Page 1

ANUL 1

Despre Vorniceni ... îmi revin în memorie întinsele păşuni ce înconjoară localitatea, chipurile expresive ale bărbaţilor vânjoşi, femeile harnice şi iubitoare de curăţenie, pasiunea generală pentru muncă şi frumuseţe, legătura profundă cu pământul, dragostea de animale, integrarea firească a intelectualilor în viaţa satului. (Dumitru Lavric)

Din cuprins: Bine aţi venit! Gânduri la început de drum, Teodor Epure Hramul de la Vorniceni. Sf. Dumitru— Dumitru — 26 octombrie Biblioteca Vorniceni, Dumitru Lavric Incursiune în toponimia unui sat românesc, Eugenia Vasile Vornicenenii— Vornicenenii — gospodari şi harnici în toate timpurile, Ion Istrate File din istoria satului Vorniceni, Ionel Bejenaru

NR. 1

28 DECEMBRIE 2009

www.vorniceneanul.ro


Revista ,,Vorniceneanul” fondată în 2009 Revista ,,Vorniceneanul”

Cuprins Gânduri la început de drum, Teodor Epure

3

Hramul de la Vorniceni—Sf. Dumitru (26 octombrie)

4

Biblioteca Vorniceni, Dumitru Lavric

5

Incursiune în toponimia unui sat românesc, Eugenia Vasile

7

Dascălul în trecut, în prezent, în viitor, Ştefan Aionesei

8

Din cartea unui rapsod popular: Alx. Nechifor, Tedor Epure

9

Costache Sârbu—sufletul pământului, T. Epure

11

Mihai T. Ungureanu—portret de veteran, Ştefan Aionesei

13

Feciorii lui Ion Chirilă sau destinul unor eroi! Dumitru Chirilă

14

Vorniceni—istorie, pas cu pas, Ionel Bejenaru

17

Tradiţii creştin-ortodoxe, Ionel Bejenaru

19

File din istoria satului Vorniceni, Ionel Bejenaru

20

Vornicenenii—gospodari şi harnici în toate timpurile, Ion Istrate

24

File din istoria satului Vorniceni, Ionel Bejenaru

25

Capra (Jocul caprei), Constantin Haisuc

26

Sfântul Vasile cel Mare

27

Vorniceneanul (Vorniceni) = ISSN 2067 – 1105 (formatul tipărit) Vorniceneanul (online) = ISSN 2067 – 1105 (www.vorniceneanul.ro) Apare trimestrial. Numărul semnal al revistei a apărut la 26 octombrie 2009. Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie 2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară). Fondatori: Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc Colegiul de redacţie Director: Ion Istrate, Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactor: Dumitru Chirilă Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei, Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. ©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record® S.R.L. Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Apel către fiii din Vorniceni! Vorniceneanule, dacă ai străbunici, bunici, părinţi, fraţi, unchi şi le cunoşti, cât de cât, povestea vieţii lor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul! Vorniceneanule, dacă ai auzit de la bunici, părinţi, vecini, prieteni fapte de-ale vornicenenilor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul! Vorniceneanule, dacă vei considera că şi alte aspecte ce privesc oamenii şi faptele lor au legătură cu locul în care te-ai născut, ai crescut şi ai învăţat să trăieşti, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul! Nu uita nici fotografiile cu oameni și evenimente, căci acestea vor spune mai mult!

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro fax: 0231 51 01 51 Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro www.vorniceneanul.ro 2


Bine aţi venit!

R

evista VORNICENEANUL este o publicaţie locală pusă în slujba fiilor satului Vorniceni.

Cel mai important element al unei comunităţi, omul, de cele mai multe ori, este neglijat.

Fondatorii publicaţiei îşi propun să insereze în paginele sale un conţinut care să vorbească despre fiii Vornicenilor, cu viaţa şi faptele lor.

Cinstirea şi păstrarea memoriei fiilor satului Vorniceni pentru faptele şi contribuţia lor în cadrul comunităţii, pomenirea lor este, de fapt, obiectivul major al acestei publicaţii.

Gânduri la început de drum Autor: Teodor EPURE La sfârşitul lui ,,brumar” al anului 2009, când văzduhul face eforturi de a ne prevesti că se apropie iarna, timp propice pentru şezători, taifasuri şi reactivarea tradiţiilor şi obiceiurilor de iarnă, momente pentru a susţine un act de cultură, apare Revista ,,Vorniceneanul”. Altă denumire, cred că nici n-ar fi fost potrivită!

ei, căci pe bună dreptate ajungem la vorba lui Iorga: „Eşti tu însuţi prin ceea ce pǎstrezi din sufletul celor pe care i-ai cunoscut”. - descoperirea, promovarea şi conservarea valorilor culturale tradiţionale, a obiceiurilor şi artei populare. Prin acesta se va recunoaşte, totodatǎ, un adevǎr al valorilor spirituale şi materiale ale acestor locuri, existenţa omului pe meleagurile Vornicenilor, fiind semnalată cu aproape 5000 de ani în urmă (dovada descoperirile arheologice de la Lutărie, Valea Ibănesei – cultura Cucuteni).

,,Vorniceneanul” apare pentru a răspunde iniţiativelor intelectualilor vorniceneni, pentru a fructifica valorile culturale şi spirituale ale existenţei din această localitate rurală. Acţiunea este determintă de respectul acestora faţă de locul unde s-au născut, crescut şi învăţat, faţă de concetăţenii lor în mijlocul cărora au trăit şi s-au format.

În concluzie, prin „Vorniceneanul” dorim să dăm sens vieţii satului, să ne apropiem de oamenii săi, să rămână ceva…, fiindcǎ acelaşi Iorga spunea: „Şi, în viaţǎ, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi mai bine, rǎmâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lǎsat de la tine, ce ai jertfit”.

Revista îşi propune umătoarele obiective: - orientarea intelectualilor satului către viaţa de zi cu zi a locuitorilor, mergând după îndemnul din spusele, de acum un veac, ale poetului Alexandru Vlahuţă ,,Se petrec atâtea drame palpitante sub ochii noştri, e aşa de plină de interes şi aşa de puţină exploatată viaţa…”.

Să ne ajute Dumnezeu!

- descoperirea, cunoaşterea şi popularizarea unor familii, personalităţi, fii ai satului Vorniceni, care de-a lungul istoriei comunităţii s-au remarcat prin faptele lor şi au contribuit la dezvoltarea economică, socială, spirituală a localităţii, au fost alături de efortul naţiunii române pentru propăşirea 3


Hramul de la Vorniceni: Sfântul Dumitru (26 Octombrie) ,,Pentru a face o întregire a atmosferei de sărbătoare a hramului celor două biserici din sat – Sfântul Dumitru -, redau aici impresiile pe care, copil fiind, apoi tânăr şi chiar mai târziu, ca adult, le-am trăit la sărbătoarea hramului din Vorniceni. Timpul a adus schimbări şi în această privinţă; totuşi, pregătirile şi petrecerea acestui hram au rămas în mare măsură aceleaşi.

Să ne amintim de prof. Octavian Ionescu!

După darea anaforei, poporul se împrăştia în sat, iar unii credincioşi, bărbaţi şi femei, se îndreptau, ca la Paşti, spre ţintirim, la cei adormiţi, pentru a aprinde lumânări şi a da câte ceva de sufletele lor. Atunci, în soarele strălucitor de amiază, izbucneau deodată muzicile. O bucurie nestăpânită cuprindea întregul sat. Hore, cântece, chiote se auzeau pretutindeni. Flăcăi şi fete, cuprinşi brăţiş, cu mâinile la spate, câte 6-8-10 sau în pâlcuri, străbăteau uliţele satului.

Cum începe luna octombrie, bărbaţii şi femeile din Vorniceni pornesc pregătirile pentru hram. Cu ani în urmă, gospodarii se sileau să termine mai repede cu recolta de pe câmp, să aleagă oile din turme, să aducă vitele de la cârduri, să facă ordine şi curăţenie în gospodărie, să meargă la târguri pentru a cumpăra băuturi, de mâncare sau îmbrăcăminte; gospodinele, acum ca şi atunci, pregătesc oalele pentru sarmale, ung cuptoarele pentru copt plăcinte, grijesc casele pe afară şi pe dinăuntru, ca la Paşti. Tineretul se ocupă de găteli şi de petrecerile ce vor avea loc în ziua hramului. Pe vremuri, flăcăii mergeau în alte sate, mai ales la Havârna, să tocmească lăutari (,,ţigani”) pentru joc.

Pe drumurile ce urcă dinspre Slobozia, Cordăreni şi Dumeni, dinspre Mileanca şi Havârna, dinspre Petricani, Ştiubieni şi Ibăneasa, dinspre Davadoaia (Sângurica), Podul Stamate şi Vlădeni sau dinspre Călugăreni, Dorobanţi şi Nicşeni, veneau sute de ,,hramaci”, încărcaţi uneori câte zece în căruţe trase de cai, mai rar de boi. Toţi erau veseli. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în mintene de suman negru, iar pe cap aveau căciuli abia scoase de la cusut; femeile purtau caţaveice noi şi şaluri bogate, în care se înfăşurau mândre şi dornice de petrecere.

Ziua de 25 octombrie e zi de mare alergătură pentru toată lumea. Când toaca începe a bate de vecernie, mai întâi, încet şi rar, apoi din ce în ce mai repede şi mai tare, un fel de linişte se aşterne peste tot. Pe ici pe colo, muzicanţii îşi încearcă, unul câte unul, instrumentele. Muzicile nu încep însă a cânta decât a doua zi, după ieşirea din biserică.

Vornicenii păreau astfel o cetate luată cu asalt de prieteni, nu de duşmani. În după-amiza zilei, în toate casele erau mese întinse iar băutura curgea din belşug. Muzicile cântau de vuia satul. La cele mai multe case, petrecerea se prelungea toată noaptea, ba chiar până a doua zi spre seară; unii oaspeţi străini răm ân eau ş i p ân ă a t rei a z i s p re ami ază. La sfârşit, rând pe rând, ,,hramacii” plecau în satele şi la casele lor, plini de bucuria petrecerii de Sfântul Dumitru de la Vorniceni, gata să primească la rândul lor, la hramurile din acele sate, neamurile şi prietenii de aici.

În dimineaţa de Sf. Dumitru, gospodarii, proaspăt bărbieriţi, cu căciuli noi, însoţiţi de neveste, pornesc spre una din cele două biserici ce poartă acelaşi hram. Pe când trăia tata, în Vorniceni era o singură parohie iar slujba se făcea în biserica nouă. Câteodată însă, tata, îmbrăcat în veşminte, cu crucea şi cu evanghelia în mână, precedat de ,,podoabe” (crucea cea mare, prapuri, felinare aprinse şi icoane), urmat, ca un adevărat pastor de turma sa, de sute de săteni, se cobora la biserica cea veche din vale, unde se făcea de asemeni o mică slujbă, fiind şi acolo hram; se întorcea apoi, în acelaşi chip, la biserica nouă din deal.

Sfântul Dumitru a fost şi rămâne cea mai mare şi mai veselă sărbătoare a satului Vorniceni.” Text extras din cartea ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, autor Octavian Ionescu, apărută la Botoşani; editori, Inspectoratul pentru Cultură Botoşani şi Centrul Judeţean a Creaţiei Populare Botoşani. 4


,,BIBLIOTECA VORNICENI” Autor: Dumitru LAVRIC care nu mai sunt, stări de lucruri şi chiar locuri ce şi-au schimbat şi ele înfăţişarea în curgerea timpurilor".

Am avut privilegiul ca, timp de câteva bune decenii, să cunosc toate localităţile judeţului Botoşani - oraşe, comune, sate componente păstrând în memorie oameni, locuri, întâmplări; ca impresie generală este aceea că o ierarhizare în funcţie de criterii pragmatice ar fi nepotrivită şi că oamenii se simt acasă indiferent de distanţa care îi separă de un centru administrativ şi că în loc de ierarhii se impune sesizarea unui specific care armonizează şi completează datele unui tablou general. Despre Vorniceni, îmi revin în memorie întinsele păşuni ce înconjoară localitatea, chipurile expresive ale bărbaţilor vânjoşi, femeile harnice şi iubitoare de curăţenie, pasiunea generală pentru muncă şi frumuseţe, legătura profundă cu pământul, dragostea de animale, integrarea firească a intelectualilor în viaţa satului. Se adaugă particularităţi ale reliefului poetic ondulat, bogăţia vegetaţiei, impresia de prosperitate pe care o degajă gospodăriile. Acestea toate s-au completat în ultimul timp prin lectura unor cărţi dedicate acestei străvechi vetre de locuire, cărţi datorate chiar unor fii ai aşezării.

