Issuu on Google+

utopia REVISTĂ DE ATITUDINE, POLEMICĂ ŞI IDEI

apare în gorj

4

NUMĂRUL

MAI 2012


mai 2012

4


utopia

utopia nu este un loc. utopia este un drum. de ce utopia? probabil încercarea de a ieşi din… cerc. ce este cercul? ce a devenit? ce a mai rămas din cerc? vom descoperi împreună.

5


mai 2012

utopia ISSN 2247–1626 An II ▪ Nr. 4 ▪ 2012

COORDONATORI: Daniel Murăriţa Elena Găvan REDACTORI: Cosmin Oproiu Valeria Roşca Marinela Pîrvulescu CONSULTANŢI: Maria Tomoiu Maria Şchiopu COPERTA: Teodora Slavu – Compoziţie Liceul de Muzică şi Arte Plastice “Sigismund Toduţa” Deva

© UTOPIA

WWW.REVISTAUTOPIAGJ.WORDPRESS.COM

CONTACT: daniel@energetictgjiu.ro elenagavan@yahoo.com PUBLICAŢIE EDITATĂ CU AVIZUL IŞJ GORJ NR. 3825 /29.04.2011 Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea pentru textele publicate revine în exclusivitate autorilor. ACEST NUMĂR APARE CU SPRIJINUL AC Semn – Târgu Jiu www.acsemn.ro SC Maxis Trans SRL – Târgu Jiu

6


utopia

SAVUROASE PARADIGME PEDAGOGICE ÎN SOS DE PASIUNE Prof. Valeria Roşca

Colegiul „Gheorghe Tătărescu” – Rovinari

 Pedagogii, ca orice comunitate ştiinţifică, îşi construiesc paradigme cu care să capteze diferenţialele realităţii care a devenit, trebuie să recunoaştem, de un dinamism dramatic. Nu e cazul să circumscriu conceptul de paradigmă aşa cum îl defineşte Kuhn, dar să reamintesc odată cu Alex Muchielli1 că în absenţa unei paradigme realitatea ar rămâne în afara reprezentării noastre, asta da, e de reamintit. Realitatea trece în cunoaştere numai întrucât se dizolvă în enunţurile noastre cu sens. Teoriile noastre sunt întruchipări ale cunoaşterii. Fiinţe failibile ce suntem, trebuie să admitem că şi cunoaşterea e asemeni nouă. Trebuie să admitem, şi că, în ciuda opiniei publice actuale care simte nevoia să deconstruiască furibund orice formă de autoritate, profesorul este un specialist cu înaltă calificare în domeniul instrucţiei şi educaţiei. El este un practician care primeşte noile paradigme construite de teoreticienii domeniului său. Cum le primeşte, cum le interpretează, cum le aplică, aceasta e discuţia. Una din cele mai savuroase paradigme este “şcoala altfel”. Această paradigmă ar trebui să dizolve toate frustrările că nai timp pentru activităţile extraşcolare. Ar trebui să creeze fante pentru creativitate. Originalitatea ar trebui să expandeze în sfârşit prin ochiurile acestui tip de paradigmă care pune informalul în formal. De multe ori ceea ce este formal este şi excesiv de rigid, ori mult prea sec, ori superficial, ori restrictiv. E nevoie de un suflu de prospeţime, de un gen de implicare pe orizontală, de o adiere de nonconformism în învăţare. Vargas Llosa afirma undeva în Peştele în apă, că ceea ce l-a format pe el a fost nu şcoala ci întâlnirile acelea non-formale, la colţul străzii spune el, sau la cinematograf, cu colegii săi. Moshe Idel, cel ce avea să plece din Târgu-Neamţ şi care ajunge unul din marii specialişti ai lumii în istoria religiilor în general şi în 1

Alex Muchielli, Arta de a comunica, Polirom,

7


mai 2012

Cabala în special, povesteşte în Ceea ce ne uneşte, cum învăţa pe rupte doar la început, când se temea că n-ar putea face faţă, apoi, după ce se convingea că poate obţine note foarte mari, se arunca frenetic în lecturi aşa zicând suplimentare pe care le diseca apoi cu profesorul său de rusă. Marin Preda are suculente episoade în Viaţa ca o pradă despre şcoala care nu numai că nu-i şlefuia diamantul personalităţii sale creatoare, ci mai degrabă i-l sfărâma prin metode barbare. Gabriel Liiceanu, în Întâlnire cu un necunoscut, relatează cum îşi descoperă potenţialul intelectiv într-un concurs de istorie iniţiat între şcoli. E adevărat că aceşti oameni sunt ei înşişi altfel, sunt elite, şi dacă aş urma teoria scriitorului Tudor Cătălin Zarojanu, până la urmă omul ajunge să-şi exerseze vocaţia, când o are. Dar ca s-o descoperi la vârsta şcolii, e nevoie de contexte, de provocări, de ocazii, de oportunităţi. Şi Şcoala altfel, ar putea să le ofere. Cu condiţia să nu o aplicăm în dulcele stil mioritic, al formelor fără fond. Nici în stilul acela comunist: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Interesantă e formula lui Radu Pavel Gheo care contraatacă: “Intrasem în câmpul muncii (de profesor) cu un slogan naiv-idealist: Dacă tot mă plătesc prost, să fac treabă ca lumea. Aşa, în ciuda sistemului! Raţionamentul era copilăresc: la un salariu prăpădit toţi se aşteaptă să faci treabă de mântuială; aşadar dacă o faci ca lumea refuzi logica sistemului şi dovedeşti că eşti altfel. Rămăşiţele teribilismului adolescentin…” 2 Şcoala altfel nu e singura paradigmă interesantă. E plină teoria pedagogică. “Şcoala incluzivă”, “centrarea pe elev”, “metode activparticipative”, “inserţia pe piaţa muncii”, “învăţare inter-şi transdisciplinară” sunt de ani buni vedete ale examenelor de pedagogie sau ale cursurilor de perfecţionare urmate de profesori. E realmente nevoie de o şcoală pentru toţi de vreme ce toţi o urmează. Ce om întreg la minte consimte să piardă ani buni din viaţa lui zadarnic? Sau ce profesionist al formării acceptă să-şi irosească energia în van, fără să atingă în niciun fel formabilul? Şi totuşi de oameni care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, auzim într-una. Ar trebui ca fiecare elev să vrea să se descopere pe sine şi să se depăşească pe sine, în interacţiunea cu ceilalţi şi sub măiestria profesorului care ar concepe un plan al învăţării diferenţiate. Învăţarea, ca orice proces psihic, e imposibilă fără deschiderea subiectului care învaţă. Dacă asupra obiectelor poţi acţiona după bunul plac, cu omul povestea se schimbă radical. De altfel, încercările unor psihologi celebri de a turna conţinuturi prin pâlnia 2

Radu Pavel Gheo: Adio, adio, patria mea cu î din I, cu â din a, Polirom, 2004, p.19

8


utopia

pasivităţii în mintea subiectului, n-au dus prea departe. Dincolo de bariera subiectivităţii care se poate întâmpla să fie de neclintit, se mai ridică şi una obiectivă: cum poate un profesor să conceapă pentru fiecare elev al său (dintre care cei mai mulţi sunt complet dezinteresaţi de o eventuală evoluţie personală conştientă) un plan de învăţare personalizat, când el vine săptămânal în interacţiune cu cinci-şase sute de elevi dacă predă o disciplină cu o oră pe săptămână în planul cadru?! Este de bun simţ lucrul cu tipare, cu tipologii, căci fiecare dintre noi ne dorim să avem acces la universal, nu să ne închidem în particularităţile noastre insolubile, şi în cazul acesta oare nu ne vedem siliţi a abandona individualul pentru a-l revărsa firesc în universal?! Examenele, concursurile, probele practice, interviurile, selecţiile rămân forme de acces la universal. Particularităţile noastre pot fi valoroase numai dacă se aşează în matca cerinţelor universale, nu dacă se manifestă exotic ca nişte protuberanţe. Ar fi interesant să-l vezi pe elev venind spre şcoală ca spre o fântână, nu retrăgându-se din faţa ei ca din faţa unui torent periculos. În plus, resursele de timp, ca să nu le luăm în calcul decât pe acestea, sunt limitate, iar un consum ilogic de resurse pe rezultate modeste e o formă de desmăţ. Orice om aproximează raportul costuri-venituri şi trebuie să fii idealist rău (cum mulţi dintre profesori încă mai sunt, hrănindu-se doar cu pasiunea) ca să accepţi eforturi imense la efecte infime. Şi atunci să rămână paradigma aceasta de şcoală incluzivă doar o dulce nostalgie paradisiacă şi atât? Altă paradigmă ispititoare este centrarea pe elev. De ani buni magistrocentrismul se anunţă falimentar, cu metodele sale expozitive cu tot. Intrumentarul audio-video a devenit pentru copiii noştri terminaţie a corpului lor, aproape că nu se mai pot dezlipi de imagini însoţite sau nu de sunete emergente din tehnologii tot mai sofisticate cu care ei se simt tot mai familiar. Unii cercetători au lansat îngrijorări de tipul că tinerei generaţii confiscate de televizor şi calculator îi va fi din ce în ce mai greu să se concentreze pe sensurile unui text compact sau să navigheze şi pe apele realităţii non-virtuale.3 Televizomania, ca s-o numim astfel, duce la crearea unei atitudini mentale pasive, dar şi la irascibilitate, hiperactivitate şi insomnie. Mai mult, nedezlipirea de un ecran vreme îndelungată defavorizează dezvoltarea emisferei cerebrale stângi, ceea ce ar duce la o incapacitate de a formula raţionamente. Sunt cercetători care cred că mulţi tineri vor continua să aibă deficite tot mai mari de atenţie şi, din ce în ce mai 3

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Fundaţia Tradiţia românească 2005

9


mai 2012

mulţi, vor continua să creeze dependenţe.4 Dacă e adevărat (şi mulţi dintre noi observăm că în multe cazuri e), atunci textul (de învăţat) ori viaţa (de cucerit) trebuie rupte din seriozitatea lor contextuală şi aruncate într-un joc în care fărâmele să fie dizolvate spre o mai bună glutiţie. Simularea de-a viaţa şi jocul cu fărâmele de text ar fi deci o reîntoarcere la natura pierdută. Suspensiile sunt mai uşor de înghiţit decât corpurile solide, asta ştie orice mamă de bebeluş. Puerocentrismul, punerea elevului în centrul educaţiei, adaptarea şcolii la nevoile lui sunt de bun simţ cu amendamentul că totul e de dragul evoluţiei, nu al încremenirii. Evoluţie spre ce? Spre integrare în viaţă, iar viaţa te aruncă în vârtejul economiei cu sau fără voia ta. De aici până la a-i avertiza pe elevi că ceea ce învaţă ei la disciplina pe care tu o predai are aplicabilitate şi că se regăseşte şi la multe alte discipline, nu mai e decât un pas. Că ei ar putea să plece din şcoală cu o viziune despre realitate mult mai închegată decât cei care nu au frecventat o şcoală, e indiscutabil, însă cum împaci cuprinderea largă cu aprofundarea, fără să sacrifici pe vreuna? Singura cale e pasiunea iar flacăra pasiunii se aprinde doar direct de la sursă. Te contaminezi de entuziasm abia dacă îl întâlneşti. Curiozitatea intelectuală devine molipsitoare atunci când intri în contact cu cineva care e deja virusat de neliniştea cunoaşterii dar şi când tu eşti întrun orizont de aşteptare. De aceea poate tratatele de pedagogie nu vor renunţa la corelaţia de vocaţie, de chemare, de drag şi meseria de profesor deşi corelaţia are arome desuete. Thomas L. Friedman, în cunoscuta lui carte5, are pagini întregi despre această paradigmă, a învăţa cum să înveţi. Doar cel care e dispus să înveţe toată viaţa, şi asta cu entuziasm, poate orienta pe cel în care s-a trezit nevoia de învăţare. A alimenta pasiunea sau curiozitatea pentru învăţarea a ceva este atuul noii lumi, numite de unii6 postamericană, de alţii postindustrială sau postmodernă, iar de Thomas Friedman plată : “Întotdeauna a fost şi va fi un mare avantaj să resimţi pasiune şi curiozitate pentru ceva. Cu atât mai mult când lumea este plată, curiozitatea sau pasiunea pentru o anumită slujbă, pentru reuşită, pentru un domeniu sau chiar un hobby, sunt foarte importante. Pentru că într-o lume plată dispunem de mult mai multe instrumente prin care putem

Andrei Drăgulinescu, ed. Cristiana, Bucureşti 2008. Dependenţa în cultura şi civilizaţia morţii Pământul e plat, Polirom, 2008 6 Faraed Zakaria scrie “Lumea postamericană”, carte tradusă şi la Polirom în 4 5

10


utopia

să ajungem, noi şi curiozitatea noastră, mai departe şi mai în profunzimea lucrurilor.” Mulţi dintre profesori sunt foşti elevi care s-au confruntat ei înşişi cu severe examene de admitere în liceu şi la facultate şi nu concep o relaxare a pregătirii elevilor. Chiar dacă au trăit o bună parte a vieţii lor de elev într-o societate închisă, zicând după Popper, ultimii zeci de ani au aruncat societatea românească, şi deci şi pe ei, în acerbă concurenţă, în lupta pentru afirmare, în tensiuni ireductibile. Le e greu acestor profesori să admită că jocul, recompensa, încurajarea, simularea, vizitele, proiectele, referatele, dezbaterile ar putea suplini studiul disciplinat şi consecvent, munca susţinută şi aplicată cu cartea în toate variantele ei. Pe de altă parte, se confruntă direct şi zilnic la elevii lor cu demotivarea, plictiseala, lipsa de apetit pentru efort, neputinţa de a răspunde la provocări serioase, bagatelizarea temelor esenţiale, abandonul, retragerea în refugii insidioase. Dacă sunt sinceri cu ei înşişi, trebuie să accepte că pedagogii teoreticieni nu au aruncat în van spre ei aceste veste de salvare, care sunt noile paradigme ale educaţiei. De altfel, se pune, şi nu de acum , şi chestiunea noilor educaţii care să secondeze noile probleme ale omului. La noi probleme, se impun noi soluţii. Ce te faci însă când chiar la elevi observi o reticenţă în urmarea noilor căi?! Îi vezi retractili, şovăitori, fără entuziasmul de care vorbirăm. Teai fi aşteptat să fie încântaţi, ei sunt cel mult indiferenţi. Îi întrebi ce le-ar place în loc de Şcoala altfel. Afli că vacanţa. Aşa cum , întrebaţi în cadrul unor teme de specialitate, ce ştii să faci, sau ce realizezi cu uşurinţă, sau la ce te pricepi, îi vezi cum caută în afara lor, când ar trebui să caute înlăuntrul lor, câteva bobiţe de inspiraţie care să le cristalizeze alt sărman răspuns, în afara acelui “nimic”..

W 11


mai 2012

CR7!? fotbalul ca halucinaţie sau amneziile de durată ale societăţii Dorel Şchiopu

– Vulcan

Pe vremuri eram un microbist destul de devotat. Urmăream etapele „Diviziei A” – actualmente, Liga lu’ Mitică - aproape cu religiozitate. Când se transmitea celebra emisiune „Fotbal - minut cu minut” aveam întotdeauna un aparat de radio lângă mine. Am şi acum caietul din armată în care notam rezultatele şi întocmeam clasamentul în fiecare săptămână. Culmea! – în acea perioadă ante-decembristă, considerată una înapoiată din multe puncte de vedere, Steaua a reuşit să câştige Cupa Campionilor Europeni. Cea mai mare nedumerire a mea pe atunci era să văd că echipele străine au voie să folosească 5 jucători de altă naţionalitate, dintre care cel mult 3 pe teren în acelaşi timp. Nu înţelegeam. Credeam că o echipă are, printre misiunile ei importante şi pe aceea de a reprezenta ceva: un oraş, o instituţie, o ţară etc. Cu vremea şi cu vremurile interesul meu pentru fotbal a mai scăzut. Am avut însă, în ultimii ani, câteva momente edificatoare pentru mine ale modului în care s-a dezvoltat fenomenul „fotbal”: - La un derby Real Madrid – Barcelona pe teren erau 9 jucători olandezi şi doar 3 spanioli; - Am văzut cum echipa Internazionale Milano a câştigat Liga Campionilor, în 2010, fără să aibă măcar un italian pe teren! În treacăt fie spus această lipsă de patriotism a fost taxată foarte dur după câteva luni când echipa naţională a Italiei nu a reuşit să treacă de grupele Campionatului Mondial din Africa de Sud. - Un alt moment în care mi-am dat seama cât de învechite sunt concepţiile mele despre fotbal a fost acela în care, după ce ascultasem 10 minute din comentariul unui meci din Liga I nu reuşisem să îmi dau seama care sunt echipele respective. La un nume de jucător român auzeam 7-8 nume de jucători străini. Juca Astra Ploieşti cu o candidată la retrogradare. 12


utopia

- Nu am înţeles nici până azi cum a ajuns Universitatea Craiova să-şi aducă un atacant tocmai din Australia, când în Oltenia, pe toate maidanele fotbalul este o religie – se joacă şi cu sufletul – şi s-ar putea găsi mii de copii care să le dea lecţii de fotbal australienilor. Cel mai semnificativ pentru mine, însă, dintre aceste momente revelatoare a fost cel în care mă aflam în tribună, la meciul CFR Cluj – AS Roma, în decembrie 2010. Pe teren erau 3 români, dintre care unul era în poartă la... AS Roma! Credeţi-mă, la câţi africani avea Clujul în echipă, aveam impresia că nu e echipa mea! Mă gândeam că în felul acesta, următoarea calificare a României la un turneu final de campionat mondial ar putea fi prin 2040. Doamne! Ce normală era lumea fotbalistică pe vremuri! – Bine, bine, – aveţi dreptate să întrebaţi – dar ce legătură au toate acestea cu titlul materialului? Nu ştiţi ce înseamnă CR7? Cum? Nu se poate! Pe ce lume trăiţi? Am citit săptămâna trecută cronica semifinalei Ligii Campionilor, Real Madrid – Bayern Munchen. Din lipsă de timp, obişnuit să citesc „pe diagonală” astfel de cronici, atenţia mi-a fost totuşi atrasă de o expresie de genul: „CR7 – neputincios în faţa dârzeniei bavareze”. Stai! CR7? Ce-o mai fi şi asta: materialul astronautic din care este făcută mingea, un nou element chimic pe tabloul lui Mendeleev, vreun stimulator fizic de ultimă generaţie? Revin pe cronică şi realizez, pe teren au jucat 21 de jucători şi CR7 (Cristiano Ronaldo, purtătorul tricoului cu numărul 7, cel care a fost „cumpărat” cu doar 96 milioane € şi care are un salariu anual de vreo 15 milioane €)! Aflu că Real Madrid a pierdut semifinala şi din cauză că Ronaldo – CR7 a ratat un penalty. Îmi dau seama că vă este imposibil să vă imaginaţi aşa ceva. Imaginaţia noastră nu poate depăşi asemenea bariere. Când ai 96 milioane € te poţi gândi dacă să cumperi SIDEX Galaţi, Cupru Min sau pe CR7, iar dacă ai optat pentru ultima variantă şi îi mai dai acestuia şi 15 milioane € pe an, ratarea unui penalty este de neînchipuit. Nu poate avea nimeni o imaginaţie atât de bogată şi de perfidă, aş putea zice. Şi totuşi, s-a întâmplat! Cum a fost posibil? A fost un trucaj al televiziunii spaniole, a fost o păcăleală de aprilie? Nici vorbă. Faci totuşi un duş rece ca să fii sigur că s-a întâmplat cu adevărat: CR7 a ratat un penalty! Luaţi problema. Suciţi-o. Învârtiţi-o. Eroarea umană, imprecizia nu au loc când e vorba de CR7. Veţi ajunge inevitabil la concluzia mea: a 13


mai 2012

făcut-o intenţionat! Motivul: era nemulţumit de salariu. Nu mă credeţi? Verificaţi! Tocmai se află în negocieri. Cere 20 de milioane! – Nu mi-i daţi, vă arăt eu! La valoarea mea, dau gol când vreau şi ratez doar atunci când vreau. 20 de milioane? Incredibil! Uite unde a ajuns fotbalul. Dintr-un calcul sumar rezultă că 20 de milioane € echivalează cu salariul pe un an de zile pentru circa 11 mii de români. Nu mă gândesc că în timp ce CR7 primeşte această sumă, după statisticile ONU, în lume, la fiecare secundă moare un copil de foame sau că în unele ţări, o mamă din 5 moare la naştere din cauza asistenţei medicale precare. Sigur că nu Ronaldo e de vină pentru toate acestea. Puteţi invoca şi argumente referitoare la principiile economiei de piaţă, la profitul echipei care îşi permite să ofere acest salariu. Nu mă va convinge nimeni şi nimic să renunţ la ideea că lucrurile au luat-o razna în lumea asta, în care regula supremă pare a fi plusvaloarea acţionarilor, restul fiind detalii. Într-o celebră carte – Sfidarea mondială – J.J.S. Schreiber dă câteva exemple relevante despre lupta economică între diferite zone ale lumii la mijlocul secolului XX. Unul dintre aceste exemple se referea la faptul că în 1960, Malaezia, cumpăra un Jeep cu 4 tone de cauciuc, iar în 1970 cu 10 tone. Acelaşi Jeep (produs într-o ţară occidentală, desigur) costa 14 saci de cafea în anul 1954, iar în 1962, 32 de saci. Concluzia: Jeep-ul s-a scumpit, dar cafeaua şi cauciucul, nu. Unde se stabilesc preţurile acestea? La bursele din ţările occidentale. Poate nu sunt cele mai potrivite exemple, dar cred că ne pot ajuta să înţelegem unele dintre cauzele care îi fac pe bogaţii aceleiaşi planete, tot mai bogaţi, iar pe săracii ei, tot mai săraci. Să nu înţelegeţi că aş contesta dreptul lui sau meritul lui Ronaldo de a primi acel salariu uriaş. Mă aştept doar să nu insulte aşteptările propriilor fani şi să se concentreze – direct proporţional cu salariul – atunci când execută un penalty. Asta, aşa, doar pentru a găsi ceva justificări de ordin economic în toată această afacere numită fotbal. Oricum, eu am să susţin – întotdeauna, necondiţionat şi fără excepţii – adversarii echipei lui CR7. Pentru că fotbalul trebuie să rămână, în primul rând, un sport. Abia după aceea, o afacere.

14


utopia

MARASM AUSTRIAC: FILMELE LUI ULRICH SEIDL Prof. Cosmin Oproiu

Colegiul Mihai Viteazul – Bumbeşti Jiu

 Cinefilia este o practică discursivă, filmul-se-vorbeşte / se(în)scrie, necesită intervenţie interpretativă deoarece este o artăgestionară (filmul este un concentrat-conglomerat de literatură, pictură,

muzică, teatru ş.a. – cum preciza, printre alţii, şi Alex. Leo Şerban). Filmul nu scapă de binara logică a gustului, întotdeauna vor fi critici, apostoli şi iubitori ai filmului-compensator/de entertainment, iar pe de altă parte, lucizii devoratori ai oglindirii realităţii. Ulrich Seidl (n. 1952) este unul dintre regizorii care satisfac preferinţele marca „depicted reality”, pentru acesta societatea, socialul sunt deja cinema. Cei 30 de ani petrecuţi „în compania fraţilor Lumière” i-au adus recunoaşterea (premii şi nominalizării) dar şi etichetări cioranianobukowskiene (voyeur, misantrop, cinic, provocator, pesimist, vulgar, pornograf social). Aceste epitete sunt umane, la fel ca producţia sa cinematografică – o expresie a umanismului neutralizat şi atomizat. Cele mai importante lungmetraje ale sale (Models; Hundstage; Import/Export) tematizează precaritatea, solitudinea, abandonul a ceea ce mai poate fi numit „individ”, „sfârşituri” ale omului, subiectul uman ajuns într-un punct mort. Pascal spunea că omul este livrat divertismentului, că nu poate rezista singur într-o încăpere - ce nu putea anticipa acesta sunt timpurile post-hedoniste pe care le trăiesc anumite societăţi, unde singurătatea s-a legiferat, public şi privat. Lucruri similare susţine şi Seidl în interviul acordat în 2005 revistei Voir: ”singurătatea este o temă ce mă preocupă enorm, găsesc absolut grotesc faptul că într-o societate unde este facilitată comunicarea unora cu alţii, în câteva secunde, ne regăsim singuri faţă de noi înşine”.

15


mai 2012

Aceste pelicule sunt subiacent sinestezice – direcţionează spre literatura unui Houellebecq sau Beigbeder, „filosofia” unui Buadrillard, naturalismul fotografic al anumitor pictori sau chiar spre alţi autori de filme: Bruno Dumont, Jean-Pierre & Luc Dardenne. Models (1999) este un periplu feroce prin culisele bulversante ale modei. Un film despre ritualul mimetic al good-looking-ului practicat de trei modele-prietene-rivale, despre fenomenologia înfrumuseţării, despre minciuna şi solitudinea de dincolo de aparenţă. O mixtură de dramă urbană şi documentar, ce evidenţiază ridicolul şi aroganţa preocupării cosmetice de sine, universul individual privat de mulţumiri al protagonistelor, suferinţele simulării şi disimulării. Seidl înfăţișează contradicţiile acestui tip de religiecarieră, supliciile închiderii în frivolitate şi vicii, nectarul otrăvit pe care trebuie să-l consume cei ce vor să se obiectualizeze în imagini. Hundstage (2001) este „câştigătorul veneţian” al regizorului, un film-şoc-de-neuitat, un melanj remarcabil de nebunie cotidiană, meteorologie şi obscenitate. Pelicula derulează o suită de şase scene nonlineare, desfăşurate în aseptizatele suburbii vieneze. „Zilele caniculare” produc disfuncţionalităţi diverse: un tânăr gelos, agresiv şi teribilist îşi terorizează prietena anorexică; un bătrân văduv, tipicar şi irascibil îşi întreţine fantasmele culinaro-erotico-vestimentare cu propria menajeră; o autostopistă dezechilibrată şi ultragiatoare e transformată în ţap-ispăşitor; un cuplu divorţat şi îndurerat îşi exercită vindicativ şi competitiv tabieturile; un detectiv particular neconvingător este expus ameninţărilor clienţilor şi reproşurilor soţiei; o profesoară matură este umilită şi batjocorită de amantul ei, la rândul său ridiculizat de un prieten violent şi frustrat. Filmul nu este inedit prin scenariu, ci prin maniera regizorală, prin stilul panoramic în care sunt transpuse vulnerabilitatea şi intimitatea relaţiilor individuale, infamia sau sordidul existenţelor statistic-anonime, cadrele exterioare de desfăşurare a lor. Nu întâmplător sunt constante capturile de exterior, grosplanurile aproape publicitare: lanţurile de hipermarketuri, imensele parcări, geometria rece a reşedinţelor sau ipostazele estivale static-fericite ale personajelor secundare. De altfel, personajul autostopistei este redat în note opuse: e atât antisocială prin invectivele anticonsumeriste pe care le emite, dar şi victimă inocentă „a societăţii sau a imaginii societăţii falsificată de televiziune sau alte medii” (Voir).

16


utopia

Pelicula abundă în imagini explicite, groteşti, hilare, poetice şi se încheie în termeni meteo: căldura generatoare de agresivitate este urmată de binecuvântarea ploii şi de calmul şi suveranitatea răcoroasă a nopţii. Import/Export (2007) expune precaritatea a doi tineri (Olga, ucraineancă şi Pauli, austriac de origine slavă) şi lupta lor pentru adaptare şi afirmare socială. Este o incursiune în reliefarea mentalităţilor antinomice, o radiografie a stărilor de lucruri actuale, o micro-versiune a raporturilor politico-civice Est-Vest. Regizorul austriac consideră această producţie ca fiind, în fapt, un documentar şi nu o dramă fictivă, cum am fi tentaţi să credem: „(...) locaţiile sunt reale – spitalele, oficiile de şomaj, internet sex-chat-urile”. Prin urmare, dubla-poveste este cu atât mai răscolitoare: ea întruchipează suferinţa-pecuniară (lipsa banilor), el pe cea existenţială (lipsa armoniei); ea face compromisuri şi acceptă umilinţe, el este lefter şi îndatorat; ea este soră medicală şi femeie de serviciu, el este factotum; ea alege Vestul, el Estul – Austria o importă pe ea şi îl exportă pe el / Ucraina o exportă pe ea şi îl importă pe el. Realismul scenelor este percutant, transparenţa extrem de brutală iar obscenitatea insuportabilă – compus ce face din film/documentar, paradoxal, un elogiu al convivialităţii, al frumosului-laolaltă. Cine ştie, poate din cel mai profund marasm poate surveni cea mai vie dovadă de umanitate! Cine ştie!? Suporturi utilizate: Alex. Leo Şerban - De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema, Editura Polirom, Iaşi, 2006 http://www.ulrichseidl.at

C 17


mai 2012

TEORIA HAOSULUI ŞI FRACTALII Prof. N.

