România Mare. nr. 1553

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR La 14 septembrie a.c., se împlinesc 5 ani de la trecerea în eter­ nitate a celui care a fost Corneliu Vadim Tudor – scriitor, gazetar, istoric și om politic – fondatorul fenomenului „România Mare“.

EDITORIAL

Voi, ticăloșii care l-ați asasinat pe Vadim!

Motto: ,,Eu am un ideal în viaţă/ Foc viu, ce arde-n sanctuar/ Nu sînt egal cu o paiaţă/ Care trăieşte în zadar”.

CORNELIU VADIM TUDOR

Au trecut 5 ani de cînd marele om politic, personalitate a culturii și publicisticii, Corneliu Vadim Tudor, a plecat la cele veșnice. Cinci ani de cînd, simt tot mai mulți, parcă a dispărut coloana vertebrală a României. Cinci ani de cînd România nu face decît să se încovoaie, devenind cocoșata Europei!

Ce rușine!... Oare nu își pune nimeni problema coincidenței între dispariția lui Vadim și cronicizarea diformi­ tății României? De atunci au prins tupeu toți jefuitorii, toți care doreau transformarea morală a țării, toți care doreau să umple țara de trupe străine și să ne rupă de relațiile noastre firești, ca și de credință și tradiții. Am stat mult și m-am gîndit - oare să fie vreo legătură între toate acestea și moartea neașteptată, prematură a Tribunului? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

VADIMISMUL, MOȘTENIREA PE CARE TRIBUNUL A LĂSAT-O ROMÂNILOR Moștenirea pe care Corneliu Vadim Tudor a lăsat-o în urmă – pe lîngă opera culturală – se completează cu valorile naționaliste pe care le-a apărat și pentru care s-a sacrificat, fără să se abată nici o secundă de la ele.

Vadim și-a păstrat întotdeauna credința în Dumnezeu și în valorile religiei. A iubit poporul român, acest pămînt, această țară. A fost întotdeauna ghidat de un spirit real al dreptății față de semenii săi, față de tot ce înseamnă România, valorile și tradițiile românești. Și-a apărat onoarea și astfel a abordat orice provocare la care a fost supus de-a lungul vieții. A fost întotdeauna responsabil și și-a asumat acțiunile. Vadim și-a respectat țara, a respectat românii, indiferent de clasa socială. Nu a fost obedient față de superiori, și nici arogant cu cei inferiori lui. A avut mereu curajul de a reacționa la orice provocare, de a contracara orice acțiune care putea pune în pericol poporul român sau încălca principiile în care credea. A fost un patriot desăvîrșit și a luptat cu demnitate pentru suveranitatea României, arătînd prin tot ceea ce a făcut că a fost un naționalist autentic, un luptător. Toate aceste calități reprezintă baza valorilor, a principiilor lui Corneliu Vadim Tudor, a moștenirii sale, a vadimismului de care, în aceste vremuri tulburi, România are atîta nevoie.

Vadimismul nu este doar un curent politic, ci mult mai mult – este un mod de a fi, în societatea în care te naști, în care trăiești. (continuare în pag. a 3-a) Redacția

Pastila sãptãmînii

De ce nu votez Firea, Nicușor și alții ca ei

Una dintre marile probleme cu care se confruntă România este sistemul mafiot imple­ mentat la nivelul administrațiilor locale. Sistemul criminal instaurat sub aspectul fals al unei așa-zise birocrații a făcut ca România să rămînă codașă pe mai multe nivele de dezvoltare. Înțelegem că sîntem o colonie și că multiplele interese străine ne-au destabilizat și ne-au retrogradat la nivel de dezvoltare. Este evident acest lucru, bine ancorat la nivelul conștiinței publice din prezent, proces declanșat odată cu venirea la Cotroceni a lui Petrov Marinarul. Cu toate acestea, însă,

sistemul P.C.R. (Pile, Corupție, Relații), dezvoltat în Adminstrația locală, a atins cote de neimaginat în anii ʼ80 și s-a consolidat după Revoluție.

Foarte puțini oameni știu (unii doar intuiesc) faptul că în spatele acelor ziduri ale Primăriei se află un sistem profund corupt, găunos, care încetinește, dacă nu chiar stopează, nivelul de trai al bucureștenilor. Nu există nici o modalitate de a extermina puroiul de acolo, așa cum nu văd nici un fel de primar, viitor primar, altul decît cei propuși de partidele mari, care să poată curăța administrația. Și asta pentru că instituțiile abi­ litate – DIICOT, DNA etc. – au alte obiective, care nu coincid cu interesele românilor în general, și cu ale bucureștenilor, în particular. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Te s t a m e n t

Iată că în viață se mai poate să trăiești frumos și fără stea păsările cerului, pe toate eu le-am fost hrănit cu mîna mea Părul meu otrăvuri dulci exală de tutun și nopți fără sfîrșit am arat cu pluguri de cerneală albul cîmp pe care-am adormit La suflarea mea în cartea sfîntă fremătară cedrii din Liban eu am fost incendiul care cîntă într-un vis de dictator roman Am avut, dar, mîinile de ceară sîngele nicicui nu le-a pătat o iubire tot mai cărvunară uneori mă trage în păcat Însă, de va fi cîndva să fie voi muri în linia întîi fie-ți viața lungă, Poezie căci din mine, numai tu rămîi!

CORNELIU VADIM TUDOR, 1983

Dragi cititori,

Luni, 14 septembrie, se împlinesc 5 ani de cînd Corneliu Vadim Tudor, Tribunul tuturor româ­nilor, a plecat la Ceruri. Sîm­ bătă, 12 septembrie, familia și apropiații îl vor comemora în cadrul unei slujbe de parastas ce va avea loc la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din București, la orele 11. Apoi, cei prezenți vor depune flori la mormîntul Tribunului, din Cimitirul Ghencea Civil.

NR. 1553 l ANUL XXXI l 8 – 14 SEPTEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1553

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

RM

singură în vîrtejul maladiei numite în popor „delirium tremens“: „Domnul Iuga este, în viaţa socială, ceea ce reprezintă domnul Coposu în lumea politică“ (aici are dreptate, amîndoi fiind două pațachine care cer palme, primul de la viaţa socială, al doilea, de la viaţa politică); „El este, la ora actuală, omul cel mai important din ţară“ (ce preşedintele ţării, ce primulministru, ce generalul-erou, de 103 ani, Titus Gârbea, ce zeci de academicieni, ce mari savanţi şi artişti, ce Hagi, ce campioni mondiali, europeni şi olimpici, ce veterani de război, ce diplomaţi de carieră, ce eu însumi - analfabetul să trăiască!); mai departe, femeiuşca cu mustăţi afirmă că „această cauză este fundamentală pentru poporul român“ (deci, nu Independenţa, Unitatea, Suveranitatea şi Prosperitatea României, ci impunerea prin şantaj şi diktat a altui ţigan, Liiceanu, în conducerea Televiziunii, e cauza fundamentală a poporului român, fiindcă aşa vor fundamentaliştii!); mai aflăm că zeci de oameni, cu mic, cu mare, tapițeri, strungari, recuziteri, iluminişti (doar n-o fi vorba de Voltaire!), au intrat şi ei în greva foamei, în ECHIPĂ, ceea ce arată că avem de-a face, pentru prima oară în istoria ţării, cu o sectă sinucigaşă! F Un dezordonat mintal, care bate cîmpii de nu-l poate citi nimeni (el zice că face poeme în proză, amărîtul de el) publică în ziarul infracţional „Azi“ al F.S.N. bîlbîiala intitulată „Iuga nu face grevă ca să moară, ci ca să trăim“. Numele

rînduiește totul atît de bine, încît nu ne dăruiește cu bocete primitive, de oameni fără cre­dință, ci cu o surdină dulce, care ne face să nu vedem moartea ca pe o prăbușire de maluri în vîltoare, ci ca pe o topire firească în vitraliile anotimpurilor, în care veșmintele noastre pămîntești se pierd în vălmășagul frunzelor moarte, al rozelor galbene de Ispahan, al ploilor, și zăpezilor, și vîrtejurilor care amestecă totul atît de natural, atît de precis, încît sufletul astral, care nu moare, poate privi totul de sus, de foarte departe, îngînînd „Veniți să-L adorăm pe Domnul!”.

Pe la anul 1880, încă foarte tînărul Mihai Eminescu, scîrbit de mizeriile vieții și, de bună seamă, mai bătrîn ca timpul, îi scria iubitei și suferindei sale surori, Henriette: „Toamna vieții vine fără să știi cînd, nici de unde...

Numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce, și-atunci se simte omul bătrîn, foarte bătrîn, și ar vrea să moară”... Îmi place să cred că acest poem în proză poate sta alături de „Oda – în metru antic”, dat fiind faptul că aici se comprimă esența anilor noștri de viață care, vorba Ecleziastului, se duc ca sunetul.

N-aș fi bănuit în ruptul capului că am să apuc ziua să rostesc panegiricul aceluia care a fost pentru mine Marele Învățător. Desigur, nu este nici timpul, nici locul să istorisesc amintirile care mă leagă de acest om providențial, în mai bine de 17 ani de prietenie. Am fost alături aproape zi de zi și seară de seară, ajunsesem să-l cunosc mai bine decît mă cunosc pe mine însumi și pot să depun mărturie, peste vreme, că Eugen Barbu a fost un om de o frumusețe morală excepțională. Așa după cum

se petrece îndeobște în Balcanii noștri stropiți cu sînge de viperă și pîrjoliți de pulberea uciderii de frate, nimic nu se adeverea din medalionul mincinos pe care i l-au zugrăvit, timp de aproape patru decenii, dușmanii lui.

Pentru că a avut mulți dușmani, a fost cel mai dușmănit scriitor din Istoria multiseculară a literaturii române.

Mai există și astăzi unii care n-au avut în viață altă meserie și alt izvor de cîștig decît ura feroce împotriva lui Eugen Barbu, inventarea de intrigi și clevetiri pe seama lui, radierea numelui său de pe toate listele, din toate manualele școlare, de la toate premiile literare și academice, excomunicarea lui din obștea scriitorilor, din Academie, din Parlament și, în final, de pe suprafața pămîntului. Eu, unul, știu de ce s-a urzit conspirația asta criminală: pentru că omul avea geniu, iar geniul e o povară greu de suportat pentru sfînta mediocritate. Venise el, un amărît copil de tîmplar la C.F.R., să spulbere toate ierarhiile li­terare și să afișeze o purtare seniorală, pe care fosilele vii ale burgheziei interbelice și lupii burgheziei staliniste, în monstruoasa lor coaliție, nu o puteau tolera. Cum adică, să se ridice în picioare, de pe fotoliile filigranate cu molii, și fanarioții putrezi, și kominterniștii stricători de datini, și boemii bisericuțelor literare care trăiau dintr-un sonet șchiop sau o schiță șleampătă de zeci de ani, trăgîndu-se unul pe altul, premiindu-se unul pe altul, lăudîndu-se unul pe altul și păstrînd în templul literaturii române un aer sufocant, de cadavre de maci și cafele „marghiloman” aburind în filigeanul Byzanțului? Și în fața cui să se ridice în picioare aceste genii putrede, născute la ușa cafenelei sau la prezidiul cu catifea roșie al întrecerilor stahanoviste?! În fața lui Bozoncea, a unui sărăntoc care pînă la vîrsta lui Isus Christos locuise într-o casă de pămînt, alături de bunica lui de 92 de ani, ce ținea o tutungerie, un flăcău de mahala, care la ora cînd nici nu bătea toaca de utrenie se trezea cu noaptea-n cap, cînd ochii cățeilor somnoroși încă nu s-au dezlipit, încălzea un ibric cu apă și dezgheța cișmeaua din fundul curții, ca să se spele la țuțuroi și să se ducă la muncă, în vreme ce cîte un fante cu batistă roșie la piept moțăia în birja întîrziată a mijlocului de veac?! (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (10 septembrie 1993, Cimitirul Bellu)

F Puşcăriaşii Dide şi Savaliuc s-au dus după furat F Ultimele aventuri erotice ale lui Ardei Umplut cu găina-manechina Mărgeluşa Schiffer F La Televiziune a apărut prima sectă sinucigaşă din istoria României

IN MEMORIAM – 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu

Învățătorule… (1) Motto: ,,Niciodată toamna nu fu mai cumplită...” Îndoliată adunare, ce tragic de des am început să ne strîngem laolaltă în ultimul deceniu, în împărăția crucilor și a bornelor de stelă funerară! La începutul acestui ciclu saturnian, în decembrie 1983, îl petreceam pe ultimul drum pămîntean pe bunul nostru frate Nichita Stănescu, pentru ca astăzi, în septembrie 1993, să închidem cercul și să-l așezăm cu capul spre Răsărit pe un alt geniu fără pereche, Eugen Barbu. Între aceste date, între acești doi poli ai frigului, s-au prăpădit sute de artiști și savanți ai Neamului Românesc, de la Mircea Eliade și Cella Delavrancea, pînă la Ion Lăncrănjan, Edgar Papu, Ion Finteșteanu, Augustin Z.N. Pop, Gheorghe Eminescu, George Calboreanu, Vintilă Horia, Ion Jalea, Horia Lovinescu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Vătămanu și mulți alții. Se primenesc gene­rațiile și în roiul de stele căzătoare se luminează cerul ca după o ploaie răcoroasă, pentru a face loc altor stele, într-o succesiune cosmică de nestăvilit. Și tot în această perioadă a unor conjuncții astrale nefericite, multora dintre noi le-au trecut în veșnicie părinții și alte ființe dragi, evenimente care ne-au schimbat destinul.

Dar, să lăsăm cifrele deoparte; în „Pasărea Phoenix și turturica”, Shakespeare spune că „cifrele mor în dragoste”. Adevăr grăit-au cei care au spus că bătrînii nu ne învață neapărat să trăim, dar în mod sigur ne învață să murim. Ne uităm la ei cu neputință, cum se sting sub ochii noștri, se împuținează la trup și la vorbă, nici nu ne dăm seama cum argintul din oglinzi trece peste noapte în părul lor, iar irizații violacee le umflă obrajii, respirația le devine tot mai grea și pașii le intră la apă, făcîndu-se mici ca umbra licuricilor, iar din toată slava care a fost odată, rămîne umbra unor oameni care, de fapt, nici nu mai sînt ei. „Unde este clipeala ochilor și vederile lor? Iată, se topiră” – grăia marele principe creștin Neagoe Basarab, în amintirea copilului drag care a fost „stîlparea lui cea înflorită”. Iar Dumnezeu

8 – 14 septembrie 2020

zăpăcitului, căutat cu lumînarea, ca să pară voievodal, este Victor Marin Basarab. F O vagaboandă pri­ pășită prin Elveţia, Laura Lugan-Zugravu, publică la 8 martie 1995, în ziarul „Le Nouveau Quotidien“ din Lausanne, un articol mincinos şi defăimător, antiromânesc şi pro-unguresc, intitulat „Bucureştii joacă pe cartea naţionalistă“. Aşteptăm reacţia Ambasadei Române din Elveţia, dar şi unele informaţii ale acelora care ştiu ce hram poartă Madam Tencuială. F Un titlu gigantic, publicat pe pagina I a revistei „VIP“, ne anunţă ştirea secolului: „Ca şi Adolf Hitler, Oliviu Gherman are un singur testicul“.

F „Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşte“ - parcă niciodată nu s-a aplicat mai bine această zicală cum se aplică în cazul lui Costel Gheorghiu, care zice că e senator P.D. (F.S.N.) şi secretar al Comisiei de Apărare a Senatului României. Nu a fost nici o întîlnire a acestei comisii, în ultimele luni, care să nu fi fost turnată la presa ticăloşită de către acest individ, lipsit de ruşine şi de caracter. De la el, şi nu din altă parte, au aflat hingherii de presă de la „Ziua“, „Evenimentul zilei“, „România liberă“ şi alte şandramale cum că parlamentarii s-ar fi îmbuibat cu whisky şi ar fi înfulecat icre negre cu polonicul, deşi mai beţivan decît Dom’ Costel n-a cunoscut Parlamentul României în 130 de ani de existenţă, dacă-şi vîră ăsta două degete pe gît, vomită o garnitură de cisterne de aici pînă la Galaţi, locul unde nişte cetăţeni amăgiți au făcut greşeala de a-l vota...

F Primim continuu informaţii că există zone în ţară unde revistele noastre „România Mare“ şi „Politica“ nu pătrund, din cauza unor trădători plătiți de Budapesta.

La Poşta Centrală din Iaşi există un ungur care se laudă că el cumpără, imediat ce apar, toate exemplarele revistelor noastre şi le dă foc. Alo, Politia?!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 aprilie 1995)

RESTITUTIO IN INTEGRUM

PARTEA A II-A F Referitor la „Omul Pădurii“ din TVR, n-au lipsit accentele comice. Apărător al tuturor cauzelor pidosnice, ca un adevărat Gică Contra, Violatorul de Găini publică în „Excrementul zilei“ un „editorial“ intitulat pur şi simplu „Cotcodăcitul lui Radu Baltazar“ - ar fi fost de mirare să se cheme altfel, pe Cristoiu îl trădează subconştientul, poţi să-i fluturi şiun tramvai, sau poţi să-i tramvaieşti şi-un fluture, el tot la găini se va gîndi, asta-i lumea lui, ăsta-i sistemul lui de referinţă. Redăm esenţialul: „Liderul sindical din TVR nu face greva foamei în interes personal. Nu vrea nici casă, nici butelie, nici o bucată de pămînt în cadrul Legii Fondului Funciar“. Aşa e, nu le vrea pe-astea, el vrea altceva: Televiziunea întreagă să fie pe mîna lui, să instaleze pe cine vrea el, să scuipe pe Parlament, să închidă emisia cînd îl trec pe el crampele acelui orgoliu de om prost etc. Cît despre butelie, ce să mai vorbim: credem şi noi că nu mai are nevoie, doar a furat atîtea butelii, una-două fugea cu „negresa“ în spate, pînă a intrat la pîrnaie. F Dar, ca de obicei, recordul în materie de grotesc îl bate Roxana Iordache, de departe „proasta presei româneşti“. Ţigăncuşa asta e atît de zăludă, încît ar trebui trecută repede în Cartea Recordurilor, în articolaşul „Solidaritate!“, publicat pe pagina I a ziarului unguresc de limba română, „România liberă“ – exaltata se abandonează

l

RM

Nr. 1553

l

3

8 – 14 septembrie 2020

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM VADIMISMUL, MOȘTENIREA PE CARE TRIBUNUL A LĂSAT-O ROMÂNILOR

(urmare din pag. 1) Pornind de la un real simț al dreptății pe care Vadim l-a cultivat mereu, continuînd cu cel mai înalt simț al onoarei și terminînd cu o mare responsabilitate față de semenii tăi, vadimismul este temelia pe care se construiește noul mod de a face politică, dar și noul mod în care românii trebuie să se comporte.

Vadimismul nu este doar politică. Este un mod de viață, un standard spre care românii trebuie să tindă. Ce poate fi mai presus de dreptate, onoare și responsabilitate? Acești trei piloni susțin dragostea pentru semenii tăi – dacă ești drept, înseamnă că îi respecți; dacă ai onoare, nu minți; dacă ești responsabil, îi iubești. De aici se nasc alte valori precum respectul față de aproape, dar și respectul față de cuvîntul dat, alături de iubirea pentru poporul tău.

Iată, deci, că avem cinci mari principii ale vadimismului: Dreptatea, Onoarea, Responsabilitatea, Respectul și Iubirea. Acestea ne oferă nouă, românilor, Speranța și Curajul în abordarea cu încredere a viitorului. Aceste principii, sînt, de fapt, nu doar baza acestui curent, ci și valorile la care orice om, fie că este simplu cetățean al României, fie că este politician, trebuie să se raporteze.

Este timpul ca valorile învechite, unele minci­ noase, altele adevărate, să fie date la o parte, iar încet, încet, în inimile tinerilor să își facă loc valori cu adevărat puternice, care să crească la umbra tradițiilor noastre, dar cu o mare dorință de progres.

Minciuna, ipocrizia și vorbele goale trebuie să dispară din politică Cei care l-au cunoscut pe Tribun știu că a militat puternic pentru responsabilitatea politică, pentru îndeplinirea promisiunilor și pentru binele poporului român. Dacă Vadim Tudor iubea cîinii, nu o făcea pentru a cîștiga voturi, ci îi iubea cu adevărat. De multe ori, de foarte multe ori, el mergea în zone părăsite din Capitală, fără presă, fără televiziuni, și hrănea aceste animale, iar pe multe dintre ele le lua acasă, sau se îngrijea de ele în adăpostul pe care îl deținea. Nu făcea asta pentru a ,,da bine la public” deoarece nu era ipocrit, ci făcea asta pentru că așa simțea. Mulți nu știu cîtă lume a ajutat Vadim Tudor. Doar că nu o făcea public, așa cum procedează mai toți politicienii români, ci la adăpostul bunului simț. Vadim Tudor nu avea nevoie să arate lumii cît de bun era și ce suflet mare avea. Era un om măreț, un român adevărat care, spre deosebire de cei care l-au marginalizat și l-au jignit, a iubit românii, a iubit România.

Dacă există ceva ce nu poate scăpa nici unui om cît de cît avizat este modul în care politica ultimilor 30 de ani este aplicată de către aleși. Indiferent dacă data intrării lor în politică a fost la final de Secol XX, sau în prezent, toți folosesc aceleași gesturi și au, cu foarte mici diferențe, același comportament.

Unul care pune pe primul loc imaginea perfectă, dar care lasă în plan secund responsabilitatea și, evident, scopul pentru care respectivul a fost ales – acela de a face bine comunității, țării, poporului român.

Gesturi ieftine care se pare că încă au succes – sau, cel puțin, așa cred ei – combinate cu vorbe goale, limbaj de lemn, promisiuni nerespectate vreodată. Paradigma ultimilor 30 de ani de politică dîmbovițeană așa-zis democrată ne duce cu gîndul la iresponsabilitatea celor care sînt aleși, depășită doar de osteneala lor de a-și păstra imaginea perfectă.

Totul se datorează mass-media, care, în fapt, este tot a lor, sau a unor grupuri de interese străine, și care forțează la maxim aplicarea vorbelor goale aruncate populației fără discernămînt.

Ce am învățat noi, românii, în ultimii 30 de ani?

Că politicianul poate spune și promite orice, că poate

minți cu nerușinare milioane de oameni, dar să nu facă nimic din ce a promis. Dimpotrivă, țara este, de la an la an, de la un proces electoral la altul, tot mai săracă. Au plătit cei care au mințit? Nu! Sînt tot acolo, unii mai bine, alții la fel de bine ca atunci.

Vă îndemnăm să treceți în revistă toate promi­ siunile de campanie din ultimele trei decenii și să vedeți cît de mințit ați fost. Ne este efectiv rușine de promisiunea celor 15.000 de specialiști din 1996, cînd Constantinescu a fost ales președinte, știută fiind guvernarea aberantă a României din perioada 1996 – 2000. Apoi, furtul alegerilor din 2000, sloganuri precum ,,Să trăiți bine” în 2004, ,,Să trăiți și mai bine” în 2009, ,,Pas cu pas” în 2014 și ,,O Românie normală” în 2019. Din fericire, tehnologia ne ajută să îi revedem pe cei care au mințit cu nerușinare în campaniile electorale, fie că vorbim de președinți/ guvernatori, fie de partide. Și, cu toate acestea, există români care îi cred în continuare pe acești farsori.

Nu ne mai sperie minciunile politicienilor – știm cît rahat mănîncă mereu, mai ales în campanie. Ne sperie credulitatea românilor, care arată cît de fanatici sînt cei înregimentați politic.

Paradigma împăunării, a laudelor și a minciunii, a lipsei de responsabilitate și a vorbelor goale trebuie să dispară din politică. Este singurul mod în care țara asta poate să meargă mai departe. Credem cu tărie că, prin realizarea promisiunilor făcute în campania electorală, orice partid poate căpăta respectul națiunii.

Vadimismul dorește transformarea din rădăcini a modului în care se face politică. Ne dorim proiectarea unei imagini reale a politicianului și judecarea lui prin prisma a ceea ce face. Falimentul clasei politice actuale este dovedit, este evident, și trebuie reprimat, abandonat, reformat din rădăcini, cu legi noi, stabile și elaborate în favoarea electoratului. Faptele concrete trebuie să înlocuiască imaginea falsă a celor care ni se afișează la geamul politicii, iar cei care mint trebuie să plătească cumva timpul pe care l-au pierdut cei care au crezut în ei.

Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul Dacă analizăm definiția democrației, vom afla că majoritatea decide întotdeauna. Or, în România, de mai bine de 15 ani, poate chiar mai mult, majoritatea nu mai decide. Dacă un partid ajunge în Parlament, votat de 30% din mai puțin de 50% dintre votanți, acel partid nu este validat de popor, practic el deținînd mai puțin de 16% din voturile populației cu drept de vot. Și, cu toate acestea, Curtea Constituțională, în cîrdășie cu actuala clasă politică, validează acele alegeri. O mare greșeală care ne-a adus pe noi, ca țară, la nivelul la care ne situăm astăzi. Dimptrivă, o clasă politică de acest gen, care a descurajat puternic electoratul să voteze, trebuie descalificată complet chiar de Constituție, și taxată pe măsură fie prin anularea alegerilor, fie prin decizii dure care să descurajeze nu poporul să voteze, ci politicienii bandiți să mai candideze. Este un prim pas spre normalitate. În acest moment, chiar dacă votează doar familiile politicenilor și ale celor îmbogățiți de pe urma lor – adică mai puțin de 20% din populația României cu drept de vot – conform Curții Constituționale, alegerile sînt valabile. Asta este o mare, o foarte mare greșeală.

Totodată, o altă modalitate prin care se demon­ strează faptul că democrația a murit în România este inutilitatea votului de la un ciclu electoral la altul. De ce? Legea, implicit Curtea Constituțională, permite o configurație extrem de fluidă a Parlamentului, astfel încît ideea conform căreia poporul are puterea este o bazaconie, o mare minciună pe care, evident, Curtea Constituțională o validează. Cum se face că politicenii

au promulgat legi în beneficiul propriu, iar Curtea le-a validat în defavoarea prosperității poporului și a țării?

Acest fapt este explicat doar de corupția existentă la nivelul aparatului de stat, fie că vorbim de Justiție, fie de cei care pun pe hîrtie legile proaste aflate în totală contradicție cu interesele țării.

Orice politician care părăsește un partid ar trebui să își piardă locul în Parlament, iar postul lui să fie ocupat de succesorul lui pe liste. Pentru ca poporul să fie cel care decide, este obligatoriu ca structura Parlamentului să nu fie schimbată în timpul unei legislaturi. În acest mod, cei care au ales să fie ,,la putere” vor beneficia de cadrul legislativ necesar pentru a-și duce la bun sfîrșit un program de guvernare, putînd fi penalizați dacă nu își respectă promisiunile.

Vadimismul își propune ca poporul să fie cel care are puterea de a-i face pe politicieni să lucreze pentru țară, și nu pentru ei, familiie lor sau pentru grupurile din care fac parte. De aceea, noi, vadimiștii, considerăm necesare schimbări radicale în modul în care politicienii ajung să fie aleși, iar Curtea Constituțională ajunge să îi valideze.

Șansa României – renașterea naționalismului românesc pe principiilor vadimiste Vadimismul va fi viitorul acestei țări, pentru că în fiecare zi se dovedește tot mai mult că actualul mod de a face politică, bazat doar pe imaginile goale ale unor politicieni corupți și trădători, este falimentar și epuizat din toate punctele de vedere. Națiunile, fie că vorbim aici de România în particular, fie de Europa în general, încep să observe că în spatele imaginilor colorate ale politicienilor așa-zis democrați – liberali, socialiști, populari sau comuniști – se află doar practicile obscure ale unor grupuri de interese și nicidecum ale națiunilor.

Vadimismul, prin principiile sale corecte, va fi cel care, acum sau în viitor, va fi adoptat de către națiunile care ajung la înțelepciunea necesară pentru a înțelege că nu există un viitor fără o raportare la niște principii sănătoase. Vadimismul nu reprezintă nici un socialism luminat, și nici un comunism retrograd, nu este nici măcar liberal în sensul în care acest curent este aplicat azi in Romania.

Vadimismul își propune ca România să fie inde­ pendentă, suverană, prosperă, puternică și măreață. Și, pentru a ajunge acolo, va lua ce e mai bun din toate, va aplica cel mai liberal mod de a conferi prosperitate românilor, de a utiliza socialismul acolo unde națiunea simte nevoia și de a fi un stat dictator atunci cînd integritatea teritorială este în pericol.

Va aborda orice provocare pentru a aduce liniște românilor. Nu există un liberalism perfect, așa cum nu există un socialism perfect. Dar putem tinde spre un vadimism care să readucă țării demnitate și putere, iar românilor, bunăstare și siguranță.

Credem cu tărie că actualul mod de a face politică este falimentar – asistăm nu doar la falimentul democrației, așa cum ar trebui ea să fie, ci vom asista curînd la falimentul întregii clase politice actuale, în care PR-ul are rol principal, în timp ce bunăstarea celor care votează nici măcar nu există în foaia de parcurs a guvernanților și parlamentarilor. Modul actual de a face politică bazat pe minciună și vorbe goale, pe ipocrizie și lipsă totală de bun-simț, nu rezonează deloc cu principiile vadimiste, motiv pentru care ne dorim să impunem în timp o nouă paradigmă, fiind conștienți de dificultatea acestui demers. Vom sădi o sămînță care, odată încolțită, nu va mai putea fi oprită.

Renașterea naționalismului românesc pe baza principiilor vadimiste reprezintă cel mai sănătos mod de construcție politică post-decembrist. Iată de ce, pe cei care cred că vadimismul este curentul politic la care pot adera cu inima, îi așteptăm să ni se alăture.