Volumul prezentat se completează firesc cu un altul apărut recent (Agata, 2007): Vorniceni însemnată vatră strămoşească, subintitulat Monografie istorico-geografică, datorat profesorului de geografie Gheorghe Gherman; cartea dezvăluie la modul ştiinţific cadrul fizico geografic al localităţii Vorniceni (relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna, solurile) precum şi principalele elemente ce ţin de geografia umană şi economică (populaţie, aşezări, ocupaţii, căi de comunicaţie, comerţ); se adaugă o prezentare a obiceiurilor şi tradiţiilor locurilor, o exhaustivă şi impresionantă listă a personalităţilor satului Vorniceni şi un material ilustrativ extrem de bogat. Pe bună dreptate, într-un emoţionant Cuvânt de suflet, prof. univ. dr. Mihai Maxim subliniază: „Cititorii vor găsi aici date istorice interesante despre satul lor, relevate anterior mai ales de profesorul Octavian Ionescu în monografia sa, dar cu deosebire foarte multe informaţii cu caracter geografic (...), domeniu în care autorul se simte la el acasă şi care dă nota de noutate şi de contribuţie originală acestei monografii”.

A fost mai întâi cartea universitarului ieşean Octavian Ionescu, absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris, fiu al preotului Ioan Ionescu din Vorniceni, carte intitulată Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi şi apărută postum în 1999.

Următoarele cărţi la care refer aduc în atenţie două nume de care am fost şi sunt în continuare legat sufleteşte: Dionisie Pădureţ şi Alexandru Nechifor. L-am cunoscut pe prof. Dionisie Pădureţ mai ales în calitatea sa de dirijor al vestitei formaţii de fluieraşi din Vorniceni: pedagog plin de tact, artist desăvârşit, om de un calm imperturbabil şi un exemplu de construcţie sufletească echilibrată; aflu acum din cartea Domniei sale atât de potrivit intitulată Vorniceni - leagănul împlinirilor mele că viaţa nu i-a fost numai împlinită ci şi zbuciumată; împlinirile i-au venit profesorului dintr-o ex em pl ară v i aţ ă d e fam i l i e, di n reu ş it ele profesionale şi cele de pe plan artistic, din slujirea cu sârg a comunităţii căreia îi dezvăluie alte

Volumul se distinge prin mulţimea şi varietatea documentelor istorice pe care le pune în circulaţie şi care reconstituie principalele etape din istoria locului, începând cu sec. al XIV-lea şi până după primul război mondial; acest excurs istoric documentează mişcări de populaţie, principalele ocup aţii, viaţ a gosp odăreas că şi agri col ă, participarea la marile evenimente naţionale, viaţa religioasă şi culturală, figuri emblematice - chiar scopul mărturisit al autorului fiind acela „de a face să reapară, din negura trecutului îndepărtat, chipuri de mult dispărute, obiceiuri şi întocmiri omeneşti, 5


dimensiuni - în special spirituale - atestate în ultima jumătate de secol. Confesiunea plină de sinceritate, stilul adecvat, aplecarea spre anecdotic şi pitoresc fac din cartea profesorului Dionisie Pădureţ o lectură agreabilă care impune exemplul unui destin împlinit în orizontul satului Vorniceni, acolo unde s-a împlinit şi destinul poetului popular Alexandru Nechifor a cărui poezie, împreună cu cea semnată de Mihai V. Agache, o regăsesc în volumul Rapsozi populari din Vorniceni - Agata 2007. Cu moş Alexandru am petrecut multe seri pe prispa casei sale din Vorniceni: depăna amintiri, îmi citea din poeziile proprii, evoca întâmplări legate de marile conflagraţii la care participase. În poezia publicată descopăr un suflet sensibil, iubitor de natură şi oameni, pentru care versul e un răspuns dat singurătăţii, un dialog cu trecutul, o garanţie a supravieţuirii prin spirit: Ve-ţi mai veni din vreme-n vreme / În satul în care v-aţi născut / Mama şi eu vom fi sub cruce / Pe-ncet ne vom preface-n lut...

toponimic al comunei Vorniceni - lucrare ştiinţifică ce tinde să epuizeze întinsul repertoriu al toponimelor locale clasificate în geografice şi sociale, detaliate prin descrieri, referiri istorice şi etimologii, a căror tratare este încadrată între o prezentare iniţială a coordonatelor geograficoi st o ri ce şi u n co mpart im ent fi n al d ed i cat fenomenelor lingvistice prezente în toponomia cercetată. Dincolo de informaţia ştiinţifică propriuzisă, cartea dezvăluie capacitatea creatoare a oamenilor din Vorniceni de a căuta cele mai potrivite denumiri care reprezintă nu numai o călăuză în geografia locului, dar au şi menirea de a reţine ecoul unor evenimente sau efigia unor lideri ai grupului comunitar; în fond, în spatele unor toponime precum Coasta Davidoaiei, Crucea de Piatră, Dealul Tăuteşti, Imaşul Budenilor, Pârâul Vorniceasa, Podul de Lut, Odae, Sălişte, Biserica Arsă se ascund multe secole de istorie condensată şi încă vie în conştiinţa localnicilor.

Într-un alt registru se înscriu versurile semnate de Mihai Agache: cronici rimate ale unor întâmplări cotidiene, portretizări ale unor omeneşti slăbiciuni, secvenţe din universul primei vârste, neîmpliniri morale proiectate într-un personaj arhicunoscut al moralităţii româneşti contemporane - Bulă.

Am co n s i d erat p o t ri v i t s ă î n s cri u î n „Biblioteca Vorniceni” şi două volume de specialitate - Sistemele genetico-biochimice la ovine şi Polimorfismul genetic al enzimelor la ovine, ambele semnate de Gheorghe Hrincă, fiu al aceleaşi comune, doctor în ştiinţe biologice, cercetător la Staţiunea pentru ovine Popăuţi. Cu ani în urmă mă întâlneam cu Gheorghe Hrincă la concertele filarmonicii botoşănene; azi îl descopăr ca reputat specialist interesat de problematica atât de dificilă a geneticii, biochimiei şi biofizicii sau de cea aproape misterioasă a enzimelor. E de presupus că, în anii următori, reputatul specialist ne va întâmpina cu noi apariţii editoriale.

Cu prilejul realizării unui film documentar la Vorniceni (Continuare la Mioriţa) am înţeles mai bine pasiunea oamenilor de aici pentru tot ceea ce presupune păstoritul; cartea lui Constantin Haisuc Oieritul din satul Vorniceni (Agata, 2008) îmi completează aceste impresii şi le confirmă pe o dimensiune istorică. Fiu al satului, autorul a muncit în copilărie chiar la stâna tatălui său, ceea ce îi permite să realizeze o veritabilă monografie a ci o b ăn i t u l u i p ri n i n fo rm aţ i i p ri v i t o ar e l a amplasarea stânii şi inventarul acesteia, straiele ciobăneşti şi obiceiuri legate de profesie, reflexe ale păstoritului în folclor; unele versuri proprii legate de această profesie şi un material ilustrativ foarte expresiv completează şi diversifică această carte care nu este numai a unui spaţiu ci şi a unei pasiuni.

Toate aceste cărţi comentate succint se reunesc sub semnul unor spirite tutelare - numite Spiru Haret sau Dimitrie Gusti, care au direcţionat formarea în lumea satelor a unor intelectuali de autentică simţire românească, precum şi spiritul unor celebre instituţii botoşănene de învăţământ Institutul şcolar Anastasie Başotă de la Pomârla şi Şcoala Normală Alexandru Vlahuţă de la Şendriceni, care au impus modelul dascălului dăruit total profesiei şi comunităţii; acelaşi spirit îl recunosc şi în orientarea prestigioasei edituri botoşănene care a publicat cărţile comentate.

La aceeaşi editură botoşăneană s-a publicat în 2008 cartea prof. Teodor Epure - Tezaurul 6


Incursiuni în toponimia unui sat românesc Autor: Eugenia VASILE (Merenciuc) Pentru cititorii avizaţi, volumul “Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni” (Ed.Agata, Botoşani, 2008, 163 p.), autor principal Teodor Epure, este preţios, cu atât mai mult cu cât astfel de cărţi din domeniul toponimiei satelor Moldovei de Nord sunt puţine. Zona rurală cu bogate tradiţii culturale, Vorniceni (5.000 de locuitori) are statut de comună (botoşăneană), incluzând două sătuce (noi), din apropiere: Davidoaia şi Dealul Crucii.

terenuri agricole în mare parte, păşuni, livezi, vii, o pădure - toate situate pe dealuri, văi, movile, în jurul iazurilor sau pe marginile râului Ibăneasa, ce curge pe aici. Se poate observa marea frecvenţă în limbajul localnicilor a numelor topice create pe baza cuvântului de origine latină “fântână”, întâlnit de 16 ori în forma “Fântâna lui Călin”, “Fântâna lui Chifuruc” s.a.m.d., ceea ce sugerează că Vorniceni este satul cu cele mai multe fântâni. Există şi un sit arheologic numit “Lutărie”, ce conţine rămăşiţe ale culturii Cucuteni. Cea mai spectaculoasă denumire este “La steag”, ce vine de la steagul arborat în 1785 de către boierul care a cumpărat moşia satului, marcându-şi astfel hotarul teritoriului său.

Din dragoste pentru satul etern, acela din suflet, pe care îl slujeşte de o viaţă ca profesor de limba şi literatura română, Teodor Epure a elaborat o carte-document, un fel de minidicţionar de toponimie “zonală”, la care a trudit ani de zile. Centrul de greutate al cărţii îl constituie capitolul cinci, în care sunt abordate 262 de toponime, atât cât a înregistrat cercetarea întreprinsă. De remarcat că numărul toponimelor culese din cele două sătuce este de numai 17. Putem spune, asadar, că exegetul se ocupa în principal de structura si provenienţa numelor topice scoase la lumina din satul său de baştină, Vorniceni. Numai 33 de toponime reprezintă denumiri de locuri din interiorul acestei localităţi. “Crucile drumului”, de exemplu, este denumirea intersecţiei drumurilor judeţene Vorniceni-Botoşani şi Săveni-Dorohoi. Un toponim foarte vechi este “Biserica arsă”, ce indică locul de pe vârful dealului “La Filimon”, unde a fost ridicată “din lemn de stejar” biserica veche, pe vremea când vatra satului nu era încă bine delimitată. Din cauza unui incendiu, biserica a fost refăcută şi strămutată în mijlocul localităţii, pe locul unde poate fi văzuta şi astăzi. Actualul loc este, de fapt, centrul istoric al satului, în care îşi continua existenţa seculară “Biserica veche de lemn” (monument istoric, ce figurează în catalogul UNESCO). “Drumul liceului” evocă fostul “Liceu de cultură generală”. Desigur, sunt selectate mai ales toponimele ce fac referire la zona extravilană a Vorniceniului, unde se află de fapt averea satului:

Urmărind atent etimologia stabilită de cercetător în cazul elementelor lingvistice componente ale celor 262 de toponime, putem face o “prezentare statistică” (posibila mostra din vocabularul autohton), luând în calcul, desigur, doar cuvintele ce reprezintă substantive şi adjective (făcând abstracţie de cazul când întâlnim de mai multe ori acelaşi cuvânt în numele topice studiate). Iată, aşadar, că din totalul de 120 de astfel de el em e n t e t o p i c e an a l i z a t e ( ap ro a p e t o at e substantive), 44 sunt de origine latină (piatră,

