”.

Compozitorul Teodor Rogalski, care a ascultat-o și cînd a debutat la radio, cîntînd live cu orchestra: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit pînă azi nici un cîntăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cîntecul nostru popular, păstrînd nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit cîteva imprimări pe disc ale acestei cîntăreţe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cîntecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.

Compozitorul George Enescu, care i-a recunoscut imediat talentul: „Nu ştiu de unde vine fata asta, care-i este originea… Vă rog s-o lăsaţi în pace! Dacă a

Maria Tănase cîntînd la spectacolul dat pentru sărbătorirea cuceririi Crimeei și strîngerea de fonduri destinate răniților de pe front – iulie 1942 şi mai generoasă decît generoşii, cum povestesc toţi cei care i-au fost aproape, Maria Tănase, iubitoare de port popular, posesoare a unui cufăr fermecat, plin cu costume tradiționale, dar şi cu rochii de seară care o transformau nu rareori într-o adevărată femme fatale, a umplut multe clipe, fericite sau nu, din viețile unor oameni mărunți sau importanți, care își caută împlinirea. Farmecul personal, care nu se explică, i-a dat putere asupra celorlalți – fie ei prinți sau cerșetori.

Iar cu arta de a dărui a deschis porți, inimi și minți, în palate și umile case de la țară.

Fie ea populară sau cultă, muzica, această cale supremă spre oameni, a urcat-o cît mai aproape de înălțimi. Cunoașterea ei i-a dat putere și i-a deschis lumi. Crîmpeie din ele au intrat, datorită ei, în locurile în care se ajunge cel mai greu: cele din inima omului.

Prințesa devreme adormită care-și aștepta fîntîna a pus cîntul popular mai presus de oricare alt gen, acceptînd însă experimentul (de exemplu, muzica populară cu acompaniament de jazz), care nu face decît să sublinieze ce e unic și inconfundabil. În ziua aceea toridă de 22 iunie 1963, cînd se despărțea de lumea despre care cîntase atît și cu jale, și șugubăț, Maria Tănase pătrundea într-un alt spațiu.

Era un început. La sfîrșitul unei vieți tumultuoase, Maria Tănase începea imediat să se transforme într-o legendă. Iar legenda nu este nicidecum tărîmul adevărurilor. Ea este în primul rînd poveste, unde totul este adevărat și, desigur, nimic nu este adevărat.

Sfîrșit ZIARULMETROPOLIS.RO, HISTORIA.RO

14

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

pO

Nr. 1559

l

15

20 – 26 octombrie 2020

V E S T I

Un palazzo venețian își anunță sfîrșitul pe strada Temișana nr 4. În pofida degradării vizibile, ca un oftat, clădirea emană un aer aparte de bijuterie urbană de început de Secol XX. În ultima perioadă, clădirea nu a căzut pe mîini bune. Mai multe surse consideră că această amintire a fost casa în care a locuit Luigi Cazzavillan. Însă alte surse vorbesc despre imposibilitatea acestei locuiri, căci autorizația construirii casei a fost obținută cu doar doi ani înainte ca acesta să moară.

Arhitectul construcției rămîne astăzi necunoscut.

Se pare că acest palazzo, compus din două corpuri, a

A D E V A R A T E (

RM

16

Nr. 1559

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii România și neșansa ei de a redeveni o națiune

(urmare din pag. 1) Ei bine, din acest punct de vedere, nu avem nici o șansă să răzbatem. De fapt, nu am avut niciodată o șansă începînd cu anul 1859, an în care a fost semnat certificatul de naștere a României. Spre deosebire de Transilvania, loc unde românii chiar s-au confruntat cu probleme din partea imperiilor, a austriecilor și a ungurilor, în restul Principatelor naționalismul nu a reușit să pătrundă în ADN la nivelul societății.

De-a lungul sutelor de ani de ocupație, de control al Imperiului Habsburgic asupra Transilvaniei, în sîngele românilor a încolțit puternic sămînța naționalistă, a patriotismului, în rîndul celor care știu ce înseamnă să fii nedreptățit. De fapt, marile simboluri românești ale naționalismului sînt concentrate fie în Ardeal, fie în Bucovina, zone în care piciorul străin era puternic sprijinit pe grumazul românilor. Mișcarea Legionară a lui Zelea Codreanu a avut ca punct de plecare Cluj Napoca, pentru că în altă parte ar fi fost imposibil. În restul țării, cu micile excepții care întăresc regula, nu putem vorbi despre naționalism.

Se pare că, spre deosebire de alte popoare ceva mai interesate de propria prosperitate, de putere, noi, românii, nu avem în sînge naționalismul, sau, cel puțin, nu la nivel de societate. Mai apare, întîmplător, pe ici pe colo, dar nu este un fenomen de masă. Bruma de naționalism pe care, după 1990, noi, românii, o aveam, se datora politicii promovate de Mișcarea Legionară pînă în 1938, și de comuniști după aceea, și anume una patriotică, naționalistă. Îi rog pe cei care mă contrazic să asculte mesajele directe și indirecte pe care Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu le propaga. Și nu erau deloc puțini cei care rezonau cu marele poet în anii ʼ70 - ʼ80, pînă la dezastrul de la Ploiești.

După plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor și a lui Adrian Păunescu, singurii care purtau stindardul patriotismului în România post-decembristă, golul lăsat de ei persistă și încă nu ne este clar cine și cînd îl va umple. Ei au fost acele excepții care confirmau regula, și anume patrioți proveniți din zona non-transilvăneană, dar care au promovat un naționalism pur, al unei Românii unite. Au fost lăsați singuri de către români, au fost crucificați mediatic de către conaționalii lor, care aplaudau la scenă deschisă ocuparea țării de către cei care efectiv le-au arătat cutii

viu colorate, dar pline de minciună și sărăcie, în timp ce luau cu ambele mîini tot ce era bun, valoros în această țară. Încă există români care rîd de faptul că olandezii au cumpărat de la indieni insula pe care acum se află Manhattan cu 1.000 de dolari. Indienii chiar au știut să negocieze – au dat o insulă pentru o grămadă de bani la acea vreme. Noi, românii, care am dat o țară pe degeaba, sîntem cu mult sub acei indieni, așa că, dacă e să rîdem, păi, să rîdem de noi, nu de acele trecute piei roșii.

Noi nu avem naționalismul în sînge. Pot afirma asta privind în istoria recentă a acestei țări, în istoria modernă și contemporană, pot afirma acest lucru privind la ce se întîmplă în țara asta de 30 de ani. Faptul că noi ne lăudăm cu niște simboluri – fie că vorbim de Ștefan cel Mare, fie de Cuza – este o dovadă evidentă a faptului că micile excese de patriotism au rămas în istorie, semne făcute doar de acei patrioți care efectiv șiau iubit țara. În rest, modul în care sînt tratați patorioții îl știm: se urmărește distrugerea lor – vorbim despre poetul național Mihai Eminescu, despre Crăișorul Munților, Avram Iancu, vorbim despre despre Tribun, Corneliu Vadim Tudor. Vîrfurile brazilor falnici se văd de departe, pentru că, pe cît de mari sînt ei, pe atît de mici sînt cei care au stat la umbra lor.

Românul nu este naționalist. Putem să discutăm despre un naționalism izolat în Ardeal și în Bucovina, putem să vorbim despre un naționalism mai accentuat al românilor de peste Prut, care au știut mereu ce înseamnă să fii condus de străini. Dar nu putem să discutăm despre un naționalism social, de masă, în Moldova și în Țara Românească. Datorită conjuncturii istorice și chiar geografice, nu a existat o stăpînire permanentă străină în aceste regiuni, așa cum s-a întîmplat în Transilvania, în Moldova de peste Prut, sau în Bucovina.

Revenind în prezent, în acest an 2020, putem spune cu certitudine că nu avem nici un fel de grup, partid, lider naționalist. În preajma alegerilor, apar diverși auto-intitulați naționaliști, dar, imediat ce alegerile trec, și ei dispar la fel de repede cum au apărut. În rest, tăcere. Mulți se întreabă de ce românii nu se trezesc, de ce românii nu fac nimic, de ce românii se complac în acest statut de colonie de mîna a zecea. O țară bananieră în care se cumpără arme pe bani grei, în timp ce copiii ne mor prin spitale. Cu toții știm răspunsurile la aceste întrebări. Este simplu: românul nu are încă în ADN gena naționalismului. Pentru ca un stat să fie naționalist este necesar ca elita acestuia să fie naționalistă, să fie compusă, în majoritate, din patrioți.

Pentru că atunci cînd românul privește în sus, va urma exemplul copiilor care își imită părinții. Or, dacă elita

Joe Biden se află în centrul unui scandal din cauza unui laptop predat pentru reparații Joe Biden, candidatul la președinția SUA, se află în centrul unui nou scandal. De data aceasta din cauza corespondenței găsite într-un laptop predat pentru reparații, ceea ce arată că, în ciuda declarațiilor sale, s-a întîlnit cu oameni de afaceri ucraineni cînd fiul său, Hunter, lucra în consiliul de administrație al holdingului de gaze Burisma. „Dragă Hunter, mulțumesc pentru invitația la Washington, pentru ocazia de a te întîlni cu tatăl tău și de a petrece ceva timp cu el. Este, într-adevăr, o onoare și o mare bucurie pentru mine”, i-ar fi scris Vadim Pozharsky, consilier al conducerii Burisma, fiului lui Biden pe 17 aprilie 2015. Aceste cuvinte au fost prima „dovadă irefutabilă” pe care New York Post a indicat-o în titlul articolului său revelator. Articolul se referă, de asemenea, la o scrisoare anterioară a lui Pozharsky, din 12 mai 2014. În cuprinsul acesteia, Hunter este întrebat cum își poate „folosi influența” pentru a favoriza Burisma. Joe Biden a susținut anterior că nu a discutat niciodată despre munca fiului său.

Interesant este modul în care New York Post a obținut acces la corespondență. În aprilie 2019, un laptop a fost adus unei companii de reparații de computere din Delaware, care a fost inundată. A fost reparat, dar nu a venit nimeni după dispozitiv. Laptopul avea un autocolant de la Fundația Beau Biden, numită după Beau Biden, primul fiu al lui Joe Biden. Proprietarul companiei de reparații a notificat autoritățile despre laptop și în decembrie 2019 a primit o somație FBI pentru a-l preda. El a îndeplinit cerința nu înainte de a copia întregul conținut al hard disk-ului pe suportul de rezervă.

El l-a predat lui Robert Costello, avocatul lui Rudolph Giuliani (fostul primar din New York și actualul avocat al președintelui SUA, Donald Trump). Giuliani, la rîndul său, a dat o copie redacției New York Post.

Comentînd datele dezvăluite, purtătorul de cuvînt al corporației lui Joe Biden, Andrew Bates, a reamintit că investigațiile presei și a două comisii ale Senatului au confirmat că Joe Biden conduce politica oficială a SUA față de Ucraina și a acționat onest.

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

este coruptă și trădătoare, și poporul va fi asemenea.

Pe de altă parte, în sîngele fiecărui român, mai ales al celor din zona de sud și de est, nu există dorința de a se implica într-o mișcare ce poate duce la o viață mai bună a semenilor săi. Nu veți vedea români care să plătească de bună voie pentru ceva ce nu le aduce profit. Românul se plînge că presa îl minte. Dar, dacă ar fi pus în situația de a plăti pentru ca presa să apere România nu ar face-o. Dimpotrivă, ar huli-o. El nu știe că presa este plătită de străini și că îi oferă doar informațiile dictate de moguli. Ăsta este primul semn că românul nu va plăti niciodată pentru ceva ce nu îi aduce profit, că se va complace în minciună și pasivitate și se va plînge mereu de viața grea pe care o duce. Există partide care au plecat la drum pe baza unor principii naționaliste sănătoase, partide cu mii de membrii. În momentul în care acestora li s-a solicitat o cotizație lunară de 1 euro, toți au dat bir cu fugiții. De ce? Pentru că românul nu vrea să plătească nici măcar 5 bani pentru ceva ce nu îi aduce imediat profit. În schimb, cei direct interesați ca România să fie în continuare o colonie plătesc bani grei partidelor, presei, astfel încît totul să le meargă strună. În țările occidentale, mass-media – tocmai pentru a nu fi subordonată unor structuri de interese – a implementat modalități de finanțare care să le asigurile trusturilor de presă o minimă independență. Și a reușit, pentru că vesticii pot achita 10 - 15 euro pe lună pentru a avea garanția că presa nu va fi cumpărată de diverse grupuri de interese. În România, un pachet de țigări contează mai mult decît suveranitatea țării.