4

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM TABLETĂ DE SCRIITOR

Impostorii nu au reguli

Titlul acestui articol mi-a fost inspirat din realitatea lumii în care trăiesc oamenii de rînd ai acestui popor... „Brav popor!“, cum ar fi spus omul de cultură Corneliu Vadim Tudor, cel de la care am învăţat sensul adevărat al noțiunii de patriotism. Din poeziile lui iar, mai tîrziu, din publicaţiile pe care le-a înființat – revista „România Mare“ (împreună cu scriitorul Eugen Barbu) şi ziarul „Tricolorul“, am înțeles cît de importantă este dragostea de ţară și mîndria de a fi român. Și-a folosit condeiul de gazetar și de pamfletar pentru a demasca injustiția și racilele care rod la temelia țării. Lupta lui pentru apărarea identității naționale, demascarea trădătorilor de neam și a jefuitorilor acestei țări i-au adus mulți dușmani. Diverși politicieni care s-au simțit vizați de pana lui necruțătoare au încercat pe toate căile să-l denigreze și să-l marginalizeze. Poporul, însă, nu l-a uitat, în memoria românilor el a rămas ,,Tribunul”.

Acum, cînd ne aflăm în plină campanie electorală, vedem cum o serie de politicieni, în goana lor după voturile românilor care l-au iubit pe Vadim, încearcă să-l imite, ba, mai mult, să se folosească de numele lui şi de chipul său ca o icoană zugrăvită în lumină. Ei vor să ajungă la putere folosindu-se de numele lui, fără să le pese de dezastrul în care au adus ţara, declarînd că sînt mari patrioţi şi că vor binele poporului român...

Discursurile lor sînt, însă, mincinoase și, oricît s-ar strădui, ei nu vor reuși niciodată, cu toate masteratele și doctoratele lor, majoritatea obținute prin impostură, să se ridice la nivelul Tribunului. Discursurile rostite de Vadim de la tribuna Parlamentului veneau din geniul lui, cultivat și îmbogățit la lumina marii culturi universale.

De cînd s-a urcat la ceruri, românii patrioți îi simt lipsa. Nu se mai aude vocea lui tunătoare, care se

ridica împotriva lichelelor și îmbuibaților din politică.

El s-a luptat cu demnitate, prin funcțiile publice pe care le-a avut, ca România să fie a noastră, și poporul român să trăiască în demnitate, ca beneficiar pentru totdeauna al bogățiilor țării. Vadim n-a încetat să-i combată, de pe poziţia sa de om corect, cu care şi-a cîştigat reputaţia publică, pe toţi cei care au transformat ţara în moşia lor, iar poporul, în sluga bună doar de muncă...

Cum vedem însă, de cînd el nu mai este printre noi, România a devenit parcă țara nimănui, spre amarul oamenilor de bună credință; și asta, în timp ce politicienii își fac de cap, aflîndu-se în permanență într-o luptă crîncenă cu propria țară, cu propriul popor.

Pe zi ce trece crește numărul românilor tot mai săraci, mai trişti şi frămîntaţi de lipsurile traiului zilnic, duşi mereu de nas de şarlatanii care au ajuns să îi reprezinte în Parlamentul României şi în cel European. În ultimul timp, am auzit tot felul de lozinci patriotarde rostite în campania electorală de oameni care livrează aceleași minciuni pe care le tot auzim de 30 de ani. Văzînd ce se întîmplă cu ţara noastră, chiar că-ţi vine să spui: „Impostorii nu au reguli și nu iartă nimic din ce le iese în cale!“. Să sperăm că măcar acum poporul se va trezi, votînd cu gîndul la patriotismul şi idealurile politice ale lui Vadim Tudor, cel care a ştiut să insufle românilor dragostea de țară, de Dumnezeu și familie.

Din păcate, abia acum, cînd e prea tîrziu, oamenii observă golul rămas în politica românească prin plecarea la ceruri a celui mai iubit român, menit să devină legendă întru cinste, corectitudine, demnitate. Aşa a fost Vadim Tudor şi aşa va rămîne: o carte de învăţătură pentru românii patrioţi, care ştiu şi înţeleg că binele în viaţa lor nu vine decît din propria ţară. Vadim Tudor s-a dăruit acestui crez, cu tot ce a avut mai bun în el: credinţă, cultură, patriotism.

ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Cinci ani pentru ,,România Mare” 14 septembrie 2015. Vestea a venit ca un trăsnet, din senin: A murit VADIM! În jurul meu vedeam un imens gol. Ochii mei au devenit izvor. Cu lacrimile ce s-au scurs atunci, am scris poemul ,,Clopoțelul de Argint”: ,,Sună din eter un Clopoțel de Argint Chemînd de pe Pămînt o STEA Ce-a asfințit spre-a răsări în INFINIT. Personalitate cu o vastă cultură, Greu să o poată egala cineva, A INVITAT MOARTEA LA O CAFEA. Șireată, ea n-a refuzat și, cînd a plecat, Cu coasa l-a secerat.

Din lacrimi s-a cristalizat un diamant, din care Dumnezeu va sculpta o Stea strălucitoare.

Emblema ei va fi poezia – har divin – Din sufletul lui VADIM. Sună din eter un Clopoțel de Argint: E gîndul ce nu are răspuns.

Din inimă el suspină Pentru cel care a fost și nu va mai fi, Căci Dumnezeu l-a chemat la El într-o zi. În cerul gătit cu haine de mire, Din trăsura umblînd printre stele, VADIM a zîmbit, și pe chipul său Era umbra lui Dumnezeu. În tăcerea albastră în care a zburat, În Tricolor înfășurat, În eterna înserare, Clopoțelul de Argint sună IERTARE. Ard flăcări mari în imensitate ROȘII, GALBENE, ALBASTRE, Scînteind în zare Pentru ROMÂNIA MARE”.

Dedicată memoriei lui Corneliu Vadim Tudor, poezia ,,Clo­ poțelul de Argint” a fost publicată în re-­ vista ,,România Mare”, după dispariția mare­ lui scri­i­tor, gaze­tar și om politic. Nu mi-a venit să cred că am avut această onoare și, prinzînd curaj, de atunci pînă azi, vreme de 5 ani, articolele mele și-au găsit loc în paginile prestigioasei reviste. Ele vor face obiectul cărții mele „Cinci ani pentru «România Mare»“.

Prin plecarea lui Vadim în Eternitate, România a rămas o țară orfană, iar noi, fiii și fiicele ei, trăim vai și-amar, fără ca el să ne mai poată sprijini, să ne mai fie pavăză și să ne lumineze calea. De dincolo de moarte, spiritul lui Vadim pe Pămînt este, însă, viu. Tresărim cînd îi rostim numele și ne uităm cu mirare în jur, cum de nu apare. Prezența lui o simțim alăturea.

Au trecut 5 ani de cînd aroma de la acea ,,Ultimă cafea” se răspîndea în apartamentul meu, din pagina întîi a revistei ,,România Mare”. În trista zi de 14 septembrie 2015, cel mai mare patriot, scriitor și poet de o uriașă forță creatoare, în sunetul ,,Clopoțelului de Argint”, a plecat la CREATOR, ducînd cu el valoarea cuvîntului OM. În ținuta lui albă, pe care o purta de obicei, Moartea cea vicleană l-a urcat în trăsura ei, purtîndu-l pe Tribun printre stele. De acolo, de sus, Vadim privea spre Pămînt cum ,,păpușile cu patru lăbuțe” plîng. Plîngea și Țara

Rugă

Atît de trist și searbăd, privesc

spre-a noastră țară Nevolnică redută se zbuciumă lezată, Îmi tremură ființa, nu-i loc să nu mă doară Cînd văd că glia sfîntă a fost abandonată!

Eu îți urmez cărarea și mă afund în hău În suflete stinghere cu sînge de român, Voind să scot speranța, urmez destinul tău E molimă cumplită, neprețuit Tribun!

Se bucură dușmanii, deschis le este drumul Hipnotizînd demonic, acești perfizi vrăjmași Doresc să ardă totul și să rămînă scrumul Vestite orator, te rog să nu ne lași!

Provoacă din neant explozie solară Abate-asupra lor vîrtej devastator, Din drumul tău stelar, te rog acum coboară Tribuna-ți aparține, trezește-acest popor!

Eu sînt lipsit de vlagă, nu știu ce să ofer Te rog arată-mi calea să merg

pe drumuri sfinte, Oprește-te o clipă din zborul efemer Mă prăbușesc în lacrimi! Te rog,

adu-ți aminte!

Greu măcinați de boală, sîntem astăzi năuci Amnezici și apatici, cu sufletu-n surghiun, Ne stăpînesc obsesii trimise de năluci Și nu găsim ieșire, distinsule Tribun!

ADI DOGARU pentru sufletul lui Vadim, scînteind acum în zare pentru România Mare.

Invidioșii nu i-au permis ca, pe ultimul drum, săși ia ,,rămas bun” din sediul Parlamentului, forul în care i-a slujit pe români cu credință și devotament de adevărat voievod. Îl vom cinsti zi de zi și nu vom uita că un asemenea om, care îi înfrunta pe hoți și pe trădătorii de neam, nu se va mai naște curînd, fiindcă, așa cum spunea el: ,,Eu sînt din altă lume, din alt veac Inspir respect şi teamă, ca furtuna Îi simt pe toţi cum se retrag şi tac Îi laud sau îi bat – le e totuna.

De ce le este frică tuturor?

Eu vin cu cinstea – ei, cu impostura Îi pun la zid c-un tir nimicitor De nu-ndrăznesc nici să deschidă gura.

Ca Gulliver mă simt printre pitici Toţi sînt ridicoli, deşi au putere Leul va fi tot leu printre furnici Eu sînt stăpîn pe-o altfel de avere. Îmi trag eternitatea de la brazi Deşi e greu să fii statuie-n viaţă Eu îmi trăiesc posteritatea azi Renasc cu o cafea de dimineaţă.

Nu voi muri de tot, ci voi trăi Prin faptele şi operele mele Pe crucea mea, un înger va vesti: «El nu-i aici, e îngropat în stele!»”

(Corneliu Vadim Tudor - ,,Elegie”) Vadim nu a murit. El va trăi cît vom fi. Dumnezeu să-i facă parte de LUMINA pe care a răspîndit-o pe Pămînt.

LILIANA TETELEA

RM

Nr. 1553

l

5

8 – 14 septembrie 2020

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM Un sistem de referință: Corneliu Vadim Tudor Motto: ,,Iubesc prea mult această Țară și acest Popor, ca să stau deoparte. Sufăr prea cumplit văzîndu-le în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn”. CORNELIU VADIM TUDOR Recent, ministrul de Interne, Marcel Vela, a declarat cu privire la clanurile mafiote: ,,Față de acestea, voi avea toleranță zero”. Dacă ar fi spus asta pe vremea cînd trăia Vadim Tudor, cu siguranță că ar fi primit aceeași replică de care a avut parte, cu ani în urmă, ministrul de Interne de la acea vreme, Ioan Rus: ,,Bravo, dar mai întîi să te ridici din genunchi din fața clanurilor!”.

Cert este că, înainte de a fi scriitor, poet, ziarist, politician, Corneliu Vadim Tudor a fost un om al Dreptății, noțiune pe care o considera sacră. Fiind înzestrat cu un ascuțit spirit critic, el și-a sacrificat întreaga viață în slujba Adevărului și a Dreptății.

Adrian Păunescu spunea despre Vadim Tudor că ,, are cel mai obiectiv, tăios și documentat discurs politic”, iar prietenul său, Fănuș Neagu, i-a adresat direct această caracterizare: ,,Cornel, pentru că ești un om pașnic, sabia ta stă mereu în teacă, dar de tăișul ei nu va scăpa nici un criminal, hoț sau trădător”.

Vadim Tudor își rostea răspicat opiniile și ,,se afla într-o continuă depășire, în calitate de redeșteptător al conștiinței adormite. Însuflețit mereu de elanuri spre o viață nobilă și creatoare, îndemnurile lui se perpetuează într-o succesiune colorată, în care claritatea își dispută, cu putere, întîietatea” (George Sbârcea – Prefață la volumul ,,Aforisme”). În septembrie 2000, la Casa Republicii, cu ocazia lansării candidaturii sale la funcția de președinte al României, făcea următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Ea este corolarul haosului, anarhiei și crizei morale grave care au pus jug de flăcări pe grumazul Poporului Român. Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”. Vadim Tudor nu a menajat pe nimeni, conform principiului ,,în fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios” (Ramyana).

Despre România spunea că ,,este pierdută, atît timp cît e frig în școli și e cald în cazinouri”, iar despre partide afirma că ,,sînt atît de multe, încît nu se mai vede statul”. Cu același spirit critic, constata, cu vădită amărăciune, că mass-media ,,este delicată cu politicienii: vorbește despre «coeficientul de inteligență» al lor, în loc să spună, direct, care le este «coeficientul de prostie»”. Iar despre viitorul țării, după ce și-a încheiat mandatul de deputat în Parlamentul European, făcea următoarea predicție: ,,Uniunea Europeană este un fel de computer, care ne va număra și firele de păr din cap”, cu trimitere la Noua Ordine Mondială, despre care spunea că ,,este mondială, întrucît toată lumea o respinge”. Cu privire la NATO, făcea următoarea remarcă: ,,În timp ce Rusia ne-a dat gaze naturale, NATO ne-a dat doar gaze de eșapament”. Cum a ajuns România în acest malaxor al distrugerii demnității naționale? Simplu, și asta o aflăm tot de la Vadim Tudor: ,,Imnul «Deșteaptă-te, române!» s-a transformat în «Somnoroase păsărele»”.

Pentru că spunea numai lucruri adevărate, obiective, clare, precise și probate sub toate aspectele, Vadim Tudor a devenit ținta tuturor pramatiilor și lichelelor care, folosind sintagma otrăvită ,,Vadim ne bagă țara în război”, beneficiau din plin de sprijinul instituțiilor statului, fapt ce mă duce cu gîndul la Petre

Țuțea, cel care spunea, în 1930: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de criminali, hoți, corupți și străini, îi apără pe ăștia de noi”. De fapt, și Vadim avea o vorbă - ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!” -, rostită într-o vreme în care România era singura țară de pe planetă în care se înființase Asociația Victimelor Magistraților! Să nu uităm că, tot în acele vremuri, procurorul Cinteză, de la Tribunalul București, primise ordin să-i fabrice un dosar penal ,,beton”, sens în care telefonul îi era ascultat permanent, imunitatea parlamentară i se suspendase, pe la televiziuni nu mai era invitat, adică, vorba lui Vadim: ,,În timp ce Dumnezeu face «lucrare», Diavolul face «lucrătură»”... Oricum, marele Vadim nu și-a făcut probleme, iar ca să nu se plictisească a scris vreo 2-3 pamflete usturătoare la adresa procurorului Cinteză, așa încît acesta cred că nici acum nu mai iese pe stradă de rușine.

Cert este că pe Vadim Tudor nu l-a învins nimeni niciodată, chiar și acum, trecut la cele veșnice, nu i se poate reproșa nimic. Milioane de români (în scrutinul prezidențialelor din anul 2000, Vadim l-a învins pe Iliescu cu 60% din voturile exprimate) îl regretă, și îi duc dorul, scriu despre el și îi țin mormîntul acoperit cu flori. Despre dragostea lui pentru dreptate socială se pot spune multe. Vadim Tudor și-a donat ceasul de la mînă ca să ajute niște nevoiași, salariul de parlamentar l-a transformat în burse pentru cîțiva studenți basarabeni, iar din cîștigul chinuit al unor reviste și cărți acorda lunar ajutoare pentru 120 de persoane, în cadrul programului ,,Cina Creștină”, ca să nu mai vorbim de faptul că toate cărțile sale erau distribuite gratis, cu autograf, tuturor doritorilor.

Iată de ce Corneliu Vadim Tudor nu poate fi uitat. El a intrat în istorie prin tot ceea ce a făcut, prin sacrificiul său și credința nestrămutată în Dumnezeu și în oameni, totul fiind bazat pe o muncă titanică. De fapt, deviza lui era: ,,Adevărata satisfacție a vieții constă în plăcerea muncii”. Da, așa este, muncea mult, și asta pentru că era un perfecționist prin definiție. O întîmplare, petrecută în primii ani ai tinereții sale, vine să confirme acest lucru. După ce terminase de scris o carte, a dat-o unui personaj important să o citească și să-și spună părerea – dacă este bună de dat la tipar. Răspunsul primit a fost sec și devastator: ,,Vadim, dacă ai nevoie de bani, îți dau eu, dar să știi că această carte nu este de valoarea ta!”.

Fără a mai sta pe gînduri, Vadim a aruncat respectiva lucrare în foc, așa cum procedase altădată, cu propriile încercări literare, și cel care i-a dat răspunsul. E vorba de marele prozator Eugen Barbu, cel care, pînă să publice romanul ,,Groapa”, o capodoperă a literaturii române, scrisese vreo 20 de variante.

Ce să mai, sînt multe de spus, iar stiloul nu mai are răbdare atunci cînd scriu despre Vadim Tudor,

omul care m-a ajutat și m-a înțeles tot timpul. În anul 1995, cînd Universitatea Politehnică București, unde lucram, mi-a desfăcut contractul de muncă în baza unui referat, în care se menționa despre persoana mea că, ,,fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat”, Vadim a pus mîna pe telefon și a vorbit direct cu rectorul de atunci al Politehnicii, Gheorghe Zgură: ,,Auzi, stimate domn, cu ghilimelele de rigoare, și la stimate, și la domn, ’mneata ești rector la Autobaza Filaret, sau la Întreprinderea Borangicul? Cum ai putut să semnezi un astfel de referat, căci pe tăblița aflată pe ușa cabinetului tău scrie că ești profesor, doctor, inginer, deci tăblița este mai lungă decît lățimea ușii?”. Ce ar fi vrut să răspundă acel rector – nu se știe, căci, brusc, s-au descărcat bateriile telefonului său...

Există o explicație a reacției necruțătoare pe care a avut-o Vadim Tudor: l-a impresionat mult faptul că, atunci cînd am rămas fără serviciu, aveam de crescut o fiică de 3-4 ani. Acesta este motivul pentru care a decis ca memoriul pe care i l-am adresat să fie publicat în revista ,,România Mare” sub titlul ce avea să rămînă ca generic în prezentarea multor altor nedreptăți semnalate de cititori: ,,Epistolă scrisă cu cerneala ochilor”. Da, am plîns mult atunci, așa cum plîng și acum, cînd scriu aceste rînduri, și cum voi plînge tot restul vieții mele cînd va fi vorba despre Corneliu Vadim Tudor.

Pentru omul care mi-a spus ,,N-am nici o avere să o las fetițelor mele, decît un nume bun, care va crește în faimă de la an la an” – voi avea mereu lacrimi.

Lacrimi izvorîte din suflet și din certitudinea că un astfel de om nu se va mai naște niciodată.

VALENTIN TURIGIOIU

Românii nu îl uită pe Vadim ,,Patriot!”, ,,Unicul după ‚89”, ,,Cît de mult se simte lipsa lui Vadim în societate!” – așa vorbesc românii și acum, la 5 ani de la plecarea lui dintre noi. Numele lui Corneliu Vadim Tudor e pronunțat tot mai des, fiind evocat de oameni obișnuiți, chiar și de analiști și politicieni, în dezbaterile televizate, amintindu-se fermitatea discursurilor sale în problemele arzătoare ale țării. Pe rețelele de socializare, tot mai mulți români își amintesc de el, spunînd că un asemenea om le lipsește în aceste vremuri de restriște, alții îi recunosc abia acum valoarea și au revelația adevărurilor pe care le susținea.

Unii, inspirați de copleșitoarea lui personalitate, scriu poezii în care își arată regretul că el nu mai este printre noi. La ceas de comemorare, prezentăm cititorilor noștri cîteva comentarii relevante, despre ceea ce a însemnat pentru românii de rînd cel supranumit Tribunul: * ,,Sperăm să mai avem parte de așa patrioți, dar ca să-i știm și prețui în timp real... (F.P.) * ,,Doamne, cîtă dreptate avea MARELE OM, MARELE PATRIOT (M.M.B.) * ,,Un mare om, cît de mult se simte lipsa lui în societate” (E.P.) * ,,De ce unii după moarte sînt pomeniți pe buzele muritorilor, precum sfinții în biserici?” (M.F.P.) * ,,Un Vadim se va naște peste foarte mult timp!

Ce păcat că mulți au ajuns să îl iubească și să îl plîngă acum, cînd nu mai este!” (I.R.) * ,,De cîte ori apărea la TV, Vadim Tudor mă atrăgea ca un magnet. Un om complet, cu o inteligență uimitoare, cu cunoștințe vaste, într-un cuvînt, un geniu și, mai presus de toate, un mare patriot. Păcat că a plecat atît de devreme, mai avea multe de spus.

Să ne aducem aminte de toți cei care ne-au făcut mîndri și nu mai sînt printre noi!” (M.P.) etc.

6

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM SCRISOARE NETERMINATĂ (Cu prilejul comemorării a 5 ani de la dispariția pămînteană a celui ce a fost CORNELIU VADIM TUDOR ) În prag de praznic românesc Sub candela de la altare, În veac de doliu pămîntesc Îți scriu în toamnă o scrisoare.

De fapt, scrisoarea e un vis Ce ține flacăra aprinsă De dor integru, necuprins, Căci ea de mult a tot fost scrisă.

Din anii temeliei vechi Pe care Țării i-am zidit-o Pe șantiere și-n priveghi Cînd Țara fiii au iubit-o, Și-au venerat-o nu în cînt, Deși cîntarea e ofrandă!

Dar, munca, rodul din pămînt, Ține altarul să nu cadă! Și-n rugăciune am avut Un stîlp de foc și de crezare, Cu ea ne-am mistuit de-am vrut Să facem România Mare! Și-n fruntea ei, un gînd străbun A luminat ca o făclie!

Fără să știm că un Tribun Punea pe hartă-o Românie Cu ape limpezi, de cleștar, Și în hotare suverană, Chemînd poporul în altar Să spele Țării vechea rană, Să-i dea prestanța de la daci Care-i urcată pe Columnă, Atunci, tu cum mai poți să taci, Să uiți complet Limba Română?

Tu n-ai tăcut și, în prezent, Cînd ceasul bate miezul nopții, De la tribună-n Parlament, Românilor tu le spui sorții, Și mai îngădui să rămîi Cu noi de pază-ntre hotare, Ca eu să-ți spun la căpătîi Neterminata mea scrisoare...

TOAMNĂ CU PRAZNIC Cînd așterne toamna visul sub covor

de catifea Scuturînd ciorchini de rouă, strecurată

ca prin faguri, Cînd se rătăcește frunza sub culoarea

de cafea, Și, cînd, rîul, în nevroze, saltă aprig

peste praguri, Cînd se micșorează ziua într-un ochi de calendar, Ștergînd fila ca o umbră renăscută

din cerneală,

Și, cînd vezi că pasul vieții, calcă iarba tot mai rar, Sprijinind toiagul zilei prefăcut în cetineală, Și, cînd nori de-ntunecare peste Țară

sînt purtați, Ca o aripă nocturnă să ne-nchidă-n negru cerul, Cînd lumina ni-i străină peste vîrfuri de Carpați, Și în suflet vine toamna nu cu brumă, ci cu gerul, Ne-adunăm în gînduri bune mulți români de peste tot Într-o zi care ne leagă ca de-o sfîntă sărbătoare, De un nume, de-o făptură, pentru care eu socot Că ar merita sintagma: El e „România Mare”!

Zi de praznic îi adună pe români cu suflet bun Să-l cinstească pe românul ce s-a logodit cu Țara, El e unic pentru Țară, în ani grei ne-a fost Tribun, Viața lui a fost o torță, gîndul lui a ars ca para.

La cinci ani de cînd Tribunul nu mai este printre noi Doar cu vorba, căci idealul și ideea mereu trează, Ne-nsoțesc în drumul vieții, la bine și la nevoi, Și dragostea lui de Țară, de-acolo, de sus,

veghează. Încă n-am uitat povața ce ne-ai dat-o nu demult, Cînd, cu glasul tău de tunet, sculai Țara în picioare, Vuiet de izvor de munte, clocotind într-un tumult, Ce scria pe toată harta – Sus cu România Mare!

Azi nu plîngem, căci nu lacrimi ne-ai sădit

cîndva în gînd, Ci iubirea pentru vatra strămoșească, milenară.

Căci de-ar fi să fii aievea printre noi cît de curînd, Poate lacrima din suflet s-ar aprinde

pentru Țară!

O, de s-ar petrece-acuma învierea dintre morți, Dincolo de vraja lumii răstignită în mirare, Ți-am deschide inimi calde - regeștile

noastre porți, Să intrăm cu toți de mînă, iar în România Mare!

Dar, de-acuma numai dorul pe care românii-l știm Se va întrupa în spirit ca și cum ar fi acasă.

E cu noi. Cînd spunem Țară, spunem numele Vadim, Chiar din ceruri, patriotul, România nu și-o lasă!

DESTIN Desigur, oamenii nu sînt la fel, În sîn, matricea fiecare-o poartă Croindu-și viața după-o nouă soartă Ce-l face-n lume unicul model. În amfiteatrul marelui destin Nu doar aplauze primim pe scenă, De multe ori loviți de vreo migrenă Îngenunchem a rugă și a chin.

Dar dintre noi țîșnesc, din cînd în cînd, Așa cum lava din vulcan tot suie Spre cer, să facă muntelui statuie, Oameni mai altfel, care ies din rînd.

Oameni ca noi, dar tot mai diferiți, Departe de orgoliu și de viciu Înnobilați prin vremi de sacrificiu, Cu Țara, din pruncie logodiți.

Așa ai fost, așa te-au cunoscut Oamenii acestei Țări, în timpuri grave, Cînd limba se-neca-n cuvinte slave Și noi, românii, nu aveam trecut.

Cuvîntul tău, curat, triumfător, A răsunat de la Tribuna Țării Întinsă din Carpați la buza Mării Cînd te-asculta mirat acest popor.

Istoria – coloană de bazalt, Ai apărat-o dîrz, cu domnitorii Care-au rămas în pagini de istorii Apărătorii Crezului înalt.

Deși-ai cîntat conducătoru-n vers, Cînd libertatea o punea la zid, Tu ți-ai depus carnetul de partid, Periculos și curajos demers.

Apoi, în noul drum ce l-am parcurs În alt regim ce-a „pricopsit” românii, Tu te-ai luptat cu hoții, cu nebunii, Într-un incendiar și nou discurs.

La Țebea, Iancu te-a privit din morți, Și tulnicul a răsunat departe.

Sorbindu-ți slovele ca dintr-o carte Cu Horea tu te-ai întîlnit, cu moți.

RM

Nr. 1553

l

7

8 – 14 septembrie 2020

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM La Alba Iulia, nins de omăt, Ai călărit lîngă Mihai Viteazul Și i-ai șoptit scurt, sărutînd obrazul, În frîu, să nu dea calul îndărăt.

La Bellu – Eminescu, numai flori De ziua lui, de Ziua Poeziei, Te-ai recules în văzul României, De două ori pe an de-atîtea ori.

Aveai un vis ce nu s-a-ndepărtat De magia credinței, cea divină, Săracii, cînd primeau Cina Creștină, Pe Domnul l-au slăvit și lăudat.

Ca masele să le urnești din loc Să nu rămînă păsări călătoare, Ai făurit PARTIDUL ROMÂNIA MARE Ce astăzi a pierit, fără noroc.

Așa cum au furat de la buget, Crezînd că nimeni nu-i mai prinde, Iată, că azi se fură și partide În ritm de vals sau ritm de menuet!

Degeaba, însă, bunele idei Lăsate nouă sfîntă moștenire, Pe ei nu i-ar salva de la pieire, Cît sînt de-napoiați – niște pigmei!

Păcat că s-a pierdut un drept sublim Prin care omul respira mîndrie, O pavăză în dulcea Românie Pe care învățasem s-o iubim!

Acum, cînd scriu, sînt toate la trecut, Idei și oameni, fapte, întîmplări, Pierdute sînt în cele patru zări, Și doar în suflet ele stau, tăcut.

Precum și tu trăiești în visuri sfinte La care eu, poetul, mă închin.

Cînd ți-am cuprins în simplele cuvinte Ceva din zbuciumatul tău destin...

RĂDĂCINI Ai înmugurit din mamă Pe vatra vechii Dacii Într-o zi de brumar Cînd zăpada întorcea prima filă Din calendar.

Fiu de oameni cinstiți Muncitori, și mereu Pășind sub bolta luminii În casa lui Dumnezeu.

Ai învățat mersul și pașii Cu tolba plină de povești, În cartier cu oameni pașnici, Cu cîntece muncitorești.

Apoi, te-ai înălțat, stejar În mijlocul cîmpiei, Ca să deschizi o cale nouă Prin luptă, României!

Cu vorba, cu scrisul, cu fapta, Ai trudit pe-al țării ogor Semănat cu litera cărții, Hrană pentru acest popor.

Cît suflet ai pus în trăiri, Cît suflet ai pus în cuvînt!

Urmașilor trăindu-și viața Nu le mai pasă astăzi de părinți Și nici de țara ce-n cumpănă se zbate În morbul nepăsării ei stau încremeniți

Ţară tristă Vezi lume tristă, covîrșitor de multă Semn că ceva e rău în România Ne merge rău, din ce în ce mai rău Ceva mai rău ca însăși pandemia

Puțini sînt oameni de onoare Binele se uită ori este ignorat Au devenit indiferenți, apatici Sîngele-n artere s-a stricat?

Ca un blestem plutește peste țara Ce-a condamnat la moarte doi conducători Care voind să curme nedreptatea Au greșit, dar n-au fost trădători A nu se crede că sîntem nostalgici Dar inima te-ndeamnă să gîndești: Mai este țara cum a fost odată, Nu prea demult, cu atribute românești?