7


(şanţ), 1 din limba turcă (cazan) şi 1 din poloneză (ghilina). Majoritatea cuvintelor sunt de sorginte latină, ceea ce reprezintă o dovadă a continuităţii daco-române în Moldova de Nord. Inevitabil, influenţele lingvistice rezultate în urma convieţuirii sau contactului românilor de aici cu alte neamuri şi-au pus pecetea pe limba oamenilor din aceste părţi. Surprinzător este că un număr semnificativ de cuvinte au origine necunoscută (de unde provine cuvântul “bordei”? dar “prisacă”?). În ceea ce priveşte graiul local, acesta este clasat de specialist în subdialectul moldovenesc, cel mai pregnant fiind caracterizat din punct de vedere fonetic prin “fenomenul palatalizării”. Deşi Teodor Epure rămâne la convingerea că lectura acestei cărţi este una necesară doar pentru istorici şi lingvişti, informaţiile furnizate de text se adresează şi cititorului obişnuit, dornic să descopere poveşti de viaţă ţesute peren în toponimia acestui sat românesc.

punte, curte, sat, biserică, moară...), 17 de origine slava (sălişte, drum, deal, pod, movilă, cireadă...), 13 vin din limba ucraineană (lan, livadă, huci, velniţă...), 7 din limba maghiară (glod, hotar, imaş, tintirim...), 6 din limba bulgară (gârlă, humărie, sipot...), 5 din sârbocroată (coşar, tarna, iruga...), 5 din franceză (baraj, gară, rezervă…), 4 din albaneză (groapă, mal, parau…), 3 din neogreacă (cucoană, cărămidarie, cimitir), 1 din germană

Dascălul în trecut, în prezent, în viitor Autor: Ştefan AIONESEI Iată-l! Îl poţi recunoaşte pentru că circulă mereu la aceleaşi ore şi, mai întotdeauna, are câteva caiete pe care speră să le corecteze la un ceas mai târziu. Se recunoaşte după calităţi fizice deosebite şi ţinută îngrijită.

are sufletul viu, trăiește orice moment al timpului. Când intră în clasă, lasă totul în afara uşii. La noi, la Vorniceni, şcoala are vechi tradiţii cu dascăli renumiţi. Generații de fii ai satului au trecut prin mâna lor, au fost modelați educați și instruiți pentru a deveni oameni cu adevărat. Ș i unde au ajuns, unii?!

O asemenea persoană este mereu grăbită pentru că niciodată nu are timp şi privirea îi este mereu preocupată. Preferă să meargă pe jos, să se gândească ca să i se mai răcească circuitele, adică să nu amestece acele două lumi, care-i domină viaţa: şcoala şi casa. Dacă te întâlneşti cu el, te priveşte direct în ochi, atunci când vorbeşti. Aşa sunt învăţătorii, profesorii ca şi preoţii.

Ș i câtă cinste ne fac! Ca semn al recunoștinței față de dascălii din trecut, se cuvine a face ceva, care să rămână ca un simbol pentru vorniceneni ș i, mai ales, pentru prezenții și viitorii dascăli!

Un dascăl, la el, fiecare zi e alta. Un vânzător de ziare face aceleaşi lucruri în fiecare zi. Dascălul 8


Din cartea unui rapsod: Alexandru Nechifor Autor: Teodor EPURE pregătească o plută pentru a transporta lemne pe Volga. În timp ce aşezam lemnele, am alunecat şi am căzut în apă. Ortacii mei, care erau de faţă, nemţi, polonezi, cehi, m-au scos din apă şi m-au dus la infirmerie. Am stat acolo câteva zile, fără ca autorităţile să-mi acorde atenţie. Norocul meu a fost că printre ortaci s-a găsit un neamţ care, având oarece cunoştinţe medicale, m-a salvat”. Satul, pentru rapsod, este „… frumos/ Cum nu-i altul pe sub Soare/ Leagăn el mi-a fost de mic/ Azi e-a vieţii mele floare.” Era mândru că satul său a dat oameni de valoare: „Doctori, ingineri, studenţi/ Profesori şi profesoare”, de aceea îl iubea, cu o dragoste eternă, recunoscător fiind pentru viaţa pe care a trăit-o aici: „Poate un motiv în plus/ Pentru care îl iubesc/ În trecut şi în prezent/ Mi-a dat pâine să trăiesc”. În finalul poeziei Satul meu îi urează să cunoască veşnicia: „Satul meu frumos ca floarea/ Mii de ani să ne trăieşti/ Şi cu cât va trece vremea,/ Tu mereu să-ntinereşti!”.

Fiu al satului Vorniceni, Alexandru Nechifor a fost o personalitate marcantă a comunei, care a contribuit la formarea culturii româneşti în mediul sătesc.

Anii copilăriei au fixat în memoria sa notele cele mai caracteristice ale vieţii satului. În poezia Iarnă, poetul este îngrozit de apocalipsa unei ninsori totale, „Iarnă grea geroasă foarte/ S-a lăsat peste pământ/ Ninge zi şi ninge noapte/ Vântul-n hornuri fluierând”.

Dragostea pentru satul etern, pentru sufletul ţăranului român, talentul şi crezul său poetic s-au cristalizat în versuri de o rară sensibilitate, apărute la Editura Agata, în anul 2007, înmănunchiate în volumul „Rapsozi populari din Vorniceni”. Alexandru Nechifor s-a născut în Vorniceni în anul 1912. A urmat numai patru clase primare. A cunoscut ororile celui de-Al Doilea Război Mondial şi prizonieratul în Rusia, care i-au lăsat un gust amar, dar a apreciat omenia fraţilor săi de suferinţă, antrenaţi fără voia lor în acel conflict: „Căci captiv, am fost luat/ Prizonier, în altă ţară/ Suferinţi avui destule/ Căci avui viaţă amară.” Dedicaţie (Mamei mele).

Iarna grea, geroasă, cu nămeţi cât casa şi vântul care şuieră prin hornuri îi obligă pe bătrâni să stea închişi în casă şi astfel să-şi amintească de copiii lor care au plecat în lume: „Stau închişi bătrânii-n casă/ Vorbe multe au a-şi spune./ Că avură şase fete/ Şi azi toate-s duse-n lume”. Optând pentru claritate şi simplitate în exprimarea pitorescului, versurile sale denotă o profunzime dureroasă atunci când îşi explorează trăirile şi sentimentele proprii. După plecarea celor şase fete şi dispariţia în eternitate a soţiei sale,

Iată ce mi-a povestit într-o seară de vară, pe prispa casei sale: „Era într-o zi geroasă de ianuarie. Grupa din care făceam parte a primit ordin să 9


poetul devine tot mai trist şi mai nostalgic: „Singurel în toată casa/ Timpul nu-l pot da’napoi/ Şi la vremi de-nsingurare/ Mă gândesc cu dor, la voi.” Singura alinare a sa e să deschidă o carte pentru ca timpul să treacă mai repede: „Singurel în toată casa/ Să vorbesc…/ Doar cu o carte/ O deschid, să treacă timpul/ Dară gândul mi-i departe”.

Deşteptăciunea cu prostia Virtutea dă luptă cu viciul Şi biruinţa-i câteodată Cum mai voieşte şi capriciul”. În alte versuri, rapsodul îşi aminteşte de existenţa zilnică a soţiei sale. Poezia Te-aşteaptă ne impresionează prin sentimentul dominant de nestinsă tristeţe cauzat de dispariţia soţiei sale. În versuri retorice se întreabă zilnic de ce nu vine stăpâna casei sale:

Deşi se află la o vârstă respectabilă, se simte fericit că mai are puterea de a mai gândi: ,,Bine că mă pot gândi./ Ce, sunt singur/ Nici că-mi pasă/ Într-o clipă pot cu gândul/ Să v-aduc pe toţi acasă.”

„Te aşteaptă florile din geamuri Şi-n faţa casei, cei doi brazi Mă-ntreabă-n fiecare zi N-o fi venind stăpâna azi ?

Copleşit şi chinuit de absenţa fiinţelor dragi, poetul îşi imaginează în poezia Celor şase că fetele sale vor veni din când în când în satul în care s-au născut, după ce el se va stinge: „Veţi mai veni din vreme-n vreme / În satu-n care v-aţi născut/ Mama şi eu vom fi sub cruce/ Pe-ncet ne vom preface-n lut/ Pe locul unde-a fost căsuţa/ Unde-aţi văzut soarele-ntâi/ N-o fi nici urmă de căsuţă/ Şi nici un pat de căpătâi.”

De ce te-ai dus, se-ntreabă toţi Şi eu mă-ntreb mereu, într-una… Vecinii toţi, întregul sat, Se-ntreabă Soarele şi Luna”. Doreşte ca ea să se întoarcă cât mai curând pentru că sufletul său este gol şi pustiu. De când a plecat tovarăşa de viaţă nici floarea din geam nu mai înfloreşte:

În poezia Luptă ne aflăm în faţa unui adevărat manifest poetic, prin care poetul îşi propune să militeze pentru înlăturarea tuturor relelor societăţii contemporane:

„Deşi ud florile din geamuri Dar mâna mea nu le prieşte De când eşti dusă-am observat Că nicio floare nu-nfloreşte.”

„Dreptatea luptă cu minciuna Hazardul luptă cu norocul Şi adevărul e-n mişcare. Cu ipocrizia se luptă Nobleţea şi laşitatea Toate-n mişcare se frământă

Tristeţea sa devine copleşitoare la final, când, prin versuri de o rară sensibilitate, îşi mărturiseşte iubirea şi credinţa: „Icoana Ta e vie, clară În rama din inima mea Şi vei dispare de acolo Atunci când moartea m-o lua.” Presentimentul propriei morţi e însoţit de mult calm, de linişte interioară, o linişte aproape bucolică. De aceea, se gândeşte să lase aceste versuri ca testament fiicei sale mai mari: „Păstrează deci, acest manuscris Că tu eşti fata cea mai mare Şi mai la toate din surori 10


Le-ai fost într-ajutorare.”

„Mă dau învins, închin cetatea, Nu vreau să-i deie viaţa foc. Un şir de-nfrângeri mi-a fost viaţa, M-am încăpăţânat, destul. (…) Ajunge! Am luptat destul Cu viaţa, n-o să mă mai bat”. Lupta vieţii

Este un testament transmis copiilor, cu o durere greu înăbuşită: „Sunt gânduri, fraze ce-or trăi, În viaţă-atât putui să scot La tine vor rămâne toate Când gândul tatei va fi mort.” Testament În unele versuri, poetul vornicenean are curajul să vorbească urmaşilor săi despre moarte ca despre un groaznic eveniment care pune capăt pentru totdeauna existenţei sale şi în mod conştient se predă morţii:

Prin sinceritatea şi simplitatea versurilor sale, prin tematica abordată dar şi prin limbajul folosit, presărat cu fonetisme şi expresii moldoveneşti, Alexandru Nechifor rămâne un rapsod important, exponent al satului românesc din secolul XX, care merită să fie citit.

COSTACHE SÂRBU – SUFLETUL PĂMÂNTULUI Autor: Teodor EPURE De oameni buni și înțelepți îți aduci aminte întotdeauna cu plăcere. E vorba de moș Costache Sârbu, fiul lui Gheorghe ș i Saveta. Tatăl său, Gheorghe Sârbu, veteranul de la 1877-78, a fost cel dintâi fruntaș din sat. Avea mult pământ și sute de oi. Dintre veteranii din Războiul din 1877-78, care au rămas în viață și s-au întors în Vorniceni, am vorbit adeseori, ,,copil fiind, cu Ion Arnăutu, Nicolae Foca, Gheorghe Sârbu. Toți aceștia se n um ărau p ri nt re go sp o d arii d e s eam ă d in Vorniceni. Era o mândrie pentru tot satul când veteranii de la ,,`77” erau văzuți în biserică, la primărie, îmbrăcați în costum național și cu pieptul plin de decorații” afirmă Prof. Univ. Octavian Ionescu în lucrarea sa ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni”.

groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplându-se să moară în luna mai, carul funerar învelit cu scoarțe înflorate ș i convoiul de înmormântare, au fost intercalate în mijlocul cârdurilor de oi și de mei care au petrecut la groapă într-un chip deosebit pe fostul lor stăpân”. Costache, fiul lui Gheorghe, era un bărbat înalt, ș aten, cu ochi albaș tri, cu părul alb, cu mustață scurtă, barbă deasă și sprâncene stufoase. S-a căsătorit cu Saveta Nechita, care provenea dintr-o familie modestă și care a născut șase fete. După părerea sa, ș tiința de carte nu prea avea valoare (știe o clasa, să se iscălească) de aceea, din cele șase fete, numai prima și ultima au urmat cursurile școlii primare, iar celelalte au rămas fără știință de carte.