Iată de ce noi am fost și vom rămîne săraci material și spiritual. Pentru că, așa cum Avram Iancu a fost lăsat de izbeliște de moții lui, pînă la moarte, așa cum Mihai Eminescu a sfîrșit într-un ospiciu, așa cum Codreanu a fost executat la Tîncăbești, așa cum Ceaușescu a fost împușcat în ziua de Crăciun, așa cum Adrian Păunescu a fost împroșcat cu noroi și așa cum Vadim Tudor a fost ucis mediatic și considerat nebun, așa și această țară va fi sfîșiată de indolența și pasivitatea românilor care, în loc să renunțe la cîteva țigări și să plătească pentru ceva ce merită, au ales să își plîngă amarul în fața crucilor lăsate în urmă de cei care s-au jerfit pentru țara lor.

Poate că mulți vor contrazice cele scrise mai sus.

Unii din neștiință, avînd doar vagi cunoștințe de istorie, unii din interes, pentru că orice schimbare le poate afecta binele din prezent, iar alții pentru că nu vor să recunoască adevărul. Pentru aceștia din urmă și pentru acei 60% dintre românii liberi chiar îmi pare rău. Regret că România nu mai are nici o șansă de a redeveni o națiune liberă, puternică, măreață. Așa cum, în fapt, nu a fost niciodată, dar despre care marii poeți naționali au scris mereu.

La aceasta, jurnalistul New York Post, Sohrab Ahmari, a răspuns că informațiile prezentate de ziar constituie dovezi noi. De asemenea, el a atras atenția asupra faptului că Twitter nu îi permite să posteze un link către materialul ziarului. „Acesta este un război civil digital. Eu, editorul New York Post, unul dintre cele mai mari ziare din țară din punct de vedere al difuzării, nu pot posta un link către articolul nostru care descrie corupția unui candidat la președinție dintrun partid major”, a scris dl. Ahmari. Pe Facebook, postarea a fost, de asemenea, restricționată artificial în distribuție. „Este îngrozitor faptul că Facebook și Twitter au șters o poveste incontestabilă de la somnorosul Joe Biden și fiul său, Hunter, în New York Post. Acesta este doar începutul. Nu este nimic mai rău decît un politician corupt!”, a scris Donald Trump.

Facebook a explicat că a limitat distribuția materialului pînă cînd a fost verificat de experți pe rețeaua socială. Twitter a menționat că a blocat materialul New York Post în conformitate cu regula din 2018, care interzice diseminarea informațiilor obținute fără consimțămîntul celui vizat, prin intermediul rețelei sociale.

D.A.

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Alegeri sub semnul eliminării patrioților și al promovării intereselor străine (urmare din pag. 1) Replica deputatului este… dezarmantă: ,,Da, stimate structuri… Sînt un risc MAJOR! Pentru că ÎMI IUBESC PATRIA!”. ,,Pentru că eu cred că NU trebuie să fim sclavii nimănui! Pentru că eu cred că avem nevoie doar să fim lăsați SĂ FIM! Pentru că eu cred că trebuie să facem tot ce ține de noi pentru ca România să se reașeze în propriul DESTIN!”. Și, continuă deputatul, aceasta s-ar datora și teoriei pe care el a lansat-o și o susține, a transformării României în ,,țara OMULUI, țara care aduce pentru prima dată ființa omenească profundă în centrul oricărei preocupări!”. ,,Nefiind nici pe departe o ființă perfectă, fiind plin de defecte, la fel ca orice om, cred totuși cu tărie în OM!”, scrie Pleșoianu, subliniind – ,,Pentru că eu cred că e vremea ca oamenii cu dor de ROSTURI să se prindă în HORA izbăvitoare!”. Și, da, consideră Pleșoianu, este un ,,risc la siguranța națională” pentru că îl interesează doar cei care simt ROMÂNEȘTE și OMENEȘTE!. ,,Pentru că sînt unul dintre extrem de puținii politicieni care au refuzat cu încăpățînare să facă parte din orice înțelegere ocultă, din orice strategie de culise, din orice echipă ascunsă, din țară sau din afara țării!”, scrie Pleșoianu.

Ultima afirmație – sau motiv de ,,risc” – este cu adevărat gravă, dacă ne gîndim că acesta ar fi un motiv de eliminare a oamenilor politici români! ,,De-asta sînt «un RISC major». Pentru că sînt UN OM LIBER! Și pentru că știu că doar ADEVĂRUL ne va elibera!”, încheie Pleșoianu fulminantul său mesaj.

Da, mesajul a avut o audiență uriașă – comentariile curg, iar lumea se întreabă oare ce se petrece în România?!

Românilor patrioți le pasă de acest politician… unic în actuala generație prin curajul apărării țării. În schimb, PSD-ului condus de controversatul Marcel Ciolacu… nici nu i-a păsat!

Pe de altă parte, un nume apare pe lista noului Parlament - generalul Nicolae Ciucă. De data asta, pe lista PNL – și, desigur, PSD nu spune nimic, nu comentează nimic! Și de ce ar comenta ceva PSD Ciolacu – o slugă a aceluiași stăpîn – SUA? Ce-i drept, nu o slugă lăudată,

precum PNL – ci una bătută, scuipată, insultată de stăpîn! Despre Ciucă se poate constata simplu: după ce a plătit sume uriașe SUA, Ciucă e răsplătit cu un loc de frunte în politică!

Da, unul dintre cei mai aprigi susținători ai plăților colosale către SUA, generalul Nicolae Ciucă, și-a anunțat decizia de a candida pe listele PNL Dolj la alegerile parlamentare, unde va ocupa prima poziție pentru Senat. ,,Am luat decizia, împreună cu premierul Ludovic Orban, să devin membru al PNL şi să candidez pe listele partidului la filiala Dolj”, a declarat Ciucă. ,,A fost o chestiune pe care am acceptat-o ţinînd cont de faptul că s-a vehiculat foarte mult că este nevoie de oameni care şi-au desfăşurat activitatea şi în alte domenii, profesionişti, am înţeles acest lucru şi am luat această decizie”.

Ciucă a spus că este o decizie ,,personală şi asumată” și a lăsat să se înțeleagă că e o decizie luată mai demult: ,,Am considerat că este fair-play şi faţă de statutul meu de fost militar, am aşteptat un an, a trecut un an şi este un pas important”. Generalul spune că nu a făcut politică: ,,nu ştiu foarte multe lucruri despre ceea ce înseamnă să faci politică cu adevărat, în schimb sînt în măsură să fac lucruri aşa cum am făcut în cariera mea de militar”.

Ce va face Nicolae Ciucă în calitate de parlamentar?

A dat cu oiștea în același gard al ,,provocărilor nou apărute”, cu ,,reziliența” – dar culmea, NIMIC despre susținerea industriei militare sau despre offset militar! ,,Cu certitudine este nevoie de revederea setului de legi care se aplică în domeniul Apărării, a apărut o serie întreagă de noi provocări, se discută foarte mult de ceea ce înseamnă rezilienţa la nivel naţional şi nu numai, ca atare va fi nevoie să lucrăm şi să identificăm noi proiecte de lege prin care să sporim capacitatea de rezilienţă a ţării”, a spus Nicolae Ciucă.

Fără discuție, activitatea ministrului Ciucă pare a avea ca principal obiectiv supunerea și mai ales plățile către SUA – el comițînd și acel controversat gest de a cere bani din prima săptămînă de guvernare a PNL pentru plata în avans a rachetelor Patriot și devansînd termenii contractuali. Asta, la finele anului trecut.

Dar, să nu uităm un detaliu esențial: Nicolae Ciucă a semnat recent la Washington un acord vizînd ,,o foaie de parcurs”, care angajează România pe următorii 10 ani în combinațiile militariste ale SUA – și cu costuri, ca de obicei, ,,strategice”. Cu a cui aprobare, autorizare? PSD nu întreabă – așa că de ce să o facem noi, care oricum nu contăm… Dar să mai menționăm un șoc recent: România, aflată în plină și complexă criză economică, a mai comandat rachete de 300 de milioane de euro!

Pe de altă parte, acest general cu ,,merite” în Afganistan – unde România ține isonul SUA, într-o acțiune fără justificare – a comis o faptă extrem de ciudată în perioada cînd Liviu Dragnea încerca să ducă țara pe linia unei anume suveranități.

Este o fază din 20 aprilie 2017, cînd generalul Ciucă îl surprindea pe premierul de atunci, Sorin Grindeanu, dar și pe ministrul Apărării, cu un anunț ferm - România are în plan achiziţionarea de rachete Patriot. O achiziție directă, fără licitație – dar pentru care trebuiau negociate multe condiții și proceduri. Or, Ciucă anunța că, gata, România achiziționează!

Era vorba de nu mai puțin de 4 miliarde de euro – bani pentru care decidea doar Guvernul, ministrul MApN, dar NU șeful SMG, oricît de medaliat era el de către americani. ,,Nu vreau să aflu despre investiţii la Ministerul Apărării decît din declaraţii ale ministrului Apărării. Sîntem clari?!”, a reacționat premierul Grindeanu, o aluzie clară la declarația lui Ciucă. Și Liviu Dragnea a reacționat imediat – ,,Ce nu mi-a plăcut a fost declaraţia şefului Statului Major care a anunţat deja că va achiziţiona rachete Patriot”.

Deci, acesta este omul, candidatul PNL – și nu trebuie să ne punem întrebarea – oare ce va face el în Parlament? Ce a făcut în ultimii ani: bani pentru americani și anexarea României la un interes militar cel puțin străin de ceea ce am învățat din lecțiile istoriei.

Da, cred că această comparație între situația lui Pleșoianu și cea a lui Ciucă ne indică cel mai bine cum arată azi România. Țara în care un parlamentar patriot este eliminat de pe listele partidului pe care l-a apărat și devine ,,risc la siguranța națională” – în timp ce un general, care ar trebui să apere România pe toate planurile, dar care promovează interesele altui stat – ei bine, acesta e promovat și aplaudat!

Fără alte comentarii… și mai ales fără speranțe.

Acoperiții preiau România

mult prea puțin timp să se ocupe de Organizație, fiind președinte de Consiliu Județean – și tocmai la Botoșani!

Iar pentru Parlament… ,,organizația” nu vrea, zice Grindeanu.

Paranteză – chiar Grindeanu are tupeu să vorbească de organizație – cînd a sa nici nu contează în economia județului? Pardon, în politica județului, pentru că în economie contează, mai ales în cea neagră, de exemplu în cazul caselor date mafiei clanurilor – de care toată Timișoara știa, numai viceprimarul Grindeanu… nu!

Chiar dacă era șeful de partid al celuilalt viceprimar inculpat în dosar! Și mi-am mai adus aminte de ce spunea Elena Udrea – damă bine… ,,ancorată în realitate”, ca să-l cităm combinativ pe cetățeanul turmentat Ciolacu: ,,Pentru prima dată România are o femeie în această funcție (…), mă rezum la a constata că un lucru bun sigur s-a întîmplat: anume, de data aceasta avem un Premier care nu i-a fost indicat lui Dragnea de către Securitate”, nota blonda stăpînă a secretelor de la Cotroceni.

Pe de altă parte, reformistul Sorin Grindeanu apare într-o declarație fulminantă a fostei adjuncte a Damei de Pică, Laura Kovesi: procurorul Mihaela Iorga Moraru.

Cea care s-a ocupat de dosarul Microsoft, printre altele.

Iată ce spunea procuroarea DNA: ,,Trebuia desemnat premierul. Era vehiculat numele unui fost ministru.