Unii au regim autocratic La noi democrație e, de bună seamă, Atunci cînd vrei să ai puterea toată Numai democrație asta nu se cheamă După lege, Guvernul are rostul lui Administrează țara conform democrației

Doamne, și ce măreț erai Cînd călcai pe pămînt! În timp ce-ndrăgit de români Aduceai bucurii din izvoare, O pînză de păianjen, murdară, Se întindea a trădare.

Ura, discordia, invidia – Nu te-au vrut. De aceea Românul curat ca o rouă A trăit, nemeritat, epopeea, Gonit din Parlament de frică Să nu cadă sub masă irozii. Și-au rămas în politica Țării Saltimbacii, hoții, schilozii!

Ce partid ai moșit pe la noi, Lumină era, parcă soare, Astăzi, orice hoț de partide Se crede România Mare!

Dar ei vor rămîne nimicuri, Scursori într-o Țară fără hotare.

Corneliu Vadim Tudor – a fost și este Din rădăcini – PARTIDUL

ROMÂNIA MARE! GEO CIOLCAN

Dacă puterea nu vine de la cetățeni Mai poate fi numit Guvernul României?

Pe partea socială este un dezastru Demagogi de frunte, niște mincinoși Spun că-i mic bugetul și că nu permite...

Ca în Piața mare ei ne vînd gogoși Bătrîni de mult uitați prin case Privesc prin ceață spre amurg Iar ochii lor fîntîni secate-s Din care lacrimile nu mai curg

TRIBUNUL nu mai e acasă În munți, la Iancu a plecat Să-i spună că dușmanu-i tare Dar lupta nu s-a terminat În munți ard flăcări ca pe vremuri Din fluier mîndrele doinesc E veselie dar și tristețe multă Ca pe întreg cuprinsul românesc Țară cîndva bine văzută-n lume Acum la coada Europei se găsește Un român destoinic, falnic, luminat Și iubitor de țară – asta ne lipsește.

Mr. (r) ȘTEFAN CHIRIȚĂ

8

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM

Voi, ticăloșii care l-ați asasinat pe Vadim!

militare și înmulțirea lor, promovarea LGBT, dezlănțuirea unor mișcări de protest profesioniste, cu conexiuni internaționale, crearea unei grupări politice progresist-anarhiste, terminarea liderilor (urmare din pag. 1) puternici români, preluarea resurselor de către Mi-a revenit brusc în minte ideea acestei firme legate de SUA, preluarea digitalizării, coincidențe citind o absolut stupidă scrisoare a lui declararea Rusiei și Chinei țări non grata și altele.

Bogdan Aurescu, formal ministru de Externe al Practic, România trebuia să devină nu numai României, în care acesta ,,condamna cu fermitate o colonie obedientă a Deep State-ului american, otrăvirea liderului opoziţiei ruse, Navalnîi, cu ci chiar un teren pe care să-și amplaseze baze neurotoxina de tipul Noviciok, după cum arată militare și să lanseze provocări și să facă jocuri informaţiile transmise azi de guvernul german”. contra Răsăritului.

Mă uitam la pigmeul ciudat de la Externe și mă Ori, în acest context, era necesar ca orice gîndeam: uite pe unul dintre profitorii dispariției naționalism românesc să fie anihilat, dat uitării, lui Vadim. Unul dintre cei care au putut să-și facă jocurile – de fapt, nu ale lui în primul rînd, șters din memoria românilor! Iar pasul decisiv ci ale celor pe care-i reprezintă. Da, sigur, orice era dispariția lui Vadim, singurul capabil să otrăvire sau ucidere este de condamnat - de revină peste noapte și să reaprindă flacăra exemplu uciderea artistului Teo Peter de către un naționalismului! Și, da, puneți mîna pe istoria militar american salvat de justiția română. Sau recentă și verificați: toate cele de pe agenda lui asasinarea generalului erou iranian, condamnată Hans Klemm s-au petrecut după ce Vadim a chiar de ONU! Dar lui Aurescu nu îi pasă decît decedat – de fapt, după ce a fost asasinat. de Navalnîi, de parcă ar exista vreo legătură Dar cine a făcut asta? Aceeași grupare care a între România și respectivul personaj, astfel încît sentimentele naționale din România. Le-au omorît făcut iureșul anarhic din Orient, de la Kiev, azi diplomația română să treacă peste orice și să se și cu imposturi penibile, astfel că orice bișnițar din Belarus – și mai nou cu acel Navalnîi! Sînt cei bată pentru el! Adică să treacă peste faptul că politic din partidele corupte declara ,,eu sînt așa, care vor să clatine lumea din temelii, așa cum au nu sînt încă ,,informații”, ci doar afirmații. De mai naționalist!”. Ești pe dracu, făcătură lașă mai făcut-o. fapt, alegații! Dacă acesta nu e un joc, atunci… care ai acceptat și slugărit tot ce a venit din vestul De aceea, mă revolt cînd văd cum indivizi de Dar cine îi permite și cine îi comandă acest joc? ,,progresist” și antinațional! felul lui Aurescu ne bagă în treburi pe care nu le Întrebări care-mi veneau în minte, într-un ciudat Rămăsese un singur om periculos, Vadim, și cunoaștem și nu ne privesc, doar pentru a servi paralelism cu Vadim. atunci i-au aplicat ultimele doze de otravă – i-au intereselor care aruncă lumea în aer! În schimb, în ,,Acest fapt complet inacceptabil trebuie să fie oprit accesul în mass-media politică și i-au tăiat ticăloșia lor slugarnică, habar nu au despre români obiectul unei anchete minuţioase şi imparţiale, iar fondurile. Vadim era blocat de lipsa banilor, dar se care pățesc rele – sau chiar sînt omorîți! – de diverși cei vinovaţi trebuie să răspundă în faţa Justiţiei”, bătea ca un leu, muncea zi și noapte, se împrumuta, a mai scris Aurescu, în mesajul său. Repet, poate totul ca să continue publicațiile naționaliste – ,,parteneri” mai mult sau mai puțin strategici! Și, da, asasinarea lui Vadim nu a cercetat-o mai face un asemenea mesaj și către SUA, în ,,România Mare” și ,,Tricolorul”. De fapt, singurele nimeni! Și nici nu o va cerceta – poate doar întrcazul românului Teo Peter – sau al românilor voci din presă care vorbeau limba națională! din Ucraina, supuși unui regim de exterminare Ei bine, am asistat la felul în care cădeau un exercițiu jurnalistic, precum ,,Procesul lui culturală! Cazuri în care Aurescu tace! Da, tace, contractele de publicitate sau cele de distribuție a Ceaușescu”, realizat de Sorin Roșca Stănescu și pentru că acesta reprezintă jocul lui – și comanda! presei, așa încît Vadim se sufoca! În timpul acesta, echipa sa.

Dar sînt convins că, pînă la urmă, toate se vor Tace, așa cum toți tac în cazul unui asasinat continua denigrarea sa și a familiei sale. Ba chiar plăti, pentru că, da, există ceva mai presus de noi în toată regulă, trecut total sub tăcere, așa cum și învrăjbirea unor membri ai familie sale, pe care nu mă mai sfiesc să cataloghez moartea marelui Vadim îi ridicase și cărora le schimbase viața! Iar și de aceste slugi care nu aduc decît minciună și patriot Corneliu Vadim Tudor și a naționalismului toate aceste griji, suprapuse la afecțiunea cronică dezbinare. De aceea, diversiuni precum povestea românesc! de care suferea, diabet, i-au adus sfîrșitul prematur. cu Navalnîi și mai ales cu ,,reacțiile internaționale” nu mă pot păcăli: pe mine mă interesează cine Da, știam că se vorbește, atît printre apropiații Iar ei, cei care l-au ucis, știau toate astea! lui Vadim, dar și în spațiul online, despre Hai să fim serioși – cei care i-au dorit dispariția sînt ticăloșii, slugile și adevărații asasini care neotrăvirea lui Corneliu Vadim Tudor, acțiune care aveau toată fișa lui, știau de ce boli suferă, în ce au omorît românii noștri. Pe cei mai buni dintre i-ar fi cauzat moartea prematură. Iar eu, ca fost stadiu, știau ce probleme are, ce slăbiciuni, ce-l noi, cum a fost și Corneliu Vadim Tudor. apropiat al lui Vadim, spun DA, marele patriot și tulbură sau enervează, ce-l supără – și mai ales om politic A FOST OTRĂVIT – a fost ASASINAT. știau și orizontul de timp în care totul se putea Repet afirmația, pentru că NU am nici un dubiu: sfîrși. Dar știau și cum să accelereze totul – și aveau Corneliu Vadim Tudor a fost ASASINAT, a fost și pîrghiile necesare. Ceea ce s-a și pus în aplicare, OTRĂVIT! pentru că evenimentele trebuiau urgentate!

Se împlinesc 5 ani de cînd ne-a părăsit Nu, să nu facem confuzii - nu știu dacă și prin Cum vă explicați că, la două săptămîni după inegalabilul om de cultură și un mare iubitor de vreo substanță –, otrava de care vorbesc eu, și moartea lui Vadim, a venit și ambasadorul SUA, neam și țară, Corneliu Vadim Tudor. Aprindem pentru care pot da mărturie, a fost una psihică. după ce Washingtonul nu mai trimisese aici o lumînare, vărsăm o lacrimă și așezăm cel mai Ani de zile Vadim a fost insultat, numit extremist ambasador de ani de zile? Și nu a venit orice frumos buchet de flori din lume pe mormîntul și nebun – pentru că el trebuia mai întîi terminat ambasador, ci un profesionist al combinațiilor, cu marelui patriot român, fondatorul Revistei ca personalitate publică, de impact național și experiența dezlănțuirii conflictelor din Orient – ,,România Mare”– Tribunul tuturor românilor. internațional. Apoi, prin el, naționalismul și setea Hans Klemm.

Asociația militarilor în retragere și rezervă de dreptate trebuiau asociate nebuniei!

Contextul mai include trei incidente: lovitura ,,Ziridava” – Alexandru Ioan Cuza, îi dedică Ani de zile demersurile patriotice ale lui Vadim de stat de la Kiev, susținută de Washington-ul lui următoarele versuri: au fost denigrate, asimilate nebuniei – deși s-a Obama și Biden, cu pregătirea finanțată de Sörös; ,,Ce n-am da să vii acasă, dovedit că mai toate avertismentele sale au fost alegerea lui Iohannis, a cărui primă condiție a fost doar o clipă să-ți vorbim, reale, tragic premonitorii! pactul pentru finanțarea înarmării; căderea lui să ne spui că-ți este bine, Ani de zile de distrugere mediatică a mesajului Ponta, după neelucidata tragedie de la ,,Colectiv” să ne liniștim puțin. național, de atacuri internaționale și interne din – incident care a avut două urmări: programarea partea cercurilor progresiste, pregătind terenul căderii PSD și preluarea puterii de către Sistemul Lipsa ta mereu se simte, pentru ce a urmat, după dispariția lui Vadim: aflat sub controlul Serviciilor americane. întristarea n-a încetat, preluarea resurselor naturale, ridicarea unor Apoi, să nu uităm că ambasadorul Hans Klemm dar în inimile noastre mișcări atee, globaliste și antinaționale, impunerea a venit cu o echipă și cu o agendă clară: controlul vei trăi neîncetat”. imoralității contra naturii. Au reușit – după ani prin instituțiile de forță – Servicii și procurori Dumnezeu să îl odihnească în pace! de zile de otrăvire, au asasinat naționalismul și procentele pentru înarmare, inaugurarea bazelor Plut. adj. (rez.) Ilie Cristea

14 septembrie – o zi de doliu

RM

Nr. 1553

l

9

8 – 14 septembrie 2020

IN MEMORIAM«IN MEMORIAM

Numai idioții au Patrie!

Băieții deștepți au interese...

Cum mai trece și timpul ăsta, că prea ni se prefiră printre degete, ca nisipul deșertului! Era în ziua de 14 septembrie 2015, dar parcă s-ar fi întîmplat ieri. Se făcuse de ora amiezii, cînd nevastă-mea s-a așezat sfîrșită pe scaun.

- Auzi, dragă, Vadim a făcut infarct!

E la Spitatul Militar, la terapie intensivă, unde ai stat și tu...

- Nu-i nimic, am răspuns eu, căutînd să-mi stăpînesc șocul emoției. Un stent, două, și mîine se întoarce acasă teafăr.

Eu cum trăiesc cu 5 stenturi?

Fusese o zi senină aici, la Mălăieni, dar, pe înserat, se înnorase, amenințînd a ploaie.

Trebăluiam prin bătătură, cînd a sunat telefonul. Era Alina, fata noastră. A răspuns nevastă-mea, ca de obicei: - Taci, să nu te audă tac-tu, că ne tăiem bariș negru!

Murise Vadim...

Omul de care ne legaserăm viața și speranțele atîția oameni, cei mai mulți nevoiași, nu mai era. Îl dăduseră gata jigodiile încăpușate în fruntea țării, înnegrindu-i sufletul, iar în final recurgînd chiar la un asasinat, cum avea să se ițească un zvon.

Cel puțin în primii ani de glorie ai lui Vadim, cînd apărea la televizor, se făcea liniște prin orașe: ,,Sus Patria, jos Mafia!”. În vizitele lui prin țară era aclamat și primit cu flori: ,,Vadim președinte, că el nu ne minte!”. Vadim era singurul lider politic de la noi, care, în cărțile și în aticolele sale, în public sau de la tribuna Parlamentului, aborda subiecte arzătoare pentru toată lumea, precum amestecul străinilor în treburile interne ale României, Mafia transnațională, jefuirea economiei naționale, amplasarea de baze militare la frontiera de răsărit. Estimp, ceilalți așa-ziși politicieni băteau cîmpii, năuci și agramați, cu rahaturi precum democrația, drepturile omului, UE și NATO, crezînd că nu se bagă de seamă cum își umplu buzunarele. ,,Vadime, scapăne de hoții ăștia, că nu mai putem nici să răsuflăm!”, alergau mulți năpăstuiți la ușa lui din Strada Georges Clemenceau, după care votau tot cu hoții. Căci așa sînt

românii: dacă n-au necazuri, și le fac cu mîna lor. La urmă, cad pe gînduri și, îndurerați, se apropie de foc și cîntă doine de jale.

Prin 1996, pare-mi-se, de un Sfîntul Andrei, mă aflam în Mercedesul acela alb pe care scria cu litere mari, albastre: ,,Partidul România Mare”, și cu megafoane la care se dădeau muzici naționale, și inima tuturor tresărea de o bucurie nestăpînită. Începuse să ningă în București, cînd, pe la amiază, acel microbuz a ajuns în Piața Scînteii, și milițianul din intersecție a oprit circulația: - Pîrtie, că trece Vadim! Și celalte mașini claxonau întărîtate de ,,Treceți batalioane române Carpații!” și de faldurile drapelelor tricolore, care fluturau pe ferestrele noastre deschise. Ce momente înălțătoare știau să trăiască românii pe vremea

lui Vadim! Mergeam la Cluj-Napoca, invitați de Ghiță Funar, să glorificăm acolo Ziua Națională a României.

Vadim și ceilalți din conducerea partidului plecaseră înainte cu avionul. Se înserase cînd am ajuns în Tîrgu Mureș. Ne-am oprit într-o intersecție. Chipuri dușmănoase ne săgetau, și microbuzul alb, înfășurat în Tricolor, tăcea.

Deodată, au izbucnit acorduri înălțătoare: ,,Noi sîntem români, noi sîntem români, noi sîntem, în veci, aici stăpîni!”. ,,Prietenii” noștri s-au mișcat din loc și au pornit spre noi, dar nu cu flori în mînă. Noroc cu un echipaj de poliție, care pîndea, cu luminile stinse, sub niște brazi.

- Ne-a sunat domnul Vadim de la Cluj, ne-a spus un maior român. Plecați cît mai repede și fiți cuminți, da? Că nu-i momentul...

A doua zi, de 1 Decembrie, marea adunare populară din piața din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca a fost un triumf, cum nu mai fusese decît poate în noiembrie 1918, la Alba Iulia. Mii de români curseseră pe văile Ardealului, ținînd să-l vadă pe Vadim cu ochii lor, să-l aclame și să-l îmbrățișeze, ,,Să ne trăiești, Crăișorule!”.

Dar alte mii înțepeniseră prin nămeții căzuți, peste noapte, în Apuseni, după cum și mai mulți fuseseră blocați de poliție pe șoselele dinspre Bistrița, Zalău și Maramureș, cum aveam să aflăm mai tîrziu. Căci Țapul învinețise de oftică la Cotroceni, aflînd de isprăvile Tribunului.

La întoarcerea spre casă, la ieșirea din Turda, ne-am oprit la o barieră de cale ferată. Atunci s-a apropiat de noi un om în putere, jeluindu-se: - Faceți ceva cu ungurii ăștia, că au pus mîna pe oraș și ne prăpădesc cu zile pe noi, românii. Ne-au dat afară din servici și murim de foame!

- Dar voi de ce nu vă apărați singuri, că doar sînteți mai mulți?, l-a întrebat Constantin Bucur, viitorul deputat, despre care am auzit că ar fi murit iarna trecută. V-ați repezit ca orbii și v-ați irosit forțele votînd care cu liberalii, care cu feseniștii, care cu alții, în timp ce ungurii au mers cu partidul lor și acum au pus șaua pe voi. Proștilor!...

Nu se poate, e ceva cu timpul ăsta, că prea își bate joc de noi și, într-o clipă, din fecior înflorit, te trezești moș gîrbovit. Cine este entitatea care ne ia puterile și ne dă junghiurile? Ne ia văzul și auzul și ne dă durerile de șale, punîndu-ne în situația să-i invidiem pe cei morți de tineri. Ce e cu comprimarea timpului?, căci văd și eu că mult-știutele 24 de ore sînt, de fapt, doar vreo 15-16, iar mintosul de Einstein tace mîlc. Trăind mai repede, îmbătrînim mai repede? Cine mă lămurește și pe mine? ,,Viața noastră unde e? Tinerețea, ce-ați făcut cu ea?”, se întreba și Adrian Păunescu într-o poezie.

Altminteri, pentru alții, timpul parcă a încremenit.

Comemorăm 5 ani de la dispariția lui Vadim? E imposibil, căci uite-i chipul tînăr și ferice pe prima pagină a publicației sale-fenomen, zîmbitor și fără griji. Cu un asemenea zîmbet n-ai cum să mori niciodată și, ori de cîte ori îmi parvine revista aici, la Mălăieni, joia după-amiază, îmi răsună în urechi vocea sa inconfundabilă. Uneori, blîndă - ,,Suditule, ce mai faci, mă băiatule? Ai început să îmbătrînești și tu...”. Alteori, furioasă - ,,Trezeștete, omule, că, într-o zi, ai să mă pui în situația să te dau afară!”... Și, într-o zi, prin noiembrie, cînd totul o ia razna în lumea asta, m-a dat afară. Irevocabil și definitiv. Niște

nori plumburii stătuseră să ne cadă în cap. Frigul și umezeala ne intraseră în oase, iar ceața semăna cu un nor toxic. Se întîmplase luni noaptea, cînd toată redacția lucrase pe brînci și era ruptă de oboseală. În frunte cu Vadim, care venea mereu la Casa Scînteii să dea o ultimă corectură revistei sale.

M-am dus acasă oarecum ușurat și am dormit pînă marți, spre amiază, și nici la școală nu m-am mai dus.

Dar joi, țîr! telefonul. Era Irina Someșan, secretara noastră de redacție.

- Ce faci, domnule, ai dat-o pe trîndăveală? Vino imediat la serviciu, că te așteaptă o mapă doldora de articole, care trebuie corectate.

- Păi, m-a dat afară șeful...

- Te-a dat, dar tot el te-a reangajat înapoi. Și vezi că deja ți-a tăiat o zi din leafă...

După aceea, m-a mai dat afară de alte cîteva ori și m-a reprimit tot de atîtea ori, ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. ,,Trezește-te, băiatule, și nu mă face să te dau afară...”, tot aud în ureche vorbele astea și nu cred nimic despre răul care s-a produs acum 5 ani...

Așa era Vadim, se aprindea repede, tuna și fulgera, făcea destituiri răsunătoare și distrugea cariere, dar, a doua zi, se îmblînzea: - Ce te-ai supărat, domnule, numai din atît? Hai, nu fi copil și treci la treabă...

Era înțelegător cu greșelile mărunte. În schimb, să nu te fi apropiat de el cu gînduri negre, că te sfîșia. Avea mușcătura mortală Vadim și verbul necruțător. Mulți îi mai simt și acum loviturile cumplite. ,,Măi băieți, dacă ați ști cîte probleme am pe cap, că n-am timp nici să dorm măcar 2 ore pe noapte...”.

Același efect îl au asupra mea și articolele publicate încă o dată în revistă, deloc anacronice și aiurea, căci năravurile românilor n-aveau cum să se schimbe doar în cîțiva ani, cum nu s-au schimbat nici de la Nenea

Iancu încoace. De 2000 de ani, prostia și alte rele au rămas împietrite în români. Și nu vor dispărea nici în viitorii 2000 de ani. Iar noi, vizionarii? Tot mai scofîlciți și fără idealuri.

Cătă dreptate avea Vadim în articolele și discursurile sale politice... Dar au avut ele vreun efect asupra românilor? S-au trezit ei, măcar o oră, din somnul cel de moarte? Au dovedit că le pasă de părinți, de țară, de copiii lor? Uitați-i încălecați, ca viermii, pe malul Mării Negre, burtoși, cu curul mare și nesimțitori în fața virusului care, totuși, nu-i o glumă. Nu le pasă, domnule, de parcă n-ar fi vorba de viața lor: să-i frigă o ciorbă grasă, asta îi preocupă, și, în rest, să se aleagă praful de tot. Fiecare își trăiește clipa cum îl taie capul. E țara în pericol de moarte? Dă-o-n mă-sa de țară, că acum avem altele! Pe noi ne interesează doar pîinea la loc fix și scaunul de dimineață, cît mai moale. În rest, ubi bene ibi patria, ei drăcia dracului!

PAUL SUDITU P.S. – În ultimul moment, aflu de la ,,NașulTV” că românii nu sînt totuși niște catastrofe la scară mondială, ci doar niște ciudați. Totul e din cauza bombardamentului psihotronic subtil la care sînt supuși, săracii, ziua și noaptea. De ce și din partea cui, nu știm. Știm doar că de acolo ni s-ar trage lașitățile, nepăsarea și neimplicarea. Și cică așa trebuie să rămînem multă vreme. Parapsihologia ne mănîncă de vii, fraților!

10

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

File de istorie Şcoala Ardeleană, expresie a iluminismului românesc (2) Diferiți ca temperamente, talente și traiectorii bio­ grafice, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) și Ion BudaiDeleanu (1760-1820) alcătuiesc un singur gînd, o singură voință. Ceea ce unul începe, ceilalți împlinesc, continuă, propagă. În fiecare conștiință programul de preocupări și de teme tratate trăiește integral, chiar dacă unul este mai ales filolog, altul mai ales istoric, un al treilea polemist și propagandist, iar ultimul beletrist.

Samuil Micu s-a născut în anul 1745 la Sadu, județul Sibiu, și s-a stins din viață în mai 1806 la Buda. Cel mai vîrstnic din pleiada marilor cărturari ai Școlii Ardelene, Samuil Micu era un om de întinsă cultură (studiază la Viena filozofia și teologia) și un patriot incoruptibil. Deosebit de vastă, dar în cea mai mare parte nepublicată antum, opera lui cuprinde 62 de lucrări, între care cîteva de lingvistică, istorie și filozofie fundamentale. Astfel Elementa linguae dacoromanae sive valachicae (1780), scrisă în colaborare cu Gheorghe Șincai, explicitează pentru prima dată principiile latinismului, în baza ideii originii pur romane a poporului român, fără să cadă însă în excesele de mai tîrziu. De mare importanță este Istoria, lucrurile și întîmplările românilor, prima încercare după Hronicul lui Dimitrie Cantemir de a expune istoria întregului neam românesc, depășind existența diviziunilor provinciale. Dintre celelalte scrieri ale lui Samuil Micu amintim Carte de rugăciuni (1779) – prima tipăritură cu litere latine, contribuția la întocmirea Lexiconului de la Buda – care inițiază de fapt această operă lexicografică colectivă a Școlii Ardelene; traducerea Bibliei (1795), ca și a cîtorva lucrări profane, între care Istoria adevărată a lui Lucian de Samosata și manualele lui Baumeister, Logica (1799) și Legile firii (1800), extrem de prețioase în privința îmbogățirii terminologiei filozofice. La Samuel Micu, în mai mare măsură decît la urmașii săi, erudiția nu ajunge să obtureze simțul proaspăt al limbii. El se exprimă firesc și limpede, cu o ingenuitate care trădează apropierea de graiul poporului și întorsăturile oralității.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, la Rîciul de Cîmpie, județul Mureș, și a decedat la 2 noiembrie 1816, la Șinea, județul Mureș, fiind istoric, filolog și reprezentant de seamă al Școlii Ardelene. Coborîtor dintr-un neam de boiernași făgărășeni, Gheorghe Șincai studiază la Tîrgu Mureș, Cluj și Bistrița, ajungînd profesor de retorică la Blaj, unde se și călugărește. Între 1774 și 1779 e bursier la Roma.

După luarea doctoratului în filozofie și teologie și un popas de un an la Viena, revine în patrie, ocupînd postul de director al școlilor române din Transilvania, între 1782 și 1794. Înlăturat din funcție în perioada reacțiunii post-iozefiniste și nereintegrat, în pofida protestărilor sale insistente, își trăiește ultimii ani în umilință. Posteritatea a păstrat imaginea zguduitoare a cărturarului silit să pribegească din loc în loc, în căutarea unui adăpost, fără să-și poată vedea tipărit rodul ostenelilor sale de o viață, Hronicul românilor și a mai multor neamuri. Această lucrare, de impresionantă erudiție, tratează sub formă cronologică istoria întregului popor român (inclusiv cuțo-vlahii), în conexiune cu națiunile vecine, detaliind evenimentele cuprinse între 86 și 1739, pe ani. Animată de suflul contagios al pasiunii, comunicînd nu numai faptele, ci și atitudinea autorului, de indignare împotriva bîrfitorilor neamului românesc, de amărăciune sau de speranță, după cum impuneau împrejurările descrise, lucrarea gravitează în jurul cîtorva idei aparținînd crezului comun al Renașterii ardelene (originea pur latină a poporului român, continuitatea în Dacia, prioritatea elementului românesc în Transilvania). Perspectiva ideologică e a raționalismului luminilor, deși în unele privințe se simte dependența de umanismul renascentist. Metoda, în orice caz, corespunde epocii și constituie un pas înainte față de istoriografia cronicarilor și a lui Dimitrie Cantemir: izvoarele sînt analizate critic, iar documentele sînt citate textual și în traducere, cu indicații bibliografice precise.

Gheorghe Șincai a întocmit și o colecție de documente în 3 volume: Rerumspectantium ad universamgentem dacoromanam seu valachicam, a colaborat cu Samuil Micu la redactarea gramaticii de la 1780: Elementa linguae dacoromanae sive valachicae (ediția a II-a, din 1805, e scrisă de el în întregime), a compus manuale școlare și cîteva lucrări de popularizare a științei, între care Învățătură firească spre surparea superstiției norodului (după Helmuth).

Petru Maior s-a născut în anul 1760 la Tîrgu Mureș și s-a stins din viață la 14 februarie 1821 la Buda. Istoric, filolog și reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, face studii de filozofie și teologie la Roma între 1774 și 1779, de drept canonic și pedagogic la Viena între 1779 și 1780, ocupă o scurtă vreme o catedră la Blaj, devenind apoi din 1785, pentru mai bine de două decenii, paroh, apoi prototop la Reghin.

Ultimii ani și-i petrece la Buda, în calitate de corector al cărților românești, la tipografia Universității. Om de vastă cultură, mistuit de o pasiune fără margini pentru ridicarea neamului românesc, Petru Maior a lăsat o operă întinsă, în mare parte tipărită, ceea ce i-a permis să se afirme drept cel mai însemnat propagator al ideilor Școlii Ardelene. Pe plan filologic, în Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura veche a românilor (1812), susține romanitatea limbii române, adoptarea alfabetului latin, purismul și etimologismul ortografic. A dat o contribuție importantă lucrării lexicografice colective Lexiconul de la Buda (1825). În istoriografie, opera fundamentală a lui Petru Maior este Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), scriere polemică, pledînd cu avînt și accente de profetism național cauza originii latine a poporului român și a continuității lui neîntrerupte pe teritoriul Daciei. Prin vasta informație, spiritul critic, puterea persuasiunii logice și energia stilului, Istoria… a exercitat o influență profundă, fiind socotită de generația următoare o carte de căpătîi. Mihail Kogălniceanu, conducătorul ideologic al pașoptismului, aprecia că odată cu ea începe epoca modernă a literaturii române. Petru Maior a lăsat și manuscrisul unei Istorii a besericei românilor (1813), în care demonstrează vechimea creștinismului la români și urmărește viața bisericească pe întreg teritoriul Daciei, inclusiv la sudul Dunării. Practica de predicator a lui Petru Maior se concretizează în trei lucrări: Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți (1809), Didahii (1809), Prediche sau învățături la toate duminecile și sărbătorile anului (3vol., 1809-1811). Un loc deosebit în cuprinsul operei lui Petru Maior îl ocupă Procanonul (1783), scriere contestatară, înrîurită de fronda antipapală și de galicanism (Muratori, Febronius), care combate infailibilitatea papei și abuzurile clerului, apără autoritatea laică a statului față de puterea ecleziastică și susține principiul toleranței religioase. Revelatoare pentru viziunea reformist-pedagogică a lui Petru Maior este traducerea celebrei cărți a lui Fénelon, Les aventures de Télémaque.