Bunicul său, Dumitru Sârbu, venea dint-un sat vecin, Mileanca, despre care Octavian Ionescu spune că ,,unul dintre locuitori, Sârbu Dumitru, avea stână cu sute de oi și înainte de aș sfârși viața a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe, ca la moartea lui să fie petrecut la

Fetele sale au fost educate potrivit credinței că plugarul trăiește din rodul muncii sale, iar prin munca sa, prin exemplul său personal a reușit să impună fiicelor sale aceeași dragoste și respect față de pământ, singura sursă de existență. A cumpărat 11


mult pământ, a construit câte o casă pentru fiecare fiică, aș ezându-le la rând ca într-un adevărat cartier.

stima și aprecierea sătenilor în mijlocul cărora a muncit și a trăit.

Potrivit unor tradiții sătești, moș Costache Sârbu s-a străduit ca fetele sale să fie măritate cu fii de oameni gospodari și cu stare materială bună. Asemenea multora din săteni, în mijlocul cărora a trăit, a cunoscut bine meș teș ugul lucrărilor agricole, creșterii vitelor și oilor. Cu fetele s-a purtat cam aspru, spunându-le drept în față, dacă i se punea ceva pe inimă. Cred că s-a comportat așa respectând proverbul ,,Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc, încet, însă bucățică după bucățică”. Avea un suflet bun, vrednic de a face pomană în toate momentele vieții. A făcut multe praznice, a înzestrat pe unii săteni cu loc de casă și pământ, cum a fost cazul lui Băbuță Petru, venit din Basarabia fără nici un sprijin material. S-a bucurat de multă simpatie din partea sătenilor, având mulți fini de botez și cununie. I-a plăcut să își petreacă viața fie în mijlocul familiei, care era destul de numeroasă, fie în mijlocul sătenilor, cu care stătea deseori la sfat. Nu era băutor înrăit, dar când consuma vin (avea o suprafață de 60 de ari de pământ cultivată de viță de vie), era vioi, vesel și comunicativ. A participat la luptele de la Mărăș eș ti în timpul Primului Război Mondial.

Gheorghe Sârbu

În perioada comunistă a avut mult de suferit. Considerat ca dușman al poporului, fiind chiabur, a fost obligat să doneze o suprafață de teren statului (prin așa-zisul Decret 308). I s-au impus cote și impozite mari, neavând posibilitatea să le achite fapt pentru care a fost dus de multe ori în fața instanțelor judecătorești. Pentru că era chiabur a fost obligat să transporte cu carul cu boi lemne dintr-o localitate în alta, pe o distanță de 90 de kilometri. Aceste măsuri represive luate de autoritățile locale de atunci împotriva sa, l-au făcut să fie mai cătrănit și mai indiferent față de cei din jurul său. A avut de înfruntat răutatea, aroganța, invidia și abuzurile autorităților locale (care de altfel, erau consătenii săi, chiar, și rude), dar s-a bucurat de dragostea,

Costache Sârbu 12


MIHAI T. UNGUREANU PORTRET DE VETERAN Autor: Ştefan Aionesei Ungureanu T. Mihai, harnic și priceput fiu al satului, s-a născut la 20 noiembrie 1920 în comuna Vorniceni, judeţul Botoşani. A fost încorporat pe data de 20 februarie 1942 de către C. T. Dorohoi. A participat în cel de Al Doilea Război Mondial, în perioada februarie-martie 1944, când a fost prins prizonier la Moghilev, din fosta U.R.S.S., şi a fost depus în lagărul de la Stalingrad. A fost eliberat în mai 1948. Prin Decretul nr. 64 din 1997 i s-a conferit medalia ,,Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial 1941-1945”, cu specificaţia ,,Pentru servicii militare aduse statului român în cel de Al Doilea Război Mondial”. Mihai Ungureanu a avut parte de un destin mai aparte în această lume. Vom reveni și vom încerca să deslușim tainele acestui destin. Un om cu o personalitate deosebită, un om de o tărie morală nemaipomenită! La Multi Ani eroule!

13


FECIORII LUI ION CHIRILĂ SAU DESTINUL UNOR EROI! Autor: Dumitru Chirilă Ion Chirilă s-a născut, cu mult înainte de anul 1900, în comuna Ungureni, judeţul Botoşani pe atunci judeţul Dorohoi, unde a copilărit alături de părinții si frații lui până în perioada tinereții când a cunoscut-o pe Casandra, fiica lui Gheorghe Ioniță din Vorniceni. Aceasta i-a fost prezentată de către tatăl ei pe când se aflau la târgul de produse agricole din Ungureni.

Cel de-al treilea fecior, Costică Chirilă a avut parte de un destin mai tragic, el fiind nevoit să suporte lagărele de concentrare rusești, de unde o perioadă a ținut legătura cu familia prin intermediul unor cărți poștale cenzurate la acea vreme de către conducerea sovietică. Costică nu s-a mai întors din lagărele de concentrare, numele său fiind menționat pe placa comemorativă a Eroilor Neamului din cimitirul Vorniceni.

După o perioadă, prietenia celor doi tineri s-a finalizat cu căsătoria lor şi mutarea din Ungureni la Vorniceni (la socri). Aici și-au construit o casă care există ș i în ziua de azi. Din căsătoria Casandrei cu Ion Chirilă au rezultat trei feciori: Gheorghe (născut la 4 septembrie 1911), Dumitru și Costică, fii ce au crescut și s-au format în vatra satului.

Gheorghe și Dumitru s-au întors la casele lor încercând să urmeze cursul firesc al vieții. Ion Chirilă, tatăl celor trei, a trecut la cele veșnice la vârsta de 86 de ani. Acum, nici fiii lui nu mai sunt printre noi. Numele lor se înscriu într-o pagină știută de prea puțină lume, glorioasă de altfel, a eroilor neamului românesc.

Destinul a făcut ca Ion Chirilă să participe la Primul Război Mondial, unde a fost rănit pe Frontul de Răsărit, la Odessa, iar mai târziu, fiii săi: Gheorghe, Dumitru și Costică să fie cuprinși de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, luptând cu prețul mutilării fizice și chiar cu preţul vieții.

Destin de eroi! Dumnezeu să aibă în grijă!

Primul fiu, Gheorghe, a fost încorporat la Regimentul 7 Vânători - Bălți, unde a făcut stagiul militar până în pragul războiului după care a participat pe Frontul de Răsărit (Cotul Donului Odessa). Aici a căzut pe câmpul de luptă fiind răpus de o schijă de obuz care i-a spulberat brațul stâng și trei coaste. De aici a fost recuperat de serviciile sanitare și transportat la București. Acest fapt este precizat în actele medicale, ce atestă statutul său de veteran ș i invalid de război. Participarea lui Gheorghe Chirilă la cel de-Al Doilea Război Mondial a fost recompensată de către Statul Român prin diferite medalii și brevete.

Portofelul lui Ion Chirilă (tatăl lui Gheorghe, Dumitru și Costică) confecționat din piele tăiată dintr-o cizmă – Primul Război Mondial

Dumitru Chirilă, cel de-al doilea fiu al lui Ion Chirilă, a participat și el la luptele de pe Frontul de Răsărit, întorcându-se acasă cu un picior fracturat. 14


Portofelul lui Gheorghe Chirilă confecționat din piele tăiată dintr-o cizmă – Al Doilea Război Mondial

Rânduri scrise de Costică Chirilă, în 1943, familiei sale

Cartea poștală folosită de Costică Chirilă

Cartea poștală folosită de Costică Chirilă - lagărul din Rusia

Carte poștală scrisă familiei de către Costică Chirilă în 28 decembrie 1944 15


16


VORNICENI – ISTORIE, PAS CU PAS MĂRTURII, DOCUMENTARE MEDIEVALE ŞI MODERNE COMENTATE Autor: Ionel BEJENARU La 18 februarie 1445, un uric al lui Ştefan voievod atestă unui sat sub Dumbrava înaltă, anume VORNICENII, către Mănăstirea Humorului, făcută de doi din cei trei fraţi sus menţionaţi, anume boierul Lazăr şi fratele său Stanciul, de-a lor bunăvoie. Gestul se explică şi prin faptul că tatăl lor, vornicul Ioan (sau Oană), mare boier şi dregător era ctitor al acestui sfânt lăcaş.

SCURT CUVÂNT ÎNAINTE Locuri care ţin de un trecut îndepărtat, preistoric, VORNICENII, cei ai ţinutului şi judeţului Dorohoi de altădată, ai judeţului Botoşani de astăzi, cu atestare documentară, înscriu în epocile medievală şi modernă ale istoriei ţării o evoluţie specifică satului românesc, în toate elementele sale, specifică totodată, istoriei Ţării Moldovei şi acestor meleaguri dorohoiene şi botoşănene. Vechi acte medievale – hrisoave, surete – fac trimitere la locuri şi oameni, la regimul proprietăţii, la viaţa economică, la starea şi mişcarea populaţiei. Sunt, de altfel elemente primordiale în a studia şi a înţelege istoria şi evoluţia oricărei aşezări.

Uşor de dedus, la 1445, satele nu erau unite, căci, la 25 aprilie 1475, Ştefan cel Mare confirmă Mănăstirii Humorului satele DVORNICEANII, STAVCEANII (stav – iaz) şi GOLDEANII (Vorniceni, Stăuceni, Glodeni). Ulterior, la 26 noiembrie 1490, Ştefan cel Mare face cunoscut lui Costea că au venit înaintea sa şi a boierilor Sima păhărnicel şi sora sa Anuşca, soţia panului Şandru comis, ambii fii ai lui Lazăr, Nostea, soţia panului Harman, sora ei Ilca, fratele lor Toma păhărnicel, toţi trei fii ai lui Coste care, nesiliţi de nimeni, au vândut dreapta lor ocină, date prin uric şi privilegiu părinţilor lor, Lazăr şi Coste, datând din vremea lui Alexandru cel Bun, ocină însemnând un sat lângă Staucenii, anume Glodenii, unde a fost Stan, pentru 150 zlaţi tătăreşti. Concomitent s-a produs un schimb cu egumenul şi călugării de la Mănăstirea Humor, aceştia dându-i Domnului Ştefan cel Mare o sclişte anume Poiana, la Gura Humorului şi călugării luând acest sat al nostru anume Glodenii, unde a fost Stan, lângă Stavceanii, pe care sat l-am cumpărat de la cei de mai sus. La rândul său, Ştefan cel Mare a dăruit Poiana Mănăstirii Voroneţ. Astfel de schimburi au loc frecvent în Evul Mediu Românesc, în baza lor mărindu-se moşii domneşti, boiereşti, bisericeşti.

Mari momente din istoria patriei au marcat, neîndoielnic, istoria şi viaţa vornicenilor, aportul fiilor lor la marile şi istoricele cauze ale Neamului Românesc, la Războiul Neatârnării României din 1877 – 1878, la Războiul Reîntregirii între Marea Unire din 1918, la Al Doilea Război Mondial. Au făcut-o cu vigoare, entuziasm, jertfă. Au făcut-o pentru Neam şi Ţară. Fie la amintirea şi dăinuirea pururea! La 28 decembrie 1428, voievodul Moldovei Alexandru cel Bun întăreşte, printr-un urie, fiilor lui Ion Vornie – Lazăr, Stanciul şi Costea – stăpânirea a trei sate sub Dumbrava înaltă, acolo unde a fost Minea, acolo, la iazul lor, acolo, unde a fost cneaz Stan. Stăpânirea le revenea aceluiaşi uric şi urmaşilor fiilor, iar hotarul acestor sate care sunt sub Dumbrava înaltă să fie cât vor putea să folosească trei sate îndestul. Pentru ca, la 3 iunie 1429, acelaşi Alexandru cel Bun să dea panilor Lazăr, Stanciul şi Costea un uric de întărire la întărire.