Năgăra

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 - Părinte, pot sa te întreb ceva? - Desigur Maria–ta, întreabă-mă! - Vezi, deja te-am întrebat. - Iar eu deja ţi-am răspuns. - Ce mi-a răspuns? - Dar tu ce m-ai întrebat?” Înțelepciunea călugărului

Aspecte ale haosului se regăsesc oriunde în lume, de la curenţii oceanici la drumul sângelui prin vasele de sanguine, la crengile unui copac sau în cadrul societăților umane. Haosul a devenit o parte a ştiinţei moderne. Teoria haosului își are începuturile în încercările matematicianului Henri Poincaré de a rezolva faimoasa problemă astronomică a celor trei corpuri, adică prezicerea traiectoriei unui sistem solar simplificat format din Soare, Lună şi Pământ guvernate de legile newtoniene. Poincaré a ajuns la concluzia că şi acest sistem simplu se comportă într-un mod impredictibil şi că problema celor trei corpuri este imposibil de rezolvat. Înțelegerea acestei probleme cât şi a altora mai complexe, precum a prognozei meteo la nivel planetar, a necesitat o abordare diferită. Astfel a apărut o nouă ramură a ştiinţei moderne – teoria haosului. Aceasta pleacă de la premiza majora că mici modificări ale condiţiilor iniţiale ale unui sistem conduc la rezultate finale foarte diferite. Computerul a fost instrumentul ce a determinat evoluţia acestei ştiinţe. În 1961, meteorologul Edward Lorentz, studiind vremea a folosit o metoda computerizată unde a observat că schimbări ale datelor iniţiale de ordinul milionimilor puteau modifica radical estimările sale, făcându-le inutilizabile. A numit efectul de fluture această concluzie a studiilor sale. De exemplu, un fluture dă din aripi undeva în jungla amazoniană iar efectul este că doi ani mai târziu o

18


utopia

furtună se va abate asupra statului Kansas. Dacă fluturele nu se mişcă, nici urmă de furtună în Kansas. Pe de altă parte, cercetătorul american a observat un fapt esenţial, o caracteristică fundamentală a sistemelor haotice: la variaţii multiple ale valorilor de intrare sunt favorizate anumite modele pentru rezultate finale. Aceste modele favorite pentru a descrie starea finală a sistemului sunt numite atractori. Teoria haosului poate fi privită şi dintr-o altă perspectivă. Să ne imaginăm că dintr-un motiv banal aţi pierdut avionul care trebuia să vă ducă spre un nou job. Angajarea la un nou loc de muncă este ratată dar ulterior vă permite găsirea altuia. Aici faceţi o descoperire esenţială de care vor beneficia milioane de oameni. Iată cum un o faptă minoră a dus la un rezultat spectaculos. Sistemul meteorologic al Pământului poate fi privit ca haotic. De fapt, haosul care apare cercetătorului este un sistem atât de complex încât nu poate fi surprins în toate variabilele sale. Este deci un sistem determinist, iar dacă îi cunoşti punctul de plecare şi îi poţi controla variabilele atunci îi poţi prezice și stările intermediare cât și rezultatul final. Comportamentul haotic se întâlnește şi în natură. Haosul nu afectează doar prognoza meteo, ci a fost identificat în circuitele electrice și electronice, în reacţii chimice, în dinamica sateliților din sistemul solar, creşterea populaţiei ori în vibraţiile moleculare. Specialiştii afirmă că el se regăseşte în mişcarea plăcilor tectonice și chiar in economie. Teoria fractalilor face parte din teoria complexității de care aparțin și teoria haosului, teoria structurilor disipative, teoria catastrofelor etc. Ce sunt fractalii? Sunt corpuri ce pot fi fragmentate, fragmentul asemănându-se cu întregul. Denumirea de fractal aparține matematicianului de origine franceză Benoit Mandelbrot ce a construit primul fractal cu ajutorul calculatorului. În natură sunt consideraţi fractali munţii cu stâncile colțuroase, linia țărmului oceanului, coroana sau rădăcinile unui copac, forma norilor al căror contur se modifică permanent, valurile mării, reţeaua de vase sanguine, un fulg de zăpadă. Chiar și Universul sau părți ale sale, având o structură neregulată, poate fi considerat fractal. Caracteristicele fractalilor vin în contrast cu ordinea din geometria euclidiană și cu perfecţiunea cristalelor din lumea fizică. În matematică, fractalul este un obiect a cărui geometrie (dimensiuni) este dată de fracţii. În natură fractalii par să nu respecte niște reguli anume pe când cei din matematică da. Fractalii şi-au găsit aplicaţii 19


mai 2012

neașteptate în electronică, telecomunicaţii, astronomie, medicină şi economie. Au un rol esenţial în cinematografie şi sunt folosiți din ce în ce mai mult în artă. Cu ajutorul lor pot fi modelate și studiate procese complexe ce se încadrează în teoria haosului. Nassim Haramein a pus bazele teoriei hiperdimensionale unificate a materiei și energiei pe care a denumit-o ulterior «Universul Holofractografic» - un univers de holograme având la baza fractali. Cercetând geometria fundamentală a hiperspaţiului, legând o varietate impresionantă de domenii precum fizica teoretică, cosmologia, mecanica cuantică, biologia, chimie, antropologia și civilizațiile antice cercetătorul a descoperit o aranjare geometrică ce este fundamentală pentru creație.

20


utopia

INTERFERENŢE TITU MAIORESCU – I. L. CARAGIALE Prof. drd. Gabriela Ionescu

Colegiul Tehnic Nr.2 – Târgu Jiu

 Personalităţi remarcabile, Titu Maiorescu şi Ion Luca Caragiale, sunt şi astăzi puncte de reper în cultura noastră, iar scrierile lor, sfidând trecerea timpului, sunt acum, la început de secol XXI, la fel de actuale ca în momentul în care au fost scrise. Perenitatea operelor a determinat de-a lungul timpului nenumărate exegeze, în care se caută înţelegerea şi explicarea permanenţei scrierilor celor doi erudiţi. Ideea unui studiu referitor la corespondenţa ideatică dintre cei doi autori a apărut din cel puţin două motive: în primul rând pentru că în operele lor au fost remarcate consonanţe profunde de convingeri şi idealuri, iar în al doilea rând se datoreşte faptului că destinele lor s-au intersectat deseori în timpul vieţii. Ambii au fost mai mult sau mai puţin preocupaţi de filosofie şi literatură, iar operele lor lasă loc pentru noi abordări. Ambii scriitori au făcut pionierat, au fost iniţiatori, „au despărţit apele de uscat”: Titu Maiorescu, având vocaţie de întemeietor, a fost preocupat de întregul fenomen cultural românesc nu doar de o anumită latură, ci de fenomen ca întreg; el a fost un spiritus rector al culturii române, spirit călăuzitor în filosofie, critică literară, drept, învăţământ etc., iar I.L. Caragiale, deşi a excelat în dramaturgie, scrierile sale demonstrează şi preocupări legate de multe alte aspecte, inclusiv de filosofie. Deşi destul de diferiţi ca structură sufletească – „olimpianul” Maiorescu fiind impunător şi autoritar, dar echilibrat, foarte calculat, consecvent, perseverent, persuasiv, în timp ce Caragiale, „omul spectacol”, avea o fire capricioasă, trecând surprinzător de repede de la bunătate şi voioşie la supărare şi irascibilitate – ambii scriitori sunt cunoscuţi şi recunoscuţi, de-atunci şi până în contemporaneitate, pentru metoda prin care înţelegeau să corecteze, cel mai adesea, ceea ce considerau greşit în epocă sau în comportamentul apropiaţilor: ironia. 21


mai 2012

Şi Maiorescu şi Caragiale au avut aversiune faţă de compromis şi nimic nu îi putea determina să renunţe la principiile lor, fapt care a determinat traseul sinuos cu frecvente urcuşuri şi coborâşuri din vieţile celor două personalităţi. Ambii au fost apreciaţi, dar şi denigraţi de contemporanii lor, stârnind ostilitatea pe care o provoacă adesea prezenţa talentului în mijlocul mediocrităţii: Maiorescu a fost implicat într-un proces legat de activitatea sa de profesor la Şcoala Centrală de fete din Iaşi, iar Caragiale asemenea, a fost nevoit să treacă printr-un proces, cunoscutul proces Caion, pentru că fusese acuzat de plagiat de către un neavenit. Ambele acuzaţii s-au dovedit, în urma proceselor, a fi nefondate. Un alt punct în care destinele celor doi se intersectează este societatea Junimea: Titu Maiorescu, membru fondator (alături de Pogor, Negruzzi, Carp şi Rosetti), identificat adesea, el însuşi cu Junimea, îl invită pe Caragiale la şedinţa din 26 mai 1878 ţinută acasă la el, în etapa bucureşteană a Junimii. Astfel, la vârsta de 26 de ani I.L. Caragiale îşi face intrarea la cea mai importantă societate culturală din epocă, iar Titu Maiorescu scrie o nouă filă în cartea activităţii sale de mecenat. În ceea ce priveşte studiile şi formarea intelectuală a celor doi, putem spune că acestea au fost cât se poate de diferite: Maiorescu îşi construieşte personalitatea dând dovadă de o disciplină nemţească, are o atitudine categorică faţă de propria sa devenire, îşi planifică în cele mai mici detalii studiile şi respectă cu sfinţenie programul autoimpus, în vreme ce Caragiale nu îşi desăvârşeşte nici studiile liceale, pe care le întrerupe pentru a se înscrie la cursurile de mimică şi declamaţie ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, sperând că va reuşi într-o carieră actoricească; însă trebuie precizat că în anii de şcoală pe care I.L. Caragiale i-a urmat a fost un elev foarte bun, demonstrând o inteligenţă sclipitoare şi o mare putere de asimilare. Educaţia pe care ambii au primit-o în copilărie a fost în spiritul respectului faţă de familie, al respectului faţă de părinţi, care, fireşte au avut o influenţă majoră în devenirea celor doi copii. Dacă Maiorescu a crescut într-o familie austeră în care studiul făcea parte din activităţile cotidiene, fapt ce explică, aplecarea lui spre învăţătură şi modul foarte meticulos în care îşi organiza programul în adolescenţă şi nu numai, de fapt, pe parcursul întregii vieţi, Caragiale, din contră, a avut o copilărie lipsită de astfel de griji. Micul Caragiale era neastâmpărat şi jucăuş, zburda liber prin poienile din preajma Mânăstirii Mărgineni, îşi făcea prieteni cu uşurinţă, copii de ţărani, de ţigani şi fiind isteţ şi voluntar el era cel care iniţia şi 22


utopia

organiza jocurile; de aceea G. Călinescu spune despre el că a fost „un copil crescut liber, un mahalagiu”. Însă dintre iluştrii contemporani ai lui T. Maiorescu, acela care a rezonat cel mai profund cu teoriile şi principiile lui a fost I.L. Caragiale. Pe lângă contextul socio-cultural în care şi-au desfăşurat activitatea şi care, inevitabil, se regăseşte în scrierile lor, o cauză a concordanţei între unele dintre ideile celor doi mentori ai culturii noastre este faptul că destinele lor s-au intersectat deseori şi în viaţă. Întâlnirea spirituală a celor doi scriitori se produce preponderent pe tărâmul Junimii, ale cărei principii le promovează fără nici un fel de dificultate în opere, pentru simplul fapt că principiile acestei confrerii de spirite erau şi principiile lor. Este bine cunoscut faptul că Maiorescu este liderul incontestabil al societăţii, iar Caragiale a fost unul din membrii de prestigiu ai acestei grupări de intelectuali. Prin scrierile lor, ambii au încurajat dezvoltarea spiritului filosofic, critic, oratoric, printre contemporani, angajând cultura română într-o nouă direcţie. Fini observatori ai societăţii, fiecare dintre cei doi amendează, în stilul său specific, aspectele negative ale societăţii pe care vor să o reordoneze, să o corecteze trasând direcţii de urmat, în cazul lui Maiorescu, sau ironizând, parodiind moravurile sociale, aşa cum o face Caragiale. Maiorescu rămâne în istoria culturii române intelectualul cu vocaţie de întemeietor, care a abordat fenomenul cultural românesc ca întreg, nelimitându-se la o singură arie culturală. Contribuţia sa la evoluţia culturii româneşti a fost majoră: el a trasat direcţii de urmat în filosofie, în literatura şi limba română, în politică, în drept, susţinând astfel învăţământul şi ducând o permanentă luptă pentru culturalizarea poporului. Mai mult chiar: „Lui T. Maiorescu îi revine meritul incontestabil de a fi trecut această cultură, aşezată până la el pe baze istorico-filologice, pe temelii spirituale mai solide, filosofice”, iar „Noua direcţie trasată de Maiorescu şi junimişti, încă de prin 1872 – sau «era nouă» după expresia unui alt junimist notoriu, a lui P.P. Carp – înseamnă o aplicare critică la fenomenul românesc de cultură, cu intenţia de a-l aşeza între nişte coordonate teoretice mai precise, care să permită o apreciere valorică corectă a sa dar, în acelaşi timp, şi trasarea unor directive viitoare de evoluţie. Cu aceasta mentalitatea junimistă încearcă să impună pentru întreg ansamblul manifestărilor culturii române, valoarea conducătoare a adevărului, ca principala coloană de susţinere a viitorului edificiu spiritual naţional.” (V. Muscă)

23


mai 2012

Acest principiu călăuzitor al junimiştilor, adevărul în tot şi în toate, reprezintă şi pentru Caragiale şi scrierile sale o trăsătură caracteristică. Slavici îşi aminteşte despre el, din perioada în care lucrau alături de Eminescu în redacţia ziarului Timpul: „Caragiale nu era în stare să fie cruţător. Era destul să i te uiţi în faţă pentru ca să simţi adâncul dispreţ ce se dedea pe faţă în zâmbetul lui sarcastic şi-n agerii lui ochi. Nici tăiat nu spunea omul acela ceea ce nu-i era-n gând.” La Caragiale ne impresionează, în aceeaşi măsură, modul în care a putut surprinde trăsături atât de generale, de universal-valabile ale personalităţii umane încât, indiferent în ce perioadă a fost citit, a fost întotdeauna actual. Fie că a fost considerat „vinovat” de această permanenţă a actualităţii lui Caragiale, faptul că noi ca popor „batem pasul pe loc”: „Anistorismul nostru funciar, reticenţele mentalităţii româneşti faţă de timp, rezistenţa faţă de solicitările schimbării istorice constituie factorul capabil să dea într-o largă măsură explicaţia acestei actualităţi aproape nezdruncinată până astăzi, care face din Caragiale eternul nostru contemporan.” (V. Muscă) Contemporani fiind, într-o perioadă în care învăţătura nu era la îndemâna oricui, aceste minţi de excepţie ale culturii româneşti nu puteau să nu se întâlnească şi să nu îşi recunoască reciproc meritele. Diferenţa de vârstă de 12 ani nu i-a împiedicat să lege o frumoasă camaraderie, o prietenie de aproape 15 ani, care s-a destrămat, în schimb, din cauza temperamentului capricios şi a vanităţii lui Caragiale, despre care Şerban Cioculescu afirmă că suporta cu greu faptul de a-i fi îndatorat lui Maiorescu pentru solicitudinea constantă pe care acesta a avut-o faţă de el. Bibliografie Vasile Muscă, Caragiale, eternul nostru contemporan, în vol. Discurs despre filosofie, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005 Vasile Muscă, Titu Maiorescu şi Böhm Károly. Lupta în jurul sistemului. (O paralelă filosofică), în vol. Discurs despre filosofie, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005 Ioan Slavici, Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983 Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969 E.Lovinescu, T.Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

24


utopia

DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ A GÂNDIRII EMINESCIENE Prof. Marinela Pîrvulescu

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Influenţat de ambivalenţa intelectuală şi politică a “Junimii”, Eminescu elaborează “o întreagă filosofie practică, socială şi politică”. “Sufletul viu al gândirii social-politice eminesciene îl constituie cunoscuta teorie maioresciană a formelor fără fond”7 pe care îşi va clădi ulterior teoriile gândirii social-politice. Pornind de la teoria maioresciană, Eminescu analizează forma de dezvoltare istorică pe care a urmat-o România modernă, condamnând împrumuturile şi adaptările externe, considerândule artificiale şi deci nepotrivite realităţii contextului social şi reclamând, în acelaşi timp, dreptul de afirmare neîngrădită a fondului naţional. “Concepţia social-politică eminesciană e pătrunsă adânc de spiritul static al apriorismului kantian şi, în acest sens, Eminescu oferă expresia plenară a naţionalismului junimist”8. Dar tot el, continuă filosoful Vasile Muscă, “se lasă sedus şi de ideea de progres ca instrument de civilizare. Nemulţumirea faţă de prezent e atât de intensă, încât lui Eminescu i se pare că între trecut şi prezent nu se poate trage linia nici unei evoluţii şi apropiat oarecum de o viziune apocaliptic creştină a istoriei, vede în istorie mai mult prilejul permanent al decăderii, al regresiunii.” Eminescu se înscrie pe linia unui conservatorism politic şi cultural” resimţit în preocupările sale: “Interesul practic pentru patria noastră ar sta acum în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţii streine, care nu sunt altceva decât organizări speciale ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, ce pot fi de bună seamă primate în principiile lor generale, a căror cazuistică însă trebuie să rezulte în mod empiric din împrejurările particulare ale fiecărui popor şi ale fiecărei

7 8

Vasile Muscă, Încercare asupra gândirii româneşti, p.103. Ibidem, p. 105.

25


mai 2012

ţări. Nu e loc să mă explic mai amănunţit asupra acestui subiect, el însă mia ocupat cea mai mare parte din studiile şi din propria mea cugetare.” Critica socială eminesciană atinge de pe poziţii proprii, ce nu pot fi asimilate nici unei ideologii din epocă, “racilele unui regim social-politic pe care l-am putea socoti, împrumutând expresia maioresciană, clădit pe neadevărul unei forme de evoluţie şi progres pe care poetul nu le putea accepta.”9 Adesea interpretat printr-o grilă politică liberală, apreciat drept un “paseist”, “nostalgic al unor vremuri depăşite”, care face o “critică romantică a capitalismului” sau ca fiind exponentul cel mai caracteristic al “reacţiunii” (E. Lovinescu), Eminescu, în viziunea specialiştilor în sociologie se dezvăluie ca “sociolog în toată puterea cuvântului”(Ion Ungureanu). Noile interpretări ale concepţiei sale, datorate mai ales sociologilor Ilie Bădescu şi Ion Ungureanu, pun într-o lumină nouă semnificaţia teoriilor eminesciene cu privire la păturile superpuse şi la compensaţia socială. “Originalitatea sociologiei lui Eminescu constă în identificarea şi explicarea mecanismelor supradeterminării economice a societăţii prin intermediul unei structuri politice constituite artificial şi impusă din exterior, prin forţă armată, iniţial, şi apoi prin forţa capitalului internaţional. Sociologia lui reprezintă, din acest punct de vedere, o decodificare şi o desvrăjire în sens weberian a tipului de raţionalitate instituit prin atragerea în circuitul economic capitalist a unei societăţi cu o economie slab dezvoltată, cu structuri sociale caracterizate prin iraţionalitate, care blochează astfel, în cele din urmă, autoreproducerea structurilor istorice naţionale, ameninţând fiinţa naţională însăşi a popoarelor”.10 Din perspectivă sociologică, Eminescu a elaborat una dintre cele mai profunde teorii asupra tranziţiei spre modernitate. Departe de a fi o doctrină a “restauraţiei”, sociologia eminesciană s-a constituit, consideră Ilie Bădescu, ca opoziţie la tendinţa de periferializare, cu toate consecinţele sale istorice. Teoria sociologică a lui Eminescu, afirmă Ilie Bădescu, priveşte consecinţele negative ale capitalismului parazitar în aria românească şi prin tezele sale inaugurează o “sociologie a imperiului” şi o “sociologie a periferiei”, ca replică la sociologiile dominante ale metropolei apusene. În miezul concepţiei lui Eminescu se află teoria “compensaţiei Ibidem, p. 110. Ion Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti, Editura Ştiinţifcă şi Enciclopedică, 1988, p. 102. 9

10

26


utopia

muncii” – care este apreciată de Bădescu drept “o alternativă la ideologia burghezo-liberală a egalitarismului indivizilor şi claselor”11 – teorie care integrează atât teoria păturii superpuse, cât şi teoria “statului demagogic” şi a selecţiei sociale negative. Având mereu în faţă tabloul anomaliilor sociale şi imperativul istoric al consolidării economice a independenţei, principiul muncii productive ca fundament al civilizaţiei, Eminescu a pus în lumină, prin activitatea sa jurnalistică susţinută, efectele capitalismului periferial în aria românească. El a făcut o analiză intransigentă a efectelor negative ale suprastructurilor parazitare, a conduitelor prădalnice ale păturilor superpuse, a politicianismului şi a selecţiei sociale negative. Aceste teorii au devenit un element structural al conştiinţei de sine critice a naţiunii române în momentul istoric respectiv. Gândirea eminesciană dobândeşte peste timp o semnificaţie nouă, desprinsă de etichetele redundante ce i-au fost date timp de un secol. Eminescu rămâne personalitatea rezumativă a culturii critice prin surprinderea fenomenului de periferializare economică a României, prin caracterizarea pertinentă a mecanismelor sale şi prin formularea unei matrici problematice ale cărei orizonturi se răsfrâng până în zilele noastre.

I 11

Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 124.

27


mai 2012

NEVOIA DE DOGMĂ ÎN CREŞTINISM Prof. Elena Bărbulescu

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Ce sunt dogmele? Se află oameni printre cei pretinși învățați, care sunt de părerea că dogmele ar fi niște învățături învechite, niște frâne care restrâng libertatea de gândire, niște piedici în calea științelor, niște forme reci și goale care trebuie înlăturate, deoarece întunecă mintea, împiedică progresul și, astfel, în loc să apropie îndepărtează omul de fondul sau esența adevărului. În felul acesta judecate, dogmele în loc să lumineze întunecă sufletul sau, în cazul cel mai bun, îl împiedică să se lumineze. Astfel de păreri neîntemeiate sunt cu atât mai triste și chiar dureroase, cu cât uneori se aud și de pe buzele unor oameni care se pretind creștini. Dogmele sunt adevărurile de credință ale religiei creștine. Adevărurile acestea sunt revelate, adică insuflate și descoperite de Dumnezeu. «Niciodată proorocia (învățătura biblică) nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt» (2Petr. 1:21). La fel zice și Sf. Apostol Pavel: «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu» (2Tim. 3:15). De aceea se și numește Biblia, de foarte multe ori, cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai înșirăm locuri și texte; numai cu acestea s-ar putea scrie o carte întreagă, însă valoarea deosebită, neîntrecută, excepțională și universală a Bibliei, față de toate celelalte cărți din lume, este, în privința aceasta, o mărturie care grăiește de la sine. Dogma este un cuvânt biblic. În cartea Faptele apostolilor se numesc dogme (ta dogmata) „hotărârile" luate în sobor de către apostolii și presbiterii Bisericii din Ierusalim (pe la anul 50-52; FA 16:4). Hotărârile acestui sinod se numesc dogme. De atunci și până astăzi se numesc dogme hotărârile sinodale ale Bisericii, privitoare la învățăturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevărurile de credință, date la cea mai înaltă autoritate bisericească: Sinodul ecumenic. Sf. Ignatie Teoforul numește dogme învățăturile Domnului și ale apostolilor, când scrie 28


utopia

magnezienilor, cap. 13: „Sârguiți-vă să fiți tari în dogmele Domnului și ale apostolilor". Prin dogme înțelegem, așadar, învățăturile de temelie ale religiei creștine, adevărurile revelate de Dumnezeu, lămurite de Sf. Apostoli și urmașii lor, Sfinții Părinți, în sinoadele ecumenice, păstrate de Biserica și, prin urmare, necesare mântuirii. Toate dogmele creștine laolaltă formează crezul Bisericii. Mai pe larg, dogmele sunt cuprinse în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție sau Predanie (în scrierile Sf. Părinți, în hotărârile dogmatice ale soboarelor ecumenice și în cărțile rituale ale Bisericii); sistematizate și documentate sunt cuprinse în Dogmatică (știința și cartea dogmelor). Mai pe scurt sunt cuprinse în Catehism. Ce suntem datori să știm despre dogme? I. De unde avem dogmele? II. Cine le învață și le lămurește? III. Cine le păstrează, le apără și le propagă? I. Întâi de toate trebuie să ne înțelegem că dogmele nu sunt de la oameni. Oamenii nu au putere și autoritate așa de mare ca să descopere adevăruri veșnice, învățături mântuitoare, de-a pururea vii și fără de greșeală (infailibile). Dogmele sunt de la Dumnezeu; sunt adevăruri sfinte descoperite de Dumnezeu. Așa e scris: «Dumnezeu, în multe rânduri și în multe chipuri, a grăit în vechime părinților noștri prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit (apostolilor) prin Fiul» (Evr. 1:1-2). Descoperirea dogmelor s-a făcut de către Dumnezeu, prin sfinții prooroci și apostoli și mai ales prin Fiul-Hristos. Forța dogmelor vine de la Dumnezeu. Puterea și veritatea lor este de la Dumnezeu, nu de la om. De aceea se și numesc de către Sf. Părinți dogme dumnezeieşti, iar evangheliștii și apostolii sunt numiți învăţătorii dogmelor. Din faptul că unele dogme din crezul Bisericii au rost stabilite în soboarele Sfinților Părinți, unii eretici sunt de părerea că dogmele nu sunt de la începutul creștinismului, ci de mai târziu. Obârșia lor nu ar fi de la Dumnezeu, ci de la oameni; sunt adică produsul timpului, ca fructele și semințele după coacere. De aici răceala și uneori nepăsarea față de ele. Părerile și socotințele acestea sunt însă, în întregime, greșite, din următoarele pricini. Orice religie - și cu deosebire creștinismul - religia lui Iisus Hristos, a profeților și apostolilor, are de la început un mănunchi de 29


mai 2012

învățături noi, prin care se deosebește de alte învățături. În creștinism avem de la început credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, învățăturile despre creațiunea lumii, despre crearea, fericirea, căderea, mântuirea și sfințirea omului prin harul sfintelor Taine, despre Biserica și păstorii ei, despre virtuți, porunci și fapte bune, despre făgăduințe, despre nemurirea sufletului, învierea trupurilor și viața veșnică. Acestea sunt învățăturile Evangheliei, fără de care nu ne putem închipui religia creștină. Acestea sunt dogmele, adevărurile veșnice, credințele sfinte, de la începutul și de la temelia religiei creștine. Profeții, apostolii, apologeții (apărătorii), teologii (învățații cuvântători de Dumnezeu) nu fac altceva decât le precizează, le propagă, le apăra, le documentează, le sistematizează, dar nu le creează. Ei le propovăduiesc mai departe unii cu mai multă râvna misionară (ca de pildă Apostolii Petru și Pavel), alții cu mai puțină, alții cu mai mult avânt poetic (ca Apostolul Ioan, Efrem Sirul, Ioan Damaschin), alții cu mai puțin; alții cu mai multă erudiție, știință și filozofie (ca Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul), alții mai simplu. Dar ei nu creează învățături sau dogme noi, ci propagă, apără și lămuresc pe cele primite de la Mântuitorul. În fond, cel mai înțelept ierarh are, mărturisește și păstrează aceeași credință și aceleași dogme ca și cel mai simplu credincios. Acest fapt îl tâlcuiește Sf. Părinte Irineu († 202) în următoarele cuvinte frumoase: „Precum soarele, această făptura a lui Dumnezeu, este unul și același în toată lumea, așa și predica adevărului strălucește pretutindeni și luminează pe toți oamenii care doresc a veni la cunoștința adevărului. Și cel mai tare în cuvânt dintre ierarhii bisericești nu va spune altceva cu privire la învățătură, fiindcă nimeni nu e mai presus de învățător, nici cel slab nu va micșora predania. Căci credința este una și aceeași și cine poate spune multe despre ea, nu adaugă nimic, și cine spune puține nu o scade. Cunoștința mai tare sau mai mică a unora, după măsura priceperii fiecăruia, nu constă în schimbarea conținutului, nici în inventarea altui Dumnezeu, sau altui Hristos, ci în cercetarea cu îngrijire a ideii expuse în parabolă și în armonia ei cu învățătura credinței. De ce trebuie să ne cunoaștem dogmele? Există, desigur, pe lângă obârșia divină, și o istorie, o evoluție, o desfășurare, un necontenit progres al dogmelor. Pe de altă parte, Sfinții Apostoli și primii creștini se mulțumesc să creadă în Dumnezeu-Creatorul, în Fiul-Mântuitorul și în Duhul Sfânt-Mângâietorul și Sfințitorul; să se boteze în credința aceasta, să o mărturisească și să o propovăduiască și la alții. 30