Aveam un dosar cu acel ministru. Mi s-a spus că dacă pot să ies cu acel dosar că dacă el iese premier, Dana Gîrbovan ar putea să ajungă ministrul Justiţiei”. Și, da, era vorba de Grindeanu. Despre ce dosar e vorba? Despre Microsoft? Nu numai! De multe altele…

Or, în acest caz, NU se pune întrebarea de ce dorea Kovesi să scoată pe interval dosarul Grindeanu – ci ,,De ce a fost ocolit Sorin Grindeanu de anchetele DNA, în condițiile în care erau motive mult mai clare decît în nenumărate alte dosare?”.

Răspunsul pare clar: Sorin Grindeanu a fost și este protejat de o structură, mai concret, este ofițer acoperit.

De altfel, în acest sens, foarte bine informatul jurnalist Cornel Ivanciuc arunca în eter, pe 15 martie 2017, în emisiunea lui Silviu Mînăstire, următoarea informație și provocare: ,,În urmă cu două săptămîni mi s-a confirmat de la Timişoara, dintr-un mediu foarte solid şi informat, că Sorin Grindeanu este ofiţer acoperit, iar numirea lui Gabriel Stătescu în cadrul cabinetului premierului este o datorie mai veche plătită de Grindeanu către fostul general de brigadă al SRI”. Nici pînă azi Ivanciuc NU a primit vreo replică! În schimb, Grindeanu a primit funcții! În plus, să adăugăm la asta și acuzațiile pe care i le-au adus colegi de partid, printre care chiar Liviu Dragnea, Lia Olguța Vasilescu, Gabriela Firea, Codrin Ștefănescu etc., conform cărora Grindeanu ar asculta de ,,alte comenzi”, adică ar fi un ,,acoperit”.

Sorin Grindeanu a fost numit în fruntea ANCOM… și să amintesc două faze hazlii și ridicole: întrebat de ce a fost nominalizat Grindeanu pentru Comisia SRI, Liviu Dragnea a răspuns: ,,Dintr-o greșeală”; la rîndul său, întrebat de ce a omis să-și treacă în CV studiile de la Academia Națională de Informații, Grindeanu a răspuns… ,,am uitat”. Ce să mai spui în fața unor asemenea… date? Închei cu ceea ce spune Grindeanu: ,,Vom continua reforma pe această linie. Pentru diverse județe ai nevoie și de susținere pentru zona în care vrei să candidezi”.

Gura păcătosului, adevăr grăiește! Și păcatul nu e să fii acoperit - ci descoperit. Se duce naibii tot, inclusiv susținerea celor care își dau seama că au crezut ca fraierii în niște vorbe mari și socialiste.

Dar, reforma continuă – sînt înlocuiți cei ce au avut curaj cu cei care au acoperire. Și care, după cum se vede, preiau integral Parlamentul și politica importantă.

DRAGOȘ DUMITRIU

Prim-vicepreşedintele PSD, Sorin Grindeanu, a devenit un fel de portavoce a ,,schimbării” sau ,,reformei” în PSD. Altfel spus, premierul care a dat OUG 13, încearcă acum să susțină că eliminarea celor care au dus greul bătăliei cu Sistemul este cauzată de… lipsa de susținere a organizațiilor locale! Atenție însă – e vorba de organizațiile PSD, nu ale #REZIST sau USR! Precizez asta pentru că, întîmplător, ,,organizațiile” au eliminat tocmai pe cei care se bătuseră cu Statul paralel, cu ,,Sistemul”! Și care nu erau ,,acoperiți”, după toate aparențele.

Așa au căzut sau sînt pe cale să cadă nume sonore, precum Eugen Nicolicea (unul dintre cei mai valoroși deputați!), Florin Iordache sau însăși Viorica Dăncilă!

Despre alții, precum Șerban Nicolae, se zvonește că sînt pe ,,lista neagră”, iar ei tac discret. Despre Liviu Pleșoianu, campionul Parlamentului în bătălia cu Statul paralel, nici nu se mai pune problema, mai ales că vedem o ignorarea totală a excelentelor sale postări de către paginile oficiale ale PSD. Dar să revin la Grindeanu, pentru că el anunța deunăzi, cu mimica lui ,,specială”, că ,,lucrurile într-un partid serios trebuie văzute altcumva: trebuie să te susțină organizația - este prima condiție, apoi trebuie să treci de acele criterii - sînt condiții complementare, indiferent de cum se numește acea persoană”. Persoana se numește Viorica Dăncilă, la ea se referea Sorin Grindeanu.

Da, aceeași Dăncilă căreia, în momentul demisiei din fruntea PSD, i se promisese de către Ciolacu (conform surselor mass-media) locul în Parlament și președinție Organizației de Femei a PSD. Organizația i s-a luat repede – a fost dată unei politiciene valoroase, Doina Federovici, dar care are

18

Nr. 1559

Macron declară război „separatismului islamist“

Infatigabilul președinte al Franței, Emmanuel Macron, a anunțat recent o nouă campanie. De data aceasta, împotriva „separatismului islamist” în propria țară.

Măsurile pe care le-a propus au șocat comunitatea liberală a Europei, care, pînă de curînd, îl considera pe tînărul politician francez principalul său sprijin și speranță.

Macron a fost, fără îndoială, cel mai agresiv dintre toți liderii mondiali din ulti­ mele luni, prezentînd o activitate externă incredibilă. El a ținut unul dintre cele mai lungi discursuri la sesiunea Adunării Generale a ONU, în timp ce a reamintit dificultățile cu care se confruntă Rusia, Belarus, Libia, Liban, Mali, Turcia, Noua Zeelandă. A uitat să menționeze problemele unei singure țări din lume - Franța. S-a avut impresia că un astfel de jucător mondial nu a avut timp să se ocupe de această regiune a planetei.

O mulțime de probleme s-au acumulat acolo. De aceea, este amuzant uneori să urmărești cum Macron își exprimă solidaritatea cu „curajul poporului din Belarus care luptă pentru drepturile lui”, în timp ce francezii din gruparea „vestelor galbene” se pregătesc să sărbătorească doi ani de acțiuni. Nu este surprinzător faptul că această „tristețe bielorusă” a liderului francez este criticată în mod deschis de toți cei din jur - de la președintele Belarusului Alexander Lukașenko la presa satirică franceză.

Zilele trecute, Macron a urmat totuși sfatul liderului bielorus „de a acorda atenție problemelor interne” și a ținut un discurs programat de o oră cu privire la una dintre cele mai presante probleme ale Franței, pe care președintele însuși a numit-o „ghetoizarea” țării. Vorbind în zona Le Muro (o suburbie relativ mică a Parisului), Macron a prezentat un plan ambițios de combatere a separatismului. În general, problema separatismului a existat întotdeauna în Franța. Iar ideea independenței pentru Corsica nu a dus nicăieri, în timp ce ideea autonomiei speciale în Bretania apare periodic pe ordinea de zi. Weekendul trecut, perla teritoriilor sale de peste mări, Noua Caledonie, aproape s-a desprins de Franța. Adepților ideii de independență le lipseau cîteva procente înainte de a-și îndeplini visele – 46,7% au votat-o ​​la referendum. Mai mult, comparativ cu un sondaj similar din 2018, separatiștii și-au mărit rezultatul (atunci era de 43,3%). Și dacă astfel de tendințe persistă, este posibil ca la următorul referendum, programat peste doi ani, numărul susținătorilor independenței Noii Caledonii să atingă valoarea preconizată, de 50%.

Deci problema este cu adevărat arzătoare.

Dar nu la asta se referea discursul lui Macron (atîta timp cît era aprins) la Le Muro. Vorbind despre separatism, el nici măcar nu a menționat regiunile indicate. În legătură cu problemele stringente, acest oraș a devenit un simbol al acestora exact acum 15 ani. Reamintim: în toamna anului 2005, un val de revolte a străbătut Franța (în principal în suburbiile Parisului, care au devenit un fel de enclave ale minorităților naționale și rasiale). Și apoi societatea franceză a descoperit „brusc” problema existenței acestor „ghetouri” naționale, despre care nu era comun să se vorbească cu voce tare înainte într-o societate liberală decentă. Practic, în fiecare țară europeană, care de mulți ani și-a construit politica de atragere a migranților și multiculturalismul, probleme similare au apărut atunci cînd orașele dezvoltate ale migranților, care au fost create după un singur șablon, s-au transformat în curînd în enclave etnice – în state specifice într-un stat, cu propriile

reguli, ordine, credințe și tradiții, adesea foarte diferite de cele acceptate în general în țara gazdă.

Dar în Franța, în același timp, au început să se caute rețete pentru a depăși problemele create chiar de autorități. Acum cinci ani, primul-ministru de atunci al țării, Manuel Valls, a vizitat același Le Muro, descoperind acolo „apartheidul social, teritorial și etnic”. Orașul a fost transformat într-un fel de „laborator” pentru testarea noilor scheme de integrare a migranților și descendenților acestora în societatea franceză. Scopul lor principal a fost secularizarea, integrarea comunității musulmane locale și încercarea de a reduce influența imamilor radicali, care au fost priviți drept principalul motiv al creșterii sentimentelor islamiste în rîndul tinerilor locali. De fapt, Macron a decis să prezinte rezultatele acestui experiment social în planul de reducere a „separatismului islamist”.

Potrivit președintelui, ideologii mișcărilor islamiste radicale din enclavele etnice „creează o ordine paralelă”, eliminînd treptat valorile tradiționale ale societății franceze.

Lupta împotriva acestor „lumi paralele” constă în măsuri care sînt cu adevărat radicale pentru Europa modernă. De exemplu, proiectul de lege pe care l-a anunțat președintele francez va conține interzicerea educației la domiciliu. Potrivit președintelui, pînă la 50.000 de copii studiază acum în afara instituțiilor educaționale formale și aproape în fiecare săptămînă în Franța se găsesc „școli ilegale, care sînt adesea conduse de extremiști religioși”.

Una dintre cele mai radicale măsuri propuse de Macron și pe care mulți musulmani din țară au privit-o deja cu ostilitate este cererea „de a elibera Islamul din Franța de influența străină”. Mai simplu spus, statul intenționează să interzică imamii străini și chiar intenționează să interfereze cu instruirea imamilor francezi „în conformitate cu valorile Republicii”. Unii musulmani au numit deja propunerea o încălcare a secularismului și a participării la extrema dreaptă. Un alt lider mondial, care a concurat recent cu Macron în amploarea revendicărilor sale globale este președintele turc Recep Erdogan. El a numit ideea colegului său francez „o provocare deschisă” și l-a acuzat că a încălcat libertatea religioasă.

Bineînțeles, ideile radicale ale lui Macron au provocat o confuzie completă într-un mediu care încă speră să păstreze drept steagul liberalismului european. Și, după cum știți, în ultimele decenii în mass-media occidentală principalul bazin demografic dintre „liberal” și „fascist” a fost atitudinea față de problema migrației și integrarea minorităților rasiale. În plus, încheind discursul său la Le Muro, Macron a declarat: „Nu sîntem o societate a indivizilor. Sîntem o națiune de cetățeni”. În general, acesta este un refren constant al numeroaselor discursuri ale liderului „Asociației Naționale”, Marine Le Pen. În mod surprinzător, reacția mass-media din Europa la discursul lui Macron este conturată în termenii cei mai negativi. Planul său a fost deja numit o încercare de „stigmatizare” și „înstrăinare” a musulmanilor din

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

Franța. În cel mai bun caz, el este numit „gîdilător” și „controversat”. În același timp, toată lumea este conștientă de faptul că acest proiect de lege, a cărui punere în aplicare ar trebui să înceapă pînă la sfîrșitul anului viitor (adică chiar înainte de alegerile prezidențiale din 2022), este o încercare a lui Macron de a-i priva pe rivalii săi de dreapta (și în primul rînd chiar pe Le Pen) de fundamentul ideologic. Nu întîmplător anul acesta el adoptă foarte activ retorica „patrioților”.

Dar, potrivit principalelor trusturi de presă liberale din Europa, președintele a mers prea departe în intențiile sale de a atrage o parte din electoratul Uniunii Naționale.

