Issuu on Google+

|1| Noiembrie 2012


Editorial

Salutare Savişti! Revista Çava a apărut!

Grup Redacţional

Online, ce-i drept deocamdată... dar asta nu ne descurajează, ci dimpotrivă, ne bucură deoarece pe net toată lumea o poate citi mai uşor.În acest număr venim cu rubrici proaspete care sperăm să vă stârnească interesul. Muzica ne face să strigăm tare de această dată: "Oppan Gagnam Style!". Da, aţi ghicit, PSY! La rubrica de Creaţii înţelegem mai bine care-i treaba cu Latina, ce înseamnă de fapt Dragostea, cine-i fata din "Portret de fată în stacojiu" şi nu numai.Fashion-iştilor, puţină atenţie vă rugăm: Çava vă recomandă Bohemian Style!Paparazzi sunt pe fază? Cinema-ul pune covorul roşu şi îşi îndreaptă toate reflectoarele către Al Pacino! Bineînţeles că asta nu e tot dar decât să ne lungim prea tare cu prezentarea, mai bine vă lăsăm pe voi să descoperiţi restul. Spor la citit!

Redactor Şef &Lay-out: Diana-Alexa Constantin

|2| Noiembrie 2012

Redactori: Ana-Maria Andrei Claudia Cîmpean Eugen Dediu Anda Diaconescu Andrei Greceanu Daria Moldovan Sorina Florea Cristina Minea Miruna Nanu Daniel Pandele Diana Simion Profesori Coordonatori: Prof. Gheorghe Lăzărescu Redacţia revistei mulţumeşte domnului director George Cazacu pentru sprijinul acordat.


Cuprins Ştiri |4| Ştiinţă |5|-|6| Creaţii |7|-|21| Muzică |22|-|25| Film |26|-|28| Teatru |29| Catholicus Dixit |30|-|32| Artă Plastică |33|-|34| Fotografie Digitală |35|-|36| Modă |37|-|38| Interviuri |39|-|43| Timp Liber |44|-|45|

|3| Noiembrie 2012


Ştiri Prima ediţie a Festivalului de film și artă psihedelică Tripoteca are loc laCinema Gloria în serile de 16-17 noiembrie, începând cu orele 20:00. Scopul festivalului este promovarea regizorilor tineri prin teme ce cuprind toate genurile artei autohtone: documentar, realism, suprarealism, experimental şi animaţie.

Începând cu 15 noiembrie şi până pe 21 noiembrie, expoziţia de fotografie „Love Unlimited”, cu o selecţie de 38 de lucrări ale fotografilor Voicu Bojan, Vlad Eftenie şi Cornel Lazia, va fi găzduită de Sala de Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român.

Noi alianţe se formează.Duşmanii sunt mai puternici ca niciodată. Dacă vreţi să vedeţi sfarşitul fascinantei serii Amurg aflaţi că nu mai aveţi mult de aşteptat. Începând cu 16 noiembrie vom afla dacă iubirea dintre Eduard şi Bella va reuşi să învingă războiul provocat de Clanul Volturilor.

Zilele trecute, respectiv pe 2 şi 3 noiembrie a avut loc la Academia Romana, întalnirea Alianţei Colegiilor Centenare din care face parte şi liceul nostru. Au ţinut dicursuri : Acad. Prof. Solomon Marcus, Acad. Profesor Alexandru Surdu, Prof. Trăistaru Constantin, inspector general al ISMB, Prof. Dr. Ion-Ovidiu Pânişoară, Prof. Dr. Radu Gologan Prof. Ioan Grosu, Prof. Dr. Gheorghe Lăzărescu.

|4| Noiembrie 2012


Ştiinţă

UN METEORIT IMENS vechi de mai bine de 60 de milioane de ani, a fost descoperit in Caraş-Severin.