utopia

Cu vremea, însă, s-au ivit învățăturile (controversele) eretice. Pentru un singur cuvânt din crez (cuvântul-de-o-ființă) lupta cu ereticii ține peste două veacuri. Același lucru se întâmplă cu toate dogmele Bisericii. Eresurile silesc Biserica să definească și să precizeze dogmele, ortodoxia, dreapta credință. Noua religie trebuie să se legitimeze, să-și arate originalitatea și superioritatea față de celelalte religii. Iisus Hristos își formează apostolii, iar apostolii caută ucenici; ajung în fața instanțelor civile, în fața sinedriului și areopagului. Pretutindeni, ei și urmașii lor, vestesc în propoziții simple, scurte și precise ca și la Botez, sistemul credinței creștine și apără dogmele revelate cu prețul vieții lor. În chipul acesta își lămurește noua religie rațiunea de a fi și își afirmă forța de a cuceri mințile și inimile ascultătorilor, prin adevărurile ei, în continua desfășurare, în continua luptă, în continuu progres. Cu timpul, prin munca sfinților, prin grija Bisericii și prin ostenelile predicatorilor, dogmele devin tot mai luminoase și tot mai înțelese de mintea credincioșilor, dar niciodată schimbate sau înlocuite. Filozofia încă a ajutat la definirea, limpezirea, adâncirea și propagarea dogmelor, dar nu la crearea lor. Prin filozofie dogmele poartă pecetea vremii și arată cum și când au fost ele susținute, apărate, propagate cu ajutorul ei, dar nu descoperite sau create. Mare deosebire! Teologia folosește filozofia, după cum folosește și arta, știința, tehnica și toate produsele culturii și civilizației, ca să probeze adevărurile religiei, să le vădească sfințenia, frumusețea și puterea, dar nu ca să le inventeze, să le născocească. Teologia e știința religiei, așa după cum istoria e știința întâmplărilor din trecutul omenirii și după cum biologia e știința vieții trupești, matematica știința numerelor și muzica știința sunetelor. „Fără religie teologia ar putea exista tot așa de puțin cum ar putea rezista istoria fără omenire, biologia fără viață, matematica fără numere, muzica fără sunete". Dogmele, prin urmare, au existat deodată cu religia, de la începutul ei, ca și pomul în rădăcină și planta în sămânța din care se dezvoltă. Ele sunt un climat constitutiv, esențial și fundamental în creștinism, de la întemeiere, de la Iisus Hristos, de la Dumnezeu. II. Mai departe, cei ce lămuresc, cei ce adâncesc și răspândesc dogmele sunt sfinții, învățații creștini care între toți oamenii se bucură de cea mai înaltă autoritate morală. Toți creștinii sunt datori să-și apere religia 31


mai 2012

și să-și trăiască viața după luminile adevărurilor sfinte și veșnice ale Evangheliei. Aceia însă care s-au ridicat deasupra tuturor oamenilor prin viața lor curată și frumoasă, care au vestit în lume și au apărat cu știința, cu înțelepciunea și cu prețul vieții lor crezul Bisericii, dogmele religiei creștine, sunt Sf. Apostoli și Sf. Părinți, ai lumii mari dascăli și ierarhi: Sf. Nicolae, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin și ceilalți luminați care strălucesc ca stelele pe cerul Bisericii. Ei sunt primitorii, nu dătătorii dogmelor, păzitorii, nu autorii dogmelor; învățătorii, nu creatorii; tâlcuitorii, predicatorii și apărătorii, nu descoperitorii dogmelor. III. Adevărurile sfinte și veșnice ale religiei creștine, le păstrează și le apăra de atacuri și de eresuri, Sfânta Biserică „stâlpul și temelia adevărului" (I Tim. 3:55), regula și norma credinței mântuitoare. Biserica este învățătoarea, vestitoarea și apărătoarea dogmelor. Biserica iartă pe toți păcătoșii de orice păcate, dacă se pocăiesc. Numai pe eretici nu-i iartă din motivul că nimeni nu are dreptul să atace, să schimbe sau să atingă cu ceva adevărurile care nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aici nu este și nu poate să fie nici o târguială. Fără măsura aceasta de apărare, Biserica și prin ea însăși creștinismul ca religie, nu ar fi dăinuit de douăzeci de veacuri. Din faptul că ereticii sunt excomunicați din sânul Bisericii, dușmanii religiei au făcut încheierea că dogmele sunt împotriva libertății de gândire și de conștiință. Desigur, concluzia e în întregime falsă. Dogmele Bisericii lui Hristos, ca și legile statului legal constituit, nu restrâng și nu afectează libertatea nimănui. Întâi de toate Biserica n-ar mai fi ea însăși, nu ar mai fi păstrătoarea adevărurilor Evangheliei, dacă nu le-ar feri de părerile schimbătoare ale oamenilor și în rândul al doilea, Biserica nu impune nimănui dogmele sale. Ereticilor le ia prin excomunicare dreptul de a se mai numi fiii și membrii ei. Atât. Lucrul acesta se obișnuiește în toate așezămintele și societățile cu membri incorecți. Cu atât mai mult e obligată Biserica (păzitoarea dogmelor). Odată ce dogmele sunt descoperite de Dumnezeu și lămurite de sfinți din cel mai curat interes al adevărului, ele nu mai pot fi lăsate la bunul plac al fiecăruia. Prin urmare, între toate învățăturile și adevărurile, dogmele religiei creștine se bucură de cea mai mare autoritate și putere, pentru că: - dogmele sunt descoperite de Dumnezeu;

32


utopia

- dogmele sunt stabilite, lămurite, adâncite și propovăduite de către sfinți, de către învățații și înțelepții creștini, care prin sfințenia vieții lor se bucură în toată omenirea de cea mai mare autoritate morală; - dogmele sunt păstrate și învățate de Biserică în toată curățenia lor evanghelică. De aici vine autoritatea, sfințenia și puterea lor luminatoare, mântuitoare și totdeauna biruitoare, fapt care nu trebuie uitat niciodată. De obicei noi primim ușor părerile oamenilor, pentru că sunt ușoare și slabe, dar primim foarte cu greu dogmele, pentru că sunt grele și sănătoase, grele de adevăr și sănătoase în tot miezul lor. Dogmele sunt temelia de stâncă a Bisericii. În fața vânturilor, a furtunilor și a valurilor, a gândurilor, ispitelor, părerilor și îndoielilor omenești, ele ne împrumută lumină și putere neînfrântă...: «Și a căzut ploaie și au venit râurile și au suflat vânturile și au lovit în casa aceea și nu a căzut, că era întemeiată pe piatră» (Mt. 7:25), pe dogmele credinței creștine. Creștinismul e tare, cel mai tare între toate religiile, pentru că se întemeiază pe dogme, pe cugetări și axiome sfinte, pe adevăruri revelate, neclintite, eterne. Aceste adevăruri sunt descoperite de Iisus Hristos, sunt lămurite de Sfântul Duh în soboarele sfinților ca și ale celor 318 de la Niceea - și sunt păstrate de Biserică. Dascălii noștri sunt dogmele iar ucenicii faptele bune, virtuțile religioase și morale, roadele dogmelor. După cum ucenicii nu sunt mai mari ci sunt mai mulți decât dascălii, tot așa și faptele de virtute se cuvine să întreacă numărul dogmelor,- să nu se arate mai mari ci mai multe decât dogmele. Drept aceea, creștini «fiți tari în dogmele Domnului și în virtuțile sfinților. Înger din cer dacă ar vesti altă Evanghelie decât aceea vestită de Apostolii Domnului, anatema să fie» (Gal. 1:8). Altă Evanghelie înseamnă alte învățături, sucite, pretinse de la Hristos; înseamnă alt Hristos, altă biserică, alte dogme, alt crez, și, în cele din urmă, nici un crez, nici o credință.

V 33


mai 2012

MITUL LUI SISIF – ATRIBUTUL CUNOAŞTERII Eglantina Becheru

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti

 Motto: Ars longa, vita brevis…

Una dintre cele mai vechi credinţe ale oamenilor a fost că ceea ce se petrece în natură şi chiar destinul umanităţii, sunt dictate de o autoritate supranaturală. Pentru antici, această autoritate era reprezentată de zei, ce dispuneau de oameni într-un mod analog celui în care stăpânul dispune de sclavul său : acesta poate încălca poruncile primite, dar va fi pedepsit pentru aceasta. Cu timpul, însă, într-o lume în care totul este într-o perpetuă schimbare, aceştia au fost înlocuiţi de autoritatea supranaturală pe care o numim Dumnezeu. Zilnic descoperim adevăruri care se anulează reciproc şi înaintăm inexorabil în obscuritatea universului. Suntem, fără îndoială, sclavii cunoaşterii. Setea de a poseda secretul ce stă la baza acestei lumi ne domină sufletele chinuite de veacuri. Eternul dimensiunii spirituale a omului este cel care a insuflat materiei aflate în descompunere pe tot parcursul vieţii, aspiraţia spre nemurire, spre cunoaştere. Evoluţia din punct de vedere ştiinţific ne confirmă superioritatea raţiunii umane şi nu de puţine ori, ne face să ne simţim demiurgi atunci când învingem bolile, când explorăm spaţiul sau inventăm tot soiul de elemente menite a ne uşura viaţa. Însă, acest tip de cunoaştere nu este nici pe departe cel care poate alunga solitudinea fiinţelor umane. În accepţia lui Emil Cioran „a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte esenţialul, a te angaja în el, a pătrunde în el cu privirea şi nu cu analiza sau cuvântul”. Dar cum am putea cunoaşte esenţialul când acesta este reprezentat de însuşi Dumnezeu? Cum am putea să ne înălţăm trupurile într-o eră în care nu ne mai ridicăm nici măcar privirea spre cer? Cum am putea descoperi ceva în care nu credem „ab imo pectore”, ci dintr-un 34


utopia

sentiment de teamă, datorie, etc.? Ştim totul, neştiind însă nimic. Ceilalţi sunt doar nebuni. Chiar şi Socrate era un simplu nebun ce a lăsat în urmă un îndoielnic „Nosce te ipsum”. În întreaga dezvoltare a gândirii filosofice, reflecţia asupra cunoaşterii s-a aflat într-o strânsă unitate cu cea asupra existenţei. După unii filosofi, cunoaşterea, activitate teoretică a omului, se opune acţiunii în lume, această problemă cunoscând trei valenţe: problema originii cunoaşterii umane este aceea de a şti dacă ea provine din experienţă (empirism) sau din raţiune (raţionalism). S-a ajuns la concluzia că, dacă esenţa cunoaşterii noastre se dezvoltă odată cu extinderea experienţei şi cu progresul ştiinţei, atunci însăşi forma oricărei puteri de înţelegere umană, deci “principiile” cunoaşterii, sunt de origine raţională şi comune tuturor spiritelor omeneşti (“conceptualismul” lui Kant). Problema naturii cunoaşterii ne face să distingem diverse forme ale cunoaşterii, îndeosebi pe acelea ce ţin de spiritul fiinţei (ex: comprehensiunea care îl leagă pe medicul clinician de bolnavul său) şi pe acelea ce ţin de spiritul geometric. Primul tip de cunoaştere este cerut in toate “ştiinţele umane” (psihologie, pedagogie, etc.), al doilea tip convine ştiinţelor despre lume. în sfârşit, problema importanţei cunoaşterii noastre este aceea de a şti dacă putem ajunge la absolut şi la cunoaşterea naturii intime a lucrurilor, cum susţine dogmatismul (Platon, Hegel), sau cunoaşterea noastră rămâne limitată la lumea fenomenelor, fără a ne putea vreodată pronunţa asupra celor trei probleme fundamentale: natura materiei, esenţa sufletului omenesc (şi a instabilităţii sale) şi existenta lui Dumnezeu (şi a naturii sale) potrivit agnosticismului (Kant, A.Comte). Cunoaşterea, arată Kant, are două rădăcini : intuiţia şi conceptul. Numai din unirea lor poate izvorî cunoaşterea : „ cugetări fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe ”, scrie el. Marile teorii ştiinţifice, precum evoluţionismul lui Darwin, teoria relativităţii sau mecanica cuantică, generează noi moduri de gândire, având un puternic impact asupra întregii existenţe umane. Problematica adevărului este centrală oricărei teorii a cunoaşterii, întrucât ea vizează valoarea cunoştințelor noastre. „ Adevărul este un cuvânt mare şi un lucru şi mai mare… dacă spiritul omului e încă sănătos, inima trebuie să-i bata mai tare ori de câte ori e vorba de adevăr”, scrie Hegel, referindu-se la importanţa acestei probleme. Adevărul este una dintre valorile supreme ale omului, alături de bine şi frumos, evidenţiind semnificaţia general-umană a cunoaşterii. 35


mai 2012

A cunoaşte…a înţelege vidul, hazardul, sângele şi omul. A te întoarce la începutul lumii, a fi martorul Big-Bangului, a te cufunda în propriul sine, a privi cu inima, despre al cărei câmp vizual, Cioran obişnuia să afirme că este reprezentat de „lume plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.” Cunoaşterea ar putea fi scopul existenţei noastre. Însă cunoaşterea nu ar fi posibilă fără un suflet cuprins de chinul îndoielii ce se smulge din tablourile lui Dali şi se pierde într-un univers în care muzica este filosofie în stare pură.

„Să fie sfârşitul? Sau abia atunci începi?” Constantin Noica

A 36


utopia

TALENTUL ŞI EDUCAŢIA Prof. Ana Gogălniceanu Grădiniţa Mihai Eminescu – Târgu Jiu

 Există, adesea, în prima copilărie – spunea Gaston Berger – o prospeţime a imaginaţiei, o curiozitate neobosită, un fel de geniu poetic, pe care savanţii sau artiştii, ajunşi la maturitate, nu le pot regăsi decât cu mare greutate. Creativitatea constituie una din implicaţiile umane esenţiale ale culturii şi civilizaţiei, ale oricărui proces social. Ea este una din cele mai mari producătoare de valori umane, sociale şi educaţionale. Vârsta preşcolară este perioada caracterizată printr-un remarcabil potenţial creativ. Acum copiii dobândesc deprinderea de a-şi exprima ideile, impresiile, gândurile, dorinţele într-o formă nouă, inteligentă, cursivă, creatoare. Această etapă a vieţii oferă premise nelimitate pentru cultivarea potenţialului creativ. Am în vedere naivitatea, sinceritatea gândului, expresivitatea, spontaneitatea, impetuozitatea, dinamismul creator, spiritul de iniţiativă, independenţa în gândire şi acţiune specifice vârstei. Dacă această perioadă nu este fructificată, pierderile ce se produc vor fi mari, iar recuperările ulterioare vor fi parţiale şi adesea minime. Pornind de la aceste considerente absolut logice şi adevărate am încercat, în munca pe care o desfăşor cu preşcolarii, să caut şi să promovez talente, copii care îşi exprimă gândurile, ideile, sentimentele întro formă artistică, indiferent din ce parte a artei ar veni ea. Antrenarea acestora în cercurile de creaţie (literară, artistico-plastică etc.) a adus reale satisfacţii şi beneficii nu doar preşcolarilor, dar şi părinţilor şi educatoarelor. Şi pentru că toate “produsele” minţii şi sufletului de copil trebuiau să-şi găsească loc binemeritat într-un cadru adecvat, a apărut în rândul revistelor şcolare, revista “Paşi spre şcoală”, prima de acest gen în judeţul Gorj. Ea strânge în mănunchi cele mai bune creaţii literare ale preşcolarilor din judeţul nostru – poezioare, povestioare, scurte relatări ale unor întâmplări care şi-au pus amprenta peste sufletul de copil, adevărate 37


mai 2012

reportaje de vacanţă, ghicitori în rime sau nu, dar şi creaţii plastice pline de candoare şi culoare, propuneri de jocuri de perspicacitate şi de mişcare. Pentru că o astfel de revistă nu ar putea fi susţinută în întregime doar de preşcolari şi cred că nici nu ar fi bun un asemenea demers, educatoarele, părinţii şi specialişti din diferite domenii întregesc cuprinsul cu materiale care să suscite interesul celor mici. Aceste materiale se constituie în creaţii proprii (poezii pe diverse teme, poveşti şi basme, ghicitori, jocuri de cuvinte etc.) cu valenţe instructive-educative certe, dar şi propuneri pentru activităţi practicaplicative foarte mult aşteptate de copii. Un rol deosebit pentru formarea preşcolarilor îl au paginile în care încercăm să-i facem cunoscuţi copiilor pe scriitorii consacraţi, clasici sau contemporani, prin scrierile lor pentru copii, dar şi prin prezentarea, pe înţelesul micuţilor, a vieţii şi activităţii lor literare. La fel de bine primite sunt şi rubricile gen “Vreau să ştiu”, de unde preşcolarii “îşi primesc porţia” de curiozităţi despre mediul ambient, despre aspectele religioase foarte apropiate lor ori despre istoria acestui încercat popor. Toate aceste aspecte pe care le cuprind, ediţie de ediţie, revistele pentru preşcolari şi revista “Paşi spre şcoală” în special, nu pot decât să contribuie la creşterea dragostei pentru lectură, pentru cunoaştere, deschiderea minţii spre înţelegerea lumii, dezvoltarea gândirii critice, stimularea dorinţei de a citi şi scrie singuri (deci învăţarea alfabetului), educarea în spiritual toleranţei pentru opiniile altora, dobândirea, pas cu pas, a unor tehnici de creaţie şi de scris perfectibile ulterior. Ştiind că protagoniştii din revistele şcolare pot fi preşcolarii (elevii) şi dascălii lor, aceştia dau frâu imaginaţiei şi fanteziei fără de margini. Aceşti doi termini au aparţinut, mult timp, în exclusivitate istoriei filozofiei. Mai tânără, psihologia a început să se ocupe de ei de numai câteva decenii. Nu este de mirare că imaginaţia, în şcolile noastre, este tratată ca o rudă săracă, în avantajul atenţiei şi al memoriei; a asculta cu atenţie şi a memora cât mai exact sunt şi acum trăsături esenţiale ale elevului model. Atunci când avem, însă, ocazia şi posibilitatea să-l lăsăm pe copil să “ zburde liber” printre cuvinte, avem datoria, nu numai morală, să-l încurajăm s-o facă. Libera folosire a tuturor posibilităţilor limbii nu reprezintă decât una din direcţiile în care el se poate extinde. Imaginaţia copilului, stimulată să inventeze cuvinte, va aplica instrumentele sale asupra tuturor trăsăturilor experienţei care vor provoca intervenţia sa creativă. 38


utopia

Limbajul de fiecare zi şi vocabularul, chiar şi la preşcolari, sunt pline de metafore care aşteaptă doar să fie sesizate şi dezvoltate, nu numai în poezie, ci şi în povestiri. “O piatră aruncată în lac stârneşte cercuri concentrice care se lărgesc pe suprafaţa apei, legând în mişcarea lor nufărul şi trestia, bărcuţa de hârtie şi barca pescarului… Tot astfel, un cuvânt, aruncat în minte la întâmplare, produce valuri la suprafaţă şi în adâncime, antrenând în căderea sa sunete şi imagini, analogii şi amintiri, sensuri şi vise, într-o mişcare ce interesează experienţa şi memoria, fantezia şi inconştientul”, spunea Gianni Rodari. Iată de ce trebuie să încercăm, pe toate căile posibile, să-i învăţăm pe copii să asculte ecourile ascunse ale cuvintelor, ale sunetelor, să dea viaţă acestor sensuri noi, atât în versuri, cât mai ales în povestiri. Şi asta pentru că povestea este cea mai bună prietenă a copiilor. Trebuie să le sădim în suflete ideea că toate cuvintele se unesc, formând “o pojghiţă“ superficială peste o “apă” adâncă şi că, de vrei să creezi o povestire, trebuie să “ înoţi sub apă”, să găseşti şi alte înţelesuri ale cuvintelor. Oferind copiilor un cadru organizat de exprimare – revistele şcolare – nu facem altceva decât să le demonstrăm că avem încredere în talentul lor, că îi susţinem moral că îi încurajăm, că îi considerăm partenerii şi nu inferiorii noştri. Le sporim încrederea în forţele proprii, le deschidem drum spre afirmare. Revistele şcolare sunt şi adevărate modalităţi de petrecere plăcută a timpului liber. Foarte apreciate sunt şi paginile de glume şi umor create chiar de către copii, şi de aceea nu trebuie neglijate efectele comice ale produselor copiilor, fie şi numai pentru simplul motiv că, în şcolile noastre, în general vorbind, se râde prea puţin. Ideea că educaţia minţii trebuie să fie ceva serios este printre cele mai greu de combătut, chiar şi în rândul tinerelor cadre didactice. Nu pot să nu subliniez şi rolul pe care îl are colectivul de redacţie în realizarea unei reviste pentru copii – preşcolari sau elevi mici. Revistele pentru preşcolari au un specific anume: acest colectiv este alcătuit în totalitate din persoane adulte – educatoare, psihologi, pedagogi, persoane cu har şi chemare spre cunoaşterea şi respectarea particularităţilor de vârstă ale copiilor, persoane care lucrează cu copiii şi care le cunosc preferinţele, trebuinţele, posibilităţile de creare şi puterea de înţelegere. De onestitatea şi profesionalismul cu care selectează materialele depinde valoarea revistei, viabilitatea sa pe piaţă. Primim, însă, în permanenţă, de la 39


mai 2012

colaboratorii şi beneficiarii noştri, copii şi părinţi, sugestii, propuneri, pe care le punem în practică în măsura în care ele sunt de larg interes. O caracteristică esenţială a revistelor pentru cei mai mici cititori este selectarea materialului ilustrativ. Dacă nu sunt viu colorate, dacă imaginea nu însoţeşte textul, acesta aproape că nu are valoare şi nu este înţeles de preşcolari. Mai mult de 70% din economia unei astfel de reviste trebuie să fie imagine şi nu orice fel de imagine, ci una de calitate, care să atragă prin colorit, expresivitate, naturaleţe. Dacă imaginea provine chiar din creaţia copiilor, cu atât mai bine. Rămân la convingerea că, dacă vrem să-i învăţăm pe copii să gândească, trebuie întâi să-i învăţăm să inventeze, să improvizeze, să se odihnească tot mai des printre cuvinte şi creaţii de tot felul, iar revista şcolară rămâne un mijloc extraordinar de educaţie, instrucţie şi promovare a talentelor în formare. Poate fi în acelaşi timp un auxiliar didactic şi un dar de suflet pentru orice cititor. Bibliografie Gaston Berger, Omul modern şi educaţia sa, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973 Ion Popescu-Brădiceni, Proba Labirintului, Editura Alexandru Ştefulescu, Universitatea Constantin Brâncuşi, Târgu Jiu, 2002 Gianni Rodari, Gramatica fanteziei. Introducere în arta de a inventa poveşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

J 40


utopia

ÎN DIMINEAŢA ÎNVIERII file de reportaj

Prof. Ion Elena ISJ Gorj

Spre treacăt, Săptămâna Patimilor se vânzoli în ploi şi răcoare peste raiul pomilor înfloriţi ce împânziseră dealurile şi livezile cu limpezimi de culoare şi îmbietoare risipiri de miresme. Bulgări de nori negri şi grei încărcaseră cerul, alungând speranţele şi amânând orice aşteptare de vreme bună. Este mijlocul lui aprilie şi miez de noapte peste toată Valea Motrului. Ploaia şi-a oprit foşnetul înalt lăsând să ne cuprindă pacea universală. Bat repetat şi blând clopotele bisericii în sufletul satului. Este slujba Învierii. Dinspre altar răzbat ritmuri de cântec înălţător. Se pregăteşte drumul luminii către casele oamenilor. Mai este încă vreme până la deschiderea zorilor. Au tăcut lăutele codrului. Se-aude totuşi susur înalt dinspre pârâu, Aninoasa turuie în cascada mică de la arinii prăbuşiţi. Pe uliţa bisericii, buna Marina păşeşte mărunt şi tăcut, aduce lumină acasă şi vrea să păşească pe vatra străbunilor cu lumânarea aprinsă, să aibă rost bun toată familia peste an. Ştie ea, de la bunica ei, că această lumânare trebuie păstrată cu mare grijă, că poate fi puternică, binefăcătoare. Ştie că la nevoi, întristare sau boală, când eşti în pericol sau te încearcă un mare necaz, este bine să aprinzi această lumânare. Bucuria ei a crescut când a păşit pragul uşii, peste brazda verde pe care Taica Haralambie o adusese cu zor din vatra grădinii înflorite. Aşeză pe masă batistuţa cu păştele, privi la icoană, se rugă pentru sănătatea familiei şi puse lumânarea la loc ales. Mai trecu apoi pe la beci, să vadă cofiţa cu apă neîncepută. O adusese de cu seară cu urciorul, de la ropotul ogaşelor pe umeri de piatră. E apă de codru, neumblată. Pusese în ea un ou roşu, un ban de argint şi un lăstărel de urzică. În lumina dimineţii de Paşte, nepoatele ei, Sânziana şi Roberta se vor spăla cu această apă, pentru păstrarea frumuseţii. Prin taina obiceiului se spune că astfel obrajii lor vor fi sănătoşi şi îmbujoraţi ca oul roşu, vor fi puternice şi tari precum moneda şi aspre precum mângâierea urzicii. Buna va fi lângă fete, când îşi vor spăla obrajii, învăţându-le să 41


mai 2012

spună: „Să fiu sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul,/Toţi să mă dorească şi să mă aştepte,/Aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşte;/Să fiu iubită ca ouăle în zilele de Paşte”. Fetiţele vor mai afla că în locul frunzei de urzică, în cofiţa cu apă mai poate fi şi un fir de iarbă, ca simbol al belşugului, că strălucirile argintii ale bănuţului învelit de lacrima izvoarelor vorbesc tot despre bunăstare. Ogoindu-şi gândurile şi grijile pentru cele două copile, Marina se retrase să doarmă un picuţ, că nu i-a mai rămas mult până în polimirea zilei, Duminica Mare cum îi spun bătrânii primei duminici de după Săptămâna Mare. În sobă, focul toarce ca în toiul iernii. Pe valea copilăriei nu se aud decât cele celeste, apele, izvoarele, şuier de vânt şi ploaia dacă se porneşte. Altfel este o linişte divină, binefăcătoare. Natura este primenită de sărbătoare. Cântătoarele îşi vor începe concertul îndată ce lumina va aduce Dimineaţa Învierii. Satul va intra şi el în freamătul şi mişcarea sacră ale Sfintelor Paşte. Nu ştim cât a dormit Marina, dar ştim să culegem cu gândul şi sufletul frumuseţea rară a acestei zile, să alegem comori de visare şi trebuinţă din sacralitatea ei. Dimineaţa s-a furişat cu paşi umezi dinspre răsărit, rugând ploaia să mai aştepte până îşi întinde ea năframa de lumină peste peisajul nepereche al aşezării de sub geana muntelui. A atins mai întâi cu boarea ei divină firul ierbii cel harnic, care a înzdrăvenit covorul de pe imaşuri. Norii nu au lăsat-o să-l încarce cu salbe de rouă sclipitoare. Şi-a trecut sufletul binevoitor peste grădina cu narcise, zambile şi lăcrămioare încă neparfumate. S-a oprit şi pe deal, pe la buciumul şi mugurele viei, pe la cireşii albiţi de floare, peste merii îmbobociţi, peste prunii dornici de rod. Nu a uitat nici teiul din colţul grădinii care a început a-şi deschide frunzele, să-şi împlinească în cântec şi zestre coroana zgribulită de alte anotimpuri. S-a întors şi spre păpădia trezită din ierburi. Şi spre bănuţii cu chip de margarete, zâmbitori şi cu năsturaşii plini de polen pe care-i sărută din când în când albinele. Dar cel mai mult se pare că s-a oprit în scena codrului, unde se pregăteşte fără şoaptă spectacolul înfrunzirii. Au înverzit căciula măgurilor mai grăbiţi stejarii, lăsând fagul în urmă. Au plecat bine carpenul, salcia, arinul. Fulgi de plop zboară peste poiene, nu este ninsoare, este vânt de primăvară! Şi salcâmul şi-a redeschis ramul. Frunzuliţe mărunte zâmbesc în răsfirarea crengilor. În curând întreaga oştire a stupilor din sat se va muta în cetatea salcâmilor. Luna mai este aproape!