Cu toate acestea, atacînd proiectul de lege „antiseparatist” al lui Macron, criticii săi nu oferă alte solu­ții pentru o ieșire din criza universal recunoscută de integrare a minorităților etnice și religioase în societățile tradiționale din Europa Veche. Problema prezenței „ghetourilor” rasiale în marile orașe din Germania, Marea Britanie, Suedia, Țările de Jos, Belgia apare cu vigoare reînnoită. Eșecul poli­ ticii multiculturalismului pe continentul european nu este recunoscut momentan. Dar ideologia liberală nu a propus încă nimic în schimbul acestui lucru. Prin urmare, ținta sa recentă se îndreaptă în mod activ către adversarii săi ideologici și în curînd va fi din ce în ce mai dificil să găsească diferențe între ei.

Gates a dezvăluit singura modalitate de a pune capăt coronavirusului din lume

Bill Gates, filantrop și unul dintre principalii sponsori ai Organizației Mondiale a Sănătății, a declarat că virusul Covid-19 poate fi învins doar cu ajutorul unui vaccin super eficient. ,,Singura modalitate de revenire completă la normalitate este obținerea unui medicament care va fi disponibil pentru toată lumea. Acest lucru va ajuta la încetinirea răspîndirii infecției la scară globală”, a declarat miliardarul la postul de televiziune american NBC. Pînă în iunie 2008, Gates a fost șeful Microsoft Corporation, apoi s-a retras și a decis să își investească banii în scopuri caritabile.

Antreprenorul, împreună cu soția sa Melinda, au creat un fond care a alocat deja sute de milioane de dolari pentru combaterea Covid-19.

Anterior, Gates a prezis că pandemia coronavirusului se va încheia în 2022. Potrivit miliardarului, acesta este scenariul cel mai optimist. Principala condiție este „reducerea ratelor de răspîndire a infecției” în întreaga lume.

Acest lucru necesită un vaccin.

Dorința omului de afaceri de a vaccina toți oamenii de pe planetă ridică anumite semne de întrebare din partea oamenilor care cred că este imposibil să se rezolve problema doar prin injecții. Mai ales cînd vine vorba de un virus.

Chiar și în cazul vaccinurilor gripale sezoniere nu ajută întotdeauna, deoarece tulpinile diferite circulă în fiecare an. Apropo, susținătorii teoriilor conspirației sînt siguri că Gates, sub masca vaccinărilor, vrea pur și simplu să „cipeze” întreaga populație a planetei.

Pagină realizată de N.K.

RM

Nr. 1559

l

19

20 – 26 octombrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Ruri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) ,,Cîntec pentru cămașa cu rîuri”, poezie din volumul ,,Inedite”, aparținînd acestui liric oltean (Virgil); 2) În volumul ,,În lumina mîinilor”, autorul a inserat și poezia ,,Piatră de rîu” (Eugen) – Poet băcăuan prezent în context cu poezia ,,Toate fiicele libere pe malul rîului”, cuprinsă în volumul ,,Nuduri” (Ovidiu); 3) Rîu în Polonia – Clasic al picturii franceze, autor al pînzei ,,Plopi pe marginea rîului” (Claude); 4) Nicolae Labiș – Mihail Crama – Malurile rîurilor!; 5) Rîu, afluent al Izei – Vocală din alfabetul ebraic; 6) Ne-a lăsat cunoscuta fabulă ,,Rîul și eleșteul” (Alexandru); 7) Animalul dintre crengi! – A face baie în rîu; 8) Localiate în SUA – Lungi perioade de timp; 9) Autorul poeziei ,,Jos pe rîul Milcov”, cuprinsă în volumul ,,Voluptatea limitelor” (Ștefan Augustin) – Rîu; 10) Doftana la vărsare! - ,,Iarna la rîu” poezie din creația acestui liric bucureștean (Dan).

VERTICAL: 1) Rîu bănățean afluent al Dunării – Loc de acostare a navelor; 2) În josul unui rîu – Star al ecranului francez, protagonist al filmului ,,Texas, dincolo de rîu” (Alain); 3) Haină (reg. Bucov) – A compus cunoscuta romanță ,,Pe sub fereastră-mi curge un rîu” (Emil); 4) Autorul pînzei ,,Peisaj cu rîu și copaci” (Theodor) – Pe fundul unui zaton!; 5) Simbolicul loc doi – Rîuri din Apuseni (Alb; Repede; Negru; neart.) – Prinse în radă!; 6) Rîu în Rusia – Intrări; 7) Cinstire – Din nou; 8) Scriitor basarabean care în volumul ,,Iubita de la Gura Teghii” ne prezintă titlul ,,Rîurile care fierb” (Anatolie) – Sincer; 9) Ceasuri – Loc de trecere printr-un rîu – Panait Istrati; 10) O vînătoare pe rîu – Afluent al Trotușului.

Dicționar: RABA; SVA; ALTO; RUB; NEM GH. ENE Dezlegarea careului ,,PE TABLA DE ȘAH” 1) PIONI – NEBUN; 2) ARTERĂ – DAME; 3) TURA – RO – L – G; 4) RA – ICONITA; 5) CIVICA – UZAT; 6) A – ANONIMA – I; 7) IC – ES – TI – SV; 8) ROCADA – IP; 9) MUTARE – ARIN; 10) ADITIVITATE; 11) TECI – AMANET.

O istorie a farselor (169) Falsificatorii de bani (2) Arestat, Brockway a încheiat din nou o înţelegere cu ministerul, predînd matriţele, hîrtia şi bancnotele falsificate. A fost eliberat dar, în ciuda faptului că minţise pentru Doyle în timpul procesului, în 1882 partenerul său a fost trimis la închisoare pentru doisprezece ani.

Prins în 1883 în timp ce falsifica bonuri de cale ferată, Brockway a primit o sentinţă de cinci ani de zile în închisoarea de stat Sing Sing, din New York. Eliberat după trei ani, a continuat să falsifice pînă cînd, trădat de un gravor „convins” de către Serviciile Secrete, a mai fost condamnat la alţi zece ani de închisoare. În 1905 a fost observat cumpărînd hîrtie transparentă într-un magazin şi arestat. Dar a fost eliberat în ziua următoare ţinîndu-se cont de vîrsta lui. Avea deja optzeci şi trei de ani şi tot mai era activ în profesia sa! Un om cu o misiune în viață!

Cele mai reuşite falsificări de dolari s-au realizat în Marea Britanie. Totalizînd 4.9 milioane de dolari în bancnote false atunci cînd au fost descoperite în 1979 de către Scotland Yard, reprezentantul oficial al Ministerului de Finanţe american a declarat, în timpul procesului, că aceste bancnote de cîte douăzeci şi

cincizeci de dolari sînt atît de bune încît i s-a ridicat părul în cap cînd le-a văzut. În boxa acuzaţilor s-au aflat Charles Black (n. 1929) şi Brian Katin (n. 1939).

Ei au primit şapte şi respectiv trei ani de închisoare.

Angajatul unei tipografii atunci cînd 1-a cunoscut pe Black, la un tîrg de carte din 1975, Katin era un perfecţionist. Falsificarea de bancnote perfecte devenise cea mai mare provocare din viaţa sa. Folosind litografia ofset într-o încăpere ascunsă din spatele garajului vilei sale de pe coasta regiunii Sussex, aproape de Bognor Regis, şi procurîndu-şi plăcile fotografice de la Black, Katin lucrase opt luni de zile doar pentru a dobîndi combinaţia de culoare potrivită cernelii, înainte de a avea rezultatul aşteptat. În plus, avea nevoie de cerneluri magnetice pentru numerele de serie şi modelul filigran de pe faţa bancnotelor.

Katin a obţinut efectul de imprimare în relief prin apăsarea cu mîna a hîrtiei pe un bloc de alamă gravat.

Fotografiate pe o hîrtie realizată 100% din pastă de lemn, respectînd standardele de flexibilitate cerute, şi acoperite, în final, de un strat de glicerina, bancnotele erau în sfîrşit pregătite - dar, pînă atunci, şi legea era la fel. Impostorii nu au reuşit să distribuie decît o mică parte din ele, cînd falsul a fost depistat. Distribuitorii nu au fost însă niciodată prinşi.

Cei care se străduiau să-i prindă şi să-i oprească pe falsificatori au avut mari probleme în a inventa noi caracteristici ale bancnotelor imposibil de reprodus.

Fotocopiatoarele color cu laser sînt depăşite acum de modele de cercuri concentrice, care se estompează dacă sînt copiate. Totuşi, cu noi şi foarte scumpe caracteristici, precum „imaginile latente” holografice şi alte metode magnetice de protejare, înseamnă că numai bancnotele de foarte mare valoare pot recupera investiţia. Banca Angliei afirmă că următoarea lor bancnotă de cinci lire sterline nu şi-o poate permite nimeni.

Jose Beraha (n. 1907) a încercat să abordeze problema din altă perspectivă. Născut în Skopje, dintr-o familie evreiască sefardă din Spania, cînd naziştii au ocupat Iugoslavia în 1943, a fugit în Italia cu doi nepoţi, singurii supravieţuitori ai familiei. A fost un tip plin de resurse, descurcăreţ. Mutîndu-se la Milano în 1946, unde s-a şi căsătorit, a căutat să scape de controalele financiare europene impuse după război ocupîndu-se de speculaţii comerciale de export. Lira de aur, în valoare de 20 de şilingi, deşi nu mai era mijlocul legal de plată din Marea Britanie, era considerată pe atunci moneda cea mai sigură pentru comerţ. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Lupta oarbă pentru Putere (2) Un alt exemplu, tot pe tema morții de foame în România. În același ziar, „România liberă”, a apărut chiar ieri, 16 decembrie, un articol intitulat „Tragedie. În timp ce Ion Iliescu și Nicolae Văcăroiu se laudă că o ducem tot mai bine, o femeie a murit de foame!”. Încheierea articolului e apocaliptică, și, de bunăseamă, politică: „Acest deces este un caz cum nu se poate mai concret pentru efectele dezastruoase ale guvernării actuale. Mai clar nici că se poate.

Nu ne mai rămîne decît să murim cu toții”. Ce să înțeleagă lumea de aici? Că românii sînt conduși de niște bestii, care o duc tot mai bine, în vreme ce populația se stinge ca o lumînare! Și nu e vorba de orice moarte, ci de moartea prin înfometare, despre care Homer scria: „Orice fel de moarte este grozavă pentru, bieții muritori. Dar cea mai jalnică moarte este aceea prin foame”. Normal că, dacă ar fi fost adevărată întîmplarea asta, ca și multe altele, popularizate cu osîrdie, eu aș fi fost printre primii care ar fi semnat moțiunea de cenzură.

Din păcate pentru „echipa de zgomote” a presei reacționare, totul s-a dovedit a fi, ca de obicei, o mare minciună. Am cerut ieri dimineață lămuriri despre acest caz de la domnul colonel Vasile Popa, locțiitor al Comandamentului Poliției Capitalei, și am aflat că, într-adevăr, femeia decedase, dar nu de foame, ci de pneumonie, fiind totodată suferindă de o gravă boală mintală și fiind abandonată de propriul ei copil.

Un singur caz aș dori să vă mai semnalez, desprins din același ziar care, cînd nu scrie despre berze chioare împerecheate cu pelicani, ori despre dovleci minune de 4 tone, inventează tot felul de catastrofe. E și cazul articolului alarmist „Cad blocuri”, care a înspăimîntat pe multă lume, dar în finalul textului se scria că în realitate e vorba de cîteva frînturi de tencuială căzute de la un balcon. Și atunci, cui prodest?

La ce folosește? Vedeți dvs., fiecare parlamentar are o profesiune de bază, pe care se simte stăpîn, așa încît, de pildă, economiștii abordează cu multă dezinvoltură problemele economice ale guvernării, ale societății în ansamblul ei, la fel juriștii au predilecție pentru legalitatea de zi cu zi a vieții noastre, a acțiunilor unor instituții, așa că dați-i voie gazetarului să proiecteze lumina adevărului pe domeniul lui.