În iulie 1520, Ştefan Vodă cel Tânăr întăreşte (stăpânirea) Mănăstirii Humor, satelor Dvorniceanii sub Dumbrava înaltă, Stavceanii 17


(Stăuceni) şi Glodeanii (Glodenii), act confirmat şi de Petru Rareş, în 1536. Pentru ca, în 1546, să se facă hotarnica satului Baliţa pentru o parte din hotar, apoi la un stâlp dinspre Stăuceanii, şi de acolo la deal, până la un pisc unde cade...

Şi istoria celor trei sate vornicenene continuă. Astfel, la 12 iulie 1700, Antioh Cantemir VV. întăreşte Mănăstirii Humor stăpânirea peste săliştea glodeanii la Dorohoi, dănuite de Vasile Talpă cu Blestem, după ce o cumpărase tot de la mănăstirea menţionată şi pe care o voia înapoi. Mai mult, călugării sunt împuterniciţi să-şi ia zeciuiala, în timp ce Vasile Talpă, dacă are vreo pretenţie, să se judece la Divan. Cum continuă şi prin evidenţierea lor pe harta lui Dimitrie Cantemir, din 1716 – Vorniceanii pe dreapta Ibănesei, Glodeanii şi Stăuceanii, pe stânga, Glodeanii fiind vecin cu Cordărenii.

Cum disputele de ordin financiar sunt atât de frecvente în societatea feudală românească (n.n. parcă numai atunci!), un ispisoc de la Ştefan Tomşa, din 1612, scrie că egumenul Mănăstirii Humor, cu tot soborul şi cu multe mărturii, s-a jăluit că având mănăstirea un sat anume Stauceanii, în ţinutul Dorohoiului, dat de Ştefan Voievod, îl luase Balica Hatmanul, ca să le dea (la schimb) călugărilor alt sat sau bani, în fapt neprimind nimic, drept pentru care Domnul confirmă satul Stăucenii Mănăstirii Humor.

O samă (buget, listă de venituri şi cheltuieli) a Mănăstirii Humor, din 1742, menţionează Vornicenii la Dorohoiu, sat cu oameni, cu venit de 38 lei pent ru boieresc. Întru cât în cas area boierescului ridica probleme, în 1758 Scarlat Ghica dă încuviinţare egumenului Mănăstirii Humor să oblige pe locuitorii moşiilor pentru boieresc, între acestea regăsindu-se şi Vornicenii.

În noiembrie 1540, Ştefan VV., fiul lui Ştefan cel Bătrân, întăreşte Mănăstirii Humor satele Vorniceanii de sub Dumbrava înaltă, la care Dumbravă sunt părtaşe şi sate vecine, fiind între ele şi a Cordărenilor.

La 15 ianuarie 1765, Grigore Al. Ghica VV. împuterniceşte pe egumenul Mănăstirii Humor să interzică locuitorilor din Dersca şi Vorniceni să vândă băuturi, măsură împovărătoare pentru ţăranii de pe moşii, împotriva lor.

La 7 septembrie 1665, un Suret de pe alt suret din văleat 7174 septembrie 7, ce este iscălit de Dumnealui Neculai Buhuş mare logofăt şi scris de stareţul Rujină pe siliştea Glodeanii de pe Iubăneasa, ce l-au luat de la Neculai Goteneu menţionează Săliştea Glodeanii cu loc de heleşteu, anume iazul cel Rumţa – sub sau lângă Stăuceanii pe Iubăneasa la ţinut Dorohoiului – să începe de unde a fost Glodu drept la deal până sus de Cinovie, până la neavila Dobra, de acolo în sus până la drum, până unde să împreună hotarul Havârnii, de acolo până la hotarul Cordărenilor la Bâla, unde este glod, de acolo la vale în jos până unde se poticnesc apile şi până la iaz de către capul iazului de către glodeanii şi până unde sunt glodurile unde s-au început hotarul dintâi, atâta-i hotarul. Suretul de faţă a fost scris la Mănăstirea Doljeşti.

În anii 1772, 1773 şi 1774, administraţia rusă de ocupaţie a efectuat recensămintele populaţiei Moldovei, publicate de P.G. DMTRIEV (Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Istorie, Moldova din epoca feudalismului. recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772 – 1773 şi 1774, Editura „Ştiinţa” Chişinău, 1975), Vornicenii Mănăstirii Humor, aflători în ţinutul Dorohoi, înscriindu-se cu 66 oameni, 2 preoţi, 79 moldoveni pământeni, 1 grec, 1 evreu, 1 vornic, 1 vataman, având, în 1774, 73 case, 13 scădere rufeturi (categorii sociale scutite de plata birului – bătrâni şi nevolnici, văduve, preoţi ş.a.), 60 birnici. Îi aflam ca locuitori şi, totodată, şi ocupaţiile lor, conform recensământului, pe: Dumitraşcu, rotor, Sandul său lăcătuş, Pascal, văcar, Lupul, haidău, Ştefan, morar, Grigoraş, crâşmar, Pavăl e Gherasim, lăcătuş, Ion, bârsan, în timp ce Maria, herghelegiţa figurează ca femeie săracă. Sunt date edificatoare în privinţa evoluţiei vornicenilor

Din Domnie în Domnie întăririle de sate sunt o practică uzuală, aşa încât satele Dvorniceanii, sub Dumbrava înaltă, Stăuceanii şi Glodeanii sunt întărite din nou Mănăstirii Humor, sub Eustratie Dabija, la 4 ianuarie 1663 şi identic, la 11 ianuarie 1665. 18


într-un sfârşit de Ev Mediu Românesc, satul impun ându -s e p rin popul aţie, agricu ltură, meşteşuguri, dinamism, cu alte cuvinte.

schimb între Nicolae Rovet şi fiul său Iordachi şi Theodora Mustaţă, primii cedându-i moşii în Bucovina şi 160 lei, la schimb cu moşii ale clerului bucovinean, printre care Vornicenii cu săliştile Glodenii, Stăucenii, Borzeştii şi Antileştii.

La 15 ianuarie 1782, conform călugărului Pahomie, Vornicenii, Glodenii, Stăucenii sau luate în ansamblul lor, Vornicenii, sunt proprietăţi ale Mănăstirii Humor. Condica ciuzilor, din 1803, menţionează Vornicenii din ocolul Başeu ca fiind al bucovinean, cu loc îndestul şi 150 de familii, indiciu al unei situaţii economice bune, asigurătoare de hrană pentru localnici.

Catografia (recensământul) din 820 consemnează pentru Vornicenii vistiernicului Iordachi Rovet existenţa a 210 birnici, bezmăn cei nevalnici săraci (bezmăn - chirie pentru casă, crâşmă sau dugheană, plătită proprietarului). Catografia menţionează existenţa locului de câmp şi a moşiei încăpătoare, chiverniseala locuitorilor făcându-se cu plugul, cărăuşia şi lucrul mâinilor.

Acum la începutul secolului al XIX – lea, la 8 iunie 1805, moşia Vorniceni este obiectul unui

TRADIŢII CREŞTIN-ORTODOXE 6 IANUARIE – BOBOTEAZA

Autor: Ionel BEJENARU

Boboteaza, ziua botezului Domnului, rămâne una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii creștin-ortodoxe. Învățătura ne îndeamnă pe toți la întâmpinarea ei cu ajunare și cucernicie. Întru vestirea ei, preotul, însoțit de dascălul purtător de icoană, purcede a colinda din casă în casă, cântând Iordanul ș i botezând. Noaptea Bobotezei înseamnă deschiderea cerului, celor care-l văd astfel împlinindu-li-se toate dorințele. Ș i, cum fetele mari tânjesc după atâtea dorințe, pe primul plan aflându-se măritișul, care să le aducă băiat frumos, ca nimeni altul, îndreptățite fiind și de postul ținut cu strășnicie, cer preotului busuioc din steblele cu care stropește, cu un fir, pus cu grijă sub pernă, putând visa ursitul, musai împlinindu-și frumoasa dorință. Mare minune!

7 IANUARIE – OBICEIURI DE SFÂNTUL IOAN Ştie toată lumea, de Sf. Ioan toţi ION-ii îşi sărbătoresc onomastica. Şi sunt atâţia, împreună cu derivatele numelui! Conform tradiţiei, dacă Sf. Nicolae a adus zăpadă, aceasta ar trebui să se ducă. Precizăm aceasta, pentru a şti la ce să ne aşteptăm, din punct de vedere meteorologic. Totodată, flăcăii umblă cu Iordanul, încă din seara de şase spre şapte ianuarie. Ei merg la preotul satului, cerându-i căldăruşa de botez, busuioc şi aghiazmă. Unul din flăcăi este capul, el ducând căldăruşa în care se strâng banii. Acestuia i se mai spune popă. Un alt flăcău duce pământul, cu care iordănesc oamenii, alţii ducând o ţepuşă pe care strâng carnea primită. Încep mersul cu Iordanul de la capătul satului, cântând aidoma preotului - ,,În Iordan botezânduTe, Tu Doamne”, stropind cu aghiazmă prin casă, luându-i în braţe pe cei de faţă şi învârtindu-i, ceea ce se numeşte IORDĂNIRE. Scena IORDĂNIRII se repetă pe 7 ianuarie, la ieşirea credincioşilor de la biserică, învârtindu-i şi pe aceştia, preotul nefăcând excepţie. Pe cei cu numele Ion îi duc la gârlă pentru a-i uda. Şi, încă ceva, flăcăul care a făcut parte din iordănitori trebuie să o facă timp de trei ani, pentru ca să-i meargă bine în viaţă.

Preotul, la rându-i, se bucură sau, mai degrabă, se bucura, de ș ervete alese, marame, fuioare de cânepă, picioare ș i carne de porc, căldărușa dascălului îngreunându-se de gologani, printre ei rătăcindu-se și valori bănești ceva mai consistente. Aceeași noapte a Bobotezii dă prilej ispitirii sorții în plumb topit, între oglinzi, privind cu atenție printr-un inel azvârlit în apă. Firesc, și alte obiceiuri frumoase însoțesc Boboteaza. 19


FILE DIN ISTORIA VORNICENILOR Autor: Ionel BEJENARU INEDIT-VORNICENENI RĂNIŢI ŞI ÎMBOLNĂVIŢI ÎN RĂZBOIUL REÎNTREGIRII ROMÂNIEI (1916-1918) 1.Spitalul de campanie Tulgheş – APOSTOL DUMITRU, caporal, Rg.69 Inf., părinţii – Ion şi Elisabeta; plagă prin glonţ în regiunea anală.

oaselor. 10.Spitalul de campanie Târgu Ocna – FRUNZETE STOICA, soldat, Rg.29 Inf.; părinţii – Ioan şi Ruxandra; plagă perforată prin glonţ în regiunea lombară.

2.Spitalul de campanie Ditrău – CURCĂ VASILE, soldat, Rg.69 Inf., părinţii – Gheorghe şi Casandra; pneumonie dr., în covalescenţă.

11.Spitalul de campanie Târgu Ocna – SOFRONEA IOAN, soldat, Rg.29 Inf.; părinţii – Iordache şi Soltana; plăgi multiple ale coapsei şi gambei stângi.

3.Spitalul de campanie Ditrău – LEAMPĂR IOAN, soldat, Rg.69 Inf., părinţii – Ioan şi Călina; plagă prin glonţ a femurului stâng.

12.Spitalul de campanie Târgu Ocna – JÎJÎE TOADER, soldat, Rg 29 Inf.; părinţii – Iordache şi Măriuca; plăgi prin glonţ a feţei.

4.Spitalul de campanie Ditrău – PINTILIE NECULAI, soldat, Rg.69 Inf., părinţii – Vasile şi Casandra; gripă.

Cei de mai sus sunt fii ai Vornicenilor, combatanţi în Războiul Reîntregirii României, cu osebire în prima sa etapă – purcederea Armatei Române în Ardeal, în ,,toamna pătimirii noastre”, toamna lui 1916-, cu trecerea lor prin spitalele militare de campanie, aflate sub comanda Dr.Colonel Iacob Iacobovici, ilustru fiu al Botoşanilor, desprinşi dintr-un total de cca 8000 de nume, cât însumează Registrul lor în evidenţă.