42


utopia

Îndată ce s-a luminat scena, a început şi concertul rar al păsăretului. Spre desfătarea spiritului, cu partituri de excepţie, inimitabile, pe voci şi tonuri dintre cele mai încântătoare. O revărsare de melodii peste vale, la margine de pădure, în rămuriş de tei, de cireş, până când şi în ochi albastru de cer, dacă este să ne referim la cântecul cucului grăbit – iată, acesta este concertul primăverii divine. Cu privighetori, cu mierle, cu ecoul adânc şi impetuos al glasului de cuc, cu misterioasele ciupituri de coardă ale vrăbiuţelor vesele, ale sticleţilor, ştiricilor, rândunelelor şi altor gingaşe şi mărunte păsărele dintre minunile nepieritoare ale naturii. Cât de impresionantă este sărbătoarea lăutelor! Roberta şi Sânziana au mers la cofiţă. Şi-au spălat tenul cu apa neîncepută, să fie frumoase şi aşteptate! Nu ştiu dacă a doua zi de Paşte vor fi udate de băieţi cu apa de la fântână, să le meargă bine, să fie drăgălaşe şi iubite de feciori mândri. Dimineaţa a învelit cu lumină şi chipul lor. Câtă bucurie! Au gustat mai întâi din păştelele aduse de bunica de la biserică. Apoi au ciocnit ouă roşii, despre care ştiu că sunt păzitorii casei. Au mâncat câte un ou şi după aceea au luat din peştele gătit la Florii, după tradiţie, să fie vioaie şi uşoare ca peştele în apă. Sânziana îşi va păstra oul roşu câştigător din disputa cu verişoara ei, Roberta, timp de patruzeci de zile de la Paşte. Dacă în acest interval de timp oul nu se va strica, fetiţa va avea noroc tot anul. Toată familia a respectat ritualul sărbătorii în acestă dimineaţă. Şi vremea s-a aliat bucuriei lor. În curte a intrat Mihăiţă, să aducă din ofranda mielului, cum se obişnuieşte prin aceste locuri. Toţi s-au bucurat. Primul om care a intrat a venit la ei este un bărbat, prin urmare, casa va avea parte de un an benefic. Ploaia a întârziat undeva, în munţi, presupunem că a vrut să lase în ordinea firească dimineaţa, să fie plăcut şi sprinten jocul copiilor pe uliţa plină de glasuri zglobii, neprihănite. E multă linişte şi preocupare pentru sfânta sărbătoare în sat. Oamenii se pregătesc pentru masa cea mare, a familiei. Marina este fericită, are copiii lângă ea. La Padeş, întru pace şi împlinire, întru evlavie şi bunăstare!

43


mai 2012

ACTUL I, SCENA 3 sau DESPRE BUN SIMŢ ŞI FRUSTRĂRI Eglantina Becheru

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti

 niciodată nu am crezut în majuscule, reguli şi obiectivitate. Or exista şi oameni obiectivi până-n călcâie, dar Doamne fereşte-mă de oameni care nu sunt oameni! Nu spun că e bine să te abaţi de la reguli, însă eu am avut mai mult de câştigat decât de pierdut făcând acest lucru. Asta pentru că nu am fost sancţionată după tipar, ci după aşteptările celorlalţi. Vrei să-ţi fac un referat? Îţi scriu un manifest. Vrei un eseu? Cred că e proză scurtă. Cât despre ceea ce citeşti acum, s-ar putea să fie un articol. Este totuşi „ceva” sau alt-ceva. Adevărata problemă apare atunci când trebuie să alegi între a accepta sau a refuza libertatea, personalitatea şi non-conformismul celuilalt. Dacă spui nu, devine frustrat. Dacă spui da, ceilalţi devin frustraţi.

Auzi?

Eu ştiu că ţăranul nostru este mai filosof decât grecii şi germanii la un loc. Are el o întrebare pe care e imposibil să nu o cunoască cine a trecut printr-un sat românesc: „Tu al cui eşti, mă?”. Kant s-a oprit la patru întrebări, ultima dintre ele fiind cea care le cuprindea pe toate (dacă îi dăm crezare). Şi îi dăm, pentru că este mai uşor să citezi un filosof şi să te raportezi la ideile altuia decât să gândeşti pe cont propriu. Fireşte, nu voi alege calea uşoară şi voi spune că există cea de-a cincea întrebare: „Tu al cui eşti, mă?” sau, într-un mod elegant,: „Al cui este omul?” care le anulează pe celelalte patru, răspunsul la această întrebare oferindu-ne explicaţia tuturor problemelor puse de metafizică, religie, antroposofie, axiologie. Tot.

44


utopia

Cât despre acel efort de gândire, nu numai că nu e încurajat de profesorii din şcoala românească, ci sugrumat de-a dreptul. Admit că există şi cazuri contrarii pe care dacă nu le-aş fi trăit, nu aş fi putut susţine această idee. Avem nevoie de un aer nou, de o revoluţie în gândire şi de o ruptură de tradiţia lui „ X spunea că...”. Un lucru este sigur: trebuie să ştii ce spunea X pentru a-i putea analiza ideea, contextul istoric şi socio-cultural în care aceasta a apărut, pentru a-i putea combate teoria, a-l doborî de pe piedestal şi a-i lua locul. Până şi acest lucru naşte frustrări. Nu toţi sunt apţi de mari idei, cum nu toţi pot accepta ideile altora.

Vrei să facem un pariu?

Eram în tren şi aveam două cărţi. Steiner şi Blaga. Domnişoara din dreapta mea citea „Succes in 3 paşi”. După o jumătate de oră, un domn din acelaşi compartiment ( costum, ochelari, profesor de biologie după imaginaţia mea) spune: „ Îmi puteţi împrumuta şi mie cartea dumneavoastră?” „Da, sigur. Pe care dintre ele?” „Nu, nu dumneavoastră.” Trebuia să mă aştept. Cine nu vrea să aibă succes în 3 paşi? „Asta este o carte bună! O să i-o recomand şi fiicei mele. Este studentă la psihologie la Bucureşti. Niciodată nu m-a făcut de râs, bună fată. Ea voia la Drept. Lasă domnule Dreptu’, psihologia se caută... eu ştiu mai bine, sunt trecut prin viaţă. Acum să mai găsească un băiat bun, vreun comandant ceva şi ajunge om mare.” „Depinde ce înseamnă pentru dumneavoastră om mare.” „Dar pentru tine ce înseamnă, domnişoară? Să te machiezi şi să întorci vorba? Asta înseamnă să n-ai bun simţ.” Am tăcut. Bunul meu simţ îmi spunea că domnul respectiv nu ştia ce înseamnă bun simţ. Şi cum să-i vorbeşti unui om despre common sense şi Aristotel când el se grăbea să obţină succesul în 3 paşi? Bizară mai e şi viaţa asta: râzi exact de cei care râd de tine. Şi altcineva râde de toţi.

Doamne fereşte!

Oamenii pot fi orice, pot fi răi, proşti, nepregătiţi, criminali, dar niciodată frustraţi. Pentru majoritatea, aceasta este cea mai mare jignire. A fi frustrat înseamnă a clocoti de răutate, a nu suporta pe nimeni, a fi în stare 45


mai 2012

de orice pentru nefericirea celorlalţi. Pentru binele naţiunii, să nu pronunţi niciodată acest cuvânt! De ce? Pentru că oamenii nu-i cunosc definiţia. Întrun fel e bine: dacă ar şti că frustrată e o persoană privată de un drept, toată lumea s-ar victimiza. Încă nu ştiu dacă e mai bine să fim un popor frustrat sau un popor orgolios ce nu ar recunoaşte în ruptul capului că sunt şi momente de frustrare? Binele suprem ar fi să ne cunoaştem limba.

Fauna şi flora

Sunt trei tipuri de oameni: Oamenii frunză, care se dau după cum bate vântul şi pier la fel de repede; Oamenii copac, cei care au idei şi principii solide, pilonii societăţii; Oamenii vultur, cei care emană idei şi lansează principii, creatorii noilor societăţi. Ultima specie este pe cale de dispariţie. Nu pot fi construite laboratoare pentru perpetuarea ei. Oamenii vultur au nevoie de libertate. Chiar dacă acest lucru naşte frustrări.

T 46


utopia

VERSURI Silvia Netedu

– CNSH Târgu Jiu generatianoastraciteste.blogspot.com

 Ireversibila metamorfoză Eu, particula de praf de pe spatele unui gândac captiv în bucătăria lui Dumnezeu, mă întreb: – Când voi fi respirată spre o altă existenţă, când celulele mele se vor unii cu plămânii calzi şi umezi ai noului univers? Mă voi muta, eu, cu cele 200 de picioare, ochi, mâini şi sfinctere într-o altă bucătărie? Sau voi rămâne blocată sub aripile cerate şi negre unde mă aflu acum. Mi-a topit unghiile de la picioare focul neputinţei în care ard ca într-un purgatoriu veşnic. S-au transformat în cretă diformă şi bej cu care scrijelesc pe spatele gândacului ce mă poartă: NU MĂ CĂLCAŢI! 47


mai 2012

Provizoriu Hai să ne ștergem, cu o radieră, picioarele.. Să ne reinventăm o viață care nu ne va aparține niciodată. Voi începe să desenez pe luna maronie un nou pământ, unde să trăim nemângâiați de oceane şi nepriviți de soare. Prin noroaie calcă în urmele pașilor mei, să uite cu toții că am fost aici. Alunecă-ţi bluza peste şolduri şi agaţă-ţi mâinile în ale mele coaste. Călcâiul meu va sângera mereu, dar asta nu mă va opri, Nici marea, nici tânguielile calde de iunie… Aici totul se transformă în note muzicale, în jazz-ul pe care nu l-am ascultat de ajuns, în rock-ul ce nu m-a îmbrățișat destul şi în folk-ul ce mă va înșela curând… Mi-e mai adio ca niciodată şi simt cum se curbează rugăciunile în mine.. Nu voi uita nicicând de tine, de nopți glaciale şi scântei de marmură. Hai să ne modelăm, din apusul celorlalți, un soare nou. Lipește-l în locul gol de pe tavan, în spărtura din care mereu plouă, Din care mereu șuieră vântul şi va fi cald din nou. Ascultă. E ultimul tren ce va mai scârțâii în gara mea, de mâine iau tramvaiul.

48


utopia

Plângerile speranţei Tot corpul mi-e-o rană! Apasă pe mine mâini murdare și îmi clocotesc prin vene silabe începute, muşcate, care mă dor. Nu mă atingeți cu vorbele voastre! Pielea mi-e descoperită şi fără apărare… Coconul meu s-a rupt şi în jur nu sunt decât cirezi de amăgiri, Cețuri de durere şi sori de amintire. Animalele care mă străbat dinspre creștet spre gură, bat un pas regulat pe o muzică ce sună a marș mortuar.. O cruce strâmbă am pe umeri şi în piept Sodoma şi Gomora mistuite de foc. Ochii mi-s goi şi-așteaptă o lumină Îmi răcoresc picioarele cu bulgări mari de pământ fertil, poate într-o zi îmi vor creste rădăcini… Nu vreau, când o mână de ceară voi fi, să sune în gol clopote şi orologii… Adunați-vă ca la moaște să-mi serbați căderea, pironiți-vă oasele să-mi susțină corpul.. Învierea mea va însemna sărut de spini şi sare proaspătă…. S-a întristat pruncul ce mă privește uscându-mi pielea la soare.. Nu plânge, nu te răzbuna, lacrimile tale sunt ale altcuiva, picioarele mele așteaptă un pământ nou… Cu pieptul deschis îmi studiez bătăile inimii.

49


mai 2012

Vali Slavu

 Mişcări sindicale în învăţământ Cum sărăcesc, din zi în zi, Profesorii ar vrea să-nceapă Proteste mari ce vor stârni… Furtună-ntr-un pahar cu apă. Schimbări în învăţământ Parcurgem azi un timp sinistru Şi câte-un tip mai plin de zel Din când în când, e uns ministru, Dar şcoala… scârţâie la fel! Urarea profesorului către elev În viaţă, să te ocolească norii, Să-ţi fie veşnic zările albastre, Iar grijile să-ţi fie derizorii… Cum sunt acum salariile noastre! Mărire salarială Atunci când leafa mea, de bugetar, Cu 90% s-a mărit, S-a transformat cumplitul meu coşmar În vis frumos… Păcat că m-am trezit!

50

– Aninoasa, HD


utopia

Rezultate notorii în învăţământul actual Profesorii, văzând că după bac Elevii au iscat furtună mare Şi că prostia-i boală fără leac, S-au „revanşat” la titularizare! Pregătire pentru examenul de titularizare De-un post permanent s-aibă parte, Un dascăl cu vise cam mari S-ar pune cu burta pe carte, Dar are coperte prea tari. Copiii de şase ani vor merge la şcoală în clasa 0 Curios experimentul De-a crea o nouă clasă, Dar va fi în detrimentul Celor „şapte ani de-acasă”! Gândurile unui şcolar care a reuşit să se înscrie în clasa I Să mă-nscriu la facultate Nu va fi aşa calvar, C-am răzbit, cu greutate, Să devin chiar şi şcolar! Materiile opţionale Elevii şi profesorii din şcoală Aleg o disciplină-opţională, Dar – nu se ştie cine poartă vina – Opţională-i însăşi… disciplina!

51


mai 2012

Matematica distractivă – disciplină opţională în şcoli De matematică, fireşte, Şcolarii fac abstracţie, Iar proful tună şi trăsneşte Şi-atunci să vezi… distracţie! Toate la vremea lor Elevul acesta fusese un as, Doar taina citirii-a pătruns-o mai greu, Şi, totuşi, la vreme: în ultimul ceas, Adică-ntr-al doişpelea… an. La liceu! Confesiunea unui copil-problemă Sperând c-aşa mă procopsesc, Atât de des mă pedepsesc, Că nici n-au timp, părinţii mei, Să se mai bată şi-ntre ei!

Q 52


utopia

Mosy Jumic

– Târgu Jiu

 Borges călătorul învins de drum își ține albul privirii agățat de ultimul pas în colţul ochiului i se întinde, întreagă, Argentina sub o lumină dizolvată în umbra giganticelor palme se visează în alb cerul nezburat, umbra pașilor necălcați, oamenii toți înotând în lacrima sărată a aceluiași înger, paginile ce nu au putut fi scrise așezate în teancuri, apoi, între ele, așezând amintirile ca semn de carte pentru fiecare întâmplare, se dă viață şi moarte se duce un război ca un gând negăzduit suspendat între două frunți paralele, prin fumul de armă – glonțul ce face perechi, victima având pe retină imaginea omului cu pușca, istoria ce naște tăcere în urma ei... la marginea drumului călătorul decolorat şi învins își uită menirea cu fiecare pas refuzat doar vălul cel alb copiind conturul propriei umbre mai păstrează ceva din firea concretă a acestei tristeți, din marginile Argentinei, din ochiul ce nu se lasă privit

53


mai 2012

război invers trosnește porțelanul Luminii în noroi sub copitele cailor înhămați la carele Nopții e după război când soldații se retrag liniștiți la trupurile lor mânați din spate de sufletele celor uciși

singurătatea - a patra dimensiune pe peretele alb – tabloul bunicilor oglindind camera goală

părinţii vine o vreme când dați mâna tăcerii din politețe - bonomi şi senili când așezați ceremonios la tălpile cercului zilele trăite, arse, consumate ca o întâmplare povestită

54


utopia

rezumat ...tocuri pe o scară mizeră, întunericul ca o cârpă groasă agăţat de unghii, aerul duhnind a subsol, biserica din colţ, cimentul ud, bălţile oraşului, ochi spre cer, lumini amestecate de paşii grăbiţi, un fluturaş de hârtie, povestea unui salariu, rezumatul unei aşteptări, trecerea unei maşini, bucuria unui cola rece, năduşeala nopţii, liniştea dintre 2 secunde, un ceas aburit, ploaia acră, marginile oraşului...

Q 55


mai 2012

Ion Făgaş

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Heautontimorumenos

lui Baudelaire

Mânia-i dulce nebunie Mușcând amar din mădular Securea ta este mânie În mâna unui măcelar. Sahara este pustie Simbol de mare suferință Un dor mânat de vânt adie Amarnica ta năzuință. Te întrebi de ești acord greșit În minunata-ți simfonie Îți simt subtila-ți ironie Țipând în glasu-ți amuțit. Tu-ți ești victimă și călău Otrava neagră-n sânge-o ai Nimic nu-ți mai produce rău Te-ntreb când oare surâdeai.

Q 56


utopia

Marta Cremeny

 mai bine îi spun claustrofobie în camera asta şobolanii adulmecă tavanul amărăciunea devorează măruntaiele ochii pojghiţe vitrificate crapă scuipă privirea purulentă organele se descompun violent perfid sângele se contopeşte cu aerul îl arde zgura intră adânc în nări prin buzele încleştate împinge oasele se mişcă convulsiv între cartilaje creierul capac peste o gură de canal în care spaima creşte şi creşte pe frunte o pânză vâscoasă de sudoare pereţii se rotesc prin tavan graba şobolanilor pereţii cedează totul se dizolvă absorb amărăciune

57

– Târgu Jiu


mai 2012

zile (camera mea) întinsă pe spate, mâinile sub cap pândesc mişcarea luminii prin draperia galbenă, subţire, uneori ghicesc înşiruirea umbrelor pe pereţi prin geamul întredeschis vântul bate uşor umblu prin casă cu paşi bine măsuraţi pe formele din parchet (dormitor, dormitor, baie) ajung la scară şi nu ştiu de ce fac o piruetă fusta se umflă îmi închipui cum a acoperit în rotirea ei dârele de lumină care curg printre stâlpii de balustradă ( biblioteca) cărţile stau rânduite, cuminţi. le privesc mult timp, le descânt apropii degetele de una, aproape o ating, mă depărtez. surâd. mă întorc brusc şi apuc o alta, o trag dintr-o mişcare din locul ei o pată de întuneric îmi muşcă mâna pe masă calculatorul. îl pornesc. deschid mailul. nimic. verific: blog 1 – alma a primit un monitor aproape nou, a rupt toate legăturile virtuale, s-a reapucat de dans, e într-o pauză de trăit cu adevărat blog 2 – eugenia e tot cu ceaşca de cafea imaginându-şi poeme vesele. nu a mai scris de un an blog 3 – li a restricţionat accesul, îmi cere să mă identific blog 4 – dan e în război cu normalitatea şi limitele. vrea să renunţe treptat la internet blog 5 – florin a învăţat cântece noi la chitară, thai-chi şi tango, lucrează la volumul de poezii şi la lucrarea de doctorat blog 6 – mihai şterge orice modalitate de contact opresc calculatorul. în timp ce aştept să se stingă, urmăresc cum ecranul se întunecă treptat. un ghem de lumină străluceşte brusc. şi pac! întuneric.

58


utopia

urc în fugă scara, mă împiedic de o treaptă, mă redresez (camera mea) alerg la masă, iau telefonul, meniu, lista de contacte, apăs săgeată, apăs săgeată, repede, până la final. îl arunc. întinsă pe spate, mâinile sub cap simţurile se adună. le pândesc. devin tot mai suple, mai inteligente, mai rele. se unesc. Explodează. aşa se nasc puii de întuneric. îi bănuiesc moi şi calzi. îi bănuiesc flămânzi.

Q

59


mai 2012

DESPRE MISTER cu halucinaţie, neîncredere şi eroare Prof. Daniel

Murăriţa

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Vis cu însuşiri Nu se mai întâmpla nimic. Fără să fug, de cărţi m-am temut de la început. Devoratoare de suflete, pântece abisale, minţi vorace se ascundeau în umbra literelor. Ca un hazard tânăr eclipsând fără cruţare taina, fără tăgadă trăirea… Mă furişasem, închipuisem o supapă care să desfunde canalele oraşului inimii, vis cu însuşiri citadine. Asta a mai spus-o Dimov, sunt acuzat, amintirile nu se prind cu fir de cânepă în găuri xifozure, trădarea în sine e o gaură neagră, magnetism perfect al ratării, armistiţiu cu sfinţi şi părinţi. Asta o mai fi spus-o Dimov, mă doare în cot philosophia perenis, julitură, echimoze rămase din copilărie într-un reflex mimetic nici eu nu înţeleg ce îţi spun trist ca o primă şi timidă pagină dintr-o carte ce nu poate depăşi începutul. Şi nişte ani infirmi între mine şi ce aş fi năzuit… Puneam nevrotic amintirile la zid să le iau conturul, apoi îngroşam apăsat cu vreo culoare să nu mai poată ieşi sufletul niciodată. Şi nu trebuie să fiu lup să mi se admită rătăcirea, şi nici ruperea crudă a cărnii. Hăituiri de niciunde îşi înfigeau concrete ghearele, mă apucau cu o dezinvoltură acaparantă. Credeam că nu e treaba lor ce mi se întâmplă, respiraţia neavând nevoie de cârja lamentabilă a unei scuze inventate. Nu ştiu când m-am născut, probabil în fiecare zi, stingher, anacronic, jumătatea care nu ar fi trebuit să fie. Matricea mai dă câteodată rateuri. Să fim îngăduitori... Un fel de mâzgă creştea începând din tălpi, mlaştină în care noroaiele rodesc, în care peştii mor… Mă grăbesc, pulsul mă grăbeşte şi par, şi sunt fastidios. Cuvinte stereotipe mă trădează. Nu, nici eu nu cred în coincidenţe, într-un destin asistat, fatum cu fobii ciclice. Viaţa, spectacol amânat din cauza audienţei. Sfâşietoare întâmplare plurală! Teatru buf într-o cenzură infantilă. Bănuiesc, Freud ar rânji puţin. Satisfăcut, savant, clipind paşnic prin 60


utopia

lentilele unei epoci… Trăim în lumi paralele, aud maşinal ca un scârţâit brutal înaintea accidentului şi sună sacadat, uzual şi nepăsător valsul necunoscutului. Dar nu îmi mai repeta, mi-aş pierde cumpătul căzând pe umărul tău; nu ştiu ce e timpul măsurabil, nu ştiu de ce şi cu ce poveri va să vină. Decupez contrariat, provocat, triunghiul din ordinea pământească a lumii şi caut. Şi te caut. Dar ordinea inimii, legitatea, viscerele sferic al căutării?... Întrebi? Da, o aştept, noaptea mă pot număra în pace, distras numai de mine însumi. E o vină, mă asigur… Îmi plec tâmplele abătut şi încep să-ţi vorbesc. Par coerent atunci, până la un punct… Poate e forma cea mai scurtă şi sigură de a mă ascunde. De cine? Nici acum nu ştiu. Întrezăresc o temere şi un… pacient. Medicini alopate mă frunzăresc intuind prescripţii halucinante. Să fiu palimpsest pe care se fac exerciţii de caligrafie sentimentală, inserţii în materie, contur şi conţinut îndoielnic. Sau poate, expansiv, se probează prin mine inesteticul în pauzele dintre acte, între două respiraţii aparent necesare. Amănunt într-un interval anost, liniar. Punct pe o axă care nu fixează nimic, care nu poate aminti nimic. Atât? Doar atât?!… Nu contează că zbier şi-n mine, strident, compulsiv Paganini se înfurie într-un mod acceptat. M-am gândit că nu contează p u r şi s i m p l u. * Rătăcitor, mă îmbăt cu ploi, visez multiplicate lumi de aici, lumi de apoi, delirium tremens exersat şi sincer. Trec pe lângă mine însumi şi refuz să mă recunosc. Măcar loc de „bună ziua” să-mi las, massa damnata întrun cerc prea strâmt… Te înţeleg. Nici eu nu mă mai cred… „Dacă s-ar însuma durerea ce o simţim pentru cei ce mor în noi, toată moartea ar deveni plenitudine, univers limitate-n regret şi neînţeles.” Dar eu? Eul?… Cum era de aşteptat, nu am pătruns nimic, nici un sens, nici o idee, nici o minoră sugestie. Paradoxal, eternitatea conjugată obsesiv la trecut. Incandescente aşteptări cu ameţeli livreşti inundă încăperea. În camera albă, sfera. În sferă, golul. Egal, inegal, drumul e lung… Autoportretul aquaforte al trăitorului anonim, al trăitorului amator. Eul nu se poate dresa, sinucideri edulcorate îl fac paiaţă în butaforia zbaterii. Mă repet. Cuţitele au conştiinţă, sunt prelungirea singurei lucidităţi posibile. Conjuraţie fatală, puzzle cu răni şi momeli ale tămăduirii finale, joc al reconsiderării în doi. Un joc absurd, Elohim, absurd… Aş învăţa să dansez. Te-aş iubi.

61


mai 2012

Misterul Farmecul unei istorii ce nu o putem cuprinde decât cu mrejele unei amintiri probabile… Farmecul trecerii timpului şi farmecul neputinţei noastre fizice/metafizice de a tolera mecanica asta obiectivă… Să fie panaceu? Misterul apare în contrarii, ca o identitate a acestora. Să speri când nimic nu te-ndeamnă să faci asta, să trăieşti când orizontul e o rană, să iubeşti fără semne de-ntrebare, să urmezi drumul când ştii că e un summum de puncte. Văd și aici prezent misterul, toate acestea nefiind mister. El este aura. Un punct obscur, fără margini, liantul care poate adânceşte în noi informația durabilităţii continue. Galaxia unui tremur neţărmurit… Legându-l de speranţă, conotaţia necunoscutului e pozitivă. Cel puţin aparent. Îmi vin în minte câteva întrebări. Să fie plăsmuire? Închipuire dependentă de voia, de optica noastră? Artificiu? Filtru, lentila prin care ne înlesnim percepţiile? Sau poate doar autosugestie acaparantă?... Chiar dacă forţă motrice, e pus şi el în mişcare de ceva ce nu este el însuşi. Ceva îl mişcă… Nu identific momentul, nu pot traduce starea. Nu ştiu când, cum şi de ce l-am întâlnit. Poate nici nu l-am întâlnit, impresia întâlnirii putând fi un implant… Nu pot vorbi de mister eludând paradoxul, de paradox fără o teorie neterminată a haosului… Misterul, undeva între erorile percepţiei şi eratele unei raţiuni candide, îngăduitoare. Orice încercare de definire scapă rigorii matematice, conceptuale, impregnându-se cu deficienţele sau fabulaţiile unei subiectivităţi prinse între prezentul propriei existenţe şi proiecţia acestui prezent. Fatalist, carusel al neîntâmplării, ameţitor, imprecis, între joc şi festă indecis, misterul… Poate loc, tărâm enigmatic ce emană, din care decurg impulsurile ce ajung la noi. Poate stare, unde, suflu ce bântuie rătăcitor, frizând orizonturile, prin lumi închipuite... Provocare a stării de ascundere a ceea ce generic numim adevăr, adevăr ultim… Misterul este vrajă şi tentaţie. Vraja ce cuprinde mintea cu chemările necuprinsului. Tentaţia de a păşi, de a cunoaşte și stăpâni un dincolo paralel imediatului, faptului comun şi morbul crezului în ceva mai bun. Halucinarea materiei, rătăcire policromă. Evanescenţă şi psihedelism. Narcoză, trişări placebo. Prag între imanent şi manifest. Cu toate acestea, indeterminat, are totuşi un ritm, o legitate anume. Poate tocmai asta derutează… Misterul e neliniştea trezită parcă inoportun din inconştient. Necunoscutul în rang de instanţă, necunoscutul cu provocări şi temeri la limita concretului. E tăgada puterii de convingere a concretului, îndoiala absolutului. Aparenţa ascensiunii, energia visării, temeiul crezului, apanajul umbrei. Poate magnetism între 62


utopia

două lumi, între aşteptare şi promisiune, întâlnire între nume şi pronume. Nepolarizat, între plus şi minus. Protocolul clipei, balans şi elasticitate ale limitei. Pauza lucidităţii minţii, luciditatea mişcării sângelui. Neatenţie genetică, neatenţia muzelor. Fără contur, spaimă şi serenitate, fir întrerupt al nesfârşitului. Poate reţeta fugii şi găsirii de sine, taina care nu te lasă să pleci de tot. Dialectica specioasă a hazardului, seducţia lucrurilor sau a stărilor pe care nu le putem stăpâni. Neastâmpăr, verbul uimirii. Misterul este… ezitarea universului de a ne strivi. Gleznele astea… Eu te iubesc atât de tare că vor să sune la Salvare. Vintilă Ivănceanu