Ion Budai-Deleanu, scriitor de factură clasică, istoric și om de cultură iluminist, s-a născut la 6 ianuarie 1760 la Cigmău, județul Hunedoara, și a trecut la cele veșnice pe 24 august 1820, la Lvov. Fiu al unui preot greco-catolic din Cigmău, învață la seminarul din Blaj, apoi urmează filozofia și teologia la Viena. Reîntors în Transilvania, renunță să se hirotonisească la Viena (1785), unde ocupă modestul post de cîntăreț la biserica Sf. Barbara. E apoi copist cu ziua la Cancelaria Consiliului Aulic de Război și efectuează traduceri de manuale iozefiniste pentru profesorimea română din Bucovina. În 1786 se instalează la Lemberg, în Galiția, ca secretar de tribunal provincial, mai tîrziu (1796), ca sfetnic chesaro-crăiesc. Rămîne aici pînă la sfîrșitul vieții, ducînd o existență onorabilă, deși mediocră, apăsată doar de dorul conaționalilor, își califica traiul printre străini drept nemernicie și exil. De asemenea, era dezamăgit de întîrzierea cu care autoritățile acced la cererea sa de înnobilare (1819).

Aparența de funcționar competent și bine notată a lui Ion Budai-Deleanu, contravine în esență scrierilor sale, de un viguros caracter critic și militant. Nepublicate antum, scrierile sale au fost recuperate de la moștenitori de Gheorghe Asachi, aproape o jumătate de secol după moartea autorului (1868).

Opera capitală a lui Ion Budai-Deleanu e poemul eroi-comic Țiganiada, păstrat în două versiuni: prima din jurul lui 1800, cealaltă din jurul lui 1812. Acțiunea se desfășoară pe trei planuri: lupta lui Vlad Țepeș cu turcii, peregrinările țiganilor pe care domnitorul îi constituie în oaste și vrea să-i organizeze, precum și înfruntarea puterilor benefice cu cele malefice, a îngerilor cu diavolii. Versiunea întîia cuprinde și episodul lui Becicherec Iștoc, nemeș de Uramhaza, pornit ca și Don Quijote, în tovărășia unui scutier, s-o găsească pe iubita sa, Anghelina. Acest episod a fost prelucrat într-un poem de sine stătător, Trei viteji, din care s-au păstrat numai patru cînturi.

Metafora drumului exprimă aspirația spre ideal, condamnată la eșec în cazul țiganilor, a neputinței de a se lăsa călăuziți de rațiune, dar putînd să triumfe cu Vlad Țepeș, figură mitică

de domnitor luminat, ori cu Romândor, simbolul poporului hotărît la jertfe ca să-și cucerească libertatea. Străbătută de spiritul luminilor, Țiganiada întreprinde o critică violentă a rînduielilor feudale, denunțînd tarele aristocrației și ale clerului, arbitrarul și injustiția organizării sociale. Îmbinarea de luminism filozofic, umanism renascentist și epicureism popular, într-o structură lexicală de o mare frăgezime și inventivitate, face din Țiganiada o capodoperă a literaturii române. Pe plan filologic, Ion Budai-Deleanu e autorul unei gramatici (Temeiurile gramaticei românești), scrisă într-o primă versiune (1812) în limba latină, precum și al cîtorva dicționare, latin-român, frîncesc, un lexicon pentru cărturari conținînd o listă bogată de neologisme și un lexicon germanromân și român-german, proiectat în 10 volume. Ion BudaiDeleanu susține, ca și Petru Maior, că limba română derivă din latina vulgară, dar spre deosebire de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene, se ocupă și de influențele slave, chiar și de substratul tracic. Are meritul de a fi preconizat studiul comparativ al limbilor romanice, de a fi introdus o terminologie gramaticală modernă și de a fi expus un sistem ingenios de alfabet latin. Pe plan istoriografic, Ion Budai-Deleanu a lăsat neîncheiată lucrarea De originibus populorum Transylvaniae, în care susține latinitatea poporului român și continuitatea elementului romanic în Dacia. Extrem de interesant e memoriul Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina, alcătuit la cererea autorităților habsburgice, care conține numeroase informații de ordin istoric, economic, etnografic, întreprinzînd o aspră critică a administrației și organizării judecătorești din Bucovina, nu fără a menționa și condițiile de exploatare inumană a țărănimii. Școala Ardeleană înseamnă și trecerea, în numai cîteva decenii, le la simpla afirmare a unor doleanțe întemeiate istoricește pe Hronicul lui Cantemir, la constituirea, în documentul numit de către editorul Eder Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și redactat în 1791, al unui adevărat corp de teze și argumente sistematizate riguros, de o vastă armătură erudită. Spritul veacului era făcut părtaș, ca și în prefețele lui Chesarie din Rîmnic, dar într-un grad superior, la opera de restituție în drepturi a unei națiuni întregi trezită la o nouă conștiință de sine.

Atunci cînd a fost redactat documentul, apăruse de peste un deceniu Cartea de rogacioni, Elementa linguae și multe din manualele folosite în școli. Corifeii Școlii Ardelene erau în plină activitate și multe din argumentele expuse în suplică aparțin fără îndoială mai ales lui Samuel Micu, nepotul episcopului. Documentul înaintat noului împărat Leopold II reprezintă astfel chintesența unei evoluții de o jumătate de secol, răstimp în care se dezvoltase rapid o pătură conducătoare românească și o intelectualitate la curent cu cultura Occidentului, capabilă nu numai să țină piept disputelor intelectuale altfel decît o făcuse Inocențiu MicuKlein, dar și să se sprijine pe o realitate socială mult mai solidă. Supplex libellus… este un punct de plecare pentru marea luptă științifică în jurul drepturilor românilor, luptă ce se va isca mai ales după această importantă manifestare politică a românilor ardeleni și va dura încă multă vreme. În centrul ei va sta în primele decenii ale Secolului al XIX-lea mai ales Petru Maior, singurul care reușește să-și tipărească lucrările capitale de istorie și să le apere în polemici cu cei care se angajaseră să dărîme, pentru cauza habsburgilor, temeiurile invocate de autorii petiției din 1791.

Supplex Libellus Valachorum exprimă ea însăși ceva din această conștiință a restituirii în drepturile istorice, asigurînd că nu a căutat ea nicicînd și nici nu caută răsturnarea principatului, ci mai curînd reintegrarea lui, cînd cere să fie reașezată în folosința drepturilor civile, pe care i-a răpit-o nu vreo lege oarecare, ci numai vitregia vremurilor.

Dar împotriva argumentelor din Supplex Libellus Valachorum s-a înjghebat o întreagă campanie, incluzînd și unele lucrări cu caracter pretins științific. Printre acestea se numărau în primul rînd acelea care încercau să dezvolte aserțiunea că populația românească n-ar fi reprezentat o continuitate istorică, ci s-ar fi infiltrat după ce provincia fusese luată în stăpînire de maghiari. Pentru a combate această teză absolut nefondată, susținută și de alți reprezentanți ai națiunilor privilegiate, trebuiau dovedite cu mijloacele științei originea romană, prioritatea și continuitatea populației romanice în Dacia, după părăsirea ei de împăratul Aurelian. Este una din principalele sarcini asumate în continuare de către intelectualii din Școala Ardeleană cu și mai mare intensitate.

Sfîrșit

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

RM

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (9) Ielele (4)

La ei în șanț creșteau cei mai semeți și buni ,,străini” din sat, așa că nu doream să mă pun rău cu Bina, bunica lui. O femeie cam de vîrsta bunicii mele, doar că puțin ,,sărită de pe fix”, în mod normal, dar de o blîndețe îngerească dacă era puțin abțiguită.

- Coacă a zis să nu spunem la nimeni, așa că nu am putut să te anunț. Vrei să mă creadă vreun pîrîcios? – mă burzuluii eu la el, continuînd, calm, să îmi savurez micul dejun.

Pe de altă parte, știam că Alin și Neluțu nu se prea suportau, eu fiind între ei de multe ori, așa că nu mă simțeam deloc vinovat. Undeva se auzi o poartă închizîndu-se cu putere. Alin venea agale spre noi. Ca și mine, își lua micul dejun pe drum, doar că pe față avea un zîmbet șugubăț. Privirea mea cred că cerea cumva explicații, așa că începu să toarne.

- Coacă face gluma asta de mulți ani și se pare că de fiecare dată îi iese – spuse el rîzînd cu poftă. Ori de cîte ori știe că Nelu Țiganu face chef cu țigăncile lui, păcălește cîțiva copii, așa ca noi, că vin Ielele.

Neluțu, prezent la discuție, începu să rîdă de parcă intrase necuratul în el, se simțea răzbunat că nu îl luasem cu noi azi noapte. Văzînd cum amîndoi se prăpădeau de rîs, parcă începusem să găsesc răspunsuri la toate întrebările care mă copleșiseră în acea dimineață. *** Oricît de fierbinți ar fi verile, copil fiind, nu ai cum să nu te bucuri de fiecare clipă, de fiecare moment al zilei, mai ales dacă ai alături o gașcă pe măsură, cu care rezonezi întru totul. Întîmplarea cu Ielele a rămas undeva în urmă, atunci zilele ni se păreau săptămîni, iar lunile ani. Timpul ținea cu noi, ne îmbrățișa mai răbdător și

mai atent cu dorințele noastre. Diminețile erau un dar de la Dumnezeu, iar serile eram triști că trebuie să intrăm în case și să ne pregătim pentru o nouă zi. Pe atunci, seara se difuzau la TV seriale care ne bucurau, filme care ne activau imaginația, iar faptul că în acei ani nu știam încă să citesc era un mare handicap. Aveam un unchi la care țineam foarte tare și de care eram mîndru, chiar dacă îi făceam zile amare de multe ori. Pe el îl rugasem să îmi arate literele și să mă învețe să scriu. Eram două familii în aceeași curte și aveam la dispoziție un teren imens de explorat doar în jurul casei, ca să nu mai zic de sat. Începuse să ruleze filmul Tarzan, unde, în rolul principal – aflasem eu de la unchiul meu, Ion – era un român care se născuse în Timișoara, dar plecase de mic în America. Pe noi, copiii, strigătul acela pe care Tarzan îl scotea cînd sărea din liană în liană, sau cînd chema elefanții, ne încînta, și făceam zilnic vocalize, încercînd să reproducem sunetul cît mai fidel. Chiar și strigătele de adunare în gașcă erau asemănătoare celui emis de Tarzan, ceea ce ne făcea să ne simțim mult mai importanți în cercul nostru, avînd senzația că pînă și maturitatea vine mai repede.

Se mai difuza pe atunci filmul Ivanhoe, care, de asemenea, ne-a inspirat în așa măsură încît, imitînd luptele dintre cavaleri, ne-am învinețit tot corpul. Nu cred că exista în sat vreun copil care să aibă genunchii teferi pînă la 10 – 12 ani. Nu exista loc în care să nu ne zgîriem, să nu ne lovim, să nu ne rănim. Dar, după fiecare șoc puneam praf peste rană și ne vedeam de treabă. Ceea ce spun acum pare ceva inadmisibil pentru generația actuală, care circulă cu căștile în urechi pînă și pe trotuar, dar în anii ʼ70 era o normalitate. Mergeam la gîrla, care nu era mereu limpede și curată, mergeam la baraj, unde apa era mereu rece și mîloasă, mergeam prin pîrîiașe,

Dosare secrete ale Istoriei (81) Enigma Martin Bormann (11)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa În aprilie 1964, un ceh, Jaroslav Dedic, într-o scrisoare adresată ziarului Zernedelske noviny, afirma că în mai 1941 făcuse parte din echipa care l-a înhumat pe Martin Bormann. În sfîrşit, la începutul anului 1965, un factor poștal ieşit la pensie a declarat că el îngropase la 8 mai 1945 la Berlin două trupuri, dintre care unul ar fi fost al doctorului Stumpfegger. El indica un loc precis. Celălalt cadavru îngropat de către factor ar fi fost al lui Bormann.

S-au făcut săpături, care n-au dus însă la nici un rezultat şi au fost amînate pentru sfîrşitul lunii iulie 1965.

Desigur că o asemenea acumulare de mărturii e impresionantă. Şi, totuşi, ea nu e concludentă. E regretabil faptul că abatele Preuss nu 1-a putut numi pe ofiţerul care 1-a informat. Şi oare spaniolul Pinar îl cunoştea pe Bormann, ca să-1 poată recunoaşte atît de bine? Valetul Linge se afla chiar la faţa locului, deşi nici unul dintre ceilalţi însoţitori ai lui Bormann nu 1-a văzut? Aşa cum n-au fost văzuţi nici aviatorul Baur şi nici Otto Guensche… În realitate, cea mai valabilă din toate aceste mărturii rămîne, incontestabil, cea a lui Kempka. Or, după propria lui mărturisire, Kempka, in urma exploziei, era orbit şi inconştient. A mai putut el să-1 vadă pe Bormann aruncat la pămînt? Avea el dreptul să afirme că Bormann murise, cînd putea foarte bine să nu fie decît leşinat?

De îndată ce Kempka şi-a recăpătat cunoştinţa, a fugit şi el, la rîndul lui, fără să se mai intereseze de Martin Bormann. A izbutit să treacă rîul pe o pasarelă.

A stat ascuns o zi întreagă într-un grup de femei iugoslave, sub un viaduct, a fost apoi prins de ruşi, a evadat, a trecut Elba înot, ca să cadă, în cele din

urmă, în mîinile americanilor. Acolo a făcut el prima mărturie cu privire la moartea lui Bormann, mărturie pe care avea s-o reia şi s-o dezvolte la procesul de la Nürnberg. Aşa cum a constatat foarte just H. TrevorRoper, „martorii care au confirmat ulterior versiunea lui Kempka erau cu toţii prizonieri germani eliberaţi de ruşi în 1956. Cunoşteau cu toţii relatarea lui Kempka şi se prea poate ca ei să fi fost, fără să-şi dea seama, influenţaţi de această mărturie”.

Arthur Axmann fusese şi el rănit cînd a explodat tancul, ca şi Beetz de altfel. Rănile lor nu erau atît de grave încît să-i imobilizeze. După explozie, ei au putut să-şi continue drumul. Aici mărturia lui Axmann – confirmată de Schwaegermann – devine deosebit de interesantă. Căci Axmann afirmă – şi niciodată n-a dat altă versiune cu privire la acest episod – că Bormann şi Stumpfegger, care se aleseseră numai cu o comoţie în urma exploziei, s-au ridicat imediat după aceea şi şi-au continuat drumul împreună cu însoţitorii lor. Din grup făceau, aşadar, parte în momentul acela: Bormann, Naumann, Schwaegermann, Axmann, Stumpfegger, Rach şi încă o persoană. Regrupîndu-se, au apucat-o de-a lungul şinelor de cale ferată în direcţia Lehrter Bahnhof. Acolo, fiindcă nu au căzut de acord asupra traseului pe care trebuiau să-1 urmeze, s-au despărţit: Bormann şi Stumpfegger au luat-o spre est, de-a lungul lui Invalidenstrasse, către Stettiner Bahnhof. Ceilalţi şiau continuat drumul spre vest.

Schwaegermann şi Rach vor izbuti să se strecoare, cel dintîi fiind luat prizonier de americani. Naumann scapă şi el de ruşi. Axmann însă întîlneşte o patrulă rusească şi este nevoit să se întoarcă. Atunci o apucă în direcţia în care plecaseră Bormann şi Stumpfegger. Îi găseşte, dar morţi: „Sub podul de cale ferată, în punctul unde Invalidenstrasse traversează linia ferată, la lumina lunii şi a incendiilor care mistuiau Berlinul, am zărit trupul doctorului Stumpfegger şi pe cel al lui Martin

unde apa era fie prea curată, fie neagră de la diverse mizerii deversate. Ne jucam fără nici un fel de grijă, iar pentru noi, oamenii maturi, practic, nici nu existau. Ei erau prinși cu munca lor, erau mai mereu plecați, iar noi îi invidiam puțin pentru că puteau să conducă mașini, în timp ce copiii abia învățau mersul pe bicicletă. Pegas nu apăruse încă, sau, cel puțin, nu exista prin sat. Bunicul meu avea un Tohan, fără cadru, care era ideal pentru a învăța, Alin avea o rusească cu cadru, dar care mergea puțin strîmb. Cea mai faină bicicletă, însă, o avea Ion, unchiul meu, o bulgarească roșie, cu cadru, nou nouță, cu spițe goale și cu frînă de mînă, model extrem de rar la vremea aceea.

Pe măsură ce rănile se vindecau, ne avîntam pe șosea, în căutarea atingerii visului nostru, așa că în vara anului 1975 am reușit să pedalez fără frică. Ca să pot merge, stăteam, parcă, așezat pe o șa imaginară, cu dosul pe bara care susținea șaua, fapt pentru care m-am ales cu o rană de toată frumusețea. Dar ăsta nu era un motiv suficient de puternic ca să mă opresc. În acel an am învățat cu toții să mergem pe bicicletă, chiar dacă știam că va mai trece o vreme pînă să devenim adevărați experți, așa cum erau frații noștri mai mari. Tot ce mai lipsea era să învățăm să înotăm, iar cei din gașcă, mai mari ca noi, își doreau să ne îndrume. În acea vreme, nu am auzit niciodată ca un copil să se înece, să se îmbolnăvească sau să pățească ceva rău.

Chiar dacă noi nu percepeam asta, în realitate, cei mari aveau grijă de noi, piticii, să învățăm aspecte importante legate de supraviețuire, astfel încît, în cazul ivirii unei situații neprevăzute, să reușim să ne descurcăm singuri.

Am înțeles rolul acestei protecții peste cîțiva ani, întrun moment în care mi-am dat seama că uneori viața poate fi ceva mai dură și mai complicată decît o percepeam eu la cei cinci ani pe care îi aveam atunci. (va urma) T.T. Bormann. Erau morţi. N-am observat nici o rană vizibilă pe corpul lui Bormann. Bănuiesc că, văzînd că nu poate trece dincolo de liniile ruseşti, înghiţise capsula sa cu otravă”. Doar dacă n-a fost cumva omorît pe la spate, avea să spună tot Axmann.

Axmann a izbutit să scape din Berlin şi să ajungă pînă la rămăşiţele organizaţiei Tineretului hitlerist, care se refugiaseră într-un ascunziş din Alpii bavarezi. Acest lucru nu 1-a împiedicat să cadă prizonier la americani, cărora, în ianuarie 1946, le-a relatat cea de-a doua versiune a morţii lui Martin Bormann.

Pentru această a doua versiune nu avem decît un singur martor: pe Axmann. Pentru versiunea că Bormann ar fi supravieţuit exploziei de pe Weidendammer Brücke avem în schimb doi martori: pe Axmann şi pe Schwaegermann. E posibil deci ca Bormann să fi supravieţuit cel puţin exploziei tancului. Dar oare omul pe care 1-a văzut Axmann pe Invalidenstrasse să fi fost cu adevărat Bormann? Nu s-o fi înşelat, sau nu cumva o fi vrut să-i înşele pe ceilalţi? Aici trebuie să-i dăm din nou cuvîntul lui Trevor-Roper, anchetator model. Cînd a aflat prima dată versiunea lui Axmann, el a primit-o cu foarte multă rezervă. „Nu fiindcă aş fi crezut versiunea lui Kempka, care mi s-a părut, de altfel, întotdeauna cît se poate de inconsistentă, ci pentru faptul că noua versiune dată de Axmann se potrivea prea bine. Vreau să spun că, nefiind confirmată de nici o altă mărturie, putea foarte bine să fie doar o poveste născocită de la un capăt la altul, în scopul de a face să se sisteze toate investigaţiile ce s-ar mai fi putut întreprinde pentru a-1 regăsi pe Bormann”. Ceea ce anchetatorul a intuit atunci avea să se verifice ulterior într-un mod cu totul straniu: cînd Axmann a fost pus în libertate de către americani, el a revenit asupra primelor sale declaraţii, afirmînd că versiunea pe care o prezentase anchetatorilor în 1946 era falsă: „Nu l-am văzut niciodată pe Bormann mort.

Bormann era poate încă în viaţă”. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (3)

Lectura acestei cărți-jurnal, scrisă sub presiunea condamnării primite de autor (generalul Constantin Pantazi), și aflată sub semnul de întrebare al timpului rămas de trăit din viață, poate fi făcută sub mai multe chei de interpretare, dintre care două sînt de concepție: o citești ca amator de Istorie, pentru cultura ta, sau o citești (mă rog, o studiezi) ca bun cunoscător al perioadei din viața României cuprinsă între coperțile tomului respectiv, pentru a compara cele știute cu fila de carte. De la această dublă cheie se cristalizează și proporția de credibilitate pe care o acordăm problematicii cărții, cu concluzia de aprobare sau de respingere.

Dintre punctele de reper care jalonează Jurnalul fostului ministru de Război în Guvernul Antonescu (toate legate de personalitatea Mareșalului), cîteva sînt definitorii în aprecierea celor scrise de generalul Pantazi, printre care: situația României în momentul în care Ion Antonescu a luat conducerea Statului; conflictul cu Regele Carol al IIlea; aducerea la putere a legionarilor și despărțirea de aceștia; acceptarea intrării în război de partea lui Hitler; mobilul atacării URSS; continuarea războiului după dezrobirea Basarabiei; politica de guvernare a Basarabiei și a Bucovinei de Nord; problema evreilor; întîlnirile cu Adolf Hitler; sacrificarea Armatei Române în unele puncte fierbinți ale frontului; încercările și limita la care a ajuns Mareșalul în intenția de a încheia pacea separată cu Uniunea Sovietică; arestarea din 23 august 1944.

Desigur, aceste capitole care suscită interes deosebit din partea istoriografiei românești (și nu numai) au fost abordate – dar niciodată elucidate complet – de o mulțime de autori, chiar sub formă de Memorii sau Amintiri reînviate de cei care au fost contemporani cu acestea, implicați mai mult sau mai puțin în epopeea pe care au descris-o. Spre deosebire de mulți dintre acești autori, generalul Constantin Pantazi a trăit și a luptat o bună vreme în preajma Mareșalului, fapt ce-i acordă o importantă marjă de autenticitate și credibilitate.

Peste acest atu de netăgăduit se suprapune o caracteristică semnificativă a Jurnalului generalului Pantazi – aceea că, în însemnările lui, acesta nu se limitează doar la verbul ,,a consemna”, ci, în aproape toate cazurile, face și o analiză a stării de fapt, trecînd prin filtrul personal cumulul de factori care au determinat acțiunea respectivă. Cu aceste premiseconcept deschidem din nou volumul ,,Cu Mareșalul

Cetatea Tighina

pînă la moarte”.

După eliberarea Basarabiei, ministrul de Război de la acea dată, generalul Iacobici, l-a însoțit pe Rege la Tighina, unde s-a petrecut înălțarea în grad (la cel de Mareșal) a lui Ion Antonescu. Decretul de înălțare la rangul de Mareșal și cel de conferire a Ordinului ,,Mihai Viteazul”, clasa I, au fost semnate de Regele Mihai la 21 august 1941, dată după care, în documentele oficiale, s-a statuat formula ,,Ion Antonescu, Mareșal al României și conducătorul Statului Român”.

Continuarea operațiunilor mili­ tare pe teritoriul sovietic și dincolo de Nistru apare, în diferite etape, de mai multe ori în acest Jurnal, de fiecare dată justificarea Mareșalului este mai mult de ordin subiectiv, substratul ei fiind generat de statutul de militar al lui Ion Antonescu și de imposibilitatea de a-l încălca – indiferent cu ce consecințe pentru Armata Română și pentru Țară.

Un episod în care apare acest aspect este descris cu prilejul sosirii la Tighina, localitate în care se afla Mareșalul cu eșalonul înaintat al Marelui Cartier General, trupele fiind trecute peste Nistru pentru a asigura stăpînirea Odessei – a aghiotantului lui Hitler, pentru a-i înmîna o scrisoare din partea acestuia, prin care îi cerea să continue operațiunile spre est cu cele 3 Divizii de munte, formînd Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie, intrînd sub ordinele comandantului Armatei 11, generalul Ritter von Schobert. Astfel, Mareșalul dă urmare cererii Führerului și ordonă ca aceste trupe, sub comanda generalului Petre Dumitrescu, să continue luptele spre est, declarînd: ,,Nu puteam să le spun: «Alături de dumneavoastră miam luat Basarabia; de-acum înainte ne despărțim și rămînem buni prieteni». Pe lîngă aceasta eram interesat de a pune stăpînire pe Crimeea, pentru a fi sigur că Bucureștiul și zona petroliferă nu vor fi bombardate. Mi s-a promis că trupele române vor lupta în Crimeea și vor rămîne acolo”.

Ce schimbări vor fi avut loc în concepția Führerului, cînd promisiunea de mai sus a rămas în aer? Poate vom descoperi în următoarele pagini ale Jurnalului generalului Pantazi. Deocamdată să-l cităm pe autor, imediat după consemnarea declarației Mareșalului, invocînd încă un obstacol în calea stopării trupelor românești pe malul drept al Nistrului: ,,În fapt, însă, mergeau înainte trupele maghiare și Antonescu nu voia ca ungurii să aibă întîietate la drepturi în raport cu noi”. Ciudat mod de a gîndi concurența pe front!

Complicarea situației Armatei Române, prin desfășurarea luptelor pentru Odessa, este proiectată în Jurnal prin orientarea Armatelor germane în luptele de urmărire a rușilor spre est, lăsînd Odessa pe seama românilor.

Cum de pe aeroporturile din Odessa se puteau ataca Bucureștiul și cîmpurile petrolifere din Valea Prahovei, Mare­ șalul a fost silit să atace Odessa cu trupele române. Punînd în oglindă cele două scenarii (cel cu Crimeea și cel cu Odessa), le putem interpreta ca fiind două păcăleli pe care Führerul i le-a făcut lui Antonescu? Dacă

răspunsul este afirmativ, apare și contraîntrebarea: atît de ,,îndoctrinat” era Mareșalul de ideile belicoase ale lui Hitler încît nu era capabil să citească și printre rînduri Directivele de luptă ale caporalului Adolf Hitler?

Slăbiciunile Mareșalului (infatuare, naivitate, am­ biție exagerată, rigiditate), Jurnalul ni le fixează sau ni le sugerează într-o împrejurare în care Ion Antonescu merge la Berlin unde este decorat cu Ordinul ,,Cavaler al Crucii de Fier”, distincție acordată pentru prima oară unui străin. Iată pasajul: ,,Se întoarce în țară fericit; în acea epocă eram în legături bune și mi-a povestit mie, ca și la mulți de altminteri, succesele sale de la Berlin.

Mie mi-a spus că toți l-au tratat ca pe o personalitate de excepție; von Ribbentrop i-a spus chiar că are sclipiri de geniu”.

Prezentîndu-l în prim-plan pe Mareșal, generalul Constantin Pantazi nu putea sări peste un eveniment care a făcut vîlvă în anii războiului, conținînd și în prezent o serie de elemente luate doar ca inventar de presupuneri – atentatul de la Odessa (22 octombrie 1941) și represaliile Armatei Române. Pentru a crea atmosfera în care s-a produs atentatul asupra Armatei Române, soldat cu victime, să-i dăm cuvîntul generalului Pantazi: ,,La cîteva zile după ocuparea Odessei, Comandantul Diviziei 10 Infanterie și Comandamentul propriu al orașului se instalează în clădirea unui încăpător comandament rus,

Odessa, 22 octombrie 1941. În jurul orei 17.00 sediul Comandamentului militar român a fost dinamitat de sovietici în care se afla o ordine perfectă, nimic nelipsind pentru lucru: birouri, covoare, case de bani, călimări, cerneală, tocuri, creioane etc. Se pare de la început ceva suspect; se face revizia de pionierii germani și români și, totul fiind găsit normal, se trece la ocupare și la lucru”.

Urmarea? În ziua de 22 octombrie, între orele 16 și 18, generalii Iacobici și Tătăranu organizează o convocare de comandamente de mari unități în clădirea cu pricina.

După terminarea convocării și plecarea celor doi, Comandamentul este aruncat în aer de o puternică explozie, prilej cu care își găsesc moartea peste 70 de militari (mulți dintre ei ofițeri de Stat Major), în frunte cu generalul Glogojanu, comandantul Diviziei 10 Infanterie. După acest incident sîngeros, Bucureștiul a ordonat represalii crîncene, intrate în istoria celui de-al doilea Război Mondial ca atare. Ei bine, pe marginea procesului neconvențional care a generat acel masacru, se poartă încă discuții între istorici, necunoscutele problemei împiedicînd o analiză reală a acestui caz. În lumina acestor probleme alambicate ne întoarcem la Jurnalul generalului Constantin Pantazi sperînd că aici vom afla o sămînță de adevăr.

După cum începe precizarea legată de acest eveniment, nu cred că avem șanse reale să ne edificăm: ,,Eu am aflat la București, după represiune, de la directorul meu de cabinet, care fusese informat de un ofițer de stat major, atît de explozie cît și de sîngeroasa represiune ce i-ar fi urmat. După guvernare, la procesul care s-a făcut ridicîndu-se un mare capăt de acuzare din execuțiile ce au urmat ca represalii, voi nara ceea ce știu asupra modului cum au decurs faptele”. De aici încolo

Comandamentul militar după explozie sursele de informare oferă mai multe variante, ceea ce poate naște erori oficiale, care deranjează orice demers istoric, așa cum s-a întîmplat cu două date extrase din Jurnal (data exploziei – 22 nu 24 octombrie, și numărul celor afectați de atentat – 135 de morți și răniți). De la Gherman Pintea, primarul Odessei, generalul Pantazi a aflat că ,,au fost omorîți 17.500 sau 18.500 de oameni, și peste tot s-a spus că represiunea a fost ordonată de Mareșalul Antonescu”, cînd la București l-a întrebat pe generalul Șteflea, noul Șef al Marelui Stat Major: ,,Șteflea, la Odessa am aflat că s-au omorît peste 15.000 de oameni după explozia în care și-a găsit moartea Glogojanu. Care este adevărul?”.