De ce spun toate acestea acum, la dezbaterea moțiunii de cenzură? Pentru că, treptat și tenace, s-a instaurat în Țară o atmosferă irespirabilă, de coșmar, de bombardare cu informații și cu viziuni catastrofice, conform cărora toate trenurile vor deraia într-o vineri, la ora 12 trecute fix, barajele marilor lacuri de acumulare abia se mai țin în două balamale ruginite, iar mîine vor năvăli lăcustele cronicarului, și cancerul, și SIDA, și ciuma bubonică. (Animație în sală, aplauze) Departe de mine gîndul de a duce o luptă inegală cu niște publicații care nu-mi pot răspunde la fel, pe posturile naționale de Radio și Televiziune, dar i-aș ruga pe cei care se îndeletnicesc cu prăbușirea moralului acestei Țări să revină la sentimente mai bune față de România. Să fie aceasta moțiunea de cenzură pe care unele forțe de stînga și de centru-stînga din Parlamentul României o dau astăzi unor publicații ca „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Ora”, „Acuz”, „Academia Cațavencu”, „Baricada”, „Cotidianul”! (Aplauze, rîsete, deputatul Ion Rațiu se ridică în picioare și mulțumește ironic.) De ce spun toate astea?

Pentru că războiul pustiitor din Iugoslavia a fost precedat de un război informațional! În cazuri de

criză gravă, în mai toate Țările civilizate acționează legi împotriva defetismului, a exasperării cu bunăștiință a populației. Ce să mai creadă bietul român cînd deschide ochii în zori, și se uită pe fereastră, vede că primarul Halaicu sau altul nu-i dă apă, îi îngheață caloriferul, și cînd deschide ziarele cade cerul pe el? În moțiunea de cenzură înaintată de Opoziție se reîntîlnesc multe dintre elementele artificial-alarmiste, care au fost exersate întîi în poligonul presei de extremă dreaptă.

Revenind la bilanțul anului 1993, aș dori să reamintesc tuturor că au fost înregistrate și alte succese reale românești. Amintesc intrarea în Consiliul Europei, primirea clauzei națiunii celei mai favorizate și, nu în ultimul rînd, stoparea reală a declinului economic, ceea ce guvernările anterioare nu au reușit. Un cuvînt bun pentru minerii din Valea Jiului, care au oprit efectiv acest declin, prin muncă, nu prin greve. Și toate acestea s-au realizat în condițiile de ostilitate a unor forțe interne și externe, ca să nu mai vorbim de faptul că România n-a primit nici un singur dolar, în 1993, de nicăieri, ba dimpotrivă, a trebuit să plătim circa 340 de milioane de dolari dobînzi pentru datoriile făcute de guvernările feseniste. Partidul PD (FSN) este un partid în naufragiu, care, între noi fie vorba, are 4.000 de primari și de consilieri în toată Țara, dar acum vrea căderea Guvernului; deși FSN-ul e principalul vinovat pentru starea precară în care ne aflăm. Această autentică armată de 4.000 de factori ai puterii locale, din orașele și din comunele Țării, n-are nici o răspundere? În perioada 1990-1992 au fost, de pildă, sacrificate 2,5 milioane de vaci, pe motiv că sînt structuri comuniste. (Aplauze, rîsete copioase) Poate cineva să facă mai mult decît acest Guvern Văcăroiu, care a fost găsit țap ispășitor mai înainte de a fi instalat, în noiembrie 1992? Are Opoziția cheia miraculoasă a finanțării, a reparării rețelelor de conducte străvechi, prin care se pierde și apa, se pierde și căldura ei, rețele pentru înlocuirea cărora o firmă franceză a pretins nu mai puțin de 30 de miliarde de franci? Îngăduiți-mi să reproduc finalul unui articol scris de autoarea faimosului roman „Arta Conversației”, femeie care nu-i înregimentată în nici un partid, d-na Ileana Vulpescu: „De promisiuni cu care să fie îmbrobodit omul de rînd e sătulă România pînă-n gît! Pe vremea asta de sărăcie să schimbi guverne e mai ușor decît să-ți primenești cămașa. Întrebarea este: guvernul acela capabil, pe care-l așteaptă sindicatele și Convenția Democratică – afară de marea cu sarea, lesne de făgăduit – de unde ar aduce miliarde destinate să scoată Țara din criză?

De unde – locurile de muncă? Dacă un plan coerent care să lămurească aceste lucruri nu există, atunci toată mitingiada nu înseamnă decît «scoală-te tu, să mă pun eu»”. Și pentru că tot am rostit cuvîntul „mitingiada”, a venit timpul ca în nomenclatorul de profesii să fie introdusă și meseria de „mitingist”. Îi vedem aproape zi de zi prin marile orașe, pe la țară n-au avut spor, că țăranul se scoală cu noaptea în cap, mai și lucrează, și nu-i plac filfizonii, care taie frunză la cîini și, vorba lui Caragiale, dau afară din Cișmigiu muștele porumbace. (Aplauze, animație în sală) Cine sînt acești oameni, ce lucrează, unde lucrează, pentru că mă îndoiesc că sînt șomeri, dat fiind faptul, vizibil cu ochiul liber, că sînt în putere, viguroși și la pungă groși? Astfel de mitingiști care apar din pămînt, din iarbă verde, unde se încropește de o huiduială, au fost în stare să strige, cu prilejul atacării militarilor de la Palatul Cotroceni, de miercurea trecută, cele mai ciudate – hai să le zicem versuri –, care s-au auzit vreodată

Operaiunea „Rucsacul“ Sus e muntele votării Cazi de-a berbeleacul Votul nostru-i dat uitării S-a pierdut rucsacul Miezul nopții l-a marcat Singur pitpalacul Fără BEC s-a acționat Furtul cu rucsacul?!

Merge doar așa la noi A murit daracul Infractori făcuți eroi Își ,,fac” drum cu sacul Și-uite așa s-a ,,diluat” Votul stins, săracul Cu tupeu manipulat Transparent ,,cu sacul”...

BEC-ul a comis păcat Prieten e cu dracul Căci firesc, doar a căscat Văzînd spart... rucsacul?!

Merge doar așa la noi Uite pitpalacul ,,Dai într-unul, țipă doi” În car este acul Pentru vremea de apoi Crucea și rucsacul!

LIVIU ZANFIRESCU în România creștină: „Iliescu de Crăciun/ Este porcul cel mai bun!”. (Rîsete în sală) Domnilor din Opoziție, acest rîs nu vă onorează. V-aș ruga să fiți creștini și democrați! (Rîsete) Am reprodus întocmai acest distih, citat de mai multe ziare, pentru a se vedea sub ce fel de auspicii se desfășoară asemenea manifestații, chipurile politice și profund democratice. Țîpuritura amintită nu poate face pereche decît cu o altă instigare la omor, publicată de „Evenimentul zilei” în 13 decembrie a.c.: „În locul lui Ilașcu să fie omorît Iliescu!”. Chiar așa, oameni buni?

Se poate merge cu ura pînă într-acolo încît să asmuțim lumea să-l linșeze pe un om? Amintesc unora, care se pretind a fi creștini, că în Biblie stă scris: „Pe judecători să nu-i grăiești de rău și pe căpetenia Poporului tău să nu o hulești”.

Este momentul să mă refer acum la o altă trăsnaie, care poate c-ar fi amuzantă, dacă n-ar fi demențială. În urmă cu cîteva zile, membrii unei asociații așa-zis revoluționare, că mereu le încurc și numele, și cifrele matricole, i-au invitat la sediul lor pe cîțiva reprezentanți ai Consiliului Național de Apărare și le-au spus textual: „În zilele următoare, noi vom ataca Palatul Cotroceni, Guvernul și Parlamentul, voi ce poziție veți adopta?”. În orice altă Țară, militarii respectivi i-ar fi arestat pe loc pe asemenea iresponsabili, care visează la o nouă baie de sînge!

Spun toate acestea, pentru că nu am naivitatea să cred că moțiunea e de capul ei, întrucît numeroși semnatari se regăsesc la mitingurile unde se instigă la violență și se cere pe față răsturnarea ordinii de Stat în România. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (17 decembrie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

RM

Nr. 1559

l

21

20 – 26 octombrie 2020

JURNAL DE VACAN� (8) Partea I (7)

Pe la 1894, dacă nu mă înşeală memoria, irlandezul Bram Stoker a publicat primul roman despre Dracula. Şi aşa s-a dus legenda ca glonţul, de 100 de ani! Cu o legendă nu te poţi lupta. Şi nici cu turiştii străini care vin de la mii de kilometri special pentru Dracula, întreabă unde e sicriul pentru somnul de noapte, unde opreşte diligenta, dar pe noi ne-a apucat purismul istoric şi nu le oferim absolut nimic. Dezamăgirea lor e mare. Adjuncta de primar din Bran, tînăra Luminiţa Olteanu, îmi spune că în vara trecută au venit din New York trei turişti ciudaţi: un profesor universitar, un jurist şi un ziarist.

Au luat avionul din celebra metropolă americană, dar au aterizat la Istanbul, nu ştiau că în România există vreun aeroport internaţional; erau plini de bani şi de o curiozitate copilărească, veniseră pentru Dracula, dar aşa cum au venit, aşa au plecat! Aş vrea să fiu bine înţeles: sînt ultimul om în România care ar îngădui falsificarea istoriei, dar ceva trebuie făcut.

O butaforie, o proiecţie pe ecran, un mic spectacol de sunet şi lumină (gen „Castelul din Carpaţi”, de Jules Verne), o recuzită din filmul lui Francis Ford Coppolla, iar la sfîrşit un pliant în 7 limbi şi un ghid care să explice că e vorba exclusiv de o legendă şi că Vlad Ţepeş a fost un mare principe european - iată cîteva elemente care vor îmbina de minune interesul turistic şi adevărul istoric. Fiecare şi-ar alege de aici ceea ce doreşte, după cum îl taie capul şi îl ajută cultura generală. Ce ne costă?

Noi ne purtăm de parcă problema n-ar exista, adică o trecem sub tăcere. Ce n-ar da alţii să aibă legenda asta! Valorează cel puţin 1 miliard de dolari pe an, cu banii ăştia putem consolida toate cetăţile şi muzeele din România şi putem efectua, timp de 10 ani, săpăturile arheologice atît de necesare.

Eu zic să fim ceva mai inteligenţi şi mai flexibili, turismul e turism, afacerile sînt afaceri şi Istoria e Istorie. Am văzut joi, cu ochii mei, vreo 4 grupuri de turişti străini, în special din Marea Britanie, entuziasmaţi de frumuseţea neprihănită a locurilor, de „acoperişul lumii“, de unde se vede Măgura Codlei, de conservarea remarcabilă a Cetăţii şi a mobilierului. Ar fi dorit şi ei, în final, o bombonică, măcar să li se spună ceva de Dracula, amorezul lor!

Uite că nu li s-a spus, fiindcă noi sîntem savanţi.

Savanţi şi rupţi în coate, am uitat să vă spun. Adică săraci. Iar ciuperca „merlucius lacrimans” roade lemnul de mare preţ al eşafodajului şi al mobilierului împovărat de Istorie (printre care o masă de bucătărie care are vîrsta castelului), îl mistuie pe dinăuntru, pînă îl face cenuşă. Iar frescele multiseculare aşteaptă să fie restaurate. Iar donaţia de piese şi documente rare făcută de reputatul brănean Nicolae Baciu, din S.U.A. (autorul cărţilor despre Mareşalul Antonescu, laureat pe 1991 al Premiului Naţional „România Mare”) nu poate fi valorificată cum trebuie, tot din lipsă de bani. Primarul localităţii e un om cumsecade, deşi unii mi-1 bîrfesc: îl cheamă Gh. Zecheru, îmi recită nişte versuri din Omar Khaiam şi îmi spune că bătrîna lui mamă e pasionată de „România Mare“. Mai îmi spune că foarte curînd vor

Măgura Codlei

pune din nou pe soclu statuia de bronz a altui fiu ilustru al Branului, generalul Traian Moşoiu, cel care, în urmă cu 75 de ani, la 4 august 1919, bătea pasul de defilare pe Bulevardul Andrassy din Budapesta. E un mare jubileu, sper să trăim pînă atunci şi să participăm şi noi. Aflu cu uimire, de la prefectul Gh. Fulga, că Branul nici măcar nu e oraş, e comună! Ce ciudat! Negreşit, voi face toate demersurile parlamentare necesare pentru a ridica acest loc sfînt la rangul pe care îl merită. În final, am dat şi interviul promis Televiziunii Britanice. Eterna poveste: Ungaria, Tokes, minorităţile etc. Oamenii mei au filmat şi ei, în paralel, interviul, aşa că s-ar putea să-1 publicăm în revistă. Englezii au fost foarte plăcut impresionaţi de mămăliga cu brînză, unt și ouă (bulz) servită la masă. Au plecat spre Mediaş fericiţi.