Într-adevăr, ultimele ştiri ne confirmă că meteoritul descoperit în luna iunie în Peştera de sub Cârşa, din Cheile Caraşului, judeţul Caraş-Severin este unul dintre cei mai mari asteroizi căzuți vreodată pe pământ. Deşi arată precum o piatră de râu, corpul este format dintr-o rocă aproape la fel de dură ca diamantul, reuşind chiar să taie sticla. Fizicienii şi chimiştii au analizat mostre şi susțin că este vorba de o formă nemaicunoscută de bioxid de siliciu. Descoperirea a fost facută întâmplător de către un inginer chimist pasionat de speologie -Marius Petru Paniti, absolvent al Facultăţii de Chimie din Timişoara-. Acesta a explorat împreună cu prietenii peştera de sub Cârşa (o peşteră de cca 1.300 de metri lungime): intrând într-o galerie, a dat de un perete imens cu o textură neobişnuită şi şi-a dat seama imediat că avea în față un meteorit care s-a păstrat în condiții excelente. „În iunie am participat la o excursie de explorare, cu colegii din clubul de speologie unde sunt afiliat de 4 ani, în Cheile Carașului. La intrarea în Peștera de sub Cârșa am fost trimis înapoi să iau echipament complet, în timp ce colegii au continuat explorarea. . Credeam că îi voi ajunge pe ei din urmă, dar erau în altă galerie. Am traversat mai multe , iar după o oră și jumătate m-am oprit la un gur, să beau apă, și în el am găsit pietre cu aspect de semiprețioase, gălbui, roșii, cenușii, roci foarte dure care nu aveau cum să provină din calcarul zonei.

Am privit atent în jur și am observat formațiuni negre. Nu erau carstice. Am constatat duritatea fabuloasă a pietrei.Coroborând cu duritatea constatată deja, am înțeles că acolo au fost implicate temperaturi și presiuni imense, mult peste cele ale lavei topite la o erupție vulcanică. Nu putea fi vorba decât de un asteroid”, relatează chimistul Marius Paniti.

„Nu s-au mai găsit roci silicatice de asemenea duritate pe Terra. Proveniența extraterestră este indubitabilă” Exploratorul a reușit să smulgă din pereții grotei câteva bucățele de meteorit care fuseseră proiectate în calcar în momentul impactului. Rezultatele analizelor i-au confirmat teoria. „Elementul extrem de prezent pe Terra, aluminiul, lipsea cu desăvârșire. Analizele au arătat natura silicatică a rocii meteoritului: o formă alotropă de bioxid de siliciu combinat cu nemetale, nemaiîntâlnită pe Terra. În plus, roca prezintă o duritate inexplicabilă. Cuarțul sau olivina sunt cele mai dure silicate care ating maximum de duritate 8 pe scara Mohs. Roca respectivă ajunge la 9,1 pe scara Mohs. Comparabil, e aproape de duritatea smaraldului sau rubinului, care au 9,2 pe aceeași scară pe care diamantul atinge maximul de 10 trepte. Apoi, fenomenul de autoglazurare a rocii constatat în peșteră nu se întâmplă la maxim 2.000 de grade Celsius, cât atinge lava în momentul eruperii, ci la temperaturi de douătrei ori mai mari”, a explicat Paniti. |5| Noiembrie 2012


Ştiinţă lizatori i t u e d l u Număr egalat a k o o b e c de pe Fa i de pe e i ț a l u p o numărul p l 1804! nu glob din a

ctor al CenEdward Farhi, dire ă Teoretică al ic iz F u tr n e p i lu u tr te of Teu it st In s tt se u h c a Mass că putem cachnology, susține unei astfel a e e Id . p m ti în ri lato t odată cu de călătorii a apăru lui Albert a i ți ă it v ti la re a ri o te Einstein.

|6| Noiembrie 2012

Ştiaţi că...? Două dintr e cele mai populare şi mai bine vândute te lefo mobile ale momentulu ane i, iPhone 5 şi Galaxy S III, sunt considerate toxice de către ce rcetă Acest lucru se datoreaz tori. ă componentelor telefoanelo r mobile care au în compoziție substanțe ce pot afec ta grav sta rea de sănătate a ut ilizatorulu i.

Cerce t recen ătorii fran ce t negru că veninu zi au des co l , peric o reptilă a şarpelui M perit ul f a algez oasă, con ricană ext mba ți re ic morfi e capabil ne substan m de e n ț mai p a, care ge să rivalize e anne z uține efect rează îns e cu e sec ă mu unda lt re.