Nu știm dacă generalul Pantazi a aflat adevărul despre care se interesa, cert este că, în răspunsul său, Șeful Marelui Stat Major a țesut o perdea de explicații pe considerente militare din care poți înțelege ce vrei, în raport cu partea baricadei în care te afli. Legat de acest subiect dureros din cariera Mareșalului, cred că sînt demne de reținut cîteva note din Jurnal pe tema comentată. Astfel, la pag. 163, autorul ne oferă o informație năucitoare, care ilustrează degringolada psihică în care se găsea Ion Antonescu după arestarea sa din august 1944 și transferarea în URSS: ,,Mareșalul, chiar și la Galițin, în Rusia, unde ne aflam arestați după 27 august 1944, spunea că nu-și amintește să fi dat vreun ordin pentru executarea acestei represiuni; l-am încredințat însă, că, deși nu am văzut ordinul, generalul Șteflea mi-a spus că ordinul exista la Marele Stat Major. Totuși, nu-și aducea aminte și refuza să-și asume darea în trecut a unui ordin de asemenea natură, cînd Mihai Antonescu i-a reamintit că a dat acel ordin chiar în fața sa, chemînd pe directorul de cabinet, colonelul Radu Davidescu, și dîndu-i ordin să se facă represiunea”.

Continuînd firul narării acestui episod, Jurnalul ne propune și ceva mai concret în pasajul următor, iar dacă am cunoaște componența umană, pe grade, a celor uciși în atentatul din 22 octombrie 1941, am putea calcula cu precizie și numărul celor căzuți ca efect al represaliilor.

Iată textul care poate duce la matematica de mai sus: ,,La procesul din 1946 am văzut că în ordin era prescris să se execute 200 de oameni pentru un ofițer și 100 de oameni pentru un soldat român sau german ce a căzut în explozia clădirii comandamentului”. După aceea, umblînd la coarda sensibilă a exprimării Mareșalului într-un anumit context, autorul ne asigură că: ,,Mareșalul era un om care trebuia împiedicat de a da ordine sub imperiul furiei; lui trebuia să i se menajeze totdeauna timpul de reflexie. (...) Dacă se oprea ordinul imediat ce Ion Antonescu l-a dat, și a doua zi Mareșalul era din nou întrebat, cu iscusință, sigur ar fi luat altă hotărîre și se înlătura măsura prea crudă luată”. Ușor de zis – greu de făcut – cum se spune în popor, fapt recunoscut de cel care caută alibi în favoarea lui Ion Antonescu: ,,Dar în epoca aceea toți erau intimidați de Mareșal și nimeni nu îndrăznea să-l contrazică: iar cînd era furios, avea o formidabilă forță de sugestie”.

Următoarele dezvăluiri din Jurnal vin să întregească o parte din ceea ce știam în raport cu activitatea Mareșalului după eliberarea Basarabiei, cît și în legătură cu spinoasa problemă a Transnistriei. După cum se cunoaște, Basarabia recucerită trebuia administrată, de asemenea Bucovina de Nord, în fruntea acestor provincii

fiind numit cîte un guvernator român. Transnistria reprezenta ceva mai special. După cucerirea Odessei, pe germani nu i-a interesat administrarea acestui teritoriu, lăsîndu-l la discreția românilor. Mareșalul Antonescu ar fi putut refuza această ofertă, însă, dimpotrivă, a dorit cu orice preț să aibă Transnistria sub administrare românească. Citîndu-l pe generalul Pantazi, acesta este convins că hotărîrea Mareșalului de a avea această provincie a fost motivată de ideea de a compensa, în acest fel, lipsa Tezaurului României blocat la Moscova: ,,Greșeala inițială a Mareșalului, aceea că războiul va fi sigur cîștigat de Germania, a contribuit și la această hotărîre, și el a vrut ca prin administrarea Transnistriei să recupereze valoarea tezaurului pierdut de țară prin revoluția rusească din 1917. Mai tîrziu a făcut comisii de capturi cărora le-a dat ordin să aducă și operele de artă din muzeele din Transnistria; el a motivat că le pune la adăpost, dar tot tezaurul român pierdut în 1917 îi stă în gînd, alături de siguranța absolută a biruinței”.

Deși cam puerilă metoda de a compensa o valoare națională de talia Tezaurului cu niște resurse naturale și cîteva tablouri din noua provincie cucerită, dăm crezare autorului Jurnalului care, la pagina 165, confirmă: ,,După semnare (e vorba de Jurnalul Consiliului de Miniștri, prin care se dorea oficializarea acestor măsuri – n.a.) Mareșalul a intrat în Consiliu și a reamintit felul cum România și-a pierdut tezaurul în 1917, și că pentru recuperarea lui a hotărît să ia capturi din Rusia. – M-am hotărît să iau capturi, și eu răspund în fața istoriei și a neamului românesc de această hotărîre”.

Pagine dense, mustind de date concrete (acțiuni, cifre), găsim în carte cu referire la aspectul organizatoric al provinciilor dezrobite, Mareșalul și Guvernul României acordînd o atenție specială reorganizării vieții economice și sociale în sutele de localități bîntuite de vicisitudinile proaspătului război prin care au trecut. Din lectura acestor pagini se proiectează spiritul organizatoric al Mareșalului pentru implementarea unor măsuri urgente și realiste, necesare refacerii localităților și asigurării desfășurării unei vieți cît mai normale, în condițiile date.

Pentru a nu încărca pagina cu date și cifre multiple – deși acestea pun în lumină latura umană a Mareșalului – propun un crochiu al măsurilor de înlăturare a haosului lăsat în urmă de retragerea trupelor sovietice și a personalului rus de conducere administrativă, operațiune executată din mers de echipele de jandarmi care urmau îndeaproape trupele operative. Legea care instala administrația românească în aceste teritorii a fost promulgată la 4 septembrie 1941, avînd următoarele înlesniri:

Ordinul „Mihai Viteazul“ pe timp de război, însoțit de brevetul de acordare semnat de Mareșalul Ion Antonescu și M.S. Regele Mihai I

1. Înfăptuia descentralizarea administrativă, admi­ nistrația săvîrșindu-se prin autoritatea guvernatorului asupra tuturor ramurilor de administrație; 2. Conducătorul dădea directive în teren; ele constituiau călăuza guvernatorului și responsabilitatea execuției o avea tot față de conducător; 3. Toate nevoile provinciei se satisfăceau prin pro­ priile mijloace; 4. Birocratismul era aproape distrus, legea conta­ bilității statului fiind desființată pentru provincii, astfel încît se simplifică angajarea cheltuielilor prin înlăturarea unor formalități complicate. În curînd, cei refugiați au început să se întoarcă la casele lor, refăcîndu-și gospodăriile grav distruse de trecerea frontului prin localitate. S-au împărțit la săteni 100.000 de vite, li s-au adus unelte agricole din Țară, s-au reparat școlile, astfel că, în toamna lui 1941 funcționau 2.600 de școli cu peste 6.000 de învățători, și mai mult de 40 de licee și școli speciale. Mareșalul a hotărît ca fiecare școală să primească un teren de cultură de 5-10 ha și teren pentru grădină de zarzavat; în plus, pe lîngă fiecare școală primară au luat ființă ateliere în care copiii învățau să lucreze o parte a inventarului de care familia avea nevoie în gospodărie. Existau ateliere de frîngherie, lemnărie, olărie, împletituri de nuiele, ateliere de țesut pînză, borangic, lucru manual, cusut, torsul lînii, împletitul ciorapilor. La fiecare școală primară au fost

Bombardamentul american asupra zonei petroliere Ploiești, 1944 organizate cantine școlare ale Consiliului de Patronaj. În Basarabia, în anul 1942, la asemenea cantine erau hrăniți 80.000 de copii săraci. În plan economic, intervenția hotărîtă a Mareșalului a readus la viață firmele comerciale (peste 3.500 în anul 1942), industria – peste 800 de unități – satisfăcînd nevoile locale. Mai mult, fabricile de ulei din Bălți și din Chișinău aveau o producție de peste 60 de vagoane lunar, avînd surplus pentru populația de peste Prut. A fost refăcută infrastructura – pînă la finele anului 1942 realizîndu-se 1000 de kilometri de șosele nou pietruite, deschizîndu-se noi rute: Iași – Chișinău – Tighina; Reni – Bolgrad – Arciz – Sărata – Cetatea Alba; Sculeni – Fălești – Bălți – Florești – Rezina. În iulie 1941 nu mai exista nici o legătură telefonică sau telegrafică. În decembrie 1942 toate centrele mai importante ale provinciei beneficiau de serviciul telegrafic, în timp ce toate comunele erau conectate prin telefon, fiind dotate cu aparatură nouă.

Pentru a arăta lumii intrarea Basarabiei în normal și a demonstra puterea de seducție a Conducătorului, în luna octombrie 1942, la Chișinău a fost inaugurată Expoziția Basarabiei și, apoi, inaugurarea Turnului Mareșalului, la Ghidighici – acordîndu-i onoare locului din care au fost conduse luptele trupelor româno-germane asupra orașului Chișinău. La eveniment au participat Regele Mihai și Regina Mamă, precum și o parte dintre membrii Guvernului.

Relatînd acest eveniment în carte, ministrul de Război la acea vreme, generalul Constantin Pantazi, introduce o ,,șopîrlă”: ,,Era, oare, Regele atît de mult ostil politicii Mareșalului Antonescu?”. Ce-o fi vrut să insinueze domnul ministru? Vom dezlega misterul în lecturarea paginilor care au mai rămas? (va urma) GEO CIOLCAN

14

Nr. 1553

Homo Cliens și Homo Iratus (3) 10. În fine, fenomenul globalizării a dus la (a) supunerea omului unei concurențe profesionale intense; (b) o presiune spre uniformizare culturală/ identitară prea rapidă; (c) o comparație ,,în sus” cu cel mai înalt standard de pe planetă, inclusiv din punct de vedere socio-politic.

La nivel individual se tinde spre stabilitate, fiind un aspect care ține de nevoia de siguranță și de control mai mare asupra propriei vieți. Or, schimbările tehnologice propagate global de mondializare și eliminarea barierelor comerciale și de circulație au mărit semnificativ nevoile de adaptare profesională și economică, cu dificultățile și grijile aferente. La momentul la care la acestea s-a adăugat și trendul de uniformizare culturală și identitară, s-a mărit gradul de stres. În această ultimă privință, globalizarea a implicat o presiune spre relativizarea valorilor locale, văzute ca potențiale surse de conflict artificial între populații. Relativismul facilitează, teoretic, o societate tolerantă față de celălalt (scăzînd ocaziile de dispută), dar, în practică, observăm mai degrabă o reacție de ,,talibanizare” în care fiecare crede că are dreptate și ceilalți sînt ignoranți sau au ceva personal cu ei. Dacă privim atent, nici nu e de mirare. Așa cum sistemul de cartele din comunism a stimulat un consum exagerat după Revoluție, presiuni identitare excesive duc la reacții opuse exagerate.

Nu în ultimul rînd, globalizarea a dus la o uniformizare a așteptărilor și în materie de modele socio-politice. Mass-media și internetul oferind un noian de imagini, elemente și știri comparative, guvernarea din propria țară pare din ce în ce mai decalată față de performanțele altora. Tentația este de a prelua doar ce ne convine din frînturile respective pentru a ne crea propria percepție că ar fi undeva posibil un model perfect, doar că nu-l putem detalia, impresia fiind că modelul actual ne împiedică, cumva, să accedem la acea lume perfectă.

La noi sînt, din păcate, și destule motive obiective de nemulțumire. Pe lîngă efectele individuale văzute izolat, efectele fizice și mentale combinate ale factorilor de mai sus sînt pe măsură.

Homo Cliens este mai puțin performant, fiind ,,servit” permanent cu confort ,,de către piață”.

Sînt studii care sugerează că nivelul mediu de IQ al generației actuale tinde să fie inferior celui al generației precedente pentru prima dată în istorie.

Este posibil și ca mecanisme de funcționare a corpului și subconștientului sedimentate în mii și mii de ani să fie bruiate în prezent în moduri a căror periculozitate nici nu ne-o imaginăm încă.

Homo Cliens este, oricum, și mai puțin rezistent la efort, inclusiv mental. Inundat de informații din toate părțile, nu numai că este surmenat, dar este tentat de o abordare superficială și o simplificare a dialogului și schimbului de idei mai general, fiindu-i din ce în ce mai greu să se concentreze și să depună efort de durată. Calitatea de ,,client” i-a indus exagerat ideea că nu trebuie să știe cum s-ar face o variantă mai bună pentru a critica bunurile și serviciile care îl nemulțumesc și că are dreptul de a-i ataca vehement pe cei ce și-au asumat un rol social chiar și în situațiile în care el însuși nu face nimic. ,,Clientul avînd întotdeauna dreptate” (,,clientul nostru, stăpînul nostru”), așteptarea este ca cei din jur să se adapteze la el, nu invers, iar cei care nu-i cîntă în strună și nu-l ajută să dobîndească rapid ceea ce vrea sînt văzuți, de regulă, negativ, dacă nu chiar ostil.

Fiind din ce în ce mai dificil de înțeles lumea și de ținut pasul, inclusiv profesional, și văzînd la televizor sau pe internet cum par să o ducă alții mai bine, Homo Cliens tinde să fie frustrat și suportă greu contrazicerile. Frustrarea virează relativ ușor către resentiment și mînie.

Homo Iratus ,,mocnește” în procente în creștere din populație și caută nu doar cauze bune, ci și multe pretexte ca să răbufnească.

Atît Homo Cliens, cît și Homo Iratus sînt deseori instabili emoțional și nerăbdători, privilegiind

satisfacția și exprimarea ofurilor pe termen scurt. Cînd doresc să se exprime, pentru a avea impact (fiind și mai mulți indivizi decît în trecut care doresc și ei să se exprime), sînt tentați să folosească mesaje scurte și destul de radicale. Marile cauze sînt mai greu de decelat și abordat – nu prea poți să nuanțezi în cîteva propoziții pe Twitter. Toleranța la neplăcere scăzînd continuu, mulți oameni au ajuns să fie deranjați de lucruri din ce în ce mai mărunte, cel puțin pentru standardul străbunicilor. Acest aspect crește presiunea pentru rezolvarea unor neîmpliniri, dar duce și la un negativism în societate mai mare decît e cazul, dacă e să comparăm statistic punctul în care sîntem cu trecutul. Internetul facilitează propagarea rapidă și largă a comunicărilor intransigente. De asemenea, se reduc, de fapt, șansele de rezolvare potrivită a problemelor, pentru că scade dialogul real și scade și concentrarea pe aspecte care chiar ar merita (pentru că ne dispersăm atenția prea larg). Fiind stimulat să schimbe des bunurile de larg consum, Homo Cliens a ajuns să se poziționeze din ce în ce mai frecvent într-un mod similar și față de persoane/societate. Nu mai încearcă să repare ceva, ci e înclinat să schimbe orice pare că nu mai merge bine sau e constrîngător, în contextul aspirației mai largi de a putea face absolut tot ce vrea și cînd vrea (aspirație de înțeles, dar cu implicații pe multiple planuri).

Impactul pe plan socio-politic devine și el serios. Pe de o parte, un număr în creștere de membri ai elitelor de facto se transformă ei înșiși în Homo Cliens sau Homo Iratus din ce în ce mai des (aceste tipologii vizîndune pe toți, doar că în diverse grade). Pe de altă parte, cei care rămîn majoritar cu o gîndire responsabilă și mai înclinată spre rațional sînt presați de procentul în creștere de Homo Cliens și Homo Iratus din societate să includă, oricum, în deciziile politice componente care să-i satisfacă pe aceștia, pentru a fi realeși. Aceasta cu atît mai mult cu cît tipologiile respective sînt active mediatic peste medie. Părți din elitele de facto au început, astfel (și nu doar în România), să intre într-un conflict de interese în creștere cu… interesul general și e nevoie de atenție pentru echilibrare.

Dacă ar fi să sintetizăm consecințele principale combinate ale factorilor menționați, în ultimă instanță este vorba despre:

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

- un risc clar de declin fizic și mental al omului mediu, deși ar fi toate premisele pentru un progres semnificativ; - emergența unei noi ,,religii” exagerate, pre­ mature și nesustenabile – ,,misecuvineismul” – pentru segmente de populație în creștere (deconectată de contribuția proprie la societate); - tentația multora de agresare comunicațională a celor care au altă părere și chiar de distrugere a modelelor sociale, fără a propune nimic coerent în loc, abordare, pînă la urmă, de tip anarhic; - o tendință de iresponsabilitate veselă la nivelul a numeroși decidenți mai mari sau mai mici, deși așa ceva nu are cum decît să agraveze problemele.

Tot amînînd dezbaterea reală, putem evolua pe nesimțite spre un ,,Frankenstein” al modelelor politice care va necesita decenii de reașezare, dacă nu se va alege praful.

Cele de mai sus nu înseamnă că o parte din sentimentele respective nu ar avea o bază obiectivă în numeroase țări sau că modelele actuale nu sînt susceptibile de îmbunătățiri serioase. Doar că nu trebuie neglijate nici componentele importante subiective, cu exagerările aferente, precum și nevoia de politici publice inteligente și rezonabile în privințele respective.

Majoritatea politicilor din România nu doar că nu contracarează efectele negative de mai sus, dar le alimentează. Activitățile fizice și intelectuale sînt frecvent descurajate (indirect), în loc să fie sprijinite cu obstinație și nu se are în vedere nici moștenirea negativă de tip software uman din comunism despre care am discutat cu alte ocazii. De asemenea, o parte notabilă a mass-mediei de la noi stimulează tabloidizarea, comunicarea paralelă – fără dialog real și resentimentul. Or, problemele reale ale omenirii sînt complexe și necesită echilibru.

Extrem de rar poți să avansezi în soluționarea lor prin mesaje de cîteva rînduri sau de tipul alb-negru, bunrău, prost-deștept etc. De aceea este foarte important ca politicile publice să ajute individul să se concentreze pe lucruri de substanță și să evite încărcarea cu toxicitate artificială și cu date inutile. În cazul copiilor și adolescenților, protejarea în acest sens ar trebui să devină prioritară. Dacă nu se includ în programul educativ de la vîrste fragede modalități de cultivare a capacității de triere și analiză a informației, răbdării, gîndirii active și rezistenței rezonabile și disponibilității la efort pe durată mai lungă, generația următoare va fi, în bună parte, una de copii mari, emoționali, instabili în reacție și abordări, oricum, mult sub potențial. Cei în minoritate numerică care vor reuși să-și dezvolte disciplina muncii și își vor cultiva potențialul, vor avea posibilități deosebite și îi vor depăși semnificativ pe ceilalți. În concluzie, pînă la Homo Deus, este necesar să fim foarte atenți la Homo Cliens și Homo Iratus, mai ales că cei 10 factori menționați par să ,,bată” frecvent cele 10 Porunci și ne influențează deja în diverse grade pe toți. Nu ar trebui să se înțeleagă că evoluțiile analizate sînt rezultatul vreunei conspirații. Factorii de mai sus se alimentează reciproc și încurajează în mare măsură ,,natural” abordări la nivelul indivizilor și companiilor care duc la astfel de comportamente. Doar că se impune o contrabalansare prin politici publice. În caz contrar, chiar dacă vom ajunge la puteri demiurgice, riscăm să o facem cu prețul unor derapaje majore între timp. În plus, odată ajunși acolo, e posibil să constatăm că am mers, de fapt, cu multe mii de ani în urmă, pe vremea arbitrariului și conflictelor capricioase și distrugătoare ale unor zei infantili și că am rămas fără nici un Dumnezeu.

Sfîrșit Lucian Bondoc (Contributors.ro)

pO

Nr. 1553

l

15

8 – 14 septembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Moda în vremuri de rãzboi: simplitate, rafinament şi evoluþie (2)

Rolurile femeilor începeau să se schimbe în societate, întrucît treptat acestea preiau din ocupațiile bărbaților, ceea ce se reflectă și în modul în care se îmbracă. Fustele și rochiile devin mai scurte, se poartă pălării cu boruri mici, iar pantalonii încep să devină un etalon în materie de modă, astfel că în anul 1939, pentru prima dată, revista Vogue promova imaginea femeii îmbrăcate în pantaloni și chiar încuraja purtarea acestui obiect vestimentar.

Sîntem în luna septembrie a anului 1940. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război și românii erau conectați la evenimentele care dădeau peste cap mapamondul. Lumea era în război şi preocupările legate de modă au trecut pe un plan secundar. Cu toate acestea, moda nu a fost un subiect neglijat nici de doamnele acelor timpuri și nici de autorități. Și tocmai pentru că nevoile frontului erau cele care dictau, raționalizarea consumului de materiale a devenit o prioritate națională în țările implicate în conflict. Articolul ,,Războiul și moda” – publicat în numărul 24 - 30 septembrie 1940 al revistei ,,Realitatea Ilustrată” face un succint și interesant sumar al măsurilor luate în întreaga lume pentru raționalizarea consumurilor de materiale: ,,Prima dintre poruncile ceasului prin care trece astăzi lumea este economia cu orice preţ în vederea intensificării efortului de război. Acesta este sensul raţionalizării articolelor de primă necesitate în ţările beligerante. Naţiunile care au participat la răsboi şi pentru care conflictul s-a terminat, cum este cazul Franţei, nu s-au mai putut reface după prăbuşire şi datorită lipsei căilor de comunicaţie cu coloniile şi cu sursele de materii prime, cunosc criza acută a celor mai importante dintre materiile necesare vieţii zilnice. Problema hainelor, a încălţămintei şi, în general, a tuturor veşmintelor a fost rezolvată de toate ţările în sensul unor economii realizate prin controlarea severă a consumului”.

Lelong - noul dictator al modei franceze „Franţa, care a rămas cu un stoc extrem de redus de materii textile, a creat o dictatură a modei. Şi astfel moda a suferit influenţa directă a războiului. Dl. Lelong, care a fost numit de mareşalul Franţei în postul de supraveghetor al rezervelor de textile, a devenit dictatorul modei franceze. Domnia sa sugerează marilor case de confecţiuni din Paris noile modele care au în vedere lipsa de materiale şi nu gustul extravagant

al clientelor. După ce moda bărbătească a fost tipizată, a venit rîndul modei feminine, dintotdeauna rebelă influenţelor exterioare. Programul lui Lelong în ceea ce priveşte moda feminină a fost rezumat astfel: femeile trebuie să renunţe la mînecile bufante, la cutele fustelor și la pliuri, la pensele jachetelor, la rezervele de stofă prea mari cusute în rochii. Băieţii sub 15 ani nu aveau voie să poate pantaloni lungi, după cum bărbații maturi nu aveau voie să-şi confecţioneze pantaloni de golf.

Bărbaţii din ,,lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete de catifea, cu poale lungi, la vestă, monoclu, baston de bambus şi la ceasul purtat la brîu. Preferinţele se îndreptau spre hainele mai comode: costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp. Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară şi foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vînzare; primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase, iar vara pălării de pai. Acasă, bărbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă, aveau papuci comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora. După război, barbaţii au început să-şi tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea, părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi.

„O femeie prea bine îmbrăcată merită dispreţul public” ,,În America, unde marile case de modă făceau reclame monstruoase pentru a determina tineretul feminin să cheltuiască milioane de dolari pentru veșminte de multe ori inutile, s-a trecut de la o extremă la alta. Trezindu-se în faţa dureroasei realități a războiului, care nu se poate cîştiga cu cuvinte propagandistice, americanii au decis să raţionalizeze la rîndul lor consumul textilelor. Harold Stanley, numit şef al aprovizionării cu textile, a atins în discursurile rostite coarda patriotismului pentru a determina pe concetățenele sale să renunţe la fast şi la risipă. El a lansat lozinci ca aceasta: O femeie prea bine îmbrăcată este din punct de vedere patriotic inconştientă şi merită dispreţul public. După ce s-a sfătuit cu reprezentanţii caselor de modă, acest dictator al modei americane a decis scurtarea rochiilor, recunoscînd după cîtva timp că femeile au abuzat de recomandările sale purtînd rochii atît de scurte încît au scandalizat poliţia”.

Timpul risipei de mătase a trecut ,,Anglia, ţara care se mîndrea cu uzinele sale de textile şi cu lîna australiană, a ajuns să stabilească 50 de modele pentru confecţiile feminine şi 3 modele pentru cele bărbăteşti. În Japonia, chimonoul a fost înmormîntat a doua zi după intrarea în război. Femeile japoneze au înţeles singure, fără să li se spună, că timpul risipei de mătase a trecut. Ele au adoptat într-un consens general fustele-pantaloni. De asemeni, toate femeile japoneze au început să scoată din cuferele strămoşilor rochiile vechi şi înflorate pe care le adaptează nevoilor lor actuale. În timp ce în Japonia, patria mătăsii, ciorapii de mătase nu lipsesc, în America se simte o lipsă foarte mare a acestui articol, căutat de toate femeile de pe glob.

Este sfîrșit de război, iar în România înflorește comunismul. În ceea ce privește moda, în anii ’50 femeile au început să își marcheze talia și apar pentru prima oară materialele sintetice. România, din păcate, nu putea ține pasul cu moda din Occident din cauza regimului. Moda anilor ’50 era reprezentată de taliile strînse, bustul și șoldurile accentuate, care alcătuiau o siluetă de tip clepsidră care insipira fertilitate. Christian Dior a introdus acum rochia cu talia bine strînsă, cu fustă ondulată și cu bust pronunțat. Crinolinele revin

cu această ocazie în modă. În paralel, Chanel revine și ea în industria modei dar promovează un stil total diferit de al lui Dior, reprezentat de ținute practice, drepte, alcătuite din fustă și sacou. Imprimeurile revin în modă cu dungi de toate felurile și cu buline în culori contrastante. Tot în anii ’50 apar jeanșii care au revoluționat lumea modei de-a dreptul. În ceea ce privește coafura, femeile tinere aveau părul lung, purtat în coadă sau în împletituri franțuzești. La fel de purtate erau și coafurile cu păr scurt. Bretonul scurt și ondulat era în mare vogă. Cele mai iconice femei din acea vreme sînt cu siguranță Marilyn Monroe, Elizabeth Taylor, Sophia Loren și Brigitte Bardot.

Imediat după război, multe din detaliile ornamentale ale toaletelor feminine au suferit modificări cauzate de lipsurile inerente ostilităților. Astfel, în Italia s-a lansat moda nasturilor în forme de cifre şi litere japoneze, confecţionaţi din sticlă sau din alte materii prime existente. Artista de cinema Alida Valli a apărut în ultimele ei filme purtînd la toaletele ei asemenea nasturi. Şi moda a fost adaptată repede de toate femeile.

Cosmeticele, însă, au fost folosite cu mult timp înainte de război. Femeile britanice care aveau sarcini pe frontul de luptă au primit ordine stricte să evite pudra, fardurile, rujul, cerceii şi alte bijuterii, dar aceste reguli aveau adesea o mică influenţă atunci cînd o picătură de parfum L’Heure Blue sau un pic de ruj erau capabile să anime spiritele în condiţiile sordide din corturi.

Pentru asistentele care, în ciuda modei coafurii cu părul scurt (bob), își păstrau părul lung, în principal, în ideea cosițelor care miroseau frumos, curate și fără păduchi, baia reprezenta scopul suprem.

Pentru bărbații care îndurau perioade lungi fără posibilități de spălare, chiar și băile la comun în apa murdară erau binevenite. O baie fierbinte în permisie, șansa de a se bărbieri și niște haine curate reprezentau apogeul luxului și al indulgenței. În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor din „lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei, însă acestă preocupare este prezentă doar în această clasă a societăţii, cei din lumea satelor şi a mahalalelor fiind lipsiţi de acest interes. În aceste condiţii, pentru occidentul interbelic, România era un fel de prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă cotidiană modernă şi de primitivism rustic.

Sfîrșit R.R.M.

16

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Pamflet De ce nu votez Firea, Nicușor și alții ca ei

(urmare din pag. 1) Gabriela Firea, actualul primar, este poate cea mai puternică femeie din România în acest moment, și asta nu pentru că lumea o iubește, ci pentru că deasupra ei plutesc aripile protectoare ale unor forțe majore, din afara țării. Chiar dacă a pierdut anumite procese în instanță, în care s-a dovedit totala ilegalitate a societăților municipale înființate sub comanda ei, chiar dacă a achiziționat autobuzele turcești prin diverse aranjamente de culise, chiar dacă, din funcția de primar, a luat decizii care o avantajau atît pe ea personal, cît și grupul de interese din care face parte, Gabriela Firea rămîne neatinsă de mîna justiției. Acțiunile ei, ascunse la adăpostul unor așa-zise nemulțumiri ale unor grupuri profesionale, au avut drept obiectiv consolidarea figurilor din umbră, care o sprijină în Primărie, dar și a propriei prosperități. Sînt sigur că, dacă se va face o anchetă serioasă a acțiunilor de stradă petrecute în anul 2019, se vor descoperi multe aspecte ilegale și în totală contradicție cu funcția de primar pe care Firea o ocupă. Dar, cum am spus, DIICOT nu are misiunea de a destructura mafia din Primăria Capitalei, așa cum nu are interes să facă nimic în aria în care acest grup mafiot de interese își desfășoară nestingherit activitatea. În timpul mandatului de președinte, cînd Băsescu era pus pe rele, trimitea DNA-ul, SRI-ul și chiar extratereștrii după orice persona non grata, îl băga pe respectivul la beci și pînă nu regreta ce a făcut, nu îl scotea. Ei bine, Băsescu nu a putut face nimic împotriva lui Firea, cu toate că avea informații clare că Pandele, soțul ei, avea ceva pete la dosar, apropo de declarația fostului președinte conform căreia, dacă nu

e atentă, Firea s-ar putea să nu își mai găsească soțul acasă. Băsescu nu a avut puterea să o atingă pe actuala primăriță. Amintiți-vă declarația lui Dragnea, în seara dinaintea arestării, conform căreia PSD o propune pe Firea pentru Cotroceni. El știa ce îl așteaptă și știa, de asemenea, că singura structură care îl mai putea salva era cea din spatele Gabrielei Firea. Supunerea PSD la cheremul Serviciilor, prin numirea ei în funcția de prim-vicepreședinte, alimentează rumorile și îndoielile referitoare la persoana care o sprjină pe Firea. Mulți stiu răspunsul, alții doar îl intuiesc. Iar și mai mulți stau și privesc fără să înțeleagă nimic.