5.Spitalul de campanie Ditrău – Ș U IOAN, sergent, Rg.8 Vânători, MORĂRAȘ părinţii – Vasile şi Elisabeta; plagă perforată în regiunea pumnului mâinii stângi. 6.Spitalul de campanie Ditrău – CUTOR GHEORGHE, soldat, Rg.8 Vânători, părinţii – Toader şi Catrina; extragerea proiectilului, plagă prin glonţ şrapnel în regiunea lombară dreaptă a toracelor.

O contribuţie, aşadar la faptica de jertfă a unor bravi înaintaşi vorniceneni.

7.Spitalul de campanie Ditrău – RĂDĂCINĂ IOAN, caporal, Rg.29 Inf., părinţii – Dumitru şi Leana; plagă tangenţială a părţii dorsale a trei degete ale mâinii drepte.

N.R./Vocabular: ŞRAPNÉL, şrapnele, s.n. Proiectil de artilerie încărcat cu gloanţe, cu focos reglabil, care explodează într-un punct voit de pe traiectorie. – din fr. shrapnell

8.Spitalul de campanie Ditrău –CIOBANU DUMITRU, soldat Rg.29 Inf.; părinţii – Vasile şi Maria; plagă şrapnel în pielea capului. 9.Spitalul de campanie Ditrău – MAXIM DUMITRU, soldat, Rg.29 Inf.; părinţii – fără date; plagă perforată în antebraţul stâng, cu fractura 20


Date cronologice referitoare la Domnii Moldovei şi perioade istorice la care fac trimitere documentele vornicenilor: •

Alexandru cel Bun – aprilie 1399 - ianuarie 1432

Antioh Cantemir – februarie 1705 – iulie 1707

Ştefan cel Mare – august 1442 – iulie 1447

Ştefan cel Mare – aprilie 1457 – iulie 1504

Dimitrie Cantemir – noiembrie 1710 – iulie 1711

Ştefăniţă – aprilie 1517 – ianuarie 1527

Grigore al III – lea Ghica – martie 1764 – ianuarie 1767

Petru Rareş – ianuarie 1527 – septembrie 1538

Grigore al III – lea Ghica – septembrie 1774 – octombrie 1777

Patru Rareş – februarie 1541 – septembrie 1546

Alexandru Suţu – ianuarie 1801 – septembrie 1802

Eustratie Dobiza – septembrie 1661 – septembrie 1665

Ocupaţia rusă – septembrie 1769 – septembrie 1774

Dimitrie Cantemir – martie – aprilie 1693

I.Fii ai Vornicenilor în Războiul de Independenţă a României, de la 1877 – 1878 În Războiul de Independenţă a României, de la 1877 – 1878, cercetătorul arhivist Ştefan Cervatiuc („Contribuţia fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi la susţinerea Războiului de Independenţă– mărturii documentare”, Editura AXA, Botoşani, 2002) redă un tabel nominal de toţi veteranii de Războiul de Independenţă aflaţi în viaţă din judeţul Dorohoi, înaintat de Prefectura judeţului către Ministrul Apărării Naţionale, tabel în care figurează şi soldaţii Sârbu Gheorghe, contingentul 1877, din Regimentul 7 Călăraşi şi Vatamanu Neculai, contingentul 1874, din Regimentul 5 Linie, mărturie a prezenţei efective a vornicenilor pe câmpul de luptă, în marile dispute cu otomanii. Uşor de dedus, sunt şi mulţi alţi fii ai locului care au căzut la datorie, cu precădere făcând parte din Regimentele 16 Dorobanţi şi 7 Călăraşi, în care botoşănenii şi dorohoienii erau grosul combatanţilor.

sens, Gheorghe Rusu, din comuna Vorniceni, se înscrie cu 2 vaci (op. cit., p. 183), la 28 iunie 1877, cu alte 2 vaci, la 7 iulie 1877, locuitorii fruntaşi ai Vornicenilor, cu 1 cal roib, intrat în posesia soldatului Dumitru Strugariu, unul din călăraşii ai căror cai erau improprii serviciului (op. cit., p. 215), aceiaşi locuitori fruntaşi de aici oferind gratis pentru armata română 1 trăsură, legată în fier, cu o pereche de hamuri bune, biciuşte şi pocorniţe, precum şi 2 iepe (op. cit., p. 213). Efortul întregii naţiuni române în susţinerea Războiului de Independenţă, de la 1877 – 1878, include şi actul Consiliului Comunei Vorniceni, care a aprobat, conform Procesului – verbal de şedinţă, la 27 septembrie 1877, alocarea sumei de 200 lei, ofrandă pentru cumpărarea de arme. Astfel, ...Subsemnaţii membrii Consiliului Vorniceni, din Plasa Başeu, judeţul Dorohoi, întruniţi în şedinţă extraordinară sub preşidinţia Domnului Primar Gheorghe Măcărescu...

Istoriografia consemnează şi numeroase acte, generoase, patriotice, însemnând ofrande ale populaţiei întregii ţări, inclusiv din localităţile fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi, din comuna Vorniceni, pentru susţinerea oştirii române. În acest

Având în vedere ordinul Domnului Subprefect, respectiv al acestei plăşi, în armarea Deciziunii Onorabilului Comitet Permanent de judeţ luată în şedinţa de la 17 septembrie anul 21


curent prin care a se deschide un credit din economiile bugetului anului curent, pentru cumpărarea a 2000 poşti Peobody necesare armatei române, aflătoare pe câmpul de rezbel./ Consiliul deliberând.../ DECIDE: /Asupra excedentului ce lasă bugetul anului curent se va deschide un credit de 200 (două sute) franci pentru cumpărarea de arme./ Drept care se încheie procesul verbal de

faţă, pe care Domnul Primar îl va înainta, prin Domnul Subprefect, Onorabilului Comitet Permanent de Judeţ spre a-i da cuviinţă aprobare./ P ri m ar, Gh . M ă căr e s cu / M em b ri i . / X. V. Merticariu/ X. Cost. Ţurcanu/ X. Macsim Avram/ X. Dumitru Istrate” (op. cit., p. 246 – 247).

II. Fii ai Vornicenilor, combatanţi în Primul Război Mondial, în spitalele de campanie conduse de Dr. Iacob Iacobovici (Inedit) M e d i c d e m a r e r e p u t a ţ i e , D r . Ia c o b Iacobovici (1879 – 1959) s-a născut la 18 noiembrie 1879 la Costeşti – Botoşani. Până a ajunge şi a fi considerat întemeietorul şcolii româneşti de chirurgie din Transilvania. Prof. Dr. Iacob Iacobovici a debutat şi şi-a afirmat în chirurgia de război înscriindu-şi numele ca un blazon de marcă şi ca şef al Misiunii sanitare române de la Stara – Zagora, din Bulgaria, atunci când (1912) ţara vecină era antrenată în război cu Turcia, întru apărarea statutului său de stat independent. Aici, în Bulgaria, actele sale au stat sub semnul tratării răniţilor şi prin combaterea epidemiilor de către populaţia civilă. Le-a redat în lucrarea „Misiunea Sanitară Română la Stara – Zagora” („Atelierele grafice Socec et. Co.”, Societate Anonimă, Bucureşti, 1913).

rezolvat ulterior de către Societatea Naţiunilor. Din comuna Vorniceni i-au fost pacienţi – combatanţi, răniţi pe front sau suferind de diverse epidemii. Cum, de altfel, i-au fost mii bune de la nivelul judeţelor Botoşani şi Dorohoi, precum şi ai întregii ţări. Faptele, încărcate de muncă fără preget, devoţiune, umanism îi sunt răsplătite cu Ordinul Steaua României, cu Medalia de onoare pentru combaterea epidemiilor (conferită de preşedintele Franţei R. Poincare (1917) şi Legiunea de Onoare, conferită de un alt preşedinte al Franţei, Gustave Doumergue (1924), la propunerea Gen. Berthelot. Cum România avea să fie din nou în focul luptelor şi în Al Doilea Război Mondial, Prof. Dr. şi Colonel Iacob Iacobovici primeşte comanda spitalului Brâncovenesc din Capitală, achitându-se exemplar de înalta misiune şi consemnând în acelaşi jurnal deschis în Primul Război Mondial, din care am extras combatanţii originari din oraşul Dorohoi, de data aceasta la finele lui, numele altor ofiţeri şi ostaşi cărora le-a acordat asistenţă medicală, totalul răniţilor şi bolnavilor fiind 3333, din care 257 ofiţeri.

Marele ideal al Reîntregirii României îl animă profund, încredinţându-i-se conducerea unei salbe de spitale militare – Almaş Mezo, Ditro, Târgu Ocna, Spitalul 7 Bacău al Armatei a II – a Române, după cum consfinţeşte Jurnalul spitalelor de campanie pe care l-a ţinut şi în care a consemnat, cu rigoare, pe 17 coloane de observaţie, o bogăţie de informaţii cu privire la militarii români care, date fiind vitregiile războiului, au fost nevoiţi să le treacă pragul.

„Dicţionarul Botoşănenilor îl aşează la loc de frunte între personalităţile locurilor, dedicându-i o cuvenită fişă a vieţii, faptei şi operei, întru cinstire şi perenitate (Ionel Bejenaru, „Dicţionarul Botoşănenilor”, Editura Moldova, Iaşi, 1994, pp. 133 - 134).

Sunt menţionate numele a 7858 persoane, din care 44 ofiţeri şi plutonieri T. R. şi în plus, între ele, bucurându-se de tratament, şi militari din rândul inamicului, prizonieri de război, Dr. Iacob Iacobovici înscriindu-se în acest sens, cu contribuţii de pionierat, având în vedere că atunci nu era încă adoptată o lege în această privinţă, act 22


III. Viaţa religioasă la Vorniceni Textul de faţă, referitor la Parohia Vorniceni, aparţine Iconomului C. Ciocoiu, fost Protoiereu al judeţului Dorohoi, în anii 1892 – 1902. Este inclus în lucrarea „Note la Monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi, cu personalul clerical aflat la punerea în aplicare a Noii Legi Cleriale din 1893 – 1894” (Tipografia judeţului Dorohoi, f. a.).

octombrie 1899. Se păstrează la parohie un imprimat: „Actul de sfinţirea Bisericei noi cu p at r o n u l S f. M . M . D u m i t ru d i n co m u n a Vorniceni”, în care se detailează ajutorurile date la construirea bisericei, atingând sume de 25 mii lei. Proprietatea moşiei în vechime a fost a Mănăstirei Homorului din Bucovina, pe care a stăpânit-o până la 1785 când s-a vândut, apoi a devenit a marelui Visternic Iordache Roseti Roznovanu, al cărui nepot o vându; stăpânită şi de Costea Haretu cu Fandolica sau Vlădenii. De aici fostul Ministru de culte şi Instrucţiuni Publice Spiru Haret, fu dat la şcoala din Dorohoi şi începu cursul primar.

Parohia Vorniceni 600 familii, cu biserica Sf. M. Dimitrie, construită de lemn bârne, pardosită pe din afară, se zice că ar fi mutată (1821), din marginea satului spre M. Z. apus, de la vale de cimitirul nou. Siliştea Vorniceni spre V. de sat, în țarina locuitorilor, era sat cu biserica, desfiinţat de un proprietar şi strămutat cu biserica aici. Catapeteasma în 4 rânduri icoane. Pe icoana Maica D. se citeşte: „Această sf. icoană a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, s-au făcut cu toată silinţa şi cheltuiala robului lui Dumnezeu Lupu Miaun ot Vorniceni şi a soţiei sale Aniţa 1785 iunie 8. La stânga icoanelor împărăteşti la Sfântul Nicolai jos se vede 1783. Ierei Vasile Zugrav. Patru icoane mari: Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolai, Icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului sunt vechi, se spune a fi de la biserica strămutată. La iconostas o dată 1839, un pomelnic data 1826 a lui N. Rosnovanu. Serafimul are anul 1811. O scriere se vede în Evanghelia veche Grigore Ghica V. V. 7288. Un clopot cu data 1747 şi altul 1809 Cimitirul din jurul bisericii închis cu zaplaz. Cel de înmormântare partea M. Z. Clopotniţa la poarta cimitirului Biserica posede 17 fălci. Această biserică veche de lemn ar trebui păstrată, să se repereze în lemnul ei, păstrându-se vechea arhitectură de lemn românească. Se poate servi în ea, pomenirile pentru decedaţi, având cimitirul vechiu în jurul ei.