Creaţii

(De) personalizare?

de Livia 9H Liceul-oameni noi, noi experienţe, perspective inedite şi, deci, un nou „EU’’ , nu? „Vreau să fiu şi eu altfel”- cam aşa gândim toţi. Ne găsim un grup de prieteni şi încercăm să ne integrăm în el. De multe ori, această integrare presupune reprimarea particularităţilor care ne defineau ca individ şi pierderea în mulţime. Ne schimbăm garderoba şi personalitatea: renunţăm la vechii Converşi, optând pentru cei fără şireturi sau cu şireturi diferite. Bluza preferată primită de la părinţi este înlocuită cu una mai puţin comodă, şi de care ne-am ataşat mai puţin, dar care este în ,,trend”. Tot aşa aruncăm într-o cămăruţă ascunsă a sufletului nostru

personalitatea pe care ne-am format-o până acum, care ne reprezintă şi pe care mulţi o admirau, doar pentru a fi consideraţi ,,adolescenți rebeli”. Facem multe pentru a fi integraţi în grupul nostru şi remarcaţi. Uităm, uşor-uşor, puritatea copilăriei şi ne dorim doar o escapadă nocturnă cu prietenii. Dacă ne dorim să fim acceptaţi şi remarcaţi, de ce o facem recurgând la aceste metode care , de fapt, ne uniformizează? De ce, dacă există opţiunea de a fi atât fiul ideal cât şi prietenul perfect, ne îndepărtăm de familie şi de vechii prieteni? De ce ezităm să ne susţinem opiniile originale şi adoptăm idei şi atitudini cu care uneori nici măcar nu suntem de acord? Vă invit, dragi savişti, care vă

regăsiţi în aceste rânduri, să vă daţi răspunsuri acestor întrebări! Câţi dintre noi reuşim să ne punem în valoare trăsăturile pozitive, talentele, darurile, şi să ne păstrăm personalitatea în cadrul grupului nostru? Un cântec spune:,,I’m so different from the rest of the world, I wanna change the world!’’. Aşadar, trebuie să avem puterea de a fi influenţa bună, persoana care are curajul, cea care ştie să se facă plăcuta prin ceea ce este, nu prin ce şi-ar dori alţii sa fie. Cu alte cuvinte, prin referire la versurile melodiei, mesajul este: Change the world, don’t let the world change you!!!

|7| Noiembrie 2012


Creaţii Bucătăreasa lui Dali

,,Cele mai importante persoane se găsesc la tine acasă” ( citat extras din filmul ,,Micii eroi”) de Necşulescu Cătălina 10G

Alergăm dupa autografe și alte mici atenții ale vedetelor de film, cântăreților, persoanelor celebre. Acordăm atât de multă atenție unor persoane străine și căutăm adesea să găsim tipare ale nonconformismului printre celebrități, încât ajungem să uităm de relațiile noastre cu oamenii obișnuiți, care au mâinile bătătorite de la munca zilnică și fața ridată din cauza vârstei, pe care și-o arată cu mândrie, ca dovadă a trudei depuse și rezistenței obstacolelor peste care au trecut în viață. Uităm de oamenii frumoși, simpli, pe care îi găsim în blocul nostru, pe stradă, și ajungem să ne temem să interacționăm cu ei, inconștient, umbriți de tiparele pe care tindem să le atingem. Să nu lăsăm complexele să ne acapareze! Să nu uităm că viața reală ne oferă altfel de relații interumane, cu persoane adevărate, pe care le vezi și le cunoști din privire. Să învățăm să conviețuim cu persoanele care cunosc tot ceea ce este uman și care nu vor să ne înjosească, căci pentru fiecare, adevăratele lucruri importante sunt chiar lângă noi, în casa noastră, alături de amintirile care ne leagă până la sfârșit

|8| Noiembrie 2012

de viață, ca plăcintele pe care le face bunica, ca munca și efortul în zilele calde de vară pe care le depune tata la repararea mașinii sau ca mizeria pe care o lasă în urmă pisica. Să ne amintim de toate acestea, fie ele lucruri plăcute și de neuitat, ca mirosurile și mâncărurile din copilărie, fie ele urâte, neplăcute, cum ar fi munci pe care suntem datori să le înfăptuim și care participă și ele la formarea noastră. Dacă am lăsa la intrare, într-un cui din perete sau pe craca unui pom toate grijile și temerile pe care le avem, de fiecare dată când ne întoarcem acasă de la lucru sau de la școală și ne-am întâmpina de fiecare dată familia ca pe cel mai mare fan, cel mai iubit star rock, de exemplu? În fond, familia este oricum, în sufletele noastre, mult mai importantă. ,,Iar noi, pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.”