Pentru că cel mai puternic om din România nu este nici la Cotroceni, nici la Palatul Victoria, nu este nici măcar în Pădurea de la Băneasa sau în Odăi.

Iată motivul pentru care nu doar că Firea a fost impusă ca primar pentru încă cel puțin două mandate, iată de nu doar că are PSD la degetul mic, dar mafia din Primăria Capitalei nu va fi destructurată în veci.

Iată de ce moțiunea nu a trecut, de ce PNL a cedat București PSD și iată de ce e posibil ca în viitor să asistăm la ridicarea trădării naționale la rang de politică de stat.

Nicușor Dan nu are șanse în alegeri. Băsescu a primit o misiune clară pentru a o scăpa pe Firea de emoții. Iar restul, cu excepția unor idealiști, sînt doar figuranți. PSD va cîștiga București, dar și, cel mai probabil, majoritatea sectoarelor. PNL și PSD, braț la braț, vor defila prin viață, plini de bani și de putere, în timp ce românii naivi îi vor aplauda, fie pe unii, fie pe alții, fără să înțeleagă că, de fapt, au plătit această uniune cu viața, timpul și viitorul lor.

Aceasta a fost ultima ocazie a lui Nicușor Dan de a-și distruge tot ce îi mai rămăsese din capitalul politic. A făcut jocul lui Barna, al lui Orban, al lui Băsescu și a jucat precum i-a cîntat Firea. Cam asta este povestea alegerilor locale din Capitala României anului 2020. Toți cei care încă mai credeți în votul vostru puteți merge liniștiți la culcare pentru că, pînă la urmă, ignoranța chiar este o binecuvîntare.

Casa Albă, împotriva unei teorii ,,învrăjbitoare și înjositoare” La finalul lunii august, compania americană Sandia Labs și-a trimis în concediu administrativ un angajat și a înființat rapid un consiliu de securitate pentru a evalua dacă respectivul angajat a pus în pericol sistemele de securitate ale companiei.

Evenimentul poate să pară unul grav, cîtă vreme Sandia Labs se ocupă de cercetarea în domeniul armelor nucleare și este o companie finanțată de guvernul federal american. Însă nu a fost vorba despre vreun risc nuclear și nici despre spionaj industrial. Angajatul cu pricina a postat pe YouTube un clip în care critică politica Sandia Labs de a organiza sesiuni în care angajaților albi li se predă ,,teoria critică a rasei”. Șefii companiei ,,au arătat limpede că vor să promoveze teoria critică a rasei, sesiuni segregate rasial de training și tabere de reeducare a angajaților albi”, arată angajatul revoltat, Cassey Paterson. El a fost susținut de cîțiva dintre colegi, dar în special de mii de internauți.

Cazul a avut un oarecare ecou chiar și în presa americană de mainstream, pentru că Sandia Labs este finanțată de guvernul federal, acolo se duc banii contribuabililor. Fostul adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan, Paul Craig Roberts, a scris pe blogul său că fenomenul nu se limitează la acest contractor federal, ci se extinde la nivel federal, de stat și local, în întreprinderile publice și în cele private. ,,Știu un inginer software angajat de o companie privată care a trebuit să meargă la sesiuni de sensibilizare unde

angajații albi trebuiau să recunoască faptul că sînt niște opresori ai femeilor și ai angajaților de altă rasă”. Cine acceptă aceste sesiuni de ,,reeducare” poate fi promovat, iar cine se opune nu va fi promovat, ba chiar riscă să fie eliminat din companie. ,,Datorită popularității blogului meu, am primit e-mailuri de la mulți bărbați albi care spun cît de mult își urăsc slujbele, din cauza ostilității șefilor față de bărbații albi. Ei se roagă să aibă șefi asiatici – chinezi, coreeni, japonezi – pentru că aceștia îi evaluează în funcție de performanțe, nu după ideologie. Șefii albi nu sînt preferați, pentru că aceștia au ajuns în funcții înalte dovedind că se pot urî pe ei înșiși și pe toți bărbații albi”, scrie Paul Craig Roberts.

Ei bine, zilele trecute Casa Albă a arătat că este conștientă de ceea ce se întîmplă în agențiile federale.

La instrucțiunile președintelui Trump, Biroul pentru Management și Buget, cel mai important organism

Casa Presei Libere va fi demolată

Într-o societate în care Lenin a dispărut din istorie, se pare că și clădirea care îi stătea în spate, la Piața Presei Libere din Capitală, va deveni un morman de moloz. Un candidat la Primăria Capitalei, aflat în avansată stare de beție de putere, a anunțat că planul lui este să demoleze Casa Presei Libere, iar în locul ei să ridice un monument care să personifice prostia românilor. ,,Este adevărat că în Caracal s-a răsturnat căruța cu proști – nu putem nega acest lucru. Dar, se pare că expresia «mama proștilor este mereu gravidă» tot din Caracal a plecat, așa că doresc ca în locul în care este ridicată această relicvă a societății, Casa Scînteii, să fie amplasat un car cu o femeie gravidă, înconjurată de copii. Și, pentru ca turiștii să dea năvală, statuia va avea o mînă ridicată, doar că nu va purta o torță – precum Statuia Libertății – ci o bucată de creier, din care vor ieși fix doi neuroni: unul destinat reproducerii, iar celălalt respirației”, a declarat Gîltofan Otîc, candidat independent pentru Primăria Sectorului 7, din Capitală. ,,Încă mă gîndesc dacă să prezint Parlamentului României un proiect de lege prin care cer ca numele țării să fie schimbat în Republica Caracal, ca o recunoaștere a comportamentului absurd al românilor în fața hoților și trădătorilor de neam”, a încheiat Otîc, în timp ce își lega capul cu o sfoară, ca să nu îi cadă de greu ce era.

D.A. al administrației prezidențiale, a cerut agențiilor să oprească orice programe finanțate de guvern care includ referințe la ,,teoria critică a rasei” și la ,,privilegiul albilor”. Această teorie de sorgite neomarxistă a apărut în anii 1980 în mediul universitar din SUA, iar apoi s-a extins în companiile americane și agențiile guvernamentale. Una dintre ideile promovate este că legislația și instituțiile SUA sînt profund rasiste. Această teorie nu ar fi în centrul atenției dacă ea nu ar influența politicile guvernamentale în SUA. ,,Președintele a observat că agențiile guvernamentale cheltuiesc milioane din banii contribuabililor pentru ai supune pe angajați la sesiuni de training care să-i facă să creadă într-o teorie învrăjbitoare și anti-americană”, arată șeful biroului de management și buget de la Casa Albă, Russell Vought. ,,Spre exemplu, potrivit relatărilor din presă, angajaților guvernului li s-a cerut să participe la sesiuni de training unde li se spunea că «aproape toți albii contribuie la rasism» sau unde li se cerea să spună că au «profitat de rasism»”. ,,Nu putem accepta ca angajații noștri să participe la aceste training-uri care subminează valorile americane fundamentale și creează diviziuni în rîndul forței de muncă”, arată Vought. ,,Președintele a dovedit că este alături de cei a căror voce nu a fost ascultată și care nu au reușit să beneficieze de ceea ce le poate oferi țara noastră, iar el vrea să-i sprijine pe mai departe pe toți americanii, indiferent de rasă, religie sau credință”, arată Vought. ,,Propaganda teoriei critice a rasei care învrăjbește și înjosește este împotriva valorilor americane și nu are ce căuta în guvernul federal”.

Cotidianul.ro

RM

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei O nouă afacere a americanilor pe seama României La finele săptămînii trecute a fost semnat un Memorandum de Înţelegere, în vederea înfiinţării în România a unui Centru Regional de Echipare şi Întreţinere a Elicopterelor Black Hawk, pentru Europa Centrală. Acordul a fost semnat de companiile ROMAERO şi Sikorsky, parte a grupului Lockheed. Semnarea Memorandumului s-a făcut în prezenţa ministrului Economiei, Virgil Popescu, ambasadorului SUA la Bucureşti, Adrian Zuckerman, a adjunctului ambasadorului Poloniei în România, Natalia Piotrowska, şi altor demnitari. Semnarea acordului a avut loc în marja evenimentului „Black Sea and Balkans Security Forum 2020”, una dintre manifestările pe bani mulți, care în loc să fie folosiți pentru dezvoltare economică și socială, sînt destinați aceleiași strategii folosite de SUA de 70 de ani: impunerea unor temeri, pentru care „Big Brother” să ne apere! Pe banii noștri… și pentru alte favoruri, cum ar fi amplasarea de baze militare.

Elicopterul Black Hawk este prezentat ca fiind „cel mai răspîndit elicopter multi-rol şi multi-misiune din lume”, iar el ar urma să fie echipat de ROMAERO „atît pentru misiuni militare, cît şi pentru operaţiuni de căutare şi salvare, servicii medicale de urgenţă, comandă şi control sau transport oficial”. Aceste elicoptere vor fi livrate „pentru finalizare de către ROMAERO” din fabrica PZL Mielec din Polonia, „cea mai mare capabilitate de producţie a Lockheed Martin din afara SUA”.

Sigur, aparent este o afacere, dar dacă ne uităm la acționariatul ROMAERO vedem că acționariatul este compus din Ministerul Economiei (56,7153%), S.I.F. Muntenia București (23,2411%), Fondul Proprietatea S.A. (18,8798%), iar alte persoane fizice și juridice avînd circa 1%.

O „afacere” cu repetiție… și rezultate zero. Pînă acum De fapt, această „mare afacere” s-a mai petrecut o dată și în 2018, cînd directorul general al ROMAERO, Remus Vulpescu (devenit celebru în urma tranzacției Oltchim – Dan Diaconescu), anunța că „centrul de la Bucureşti va fi singurul autorizat de grupul Lockheed Martin pentru echiparea şi întreţinerea elicopterului multi-misiune Sikorsky UH-60 Black Hawk în Europa Centrală”.

Adică… același lucru! Aceeași promisiune! În schimb, ROMAERO a intrat în dificultăți financiare majore. Acum o lună, în august 2020, se anunța că Romaero „intră într-un proces de restructurare prin mecanismul pus la dispoziţie de OG 6/2019, pe baza unui plan de restructurare aprobat recent de acţionarii companiei, şi care prevede reducerea cu 256 mil. lei a datoriilor către bugetul statului şi transferarea unor active esenţiale către instituţiile din sectorul de apărare”.

Deci… cu ce avem de-a face în această „afacere” cu repetiție? Cu un exercițiu de imagine? Cu un profit pentru Fondul Proprietatea, condus și patronat (în bună măsură) de americani?

„Ne lăudăm cu firimiturile primite de industria de apărare” Iată ce scria despre aceste afaceri de „mentenanță” publicația de specialitate, „Global Defense News”, în iulie 2019: „Ne lăudăm cu firimiturile primite de industria de apărare”. „Mare laudă că s-a mai semnat un memorandum pentru mentenanța sistemelor de rachete Patriot.

Pînă acum, Ministerul Apărării Naționale a semnat contracte de șase miliarde de euro, dar nici un element de tehnică nu va fi dezvoltat în România pentru a

beneficia și industria noastră de armament”, scria colonelul Florin Jipa.

Colonelul Jipa scria asta după ce ROMAERO încheiase „afacerea” cu Raytheon pentru a asigura mentenanța sistemelor de rachete Patriot.

Deci, conchizînd, ce se petrece azi? Un exercițiu de imagine pentru Zuckerman și Guvernul Orban?

O afacere a FP și o scutire de datorii? Vom urmări reacțiile specialiștilor, pentru că, pînă la urmă, joaca asta vizează „perla industriei strategice românești”… care o mai fi această industrie.

O ciudată coincidență care ajunge la…

Ludovic Orban Încă o precizare – restructurarea ROMAERO se face printr-o firmă parte a grupului condus de clujeanul Andrei Cionca, printre altele acuzat la un moment dat de DNA de lichidarea societăţii Romstrade, într-un dosar în care e vorba de un prejudiciu de… 1 miliard de euro!

Romstrade – Nelu Iordache… Transalpina… Ludovic Orban?... Presa a scris articole interesante pe această temă. Să menționăm că același Cionca e acuzat de jurnaliștii clujeni în afacerea transportului muncitorilor în Germania. Mai exact, parcarea Aeroportului din Cluj, în care s-a produs aglomerarea și haosul difuzat de presă, nu ține de autoritatea aeroportului, ci e administrată de o firmă din grupul condus de Cionca. Și, ca să vezi coincidență – de unde a preluat firma lui Cionca administrarea parcării Aeroportului? De la UTI, a lui Tiberiu Urdăreanu! Adică de la denunțătorul lui Ludovic Orban – și cel care l-a înregistrat în timp ce îi cerea zeci de mii de euro pentru campanie!

Coincidențe, nu?... Dar teribil se mai leagă toate în România asta „strategică”!...

Dar să revenim la semnarea memorandumului.

Simpaticul ambasador „Zăharel” Așa cum precizam, ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman, a participat la semnarea memorandumului între Sikorsky, parte a grupului Lockheed Martin, și Romaero. Și, evident, Zuckerman a spus că e „o zi remarcabilă pentru toate națiunile noastre și pentru Alianța europeană” – care o fi aceea?

Ambasadorul SUA i-a mulțumit „prietenului meu, Ministrul Economiei Popescu, pentru toată munca depusă pentru dezvoltarea economiei românești”, l-a firitisit și pe noul ambasador al Poloniei, și a spus că deschiderea acestui atelier de reparații este „o victorie”.

Juma de guvern și doi ambasadori pentru deschi­ derea unui atelier de reparații?! Ceaușescu nici nu s-ar fi ridicat de la birou pentru așa ceva! Dar, deh, e o victorie pentru a doua mare putere economică a lumii (după China, nah!!!), ale cărei investiții generează în România, la un loc, o cifră de afaceri totală cam cît a unui mare grup de firme românesc, Dedeman, de exemplu!

Dacă nimeni nu-l ia de guler!...

Evident, Zuckerman s-a lansat în aberațiile sale anti-diplomatice, pentru care nici o autoritate română nu-l taxează – atacînd Rusia și China: „Este extrem de important să menținem economii vibrante (sic!) și armate eficiente pentru a conserva libertatea și democrația în fața influențelor ruse, chineze și a altor influențe maligne”. Și, spune Zuckerman, acest atelier de reparații, pe care îl numește pompos „acord” sau „memorandum”, „va consolida capacitățile militare ale tuturor țărilor europene, și de el vor beneficia și economiile României și Poloniei”.

Of, unde e un Vadim să-l ia de guler pe obraznic?...

Chiar nici un parlamentar român, nici un externist să nu ia atitudine cînd un ambasador, fie el și al

SUA, atacă mari puteri (prietene de zeci de ani cu România!) de pe teritoriul țării noastre?! Chiar nimeni nu sesizează pericolul pe care omul acesta îl reprezintă pentru viitorul nostru?!

Dar, ce să mai zicem… Zuckerman s-a pus din nou pe politică internă – imixtiune gravă! - aducînd aplauze Guvernului Orban, în condițiile în care patronatele și analiștii economici îl fac praf! „Felicit guvernul Orban pentru angajamentul său pentru stabilitate pe termen lung și pentru că se concentrează nu numai pe pregătirea militară, ci și pe dezvoltarea economică”.

Ce-o însemna „stabilitate pe termen lung”? Faptul că rezistă cumpărînd parlamentari din PSD, funcționînd pe baza traseismul politic?

Apoi a trecut la miniștri: „Îi felicit pe miniștrii Popescu și Cîțu pentru că au lucrat cu atîta sîrguință la finanțele și la dezvoltarea economică a României pe termen lung. Îl felicit pe Ministrul Apărării Ciucă pentru transformarea armatei române într-o forță de apărare complexă și strategică, orientată eficient spre viitor”.

Un nou rol a ministrului Nicolae Ciucă Ultima chestie e chiar interesantă – în ce sens „transformarea armatei române”? Ce vrea să mai transforme ministrul Nicolae Ciucă?

Desigur, în cel mai ridicol stil „Big Brother“, Zuckerman a vorbit și de amenințările din est, „Sevastopol este la mai puțin de 600 de kilometri distanță de noi. Tiraspol este la 400 de kilometri distanță. Amenințările hibride cu care ne confruntăm sînt în apropiere și sînt reale”. Iar ca să dovedească asta, a povestit cum vinerea trecută, „peste Marea Neagră, în spațiul aerian internațional, avioanele rusești au hărțuit în mod agresiv și periculos un avion american”. „Există, de asemenea, multe alte acțiuni maligne prin care Rusia încearcă să își extindă sfera de influență acest tip de comportament al Rusiei întărește în mod constant necesitatea unei prezențe puternice care să apere granița de est a NATO. Statele Unite, NATO și statele sale membre nu vor fi intimidate de aceste cascadorii nesăbuite și nici de acțiunile maligne”, a declarat Zuckerman.

Adevăratul interes al ambasadorului Dar, atenție la ultima parte a mesajului – pentru că se confirmă ceea ce titram: e o afacere pentru americani. Iată dovada: „Sperăm ca toate agențiile civile din România să cumpere Black Hawk, astfel încît să poată fi păstrat, întreținut în România, la Romaero”, a spus Zuckerman, argumentînd că „acest lucru ar contribui, de asemenea, la aducerea de locuri calificate de muncă în România – mecanici și profesioniști care înțeleg Black Hawk și îl pot menține gata să răspundă oricărei crize în orice moment”.

Deci, tradus în sens strategic, Zuckerman a transmis clar – „toate agențiile civile din România să cumpere Black Hawk”! Ne-am mai pricopsit cu o cumpărătură – iar Zuckerman trebuie să se laude și el cu ceva la Washington… sau unde o trebui el să se laude! Adică România va arunca alte sute de mili­ arde – iar în schimb vor fi angajați cîteva zeci de muncitori, cu salarii de România! *** Așa cum arătam din structura acționariatului și trecutul relațiilor între părți, „afacerea” atelierului de reparații nu e nouă, iar ROMAERO e controlat de Fondul Proprietatea, care are un pachet important de acțiuni. Iar în ecuație apar și multe coincidențe menționate, legate de Ludovic Orban. În concluzie, să consemnăm și azi că ambasadorul SUA laudă din nou guvernul Orban, în condițiile unei contestări generale – și anunță o nouă „cumpărătură” pe care România o va face. Pentru că, se știe, „speranțele” ambasadorului SUA nu sînt niciodată deșarte.

Dragoș Dumitriu

18

Nr. 1553

Schimbarea la faţă a Europei „Imaginaţi-vă o lume a păcii, a prosperităţii și a democraţiei”, scria la începutul anilor 2000 Mark Leonard, fondatorul Consiliului European pentru Relaţii Externe, creionînd scenariul unei Europe care va domina Secolul XXI. În acest scenariu, modelul european s-ar fi răspîndit în lume ca un virus, cea mai mare ameninţare pe care ar fi putut-o lansa UE nefiind invazia, ci „retragerea mîinii care oferă prietenie și mai ales a perspectivei apartenenţei”. La aproape două decenii de la aceste predicţii triumfaliste, realitatea ne arată că, dimpotrivă, am putea deveni în curînd chiar martorii sfîrșitului Europei „așa cum am cunoscut-o în ultimele șapte decenii”, susţine în cartea sa jurnalistul James Kirchick, analizînd modul în care Europa a virat spre o zonă de frămîntări sociale și politice oarecum asemănătoare celor din anii ’30. Continentul își plămădește un alt chip, cu trăsături greu de anticipat cu doar cîţiva ani în urmă: „Este tot mai nedemocratică, stagnează din punct de vedere economic, e ameninţată de toate tipurile de extremiști, de la stînga iliberală la dreapta autoritaristă, și înaintează lent pe calea cîndva de neconceput a războiului”.

Trenul destrămării ideii europene a plecat deja din gara de la Bruxelles, scrie și politologul bulgar Ivan Krastev, iar rezultatul va fi deraierea democraţiilor de la periferia Europei și, deși nu va urma inevitabil războiul și nici sistarea cooperării în plan politic, cultural și european, ceea ce e de așteptat să dispară este „visul unei Europe libere și unite”.

Colapsul compasiunii Unul dintre subiectele care au semănat discordie între statele Uniunii Europene a fost cel al refugiaţilor și migranţilor, după ce peste un milion de solicitanţi de azil și migranţi au sosit în Europa în 2015, în ceea ce comisarul european pentru imigraţie Dimitris Avramopoulos a etichetat drept cea mai gravă criză a refugiaţilor după al doilea Război Mondial.

Eforturile UE de a stabili un sistem de cote care să rezolve criza migraţiei s-au lovit de rezistenţa acerbă a statelor din estul continentului. Chiar și în 2019, cînd s-a înregistrat o scădere cu 80% a fluxului de imigranţi ilegali în Europa, statele din UE nu au ajuns decît la înţelegeri ad-hoc cu privire la cine să preia migranţii care ajung încă în apele Mediteranei. Prezenţa străinului a devenit tot mai greu digerabilă pentru europeni, mai ales dacă străinul e un refugiat care-și riscă viaţa ca să atingă un tărîm al făgăduinţei. Adevărata criză în anii în care Europa a fost asaltată de refugiaţi nu a fost numărul acestora, ci dezinteresul lumii libere pentru soarta lor, punctează un Raport Amnesty International din 2016, arătînd că 10 din cele 193 de state ale lumii primesc peste jumătate din numărul de refugiaţi. „Este timpul ca liderii (…) să explice de ce lumea poate salva băncile, poate să dezvolte noi tehnologii și să poarte războaie, dar nu poate găsi un cămin pentru 21 de milioane de refugiaţi, doar 0,3% din populaţia lumii”, puncta Salil Shetty, secretarul general al organizaţiei Amnesty International.

Subiectul migranţilor a devenit vîrful de lance al repertoriului partidelor populiste, care au reușit astfel să își adjudece procente, semănînd ură și teamă chiar și acolo unde existau, în realitate, extrem de puţini refugiaţi.

De fapt, spune Krastev, singurul străin pe care Europa îl acceptă fără rezerve a rămas turistul, „personajul principal, apreciat și primit cu braţele deschise. Vine, cheltuiește, zîmbește, admiră și pleacă. Ne face să ne simţim conectaţi la o lume mai mare, fără să ne împovăreze cu problemele ei. Prin opoziţie, refugiatul e simbolul pericolului globalizării. Vine cocoșat de nedreptăţile și problemele unei lumi îndepărtate. E printre noi, dar nu e unul dintre noi”. (…)

Chipul antisemit al Europei În Europa, nici măcar cei care locuiesc de mai multe generaţii aici nu mai sînt agreaţi, semn că vînturi noi au început să sufle peste continent, după cum remarca filosoful francez Alain Finkielkraut. Acesta a fost atacat, la începutul anului, de protestatari ai mișcării Vestele Galbene, unul dintre aceștia strigîndu-i să se întoarcă la Tel Aviv. „Sînt acasă, dar nu și pentru acești oameni”, puncta Finkielkraut, declarîndu-se șocat de incident, în ciuda faptului că era conștient de noul val de antisemitism

care a început să măture ţara. Din nefericire, ce se întîmplă în Franţa nu este doar o excepţie în peisajul european. Peste o treime dintre evreii care locuiesc de generaţii într-un stat al Uniunii Europene nu se mai simt în siguranţă acolo unde trăiesc și au luat în calcul posibilitatea de a emigra, potrivit unui studiu al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), care a analizat răspunsurile a 16.395 de evrei din 12 state membre UE. Evreii din Franţa au raportat cele mai acute sentimente de nesiguranţă (9 din 10 au spus că sînt priviţi cu ostilitate pe stradă), iar evreii din Franţa, Danemarca și Belgia evită cel mai mult să poarte veșminte sau accesorii care le-ar putea dezvălui identitatea etnică (62%, 56%, respectiv 52%). Un respondent din 5 cunoaște evrei care au fost insultaţi, hărţuiţi sau atacaţi din motive etnice, iar 34% dintre subiecţi au spus că evită să viziteze alţi evrei sau să participe la evenimente organizate de comunitatea evreiască.

Incidentele cu caracter antisemit din Marea Britanie au ajuns la un nivel record, peste 100 în fiecare lună, în anul 2018, potrivit organizaţiei Community Security Trust. Și în Franţa au avut loc recent vandalizări ale mormintelor evreiești. Bucureștiul s-a regăsit și el pe locul 3 într-un top internaţional al orașelor care înregistrează cele mai multe postări antisemite, după ce ministrul israelian Naftali Bennet a anunţat crearea unui sistem de monitorizare în timp real a postărilor antisemite din reţelele de socializare. În 2015, Frans Timmermans remarca revenirea în forţă a antisemitismului, mărturisind că nu ar fi crezut că „acest monstru vechi” își va mai face apariţia pe scena europeană.

Iar la finalul anului trecut, după ce rezultatele studiului FRA au fost prezentate la Bruxelles, Timmermans a avertizat că, atunci cînd evreii nu se mai simt acasă acolo unde au trăit de generaţii, „Europa nu mai este Europa”.

Declinul democraţiei, seducţia populismului O serie de crize mai mult sau mai puţin recente (criza economică, criza refugiaţilor, atacurile teroriste) au creat un cadru favorabil pentru consolidarea discursului populist.

Nemulţumiţi de capacitatea guvernelor de a gestiona un mozaic tot mai complicat de probleme, europenii au început să ofere tot mai puţin credit democraţiei liberale.

Populismul a dovedit că are priză la public chiar și în democraţiile consolidate din Europa. În ultimii ani, bătrînul continent s-a obișnuit să aștepte cu răsuflarea întretăiată rezultatul alegerilor naţionale și să respire ușurat atunci cînd partidele extremiste nu reușeau să preia puterea, sporindu-și totuși, de la un scrutin la altul, procentele. Mișcările populiste se pliază pe sentimente antiimigraţioniste, pe insatisfacţia cauzată de democraţie și pe neîncrederea în politicieni, partide și Parlament, susţine un studiu din 2017, care minimalizează rolul crizei economice în această ecuaţie. Dimpotrivă, eșecul esteuropenilor de a atinge prosperitatea visată și evaluarea Europei doar în termeni tranzacţionali stau la baza scepticismului cu privire la Uniune, crede Kirchick, care susţine că Europa va supravieţui doar dacă populaţia va adopta „un patriotism civic ce venerează mai mult decît pensiile și vacanţele”. (…) Raportul „Democraţia în 2019” al organizaţiei Freedom House a marcat 13 ani consecutivi de regres democratic la nivel global, fiecare regiune înregistrînd în 2018 un scor mai mic decît în 2005, cu excepţia regiunii Asia-Pacific. În Europa, Ungaria și Serbia au trecut de la ţări „libere” la ţări „parţial libere”.

Ungaria și-a pierdut statutul de stat liber din cauza atacurilor premierului Victor Orban la adresa instituţiilor democratice (presă, grupuri religioase, opoziţie, sector privat, organizaţii neguvernamentale), iar în cazul Serbiei, raportul menţionează deteriorarea procesului electoral, hărţuirea și denigrarea jurnaliștilor independenţi și faptul că președintele Aleksandar Vučić și-a depășit atribuţiile pe care i le conferă Constituţia.

Michael Abramowitz, președintele Freedom House, sublinia schimbările nedorite care au brăzdat chipul Europei, dar și al lumii, în ultimii ani: regresul ţărilor care promiteau să devină democraţii puternice (precum Polonia, Ungaria sau Turcia), slăbirea instituţiilor democratice în state cu tradiţie democratică, hărţuirea presei (mergînd chiar pînă la uciderea jurnaliștilor), corupţie. Statele autoritariste „nu se mai limitează la reprimarea propriului popor”, avertizează Abramowitz, ci încearcă, prin diferite metode, să își exporte modelul dincolo de graniţe, așa cum o face deja de ani buni Rusia.

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

O Rusie care și-a găsit drumul către trecut „Legile celor din afară nu se aplică Rusiei. Dar Rusia își aplică legile oriunde, oricum și oricînd îi place”, scrie Edward Lucas, vice-președintele think tank-ului Center for European Policy Analysis, autorul a mai multor analize despre strategia rusă de dezbinare și de cucerire a Occidentului. Trebuie să ne pregătim pentru o Europă post-atlantică, susţine Lucas, argumentînd că, deși pe hîrtie pare mai slabă decît Occidentul, Rusia deţine avantaje „mari, posibil cruciale”: Putin acţionează categoric, nu se sfiește să încalce regulile jocului și să uzeze de forţă, iar toleranţa rușilor la lipsurile economice se dovedește a fi incredibil de mare. După anexarea Crimeei, Putin și-a rezervat dreptul de a interveni militar oriunde drepturile rușilor ar putea fi periclitate, anunţîndu-și intenţia de a proteja Russkii Mir (Lumea Rusă), o comunitate etnolingvistică vag definită, alcătuită din oricine „simte că face parte din marea Lume Rusă, nu neapărat de etnie rusă, ci oricine se consideră rus”. Strategia Kremlinului combină naţionalismul hitlerist de tip „sînge și pămînt” (Hitler a justificat ocuparea regiunii sudete din Cehia și a altor teritorii prin așa-zisele opresiuni la care ar fi fost supuși germanii din aceste regiuni) cu pretenţiile brejneviene ale dreptului absolut de intervenţie militară în ţările din fostul bloc sovietic, notează Kirchick. Pe de altă parte, sentimentul de agresiune resimţit de extinderea NATO a devenit laitmotivul politicii externe, deși, „în afară de Rusia, nimeni nu a încercat, după cel de-al doilea Război Mondial, să modifice graniţe”, după cum subliniază disidentul rus Vladimir Bukovski. De fapt, după atacurile asupra Georgiei și a Ucrainei, Rusia a reușit să oprească extinderea alianţei, descurajînd alte state aspirante.