Nu ştiu dacă trebuie să te devoalezi. Abaterea gândului din imediatul în care nu te regăseşti poate fi terapeutică. Exerciţiu de detaşare. Cu toţii suntem pacienţi… Ştiai că Absu e în mitologia babiloniană parte contradictorie dintr-un întreg? Poate altă viziune a androginului. Măcar asta aş putea să îţi spun… Ce faci? Cum eşti? Spune… Acum împăcată… Pentru artă, o explozie de trăiri. Sau o formă a împlinirii iluzorii. Inconştient, cred că toată gestica umană, indiferent de formă, e o încercare de… permanentizare. Opoziţie timpului! Tocmai naivitatea acestei îndrăzneli este seducătoare. Explozie de trăiri? Nu ştiu cum vine asta. Trebuie să fie bine. Arta ca formă a binelui. * Naivitatea seducătoare subsumează iluzia. Da, e iluzoriu. Dar, spun unele voci, alegerea trebuie să încline spre căderea înaltă, iluzia complexă, complicată. Ne diferenţiem în baza adâncimii fistichii a abisurilor. Surâd. Întrezăream… sfârşitul. Tot iluzia sau spaima de. Nu e punctul, sunt direcţiile sufletului. Sufletul nu există, l-am văzut eu… Dar de ce doare? De ce contradictorii simţirile? Unde pleacă? Unde poposesc? Dacă l-ai văzut, există. Derutant. Semnele cu praful unui prim neant… Direcţii? Aş putea înţelege că sufletul creşte, dospit de frământări. Aş putea înţelege… Discutam oarecând despre extazul liric supraordonat extazului organic. Ca expresie abstractizată, amândouă capitulează într-un punct, ca o piatră 63


mai 2012

funerară. Aşijderi semnul, semnul tău, întruchipare a unei tăceri nedestăinuite, poate chipul unui… punct. Şi punctul, somnul fatidic al literei. De neînţeles. Punctul – sufletul, din care pleacă contradictoriu simţirile. Nu au direcţii prestabilite, e vorba de hazard. Ah, da, hazardul. Noi suntem portavocea acestuia, iar simţirile sunt zgomote care agită suprafaţa lină a trăirii. Înţeleg, un soi de loterie. Dacă e aşa, sigur e măsluită afacerea. Hazardul trişează, are zarurile false, doar în aparenţă nu e prestabilire. E un joc neînţeles, poate nefiresc. Fără reguli ştiute. Dar hazardul nu face calcule, nu lucrează cu probabilităţi. Foloseşte ingredientul teamă şi ne lasă liberi în arenă. Suntem liberi să alegem. Paradoxală libertate sub imperiul atâtor influenţe cuminţi… Poate arena, poate tocmai forma acestei libertăţi ne striveşte… Dacă nu hazardul… ce e, alchimie? Alchimie? Nu ştiu, ne limpezim în chimia concretă a acelor împliniri aşteptate, în nelinişti la limita dintre trup şi suflet. Frământare între strigăt şi tăcere. Mă faci să zâmbesc. Eşti previzibil. Stereotip cu reflexe. Sunt o figură cu mască. Asemenea sufletului. Doar imaginar, o paletă opulentă de opţiuni… plăcându-mi să cred în sugestia culorii. Opţiuni existenţiale, prada cromaticii. Ştiu, am îndrăznit cam mult. Ricoşeul în trăire? Rateurile matricei, îţi aminteşti? Deşi tangenţial, eu nu ricoşez. Mă izbesc până la propria strivire, lipindu-mă, înrădăcinându-mă… E un aer plăcut. Deşi cuprins totul într-un fel de amorţire. Se aude zumzetul atâtor oameni care trec, care adastă. Într-o oarecare depărtare bizară, cu relief blând, voci de copii. Şi tocuri probând pavajul. Mă dor ochii. Mă imaginez cumva cu umeri laţi. Poate zborul… Începe. Eşti aici… Fără tăgadă, melancolia – fericire a oaselor sau oasele fericirii – ieşind prin carne la iveală şi prinzând, în aura noastră, crustă. Am spus, ideile, precum bucuria, se fosilizează. Devin tangibile, suflete… Ca viaţa: contrariant, absent, neînţeles, seducător. Tribulaţii despre eros şi agape, Wagner. Clipa e o piesă, un puzzle. O piesă de teatru. Moleculele ei – nelinişti perene. Visul incert al unei nopţi bune. Cum trece timpul şi câte putem accepta… Să accepţi să te integrezi în real pentru a-ţi ajunge iluzia limitei. Îţi voi povesti cândva, devin neînţeleasă. 64


utopia

Zâmbesc. Parte din încălzirea geometrică a fugii de sine. Încadrarea în real şi ajungerea iluziei la limită. În fiecare din noi e un amănunt nespus. Asta ne învăluie într-o obscuritate aparte… Îndeosebi golul… Golul şi rutina. Din când în când, rutina e sinusoidală, lăsând impresia că s-ar mişca lumea. Sunt iarăşi previzibil, mă divulgă dorul. Ai grijă de glezne… Gleznele mele, cauze pierdute. Sunt ateu, mi se spune. Dar eu cred cel puţin în… linia întreruptă... Cuţitul taie. Vin cu tine. Te iau. Concertul cifrei pare (lamento impromptu) Ascult, te ţin în partea stângă, aproape. Tribulaţie tradusă în abstracţii eufonice. Wagner obosit, echilibru distant… Eu și lumea. Noi și lumea… Pe faţa lor nu bucuria dezinvoltă a cântului. Nu tumult, ci încremenire, uitare cerată, reflex. Profesionalizarea vocaţiei, reificarea emoţiei. Sensibilităţi indigeste, condamnări la ratări sublimate, falsul la rang de ultimatum estetic… Iar tu, punctul cardinal, farul care îmi ajută corabia gândurilor şi a sentimentelor să nu se izbească de malurile abrupte ale pulsului. Plutesc lin… Poate mila ta, poate doar o curiozitate surprinzătoare, dezmorţire simplă. Poate am folosit cuvintele într-un mod frust, înşelător, decisiv… de unde tulburarea. Rostind brutal adevărul meu interior, şocând. Încremenindu-te, pătându-te cu temerile mele. E injust, admit. Fiecărui cuvânt rostit îi atârnă, ca un contur, o prăpastie. Şi zăngăne în mine ca nişte cutii de conserve atârnând în jocul fără griji al unui copil. Şi-am spus și aș fi vrut să spun atâtea… În prefaceri nebănuite, mi se îmbinau uimirea şi teama. Şi vorbele tale sunt pietre unghiulare. Fluturii trăgeau ursa mare de proţap, roţile tatuate poliflor păreau albine ce-şi păstrează veninul pentru mai primejdioase vieţi de apoi. Pulberea gândului, cuvântul. Umbrele inimii, partea întunecată a unei Luni obscure. Jazz învăţaseră pietrele. Toate lucrurile cântau. În lumea largă m-aş fi tot dus. Aş fi găsit un rost în toate, călător şui, arbore plimbându-se în cer. Rătăceam, desigur, înălţam goale braţele în gol… Pe un cerc de foc desculţe călcau cuvintele, piatra filosofală din cale julind degetele literei. Rana mă înveselea subit. Am să surâd cu sens 65


mai 2012

cândva… Aş fi vrut să întreb de ce ne grăbim, unde plecăm. Îmi spuneam că nu e drept, cine sunt eu să opresc, să modific mecanica imediatului. Apoi, îmi reproşam că am oprit întrebarea, că am oprit cuvântul, că sângele e în sine… împotrivire. M-am tot gândit, se întâmplă pur şi simplu. Tăcerea mea, cimitir neîngrijit. Eu sunt, meteoric, apă şi praf, un personaj fictiv. Străin de mine însumi, anacronic, de bucuria firavă a întâmplării lucrurilor înstrăinat. Tulbur, într-un magnetism copios dar interzis, unduirile timpului obişnuit. Ca într-o spânzurătoare arhaică, improvizată, lacrimi nedefinite atârnă în căderi întârziate forţat. La un moment dat, ca nişte articulaţii, toate dor, cele ce sunt şi cele ce nu sunt…

M 66


utopia

ATARAXIA Eglantina Becheru

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti

 - Bună seara, Tania. De săptămâni întregi aştept momentul acesta, în care să-ţi spun cine sunt şi în care să-mi povesteşti cine ai fost. Probabil te întrebi de ce mă aflu aici. Sau mai degrabă, vrei să ştii cum ai ajuns tu în această situaţie. Eu o priveam confuză în oglinda fisurată ce îi înfăţişa chipul palid şi fruntea acoperită de bandaje. Nu îmi era teamă, de fapt nu simţeam nimic. Era un imens vid ce se extindea în interiorul meu, anulându-mi materialitatea până la contopirea cu neantul. - Apropie-te! Priveşte-mă şi analizează-mă prin pupilele-ţi dilatate. Spui că nu mă cunoşti? Învaţă să vezi, caută-mă în propriile-ţi abisuri! - Poate că nu vreau. Nu vreau să trăiesc, să mor, să te privesc, nu vreau să ştiu cine eşti. Tot ce îmi doresc este să pleci. Îţi promit că nu voi privi în urma ta, că nu mă voi gândi niciodată la tine. Eu…eu nici măcar nu ştiu despre cine vorbesc atunci când spun “eu”. M-am aplecat uşor, lăsându-mi mâinile subţiri şi albe să atingă pereţii albaştri precum nucleul atomului din centrul Pământului. I-am cerut, căzută în genunchi, să plece. S-a îndepărtat uşor, oprindu-se după câţiva paşi pentru a mă privi. O linişte dintr-o altă dimensiune cuprinsese încăperea. Când am deschis ochii, era acolo, în oglinda care-i devenise complice în încercarea de a mă înnebuni . - Bună seara, Tania. Te rog, ridică-te. Numele meu este Tania. M-am trezit cu îngrozitoare migrene ce m-au făcut să realizez că durerea este singurul element ce îţi reaminteşte că mai există o picătură de viaţă în tine. O raza de lumină se strecura printre draperiile bleumarin, ajungând la somniferele care zăceau răsfirate pe noptieră, alături de un pahar cu apă. Poate că am dormit ore întregi sau chiar zile. Cu toate acestea, mă simţeam mai obosită că nicicând. Cel mai trist lucru atunci când deschizi ochii, este să te vezi îmbrăţişat cu solitudinea. 67


mai 2012

Am regăsit o scrisoare mai veche. Am desfăcut-o cu nerăbdarea unui copil, în speranţa că voi reuşi să descopăr cine sunt: Nazarovo, 2032 „Te urăsc, te urăsc, te urăsc! De trei ori : „te urăsc!”. Nu îmi cere explicaţii, pentru că n-am să ţi le pot da. De altfel, nu mai înţeleg nici eu ce se întâmplă cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Nici măcar nu ştiu de ce îţi scriu, ţie, cel pe care l-am aşteptat şi n-a apărut niciodată. Da, pentru asta te urăsc, pentru că te-ai ascuns în tăcere. De acolo, din lumea ta, probabil te amuzi pe seama chinurilor mele, a neliniştii ce îmi înlănţuie sufletul. Sau poate că nici măcar nu ştii de existenţa mea. M-am hotărât! De mâine voi urmări timpul, îl voi privi cum se scurge prin unghere, cum îşi aruncă obosit trena cenuşie peste sufletele ce curg în râuri învolburate din care se înalţă munţi de speranţe. Îşi va da seama că este urmărit şi atunci va începe să alerge, privind tot mai des în urma lui. Iar eu voi fi acolo, simţindu-i răsuflarea grea. Timpului îi este frică de om. Da, îl voi răpi şi îl voi închide chiar în această cameră, legat la ochi pentru a nu-mi putea privi inima. Ziua îmi va povesti cum este să acoperi lumea cu uitare, iar noaptea îmi va cânta melodia eternităţii. Crezi că sunt nebună? Se poate să ai dreptate. Cu toţii suntem nebuni pentru că tânjim după viaţă, după timp, după Dumnezeu, dar nu vedem că de fapt vorbim despre un singur lucru : Nimicul. Este ciudat. În fiecare noapte îţi scriu câte o scrisoare pe care sfârşesc prin a o aşeza într-un sertar în care fermentează temeri. Nici măcar nu înţeleg de ce mă străduiesc atât în a-mi aşterne sufletul pe o hârtie care se va pierde printre celelalte. Poate pentru că încerc cu disperare să scap de el. Sufletul doare. Când te trezeşti doar tu cu tine, îţi dai seama că nu mai poţi trăi astfel. E ca şi cum ai alătura apa şi focul. Cel din urmă ori va fi stins, ori va evapora apa. Nici nu ai idee cât îmi este de frică. Nu sunt eu aceasta care îşi aminteşte evenimente niciodată trăite, locuri nicicând vizitate, oameni necunoscuţi. Îmi amintesc viaţa altcuiva, dar cu greu îmi pot aminti despre adevăratul meu trecut. Totuşi simt. Simt acest Ceva care mă îndepărtează de mine însămi, care ţipă şi se zbate cu sălbăticie pentru a pune stăpânire până şi pe cel mai inocent gând. Gând, gânduri, gândire…nimic nu mai este al meu, nimic nu mai izvorăşte din mine. Sunt ca un templu devastat de veacuri, în interiorul căruia altcineva şi-a găsit adăpost. Mi-a mai rămas doar conştiinţa, dar până când?” Tot ce ştiu este că s-a întâmplat ceva care m-a îndepărtat de lume şi de mine însămi. Am uitat multe, am uitat totul, însă într-un abis al 68


utopia

sufletului meu, amintirile se găsesc în stare intactă, eu am rămas aceeaşi. Sunt şi nu sunt eu. Îmi plac numerele impare. Mă pasionează chiar. Îmi place frigul, acel frig pe care îl trăieşti cu toată fiinţa, care-ţi străbate aorta, revărsânduse în venele mult prea înguste pentru misterul purtat de el. Îmi place noaptea. Îmi plac tăcerile care ţipă. Îmi place să fumez. Îmi place să fac dragoste. Îmi place Chopin şi cel mai mult, îmi place să mă gândesc la moarte. Sfârşitul acesta de toamnă cu cerurile lăcrimânde nu reprezintă altceva decât sinuciderea Universului. Am rămas bacterii pe un cadavru în descompunere. De la o vreme, am început să-mi reamintesc tablouri ale trecutului meu. Degetele-mi lungi şi subţiri poartă povestea serilor de mai în care pianul era singurul ce ştia să redea într-un mod original sentimentele ce îmi invadau fiinţa. Privindu-mi gâtul, realizez că niciodată nu am putut purta bijuterii, deoarece le-aş fi pierdut în mai puţin de o zi, cum s-a întâmplat şi cu talismanul în formă de şarpe oferit de bunicul din partea mamei atunci când am împlinit opt ani. Uitasem, însă, cum este să-ţi treci mâinile prin păr. Nu mi-am mai descoperit capul de câteva săptămâni, poate chiar luni. Am uitat de timp şi el de mine. Nu ştiam cum va fi, ce reacţie voi avea, dar nu mai puteam fugi. Trebuie să ne înfruntăm temerile, trebuie să ne înfruntăm pe noi înşine pentru a ne putea elibera. Părul roşcat, crescut asimetric, îmi amintea de ziua în care mă întorceam nepăsătoare spre casă, când, trecând pe lângă un cuplu de bătrâni, i-am auzit spunând înfricoşaţi că mai este puţin timp. Atunci nu mi-am dat seama. Nu am înţeles. Puţin timp până la ce? Când am ajuns acasă, mi-am aprins o ţigară, apoi o alta…şi încă una, până când un zgomot puternic a destrămat paradisul în care trăiam. M-am trezit într-o încăpere semi-obscură cu dureri groaznice care îmi măcinau fiinţa. Mi s-a spus că sunt norocoasă. Tocmai suferisem un transplant de creier. Nu am reuşit să aflu decât că avusese loc o explozie. Clădirea în care locuiam fusese complet distrusă. Probabil nu voi şti niciodată cine a fost donatorul. Poate un bolnav incurabil. Îmi este teamă să privesc în oglindă, dar găsesc că mi-au rămas urme. De altfel, mă aşteptam. Părul nu acoperă în totalitate cicatricele. Le văd, le simt peste tot. Îmi este teamă să dorm, să nu mă rănesc în timpul somnului. Am avut un coşmar în care mi se desfăcuse operaţia. Creierul acela mă privea insistent, râdea în hohote. Vrea o viaţă. Şi eu vreau una. Luptăm pentru aceasta pe acelaşi front – corpul meu. Am obosit. Trebuie să dorm. M-am săturat de somniferele al căror număr sporeşte zilnic. Nici 69


mai 2012

măcar ele nu mai au forţa necesară pentru a-mi vinde mirajul evadării din realitatea aceasta obositoare. Lumea mea s-a transformat într-un Macondo cuprins de insomnie. Oare voi uita şi eu cine sunt? Nu. Mi-a rămas conştiinţa. Dar până când? Da! Astăzi o voi lua de la capăt. Am decis că nu mai pot trăi astfel, într-o moarte continuă. Am spart oglinda în care n-am avut niciodată suficient curaj pentru a mă privi cu adevărat şi am dat la o parte draperiile ce nu lăsau lumina să pătrundă în camera aproape goală. Mă despart cu uşurinţă de tot, pentru că n-am avut niciodată ceva şi plec. Nu ştiu unde, dar plec. Am un singur scop: acela de a răpi timpul. Nu iau nimic cu mine, decât un creier străin şi o inimă confuză. Strada apare pustie. Pe trotuare nu se observă nici urmă de trecător. Cerul ţipă îngrozit, fără ca cineva să-l audă. Avioane se pierd în orizonturi întunecate. Orologii silenţioase vestesc vremea celui de-al III-lea Război Mondial.

K 70


utopia

NEOMODERNISM ORGANIC. GASTRONOMIC, LUBRIC ŞI THANATIC LA DIMOV invitaţie la descoperirea liricii autohtone Prof. Cristina Murăriţa

Şcoala Generală Constantin Brâncuşi – Târgu Jiu

 Leonid Dimov e creatorul complet, apetența sa pentru detaliul butaforic evidențiindu-i opera într-un mod policrom. În spatele întregului spectacol fabulos oferit de lirica dimoviană stă o anxietate incontestabilă este pe deplin argumentată în opera sa de debut: “Poezia lui Dimov are ca notă distinctivă tonul jovial, ironia cu aparență bonomă; la prima vedere, nimic nu pare să agite această lume de «peizaje» fabuloase; poetul e însă dominat de un intens sentiment al tragicului, închizându-și adevărata stare în podoabe strălucite și somptuoase ale versurilor, în bufonele viziuni ale bâlciului zgomotos și sclipitor. Jocul e aici expresia spaimei, miraculosul e un refugiu: jovialitatea poetului are un secret fior tragic. Acumularea enormă devine un mijloc de protecție a fragilității și a sensibilității, goana prin lumile fluide, nestatornice, înseamnă de fapt o fugă de sine, o tentativă de uitare.”12 Anxietatea și trauma sunt închise într-un joc imagistic plin de fantasme, miraculosul devenind refugiu. Personaje fantastice de dimensiuni uriașe acaparează întreaga scenă evocând paradisuri absurde clădite într-un uriaș flux lăuntric ce asociază închipuirea unei realități proxime în sensul în care Alan Watts descria mitul: “Un mit este o imagine în termenii în care încercăm să dăm sens lumii.” Impresia de fastuozitate excesivă hiperbolizează discursul conferindu-i un vizionarism ce leagă două lumi într-un mecanism ludic asumat de ambele părți. Fie că “un balaur” se “mișcă” prin spațiul dimovian purtând “ineluri grele pe aripă / și pietre nestemate la ureche” aici sensul pe care ființa imaginară îl dobândește e unul multiplu cu propensiune spre vis, copilărie (poezia După-amiază), fie că e o figură mitologică fără o identitate exactă precum Urgoragal în Turnul Babel se inserează cu o forță impresionantă “cu un nume a cărui sonoritate trimite la vechi religii și simboluri, fără să-și asume

12

Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, editura Cartea Românească, București, 1974

71


mai 2012

vreuna ori vreunul: «eu strămoș iacut și gal / sorginte și final, Urgoragal».”13 Eugen Simion vede în Turnul Babel un “paradis sau infern de obiecte moarte”14 mărturisind chiar ezitarea poetului de a opta între cele două viziuni antitetice iar peste aceste lumi “stăpânește Urgoragal, un fel de arhetip «sorginte și final» care are în poemul lui Dimov rolul lui Virgiliu în poemul lui Dante: conduce pe curiosul vizitator «printre precesii», «printre lucarne», pe scări în spirală, printre felii de capiteluri în granițe și câmpuri vărgate.”15 Pentru un paroxism al absurdului, fantasticul pătrunde visceral în structura scenariului, alte personaje miraculoase tronând în “sala” de bal și desfășurându-se plenar într-un amestec de burlesc și supranatural. Prin “lumea hialină”, personaje ireale se mișcă amețitor, într-un dans fantasmagoric fără a avea o finalitate determinată, jucând dublu scenariu într-o dihotomie între carnavalesc și dramatic (Turn Babel). În procesul vastei reprezentări, eu auctorial descrie o călătorie într-un câmp ambiguu, halucinant într-un labirint în care fiecare detaliu naște o identitate stranie a cărei existență nu poate fi probată în nici un fel, singurul punct stabil, cert rămânând Turnul. Vorbind despre magnitudinea imaginii create de poemul dimovian, Eugen Simion îl vede drept “un poem puternic, foarte original, ieșit dintr-o gândire antiromantică. Un mare și tulburător mit (stingerea universului și spulberarea civilizațiilor), tradus de Hugo, Eminescu și de alții în viziuni tragice colosale, este întors, «curbat» de Dimov spre o alegorie vastă în care obiectele existente și inexistente se cheamă, se adună, comunică și se desfac în sclipitoare fragmente.”16 Panoramă a absurdului, imaginea suprarealistă creată de Dimov nu-și stinge sensul în elemente aparținând exclusiv arealului fantastic, ci de multe ori asociază termeni reali dar care se află într-o configurație insolită. Complementaritatea viziunii în care infuzează fenomenele reale are o notă pur contemplativă trădând un instinct de abstractizare a formei ce eludează conținutul. “Nu trebuie mult ca desenul realist să tragă spre absurd printr-o bruscă schimbare de perspectivă, ca în tablourile suprarealistului Magritte, de o mare exactitate a detaliilor. Pe puntea unui vapor vechi, cavaleri în frac și cu jobene mov țin în zgardă bile din eben”17 (Destin cu bile). Decelând existența unei tipologii de personaj, ca o fațetă a eului auctorial, Ion Negoițescu încearcă o definire artistică a lui Dimov: “… Leonid Dimov, poate fi artistic identificat prin acel eu poetic care se obiectivează în Ion Bogdan Lefter în Prefață la Opere. Leonid Dimov, editura Paralela 45, Pitești, 2006 Eugen Simion, Scriitori români de azi vol. 3, editura Litera Internațional, București-Chișinău, p. 41 15 Ibidem 16 Eugen Simion, op. cit., pp. 42-43 17 Ibidem, p. 35 13 14

72


utopia

naratorul visător ce-i populează versurile. Un visător din specia lui Till Buhoglindă, a Ucenicului vrăjitor, a lui Peter Schlemihl, a lui Nils Holgersson; a lui Lazarillo de Tormes, a lui Quintus Tixlein și a marelui Gatsby împreună; un Ariel în alcătuirea sufletească realistică a căruia intră și ceva din Păcală și ceva din soldatul Șveik, dar din a cărui capacitate de iluzionare nu lipsesc frăgezimile sensibile care îl obsedau pe Lewis Caroll ori melancoliile luminoase ale lui Eichendorff. M-am pierdut în acest exces de asociații din dorința de a integra într-o serie literară cât mai exactă și mai nuanțată pe acest personaj liric funambulesc, care e vagabond și fantast, un neisprăvit și o inimă de aur, un candid bântuit de vedenii compensatoare, un pieton al aerului care își închipuie că în fiecare zi e duminică și care poate tocmai de aceea se aciuiază cazanier în poemele lui Dimov.” Cum realul și fantasticul își dispută aceleași teritorii în compozițiile dimoviene, trecerea din real în imaginar este cât se poate de firească, universul casnic fiind cotropit de elemente ireale. Originalitatea viziunii este conferită și de temele de care Dimov uzează, una dintre ele vizând tocmai domesticul, autorul devenind un fantezist al laturii gastronomice. Departe de a prezenta cine fastuoase cu mâncăruri comune sau de a împărtăși rețete culinare, Dimov zugrăvește la fel de suprarealist și “metafora hranei”. “Mitul hranei are incidență filosofică cu elemente de istorie, de etnologie, de lingvistică, de psihologie și de estetică […] Din punct de vedere filosofic, metafora hranei presupune posibilitatea unei duble lungimi de undă, detectabilă prin colocvialitate, dar modelată și, implicit, remodelată, ca o tipologie superficială, un univers al consumației fără creație.”18 Nuanțările sunt aluzive, chiar discrete în unele texte, O întâlnire în pod fiind relevant în acest sens. Bizareria trebuia să-și infiltreze tentaculele și într-un spațiu atât de anost precum domeniul culinar astfel încât ospățul are în meniu “ierunci”, un soi de păsări de dimensiunea unei ciori, “garfale de mistreți”, “spetele” de urs, vinul curgând din butoaie căci “balercile” (butoiașele) clipocesc “de crâmpoșie” (“soi de viță de vie, cu struguri alb-verzui sau ruginii cu boaba rotundă; vin din acești struguri”19). În alte texte, precum “Vis cu bufon” hrana determină comportamente compulsive într-o ficțiune supradimensionată “dintr-un oraș climateric”: Dorințele refulate izbucnesc din subconștient sub forma unor elemente compensatorii ce își găsesc împlinirea printr-un instinct primar, cum este actul îngurgitării. Satisfacerea instinctului foamei e relevată la un nivel atât de intens 18 19

Noemi Bomher, Mitul hranei în opera lui I.L. Caragiale, sursă electronică convorbiri-literare.dntis.ro Conf. DEX, editura univers enciclopedic, ediția a III-a, 2009

73


mai 2012

încât determină o pornire animalică ce trece dincolo de limitele unui hedonism extrem și atinge un dezechilibru psihic. Mihail Bahtin face o corelație între foamea primară, haotică și nevoia de a subjuga feroce prin îngurgitarea ei, mâncatul devine un act de a anihila lumea, prin consumul excesiv.20 Alături de sexualitate și instinctul de apărare – agresiune, foamea prin dominanta de conservare a individului are și o altă valență în subsidiar: aceea de a estompa anxietatea: (“Eu mă gândeam bineînțeles la moarte”)printr-o plăcere imediată. Hrana bucură organicul, senzorialul momentului abătând în plan secund angoasele spiritului. Sensibilitățile metafizice rămân forme ale spaimei elementare fiind înscrise întrun registru lapidar al rutinei, “zgomotul pe străzi deșarte” în care “întâiele tramvaie s-au urnit”, “suflete de gospodine moarte”, “pete de grăsime și tocană” își găsesc locul într-un prezent desolemnizat, intrând astfel în antiteză cu ultimul vers în care divinitatea e menționată.21 Harold Bloom identifică o altă cauză a angoasei “explorând comportamentul compulsiv al poeților” pe care o numește “anxietatea influenței”, raportându-se în fapt la nevrozele compulsive enunțate de Freud.22 Această tristețe, neliniște ar proveni dintr-o încercare disperată de divinație (cauza dezechilibrelor de natură psihică, sentimentală nu-și găsește întotdeauna un corespondent în câmp real), “de a prevedea pericolele asupra sinelui, fie ele venite de la natură, de la zei, de la ceilalți sau chiar de la sinele însuși.”23 Depășind fiorul neliniștii și revenind la valențele gastronomice în lirica dimoviană, poemul “Cumpărături” se înscrie mai degrabă în cultivarea unei platitudini suave în care dimensiunea senzorială a gustului se împletește cu decorativul senzualității. Afecțiunea însoțește din nou ritualul mesei în Cină cu Marina, lexicul abundă în exotisme transferând actul devorativ al hranei din Vis cu bufon într-o Mihail Bahtin, Francois Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere, traducerea S. Recevschi, București, editura Univers, 1974, p. 310, “În actul mâncării, limitele dintre trup și univers sunt biruite în favoarea trupului; el triumfă asupra lumii, a inamicului, serbează victoria repurtată împotriva acestuia, crește în detrimentul său…” 21 Poezia Descripție din volumul La capăt (1974) 22 Harold Bloom, Anxietatea influenței – o teorie a poeziei, traducere și note Rareș Moldovan, Pitești, Paralela 45, 2008, p. 104, “Anxietatea influenței e atât de îngrozitoare întrucât e deopotrivă un soi de anxietate de separare și începutul unei nevroze compulsive sau frica de o moarte care e un supraeu personificat […] Poemele, așa cum ne-a asigurat întotdeauna critica, trebuie să ofere plăcere. Însă, în ciuda insistenței unor întregi tradiții poetice și în special a romantismului – poemele nu sunt produse de plăcere, ci de neplăcerea unei situații periculoase, situația anxietății alcătuite în mare parte din nefericirea influenței.” 23 Ibidem, p. 105 20