Dragostea… de Guţă Antonia

Ideea absolută conturată în jurul unui basm în care protagoniştii sunt prinţul şi prinţesa, perechea de îndrăgostiţi, se numeşte dragoste.Bazată pe trăiri intense şi zbuciumări ale inimii, ea reuşeşte să unească destinele a doi tineri ce sunt meniţi să fie împreună.Totul începe simplu, aparent nesemnificativ, până ce realizezi importanţa succesiunii tuturor evenimentelor, până atunci neluate în seamă.Nimeni nu ar putea defini în toată puterea cuvântului „dragoste”, pentru că ea este ceva mai presus de înţelegerea omenească, mai presus de fiinţa, mai mult sau mai puţin superficială, ce o posedă. Încântătoarele sentimente, do-

rinţele arzătoare ce se nasc în sufletele oamenilor când iubesc sunt plasate într-un spaţiu cosmic, de tip universal, unde toate câte sunt au o însemnătate infimă în faţa persoanei iubite. Dragostea poate deveni însă, o boală, o maladie acută a inimii care în cele mai multe cazuri nu are leac. Atunci simţi că ai vrea să părăseşti tot ceea ce înseamnă viaţă şi fericire, simţi să te ascunzi şi să plângi pâna la terminarea resurselor lacrimare, simţi să dai uitării Darul Suprem… Toate aceste lucruri ţin de o stăpânire mistică a fiinţelor slabe îmbătate de amorul nestins. Acestor fiinţe, starea lăuntrică le este tulburată de o dezamăgire generală, nu-

trită în urma sentimentului suprem: iubirea. Pe fiecare părticică a inimii cresc fioroşii spini şi atunci totul devine atât de tragic, incât norii s-ar prăbuşi prefăcându-se în mii de trandafiri. Un timp îndelungat ţi l-ai petrece rememorând fiecare moment, fiecare atingere, fiecare sărut... asta ţi-ar seca toate puterile şi te-ar împinge într-un labirint al disperării acute... Dragostea este lucrul cel mai de preţ al sufletului, este lumina absolută, este completarea inimii într-un mod firesc, abstract şi sincer. Ea nu are un superlativ absolut, căci ea însăşi dispune de calitatea supremă a dăruirii eterne. Însele domniţele din basme, stilizate într-o manieră sublimă, nutresc sentimentul iubirii, neputând controla ceea ce se petrece cu ele. Dragostea nu este ceva ce poţi explica în cuvinte, este ceva mult mai puternic, ce îţi apasă inima, iar atunci când o descoperi eşti în stare să pleci pe tărâmul nemuritorilor, pentru că tu devii nemuritor din punct de vedere sufletesc.

|9| Noiembrie 2012


Creaţii

Un Voiaj Alb-Negru de Moldovan Daria10G

De când mă știu, am fost prinsă în capcana timpului. Fără să îmi dau seama, zilele, săptămânile, lunile, anii au trecut tiptil pe lângă mine, iar eu am rămas veșnic agățată de amintirile lor. De câte ori nu mi s-a întâmplat în trecut să mă oprească un vecin grăbit și să îmi spună: ,,Vai, ce mare te-ai făcut! Te știu de când erai de-o șchioapă... În ce clasă ești?” De câte ori nu mi s-a întâmplat să aud în jurul meu povestindu-se: ,, [...] Ce repede a trecut timpul ăsta, dom’le! ” De câte ori nu mi s-a întâmplat să stau eu însămi în fața oglinzii și să fiu surprinsă de cât de mult m-am schimbat? De câte ori?... Toate acestea pentru că timpul are menirea de a ne șoca prin amprentele pe care le lasă: de la cearcăne și riduri până la întregi experiențe de viață. Timpul a avut de îndurat multe povești... și poate chiar mai multe răni de vindecat. Privind în urmă, viața-mi pare a fi măsurată întro secundă. Îmi deschid larg ochii și privesc pe fereastră: se pare că amurgul a înghițit soarele. Oftez. Simt cum amurgul mă ia și pe mine pe sus, mă prinde în ghearele lui de plumb și mă duce; mă duce într-un loc necunoscut, unde e ceață și-i mireasmă de lavandă. ,,Oh! Așteaptă, am mai fost aici!” îmi spun. Ceața se ridică, și deodată lucrurile se clarifică: am ajuns pe neașteptate într-un tărâm