Retragerea recentă a Rusiei și a SUA din Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF) și semnalele mixte transmise de președintele Trump cu privire la NATO nu sînt semnale îmbucurătoare pentru o Europă tot mai puţin unită, cu reacţii mai degrabă ezitante în faţa atitudinii beligerante a Rusiei.

Ecourile unui divorţ complicat Totuși, declinul Europei trebuie căutat mai degrabă în factori interni decît în cei exogeni, scrie Kirchick.

Brexitul intră în prima categorie, susţine jurnalistul: „Dacă invadarea Crimeei de către Rusia în 2014 a fost primul atac extern asupra ordinii politice europene de după Războiul Rece, decizia pripită a Marii Britanii de a părăsi UE a fost prima rană autoprovocată”. Finalizarea Brexitului, „cea mai urîtă și penibilă întîmplare politică a Uniunii Europene din întreaga istorie a blocului comunitar”, ar putea ieși rău sau foarte bine, scria politologul Valentin Naumescu la începutul anului.

Lipsesc însă deocamdată indiciile că Marea Britanie ar putea ieși de pe traiectoria unui Brexit fără acord, discuţiile dintre UE și Londra neînregistrînd vreun progres. Un Brexit dur ar putea aduce recesiune în Marea Britanie, iar avansul academic, cultural și știinţific ar putea fi afectat pentru zeci de ani, avertiza un grup de 150 de universităţi britanice. Accentuarea tendinţelor separatiste ale Scoţiei, Irlandei de Nord și Ţării Galilor ar putea da tușa finală a acestui scenariu negru.

Marea Britanie nu va fi ultimul stat care va părăsi blocul comunitar, avertiza Nigel Farage, fostul lider al Partidului pentru Independenţa Regatului Unit, în ultimul său discurs în calitate de membru al Parlamentului European. Un scenariu care nu mai pare ireal astăzi.

Lucrurile se schimbă repede în Europa, iar afirmaţia (din 2007) politologului Ken Jowitt potrivit căreia integrarea în UE a fost cea mai bună veste pe care au primit-o ţările Europei Centrale și de Est în ultimii 500 de ani este tot mai vocal dezavuată chiar de unii dintre liderii acestora.

Cum va arăta o Europă care nu-și mai respectă valorile, încorsetată într-un discurs populist și xenofob, lipsită de evreii ei, înstrăinată de America și timidă în faţa Rusiei, fărîmiţată între state care-și urmăresc cu obstinaţie propriul interes este o temă de reflecţie pe care nu e înţelept să o evităm. Pentru a încerca să nu devină arhitecta propriului dezastru, Europa are nevoie să nu uite experienţele abisale ale trecutului și să arate că și-a înţeles și și-a regretat greșelile de atunci. Și, desigur, are nevoie să se decidă dacă democraţia este un drum cu sens unic sau doar „o scurtă paranteză ce se închide sub ochii noștri”.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

RM

Nr. 1553

l

19

8 – 14 septembrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io ! Gura lumii! (Fantezie) 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Unsă! – Invenții; 2) Lun­ ga timpului cărare – Afectuos; 3) Vestește sosirea primăverii – A opri acțiunea; 4) Incult!

– Înțelegere – Întîlnite la circ!; 5) Circulă pe ulița satului – Stau pe capul regilor; 6) Plecat de jos! – Oglinda meciului – Puse în plic!; 7) A orna – Dată!; 8) Rație zilnică – Ros; 9) Aflate sub tensiune; 10) Centru vital! – Conducătorii unor ansambluri.

VERTICAL: 1) Îl au pe vino-ncoace; 2) Văzute prin parc! – Arma la ochi; 3) Începutul acțiunii! – Sat în județul Mureș; 4) Primul cuvînt – Sectoare goale!; 5) Dac!; 6) Opuse!; 7) Redate!; 8) Fundul fundului! – Prima din gamă – Localitate în China; 9) Literă gotică – De la deal la vale! – Marcă de mașini olandeză; 10) Milenara moștenire cu care ne mîndrim; 11) Făcute de rîs – Nu cred în ceea ce nu văd.

DICȚIONAR: DAIA; AODI; EIS; DAF. GH. ENE Dezlegarea careului ,,CÎNTECUL” 1) ADEMENIRE; 2) PALAMAS – MU; 3) URAT – IARIN; 4) SI – IO – CANI; 5) OASTE – MER; 6) B – OSANA – SE; 7) AC – EVERAC; 8) RAU – I – ONUL; 9) CETERASI – O; 10) ANANIA - RAY

O istorie a farselor (163) Imposturile unui aventurier leton (2) Lucrînd pentru Luderitz şi alţi şarlatani, strîngînd bani de la datornici sau desenînd portrete în cafenele, s-a autodenumit contele Pahlen, dar a aterizat în închisoare. Eliberat, a lucrat ca vînzător de ţigări din uşă-n uşă, sub numele de contele von der Recke. Din nou a ajuns la închisoare pentru asumarea de identitate falsă, şi, din nou eliberat, s-a îndreptat spre Heidelberg.

Deşi vremurile erau dificile, copiii naivi ai familiilor bogate se îndreptau către acest oraş pentru a-şi continua educaţia la nivel universitar. Prezentînduse acum drept prinţul Lieven, după cîteva săptămîni de serate şi dineuri scumpe alături de studenţii snobi ce credeau că el trebuie să fie o persoană importantă, Domela s-a retras în plină glorie, fără a mai risca să fie prins. Aşa a ajuns la Erfurt şi s-a cazat la unul dintre cele mai bune hoteluri sub numele de baronul von Korff. Începuse deja să capete experienţă şi iscusinţă.

Cînd i s-a oferit o cameră la etajul patru, el a insistat, pe un ton vehement, să primească un apartament la

etajul întîi, cu propria cameră de baie; apoi şi-a încercat norocul şi i-a telefonat prinţului Louis Ferdinand, unul din fiii fostului Kaizer, la palatul Cecilienhof în apropiere de Potsdam. Din fericire, prinţul era plecat, dar personalul hotelului a observat şi reţinut apelul.

Dînd cu ochii, în biroul său, de o fotografie a familiei regale, directorul hotelului şi-a dat seama că „baronul von Korff” era, de fapt, nepotul Kaizerului, adică prinţul Wilhelm von Hohenzollern. De acum înainte, fiecare protest al lui Harry, care afirma că este doar baronul von Korff, alimenta zvonurile conform cărora el era, într-adevăr, personajul regal amintit. Indeplinindu-i dorinţa ascunsă, cei de la hotel nu l-au lăsat să plătească factura. Alarmat, Harry a fugit la Berlin şi s-a cazat la hotelul Habsburgerhof sub titlul de „Baronul”, dar şi aici a descoperit că zvonurile îl urmăreau. În curînd, toată lumea îi spunea „înălţimea voastră”. Întors la Erfurt, a încercat să înăbuşe speculaţiile, dar, în schimb, s-a trezit semnînd în Cartea Aurie a oraşului cu titulatura de „Wilhelm, prinţ de Prusia”.

Numele său fiind publicat acum în toate ziarele, şi adevăratul prinţ Wilhelm locuind doar la o sută de kilometri depărtare, Domela era prins de rolul lui ca într-o capcană - dar nimeni nu a bănuit nimic.

Politicieni, bancheri şi industriaşi s-au luptat să îi plătească facturile şi să îl invite la tot felul de banchete.

Ofiţerii Reichswehr-ului încercau să-i intre în favoruri, în ciuda unei hotărîri prin care membrii familiei Hohenzollern puteau să-şi păstreze titlurile doar dacă evitau orice contact cu membrii armatei. Domela devenise fantezia preferată a tuturor, dar cît timp mai putea rezista? Tensiunea era pe punctul de a exploda. Pînă cînd, într-o zi, primeşte o telegramă în oraşul Gotha: ,,REZERVAŢI O CAMERĂ LINIŞTITĂ PENTRU DUPĂ-AMIAZĂ. VON BERG”. Şi brusc şi-a dat seama, cu groază, că von Berg este administratorul-şef al casei de Hohenzollern!

De-abia mai tîrziu, aflînd că Herr von Berg era de fapt un om de afaceri din Frankfurt, Domela a fugit în staţia de tren, unde a observat un bărbat care îl pîndea de după un magazin. Un detectiv! A luat un taxi înapoi la Erfurt, iar la cazarma de la Reichswehr 1-a convins pe comandat să interzică reportajele stînjenitoare despre relaţiile lui prietenoase cu armata, o cerere pe care i-a făcut-o şi comandantului de la Weimar. Pînă în acest punct, Harry era deja extenuat. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cine seamănă vînt, culege furtună! (1)

Stimați prezidenți ai Camerelor Parlamentului, Doamnelor și domnilor colegi, Domnule prim-ministru și onorat Guvern, Ce este, în fond, această moțiune? Care sînt opiniile oamenilor mulți și simpli din Popor, cu care ar trebui să ne potrivim pașii, fiindcă altminteri nu vom repre­zenta pe nimeni în Parlament?! Permitețimi, stimați colegi, să reproduc numai cîteva păreri formulate în cadrul unei interesante anchete de opinie, publicată în ziarul „Azi” – adică pe terenul d-lui Petre Roman, unul dintre inițiatorii acestei mo­țiuni. Poate că, prin citatele scurte pe care le voi da, vor pătrunde în Par­lamentul României și gîndurile populației, pe care prea le filtrăm noi, prea le prelucrăm și le poleim cu doctrine și strategii, după care ne mai mirăm că lumea s-a săturat de politică. Mihaela Pădure, 62 de ani, pensionară: „Nu cred că trebuie depusă această moțiune. Vă dați seama ce se întîmpla în Țară dacă pică Guvernul Văcăroiu? Să-i lase să guverneze, domnule! O să-i tragem la răspundere după aceea”.

Mirela Popa, 32 de ani, telefonistă: „Nu sînt de acord cu moțiunea de cenzură pe care a depus-o Opoziția pentru Guvern. Pentru că mi se pare normal ce se întîmpla la ora actuală în Țară. Nu se pot rezolva toate problemele imediat cum vrea Opoziția. Și, mai ales, lumea, în general, nu muncește”. Ion Ionescu, 67 de ani, pensionar: „Dacă cei din Opoziție sînt așa de deștepți și le știu ei pe toate, de ce nu au intrat de la început în Guvern? De ce au refuzat? Acum dau cu pietre. E o lașitate. E o ma­nevră a lor”. Viorica Popescu, inginer: „Opoziția ar trebui să-și vadă de treabă și să lase moțiunea de cenzură. Nu e momentul pentru așa ceva. Astea sînt lovituri sub centură, după cum a și spus cineva în Parlament”. Suzana Teodorescu, profesoară: „Nu sînt de acord. Guvernul nici n-a fost lăsat să lucreze. Opoziția întîi a zis că dă moțiune de cenzură pentru că Guvernul nu vrea să ceară votul Parlamentului, acum spun că nu sînt mulțumiți de răspunsurile care au fost date de miniștri. O scaldă mereu. Nu mi se pare motivată acțiunea Opoziției”.

Firește, ancheta de opinie cuprindea și cri­tici severe la adresa Guvernului, dar calificative mai aspre decît am formulat chiar noi, cei de la Partidul România Mare, n-a rostit nimeni pînă acum, nici măcar Opoziția. În mod nedemn și incalificabil, criticile rostite de noi au fost taxate de unii reprezentanți ai Opoziției drept „șantajare” a Guvernului, dar o asemenea aberație nici nu merită vreun comentariu. Deci, dacă Opoziția critică – e democrată și europeană, dacă însă criticăm noi – sîntem șantajiști! De pildă, printre acuzele directe pe care le aducem unor membri ai Executivului este și asta: cum este posibil ca fostul premier, Theodor Stolojan, actualmente funcționar la Banca Mondială, să controleze prin telefon, de la New York, de două ori pe săptămînă, activitatea Ministerului de Finanțe?

Fie-mi îngăduit să mai fac o referire la înțelepciunea altora, care poate că ne va ajuta mai bine să pricepem cum de a ajuns Țara în această fundătură. Pentru că, dacă nu vom merge la rădăcina lucrurilor, nu vom face nici un pas înainte și putem da 100 de moțiuni de cenzură și se pot schimba 100 de guverne, care să domnească fiecare 100 de zile văcăresciene, dar tot la răscruce vom fi și ruinele vor fumega și mai cumplit.

Este vorba despre declarațiile cunoscutului om de afaceri american David Garst, președintele corporației „American-Ro­manian-Agro-Industrial”, care, după decembrie 1989, a vizitat de trei ori România. Iată ce afirma mai zilele trecute acest capitalist pur-sînge, care a vizitat numeroase județe ale Țării și pe care cred că oamenii din această înaltă aulă nu-l pot acuza de neocripto-comunism, naționalism, nostalgie după vechile structuri și alte clișee dogmatice, la limita Codului

Penal. Citez: „E o monumentală prostie, domnilor, să distrugeți fermele zootehnice din cooperativele agricole și chiar cooperativele. Adică să decimați efectivele de animale și să fărîmițați exploatațiile agricole. Sînteți partenerul cel mai sigur din Estul Europei, pentru că aveți datorii externe foarte mici. Fostele CA.P.-uri trebuiau transformate în Societăți pe Acțiuni, nu distruse. Ați avut grajduri pentru 4 milioane de taurine și tot atîtea animale și ați distrus jumătate și din unele, și din altele. Nu cred că sînt oameni serioși – a continuat dl. David Garst – cei care au cerut să se distrugă imense valori, să se divizeze totul în numele capitalismului”. Dacă afirmam eu așa ceva, sau domnii Victor Surdu, Mihai Părăluță, Dan Cristian Popovici, Viorel Sălăgean, am fi fost ștampilați de presa de dreapta drept nomenclaturiști și comuniști, dar uite că a spus-o un om cu mare greutate, care, pe deasupra, mai este și membru marcant al Partidului Democrat din S.U.A., aflat la Putere. Probabil că acesta a fost pariul cu agricultura cîștigat de Petre Roman!

Permiteți-mi să mai comit un citat, care este declarația dată de prof. dr. Ioan Mînzatu, președintele Partidului Republican, ziarului „Universul Românesc”: „Este ușor să critici de pe margine luptătorii aflați în confruntare și este ciudat că în prezent campionul criticilor s-a constituit tocmai F.S.N., de la care se trag absolut toate relele. În locul d-lui Petre Roman, m-aș abține de la multe lucruri pe care domnia-sa le afirmă acum”. Dacă ar fi avut măcar un grăunte de cinste și spirit critic, Petre Roman ar fi conceput moțiunea asta în urmă cu 2 ani și și-ar fi dat-o singur, lui însuși, pentru că îi vine mănușă. În această sală se află doi dintre cei trei primminiștri pe care i-a avut România după dinamitarea din decembrie 1989: dl. Petre Roman și dl. Nicolae Văcăroiu. Primul face de un an și jumătate dovada că nu știe să piardă, ba chiar mai formează și guverne din umbră, menite, probabil, să ne ducă pe toți în lumea umbrelor. Al doilea pare un gospodar român, căruia i s-a dat pe mînă o casă demolată pe jumătate și i se cere să facă din ea un palat. Mi-am dat seama ce soartă îl paște pe Nicolae Văcăroiu chiar în ziua aceea din toamna lui 1992, cînd Ion Iliescu ni l-a prezentat la Palatul Cotroceni tuturor șefilor de partide. Mă aflam aproape de dl. Roman și l-am văzut luîndu-și fața în mîini și prăbușindu-se în fotoliu. Era limpede că nu-i plăcea omul! Atunci cred că s-a născut, de fapt, moțiunea de cenzură de azi! Apreciez ca neloială și primejdioasă agitația permanentă a d-lui Petre Roman și a echipei reduse care i-a mai rămas fidelă, și, dacă cineva crede că lumea nu știe cine a ticăloșit această Țară, se înșală amarnic. Și iată cum moțiunea de cenzură se întoarce ca un bumerang împotriva unuia dintre inițiatorii săi. Într-o discuție cu dl. Eugen Dijmărescu, am aflat că în 1990 și 1991 se trăia mai bine în România, că leul era foarte puternic și alte asemenea minuni. Nu neagă nimeni că atmosfera în Țară era mult mai respirabilă în primii 2 ani după decembrie 1989, dar a fost acesta meritul d-lui Petre Roman? Eu cred în diviziunea muncii, așa că l-am privit tot timpul pe Petre Roman nu ca pe un premier, sau manager de sisteme macroeconomice, ci ca pe un asistent universitar la mecanica fluidelor. Putea el să conducă un guvern, practic o Țară întreagă? Nu putea, ca dovadă că un val de mișcări populare l-a dat jos. De ce nu se recunoaște astăzi deschis că, în 1990 și 1991, s-au cheltuit cele 3 mi­liarde de dolari și cîteva zeci de miliarde de lei bune, rămase în vistieria Statului, precum și cea 2 miliarde de dolari creanțe pe care Ro­mânia le-a încasat de la alte state, ca și aproximativ alte 2 miliarde de dolari sub formă de noi datorii externe, cărora Guvernul Theodor Stolojan le-a adăugat 2 miliarde de dolari într-un timp fulgerător? Iertați-mă, dar cu asemenea fonduri, mai redutabile decît Planul Marshall, ar putea să guverneze și imberbul conte Iosipescu-Zambra! Eu

Balada unor umbre Stau bătrînii paraziți Au nevoie de mîncare Străvezii și necăjiți Totuși, oameni de valoare Ba, se mai și-mbolnăvesc Pot să răspîndească boala Au un virus românesc Și-n COVID îi simt răscoala.

Bătrînii politicieni Sînt excepții, doar modele Cu aleși fizicieni Ce-au strîns case-acadele.

Voci se-aud pe la Bruxelles Că pe vîrstnici îi așteaptă Izolarea în tabel Tineri liberi se deșteaptă Vietăți de companie S-or plimba în libertate Virușii din praf, se știe În genunchi merg și pe coate Toți invocă decidența Acel bine social Mai gîndind niște ,,atenții” Pentru vîrstnici, drum final...

Sigur că le-ar face bine Izolați, de plictiseală Sănătatea poate vine Geriatric... (Păcăleală?!) Într-un chip umanitar Să se miște nu au voie C-ar muri la singular Nu i-ar mai salva nici Noe ...........................

Că-s bătrîni și inutili Nu e o idee nouă Chiar un pic de sînt abili Dau în ochi un bob de rouă!

Liviu ZANFIRESCU am o vorbă pentru asta: de cînd e lumea, democrațiile au con­sumat ce au produs dictaturile! De ce nu se recunoaște deschis că s-a urmărit, în mod deliberat și tenace, ruinarea economiei românești, sub masca unei privatizări contracronometru? Cine ne-a grăbit oare să pulverizăm economia și să azvîrlim în șomaj 1 milion de semeni de-ai noștri? Este oare șomajul o invenție a d-lui Văcăroiu, sau un alt pariu cîștigat de dl. Roman? Am fost, nu demult, la Uzinele Autobuzul, actualmente Rocar, și muncitorii bucureșteni mi s-au plîns că dl. Petre Roman venise cu niște oaspeți germani și hotărîse să fie demolată din temelii această citadelă a muncitorimii bucureștene. Noroc că l-au demolat muncitorii pe el, altminteri cine știe ce năzbîtii mai făcea. Am mai fost și la Uzinele Vulcan, în curtea cărora am copilărit, și muncitorii mi-au spus că n-or să-l ierte în viața lor pe Petre Roman pentru ceea ce a distrus în această Țară, prin aroganță și diletantism.

Nu spunea oare el că industria românească a fost un „morman de fiare vechi”? Asta, probabil, pentru a face plăcere tuturor strigătorilor prin megafoane, care neau intoxicat că timp de 45 de ani România a traversat un deșert al lipsei de civilizație! (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (19 martie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, Dealul Mitropoliei)

RM

Nr. 1553

l

21

8 – 14 septembrie 2020

JURNAL DE VACAN� (2) Partea I

La marele complex românesc din Şcheii Braşovului, despre care Nicolae Iorga scria că avea o şcoală unde se învăţa în limba noastră încă dinainte de 1290, aproape totul e închis! Ce faci, domnule primar PAC, Adrian Moruzzi?! Mai lasă mitingurile monarhiste şi ocupă-te şi de oraşul acesta! Părăsim spaţiul sacru al Bisericii şi Şcolii din Şchei, cutreierat de mama, de atîtea mii de ori, lăsăm în urmă brazii şi clopotniţele fără egal în lumea întreagă şi colindăm străzile întortocheate ale acestei străvechi zone româneşti, unde ai noştri locuiesc de peste l000 de ani, şi mai de demult... *** Rînd pe rînd, cutreier Prundul, Strada Lungă, Uliţa Sforii, Pietrele lui Solomon (unde vara semperechează viperele la soare), Livada Poștii (de unde pleca acum 30 de ani tramcarul acela descoperit, cu motor de avion, spre Poiana Braşov). Vreau să ajung în Bartolomeu, lîngă Stadionul Tineretului.

Aici veneam cu mama şi cu tata-mare, în vacanţele şcolare din verile lui 1961-1965. Recunosc cu greu locurile. Mă ajută un tînăr locotenent-major de Poliţie, fost campion de lupte al României, Gh. Dobronelu. Mormintele eroilor români de la 19161918, ucişi prin trădare şi vicleşug, de unguri, nu mai sînt. Au rămas Şpiţul, cu pietrele lui ca nişte enigme megalitice, precum şi străvechea Biserică Evanghelică, unde citeam în copilărie anii de pe clopotniţă, de pe ceas şi de pe cruci, unele inscripţii datînd chiar de acum 6 secole! Dibuiesc cu mare greutate căsuţa din str. Buzeşti nr. 19, unde locuia vărul mamei, Nicolae Alexe, muncitor şi el, tot la „Rulmentul“. Astăzi, şi el şi soţia lui sînt morţi. A rămas un păr noduros în curte, au mai rămas nişte garduri vechi, cu care îmi tot măsurăm creşterea, pe vremea sărăciei lucii, cînd purtam bluzele de vară, militare, ale fratelui meu, pe care mi le vopsea mama în negru şi vişină putredă. Sunăm la poartă.

Ne deschide un ungur bănuitor, cu mustaţă pe oală, pe care îl ştiu de vreo 35 de ani. Îl cheamă Ucă şi e din Feldioara. Îi ocărăşte din greu pe foştii lor chiriaşi, pe care nu i-a iertat, iată, nici după ce au murit. Cumplită viaţă le-au mai făcut ungurii ăştia sărmanilor mei Nicolae şi Georgeta Alexe, pînă i-au băgat în pămînt! Pe pragul de sus al uşii se află un abţibild: drapelul Ungariei! Aici, în cămăruţa asta cemi pare azi intrată la apă, dar pe care ochii copilăriei o vedeau încăpătoare, am citit „Dramaturgia hamburgheză“ şi „Laocoon“ de Lessing, „Poezie şi Adevăr“ de Goethe, „Eneida“ de Virgiliu şi cîte n-am citit... Gazda noastră bodogăneşte în continuare, împreună cu părinţii săi, împotriva celor doi români morţi. În răstimpuri, mai dă un picior în burta unui cîine ciobănesc de toată frumuseţea, care fuge schelălăind. Plec întristat. Aici era o parte din raiul copilăriei, o cămăruţă pe care rudele mele o ţineau curată ca un pahar, dar acum e o mizerie de nedescris, un fel de mică şatră. Sau, cine ştie, sînt eu mizantrop. Poate că marele predicator creştin

William Barclay are dreptate: „Recent, cineva a fost rugat să aprecieze care este cel mai important simbol şi cea mai importantă caracteristică a lumii moderne. Răspunsul a fost: «Ochi obosiţi»“.

Oricum, doresc acestei familii de ţigani unguri numai bine şi fericire, acum are toate motivele să se bucure de viaţă, cei doi români fără apărare au putrezit demult! *** Trec pe lîngă stadion. Mi-l amintesc pe marele antrenor Silviu Ploieşteanu, cum îl „tăvălea“ pe tînărul portar Hajdu. Ce echipă măreaţă a mai avut Braşovul!

Proca, Seredai, Haşoti, Sightfli, Năftănăilă, Pescaru şi mulţi alţii, care au încîntat vreo două generaţii de iubitori ai fotbalului! Fostul luptător Dobronelu îmi arată vila pe care şi-o construieşte un alt mare sportiv – poate cel mai mare pe care l-a dat Braşovul Ţării, după tenismanul Cucu Schmidt, care copilărise cu mama: Marius Lăcătuş. Cineva îmi spune şi de masacrele pe care, pe Valea Bogăţii, le făceau prin 1990-l991 Petre Roman şi Ion Țiriac, care trăgeau în căprioare direct din... elicopter, ca-n junglele Kenyei, numai din plăcerea de a ucide. *** Mic şi îndesat, mustăcios şi simpatic, Dobronelu îmi spune că pe str. Avram Iancu era o măruntă brutărie, care plămădea zilnic pîinc bună, de Braşov, mare cît roata carului, cu unt, lapte, cartofi şi făină din grîu proaspăt, adus special de la Bucureşti, pentru cine credeţi? Pentru Ceauşescu! Ce ciudat om, zimbrul Carpaţilor! Dacă îi plăcea atît de mult pîinea de sub Tâmpa, de ce era nevoie de atîtea curse, nu putea aduce în Capitală cîţiva brutari de aici?

Grădina zoologică, Brașov

*** Afară s-a aşternut pe nins. Şeful Complexului Olimpic din Poiana Braşov îmi spunea ieri că noaptea, mai ales cînd ninge, vine ursul pînă la sala de sport, dar noroc cu cîinii Lăbuş şi Gorbaciov, care sînt bărbaţi şi îl pun pe fugă! Ninge ca-n basmele copilăriei, ninge la izvoarele vieţii mele. Gospodarii Braşovului şi ai Poienii sînt fericiţi: acum au zăpadă din belşug, pot veni turiştii din Anglia, din Irlanda, din Germania, din Franţa! Deşi unii dintre ei sînt destul de prost educaţi! Un irlandez cu trei condamnări în Ţara lui şi-a călcat nevasta în picioare la un bar din Poiana Braşov, femeia fiind gravidă în luna a şasea. Un israelian a furat efectiv un autobuz, cu pasageri cu tot, şi a încercat să-l conducă din Poiană pînă în oraş, fiindcă se pierduse el de nu ştiu ce grup, dar a fost oprit pe la jumătatea drumului. La fel de predispus spre infracţiuni era şi mai este şi „politicianul“ Dide Nicolae, care numai cu bişniţa se ocupa prin zonă, pînă l-a băgat în ghips ofiţerul de Miliţie Stelian Morcov, o altă glorie a „luptelor“ braşovene. Dar, în general, e bine că vin oameni tot mai mulţi. Cu orientarea stă Poiana ceva mai prost, afişajul e ca şi inexistent, te poţi învîrti în cerc ore în şir. În rest, numai bine, comoară ca asta nu există nici în Alpi! *** Auzind eu că există şi o minusculă Grădină Zoologică, m-am şi înfiinţat. Nu e un secret că iubesc

Biserica Sf. Bartolomeu, Brașov animalele la nebunie. Aici, într-un fel de ţarc, trăiesc în devălmăşie, spre încîntarea copiilor, următoarele vietăţi: iezi, capre, o căprioară, doi iepuraşi, păunițe, fazani, raţe leşeşti cu capul verde, parcă muiat în cucută, gîşte, cocoşi turceşti ş.a.m.d. O adevărată Arcă a lui Noe! Alături, în cîteva cuşti solide, se zbenguie nişte urşi: Viorel, Mirela, Cristi Zăpăcilă, acesta din urmă fiind capturat în Poiana Braşov pe cînd, puişor fiind, fura miere. Sînt lihniţi de foame şi morţi de sete, îngrijitorul şi-a luat liber. Cumpăr l00 de chifle pentru toate vietăţile şi le dau apă. Lidioara le azvîrle mîncarea şi e în culmea fericirii. *** Ajung la locul de odihnă. Fetiţa aude că mă doare puţin capul şi, cu mînuţele ei mici, îmi face masaj, adică îmi dă părul de pe frunte şi mă sărută dulce. A hrănit şi pe aici păsărelele, pe care le-a strigat „cipcirip, cip-cirip, hai să vă dea mama papa!“, s-a hîrjonit în zăpadă, a desenat cu carioca un brăduţ şi s-a uitat la geana de soare care mijea peste crestele munţilor: „Doamne-Doamne a pus lumina aia acolo, cum îi zice?! Soarele!“. *** Din această bucurie a căminului, mă trezeşte telefonul. Sînt chemat de la Bucureşti de către un cunoscut, pentru a mi se spune ce s-a discutat ieri la şedinţa Guvernului.