Pe moşie, lângă Jijia este staţia de drum de fer, Vorniceni, pusă în circulaţie la 1 iunie 1896, între staţiile Ungureni şi Carasul. Personalul clerical 1894 Paroh I. Ionescu, seminar 4 clase, atestat No. 419, din 1882, Iaşi. Supranumerar preot C. Gheorghiu, născut la 1823, hirotonit la 1852, Duhovnic, Iconom, decedat în 1902. Cântăreţi I. V. Pomârleanu decedat în 1857 şi C. Teodorescu din 1875 V. Hrib în locul decedatului Pomârleanu din 1902.

Puţin mai la deal de biserică de lemn veche, s-a ridicat Biserica nouă, cu acelaşi hram Sfântul Dimitrie, de zid cărămidă, după un plan tip al casei bisericei, prin contribuţiuni din partea locuitorilor a comunei şi de actualii proprietăţi: familia I. Marghiloman şi Scarlat Ferechide, sfinţită la 10 23


Vornicenenii – gospodari şi harnici în toate timpurile A consemnat, Ion ISTRATE Vorniceneni, mai în toate timpurile, au fost cunoscuţi ca fiind oameni harnici, buni gospodari şi cu o stare materială bună. Puţini au fost cei care să se complacă în sărăcie.

Sachelar ot Vorniceni/ Gheorghe Diiacon ot tam, adeverez.” Cele consemnate de Artur Gorovei, sunt confirmate mai târziu, de prof. Octav Ionescu în lucrarea ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, unde, pe lângă datele legate de existenta unui număr mare de animale de muncă şi informaţii despre activităţile de cărăuşie până în sudul Moldovei, îi găsim si pe cei doi clerici semnatari a contractului amintit, preotul – sachelar Gheorghe şi preotul – diacon Iordachi în ,,Tabla aşezării birului pentru ţinutul Dorohoi. Anul 1832” (p.141).

Pe la jumătatea sec. XIX şi începutul sec. XX mai toţi locuitorii satului se remarcau buni gospodari prin numărul mare de animale şi păsări din ogradă. Animalele de muncă, nelipsite din gospodărie, erau de rasă bună şi bine îngrijite, nădejde mare punându-se în boii de muncă. Aşa se face că, în 1832, în urma unei convenţii încheiate cu Sfatul oraşului Botoşani, document semnat de reprezentanţii satului, r e s p e c t i v p r e o t u l G h e o r g h e ş i Io r d a c h i , vornicenenii cu 30 de care cu boi au participat la acţiuni de întreţinerea şi reparaţia străzilor oraşului, fapt consemnat de Artur Gorovei în ,,Monografia Oraşului Botoşani”, ediţia Primăriei de Botoşani, apărută la Institutul de Arte Grafice ,,M. Saidman”, Fălticeni, 1926: ,,Batacurile” acestea erau o mare nenorocire. Pentru astuparea lor Eforia încheie, la 22 april 1832, următorul contract:

Vocabular: (Adeverez) adevărá (-veréz, -át), vb. A confirma, a susţine, a întări justeţea unui fapt. – Var. adeveri. < Lat. *addeverāre, cf. it. avverare, fr. avérer, sp. averar. Var. este astăzi forma cea mai curentă. Der. adevărat, adj. (conform cu adevărul, autentic, veritabil); adeverinţă, s.f. (adevăr, dovadă); adeveritor, adj. (care adevereşte); adeveritor, s.m.; ot tam adeverez (ot prep. – De la, din, de. Sl. otu. Sec. XVI-XIX, înv. termen de cancelarie, fără circulaţie reală; tam adv. v. chiar, drept, exact, întocmai, precis, tocmai)

Adică eu Sachilariu preot Gheorghe şi cu Diiaconul Iordachi din satul vorniceni, încredinţăm prin acest zapis al nostru ce-l dăm la cinstitul Sfat a oraşului Botoşani, precum să fie ştiut că ne-am alcătuit cu îndatorire ca din satul Vornicenii să avem a scoate 30 de cară câte în doi boi, şi a aduce moluz câte de două ori pe zi dela satul Cucorăni, de pe moşia D-sale Hatmanului Manu, şi a astupa baltacurile pe unde ne va arăta rânduitul din partea cinstitului Sfat; însă carăle avem a le încărca bine, cu vade de o lună de zile, şi cinstit Sfat are a ne da de fieştecare car pentru treizeci şi una de zile lucrătoare, a câte 90 lei care acum înainte am primit şase sute lei. Pentru aceasta dar ne îndatorim ca la zi întăi maiu să ne aflăm cu toate carăle şi a fi următori, iar când din împotrivă nefiind următori, atunci cinstit Sfat are a ne trage pe noi pentru ori ce fel de pretenţie s`ar întâmpla, care pentru mai multă credinţă am iscălit însune cu mâna noastră. 1832 april 22. Iordache

BATÁC s. v. băltoacă, mlaştină, mocirlă, smârc. DIÁCON, diaconi, s.m. Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoţeşti. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonŭ. EFORÍE, eforii, s.f. Nume dat unor instituţii administrative de utilitate publică sau culturală din trecut; consiliul de conducere al acestor instituţii; sediul acestor consilii; epitropie. – Din ngr. eforía. SACHELÁR, sachelari, s.m. (Înv.) Grad onorific în ierarhia preoţească; preot care purta acel grad. – Din ngr. Sakellários; ZÁPIS, zapise, s.n. (Înv.) Document, dovadă scrisă, act. – Din sl. zapisŭ

24


PLUGUL CU BOI, TRADIŢIE APROAPE UITATĂ! Autor: Ion ISTRATE Am să consemnez, pentru a nu se uita, un obicei, o tradiție pe care am cunoscut-o în satul meu natal, urătura cu PLUGUL CU BOI. La noi, în Vorniceni, am trăit ș i am participat la astfel de momente și-mi este vie amintirea obiceiurilor din perioada sărbătorilor de iarnă. Recunosc că nu m-am documentat suficient sau nu m-am concentrat destul pentru a reda mai bine ceea ce doresc să transmit prin aceste rânduri.

năframă în fruntea primelor perechi de boi cu rol de a arăta pe unde să se tragă brazda; 3) ș apte flăcăi cu următoarele roluri: unul spunea urătura, unul purta și agita un clopot mare, alții cinci erau dotați cu harapnice din piele și aveau rolul de a prevesti apropierea urătorilor și, nu lipsit de importanță, să înconjoare mereu grupul pentru a asigura paza și a realiza spectacolul alaiului prin pocnetul bicelor;

Urarea cu plugul tras de 12 boi este un obicei agrar prin excelență, destul de vechi, care se mai practică ș i azi, destul de rar, mai cu seamă în Moldova, în ajunul Anului Nou și, chiar, a doua zi de Sfântul Vasile.

4) trei flăcăi, dintre cei mai serioși, aveau grijă să strângă banii și colacii oferiți de gazde. Un asemenea angrenaj de oameni, animale, inventar agricol și obiecte adecvate era o splendoare când se punea în miș care. Era un spectacol de nedescris! Acest lucru nu se întâmpla în fiecare an, fiind greu de realizat, dar și când se făcea stârnea tot satul, care era străbătut în lung și lat.

La Vorniceni, grupul de urători ce organizau PLUGUL CU BOI era format din zece până la treizeci de bărbați (flăcăi sau însurați), care mergeau, doar, la câteva case anume alese. Spun că mergeau doar la câteva case, știind aceasta de la tatăl meu, Vasile a lui Mihai Istrate, unul dintre cei care inițiau un astfel de alai, fiindcă uratul cu Plugul cu boi era atât de complex ca organizare și se antrenau atâtea forțe și resurse materiale, încât nu s-ar fi putut opri la fiecare casă. Uratul cu Plugul cu boii era, mai degrabă, un fel de demonstrație stradală, prin locuri și curți foarte largi ale gospodarilor și fruntașilor satului.

Aș aminti, aici, pe câțiva dintre protagoniștii acestui obicei din vremurile recent trecute: Vasile a lui Mihai Istrate, Mitruță Bădărău, Gheorghe Popovici, Dunitru lui Popovici, Nică a lui Buchir, Nică Barbacaru, Vasile Arsân Ș chiopu, Gheorghe Pintilei Ciobanu, Aristide Pricopie, Alecu lui Istrate, Leon a lui Fasolă, la care se adăugau pandelaș ii: Mitică Gh. Istrate, Costică a lui Mitache (Ursache), Ghiță Baraboi (Sandu), Costică a lui Gheorghe a Procirii, Ghiță Muzoreac (Ciobanu) și încă... Mulți mai erau!

Fără a vorbi de momentele pregătitoare ale acestui obicei, voi reda în continuare câteva aspecte organizatorice ș i care, cred, vor lămuri multe caracteristici ale acestei tradiții. Principalele componente ale structurii grupului erau:

Primul venea în sania cu zurgălăi și pleaca pe un cal ,,graur cu șaua de aur” să găsească ,,loc de arat și de semănat”. Unul ,,striga în gura mare/ opriți plugul mai la vale”, altul ara ,,brazda neagră” și semăna ,,grâu, grâușor”, altul îndemna ,,stați lângă perdele/ ș -ascultați vorbele mele” sau ,,scoate colacul/ că farmă boii pragul” și ,,ia, mai îndemnați, flăcăi/ și mai dați cu biciu-n boi” și câte... și câte... și ce frumos și plin de viață era!

1) trei cai frumoș i (albi sau negri) cu năframe roșii sau tricolore la căpestre, încălecați de câte un flăcău: primul, cel din fruntea alaiului, avea o prăjină cu care făcea măsurătorile pe teren (câmp), al doilea cu un caiet mare (registru) și creion ținea evidența măsurătorilor şi suprafețelor ce vor semănate și al treilea cu un sac sau o traistă (cu grâu, cereale) cu baiera trecută pe unul din umeri și avea rolul de semănător;

Astăzi ce e...? ce mai e...? Vedem și trăim sumbre simțiri! Nu e de ajuns, doar, să memorăm și să cinstim faptele înaintașilor noștri!

2) un plug tras de 6 perechi de boi (plug cu 12 boi) și însoțit de 8 flăcăi – unul la coarnele plugului, câte unul la fiecare pereche de boi ș i unul cu o

Bravo lor! 25


Capra (Jocul Caprei) Autor: Constantin HAISUC Înainte de a spune ce anume presupune Jocul Caprei în condițiile satului Vorniceni, voi face câteva remarci privind această veche tradiție a poporului român.

împrejmuiri cu garduri, plase pentru dos la stână, gheţării îngropate și, bineînțeles, inspirată treabă, să fie folosit la confecționarea măștii caprei. Masca, ce reprezintă Capra strămoşească de la Vorniceni a fost dintotdeauna confecţionată din următoarele materiale: o bucată de ţesătură din cânepă toarsă (buci) de dimensiunea de 150/160 cm pe care se cos rândurile de stuf, așa cum vedeți în imaginele de mai jos.