74


utopia

ternă contemplare a atmosferei vesperale și în exaltarea provocată de ceremonialul ospățului alături de ființa dragă. Primează în Cină cu Marina nu atât efectul vizual și spectaculozitatea meniului, cât mai ales prezența hranei ca act conceptual reunind în plan extins ritualicul “cvasimitizarea momentului, echivalarea fericirii domestice cu pântecul plin”24 dar de această dată autorul renunță la deschiderea către grotesc prin hiperbolizarea actului îngurgitării. Transferând în plan instinctiv o altă nevoie primară, nutriția este în strânsă legătură cu erosul. Cea mai plauzibilă imagine o oferă sânul femeii care întrunește conceptele de hrană și plăcere, fiind “locul de întâlnire al dragostei și foamei”25 (noului născut îi dă lichidul vital supraviețuirii iar adultului îndrăgostit îi oferă provocarea pasiunii). Imaginarul hranei depășește ipostaza practică de satisfacere a unui instinct sau capriciu și foamea este oarecum depășită, abolită prin transgresarea organicului. (Vis cu deviscerații) Printr-o indiscreție ingenuă, tema gastronomică e completată fermecător de ludicul erotic. (Cumpărături) Dezamăgirea nedisimulată e discrepantă în raport cu un trecut fast în care plenitudinea descria reperul erosului ce împlinea mirabil cotidianul. Alteori clivajul între sensibilitate și afecțiune are o traiectorie incertă. (O întâlnire în pod) Există o instrumentalizare a visului la Dimov ce convertește lumea reală în existență onirică și implicit în tumult sentimental. “Leonid Dimov continuă din acest punct de vedere linia de evoluție a literaturii noastre interbelice, care urmărise, prin personaje precum «rusoaica» lui Gib Mihăiescu decantarea realului în imaginar, sublimarea femeii reale în iubita fantasmatică.”26 Este poziționarea într-o postură ingrată, de victimă, Dimov trăind asemenea eroului gibmihăiescian autoexilarea în capcana propriilor trăiri.27 Experiența unei iubiri exhaustive în plan real a fost determinantă pentru marcarea omului și mai apoi a poetului Leonid Dimov într-un sens definitiv. Iubirea față de Lucia e un miraj devastator “într-o neîntreruptă Izabella Krizsanoszki, Fascinația enogastronomică în literatura română, teză de doctorat, conducător științific, prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, Baia Mare, 2009 25 Péter Estherházy, Harmonia caelestis, traducere și note Ana-Maria Pop, editura Curtea Veche Publishing, București, 2008, p. 167 26 Corin Braga, Profil Leonid Dimov în România literară, nr. 48, 2003 27 Locotenentul Ragaiac trăiește asemenea miticului Pygmalion iubirea ideatică, creată de sine însușii și materializată în mitul Rusoaicei. Eșecul este inerent, Pygmalion modern refuză să insufle viață “Galeteei” ce nu este altceva decât o proiecție a imaginarului 24

75


mai 2012

încercare de modelare a iubitei după propriul ideal […] Ceea ce își propune noul Pygmalion este ca, în locul singurătății, personificare a dublului absent, să materializeze figura iubitei, pentru ca, prin această substituție, să poată intra într-o conjuncție fericită cu golul de sine însușii. Iubirea se vrea evident, un remediu pentru ruptura interioară.”28 Spasmul trăirii îi anulează pragmatismul, Dimov trăind o obsesie stranie prin care se vrea Creatorul ființei iubite: “Lucia, te rog, mă târâi în fața ta și urlu să vii cu mine acum și fără rezerve. Nu vreau nici să mă culc cu tine, nici să te sărut, nici să te mângâi, nici să-ți fac cadouri, nici să te distrez, iubita mea, este altceva pe care îl vreau, este poate prea mult ce vreau eu? Vreau să mi te jertfești. Vreau să nu legi de mine nimic pământesc. Vreau ca eu să fiu pentru tine și sensul și viața. Vreau ca să fim egali Ce mult aș vrea să-ți pot face rău. Să te desfac în bucățele și apoi să te creez din nou. Să fii tot tu, dar făcută de mine. Lucia, dacă nu vom fi împreună mă așteaptă nebunia cea mai albă, cea mai absurdă, cea mai dizolvantă dintre nebunii. Iartă-mă, Lucia, iubita mea, viața mea, Dumnezeul meu.”29 Pasajul anterior descrie, cu patetismul inerent o iubire totală, dusă până la limita obsesivului. Trădările Luciei transformă actul dragostei într-un teatru al absurdului în care sentimentul unilateral se dizolvă în frustrare și revoltă. Iubirea ia deseori dimensiuni stranii prin melanjul dintre foame și sexualitate. Sub apanajul basmului se desfășoară în Vis cu licorn acte ce poartă amprenta unei memorii genetice care se bazează pe două din cele trei instincte primare: foamea (având la bază conservarea eului) și sexul (ca formă de perpetuare a speciei). Erotismul introduce prin adverbul modal “slinos” o pornire instinctuală, impulsivă, care se găsește într-un raport de antiteză cu verbul “a mângâia” ce intră sub incidența afecțiunii, astfel opoziția creată între spirit și instinct pornește de la ideea lui Jung conform căreia “adevăratele contrarii nu sunt entități incompatibile […] O conștiință mai puțin evoluată va considera ca izvoare alea realității, instinctele, rămânând complet inconștientă de aspectul spiritual […] Procesele psihice se comportă ca o scală, de-a lungul căreia conștientul glisează, fiind când în apropierea proceselor instinctuale și căzând aici sub influența lor, când în vecinătatea celuilalt capăt unde 28 29

Corin Braga, ibidem Leonid Dimov, Scrisori către Lucia, editura Polirom, București, 2003, pp. 127-128

76


utopia

precumpănește spiritul care asimilează chiar și procesele instinctuale ce îi sunt opuse.”30 Dimov reintră în desfășurarea secvențială a “Visului” pe teritoriul gastronomicului, alimentului atribuindu-se sensul unei funcționalități într-o structură de comunicare și îndepărtându-se de la sensul propriu și simplu de hrană. Ludicul contribuie și el la amplificarea virtuozității stilistice deplasând paradigma alimentară spre un hedonism estetic împletit cu fantasticul. Vis cu nuntă respectă matricea lubric-gastronomic-fantastic într-o parodie existențială în care cele trei elemente întrunesc o redescoperire și posibilă împlinire a ființei într-un spațiu nefiresc aducând în prim plan o lume ludică, suprarealistă ce debutează angoasant sub imperiul fantasticului. “Vai cum au țâșnit în înserare /Zburătorii rezultați din încrucișare / Între pești solzoși și demoni nărăviți în scârnăvie…” avansând către o alienare inerentă, solitudinea angajează un destin personal precar prin detașarea de ceilalți, ființa umană eșuează în a fi “ființa-împreună” (Mitsein, cf. Heidegger) și încalcă limita rațiunii proliferând imprecații. Se proliferează apoi o transcedere a stării de spirit prezente, lumea de incertitudini și spaime este abandonată unui prozaism contextual în care refugiul este dictat de lascivitate și festin. Dimov este aici un exaltat dar extravaganța sa stilistică nu cade în concupiscență ci rămâne o vibrație subiectivă mai mult trădând o exuberanță estetică decât o sexualitate paroxistică. O altă incantație cu iz erotic se desfășoară în Lili și densitatea, atmosfera explorând voluptatea feminină antrenată într-un joc provocator de voyeurism. Dimov redimensionează relația amoroasă printr-o insolită asociere între cei doi parteneri (o fată și un uliu) și conferă o reinterpretare sensului incompatibilității în cuplu prin melanjul dintre regnuri. Analogia cu balada barbiană Riga Crypto și lapona Enigel se înscrie atât în teoria emisă de G. Călinescu31 cât și în “metoda onirică preconizată ca finalitate estetică”32 conform căreia “Leonid Dimov este sincron cu teoria lumilor posibile vehiculată în fizică, matematică și lingvistică.”33 Jeny și cei patru sergenți prezintă nonșalant aventura erotică ce implică o relație multiplă între “cei patru sergenți dezertori” ce-și permit un desfrâu total în compania “palidei fecioare Jeny”. Deliciile oferite de Jeny precum și definirea clară a unei moralități îndoielnice de care fata dă dovadă în asociere cu atribuirea apelativului “fecioară” creează o spectaculoasă antiteză. Carl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, editura Anima, București, 1994, pp. 69-75 Teoria emisă de G. Călinescu vizează ideea conform căreia amestecul de regnuri are ca rol esențial cunoașterea unui alt univers. 32 Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, editura Pontica, 2000, Constanța, p. 203 33 Ibidem 30 31

77


mai 2012

Sexualitatea ostentativă descrie o dezinhibare a ființei ce rupe lanțurile convenționalismului în care “plăcerea este refulată, reprimată și alungată în inconștient.”34 Lumea lipsită de transcedental din versurile dimoviene asociază uneori teme imposibile cum ar fi redarea iconoclastă a religiozității (Rondelul sfintei adultere) prin asocierea oximoronică de promiscuitate și evlavie. Cel mai semnificativ poem care justifică afirmația că întreg erosul dimovian stă bântuit de Moarte e poemul “XXXII” din “Amintiri”. Vitalitatea și relaxarea din prima parte nu prefigurează nimic din evoluția fulminantă a textului ce îmbină apoteotic dragostea și moartea. Lubricul își desfășoară tentațiile într-o glisare lentă de la contemplativ spre factic. Transgresarea vieții nu duce la o abdicare a Erosului, Thanatosul capătă în următoarele scenete o nuanță lascivă, deconcertând receptorul prin principii contradictorii ce se unesc, elaborând o structură lăuntrică duală a ființei organice. Din această dualitate rezidă și o dublă perspectivă de a înfățișa omul ca ființă spirituală, prin suflet și instinctivă, prin trup. Spiritualitatea a avut mai mereu întâietate deși există în literatură și așa-numitele “epoci corporaliste” în care carnalul e celebrat plenar, trupul fiind considerat o oglindă a spiritului. Bizara asociere între erotism și tanatic completează în spectrul umanului două coordonate esențiale ce antrenează autenticitatea trăirilor prin emoții violente, obsesii brutale, pasiuni acaparatoare și anxietăți ce tulbură echilibrul interior. Iubirea, prin latura ei fizică – sexualitatea, și implicit procreația este un câmp de transcedere spre ideal, tocmai prin depășirea izolării ființei ce astfel dăruinduse altei ființe își redescoperă propria individualitate, “pe linia autentică a speței, a biologicului, a vitalului.”35 Sexualitatea și violența se întrepătrund, punctul ultim al violenței reprezentându-l moartea, sacrificiul suprem. Thanatosul și Erosul mai au alt punct esențial de întâlnire: ambele sunt stări paroxistice ale ființei umane. Îndrăzneala lui Dimov rezidă poate din sugestia neconcretizată a consumării unui act erotic bizar între om și Moarte. Tanaticul nu generează spaima abisală în fața neantului ci se circumscrie unui ludic erotic ce trădează o trăire complexă, bulversantă prin opoziția între iluzia conferită de dragoste și realismul abrupt al sfârșitului.36

Geo Săvulescu, Lucian Blaga. Filosofia prin metafore, Colecția Focul Veșnic Viu, București, 2000, p. 56 35 Ion Biberi, Dragostea și moartea în volumul Eseuri, București, editura Minerva, 1971, p. 188 36 Sfârșitul, moartea e personificată în mitologie prin Thanatos, fiul Nopții și fratele Somnului; simbolizând un zeu necruțător el răpește victimele aducând astfel în prim plan precaritatea existenței umane. 34

78


utopia

Revenirea în planul cotidian are drept efect un sentiment ascensiv (eroul principal va alege scara ce urcă), securizant, materializat într-o dragoste reală prin prezența femeii ce alungă spaimele în fața inexorabilului. Versul ultim spulberă orice nuanță de optimism încadrând jocul erotic într-un spasm al morții. Tenebrosul ia la Dimov forme incoerente, lansând o imagistică funebră a suprarealității, ca în această secvență din Eleusis. Moartea se infiltrează în cele mai nebănuite momente și spații, așa cum ajunge să domine spectacularul univers gastronomic din Vis cu bufon evocând paradoxuri absurde într-o temporalitate contingentă în care personajul central își poate substitui existența bufonului din perspectiva abisului existențial.37 Sfârșitul capătă o notă individuală într-unul din poemele volumului Eleusis, întrebările asupra universului final căpătând nuanțele unei sensibilități colective. Extincția ia aici sensul unei solitudini totale, paznicul fabulos38 stă la porțile infernului singurătății. Această stare intermediază trecerea între Eros și Thanatos făcând tranziția mai facilă. În accepție freudiană39 congruența Erosului cu Thanatosul are drept scop ultim descifrarea enigmei existenței. Prin Eros Freud identifică “acea categorie de instincte al căror este promovarea și conservarea vieții”. Din punct de vedere psihic, Erosului îi corespunde principiul plăcerii. În Thanatos identifică “acea categorie de forțe instinctuale al căror scop ar consta în reducerea absolută a tensiunii, în readucerea vieții la stadiul anorganic care a precedat-o”. Problema distructivității – Thanatos – instinct în virtutea căruia inițial distructivitatea e îndreptată împotriva propriului organism. Teoria instinctului morții se bazează pe compulsia la repetiție (viața psihică s-ar ghida pe lângă principiul plăcerii și realității și pe principiul repetiției). Ceea ce se opune principiului plăcerii este principiul repetiției. Anxietatea, spaima și moartea dezechilibrează lumea lui Dimov dar și aici mai este destul loc pentru instalarea unui paradox. Deși cutremurat de marile întrebări ale existenței “de dincolo” și trăind permanent sub imperiul angoasant al sfârșitului, universul dimovian cartografiază o arie lipsită de transcendental. E un teritoriu pe care autorul nu-l asimilează și nu vrea să-l “Omul e un bufon care dansează pe marginea prăpastiei” Honore de Balzac în Istoria celor treisprezece, editura Aldo Press, București, 2005 38 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 36 Cerber: câine monstruos din mitologia greacă, având mai multe capete și coadă de dragon, terminată cu doi șerpi. Singurii care au reușit să-l înfrângă sau să-l îmblânzească au fost Hercule și Orfeu. Acest câine al lui Hades simbolizează teroarea morții, groază, infern interior; în creștinism a fost asimilat diavolului. 39 Teorii enunțate în opera Dincolo de principiul plăcerii, editura Jurnalul literar, București, 1992 37

79


mai 2012

cunoască, astfel “aruncat în întinderile exterioare ale materiei carteziene, eul își învață singurătatea, își caută o autonomie iluzorie și compensatorie, precum și ceea ce-l va amăgi dându-i sentimentul că a fost oarecum eliberat: suntem liberi cunoscând ceea ce am fost, ceea ce am devenit, locul în care am fost, unde am fost aruncați, încotro ne grăbim, de unde suntem mântuiți, ce e nașterea și ce e renaștere.”40 Fiind mai mult preocupat de contingent, Dimov dă Divinității accente ironice, contururi suprarealiste circumscriind-o mai degrabă instanței scepticismului decât autenticului dramatic (Realitate). Ignorarea totală nu este o opțiune astfel că poetul trăiește ceea ce Gheorghe Grigurcu numește “transcendență ratată”.41 Aflat într-o criză a identității, Dimov refuză armonia și serenitatea paradisiacă a religiozității. “Dată fiind această mauvaise conscience a creatorului, relațiile sale cu universul strămutat în viziune cunosc o dublă polarizare. Pe de o parte se manifestă atracția, năzuința de mântuire profană prin lumea fizică, de unde ponderea acordată înfățișărilor ei proteice, chemătoare, intensitatea vitală și strălucirea ce lise atribuie. Refuzul transcendenței, recurent în producția dimoviană, se alină, firește printr-un cult al existenței în imanența sa, admisă ca un prag final al cunoașterii […] Pe de altă parte apare conștiința demistificatoare, incredulitatea, scriitura caricantă. Metafizica repudiată ca factor pozitiv, ca mod de integrare în spiritual, revine ca factor negativ, sub chipul intelectului circumspect sterilizator.”42 O sugestie aparte despre superficialitatea umană, despre îndoială și singurătate individuală, un fel de “mea culpa” tardivă se inserează în secvența a VI-a din volumul Amintiri. Făcând o analogie între textul dimovian și repetiția kierkekaardiană43 am ajunge la afirmația lui Harold Bloom despre facerea lumii: “Dacă Dumnezeu însuși n-ar fi voit repetiția lumea n-ar fi existat. El ar fi urmat fie planurile ușurele ale speranței sau și-ar fi amintit-o în întregime și ar fi păstrat-o în memoria Sa. Însă nu a făcut aceasta și astfel lumea dăinuie pentru motivul că este o repetiție.”44

Harold Bloom, Anxietatea influenței – o teorie a poeziei, traducere și note Rareș Moldovan, Pitești, Paralela 45, 2008, p. 130 41 Gheorghe Grigurcu, De la Eminescu la Nicolae Labiș, București, editura Minerva, 1989, p. 443 42 Ibidem 43 Repetiția și amintirea reprezintă o mișcare identică, doar sensurile fiind opuse întrucât ceea ce este amintit s-a întâmplat deja, totul capătă o repetabilitate înspre înapoi, în vreme ce repetiția propriu-zisă e amintită înspre înainte. 44 Harold Bloom, op. cit., p. 128 40

80


utopia

Ateismul poate fi declarativ (chiar dacă ușor oximoronic) prin secvențe în care sălășluiesc “antihriști duioși” și “catedrale pustii / cu cârpe de Dumnezei pe năsălii”, aluziv sau într-un ton neutru, pe fondul unui animism în care o făptură insignifiantă (“un vierme ne-ntrerupt”) pare a proteja un Dumnezeu înfrigurat (antiteza între mica făptură ce-l protejează pe Marele Creator e un artificiu plin de substanță în ecuația decadent – vital) (Dialog). Lexicul și temele de rezonanță religioasă sunt redate din prisma necesității unei diversități estetice urmărindu-se în mod categoric integrarea unei perspective teatrale cu iz ușor dramatic, fenomenul mizând pe o structură simbolică solidă în care raportarea omului la Divinitate este un aspect deja decantat, avându-se aici în vedere și imaginarul complex al religiozității ce nu poate fi eludat de conștiința barocă a autorului. “Antimetafizica poetului atât de manifestă, nu constituie decât dovada unei aspirații expiatoare în contingent. Acesta e înzestrat, compensator, cu o tensiune similară celei conținute în absolut, precum un analogon al transcendenței respinse. Putem socoti ansamblul poeziei ui Dimov drept un imn sfidător închinat contingentului.”45 O altă temă adiacentă celor prezentate anterior ce se prefigurează în lirica dimoviană într-un sens descriptiv este legată de atmosfera citadină în care ființează lumea miraculoasă a întâmplărilor bizare și a cotidianului suprarealist. Uneori acest peisaj ascunde o ermetică chemare devenind un portal către “lumile paralele” (Tutelă) Spațiul securizant și-a pierdut menirea, orașul devenind printr-un animism desfrâu în sine și de aici necesitatea unui voiaj inconștient (Voiaj). Spectacolul lumii se deschide într-un joc al metamorfozelor ornamentale, în care cum bine a remarcat Petru Poantă, “autorul își regizează halucinațiile, imaginea este mereu contorsionată proliferând într-o multitudine de direcții […] în permanență deschise, niciodată epuizabile”. Lumile sunt amestecate, personajele provin din regnuri diferite, singurul punct stabil rămânând locul (XXXIX, Pe malul Stixului). Alteori citadinul descrie o atmosferă relaxată, în care există o coerență a evenimentelor, scenariul devenind contemplativ, echilibrul real-fantastic nefiind compromis de inserțiile exoticului (Destin cu baobab). Conceptul citadinului însumează o serie de spații ce întrunesc “țara imaginară”46 pe care autorul o celebrează frenetic. “Această țară n-are frontiere dar are toposuri ce se repetă și, cum știm ceea ce se repetă în artă înseamnă că are semnificație. O preferință este în toate cărțile pentru peisajul portuar cu 45 46

Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 443 Eugen Simion, op. cit., p. 37

81


mai 2012

zarva cheiurilor și poezia discretă a plecării («obsesia lucrurilor de convergență», zice Mircea Iorgulescu). Lângă port este târgul burlesc și, în interiorul lui ceea ce am semnalat deja: bazarul, piața, frizeria, colosala ospătărie, ceva mai izolat e castelul (cu varianta turnul) apoi curtea interioară și, într-o infinitate de interpretări, este odaia.”47 Se reiterează o proiecție de arhetipuri prin confluența acestor mici nuclee ce descriu lumi labirintice.48 În extensia acestor lumi rezidă simbolismul călătoriei transformat la Dimov în sursă exhaustivă de scenarii uluitoare (În munți). Spectrul reiterant al călătoriei este legat tocmai de aceste lumi labirintice în care căutarea este pretextul “scormonirii” unor universuri obscure ca o repliere a realității în sensul recuperator al unei identități pierdute. Călătoria ia de cele mai multe ori aspect inițiatic în care căutarea sinelui primează în fața fabulosului estetizant. Se identifică astfel două tipuri de structuri: călătoria iterativă și călătoria inițiatică. Costin Tuchilă creionează raportul antitetic dintre cele două completând “Inițierea nu-și mai are rostul odată ce orice formă de așa-zisă cunoaștere repetă la scară lărgită (cercuri concentrice), o experiență cunoscută”.49 Călătoria50 e o întâmplare a descoperirii miracolelor onirice și a propensiunii către contemplație eludând raționamentul abstract dar invocând tangențial spațiul realului pentru a diminua stranietatea viziunii. (Schiorul, Baia sau O eternitate iterativă, Turn Babel) Turnul Babel inserează metafore multiple prin care suverană rămâne călătoria ca existență în care “construcția imaginară e o suită de cercuri concentrice […] mersul în cerc pe un traseu chinuitor și nesfârșit […] Ibidem Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, editura Amarcord, Timișoara, 1994, pp.4: “Dar această încrucișare de drumuri din care cele mai multe nu au nici o ieșire în conștiința culturală a omenirii a fost asociată căutării pline de primejdii a luminii, a unui centru, a unei soluții salvatoare în lumea dezordinii și obscurității […] Ieșirea din labirint e simbolul unei învieri spirituale. În literatură labirintul este adesea metafora orașului sau o proiecție spațială a rătăcirii mentale și a realității absurde și angoasante regăsite la Kafka și Joyce” 49 Costin Tuchilă, Călătoria repetată în Luceafărul nr. 2 (1080), ianuarie 1983 50 Conf. Ivan Evseev, op. cit., p. 30: “Călătorie: simbol al căutării, descoperiri, inițierii, perfecționării, cunoașterii. Exemplar, din acest punct de vedere este periplul lui Ulise. Călătoria e întotdeauna desprinderea de un centru sau căutarea unui centru și, deci, o devenire spirituală. E expresia dorinței profunde de schimbare și de căutare a unui tezaur (material sau spiritual). Cea mai dificilă călătorie e căutarea adevărului iar ultima călătorie a omului e moartea (Călătoria dalbului pribeag din bocetele românești). Semnificația călătoriei simbolice e determinată și precizată de coordonatele sale spațiale: pe orizontală, pe verticală, ascensiune (anabază), coborâre (catabază), de mijlocul de transport folosit (cal, navă, car), de scopurile și de ținta ei. Călătoria e temă preferată a tuturor literaturilor lumii.” 47 48

82


utopia

Eternitatea e «abruptă» și «ferecată», închisă cu lacăte grele ca în Turnul Babel. Spiritul iterativ devine idealul secret al acestei lumi […] Cuvintele Eclesiastului, așezate ca moto la Mosorul se potrivesc cum nu se poate mai bine: «Ceea ce a mai fost este ceea ce va mai fi»”.51 Călătoria dimoviană inițiază un tumult în care joacă “infernuri mate” iar “burguri de carton” adună “o mirare / cu lumea încăpută-n ea: căuc”.

G 51

Costin Tuchilă, ibidem

83


mai 2012

DE LA FUNDAMENTELE FILOSOFICE LA „INTERESUL PRACTIC PENTRU PATRIA NOASTRĂ” Prof. Marinela Pîrvulescu

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Onirismul schopenhauerian. Un fragment52 din perioada studiilor universitare53 a suscitat interesul biografilor54. Se constată că Eminescu porneşte de la o teorie neobişnuită a istoriei: viaţa popoarelor ar începe cu un „somn adânc”; ele îşi creează instituţii şi legi instinctiv, ca în vis, cu „un fel de clar-vedere naivă” corespunzătoare 52 „Chiar dacă omul visează în somnul lui adânc, totuşi nu-şi poate aduce aminte de vis. Abia când somnul adânc devine uşor umbrele chipurilor din cel dentâi s-aruncă în cel de-al doilea şi nasc visuri de care-ţi poţi aduce aminte – chipuri cari sînt numai simbolele celor văzute în somnul adânc. Şi popoarele dorm. La începutul instinctiv al vieţei lor ele trăiesc în stat natural asemenea albinelor, îşi creează instituţii şi un uz ce ar ce ar trebui să le găsească bune dacă le-ar crea cu conştiinţa, ba cari sunt din punctul lor de vedere mai raţionale şi mai bine-ntocmite decât legi şi instituţii create prin reflecţiune. Instituţiile cresc ca plantele, totul în ele e cu minte, fără ca mintea să fi jucat vun rol la crearea lor, instinctul sigur al naturei le-a creat bune şi oamenii vegetează în acest organism viu fără să-şi dea seama, ba fără să le vie-n minte cum că ar putea fi şi altfel. Asta-i o viaşă neconştie, e un fel de clar-vedere naivă, asemenea vieţei nocturne şi a pasurilor lunatecelor: somnul adânc. Dar când se scriu legile? Când încep a deveni controverse, când naivitatea încetează, când uzul începe-a fi privit ca formă goală şi nu ca espresia spontană a unui înţeles, a unei trebuinţe. Acest moment e somnul uşor şi momentele de fixare şi visurile acestui somn uşor sunt simbole; dar, fiindcă aceste simbole nu sunt adevărul însuşi, ele dau loc la cele mai diferite esplicări, şi aceste esplicări împlu viaţa spirituală a popoarălor. Religie, istorie, filosofie, comentarea dreptului vor într-una să descifreze simbolele în care sa aşezat infailibilul spirit al naturei. Natura iese din somnul omogenităţii, din en kai pan, instinctiv neconştiu – însă sigur şi infailibil în pasurile [lui], într-o stare consecutiv mai conştie, mai raţională, însă mai nesigură; o stare, a cărei cele mai multe pasuri sînt greşeli. iese dintr-un somn treaz, care nimereşte toate scopurile sale cu mijloacele cele mai simple, vasăzică cele mai raţionale, într-o trezire plină de visuri, unde pasul e nesigur şi unde scopurile s-ajung adesea prin cele mai complicate şi mai penubile mijloace. S-ar părea că ştiinţa, care caută înţelesul acestor forme, cearcă a întoarce oamenii de unde-a plecat – deşi pe o cale foarte lungă. Pe când omul, fără s-o ştie, înconjură într-un an soarele, cât i-ar trebui ca să-l înconjure conştiu şi numai după voinţa sa, pas cu pas? Viaţa desigur nu-i va ajunge. Astfel, pentru problemele ştiinţei nu va ajunge viaţa omenirei ş-a pământului şi desigur că cel din urmă om va sta tot înaintea ultimei probleme, fără să aibă răspuns la ea.”52 53 Ediţia citată a Operelor eminesciene, sub coordonarea academ. Mihai Cimpoi, integrează manuscrisul de faţă, 2257 1 perioadei 1868-1870, în vreme ce Ilina Gregori îl plasează în perioada berlineză. 54 D. Vatamaniuc, Magdalena Vatamaniuc, C. Noica

84


utopia

vieţii neconştiente, fiind „mai raţionale şi mai bine-ntocmite” decât cele create „prin reflecţiune”. Instituţiile sunt bune pentru că „instinctul sigur al naturei le-a creat bune”. Instituţiile şi legile devin obiect al controversei în momentul în care comunitatea îşi pierde naivitatea, trecând din „somnul adânc”, din „viaţa neconştie”, într-un „somn uşor”. În această fază, comunitatea îşi fixează scriptic forma obişnuită de viaţă, îşi scrie legile. Această a doua viaţă, „somnul uşor”, istoria, este tot un vis, iar tradiţiile scrise sunt „simbole” şi nu adevărul însuşi, pe care doar „infailibilul” spirit al naturii îl ştie. Viaţa spirituală a popoarelor se umple prin încercările de a explica aceste simboluri. Starea este caracterizată drept „trezie plină de visuri”, o stare mai conştientă, mai raţională, însă mai nesigură tocmai prin pierderea naivităţii. Ştiinţa încearcă să refacă, drumul spre formele de viaţă arhetipale, specifice „somnului adânc”; demersul va fi probabil zadarnic, pentru că e guvernat de conştiinţă care e inferioară „instinctului sigur al naturii” de care oamenii s-au depărtat prin trecerea înspre „somnul uşor”. Ilina Gregori recunoaşte în sintagma „şi popoarele dorm...” „limbajul onirologiei schopenhaueriene”55, pe care îl şi abordează în lucrarea amintită. Dincolo de pesimismul ce-l caracterizează, dublat de causticitatea spiritului său polemic faţă de pozitivismul cu pretenţii de „suprainteligenţă”, Schopenhauer extinde spaţiul cunoaşterii, integrând o serie întreagă de facultăţi misterioase, în ciuda incompatibilităţii cu presupoziţiile materialiste. „În lucrarea sa despre „viziuni”, Versuch über das Geistersehn, Schopenhauer are curajul să dubleze, de fapt, sfera cunoaşterii, acceptând alături de performanţele conştiinţei diurne, deschise către lumea exterioară, resursele conştiinţei nocturne.”56 Potrivit observaţiilor sale, conştiinţa nocturnă funcţionează similar cu cea diurnă, servindu-se de acelaşi dispozitiv neurosenzorial., doar că sursele sunt exclusiv interne. În acest sens, aduce în discuţie statutul fantomelor, pornind de la premisa că magia e reală, cu toate că gândirea ştiinţifică nu acceptă prejudecăţile în raport cu insolitul. Cu această ocazie, readuce în discuţie fenomene paranormale – somnambulism, telepatie, premoniţii, oracole, deuteroscopie, dedublare – pledând pentru recunoaşterea lor ca fiind reale, şi mai mult – relevante în perspectiva filosofiei. Schopenhauer le include în conştiinţa „nocturnă”, subordonându-le visului. „Organul oniric” în care este localizat visul denumeşte, de fapt, întreaga viaţă incomunicabilă a conştiinţei, adică inconştientul. Filosoful aduce în discuţie, cu această ocazie, importanţa somnului: pauza nocturnă are calităţi regenerative cvasimiraculoase, explicabile prin activitatea onirică. „Noaptea este pentru Schopenhauer timpul „vieţii organice”: 55 56

Ilina Gregori, op. cit., p.105. Ibidem, p.92.