Partea a II-a IANUARIE 1995 (1) Trebuie, cu orice preţ, să mă gîndesc şi la familie.

Mai ales la cele două fetiţe. Pentru că între timp, la 12 octombrie 1994, am devenit încă o dată părinte. Lidia nu mai adoarme decît dacă o iau în braţe şi-i spun, seară de seară, invariabil, povestea. Care poveste? „Hai? spune povestea. Povestea de la Poiana Braşov. Într-o bună dimineaţă...“. Am încercat eu să mai schimb leitmotivul, de pildă, să improvizez ceva cu miezul nopţii, cu o furtună de zăpadă şi vulturaşi care bat cu aripile în ochiul de geam luminat, al unei colibe, ca să ceară adăpost la copiii milostivi - dar ea ţinea morţiş ca fiecare istorisire să înceapă numai dimineaţa. Am fabulat eu

Stațiunea Bran-Moeciu aşa, luni de zile, cu tot felul de ursoaice şi căprioare, îi mai spune şi văduva lui Muşat, la telefon, de nişte lebede care cîntă pe balcon, dar tot degeaba, literatura nu poate ţine loc de realitate. S-a îndrăgostit pînă peste căpşorul ei auriu de Poiana Braşov. Orice imagine televizată, cu brazi, iarbă, zăpadă, soare, vietăţi, pentru ea e de la Poiana Braşov. „Tată, cît mai e pînă plecăm la Poiană? Peste două săptămîni? Păi acum e peste două săptămîni!“. Despre cealaltă, mai mititică, ce-aş putea să spun? A împlinit 3 luni, gîngureşte pe limba ei. Rînd pe rînd, Lidia o aseamănă ba cu Benny Hill, ba cu Stan şi Bran. Cea mai trăznită comparaţie e alta: „Ia uitaţi la Eugenia, nici n-are păr în cap, parcă-i domnul Comîzgă“. Aşa îi spune ea lui Octav Cosmîncă. *** Şi a venit ziua cea mare, 12 ianuarie. Ziua plecării în expediţie. Pentru că e o expediţie să te aşterni la drum, în mijlocul unei ierni atît de grele, cu doi copii mici, cu două surori, cu cîţiva colaboratori apropiaţi. Şi, colac peste pupăză, cu 4 căţei, pe care i-aş fi lăsat liniştit acasă, dar nu mănîncă decît din mîna mea, sau a soţiei, aşa că ar fi riscat să moară de foame. *** În noaptea de miercuri spre joi am corectat din greu la „Politica”. A început să meargă revista, în noua ei formulă de 16 pagini. Am apucat să dorm dimineaţa vreo două ore. Pe la orele 11,00 vorbesc telefonic cu primulministru. Îl rog să reflecteze la situaţia salariaţilor din

Culoarul Rucăr-Bran Televiziune, care au sperat la vreo 30 de miliarde de lei din Bugetul pe 1995, dar s-au pomenit numai cu 11 miliarde. E foarte puţin. Îi amintesc premierului de starea foarte proastă a aparaturii, a maşinilor. „Aşa e, cunosc situaţia. Eu sînt de acord, dar de unde luăm banii? - îmi spune Văcăroiu. Nu uita că ei nu sînt bugetari, sînt pe autofinanţare. Şi-au făcut singuri salarii cu 30 la sută mai mari l-am «prins» în buget tocmai pentru retehnologizare.

Voi aţi aprobat în Parlament creşterea salariilor profesorilor, ceea ce înseamnă 300 de miliarde de lei în plus. De unde-i scoatem? Ştii că am nevoie acum ca de aer de 80 de miliarde de lei pentru consolidarea digului din Portul Constanţa?

După tragedia de acum cîteva zile, riscăm ca organismele navale internaţionale să ne închidă portul, pe motiv că nu oferă siguranţă“. Îi vorbesc de propunerea pe care, în urmă cu două luni, ne-a făcut-o (mie, lui Viorel Roman şi ambasadorului nostru la Bonn, Florea Dudiţă) senatorul şi ministrul din Landul Bremen, Henning Scherf. Şi anume aceea de a moderniza Portul Constanţa, prin proiectele Institutului de Logistică Navală din marele oraş hanseatic, cu banii Pieţei Comune. Primul-ministru e vizibil interesat. îi sugerez să-i spună ministrului de Externe să-i dea un fax ambasadorului, pentru urgentarea documentelor de cooperare. Închid telefonul. Toată lumea e afară, mă aşteaptă, mai am cîteva minute la dispoziţie. Vorbesc cu Teodor Meleşcanu. Promite că va comunica imediat cu prof.

Florea Dudiţă. Nemţii sînt oameni foarte serioşi. Şeful diplomaţiei noastre îmi confirmă că se va găsi un post la reprezentanţele româneşti de la Budapesta pentru scriitorul român de origine maghiară Hajdu Gyozo. În urmă cu cîteva săptămîni, vorbisem telefonic cu preşedintele Ion Iliescu, să-l ajutăm pe acest om minunat, pe care U.D.M.R.-ul, în intoleranţa sa inumană, l-a lăsat aproape muritor de foame. Şi pe el, şi pe biata nevastă-sa, frumoasa actriţă Adam Erzsebet, „pedepsită“ de extremismul udemerist pentru că recitase „Doina” lui Eminescu la Londra. Cît despre salariile profesorilor şi ale lucrătorilor din Televiziune - numai bine, adică sînt de părere că trebuie să li se asigure o viaţă demnă, iar noi, legiuitorii, nu e cazul să ne zgîrcim tocmai la ei, care duc o muncă foarte grea (asta nu înseamnă că voi uita vreodată păcăleala sinistră pe care neau tras-o şefii Departamentului Muzical din TVR, care ne-au promis că vor înainta un raport detaliat, pe adresa Senatului, cu privire la milionul de dolari „dispărut” misterios după ultima ediţie a Festivalului „Cerbul de Aur”, dar au minţit...). (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1559

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (45) Sărbătorile tradiționale (11) Aniversarea naşterii lui Confucius (2) Începînd din anul 194 î.Chr., cu împăratul Liu Bang, întemeietorul Dinastiei Han și pînă la proclamarea Republicii, în 1911, fiecare împărat venea în pelerinaj la acest templu și aducea ofrande cu ocazia înscăunării. Din anul 58 d.Chr., tablele cu numele lui Confucius au fost introduse în clasele de școală și au apărut biografii care îl prezentau ca pe o personalitate supraumană, începînd zeificarea sa. În anul 536 au apărut portrete și statui ale Maestrului divinizat. În anul 739, în plină Dinastie Tang, i s-a acordat titlul de „Rege“. Mult mai tîrziu, în anul 1307 a fost numit „Marele Perfect, Cel mai sfînt Rege diseminizator de cultură“. În anul 1727, ziua de naștere a lui Confucius – 27 august, a devenit Sărbătoare Națională.

La începul Secolului al XX-lea a fost numit: „Domnitorul Religiei, Regele Sfînt al Spiritualității, asemenea Cerului și Pămîntului, ce dau naștere tuturor lucrurilor“.

Confucius a trăit într-o perioadă de disoluție social-politică, Epoca „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“, cînd unitatea ancestrală a Statului chinez era anulată de facto. Conducătorii locali acţionau după bunul lor plac, în detrimentul bunului mers al societății,

Maria Callas, regina fără regat (21) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (21) Să nu uităm, totuşi, data de 3 iunie 1962. Callas nu va mai pune niciodată piciorul pe scena de la Scala. De altfel, la capătul puterilor şi al vocii, nu va mai reveni anul acesta nici să se sacrifice la Epidaur. S-a terminat cu Grecia şi cu Milano, Callas nu va mai fi văzută pe acolo: a doua perioadă a Mariei Callas ia sfîrşit. Timp de şase luni se va odihni şi nu va mai fi auzită cîntînd în public decît o singură dată, în 1962, în cadrul unei gale televizate de la Covent Garden, la 4 noiembrie. Trei arii: din nou Carmen, Habanera, Seguidilla şi Tu chè la vanità din Don Carlos. Callas este acum pe punctul de a traversa a doua din marile ei crize vocale. Şi cu excepţia acestei gale de la 4 noiembrie, ea nu va mai cînta un an întreg: de la 3 iunie 1962, la 3 mai 1963, cînd va începe noi înregistrări la Paris.

Timp de un an, viaţa ei profesională va fi făcută dintr-o serie de proiecte nerealizate. Un spectacol cu Trubadurul pus în scenă de Visconti la Covent Garden,

Balada (55) Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (5) Totuşi, întrebări chinuitoare i-au frămîntat din acel moment sufletul toată viaţa. Pe ce temei legal Ion Antonescu, soţia lui şi colaboratorii lui apropiaţi au fost duşi la Moscova pentru a fi anchetaţi? Au căzut cumva prizonieri la ruşi? Nici pomeneală! Ei au fost arestaţi de autorităţile române, reprezentînd un stat suveran şi independent, Regatul Român! De ce nu au fost transferaţi în lotul de criminali de război de la Nürnberg? Logic, nu se putea da decît un singur răspuns: totul s-a datorat trădării de ţară a Regelui Mihai şi a vîrfurilor politice din PCR! *** Procesul şi execuţia lui Ion Antonescu i-au creat personajului nostru stări de panică. I se părea că în comandament era urmărit ca un protejat al regimului antonescian. Cu prima ocazie s-a hotărît să părăsească Bucureştii şi să se mute cu familia la Tecuci, unde exista o mică unitate ce avea ca obiectiv paza aeroportului militar. În acest fel, se afla în mijlocul familiei Lascu şi în apropiere de via şi pămîntul arabil din satul Hînţăşti,

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

de multe ori în disprețul legilor și al tradiției și nesocotind Puterea centrală. Datorită acestui fapt, Confucius este, fără îndoială, unificatorul moral-spiritual al Chinei.

Făcînd o paralelă cu România, Eminescu ar trebui să fie unificatorul moral-spiritual al românilor dezbinați, ori dispersați prin lume. Gîndirea lui Confucius a asigurat continuitatea și evoluția culturii și civilizației chineze și a exercitat o puternică influență asupra culturii și civilizației întregului Extrem Orient timp de 2.500 de ani, din Secolul al VI-lea î.Chr. și pînă în zilele noastre.

Referitor la aportul lui Confucius la tezaurul Spiritualității chineze, există două opinii diferite.

Conform celei dintîi, Confucius este autorul celei mai mari părți din „Cele șase canoane“/„Cele șase cărți clasice“ – utilizate de către Confucius în școala sa ca material didactic și devenite materiale obligatorii de studiu în sistemul educațional al Chinei vechi, inclusiv în Dinastia Tang. „Cele șase canoane“ cuprind „Cele cinci canoane“/„Cele cinci Cărți Clasice“, la care se adaugă „Tratatul de Armonie“ – culegerea creațiilor populare, redactat de Confucius. „Cele cinci canoane“ sînt următoarele: 1) „Cartea Schimbărilor“ – cel mai vechi din cele „Cele cinci canoane“. Stabilește relații între faptele umane și fenomenele naturale; 2) „Cartea Cîntecelor“ – prima antologie de poezie chineză; 3) „Cartea Edictelor” – prima capodoperă de proză istorică a Chinei; 4) „Memorial de Rituri“ – consemnarea tradițiilor străvechi, moștenite de la Dinastia Zhou; 5)

„Primăvara-Toamna Țării Lu“ – Cronica statului Lu. Conform opiniei menționate anterior, Confucius a fost un gînditor îndrăzneț și novator, promotorul unei doctrine ezoterice, inteligibilă pentru inițiați. În cea de-a doua opinie, Confucius a fost doar un editor de texte vechi și un istoric moralist. În acest sens, se consideră că Maestrul Confucius nu a redactat nimic el însuși, ci a folosit scrierile vechi, în scop pedagogic, în cadrul Școlii sale. Unii experți contestă paternitatea lui Confucius inclusiv asupra „Analectelor“/„Cugetărilor“, care ar fi fost redactate de către discipolii săi, în urma audierii lecțiilor Maestrului.