Jocul caprei sau Capra, ca tradiție în preajma sărbătorilor de iarnă, este foarte vechi. În România, îndrăgit mai târziu, de altfel, și datorită poveștii Capra cu trei iezi scrisă de Ion Creangă, este cunoscut în satele din toate regiunile ţării, având mai multe denumiri: Capra, Turca, Brezaia. Jocul are o profundă încărcătură simbolică. Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Comportamentul ei, în jurul Anului Nou, este unul prevestitor în raport cu belşugul sau necazurile care urmează. Prin urmare, a dansa jocul vesel al caprei asigură bogăţia în anul care vine. Tinerii și copii sunt cei care practică în mod special acest dans. Mai demult, jocul ritual consta în omorârea, bocirea, înmormântarea şi învierea caprei, ca semn al reînnoirii lumii. Astăzi, se reţin mai ales elementele comice şi spectaculare, nerespectându-se vechiul scenariu. Dansatorii sunt 3 sau 5 la număr: unul dintre ei e ste com ple t ma scat , ac op eri t cu o ma scă , simbolizând animalul – capră -, mască ce diferă ca înfățișare și conținut al materialului din care este confecționat, de la zonă la zonă și, chiar, de la sat la sat; ceilalţi sunt numiţi ciobani şi cântă la fluier sau recită sacadat texte comice adresate caprei care dansează. Masca era mai demult executată din piei de animale. Astăzi, la realizarea ei se folosesc materiale textile, hârtie creponată, ciucuri, clopoţei și mai puțin stuf. Masca confecționată din stuf este cea mai interesantă și frumoasă, dar și foarte rar întâlnită. Capul este făcut dintr-un suport de lemn pe care sunt lipite piei de animale. Maxilarul inferior este mobil, în aşa fel încât este mişcat cu zgomot în ritmul dansului. În satul Vorniceni, cu o tradiţie veche, poate din cele mai vechi din aceste ținuturi moldave, privind creşterea ovinelor, mai puţin al caprinelor, Capra există de sute de ani, poate, de când a izvorât pârâiaşul Ibăneasa şi a apărut bahna plină de stuf, căruia gospodarii satului i-au atribuit tot felul de întrebuinţări cum ar fi: acoperişuri la case şi grajduri, 26


Foto – Haisuc Constantin, Vorniceni, 1977 Ceata Caprei, la Vorniceni, este formată din: Căpitan, Cioban, Jidan, Pui de Jidan, Cucoana şi un Fluieraş. Căpitanul este îmbrăcat în costum de ofiţer de armată, centură cu diagonală, caschetă, cizme lungi din piele, epoleţi cu 4 stele şi şnur de gală. Ciobanul este îmbrăcat în costum naţional; cămaşă cu poale lungi, colţuri din lână brumărie, căciulă de miel neagră sau brumărie, bondiţă de miel întoarsă cu lână la exterior, opinci de porc cu nojiţe din păr de cal. Machiajul Ciobanului cu funingine ș i puțin ulei, conturându-i mustăţile și perciunii are rolul de a da impresia unui matur. Cucoana, un băiat travestit în fată, îmbrăcată în costum naţional, pe cap căciuliţă împletită din lână de oaie și pe deasupra batic, poşetă, bondiţă şi cizme lungi. Fluieraşul este ș i el un membru al cetei Caprei cu rol de a fredona cântecele specifice dansului. Jidanul şi Puiul de jidan sunt îmbrăcaţi cu costume negre sau maro, pardesie cu câteva petece cusute răzleț, bocanci în picioare, un şirag de ciucălăi agăţaţi de pe umăr la şold, în diagonală, la fel ca şi ciobanul mustăţi şi perciuni falşi din funingine. La brâu un şirag de tălănci agăţate pe o curea lată întărită cu lanţ. Să amintim că, la Vorniceni sunt cele mai faimoase tălănci din Moldova, ce datează de sute de ani, mă pot mândri şi eu cu câteva, ce le moştenesc de la tatăl meu, Haisuc A C-tin (Tanasa).

Foto, C.Haisuc, 2009 Capul măș tii este confecţionat din lemn, acoperit cu piele de ied sălbatic sau domestic, bine tăbăcită, coarnele sunt de ţap sălbatic sau capră domestică şi nelipsitul stuf, ce-i dă tot farmecul. În Vorniceni, mai sunt câţiva meşteri populari care confecţionează capre din stuf. Aş aminti pe moş Mitruţă Maftei și Costel Haisuc. Eu am învățat acest lucru, încă de la vârsta de 10 ani; mai întâi cum se coase stuful, desenându-mi pe o foaie de maculator cu creion chimic, rândurile de stuf. Păstrez și acum toate elementele pregătitoare pentru acest meșteșug pe care l-am dobândit prin anii ,,77”. A fost primul meu an în care am intrat în ceata căprii ca cioban, după cum se vede în fotografia de mai jos.

27


Ciobanul: -Capitane….! Capitane….! Căpitanul: -Ce mai vrei măi ciobane..? Ciobanul: -Am nevoie de un Doftor Căpitanul: -Ia vezi Doctore ce vrea Ciobanul ăsta! Doctorul: -Ce-ai păţit măi ciobane? Ciobanul: -Nu ştiu domn Doftor, capra mea a sărit s-a zbenguit şi la pământ s-a trântit. Doctorul: -Ia s-o consultăm. Ia te uită! La ochi are albeaţă! Nu cumva le-ai dat verdeaţă? Ciobanul: -Ferească Dumnezeu, i-am dat apă şi popşoi. ...poate de aceea are genunchii moi. Doctorul: –Eu nu cred că are salvare, Ciobane, capra ta! Ciobanul: -Eu ştiu de o tămăduire veche, să-i iau sânge din ureche, Nu vreau să le prăpădesc! Eu cu ele mă hrănesc! -Doctore, ştii ceva? du-te, tu, în treaba ta şi lasă -mă în durerea mea. Am să mă plâng lui Vodă !!! Ciobanul: (Strigă pe muzica dansului căprii, cântată la fluier.) Frunzuliţă şi-un cuţit Sari capră de la pământ Trei lulele, trei surcele Sari căpriţă în podele. (capra se ridică şi joacă) Bine şade caprei mele Cu flioncuri şi cu mărgele Cu codiţa ridicată Mai împunge câte-odată Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Capra mea îi năzdrăvană Are stuf în loc de blană La coarne cu clopoţei Se uită lumea la ei. Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Stai căpriţă, stai pe loc La coarne să-ţi pun un flionc. Ţine capră capul sus Că vine miros de urs Frunză verde lemn sucit Jocul caprii s-o gătit.

Foto - Capra din Vorniceni, 1977. De la stânga la dreapta: Cioban-Haisuc Constantin, Căpitan-Roman Cornel, Cucoana-Maftei Ghe. (Ghiorghel), JidanCazacu Ion, Pui de Jidan-Maftei Stelian, MuzicantTimofte Marcel. Descriu mai jos Jocul caprei: Capra mea din Vorniceni Sămanţă din Cordăreni Îi dau boabe din coşăr Şi tăriță din ciubăr Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Sus pe deal la Ghizunie Mi-a fătat capra în vie Mă duc fuga ca s-o mulg Şi pe urmă am s-o tund Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Asta-i capra de la noi Paşte iarba printre oi Noaptea o băgăm la strungă Ciobăniţa ca s-o mulgă Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Capra mea din Vorniceni Nu mai roade la strujeni Îi dau grâu cu neghiniţă Apă rece din cofiţă Ţa ţa ţa, căpriţă, ţa Capra cade la pământ. Ciobanul speriat începe a boci pe o doină de jale cântată la fluier. Saltă capul şi priveşte Câtă lume ti jeleşte Se uită lumea la noi Ca hultanul în popşoi Capra nu vrea să se ridice.

28


se deplasau în sat într-o ordine bine stabilită în cadrul fiecărui grup. Mergeau la fetele de măritat, la rude şi prieteni. În primii ani după electrificarea satului, gospodarii aveau luminile aprinse prin toată gospodăria semn că vine Anul Nou, de ziceai că e un mic oraş. Noaptea de Anul Nou se aşeza peste sat devenind o sală mare de teatru. Părinţii ne auzeau de acasă prin ce cot al satului eram după sunetul tălăncilor şi după tutuitul cornului de bou, ce nu lipsea de la ceata căprii sau al bandelor. Acest carnaval ţinea până a doua zi cu semănatul în jurul orelor 12.

Foto – Dorohoi 2009 – Familia Adăscăliţei În ajunul Anului Nou, 31 decembrie, între orele 13-16, din toate colțurile satului, toate cetele de capre şi al bandelor - Gruia, Novac, Bujor - în jur de 20 la număr, se adunau la Căminul cultural. Aici se dădea un adevărat spectacol, din stradă până la intrarea pe scenă. Membrii cetelor tradiționale, în special cele ale Caprelor se adunau în cerc şi sunau tălăncile de urlau câinii prin împrejurimi. Tot satul, în afară de gospodinele care trebuia să aibă grijă de bucatele din cuptor și de a primi urătorii, se afla la acest spectacol, privind cu admirație. Pocnitul harapnicelor era o altă secvență a acestui spectacol tradițional. Se admira împletitul în 14-16-18 feluri al harapnicelor. Păstrez cu sfințenie și respect pentru tradiție un astfel de obiect, piesă de tezaur, de altfel, datând din 1952. Acest harapnic, rar și prețios exemplar, este împletit de moş Toader Tinu din localitatea Borzeşti, în vârstă de 83 ani, cu care colaborez şi azi. În ajunul Crăciunului din acest an, 2009, am cumpărat 4 harapnice de la el, la fel de frumoase!

.

Foto-2009. Harapnic din anul 1952

La terminarea spectacolului stradal se intră pe scena căminului cultural pentru a-şi susţine piesa de la capră sau bandă, în faţa spectatorilor din sală, unde nu puteai să arunci un ac de mulţimea ce se afla. La ieşirea din scenă, şeful de post te întâmpină cu un bilet ştampilat de Poliţie cu număr de ordin şi numele căpitanului ce comanda ceata. Autorizația era valabilă de la orele 17 a ajunului Anului Nou până pe 1 ianuarie ora 12. Într-un fel, aceasta îți crea responsabilitatea pentru ceată ce o conduceai. După obţinerea autorizaţiei, toate cetele de capre şi bande

Foto- Botoşani 20.12.2009 29


Sfântul Vasile cel Mare Redacțția Sf. Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai bisericii ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului şi a altor mişcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susţinător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcţie, el era totodată Mitropolit al Cappadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee şi până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor.

Sfântul Vasile cel Mare se naşte în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea Capadocsiei. Pe mama sa o chema Emilia, iar pe tatăl său Vasile. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânăra, Macrina ce Bătrână(bunica Sf. Vasile) şi Emilia (mama Sf. Vasile). Macrina cea bătrână a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul.

O mare atenţie a acordat Sf. Vasile păturii sărace şi a celor oprimaţi, iniţiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viaţa sa, începând cu moartea fratelui său Grigore şi ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situaţia generală din Imperiul Roman şi atacurile goţilor. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creştini, evrei, păgâni, localnici şi străini, ca dovadă a marii sale popularităţi.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea şi la Constantinopol şi Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoştinţe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină şi retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligenţa şi spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Scrierile sale au o mare importanţă teologică şi au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris cîteva cărţi împotriva lui Eunomius şi a arianismului în general, în care apără teza Trinităţii. În "De Spiritu Sancto", Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh şi combate anumite mişcări din Macedonia care negau existenţa Duhului Sfânt. El a scris deasemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia şi Iov, 24 de predici şi a ţinut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie şi 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Sub influenţa sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecţiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înfiinţează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieţii monahale sistematice şi de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental. După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop şi care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, şi în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-şi arate în plenitudine deosebitele sale calităţi spirituale şi intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influenţă atât în rândul conducătorilor imperiului cât şi al populaţiei şi clerului.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie şi deasemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) şi Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinţii Trei Ierarhi - sărbatoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinţi şi teologi ortodocşi). 30


Pluguşorul

Biblioteca Vorniceni

A consemnat Ionel Bejenaru Aho, aho! Plugurelul mititel, Cu rotițele de fier, Trag băieți vârtos la el. Plugușor cu șase boi: Cei dinainte, Cu coarne frânte; Cei de la mijloc, Cu steble de busuioc; Cei de la roată, Cu coarne `nvoaltă. Hai mai tare cu colacul, Că farmă boii pragul! Avem doi buhai Cu jugul de putrigai, Cu proțapul de mălai, Unde dai, Acolo stai. Hai mai tare cu sămânța; Că mi s-a uscat brăzdița. De urat, am mai ura, Dar mi-e frică c`o`nsera Pe la curtea dumneavostră, Departe de casa noastră. Ș i avem a trece Peste-o apă rece Ș i stau leii, Paraleii, Cu gurile căscate, Cu limbile lăsate, Să ne-apuce pe la spate. Hopuri hoporate, La mulți ani cu sănătate, La anul și la mulți ani! Să trăiți, Să mărgăriți, Ca merii, Ca perii, În mijlocul verii!

31


Acum 60 de ani, moş Vasile şi mătuşa Maria

32

Revista Vorniceneanul  

Numărul 1, 2010

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you