85


mai 2012

odată întrerupte conexiunile cu lumea exterioară, conştiinţa se trezeşte în interior, deschizându-se unui flux de impresii care, în condiţiile veghei, rămân „secrete”, „inconştiente”. Ca o „harfă” scăpată din mâna care o foloseşte peste zi, conştiinţa continuă a vibra în somn, emiţând din aceleaşi „corzi” propria ei muzică, perceptibilă doar în liniştea pe care o îngăduie periodic contingentul.”57 Dincolo de acestea, impresionant este sentimentul de autenticitate care însoţeşte experienţa onirică. Efectul benefic al somnului nu se explică doar biologic, prin necesitatea naturală a repausului, filosoful invocând o „vis naturae medicatrix”, crezând astfel în bunătatea naturii. Visul declanşează mecanismele compensaţiei psihice. Schopenhauer instituie o ierarhie a viselor, separând din masa producţiilor nocturne stratul subţire al performanţelor cognitive propriu-zise. În anumite condiţii, „organul oniric” revelă adevăruri la care conştiinţa vigilă nu are acces. „Captivă în orizontul fenomenal, aceasta nu percepe decât „aparenţe” („Erscheinungen”), „coaja” din afară a lucrurilor, în timp ce „interiorul” („das Innere”), „esenţa” lor („das Wesen”) i se refuză.”58 Influenţele din Kant sunt recognoscibile, Schopenhauer transpunând „critica” acestuia într-o nouă ontologie. Dacă cele două concepte kantiene fundamentale, „Erscheinung”(„Apariţia”) şi „Ding an sich” („Lucrul în sine”), vizează „două” feţe contrare ale fiinţei, aşa cum susţine Schopenhauer, atunci se poate vorbi de „două ordini” ale realului. Ordinea a doua, ascunsă, a realului, ar coincide cu cea a „lucrului în sine”, cu fiinţa ideală, preindividuală, identică în toate lucrurile, eternă şi indestructibilă, cu „voinţa”. Visul ar fi astfel „drum prin lucrul în sine”59, „cale regală” a spiritului înspre eternitate, înspre atemporal şi aspaţial. Schopenhauer distinge somnul „profund” de cel „uşor”. Organul oniric nu lucrează deplin decât în somnul adânc. De visele teorematice, „adevărate”, corespunzătoare somnului adânc, nu ne amintim decât rareori şi numai în visele somnului uşor, superficial, pentru că „trezindu-ne”, nu ne reîntoarcem întotdeauna în realitatea obiectivă, ci trecem dintr-un vis în altul. Premoniţia onirică arată că visele pe care ni le amintim păstrează – încifrată însă – amintirea celor teorematice. Cei ce reuşesc să îşi amintească visele ar face dovada unor aptitudini cognitiv-revelatoare excepţionale.

Ibidem, p.93. Schopenhauer, apud Ilina Gregori, op. cit, p.94. 59 Ibidem. 57 58

86


utopia

Temeinicia studiului60 operei schopenhaueriene nu îi anihilează lui Eminescu discernământul. La Berlin frecventează cursurile de anatomie şi fiziologie, iar fundamentul ştiinţific îi aduce argumente în vederea raportării juste la un concept precum magnetismul animal. De altminteri, din onirologia schopenhaueriană păstrează doar ideea accesului la „lucrul în sine”, graţie convertibilităţii reciproce a celor două conştiinţe, diurnă şi nocturnă. Prelegerile lui Du Bois-Reymond, Helmholtz sau Frauenstädt au direcţionat, în mod cert, lectura critică făcută de Eminescu. Deşi receptorul modern al onirologiei schopenhaueriene ar înţelege că cele două conştiinţe, cea nocturnă şi cea diurnă ar spulbera ideea de individualitate a individului, lui Eminescu această scindare nu-i apare ca o ameninţare, pentru că el consideră inconştientul ca modalitate de a depăşi nivelul existenţei empiric-individuale, pentru a regăsi fiinţa infinită. Eminescu merge mai departe în acest sens, asumându-şi în mod particular conceptul de conştiinţă nocturnă. „Ordinea lucrului în sine” îşi pierde treptat caracterul supranatural-ocult. Suferinţa existenţei rămâne un rău intolerabil, iar mântuirea nu se mai ascunde în abisurile memoriei individuale. Răul de a fi poate înceta totuşi, căci viaţa diurnă este şi ea îmbibată de vis. Dacă Schopenhauer vedea viaţa de zi cu zi ca pe un „monstru”, Eminescu se raportează la experienţa contingentului ca la o posibilitate de salvare. După cum aminteam, (re)lecturile schopenhaueriene ale lui Eminescu sunt urmate de consultarea Lexiconului lui Frauenstädt. Notele din caietele eminesciene reţin tezele privind straturile somnului şi raportul dintre ele. În lumina contextului de sorginte schopenhaueriană, somnul „adânc” şi cel „uşor”, trezirea din visul primordial într-un alt vis, care păstrează cifrată amintirea celui dintâi, siguranţa somnambulică şi paşii întotdeauna juşti ai lunaticilor nu mai surprind. Inedită este însă aplicarea acestei structuri în spaţiul vieţii colective, depăşind sfera individuală vizată de Schopenhauer, aşa cum, de altminteri Eminescu sugera în amintita scrisoare adresată lui Maiorescu la 5 februarie 1874: „Sistemul [schopenhauerian] mi se părea prea puţin elaborat. Filosofia dreptului, a statului, a istoriei sunt numai indicate la Schopenhauer, şi totuşi cheia pentru justa lor întemeiere e cuprinsă neîndoielnic în metafizica sa. O anthropos zoon politikon, spunea deja Aristotel, şi orice gânditor din vechime era cel puţin un teoretician politic, pentru că nu se poate pierde din ochi tocmai Conform scrierilor lui Eminescu se presupune că studierea operei schopenhaueriene e fixată undeva inainte de perioada berlineză, pentru că nuvela Sărmanul Dionis traduce, în cheie literară conceptele fundamentale; de altminteri scrierile lui Schopenhauer îi sunt cunoscute încă din spaţiul românesc. 60

87


mai 2012

ceea ce prezintă în cea mai mare măsură interes practic [...] Cred că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici nu..”61 Preocuparea pentru zoon politikon62, pentru organizarea şi spiritualitatea comunităţilor este, în mod cert, anterioară datării scrisorii. Fundamentele etnopsihologiei lui Moritz Lazarus şi Heinrich Steinthal. Pasiunea pentru viaţa tradiţională a satului românesc63 manifestată anterior studiilor universitare a fost susţinută de fundamentele teoretice pe care Eminescu şi le-a apropriat, în acest sens aprofundând cercetările etnopsihologice. Manuscrisele eminesciene din perioada vieneză păstrează peste două sute de pagini de traduceri, transcrieri şi notiţe din publicaţia „Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft”, precum şi din primele contribuţii ale întemeietorilor disciplinei, Moritz Lazarus şi Heinrich Steinthal. Aceştia trăiau în Berlin şi nu ar fi exclus ca Eminescu să fi avut ocazia să fi fost prezentat personal lui Lazarus.64 Prima prelegere susţinută în cadrul Universităţii „Friedrich Wilhelm” de către profesorul Lazarus în semestrul de iarnă din 1873-1874 s-a bucurat de un mare succes. Eminescu se raportează la producţiile populare dintr-o perspectivă superioară. Scopul său nu se limitează la arhivarea şi clasificarea creaţiilor, ci vizează înţelegerea principiului lor generator, „cauza spirituală”. Pornind de la premisele etnopsihologice, Eminescu atribuie fiecărui popor un „suflet” propriu.65 Transcrie, după cum ne obişnuise, ad literam Introducerea în etnopsihologie a lui Lazarus şi Steinthal, în ciuda conţinutului prolix, autorii oscilând între mai multe concepte în definirea obiectului disciplinei: “suflet popular”, “spirit etnic” şi “spirit naţional”. Disciplina se fundamentează pe câteva idei majore; mai întâi susţine faptul că un popor este mai mult şi altceva decât suma inşilor care-l compun; apoi, poporul este un tot unitar, cu o articulaţie internă fermă şi armonioasă – un organism; în aceeaşi ordine de idei, poporul este o fiinţă vie, dar şi o fiinţă spirituală, ca atare liberă: poporul suportă istoria,

Mihai Eminescu, op. cit., vol. III, p. 395. Concept definit în lucrarea Politica a lui Aristotel; animal social, politikon provenind de la cuv. polis, "cetate" în limba greacă. 63 Este notabilă în acest sens perseverenţa cu care Eminescu, în spaţiu românesc şi nu numai, culege folclor. 64 În 1873, cu ocazia vizitei făcute de Titu Maiorescu. 65 Ilina Gregori, op.cit., p.109. 61 62

88


utopia

dar şi-o modelează potrivit dezideratelor sale specifice şi imperativului general uman: progresul. Disciplina urmăreşte identificarea manifestărilor „sufletului popular”, elaborarea metodei potrivite de abordare, precum şi descoperirea legilor proprii acestei entităţi încă nedescifrate, în condiţiile în care semnificatul se substrăgea încă semnificantului. Marginaliile eminesciene la conţinutul disciplinei reţin mai ales primatul spiritului în viaţa comunităţilor. Factorii obiectivi, precum teritoriul, clima, rasa, devin determinanţi pentru comunităţi, însă nu le definesc ca unităţi cu profil aparte, decisiv rămânând modul în care gândesc membrii grupului despre ei înşişi şi relaţiile pe care le stabilesc, adică factorul subiectiv. „Poporul”, postulează Lazarus şi Steinthal (la această idee va subscrie şi Eminescu), „este un produs spiritual al indivizilor care îi aparţin; ei nu sunt un popor, ei îl creează necontenit”, iar „sufletul popular produce reprezentarea şi prin asta lucrul numit popor”66. Însă şi aici, ca şi la Schopenhauer, Eminescu individualizează anumite concepte: conştiinţa de sine a comunităţilor, ca factor de integrare a indivizilor în aşa numitul „organism” etnic îl preocupă în mod deosebit. În acest punct al demersului, Ilina Gregori ridică o problemă delicată: cum se poate aplica onirismul schopenhauerian („cum să mai doarmă şi când să mai viseze un popor”?) unei macrostructuri, cum este poporul, în condiţiile în care el există atâta vreme cât se creează, cât se naşte prin reflecţie asupra lui însuşi, implicând deci raţiunea, starea conştientă, trezia. Deşi teoreticienii disciplinei accentuează componenta social-etică de a raţionaliza identitatea colectivă, ei nu ignoră nici existenţa misterului sufletului popular. Capacitatea de înţelegere şi autodefinire se dezvoltă prin limbă. Pentru cei doi teoreticieni, limba constituie nu doar mediul de expresie, ci mai ales „matricea inconfundabilă a sufletului colectiv”, păstrând sensibilitatea, subiectivitatea şi structurile mentale naturale ale comunităţii care o vorbeşte. În lumina noilor aspecte relevate, etnopsihologia implică aşadar, în mod necesar, studiul limbilor naturale sub aspect lingvistic. În fond, întreaga manifestare culturală a unei limbi relevă sufletul vorbitorilor. Dincolo de orice mijloace obiective de analiză şi cercetare, sufletul rămâne în parte misterios (dacă e să mergem pe filon romantic) şi inanalizabil. Reacţii la o filosofie a inconştientului. Eduard von Hartmann, prin lucrarea sa ce abordează filosofia inconştientului, Philosophie des Unbewuflten (1869), a stârnit, în mod sigur, interesul lui Eminescu; de altminteri notele eminesciene editate sub titlul „Ein organisches Prinzipiun der Natur” pe 66

Ibidem, p.111.

89


mai 2012

marginea opusului lui Hartmann devin indicatori ai fundamentării sale ideologice. Rudolf Haym semnează un amplu studiu pe această temă, cu ocazia apariţiei celei de-a patra ediţii a celebrului opus hartmannian, analiză ce îi atrage atenţia lui Eminescu (cel mai probabil în primul semestru al experienţei universitare berlineze). Analiza îşi ia drept obiect inconştientul, într-o epocă dominată de raţiune. Face un scurt istoric al problemei abordate, amintind pe Friedrich Heinrich Jacobi, Goethe, Herder şi Hartmann. „În timp ce premergătorii intuiau la rădăcina gândirii „ceva” care nu gândeşte – un mecanism obscur, fără a fi cu totul privat de sens (Jacobi), o forţă de nepătruns, Natura, ca principiu omnipotent şi infailibil (Herder), Hartmann vrea să dovedească existenţa acestui „ceva”, să-l determine pozitiv, pentru a-l transforma, apoi, într-un principiu universal de explicare a acţiunilor şi producţiilor umane”67. Haym consideră că o „filosofie a inconştientului” este un proiect absurd, singurul discurs legitim despre inconştient având ca temă limitele reflecţiei clare şi distincte. Realitatea interioară enigmatică se substrage acurateţii explicării logice. Haym consideră că acest substrat, componentă a subiectivităţii, are un statut particular: acela de „mister” ascuns în viaţa autentică a spiritului. Hartmann, propunându-şi elucidarea filosofică a acestei interiorităţi, apelează la mijloacele raţionalismului reducând astfel bogăţia vieţii natural-iraţionale. Raportul dintre cogito şi natura ireductibilă la concept este schimbat. Opoziţia spirit vs. materie îşi pierde din rigiditate. Dincolo de textul lui Haym, notele lui Eminescu neutralizează opoziţia dintre cele două puncte de vedere aduse în discuţie. El reţine ideea lui Hartmann despre instinct (definit ca „activitate orientată spre un scop, dar fără conştiinţa scopului” sau „voire conştientă a mijlocului spre un scop voit inconştient”), în ciuda criticii aduse de Haym. Interesul lui Eminescu pentru abordarea inconştientului poate avea resorturi intelectuale de ordin personal, dacă e să amintim o anume revendicare a lui Eminescu de la Schopenhauer, dar şi ideologia romantică. „Instinctul, consideră Ilina Gregori, conceput acum pe baza observaţiilor empirice (gesturi-reflexe bunăoară sau „inteligenţa” speciilor acefale) readuce (totuşi!) în actualitate nu numai ideea schopenhaueriană a clarviziunii onirice, ci şi viziunea romantică a naturii ca principiu unic, organic, benefic.” Miza istoricului. Concilierea raţionalismului cu inconştientul. Dar Eminescu merge mai departe şi pune în conexiune etnopsihologia (predominant raţionalistă) cu antropologia cea mai modernă (deschisă filosofiei

67

Ibidem, pp.70-71.

90


utopia

inconştientului)68. Din această perspectivă, orientarea lui spre istoria naţională nu echivalează cu „o abdicare a filosofului”, ci este mai degrabă o aplicare a filosofiei într-un nou domeniu, pe care îl „redimensionează teoretic, îmbinând astfel rigoarea ştiinţei cu aspiraţia sa primordială, metafizică”.69 Eminescu aşază ideea inconştientului într-un context nou, lărgit prin tematica etnopsihologică. „Viaţa popoarelor” nu poate fi înţeleasă, în concepţia sa, fără o vârstă arhaică, primordială, când adoima copiilor, comunităţile găsesc instinctiv soluţii bune de supravieţuire şi convieţuire. Visul treaz şi visul în vis al popoarelor depăşeşte astfel nivelul primar de „frumoasă viziune poetică”. Neminimalizând rolul inconştientului ca factor genetic al civilizaţiei, onirologia sufletului etnic poate deveni, din perspectivă istorică modernă, o componentă nonevenimenţială a vieţii comunităţilor (instituţii, legi, obiceiuri). În viziune eminesciană, sufletul popular păstrează astfel „amintirea vârstei dintâi, a unei ordini care nu e doar a umanităţii incipiente, ci a naturii şi a cosmosului întreg”70. Sufletul atribuit fiecărui popor, îi apare lui Eminescu ca o identitate vie, ca un loc al sedimentării întregii experienţe preistorice şi istorice:„Toată istoria unui popor, în orice privire, e înmagazinată în prezentul lui.”71 El susţine diferenţa de neconciliat dintre existenţă („Sein”) şi conştiinţă („Danken”)72. Istoria, subliniază Ilina Gregori, nu se reduce la o întoarcere la sine a Ideii, faptele omenirii se depun în memoria colectivă. Numai că „magazia” nu se deschide oricui. „Somnul” predecesorilor, cu dubla sa funcţie, de fondare şi uitare, metamorfozează acest „depozit” într-un perimetru miraculos. Istoricul nu vizează ca obiect al activităţii sale faptele, ci semnele, datoria sa fiind de a le citi şi interpreta.

N Ilina Gregori, op. cit., p.112. Ibidem. 70 Ilina Gregori, op. cit., p.116. 71 Apud Vatamaniuc, „Manuscrisele, jurnalul formării intelectuale”, în Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p.35. 72 Scrisoarea din februarie 1874 către Maiorescu, op. cit., loc. cit. 68 69

91


mai 2012

DESPRE HIP-HOP

73

Andrei Stoenescu, 11G

GŞ Energetic – Târgu Jiu

 Muzica, una dintre cele 7 arte74, este, sau ar trebui să fie, expresia unor trăiri sufletești, unor idei/concepții expuse într-o formă organizată estetic, plăcut. Nu insist însă asupra definirii generale a muzicii. În cele ce urmează încerc să fac înțeleasă ideea de hip-hop, mai exact, să spun ce reprezintă ca gen de muzică și mișcare culturală. Când și cum a apărut este arhicunoscut, nu acestor aspecte le voi acorda atenție, ci mă voi limita la percepția actuală a genului, la impresie și expresie. Foarte multe persoane au o impresie greșită despre acest gen muzical deoarece interpretează îndoielnic mesajele–„ţipăt” cuprinse în cântece, mesaje spuse direct, exact așa cum este realitatea, iar cei mai mulți dintre noi preferăm să ne hrănim cu clișee, evitând să le ascultăm până la capăt. Trecând peste prima barieră a formei, a expresiilor formulate dur, vom putea înțelege mai bine sensul și mesajele ce vor a fi transmise. Desigur, și în acest gen regăsim abordări tematice comune, se vorbește despre bani, iubire, politică, societate, conflicte dintre generații și mentalități etc.75 Muzica hip-hop mi-a dat impresia că artistul pe care îl ascult nu creează un monolog cu mine, ci, mai degrabă, dezvoltă un dialog, eu fiind atât parte a cântecelor lui, cât și interlocutor. Muzica fiind de această dată feed-back, ecou la așteptările în care mă aflu. El cântă un vers pentru a-mi oferi, pentru a-mi transmite o stare. Într-adevăr, ca în orice Crearea termenului hip hop este atribuită lui Keith Cowboy. Deși Lovebug Starski, Keith Cowboy și DJ Hollywood foloseau termenul când acest gen de muzică era cunoscut ca disco rap, se crede că Keith Cowboy a creat acest termen în timp ce râdea de un prieten care se înrolase în armată, cântând cuvintele "hip/hop/hip/hop" într-un fel în care imita cadența ritmică a soldaților ce mărșăluiesc. Cowboy a dezvoltat cadența și a înglobat-o în spectacolele lui, apoi a fost copiată de alți artiști. Afrika Bambaataa este primul care a folosit termenul ca descriere a subculturii de care aparține muzica hip hop, deși se sugerează că același termen a fost și ca o descriere negativă a noului gen de muzică. De când a apărut în New York în anii 1970, hip-hop-ul a ajuns să înglobeze un întreg stil de viață care încorporează diverse elemente de etnicitate, tehnologie, artă și cultură urbană. wiki source 74 Arhitectură, Sculptură, Pictură, Muzică, Poezie, Dans, Film 75 Vă sugerez: Cedry2k, Paraziții, Raku, Cretzu, Bitză 73

92


utopia

alt domeniu, există și aici uscături, autoproclamați „artişti” care nu au nimic de spus, doar abuzează de limbajul vulgar, fac pe grozavii, înjură și atât. Dar ar fi nedrept să reducem la aceștia întreaga categorie a hip-hop-erilor. În urmă cu câțiva ani, un artist foarte talentat, din punctul meu de vedere, spunea într-o piesă: „Lăsați copiii să asculte, că învață multe, părinții n-au timp să discute”76. Chiar dacă nu există înlocuitori pentru părinți, rezonez perfect cu acest mesaj. În ziua de astăzi, părinții sunt foarte stresați de locul de muncă, tăierea salariilor sau întârzierea lor. Din acest motiv, uită adeseori că ar trebui, din când în când, să-și mai facă timp și pentru copiii lor. Puțin probabil ca un copil să se ducă la părintele lui să-i spună „vreau să discutăm despre ceva”, de aceea, în mod normal, este de datoria părinților să facă acest pas, să se deschidă spre noi. Dar dacă un părinte își surprinde copilul ascultând hip-hop și-l descurajează, poate greși enorm. Eu am avut destul de puține ocazii să discut cu părinții mei, din motivele menționate mai sus. Dar, în schimb, ascult în fiecare zi și caut piese sau albume noi, pentru a învăța și alte lucruri pe care, poate, nu le știam și de care, cândva, mă voi lovi sigur. Ceea ce nu înseamnă că acord tuturor cântecelor din acest gen întâietate sau valoare de adevăr. Cum e și firesc, sunt selectiv, analizez, filtrele mele subiective fiind cele care îmi vor dicta. M-am axat în special pe hip-hop-ul românesc. Apreciez că reprezentanții acestuia pot împărtăși cel mai bine publicului anumite stări specifice. Comparativ cu cei din alte țări care, în general, sunt foarte bogați și contactul lor cu „cartierul”, cu zona underground e nul, ai noștri, vorbesc și de sărăcia sau nevoile de care ne izbim cu toții. Astfel noi ne putem regăsi în cântecele lor, iar ei devin exponențiali în contextul din care cu toții facem parte. Un subiect destul de important și abordat este politica. Pe toți ne interesează politica, fie că ne dăm seama sau nu. Fie că ne convine sau nu, aceasta ne afectează. De aceea tonul critic la adresa politicienilor este pe deplin justificat. Trupe ca Paraziţii77, au destule piese scoase despre acest subiect, și, consider eu, foarte reale, bine gândite. Îmi amintesc un vers de-al lor care sună cam așa: „copiii se dau pe gheață în săli de clasă”. Cheloo Paraziții este o apreciată trupă hip-hop înființată în martie 1994 de Cheloo (Cătălin Ștefan Ion). În luna mai i se alătură Ombladon (Bogdan Ionuț Pastaca). Prima piesă înregistrată este „În Jur” și a apărut pe 13 Septembrie 1994. Până în prezent au înregistrat zeci de albume atât cu trupa, cât și solo. 76 77

93


mai 2012

Asta... ar trebui să ne dea de gândit și, dincolo de conținutul perceput ca negativ al cântecelor, să vedem care sunt cauzele, ce e de făcut. Putem găsi și mesaje mai dure, spuse pe un ton mai agresiv, sau chiar injurios. Din acest motiv, sub paravanul „ia uite cum vorbește și ăsta!”, foarte mulți se feresc să asculte și se opresc aici, după care se întorc la genuri comerciale de muzică, mai accesibile, mai puțin solicitante. Eu nu mă consider nici huligan, nici derbedeu, nici nesimțit, cu toate că ascult acest gen de muzică. Dimpotrivă chiar. Fără a suspecta vreo conspirației anume, hip-hop-ul mă liniștește, mă ajută să văd și dincolo de ce vor „ei” să vedem și mă motivează. Acesta este rolul muzicii hip-hop, să-ți deschidă ochii, să poți vedea dincolo de stereotip. Cei care apreciază muzica bună, vor înțelege de pe albumele artiștilor că va trebui să cumpere cd-uri originale pentru că așa este corect, întrucât există foarte puțini bani în buzunarele lor din cauză că nu sunt promovați, nu apar la radio, tv etc. Așa cum ne deranjează pe noi furturile, și noi trebuie să înțelegem și să admitem că și furtul intelectual tot hoție se cheamă iar păgubiții sunt tocmai artiștii de a căror muncă ne bucurăm. Nu știu dacă aceste cuvinte vor avea vreun rost, nu știu dacă va exista cineva care o să înțeleagă ceea ce vreau eu să transmit dar, dacă se va găsi măcar un cititor care m-a înțeles, scopul acestui text a și fost atins! Este într-adevăr o idee bună, fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pentru locul în care trăim, indiferent de cum trăim. Eu consider că, de această dată, exprimându-mi asumat opinia, mi-am făcut datoria corect în primul rând față de mine. Voi participa la orice fel de protest, pentru că asta m-a învățat hip-hop-ul, să-mi apăr drepturile, chiar dacă protestul mă privește direct sau nu. Voi lua măsuri să nu mă las furat nici măcar cu un ban, pentru că nu contează suma, ci gestul în sine. Trebuie să renunțăm la „trec peste, oricum, nu prea contează”. Este ineficientă atitudinea asta, ba contează și încă foarte mult. Asta demonstrează că noi chiar existăm și nu ne place să fim nedreptățiți, tâlhăriți sau batjocoriți. Din acest motiv consider că trebuie să ne impunem, să nu uităm că avem drepturi și că acestea trebuie să ni se respecte.