Mărturii antice – de exemplu, marele istoric Sima Qian confirmă că Maestrul Confucius dorea să transmită generațiilor viitoare Tradiția, în forma ei nealterată, nu intenționa să inoveze nimic și, cu atît mai mult, nu intenționa să întemeieze o Școală Filosofică sau o Religie. În afara „Celor cinci canoane“ – operele clasice pe care le-ar fi sintetizat și redactat Kong Qiu și care vor sta la baza instruirii intelectualilor chinezi în epoca modernă și a „Tratatului de Armonie“ – culegere de cîntece ale epocii sale, care studiază legătura dintre versuri și muzică – lui Confucius i se mai atribuie: „Teoria rectificării numelor“ – normele obligatorii de comportament în societate – și „Teoria politicii lucide – împotriva războaielor și a abuzurilor politice. (va urma) CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

o Traviata la Paris, care nu se vor putea realiza. S-a vorbit mai tîrziu chiar de o Traviata la Moscova, cu toată trupa de la Scala. Dar şi aceasta a rămas fără rezultat. Alte proiecte încă, Popeea de Monteverdi, contesa din Nunta lui Figaro. A mai cultivat şi ideea de a realiza o primă reprezentaţie la Dallas, la Lawrence Kelly, cu opera Orfeu de Gluck. Şi chiar, mai aproape de noi, mai puţin de necrezut: o Medee la New York, o Traviata sau o Anna Bolena la Covent Garden. Toate acestea formează obiectul uneori al unor scurte discuţii, alteori al unor tratative mai avansate, dar de fiecare dată Callas se sustrage. Tot aşa după cum ru va cînta nici în Tristan şi Isolda, marele spectacol la care se gîndeşte cu cea mai adîncă seriozitate, pentru iarna 1962 – voia să mai dovedească lumii că fusese acea Isoldă din 1947 de la care nu ne-a mai rămas nimic.

Se bucură de prietenia cîtorva oameni care sînt în jurul ei şi o ajută cît pot mai bine. S-ar putea spune că o protejează chiar de ea însăşi: Michel Glotz de la EMI şi Georges Prêtre. „O ştiu acum, cu riscul de a face multă lume să rîdă (şi pe Maria chiar), spune Prêtre – devenit dirijorul ei obişnuit de la Paris – că în clipa cînd se va urca pe scenă, pentru ca să apară în faţa a mii de oameni veniţi să-i asculte vocea, ea are mai curîna aerul unei fetiţe care trece un examen pentru a obţine un certificat

de studii, decît cel al cîntăreţei celei mai bine plătite din lume... Cînd soseşte într-un oraş unde va trebui să cînte, descinde imediat la hotel, se închide în camera ei şi nu iese decît pentru ocazii importante. Ce face? Se odihneşte, doarme, lucrează şi mai ales se izolează... Ea vrea să rămînă departe de zgomot, departe de mulţime. Ştie prea bine că dacă ar mişca numai degetul cel mic s-ar vorbi zile de-a rîndul, şi totuşi...”.

Callas îşi petrece timpul între Paris şi Monte Carlo.

Acum nu se mai deplasează. Pe de altă parte, Onassis iese foarte mult în public, singur sau cu alte femei.

Principesa Radziwill a apărut acum în viaţa lui. Se simte o uşoară mireasmă de scandal în aer. Titluri cu o literă de o şchioapă în presa de seară. Callas nu spune nimic, nu cere nimic. „O ştiam, răspunde unui ziarist Meneghini, întrebat despre necazurile femeii care-1 părăsise. Ştiam că pe Onassis îl interesa foarte mult principesa Radziwill. Biata Maria! Mă tem că-şi va reveni greu după această ruptură. Ea este o cîntăreață minunată, dar talentul ei trebuie biciuit. Cred că Onassis a fost ultima lovitură de bici!”. Dar principesa Radziwill dispare. Onassis rămîne. Maria se arată puţin în public. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

pe care le primise ca dotă, contestată acum cu multă gălăgie de Lolica Lascu, trecută cu arme şi bagaje de la legionari la comunişti. Era mai bine şi pentru fiul său, Florin, care avea nevoie de o schimbare a aerului pentru a se vindeca de o formă gravă de dispepsie.

Viaţa în mijlocul familiei Lascu nu prea era de acceptat pentru un om cu mentalităţile lui Ştefan Genoiu. Maiorul educat la milităria Generalilor Bădescu şi Antonescu nu suporta viciile: fumatul, jocul de cărţi şi alcoolul în exces. Iar cumnaţii săi, Jenică şi Savel, numai cu aşa ceva îşi omorau timpul. La toate neplăcerile unei convieţuiri de familie se adăuga şi viaţa imorală a socrului, care se culca pe unde apuca, mai ales cu servitoarele Tecucilor. Curînd avea să afle că Jean Lascu se îmbolnăvise de sifilis. Soacrăsa Vasilica, pentru a se răzbuna pe infidelul soţ, i-a născocit acestuia o poveste aventuroasă cu vara lui Angelica Stroescu. Căsătorită cu un negustor de vin, Angelica, fostă Lascu, avea o fată de vîrsta Lolicăi. În plin scandal conjugal, Jean Lascu nu s-a mai putut stăpîni de furie şi a alergat-o pe Vasilica prin toată curtea cu bastonul lui de bambus, pînă ce biata femeie, disperată, a trecut strada în curtea Siguranţei Statului. Şi uite aşa a ajuns familia Lascu în vizorul Siguranţei condusă de comunişti şi supravegheată de ofiţeri ruşi.

Spre surprinderea lui, Ştefan Genoiu a fost chemat la

Siguranţă printr-o carte poştală. S-a prezentat imediat şi acolo a fost anchetat de un căpitan rus în prezenţa unui translator. Cum a călcat în curtea Siguranţei, personajul nostru şi-a pus în gînd să nu recunoască nimic şi să nu se lase intimidat.

- Tovarăşe Maior, vă deranjează că vă numesc aşa?

- Nu, tovarăşe Căpitan, deoarece toţi oamenii sînt între ei tovarăşi de drum în viaţă!

Rusul făcu ochii mari, nu se aşteptase la un asemenea răspuns.

- Nu e chiar aşa, tovarăşe Maior! Cei ce muncesc, muncitorii, ţăranii şi intelectualii legaţi de popor nu pot fi tovarăşi cu moşierii, capitaliştii, chiaburii, fasciştii şi imperialiştii. Care vă este numele adevărat?

- Sînt Maiorul de administraţie Genoiu Ştefan şi am un frate prizonier în Uniunea Sovietică, pe nume Alexandru Genoiu!

- Tovarăşe Maior, sîntem informaţi că în familia Lascu, din care faceţi parte, au loc petreceri şi jocuri de noroc cu mari sume de bani, la care participă burghezii şi moşierii oraşului.

- Tovarăşe Căpitan, sînteţi informat greşit! În casa de peste drum nu se dau petreceri. Ca să se distreze, cumnaţii mei joacă tabinet şi nu pe bani. (va urma)

FLORIN IORDACHE

RM

Nr. 1559

l

20 – 26 octombrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (53) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (17)

Țițeiul Venezuelei (2) Imperiul britanic, prin Intelligence Service, află de îndată de planuri şi contraatacă, el nu renunţă la ideea ca America Latină să nu dispară din sfera sa de influenţă, Curacao rămîne ce este – colonie olandeză – iar Sir Deterding dispune aici de toate privilegiile.

Totuşi, „Standard Oil” are pregătită şi o soluţie brutală; ca şi în Mexic, îl vizează direct pe şeful statului, generalul Gomez; despre el gurile rele susţin că, la preluarea puterii, beneficiase de substanţialul sprijin al lui „Royal Dutch-Shell”, ajungînd apoi cel mai bogat om din America de Sud. Sursele: petrolul în primul rînd, şi cirezile de vaci. Tot Gomez îşi ridicase un monument, pe care se poate citi: „Viva Gomez y adelante!” („Trăiască Gomez şi înainte!”). Dar sloganul este departe cu totul de dramatica realitate din ţară, unde concetăţenii îl urăsc mai rău ca pe Satana. Există şi aici oameni care încearcă să-l răstoarne, dar nu făcîndu-se ecoul poporului, ci din interese personale,

Memoriile unui celebru criminalist român (133) ,,Omul cu ciocanul” (32) Important este de reţinut că în ciuda celor 30 de identificări din grup şi apoi confruntări, în care martorii l-au demascat ca fiind prezent în imediata apropiere a locului unor fapte (omoruri) sau în diferite ipostaze de acostare, de tentative etc, învinuitul n-a făcut nici o recunoaştere. Cu excepţia unor mărturisiri parţiale şi sub o formă denaturată, Romulus nu a recunoscut nici faptul că la 13 februarie 1972 a fost internat în Clinica de psihiatrie. Deşi i-au fost prezentate foile de observaţie clinică şi dosarul medical, el a negat, motivînd că atît timp cît el nu „se vede” în atare postură, nu poate să recunoască ceea ce i se impută.

Ajunseserăm deci într-o situaţie de mare dificultate privind probaţiunea, deşi autorul era cunoscut. Eram obligaţi să ne înarmăm cu cît mai multe amănunte; cu lanţul probelor indirecte. Continuîndu-se investigaţiile în acest scop, au fost identificaţi mai mulţi martori ale căror

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (85) Eforturi pentru obținerea unei rezoluții ONU (2) A doua zi, Şevardnadze se întîlneşte cu Baker la sfîrşitul după-amiezii.

- Jim, avem nevoie de o amînare.

- De cît timp?

- Cinci zile, pînă la 27 august. Baker păstrează un moment de tăcere.

- Aceasta mi se pare prea mult. Trebuie să discut cu preşedintele.

Baker îi telefonează lui Bush. Revenit pe 19 august de la reşedinţa sa din Maine, acesta pleacă a doua zi la Baltimore unde, în faţa unei asociaţii de veterani, califică pentru prima oară drept „ostateci” străinii deţinuţi în Irak şi în Kuweit. Este un cuvînt care conţine o încărcătură emoţională şi politică enormă pentru Statele Unite după afacerea diplomaţilor americani deţinuţi în 1980 în Ambasada din Teheran. Bush pare enervat de încetineala sovieticilor şi îi cere lui Baker să obţină o amînare mai scurtă. Secretarul de stat telefonează la Moscova şi îi spune sovieticului: - E greu de obţinut ce aţi cerut. Sîntem supuşi unor presiuni puternice, mai ales din partea şefilor Pentagonului care ne cer folosirea forţei pentru a determina respectarea embargoului, în aşteptarea aprobării ONU.

23

întrucît, cum s-a zis, „individul nu e nimic, petrolul e totul” şi pe aceste meleaguri. De unde bani, dacă nu de la „Standard Oil” iar Rafaele Urbina, cum se cheamă liderul răzvrătit, porneşte la luptă. Arme procură din Portul Willemstad, în urma unei acţiuni de forţă.

Revine în ţară cu un vapor american, închiriat (?!) de la societatea „Red Line”, dar n-are nici o şansă, fiind arestat şi închis într-o închisoare olandeză, de unde va fi transferat la Santo Domingo.

