septembrie 2011
să le distrugă pe cele rele, şi curăţind literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare”108. Critica lui Maiorescu vrea să descurajeze mediocritatea şi să formeze gustul public. Aşa cum Maiorescu constata că poezia română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui Eminescu, noi suntem determinaţi să constatăm că, în cea mai mare parte, critica literară română s-a dezvoltat în secolul al XX-lea sub auspiciile lui Maiorescu. El ştiind să aleagă dintre studenţii care-i audiau prelegerile pe cei cu aptitudini filosofice şi să le ofere tot sprijinul. Amintim în acest sens pe C.R.-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinţi, subliniind ideea că în această privinţă filosofia românească îi datorează mult. Lovinescu apreciază109 că există trei generaţii postmaioresciene de critici. Prima este numită „generaţia de cult”, reprezentată de studenţii şi discipolii gânditorului, aceştia susţinând teoria artă pentru artă, iniţiată de Maiorescu, în opoziţie cu teoria artei ca tendinţă. Reprezentanţii acestei perioade sunt: S. Mehedinţi, D. Zamfirescu, N. Iorga, M. Dragomirescu. A doua generaţie este numită generaţia de „critică a criticei şi atitudinii maioresciene” şi este specifică unor personalităţi care nu l-au cunoscut direct: E. Lovinescu, P. Zarifopol, D. Caracostea. În a treia generaţie intră cei care se menţin pe linia estetică maioresciană, în special studenţi ai lui M. Dragomirescu, „oameni cu măsură şi cu simţ artistic”, ei întreprind o critică specializată, într-un spirit ştiinţific, modern, dar cu subiecte limitate strict la fenomenul literar. Aceştia sunt G. Călinescu, Ş. Cioculescu, P. Constantinescu, V. Streinu, T. Vianu. Pentru a încheia ţin să evidenţiez un aspect pe care l-a sugerat Constantin Noica la adresa tinerilor, sugestie la care e necesar să reflectăm: „Iar sub raportul vredniciei, nu cunoşteam nimic mai tulburător pentru un spirit tânăr, decât însăşi tinereţea lui Maiorescu. Acele o sută de pagini care alcătuiesc viaţa sa la Colegiul Theresianum ar trebui scoase în volum separat şi puse în mâna fiecărui tânăr de vârsta pe care o avea Maiorescu atunci când îşi scria memoriile, pentru ca toţi să se ruşineze de puţinul pe care-l fac în comparaţie cu el” . 110
ibidem, vol. I, p. 70 LovinescuTitu Maiorescu şi posteritatea lui critică Noica Constantin, Istoricitate şi Eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Capricorn, p. 88 108 109 110
114