94


utopia

VOTUL UNINOMINAL – CALEA SPRE DEMOCRAŢIA DULĂILOR Dorel Şchiopu

– Vulcan

În urmă cu 4 – 5 ani, oricum – înaintea alegerilor electorale din 2008, societatea românească fremăta vârtos pe tema nevoii de reformare a clasei politice din România. Eram în faţa unui consens naţional nemaiîntâlnit după decembrie 1989. Toată lumea era de acord că nu se mai poate continua aşa! Parlamentul lăsa impresia că e cloaca incompetenţilor şi/sau a corupţilor şi că aceste două (ne)calităţi ar fi condiţii „sine qua non” pentru a intra în forul suprem al naţiunii, ai cărui membri nu aveau nici o treabă cu poporul care i-a trimis acolo. Cei care se încăpăţânau să mai participe la vot o făceau cu sentimentul fatalităţii: mersul lucrurilor îi vor duce, în mod implacabil, în situaţia de a regreta votul dat. Trebuia schimbat ceva. Dar, ce anume? Discuţii, emisiuni, analize etc. În final, s-a ajuns la un alt consens: rezolvarea tuturor problemelor postdecembriste depindea de schimbarea sistemului de vot. Cum de nu ne-am gândit mai devreme la această soluţie atât de simplă? A fost aruncată pe piaţă o petardă – votul uninominal – care ne-a aburit aproape pe toţi. Excepţiile (au fost câteva) nu prea s-au auzit în zgomotul bucuriei generale. Plus că, orice persoană care era împotrivă sau care avea dubii asupra eficienţei acestei măsuri era asemuită cu un „duşman al poporului” („vrag naroda” – termen apărut în perioada lui Stalin şi oficializat în Codul Penal al URSS din acea perioadă). *** Până la urmă, inevitabilul s-a produs. A fost adoptată o lege privind votul uninominal. Mai precis, au fost modificate corespunzător vechile legi electorale. Adică, în mod absurd. Cu câteva prevederi halucinoide. Puteai, spre exemplu, să câştigi alegerile într-un colegiu cu 90% din voturi dar să nu obţii mandatul cuvenit, de parlamentar, pentru că partidul

95


mai 2012

din care făceai parte nu atinsese pragul electoral de 5%. Caz în care, în Parlament ajungea un contracandidat care obţinuse 3-4%. Un alt aspect de neconceput al noii legi consfinţea drept regulă ca, în cazul în care primul candidat în ordinea numărului de voturi nu obţinea 50% +1, mandatul de parlamentar să nu-i revină acestuia, ci unuia dintre candidaţii aflaţi pe locurile 2 sau 3! Şi asta, nu oricum. Ţineţi-vă bine de scaun: în baza acordului între partide!!! E clar. Nu credeţi aşa ceva. Verificaţi, atunci, Legea 35/2008, art. 48, alin.7, lit. c! Mă întreb ce o să spuneţi după ce veţi afla că astea sunt mărunţişuri faţă de posibilitatea tragerii la sorţi(!) a mandatului de parlamentar (acelaşi articol), dacă partidele nu se înţeleg între ele! După harababura alegerilor din 2008 şi, mai ales, după harababura rezultată în Parlament urmare acestor alegeri, biata lege 35 este criticată de toţi. De data asta, fără nici-o excepţie. În 2008, însă, să te fi declarat contestatar al ei în mod public presupunea un risc major. Ceva comparabil cu actul de curaj pe care şi-l asumă astăzi cineva care este reticent la promisiunea că vom primi cu toţii 20000 € şi îi suspectează pe promotorii acestei idei că ne consideră retardaţi dacă cred că ne pot vinde gluma asta electorală. - Să alegem persoane, nu liste (de partid)! Era unul dintre sloganurile care inundau spaţiul media. De parcă nu era vorba tot de o listă (de partid) dar care cuprindea un singur nume. - Vei şti pe cine ai trimis în Parlament! – stabilea un alt slogan. Comentariile sunt de prisos. Am vorbit mai sus despre tragerea la sorţi. - Se responsabilizează clasa politică obligând partidele să aleagă pe cei mai buni! Reţeta succesului conţinea doar două ingrediente: notorietate (să te ştie lumea măcar 1 / 10 cât pe Oana Zăvoranu) şi bani (pentru a putea să te conformezi standardelor moderne de mediatizare). Ce s-a ales de toate aceste sloganuri? Una peste alta, am văzut cu toţii ce a ieşit: cel mai slab parlament de după revoluţie. Nu-mi aparţine ideea. Am auzit-o de multe ori fără să fie contrazisă vreodată. *** Acum, înaintea alegerilor din 2012, discuţia despre reformarea sistemului electoral se aprinde din nou. Sunt vehiculate două variante: uninominal cu două tururi de scrutin şi cel cu un singur tur. Ambele aruncă în aer ideea de reprezentativitate, concept care ar trebui evaluat în aur dacă vrem democraţie. Nu mai suntem în Grecia antică să ne adunăm cu 96


utopia

toţii în piaţa publică (agora) pentru a lua decizii. Democraţia, azi, este reprezentativă, se exercită prin reprezentanţi. Dar, cât de reprezentativi sunt aceşti reprezentanţi? Conform primei variante, în turul doi de scrutin se califică primii doi candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinut. Să presupunem că aceştia reprezintă partidele A şi B, iar, în urma celui de-al doilea tur, reprezentanţii partidului A câştigă toate colegiile cu o medie de 55% faţă de media de 45%a celor din partidul B. Teoretic este posibil ca un partid care a obţinut 40% din voturi în turul doi să nu aibă nici un reprezentant în Parlament. Unde să mai punem cazul unui partid C care, cu un scor de 10 - 15 %, nici nu intră în turul doi. Asta, deşi ar avea adunate vre-o 2 milioane de voturi! În a doua variantă, lucrurile stau chiar mai prost. Obţine mandatul cel care primeşte cel mai mare număr de voturi în primul tur. Poate fi un candidat cu 20% şi care va reprezenta un colegiu în care a fost respins (indirect) de 80% dintre alegători. Din păcate acest sistem a fost legiferat în cazul primarilor şi va fi aplicat la alegerile locale de luna viitoare. Specialiştii spun că primarii în funcţie vor fi realeşi în proporţie de 95%. E bine? E rău? Eu spun că e periculos. Vom legifera prin legi aşa zis „democratice” menţinerea pe viaţă în funcţie a unor personaje a căror ultimă grijă va fi aceea că ar putea pierde mandatul. Şi asta nu va contribui la creşterea calităţii actului politic de administraţie. *** Foarte gravă în aceste două variante este lipsa oricărei legături, a oricărei relaţii de proporţionalitate între numărul de voturi şi numărul de mandate! Poţi avea 90% din mandate cu 30-40% din voturi (intenţie de vot iniţială, în primul tur) şi poţi lipsi complet din Parlament cu un scor electoral de 25 – 30 %. Nu-mi pot reprima o analogie cu fabula lui G. Alexandrescu - Câinele şi căţelul. Partidele mari luptă cu toate forţele pentru democraţie dar au grijă să respecte regula „noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”! Ce facem atunci cu dreptul constituţional al fiecăruia de a alege şi de a fi ales? Mai precis, cu aplicabilitatea acestui drept. Nu mor eu acum de grija căţeluşilor din politica românească dar nu pot să nu mă gândesc la dictatorii care de-a lungul istoriei şi-au adăpostit puterea de a dispune după bunul plac în spatele a tot felul de şmecherii electorale. 97


mai 2012

Dacă tot am vorbit de Stalin mai devreme, să ne amintim un celebru dicton al sinistrului dictator: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”! Analizând „la rece” agitaţia actuală referitoare la sistemul de vot vom înţelege cât de puţin s-a schimbat lumea de la Stalin până azi. Parafrazând, ajungem la concluzia că nu contează cine votează, contează cum se numără voturile! *** Conform legii, norma de reprezentare în România este de un deputat la 70.000 de locuitori şi de un senator la 100.000 de locuitori. În aceste condiţii, unui partid care primeşte 1.000.000 de voturi (cca. 5%) i se refuză dreptul de a avea un parlamentar. Dreptatea dulăilor, nu? Mai facem o experienţă. Mai trece un ciclu electoral. Mai schimbăm câteva reguli ale sistemului de vot. Adică, nu noi. De asta se vor ocupa dulăii. Căţeluşii să se ţină deoparte pentru că - în fabulă, cel puţin – riscă o bătaie soră cu dizidenţa anticomunistă. Ca o culme a coincidenţei, în tot acest timp asistăm la dispariţia societăţii civile! Cu câteva rare şi firave excepţii, societatea civilă este aservită unor structuri sau scopuri politice fără sprijinul cărora nu şi-ar permite nici chiria la sediu. 07.05.2012 P.S. În Rusia, Putin devine a treia oară preşedinte, de data asta pentru un prim mandat de 6 ani. Ca să nu mai tot piardă ruşii vremea pe la alegeri cu rezultat cunoscut. Nimeni nu-şi face iluzii că nu va câştiga şi mandatul următor. Deci Putin conduce Rusia de 12 ani (doua mandate de preşedinte şi unul de prim-ministru). Mai mult ca sigur, o va mai conduce încă 12. Nu-ţi vine să te gândeşti că-i mai trebuie doar 5 ani să-l ajungă pe Stalin?

98


utopia

IDENTITATEA NEPĂSĂRII Marius Robu

– Craiova

 Am copilărit într-un sat, în care nu existau minorități de nici o culoare. Cred că acesta este și motivul care m-a făcut să nu mă simt niciodată majoritar, parte a unei majorități sau majoritatea însăși. De fapt, eu cred că nu te poți simți majoritar, decât dacă ești în minoritate, dacă ai în jur sau dacă te raportezi la minorități. Altfel, ea nici nu există. Cineva mi-a spus, încă de când eram copil, că noi suntem români, că vorbim limba română, că țara noastră se numește România etc. Am luat toate astea de bune, ca pe multe altele, fără să întreb de ce suntem astfel și nu altfel, de ce și de când vorbim cum vorbim, de când și de ce avem o țară care se numește așa, cine a decis asta etc. Acestea nu sunt niște întrebări, o, nu. Cine m-ar mai crede intelectual, dacă ar afla că nu-mi sunt clare toate răspunsurile? Aceasta, da, este o întrebare. Ce dacă nu știm în proporție covârșitoare de ce țara noastră se cheamă România; Ce dacă nu știm, de pildă, ce este lumina, ce dacă nici unul dintre primii 50 de oameni cu studii universitare, pe care i-am întrebat unde anume în capitală este Sala Palatului, nu a știut să-mi răspundă, sau a răspuns greșit; Ce dacă un popor întreg votează și decide, sau ar putea face asta, deși doar o mică parte știe la ce scrutin participă, care sunt candidații, care este rolul unor instituții fundamentale ale statului, ale căror membri sunt aleși etc. Să fie doar lipsă de educație? Nu cred. Eu cred că este nepăsare. O nepăsare cu N mare. Această Nepăsare nu e doar o vorbă și nici măcar doar o stare de spirit. Ea ține, cred, de personalitatea de bază a unui popor, de ființa sa ancestrală, de esența sa. Cred că poporul ăsta a supraviețuit prin nepăsare, altfel s-ar fi sinucis! Multe popoare mândre au făcut asta în istorie. Nu au putut accepta orice. Au pus tagă, au zis: până aici! Pe noi ne-au invadat, ne-au ciumpăvit, ne-au umilit, ne-au abandonat etc. Noi, tot nepăsători. Nepăsători, dar 99


mai 2012

veșnici. Eroii poporului român sunt excepții, răbufnirile sale sunt manipulări, democrația sa, monarhia sa, comunismul său etc., sunt, toate, forme fără fond. Într-o astfel de țară merită să te naști sau să devii minoritar. De orice fel. Altfel, nu ai nici o șansă. Doar dacă, ajungi, într-un fel sau altul, undeva unde ești minoritar, ești recunoscut, consacrat etc. abia apoi însemni ceva și pentru majoritatea ta. Altfel, avem un stat de drept, suntem un popor suveran, liber, stăpân pe soarta sa și slugă pe soarta altora etc. Când citesc o carte, plec de la premisa că ea poate conține o singură idee nouă, sau nici una. La fel cred că este și cu popoarele. Despre al meu, cred că a făurit o limbă. E suficient. Îl iert pentru că nu mă bagă-n seamă, pentru că trebuie să plec sau să mor, altfel nu pot însemna nimic pentru el, pentru că-i place să se mintă, să se supună, dacă nu este supus, pentru că nu ia nimic în serios, pentru că este la fel ca mine, în afară de nepăsare. Deci, eu sunt român? Dar Ilie Moromete a fost? Dar cine a fost sau e român? Tu ești?

W 100


utopia

DEZVOLTAREA UMANĂ-DURABILĂ – VIITOAREA STRATEGIE DE DEZVOLTARE A LUMII Prof. Otilia Cercel

GŞ Bârseşti şi GŞ Energetic – Târgu Jiu

 În istorie, lumea umană se află într-o continuă transformare. Pe măsura trecerii timpului structurile sale politice şi sociale, instituţiile cheie, valorile, economia şi cultura se schimbă. Viteza acestor schimbări poate să varieze, după cum şi direcţia lor e de multe ori imprevizibilă. Criza economico-socială semnifică în fapt îndepărtarea parametrilor de apreciere a evoluţiei vieţii de la limitele lor naturale,adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni. Înseamnă că actualul mod de alocare şi utilizare a resurselor nu mai este potrivit din punct de vedere natural-uman. Ceea ce cred că lipseşte în clipa de faţă modelului actual este responsabilitatea. Trebuie să înţelegem că orice decizie pe care o luăm în prezent îşi va produce efectele şi în viitor. De cele mai multe ori suntem obişnuiţi să gândim pe termen scurt. Dar odată ce omul a ajuns în poziţia sa de astăzi,de dominanţă asupra naturii, acest mod îngust de a privi lucrurile devine extrem de periculos. Elementele definitorii ale crizei sunt reprezentate de accentuarea incompatibilităţii dintre mediul antropic şi cel natural, ca şi dintre obiectivul profitului bănesc, asigurat prin concurenţă, care se doreşte loială, dar în realitate devine din ce în ce mai inegală,şi obiectivul mult mai cuprinzător al unui profit social-uman totalizator. Relaţia dintre cele mai importante trei elemente ale evoluţiei şi dezvoltării omenirii – eficienţa economică, justiţia socială,egalitatea şanselor pentru generaţiile care coexistă şi se succed la viaţă – este astăzi profund dezechilibrată. Caracterul preponderent extensiv al dezvoltării actuale asociază acesteia şi un consum mult prea mare, adesea iraţional, de resurse. „O societate echilibrată trebuie să ofere un nivel de viaţă satisfăcător pe plan material, fără a compromite calitatea vieţii. Apariţia şi dezvoltarea acestei 101


mai 2012

societăţi trebuie să fie garantate printr-o structură economică care exploatează resursele naturale cu mai multă răspundere şi deci în armonie cu natura. Tendinţa trebuie,deci,să fie spre o economie bazată, n măsura posibilului,pe sursele de energie practic inepuizabile, pe folosirea materiilor prime larg disponibile sau regenerabile, pe un reciclaj permanent al materiilor rare,pe o gestiune inteligentă a resurselor alimentare şi a calităţii mediului înconjurător şi pe tehnologii cu consum redus de energie şi de materii prime. [...] Risipa pare să fie un produs inerent al caracteristicilor sociale,economice şi culturale ale epocii noastre. De aceea,pentru a progresa mai mult,omenirea trebuie să depăşească epoca risipei.”( D. Gabor, U. Colombo, A. King, R. Galli – „Să ieşim din epoca risipei”). Se pune deci problema găsirii unei alternative viabile,care să ne îndrepte spre o dezvoltare cu caracter durabil,bazată pe o economie umană şi pe compatibilitatea mediului creat de om cu mediul natural, precum şi a profitului monetar cu profitul social-uman şi ecologic la nivelul fiecărei colectivităţi umane. Esenţa schimbării ar coincide cu trecerea de la obiectivul sporirii creşterii economice,cu ajutorul oamenilor,priviţi ca instrumente de realizare,la un alt tip de dezvoltare şi de evoluţie economică mondială,în cadrul căreia oamenii să reprezinte în primul rând scopul, şi nu numai mijlocul de realizare a ei. O strategie internaţională a dezvoltării trebuie să reprezinte un ansamblu coerent de obiective bine determinate,de principii şi măsuri vizând orientarea eforturilor comunităţii internaţionale spre atingerea unor anumite obiective comune,de importanţă majoră,ţinând cont de modificările şi mutaţiile previzibile din economiile naţionale şi din întreaga economie mondială. Pentru a fi un model de succes ea trebuie să se refere la obiective cât mai diverse,atât globale cât şi sectoriale,bine şi realist precizate şi încadrate într-un ansamblu coerent. De asemenea, accentul va trebui să fie pus de acum înainte pe trăsături precum flexibilitatea, adaptabilitatea, descentralizarea şi mutarea puterii decizionale. În viziunea lui Alvin Toffler asistăm astăzi la un imens proces de demasificare, tendinţă generală ce se manifestă la nivel economic, sociopolitic, educaţional, al mass-media etc. (Paradoxal, globalizarea coincide şi cu accentuarea localismului şi redeşteptarea conştiinţei etnice şi rasiale peste tot în lume. La nivel general se întrepătrund două procese: cel de dezintegrare, dar şi cel opus, de reintegrare, de această dată informaţională. Infrastructura economică care se naşte astfel astăzi se constituie într-un „sistem nervos revoluţionar al planetei”, ale cărui 102


utopia

principale trăsături sunt interactivitatea, mobilitatea, convertibilitatea, ubicuitatea şi globalizarea.) Motto-ul acestei strategii a dezvoltării uman-durabile l-aş căuta într-un citat din scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry: „Nu există soluţii,ci numai forţe în mers...Trebuie să le creezi şi soluţiile vor veni!” Ea trebuie să urmărească compatibilitatea dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, încercând să găsească căile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi – resurse,respectiv obiective de atins – mijloace folosite. În ceea ce priveşte obiectivele, cele mai importante elemente cred că ar trebui să fie patru:  Accentul pus pe caracterul uman al dezvoltării (dezvoltare prin şi pentru oameni !);  Asigurarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;  Asigurarea unei compatibilităţi permanente între mediul creat de om şi cel natural;  Promovarea unei noi etici în folosirea resurselor materiale. Aceste elemente pot şi trebuie însă în continuare să fie nuanţate şi dezvoltate. Declaraţia de la Tokyo din 27 februarie 1987 identifică de exemplu opt principii fundamentale care ar trebui să stea la baza unei dezvoltări durabile: revigorarea creşterii economice, o nouă calitate în creşterea economică, conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse, menţinerea nivelului demografic, reorientarea tehnologiei şi controlul asupra riscurilor, integrarea mediului şi a proceselor economice în actul decizional, reforma relaţiilor economice internaţionale, întărirea cooperării internaţionale. În condiţiile transformărilor contemporane din economia mondială – accentul pus nu pe creşterea cantităţii, ci pe cea a productivităţii – importantă devine în primul rând calitatea cunoştinţelor şi utilizarea lor superioară, de unde rezultă şi importanţa crescută a sistemului educaţional („şcoala responsabilă” de care vorbeşte Peter Drucker, dar şi alte canale noi de „distribuţie” a informaţiilor, de exemplu Internetul sau posturile specializate de televiziune) şi a cercetării ştiinţifice, din ce în ce mai organizate şi mai interconectate. Dezvoltarea economică substanţială şi în acelaşi timp constantă (creşterea de la an la an a producţiei şi a forţei de muncă ocupate) rămâne totuşi strict necesară obiectivului de esenţă: oferirea unor oportunităţi 103


mai 2012

satisfăcătoare nevoilor şi aspiraţiilor legitime ale tuturor oamenilor. Rămâne însă să trecem de la o creştere nediferenţiată, pur exponenţială, cantitativă, la o creştere organică, diferenţiată şi calitativă, care să ţină în plus seama şi de dependenţa profundă a omului faţă de natură. Atingerea unei stări raţionale şi durabile de echilibru nu poate avea loc decât în urma unei schimbări fundamentale a valorilor şi obiectivelor individuale, naţionale şi mondiale. Şi în acest sens rolul educaţiei, al culturii şi al tradiţiilor pe care le căpătăm şi le deţinem fiecare din noi devine esenţial. În ciuda preferinţelor politice pentru considerentele pe termen scurt, cele care trebuie să capete azi prioritate sunt cele pe termen lung, cu influenţă majoră asupra viitorului. Constatăm astăzi o discordanţă evidentă între creşterea interdependenţelor obiective şi eşecul politicilor de cooperare la scară universală în scopul utilizării acestor interdependenţe spre beneficiul comun al omenirii. Am arătat complexitatea problemelor economiei mondiale. Interesele diferitelor state sau grupări de state sunt de cele mai multe ori divergente. Dar omenirea trebuie să devină conştientă că fără o cristalizare a intereselor comune şi fără o apropiere a punctelor de vedere, problemele economiei ar deveni în viitor şi mai complexe, situaţia în ansamblu s-ar degrada încă mai puternic, iar găsirea unor soluţii comune ar deveni mereu mai dificilă. Subdezvoltarea, de exemplu, nu constituie o simplă rămânere în urmă, o întârziere a unor ţări care să poată fi recuperată printr-un proces liniar de creştere în cadrul economiei mondiale. O asemenea ipotetică creştere nu ţine cont de fenomenele de dominaţie şi de dependenţă, directă sau nu, care dezechilibrează relaţiile internaţionale, sau de cercurile vicioase ce se creează în cadrul economiei. O strategie durabilă implică fără îndoială şi democratizarea relaţiilor dintre state şi în stabilirea obiectivelor şi măsurilor comune de acţiune. În plus, pentru o mai corectă evaluare a situaţiei mondiale, actualii indicatori economici sunt insuficienţi. Starea de sănătate a mediului înconjurător, precum şi echilibrul (economic, social, politic) actual şi viitor, trebuie şi ele luate în considerare. Sunt necesare în consecinţă noi modalităţi, mai rafinate, de măsurare a progresului. În acest sens s-au înregistrat deja unele încercări. Cel mai cuprinzător indicator complex al nivelului de trai este considerat la ora aceasta Indexul de Prosperitate Economică Viabilă (ISEW – Index Sustainable Economic Welfare), propus de Herman Daly şi teologul John Cobb, care măsoară atât consumul mediu pe cap de locuitor,cât şi distribuţia degradării mediului înconjurător. 104


utopia

În sfârşit, trebuie menţionat şi imperativul adaptării conceptului de dezvoltare uman-durabilă – ca şi a oricărei strategii orientate în acest sens – la condiţiile şi particularităţile fiecărei ţări, ţinându-se cont şi de necesităţile de creştere economică, contextul socio-uman şi ecologic, elementele specifice etc. Această cerinţă este cu atât mai importantă, cu cât ea e singura care poate să ofere viitorului model atât viabilitate, cât şi durabilitate. În concluzie, consider că actuala criză,problemele cu care se confruntă omenirea,ca şi direcţiile şi diversele perspective care i se deschid astăzi în faţă constituie o adevărată sfidare, poate cea mai mare din întreaga ei istorie. Suntem în plină furtună, timpul îşi aruncă apele învolburate asupra noastră; e clipa să învingem însă acest curent şi mai departe să ne găsim singuri drumul pe care ni-l dorim. Suntem responsabili, şi nu numai pentru trecut, ci mai ales pentru prezentul şi viitorul nostru. Iar puterea de a ni le face mai bune stă în noi. Bibliografie E. Dijmărescu,... – „Criza economică mondială”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. D. Gabor, U. Colombo, A. King, R. Galli – „Să ieşim din epoca risipei”, ed. Politică, Bucureşti, 1983. George Marin – „Noua strategie internaţională a dezvoltării”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Constantin Popescu – „Tranziţia la economia umană” Alvin Toffler – „Puterea în mişcare”, ed. Antet, 1995. *** – „Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu”, Bucureşti, martie 2000.

F 105


mai 2012

STRATEGII COMPETIŢIONALE ÎN RAMURI “TINERE”, ÎN FORMARE Prof. Maria Şchiopu

Colegiul Economic Hermes – Petroşani

 Firmele care încearcă “să-şi facă loc” într-o ramură “tânără”, în formare, cu un potenţial de creştere ridicat, sunt confruntate cu două probleme strategice majore: - cum să-şi procure resursele necesare susţinerii unei strategii de creştere şi dezvoltare, care să le conducă la un ritm de creştere superior pieţei în ansamblul ei şi să asigure premisele atingerii unei poziţii de lider în ramură; - asupra căror segmente de piaţă şi avantaje competiţionale să se concentreze în aşteptarea momentului când creşterea ramurii se va încetini, iar firmele mai slabe vor părăsi piaţa ca urmare a şocurilor competiţionale şi consolidării ramurii. Deoarece ramurile în formare nu seamănă între ele, nu există soluţii universal valabile care să poată fi prescrise pentru rezolvarea problemelor amintite. Strategia de abordare a unei ramuri “tinere” în vederea edificării unei poziţii competiţionale solide nu poate face abstracţie, sub nici o formă, nici de situaţia concretă a firmei şi nici de caracteristicile ramurii. Mediul competiţional al unei ramuri în formare prezintă câteva aspecte strategice distincte: - nu există încă “reguli ale jocului”, iar problemele legate de modul în care va funcţiona piaţa rămân deschise; - se manifestă tendinţa ca firmele “deschizătoare de drum” să-şi protejeze prin brevete şi licenţe realizările tehnologice; - există încă multă incertitudine în legătură cu cea mai eficientă tehnologie de fabricaţie şi cu atributele produsului care se vor bucura de cea mai înaltă apreciere din partea consumatorilor (ca rezultat, calitatea produselor va fi “întâmplătoare”, standardele 106


utopia

tehnologice şi cele referitoare la produse vor lipsi, iar fiecare firmă se va angaja în promovarea propriilor ei abordări tehnologice de proiect, de produs, de marketing şi de distribuţie, cel puţin până în momentul în care va apare un consens mai larg); - firmele sunt lipsite de informaţii solide cu privire la competitori, aşteptările consumatorilor în legătură cu performanţele produselor, momentul de manifestare a cererii pieţei şi cât de mare va fi aceasta, ritmul de creştere al pieţei; - pe măsură ce volumul producţiei creşte, efectele curbei experienţei şi învăţării permit reducerea substanţială a costurilor unitare; - barierele de intrare sunt reduse (chiar pentru firmele nou constituite, exceptând cazul în care investiţiile iniţiale în tehnologii noi ridică bariere de natura necesarului de capital); - toţi cumpărătorii au calitatea de primii utilizatori ai produsului, sarcina marketingului fiind aceea de a convinge clienţii să facă prima achiziţie şi de a elimina confuziile acestora cu privire la multitudinea modelelor, tehnologiilor, atributelor şi firmelor ofertante (mulţi potenţiali cumpărători pot considera că tehnologiile de a doua şi a treia generaţie vor provoca uzura morală a produselor de primă generaţie şi, ca urmare, îşi vor amâna achiziţia până ce produsul se maturizează şi apare consensul cu privire la preţ şi tehnologie); - pot să apară dificultăţi în aprovizionarea ramurii cu anumite componente şi/sau materii prime de bază (până când furnizorii ajung să înţeleagă modul în care trebuie satisfăcută cererea ramurii consumatoare); - firmele dintr-o ramură în formare trebuie să aibă o putere financiară suficientă pentru a trece peste obstacolele specifice începutului de activitate; - asigurarea capitalului necesar finanţării unei creşteri rapide poate reprezenta o problemă uneori insurmontabilă. Experienţa firmelor care au înregistrat succes în ramuri tinere a permis “creionarea” unei conduite recomandabile, capabile să asigure edificarea unei poziţii competiţionale solide. Această conduită are în vedere mai multe aspecte, şi anume: - practicarea unui management care să accepte “provocările” şi asumarea riscurilor (o firmă “curajoasă”, care reuşeşte să facă o bună alegere strategică, poate impune “regulile jocului” şi poate beneficia de 107


mai 2012

avantajele “primului la mutare”, dobândind astfel o bază solidă în demersul de ocupare a poziţiei de lider); - depunerea unor eforturi consistente pe linia îmbunătăţirii calităţii produsului şi dezvoltării unor caracteristici de performanţă atractive; - încercarea de a exploata toate avantajele legate de efectele curbei învăţării, realizarea şi lansarea pe piaţă a modelelor noi, angajarea timpurie în dezvoltarea tehnologiei, încheierea unor contracte exclusive cu furnizorii, identificarea unor noi canale de distribuţie; - încercarea de a identifica noi grupuri de clienţi, noi zone geografice ale pieţei şi noi utilizări ale produsului; - o schimbare gradată a accentului publicităţii, care să treacă de la semnalarea existenţei produsului pe piaţă la crearea premiselor necesare creşterii frecvenţei de utilizare a produsului şi formării loialităţii consumatorului faţă de marcă; - încercarea de a acţiona rapid atunci când “incertitudinea” tehnologică se diminuează şi apare o tehnologie “dominantă” (manifestând însă prudenţă atunci când evoluţia tehnologică este atât de rapidă încât investiţiile timpurii pot fi afectate puternic de uzura morală); - încercarea de a fi “pionierul” abordării “designului dominant”; - recurgerea la arma reducerilor de preţ, în vederea atragerii consumatorilor care îşi bazează decizia de cumpărare aproape exclusiv pe preţul produsului; - pregătirea din timp faţă de ameninţarea reprezentată de intrarea unor competitori puternici în ramură (de o mare importanţă devine capacitatea firmei de a prognoza cu precizie care vor fi potenţialii adversari redutabili şi ce strategii vor adopta aceştia). O mare importanţă în lupta pentru atingerea poziţiei de lider într-o ramură în formare o are asigurarea echilibrului între acţiunile care vizează obiective imediate şi cele care au în vedere edificarea avantajului competiţional durabil. Mai mult decât atât, odată cucerită, poziţia de lider trebuie apărată şi consolidată. Atrase de potenţialul de creştere, în ramură pot intra noi firme, care să se constituie în competitori puternici, iar mai devreme sau mai târziu, se va declanşa lupta pentru cucerirea unei ponderi de piaţă cât mai mari. Ca urmare, poate avea loc un “cutremur” competiţional, care să ducă la scăderea numărului competitorilor şi consolidarea ramurii. O firmă nou înfiinţată, care are în portofoliu o singură afacere, întro ramură cu dezvoltare rapidă, poate ajunge la succes, fie promovând 108


utopia

managerii de tip antreprenorial (care au cunoştinţele şi aptitudinile necesare funcţionării într-un astfel de mediu), fie mobilizând resurse semnificative şi acumulând experienţă pe măsura “înghiţirii” altor firme din ramură. Bibliografie Pearson, Gordon – Strategic Thinking, Prentice Hall International, London, 1990. Popa, Liviu Horia (coordonator) – Management strategic, Manual de inginerie economică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Ţuţurea, Moise; Mărginean, Sorin – Management strategic, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 1998.

B 109


mai 2012

CUPRINS  Savuroase paradigme pedagogice în sos de pasiune CR7!? – fotbalul ca halucinație… Marasmul austriac: filmele lui Ulrich Seidl Teoria haosului și fractalii Interferențe: Maiorescu – Caragiale Dimensiunea sociologică a gândirii eminesciene Nevoia de dogmă în creștinism Mitul lui Sisif – atributul cunoașterii Talentul și educația În dimineața Învierii – file de reportaj Actul I, scena 3 sau despre bun-simț și frustrări Versuri Despre mister Ataraxia Neomodernism organic… De la fundamentele filosofice la „interesul practic pentru patria noastră” Despre hip-hop Votul uninominal – calea spre democrația dulăilor Identitatea nepăsării Dezvoltarea umană durabilă Strategii competiționale în ramuri „tinere”

110

007 012 015 018 021 025 028 034 037 041 044 047 060 067 071 084 092 095 099 101 106


Utopia 04