- Domnule, dar nu mă interesează, nu înţelegi că de cîteva zile nu citesc presa, nu ascult radioul, nu mă uit la televizor?! Şi, într-adevăr, am rupt orice contact cu sursele de otravă ale vieţii noastre. Am vrut să văd dacă se poate şi fără ele, şi uite că se poate, ba chiar e infinit mai bine! Ce paradox: ca să-mi încarc bateriile, a trebuit să mă scot singur din priză! Citesc pe terasă, în aerul tare al înălţimilor, în paralel, la mai multe cărţi: „Ianus“ de Eugen Barbu; „Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament“ de William Barclay; „Studii şi Portrete“ de St. Antim (mici biografii ale lui P. P. Carp, Ionel I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Vintilă Brătianu, Aristide Blanc ş.a.); „Românii din Peninsula Balcanică“ de Vasile Diamandi Aminceanul; „Discursuri parlamentare“ de Titu Maiorescu; „Salazar şi revoluţia în Portugalia“ de Mircea Eliade; „Din Istoria fanarioţilor“ de G.I. IonescuGion (ediţie Princeps, l89l); „Encyclopédie de la Musique“ de Frank Onnen; studiile şi articolele despre Basarabia ale lui C. Stere. Şi, fireşte, Biblia, de care nu mă despart niciodată. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1553

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (39) Sărbătorile tradiționale (5) Sărbătoarea Lampioanelor (2) Menționăm importanța crucială a dinastiei Han pentru poporul chinez, deoarece în această epocă s-a fundamentat pentru prima dată națiunea chineză/poporul chinez, așa cum arată pînă în prezent; de atunci și pînă în zilele noastre, chinezii se numesc pe sine înșiși hanren, în traducere om han. Pentru a înveșnici momentul urcării sale pe tron și pomenirea domniei sale, împăratul Han Liu Bang a hotărît ca data de 15 ianuarie să fie sărbătorită în fiecare an drept Sărbătoarea Lampioanelor. Conform tradiției, împăratul Han Liu Bang petrecea în fiecare an, pe 15 ianuarie, împreună cu poporul, admirînd lampioanele atîrnate pe străzi și degustînd găluște.

O altă tradiție privitoare la Sărbătoarea Lampioanelor este de origine religioasă budistă și datează, de asemenea, din epoca dinastiei Han. Menționăm că budismul este atestat oficial în China, inclusiv în capitala Chang’An, începînd cu anul 2 d.Chr. Conform acestei tradiții, împărații dinastiei Han au fost impresionați de faptul că pe data de 15 ianuarie, după calendarul tradițional chinezesc, călugării budiști obișnuiau să se prosterneze în fața

Maria Callas, regina fără regat (15) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (15) Este suficient să citim ziarele din 7 şi 8 decembrie din toate ţările civilizate ale planetei noastre: Elsa Maxwell a revenit chiar şi ea. „Este un spectacol dintr-o mie şi una de nopţi, brocarturi şi lamé-uri fac concurenţă mătăsii, muselinei şi imprimeurilor“.

Cu toată căldura înăbuşitoare, femeile îşi păstrează pînă în ultima clipă blănurile, vizon, chinchilla sau zibelină... Anul acesta diademele, puţin numeroase, au făcut loc parurilor în special din safire, smaralde şi turcoaze. În sală, 16.000 de garoafe roşii oferite de Balmain formează ghirlande ornînd etajele pînă la balcoane. În momentul în care a început uvertura, Onassis s-a strecurat în loja sa, în spatele unei coloane.

Alături de el – ne închipuim păstrînd distanţa de rigoare! – Grace şi Rainier de Monaco... La sfîrşitul spectacolului a urmat un supeu oferit de suveranii din Monaco, şi poliţia italiană avea misiunea să o protejeze pe divă de jurnalişti şi fotografi.

Balada (49) De la sublim la ridicol (4) Lolica, în acel moment hăhăi sardonic.

- Lasă că vin ei ruşii şi comuniştii şi au să vă sature pe toţi de averi!

Pentru Maiorul Ştefan Genoiu afrontul era prea mare. Nici el nu ştie cum, pentru a se linişti, luă un sifon şi cum fereastra era deschisă îl aruncă în curte…Se auzi o bufnitură îngrozitoare…Toţi înlemniră. Maiorul îşi luă sabia şi ceturionul şi strigă după soţie: - Geto, ori mă urmezi, ori rămîi cu familionul tău! *** Geta Genoiu şi-a urmat soţul la Bucureşti. Locuiau pe strada Izvor în spatele stadionului ANEF într-un apartament cu două camere pentru care plăteau o chirie substanţială. Erau însă fericiţi, deoarece le era foarte uşor să ajungă în centrul oraşului, pe Calea Victoriei, acolo unde se desfăşura viaţa trepidantă a Capitalei. În zilele de sărbătoare luau masa de prînz la Cercul Militar, iar seara obişnuia să vizioneze spectacole. Nu le scăpa nici o piesă în care jucau George Vraca şi Agepsina Macri Eftimiu.

De multe ori făceau excursii la şosea, pe malul lacului Herăstrău. Se plimbau cu barca şi nu scăpau prilejul să mînînce mititei şi să bea bere rece la restaurantul Bordei. În Bucureşti, infernul de pe frontul de Răsărit părea să nu

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

relicvelor budiste și să aprindă lampioane pentru a saluta geniile protectoare. Datorită acestui ritual al călugărilor budiști, împărații Han au ordonat ca, în seara zilei de 15 ianuarie, să se aprindă lampioane în Palatul imperial și în temple pentru a-l cinsti pe Buddha, dar și străvechile genii protectoare de sorginte arhaică prebudistă. Acest sincretism religios specific Chinei a contribuit la păstrarea tradițiilor ancestrale, cunoscute sub numele de Sărbătoarea Lampioanelor sau Sărbătoarea găluștelor.

Situația nu este singulară, putîndu-se face, de exemplu, o paralelă cu creștinismul românesc, care a preluat și a înglobat datini precreștine geto-dace și romane.

Importanța Sărbătorii Lampioanelor a fost consfințită încă din Antichitate, cînd în anul 104 î.Hr., Sărbătoarea Lampioanelor a fost desemnată în mod oficial una dintre marile Sărbători Naționale ale poporului chinez.

De bună seamă că această sărbătoare era celebrată și în Dinastia Tang, păstrîndu-se fără întrerupere pînă în prezent. Lampioanele – unul din simbolurile Chinei – sînt un gen de felinare confecționate, prin plisare, din material textil translucid, de obicei mătase, ori din hîrtie, pergament sau alte materiale. Ele au o infinitate de culori, forme și dimensiuni, reprezentînd o adevărată artă tradițională, cu răspîndire în toate zonele și mediile sociale. În prezent, există tipuri de lampioane cu tradiție mai veche de o mie de ani, chiar din Epoca Tang, de exemplu: „lampionul muntelui broaștei țestoase“; „lampionul rotativ al cailor“ etc. În toate epocile, în

întreaga Chină a existat și există o adevărată frenezie a confecționării, expunerii și admirării lampioanelor.

Aerul de feerie orientală este mirific și inconfundabil, cum era, desigur, și pentru oamenii trăitori în China Dinastiei Tang. În fața palatelor și a caselor bogătașilor, precum și în locurile publice, se organizau concursuri de lampioane, iar oamenii se perindau împreună cu familia și prietenii pentru a admira lampioanele și a participa la alte activități distractive: dansuri populare printre care „Dansul Lampionului Dragon“; dansuri pe catalige, teatru; mascați; ghicitul ghicitorilor lipite pe lampioane; defilarea carelor și corăbiilor alegorice, purtînd personaje folclorice; nelipsitele dansuri ale Dragonului și Leului; hărmălaia grupurilor de copii, îmbrăcați în mătase roșie și galbenă, care defilează purtînd lampioane și lovind în talere de aramă; fete și băieți îmbrăcați și împodobiți de sărbătoare, care admiră lampioanele și flirtează; focuri de artificii ș.a.m.d.

Printre altele Sărbătoarea Lampioanelor are și o componentă similară cu „Ziua îndrăgostiților“ din tradiția europeană – „Dragobetele“ din tradiția româ­ nească (24 februarie); „Maslenița“ din tradiția rusească (16-22 februarie) etc. – sau cu ceea ce s-ar dori să reprezinte kitsch-ul numit „Sfîntul Valentin“. Cu ocazia Sărbătorii Lampioanelor există obiceiul ca îndrăgostiții să petreacă o seară romantică în doi. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Cîteva zile după aceea, cu o Birgit Nilsson sublim de tînără şi un Hans Hotter încă stăpîn pe mijloacele sale, Scala dă un al doilea spectacol al stagiunii, un Fidelio admirabil. Dar numai criticii muzicali sînt prezenţi, cronicarii zilei înfometaţi de „ultimele ştiri senzaţionale” au şi fugit către alte ceruri, căutînd pe cine să devoreze.

Callas a plecat şi ea. Monte Carlo, Paris, se repauzează şi continuă să încerce să trăiască.

Bineînţeles, reapariţia ei la Scala a dovedit lumii şi în special ei că era încă o cîntăreaţă adulată şi nu numai amanta lui Aristotel Onassis – dar a plătit un preţ greu: acele dureri de sinusuri şi de laringe, şi oboseala din ce în ce mai mare. Ştie cît o costă ca să cînte şi cunoaşte prea bine limitele mijloacelor ei. În acest moment va lua hotărîrea: nu va cînta pe scenă decît două roluri, căci le stăpîneşte în cel mai înalt grad: Norma şi Medeea. Trei ani mai tîrziu va relua Tosca. Dar mai ales trebuie să aibă grijă să nu se lanseze în aventuri periculoase...

Este totuşi stăpînită încă de setea de a fi Callas.

Onassis o reşedinţă care să corespundă situaţiei ei. Un moment s-a vorbit chiar de Trianon Palace. În luna mai, vizitează împreună cu Onassis Castelul Jonchet, în Eureet-Loir, amenajat de arhitectul Pouillon. Este o ocazie să se dezlănţuie o furie pe care presa o raportează cu scrupulozitate. Cîntăreaţa abia coborîse din automobil, cînd, văzînd un fotograf, s-a repezit la el cu pumnul în aer, strigînd: „Pleacă, pleacă repede de aici, du-te la dracu’, nu avem nevoie de publicitate, nu sîntem actori”.

Nu e greu de imaginat că Onassis nu scoate un cuvînt.

Priveşte: şi-a cumpărat-o pe Callas ca paznic; pentru un biet smirniot emigrat în Argentina, este totuşi o frumoasă reuşită. A doua zi, Onassis a plecat cu avionul la Caracas unde îl aşteptau diferite afaceri. Callas a chibzuit, dar nu a cumpărat Castelul Jonchet.

Dar a început să cînte mai mult la Paris. Prietenia cu dirijorul Georges Prêtre o încurajează. Apoi prezenţa lui Michel Glotz, zărit încă din 1958. După aceea ziariştii, criticii, admiratorii fervenţi. Pe cînd se pregăteşte ca să înregistreze un disc cu arii din opere franceze, se descoperă dintr-o dată o altă Callas. „Leoaica îşi ascunde ghearele pentru a cînta”. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

*** O Callas franceză...

Acum Maria locuieşte definitiv la Monte Carlo şi la Paris. La începutul anului 1961, ea caută împreună cu inflenţeze pe nimeni în rău. Dimpotrivă! Viaţa Capitalei se derula tot într-o petrecere. Restaurantele erau deschise pînă noaptea tîrziu, la Teatrul lui Tănase se rîdea pe seama glumelor deochiate, iar parcurile şi grădinile erau invadate de lume în miezul zilelor de vară. În lunile iulieaugust 1943, în intrîndul frontului sovieto-german de la Kursk s-a dat o bătălie decisivă pentru soarta războiului mondial. Propaganda hitleristă anunţa o victorie prin oprirea tăvălugului Armatei Roşii. Era însă o minciună.

Cu toate imensele sacrificii, Armata Roşie îşi continua înaintarea şi ajunsese la Nipru. Armele secrete germane nu se arătau. Opinia publică românească era convinsă că Germania pierduse războiul şi lumea se aştepta la mult dorita pace...

Pe la sfîrşitul lui august, soţii Genoiu au conştientizat că vor avea un copil. Pentru acest nou moment al vieţii lor de familie şi Geta şi Fănel se pregăteau sufleteşte.

Fericitul eveniment s-a petrecut la începutul lui februarie 1944...

Copilul, căruia i-au dat numele de Florin, a avut în primele zile ale vieţii problene cu supravieţuirea şi a fost ţinut într-o clocitoare într-unul din saloanele Spitalului Militar Central din Bucureşti din vecinătatea Gării de Nord. Încet, încet, copilul s-a înzdrăvenit şi pentru a-i consolida sănătatea a fost dus la Tecuci cu mama sa. Acolo se afla şi vara sa, micuţa Pupi, fiica lui Savel şi Jeni Lascu.

Rămas singur la Bucureşti, Maiorul Ştefan Genoiu s-a lăsat prins de meandrele profesiunii lui de ofiţer controlor. În timp ce frontul se apropia tot mai mult de graniţele României, în comandamente se înmulţeau acţiunile de jaf şi furt din aprovizionamentele Armatei.

Mareşalul Antonescu era necruţător cu hoţii, mai ales cînd aceştia acţionau sub acopărămîntul hainei militare.

Ofiţerii care erau prinşi cu delapidări erau degradaţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale. Personajul nostru dăduse de firul unor afaceri incredibile cu furnituri în care erau amestecaţi mai mulţi ofiţeri superiori. Aceştia îşi construiseră într-un timp scurt vile boiereşti pe Bulevardul Schitu Măgureanu în imediata apropiere a Grădinii Cişmigiu. Se furase săpun, pastă de dinţi, spirt medicinal, pături şi lenjerie de pat. Marele Stat Major hotărîse să înfiinţeze o comisie care să verifice cazul şi să stabilească toţi vinovaţii. Astfel că Maiorul Ştefan Genoiu a fost detaşat la Ministerul Apărării Naţionale şi împreună cu alţi ofiţeri controlori încercau să dezlege firele încurcatei afaceri. În clădirea MApN de lîngă Cişmigiu l-a prins nefasta zi de 4 aprilie 1944, cînd avioanele americane şi engleze au bombardat cu sălbăticie Bucureştii. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1553

l

8 – 14 septembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (47) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (11)

Picătura de petrol... (2) Deterding reuşeşte să stocheze o cantitate imensă de ţiţei, marinei britanice fiindu-i necesare şapte milioane tone pe an. Apare însă o problemă: Henry aduce petrolul din America Latină şi de la tropice, petrolierele sale fiind o ţintă sigură pentru nenumăratele submarine germane, ce împînzesc mările şi oceanele, în principal în zonele rutelor acestora. Efectul ar putea fi zdrobitor – aprovizionarea cu petrol a aliaţilor scade vertiginos şi, spre finele lui 1917, aceştia sînt în pragul catastrofei – rezerva de ţiţei pe întregul front vestic este de 28.000 de tone – 15 zile! În aceste condiţii, la 15 decembrie, spre Washington se expediază o telegramă semnată de Georges Clemenceau, ministrul francez de Externe, şi adresată direct preşedintelui Woodrow Wilson. Tonul este de disperare şi aminteşte de lipsa acută a carburanţilor în acest moment decisiv. Deşi unii contestă faptul, susţinînd că Georges Clemenceau „n-a scris aşa ceva”, i se atribuie şi această afirmaţie: „o picătură de petrol valorează cît una de sînge”. Cît

Memoriile unui celebru criminalist român (127) ,,Omul cu ciocanul” (26) După această suită de obstacole ne-am îndreptat atenţia spre alte cercetări legate de comportamentul lui Romulus. În scurt timp – deşi pierduserăm mult prin absenţa corpurilor delicte – viaţa şi mişcarea suspectului aveau să ne ofere noi elemente de suspiciune. Să trecem în revistă doar cîteva aspecte.

- Cea de-a doua soţie a lui Romulus declara că a divorţat în 1958, din cauza comportamentului său anormal; era afemeiat şi foarte agresiv, maltratînd-o fără motiv. În acea perioadă avea manifestări de bolnav mintal pe fond mistic: periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde – spunea el – avea întîlnire cu „spiritul lui Dumnezeu şi al Satanei”.

- Doi martori precizau că, în diferite împrejurări, atunci cînd l-au văzut în compania unor fete tinere, el era cu părul vopsit. Sinceritatea acestora era confirmată chiar de manuscrisele lui Romulus, în care se evidenţia recomandarea „Satanei”, în acest sens, pentru derutarea organelor de miliţie.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (79) Mobilizare americană pentru protejarea Arabiei Saudite (2) După această convorbire, George Bush a telefonat la Pentagon şi a vorbit cu Richard Cheney şi cu Colin Powell. S-a decis creşterea numărului „forţelor speciale“ trimise pe teren. Era vorba de mai multe sute de oameni aparţinînd unităţilor SEAL ale Marinei şi forţei Delta ataşată armatei terestre. Misiunea lor era apărarea cîmpurilor petrolifere împotriva oricărui atac terorist şi de a fi gata de eventuale operaţiuni de salvare a „ostatecilor americani“, deşi aceste cuvinte nu fuseseră încă pronunţat atunci. S-a hotărlt că mai multe unităţi vor fi detaşate în mod special pentru a asigura securitatea principalilor membri ai familiei regale saudite.

Pe teren, generalul locotenent Charles Horner coordona sosirea forţelor aeriene. Peste 200 de avioane de vînătoare trebuiau să se găsească în bazele saudite pînă la sfîrşitul săptămînii, însoţite de 100 de aparate de sprijin. 50 de bombardiere uriaşe B 52 aşteptau pe insuliţa Diego Garcia, gata, după formula unui ofiţer superior, „să aştearnă un covor de bombe“

23

de cinică pare azi, în condiţiile dramatice de atunci propoziţia este plauzibilă. Oricum, e cert că mesajul său se bucură de ecou favorabil, Rockefeller, la care apelase preşedintele Wilson, uită de lupta cu „Royal Dutch-Shell” şi trimite petrol iar protecţia petrolierelor o asigură însăşi marina engleză. „Standard Oil” oferă, în ultimul an de război, 80 la sută din consumul aliaţilor.

E drept că şi acţionarii săi primesc beneficii de sută la sută! Una peste alta, un om politic francez, Henry Bérenger, opinează: „Am reuşit să înhămăm cele două trusturi puternice (Standard Oil şi Royal Dutch-Shell) la carul victoriei”. E o reuşită ce trebuie consemnată!

La semnarea păcii, se constată, nu fără surprindere, că Marea Britanie controlează 75 la sută din rezervele mondiale de ţiţei, cele mai multe procente revenindu-i, desigur, lui Deterding, în vreme ce, cu numai zece ani înainte, Imperiul nu deţinea decît ... 2 la sută. Gesturile la adresa lui Henry sînt copleşitoare: în 1920, regele George al Vl-lea îi conferă titlul nobiliar de „Knight of the British Empire”; exact în aceeaşi zi, o editură de prestigiu lansează, cu un neobişnuit tam-tam publicitar, în librării, volumul „Victoria (societăţii) Shell asupra Reichului”. Cîţiva ani mai tîrziu, al treilea Reich îl va atrage întrutotul de partea sa pe Sir Henry de azi!

Despre petrol se spun, sau se amintesc, vorbe care fac carieră: Woodrow Wilson susţine, înaintea războiului, că „Importanţa mondială a unei naţiuni va depinde de rezervele ei de petrol”. După cele atribuite

lui Clemenceau, lordul Curzon, ministrul englez de Externe, declară: „Am cîştigat războiul pe o mare de petrol”; amiralul american Chester William Nimitz crede că „Victoria noastră a fost o chestiune de petrol, grenade şi gloanţe”; senatorul francez de Guadelupa, amintitul Henry Bérenger, opinează: „Cel care dispune de petrol, dispune de întreaga lume; el va stăpîni marea, uscatul şi aerul. Cu fantasticul imperiu al ţiţeiului, va ţine omenirea în puterea sa”. În sfîrşit, Georges Clemenceau revine şi completează: „Petrolul este sîngele bătăliilor care cîştigă războaiele”.

Am reprodus afirmaţiile respective spre a ilustra mai bine atmosfera dominantă în perioada de după război, cînd euforia victoriei aliaţilor nu anihilează competiţia dintre marile puteri spre a stăpîni noi colonii, spre a-şi extinde dominaţia marilor monopoluri în teritorii care dispun de materii prime, sau de a cuceri noi pieţe. Apar şi evenimente politice neprevăzute şi acestea le încurcă socotelile. Este vorba, în primul rînd, de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în urma căreia, între altele, şi petrolul din Caucaz, alături de minereuri şi cărbune, devine proprietatea statului sovietic. O mare parte a ţiţeiului britanic provine din Baku, şi o răsturnare a situaţiei, Deterding n-o poate concepe şi nici accepta, tocmai acum cînd, în lupta lui cu „Standard Oil”, cîştigase un avans însemnat. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

- Într-o zi din anul 1972, după plecarea părinţilor la serviciu, tînăra Doina E. rămăsese încă în patul de unde avea posibilitatea să privească, prin fereastră, intrarea secundară. A fost trezită din somn de prezenţa unui necunoscut care a încercat uşa şi, cum aceasta fusese încuiată, în scurt timp a dispărut. Datorită stării de spirit creată în legătură cu „omul cu ciocanul”, martora s-a sculat pentru a alarma vecinii. Şi de această dată a fost surprinsă de constatarea că poarta era închisă, iar cheia dispărută. Drept urmare, a trecut prin grădină şi, după ce şi-a anunţat vecinii, la reîntoarcere a găsit poarta larg deschisă şi cheia aruncată pe jos. Declaraţia ne oferea indicii referitoare la modul de operare privind prima fază de a acţiona a criminalului, care-şi identifica cu consecvenţă victimele rămase singure acasă. Tentativele de omor asupra victimelor Ibolya, Teodora şi Maria au fost săvîrşite în împrejurări parţial asemănătoare, iar autorul a luat, de asemenea, cheile asupra sa ori le-a aruncat.

Acest caz ne-a determinat să-l sesizăm pe procuror, care a constatat că martora l-a identificat pe necunoscut în persoana lui Romulus. Înainte de a fi ascultat bănuitul, am iniţiat investigaţii în ideea stabilirii eventualelor sale legături cu cele opt victime sau cu vecinii acestora.

Cum în octombrie 1973, la prima analiză a cazurilor, făcusem aprecieri că „victima” Geta îl

tăinuieşte pe agresor, ne-am apucat să verificăm dacă bănuitul a cunoscut-o. Primele rezultate au fost pozitive. Romulus a fost coleg şi foarte bun prieten cu soţul acesteia, tot mecanic de locomotivă. Prin declaraţiile altor colegi din cadrul depoului, s-a dovedit că Romulus vizita locuinţa „victimei” Geta.

Fosta concubină a bănuitului a declarat şi ea că încă din anul 1962, cînd locuiau împreună în Piaţa Gării nr. 11, la o depărtare de numai 80 de metri de locuinţa Getei din Strada Horea, el o vizita la domiciliu, întreţinînd legături intime. În urma confruntărilor, „victima” a refuzat să facă mărturisiri, afirmînd doar că l-a cunoscut pe Romulus prin intermediul soţului ei.

Puţin mai tîrziu, Geta i-a făcut confesiuni unei prietene în legătură cu vizitele lui Romulus care, uneori, lua masa la ea. Noi am stabilit însă că femeia se temea să nu fie demascată şi cu privire la adevăratele ei relaţii cu Romulus. Era îngrijorată de atmosfera ce se va crea în oraş, cu prilejul dezbaterilor în instanţă. În sprijinul valorificării constatărilor, ofiţerii, în frunte cu Kertes şi Nona, identificau noi şi noi martori pe care-i prezentau procurorilor Andrei şi Crăciun, preocupaţi în exclusivitate de ascultări şi interogări. (va urma) DUMITRU CEACANICA

peste obiectivele militare irakiene. 14 bombardiere de vînătoare FIII staţionau în bazele din Turcia. În total, Pentagonul aştepta sosirea a 600 de avioane care să se opună celor 500 de aparate irakiene, dintre care numai 100 - avioanele Mig 23 şi Miraj F1 - puteau fi considerate primejdioase.

Din cartierul său general instalat la Riad, generalul Norman Schwarzkopf supraveghează toate detaliile operaţiunii. Comandantul-şef al forţelor americane din Arabia Saudită, poreclit de acum înainte „Ursul deşertului“, prin analogie cu germanul Rommel, dispune de o linie telefonică directă permanentă cu biroul lui Colin Powell din Washington. Cei doi vorbesc în fiecare zi. După Schwarzkopf, „forţele pe care le avem în teren dispun de capacităţi în acelaşi timp defensive şi ofensive“.

Pentagonul a lansat în direcţia Arabiei Saudite un adevărat pod aerian. La fiecare 5 minute, un avion gigantic C 141 aterizează în bazele saudite. Astfel vor fi descărcate aici mai mult de 450 de mii de tone de material. În afară de piese militare, lăzile care se tot îngrămădesc conţin produse foarte diverse, de la 168.000 de echipamente necesare rezistenţei în cazul unui război chimic, pînă la 150.000 de sticle cu loţiuni de protecţie împotriva arsurilor solare. În interiorul armatei, Powell, Schwarzkopf şi colaboratorii lor

apropiaţi sînt singurii care ştiu că acest efort uriaş are ca obiectiv final prezenţa în deşertul saudit, în apărarea Kuweitului, a 250.000 de soldaţi. De la războiul din Vietnam, Statele Unite n-au mai procedat niciodată la o asemenea desfăşurare de forţe, la o etalare atît de impresionantă a forţei lor militare. În fiecare dimineaţă, Bush se află pe terenul de golf de la Kennebunkport. Strivind gazonul, aparent destins în timp ce în bazele militare soldaţii continuă să se îmbarce, el îşi întrerupe uneori plimbarea pentru a telefona colaboratorilor săi de la Washington sau vreunui lider din lumea largă. Un asistent se află mereu alături de el, ducînd cu sine un aparat care îi permite să telefoneze în orice punct al globului.

De la începutul crizei, prin felul în care a abordat-o, Bush pare să fi rupt cu reputaţia de om indecis, care i se potrivea atît de bine. El seamănă mai mult cu un şerif hotărît, notificînd israelienilor ordinul de a rămîne calmi şi discreţi, japonezilor pe acela de a se angaja mai serios decît printr-o simplă participare financiară.

Pe chinezi şi, mai ales, pe sovietici îi anunţă că au o şansă unică de a reintra cu adevărat în comunitatea internaţională, în timp ce el regrupează sub steagul său un mare număr de ţări arabe şi de aliaţi europeni. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1553

Doza de sãnãtate Intoleranțele, alergiile și răcelile Cele mai acute infecții ale căilor respiratorii superioare sînt infecțiile gripale. În ciuda progresului medicinei moderne, se pare că ele aduc în atenția noastră și o problemă economică, asemenea celei cu care ne confruntăm în contextul pandemiei de coronavirus – sau, cel puțin, așa ne-a fost prezentată de mass-media și de clasa politică.

Cred că pentru fiecare dintre noi a devenit destul de clar că fără un sistem imunitar stabil viața noastră poate fi pusă în pericol chiar și de o banală gripă, mai ales dacă există și comorbidități. Imunitatea înnăscută poate avea deficiențe moștenite, anumite ,,tare” genetice, se poate întîmpla ca pe parcursul vieții acest zid de apărare să se fisureze și să se șubrezească. Imunitatea moștenită este primul soldat în lupta de apărare a corpului, atunci cînd ,,dușmanul” îi invadează corpul.

Sezonul răcelilor nu se încheie niciodată: iarna – frigul și lumina redusă a soarelui ne afectează echilibrul, primăvara ne confruntăm cu alergiile, care durează pînă la final de an, toamna – ploile și schimbările bruște de temperatură ne slăbesc puterile. Omul a devenit tot mai sensibil la toate aceste schimbări climatice, la care se adaugă tot mai des intoleranțe la diferite alimente, nu numai la gluten și lactoză.

Infecțiile gripale sînt cauzate de peste 200 de viruși diferiți, din multiple famili de viruși, printre care: Rino, Parainfluența, Adeno și Coronavirus. Virusii se prind de receptorii de suprafață în spațiul nazal, apoi se răspîndesc în celulele diferitelor organe, cu precădere în sistemul respirator. Virusul nu are un metabolism propriu și, pentru a putea supraviețui, ,,căpușează” celule din corp.

Boala se transmite prin aer, prin particule de salivă, prin strănut sau tuse, direct de la persoană la persoană, sau indirect, prin atingerea unei suprafețe contaminate (clanța unei uși, butonul de la lift), iar perioada de incubație este de la una la șapte zile.

Agresivitatea diverșilor factori din mediului înconjurător crește încontinuu, crescînd totodată și rata îmbolnăvirilor care au la bază alergii și intoleranțe. În

orașele puternic industrializate, alergiile și intoleranțele s-au dublat în ultimii cinci ani, întrucît alergenii sînt mult mai agresivi pe fondul unui mediu înconjurător tot mai poluat, iar imunitatea populației scade îngrijorător.

Trăim într-o eră a informației, avem la dispoziție mijloace și metode tot mai sofisticate și, totuși, în sistemul de sănătate cronicizarea bolilor crește iar vindecările scad simțitor. Este un paradox faptul că trăim în era informației, dar mulți dintre noi nu pot accepta că aceeași informație energetică se produce și în organismul nostru. Corpul nu ar rezista pe pămînt nici măcar o zi dacă nu ar avea energie. Informația este activată de energie. Celulele corpului nostru comunică între ele în permanență prin biofotoni. Omul se îmbolnăvește mai întîi în cîmpul energetic al corpului, iar de aici pornește debusolarea energetică, efectul ,,bulgărelui de zăpadă”.

Informația debusolată a corpului poate fi astăzi, în mare măsură, reglată, cu aparate care au la bază fizica cuantică. Se tratează cauza și nu simptomul, fără chimie, fără durere, fără medicamente. Terapia este recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

Medicina energo-informațională este medicina viitorului, cea care ne restabilește atît imunitatea înnăscută, cît și pe cea dobîndită. Acesta este viitorul, și, așa cum spunea și marele bioterapeut Valeriu Popa, ,,viitorul a început, corpul fizic pe care îl vedem cu ochiul liber și cel energetic care se poate vedea numai cu anumite aparate pot fi astăzi readuse într-un echilibru din care au ieșit”.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

l

8 – 14 septembrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­ logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop. Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.