Grijulie cu viitorul cheii petrolului din Venezuela, Olanda menţine ancorate unul sau două crucişătoare în portul Willemstad, care apără Curaçao şi Aruba. Petrolul este exploatat mai departe de „Royal Dutch-Shell”, se descoperă noi cîmpuri pline de zăcăminte, se construiesc conducte pentru transportul acestora spre Maracaibo. Şi, dacă, desigur, guvernatorul local este bun amic şi atent cu Gomez, acesta ordonă să se facă un drum pînă în noile regiuni bogate în petrol. Azi, mîine, poimîine ş.a.m.d., încît latino-americanii îi spun celui din urmă „presidente de las carreteras” – „preşedintele şoselelor”.

De unde grija ieşită din comun a Olandei pentru Curaçao şi Aruba? Rafinăriile de pe ambele insule sînt dintre cele mai mari din lume: cea de pe prima e proprietatea lui Deterding, are capacitatea zilnică de prelucrare de 180.000 de barili, iar cea din Aruba, construită în 1924 de cunoscutul nord-american

Doheny, va aparţine, din 1931, chiar lui „Standard Oil” şi rafinează 225.000 de barili pe zi. Împreună, cele două oferă a 12-a parte din benzina lumii. Pe urmă, petrolul Venezuelei depinde, în ce mai mare parte a lui, dacă nu integral, de cele două rafinării: 1,3 milioane de tone, în 1924, şi 24,7 milioane de tone, în 1938. Apoi tancurile transatlantice pleacă doar din Portul Willemstad, întrucît marea Venezuelei nu e prea adîncă, iar petro­ lierele ce navighează pe ea între ţărm şi Curaçao sau Aruba sînt construite altfel – mai plane. Toate sînt proprietăţi ale englezilor ori americanilor şi fără ele nu se poate transporta ţiţeiul extras în Venezuela. În decembrie 1935, după 27 de ani de cînd se află la cîrma ţării, generalul Juan Vicente Gomez moare. Îndată, în portul Maracaibo, pe terenurile petrolifere, în oraşe şi în provinciile importante populaţia se răscoală împotriva unor oameni politici, a guvernatorilor sau a membrilor familiei lui Gomez – avusese peste o sută de copii nelegitimi (!?) recunoscuţi ulte­rior şi dotaţi cu mari averi. Succesorul său este Eleazar Lopez Contreras, fostul lui ministru de război, care se preocupă de bogăţiile ţării – cafeaua şi petrolul –, elaborează un plan pe trei ani de construire a unor rafinării, fără a rupe brusc şi definitiv cu societăţile străine. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

depoziţii au întărit mărturia depusă de Dora şi, în acelaşi timp, ne-au oferit noi probe în învinuirea lui Romulus. În ziua de 16 decembrie 1972, cînd s-a săvîrşit omorul, contabila Coman a depus mărturie în sensul că l-ar fi văzut pe autor în faţa porţii cu numărul 113, cu două ore înainte de a se declanşa incendiul. La acea dată i-a fost luată o declaraţie cu semnalmentele suspectului. De aceea, am apreciat că este necesar s-o reascultăm şi să-i prezentăm şi planşele fotografice.

Din declaraţia ei a rezultat că în ziua crimei era un timp ploios şi că, fiind trimisă la bancă, pe la orele 8 se afla singură în staţia autobuzului 5, situată la doi metri de poarta victimei şi vizavi de staţia cursei pentru comuna Chinteni. După cîteva minute de aşteptare a apărut în faţa porţii cu nr. 113 un individ blond, cu haină de piele maro. Înfăţişarea, dinamica şi vocea agitată i-au provocat teamă, gîndind că s-ar afla în faţa „omului cu ciocanul”. Martora a avut impresia că, pentru a nu fi suspectat, necunoscutul a întrebat-o despre staţia cursei spre Chinteni. La sosirea autobuzului pe care-l aştepta, ea s-a bucurat că scapă de prezenţa omului suspect. Cînd s-a reîntors de la bancă, văzînd intervenţia pompierilor şi aflînd despre eveniment, a concluzionat că numai persoana

care-i crease impresia unui asasin ar putea fi autorul. Încîntată fiind de flerul dovedit, ea a povestit şi soţului întregul episod. Prin procedura amintită, contabila a identificat pe suspect în persoana lui Romulus. În luna decembrie 1972, profesoara Toma, care locuia în vecinătatea ultimului domiciliu al bănuitului, a depus o reclamaţie împotriva necunoscutului care ar fi acostat-o la intrarea în liftul blocului. În momentul acostării, martora era însoţită de femeia de serviciu. Necunoscutul avea o privire fioroasă, iar mîna stîngă era bandajată, degetele rămînînd în afara pansamentului. Important era că şi această martoră a identificat în persoana lui Romulus pe fiorosul cu mîna bandajată. Această declaraţie era întărită de precizările altor doi martori, ambii domiciliaţi în acelaşi bloc cu Romulus. Depoziţiile lor, separate, relevau că l-au văzut, o perioadă de cîteva zile, în luna decembrie 1972, cu mîna bandajată, degetele fiind în afara tifonului. Un alt amănunt era acela că Romulus ameninţa locatarii, înarmat fiind cu un cuţit, iar în timpul nopţii uneori stătea pe străzi cu un pachet în mîna. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Şevardnadze suspină.

- Ştiu, şi noi avem aceleaşi probleme cu militarii noştri care consideră că facem o greşeală sprijininduvă. După părerea lor, aveţi un singur scop: să instalaţi o prezenţă militară permanentă în Orientul Mijlociu. Să revenim la problema de la ONU; ce propuneţi?!

- Să ajungem la votarea unei rezoluții pe 24!

- Am înţeles.

- Vom avea sprijinul dvs., nu-i aşa?

Răspunsul lui Şevardnadze este vag. În acest timp, a doua zi, 23 august, însărcinatul cu afaceri sovietic la Washington, Serghei Şetverikov, se prezintă la Departamentul de Stat. Ca dovadă a bunelor lor intenţii, conducătorii sovietici l-au trimis să comunice integral americanilor mesajul adresat de Gorbaciov lui Saddam Hussein. Liderul sovietic cere retragerea din Kuweit, eliberarea străinilor, şi adaugă: „Amînăm un vot la Consiliul de securitate al ONU cît de mult putem. Vă cerem să ne transmiteţi răspunsul dvs. cel mai tîrziu vineri (24 august) seara”.

Ministrul sovietic telefonează omologului său american imediat ce a primit mesajul irakian.

- Ce spun? întreabă Baker. Şevardnadze pare rănit de ce citise.

- Nu merită nici cel mai mic comentariu. În orice caz, răspunsul lor nu ne satisface deloc. Puteţi recurge la Naţiunile Unite, noi vă urmăm.

Cîteva minute mai tîrziu, şeful delegaţiei americane la ONU, Thomas Pickering, primeşte ordinul lui Baker de a-i menţine în sesiune pe cei 15 membri ai Consiliului de securitate pînă cînd se va vota o

rezoluţie. Sîmbătă 25 august, la ora 4,00 dimineaţa, rezoluţia 665 care permite folosirea forţei în vederea respectării embargoului era votată cu 13 contra 0: Cuba şi Yemenul se abţinuseră.

Vizita lui Jesse Jackson la Bagdad (1) La 27 august, Jesse Jackson s-a îmbarcat la aeroportul Kennedy din New York, pe un avion al Companiei iordaniene. Fostul candidat negru la preşedinţia S.U.A. inaugura un stil care avea să facă vîlvă în cursul lunilor următoare: călătoria la Bagdad, întîlnirea cu Saddam Hussein în care i-a explicat acestuia poziţia şi dorinţele sale, apoi întoarcerea în patrie împreună cu un grup de ostateci. Cel care deschisese această breşă fusese preşedintele austriac Kurt Waldheim, încîntat să găsească o oocazie de a birui „carantina” în care fusese pus în străinătate pe motivul controverselor asupra trecutului său din timpul celui de-al doilea război mondial.

Călătoria lui Jesse Jackson avea o importanţă deosebită dat fiind faptul că era vorba de o personalitate americană şi deoarece criza care se desfăşura era, înainte de toate, o întrecere între Bush şi Saddam Hussein.

Pastorul negru călătorea spre Bagdad în fruntea unei echipe de televiziune. Scopul lui era realizarea unui interviu cu liderul irakian. Desfăşurarea vizitei lui a dezvăluit folosul pe care Bagdadul intenţiona să-1 tragă în urma unor asemenea vizite. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1559

Doza de sãnãtate Ochii – poarta noastră spre lume Natura a avut nevoie de 100 de milioane de ani ca să producă ochiul, de la celule oarbe pînă la celule perfecte care ne ajută să vedem. Ce facem cînd această poartă spre lume se îmbolnăvește?

Vederea este subiectivă, se pare că există diferențe de vedere și, în ciuda faptului că structura ochiului este aceeași, vedem diferit realitatea. Capacitatea vederii la om și la animale s-a acomodat perfect condițiilor în care trăim. Cu invidie privim spre păsări: de exemplu, vulturul prelucrează 250 de instantanee pe secundă, în timp ce omul aproximativ 18. Chiar și plantele au ,,ochi” – aceștia sînt împărțiți pe toată suprafața plantei.

Ochii și legăturile lor cu organele corpului Pleoapele - rinichi, conjunctivă - vezica urinară, corneea - bila, lentila - stomac, iris - pancreas, ochiul de sticlă - plămînii/ intestinul gros, retina - inimă/ circulație/ intestinul subțire. În medicina energoinformațională tratăm în paralel și organele care au legătură directă cu afecțiunea oculară.

Ochii uscați necesită tratarea în paralel a rini­ chilor și a vezicii urinare; în momentul în care pierd semnificativ din filmul protector, de cele mai multe ori există o pierdere hormonală (de estrogen). În cazul femeilor, menopauza este una dintre cauzele uscăciunii ochilor.

Lăcrimarea ochilor în exces poate avea ca principală cauză o supărare sau existența unor conflicte nerezolvate.

Conjunctivita necesită tratarea în paralel a vezicii urinare, și, chiar și în cazul copiilor mici are adesea legătură cu o vezică urinară inflamată (prezența bacteriilor).

Corneea se tratează în paralel cu bila și ficatul, iar la persoanele în vîrstă se recomandă și o verificare a protezei dentare.

Cataracta se tratează împreună cu stomacul, se verifică o posibilă infecție cu Helicobacter Pylori, se discută alimentația și posibilul consum de alcool.

Irisul se tratează împreună cu pancreasul.

Retina echilibrează în paralel inima, circulația și intestinul subțire, reglîndu-se și flora intestinală. Glaucomul se tratează în asociere cu plămînii și intestinul gros, realizîndu-se o detoxifiere la nivel celular a intestinului și a mucoasei intestinale. Pierderea părului din sprîncene și gene atestă carența de mangan și seleniu din corp, dar și imposibilitatea organismului de a asimila aceste minerale din alimentație. În cazul copiilor, petele vineții prezente sub ochi atestă existența paraziților în corp. Scăderea vederii și degenerescența maculară vin la pachet cu detoxifierea ficatului și a rinichilor.

Degenerescența maculară este o afecțiune a retinei.

Mitohondriile (centrala energetică a ochilor) își pierd capacitatea de a produce energia necesară meta­ bolismului local. În cazul ochilor uscați și iritați se pune accentul pe detoxifierea organelor mari de eliminare.

Medicina energo-informațională vine în întîm­ pinarea pacienților care suferă de afecțiuni oculare cu terapii blînde, fără durere, fără medicamente și fără efecte secundare. După diagnosticarea energetică, tratamentele oferite sînt personalizate, în funcție de statutul energetic al pacientului. A trata ochii în paralel cu organele relaționate este, astăzi, posibil.

Aparatele de diagnosticare și tratament au la bază fizica cuantică, ce folosește vibrațiile energetice ale corpului în scop terapeutic.

Reglarea meridianelor energetice și a chakrelor aduce un aport benefic reglării metabolismului ocular și întregului corp.

O terapie modernă destinată tuturor pacienților indiferent de vîrstă adecvată omului modern.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

l

20 – 26 octombrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop.

Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă.

Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin PRESS BOOK CONSULTING SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIBUTION SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.