|10| Noiembrie 2012

pierdut -locul copilăriei și al adolescenței mele-. Am pășit din nou, purtată de aripile imaginației, în acest loc sfânt pe care îl păstrasem cu grijă în carcasa prăfuită a sufletului meu. În fața ochilor mi se derulează primii pași, prima zi de școală, prima excursie, prima iubire. Mă trec fiorii, respir greu, trăgând în piept aerul proaspăt al cărții deschise pentru prima oară și al creioanelor abia ascuțite... Credeam că toate aceste amintiri au rămas intacte, precum un album de clipe moarte, legate de peretele alb al tinereții mele, perete pe care l-am zugrăvit chiar eu. Cu mulți ani în urmă. Totuși, timpul îmi joacă feste din nou, și iată cum se desprind amintiri din el, se izbesc de mantia prezentului și se descompun. Simt că asfințitul este destul de aproape, aud nisipul fin cum se zbate între pereții de sticlă ai clepsidrei mele. Amurgul suflă spre mine şi mă readuse lângă măsuța de lemn din camera mea, unde căzusem în reverie găsind o fotografie alb-negru făcută în tabăra de la Arad în urmă cu treizeci de ani. Zâmbesc şi las fotografia pe masă, căci din bucătărie mă strigă un glas de înger: ,,Mamă!”


Eu incă rătăcesc prin pulseuri de timp Încercând să le prind cum un copil de Minea Cristina 10G prinde fluturi... Veneau primele sunete dinspre fereastră. Am deschis-o uşor cu o oarecare incertitudine cum că ar fi fost doar în sufletul meu. Suflet, nu minte, căci numai el se poate înălţa pe cele mai mari culmi şi poate coborî în cele mai odioase abisuri pentru a le cuprinde profunzimea. Afară era noapte, tăcere mormântală, ochi de lună nouă... şi un felinar pâlpâia parcă la fel ca viaţa mea…..gata să se stingă... şi eu... Priveam pe fereastră cum notele curg lin aliniinduse în faţa mea. Geamul, corp material nu-l puteam pătrunde, aşa că mi-am trimis sufletul să ajungă unde eu nu puteam. Priveam în continuare, cu ochi de câine, îmi vedeam sufletul înlăţuit într-un dans al vieţii. Corpul nu îmi răspundea , stătea inert în faţa geamului…

dar sufletul dansa, dansa şi mai uşor. Inima îmi bătea cu putere… vedeam, dar nu cu ochii mei... fantasme ce păşeau pe caldarâmul pătat de ploaie. Eram eu… nu ştiu ce clipă, ce univers... dar eram eu. Părul îşi pierduse negura, era pur ca şi sufletul. Anii lăsaseră urme adânci pe faţă, probabil amintiri din fiecare viaţă… Eram eu si totuşi era o altă fiinţă… Un glas de căţel acompania muzica, un vânt uşor o răspândea. Sufletul îmi privea reflexia , dar celălalt eu nu cuteza să vorbească. Uşor, uşor se îndepărta de mine. Am întins mâna în ceaţa acum orbitoare dar nu am prins decât bucăţi de văzduh….

Cu o ultimă sforţare, ea - eu îşi întoarce capul în semn de rămas bun, dar când ochii aceia îi întâlnesc pe ai mei totul ia sfârşit... ea s-a pierdut undeva întro altă existenţă, iar eu, năucă, am inceput să caut muzica. Dar s-a sfârşit, nu se mai auzea, sufletul s-a întors la origini și nu mi-am mai simţit corpul inert. Acum eram EU… dar ochii au tras obloanele ferestrei timpului şi ceaţa… tot mai tăioasă… tot mai vicleană. Ceaţa a pătruns din nou în mine şi eu am trecut din nou în nefiinţă…

|11| Noiembrie 2012


Creaţii

Latina...

de Filip Maria 10G

Latina nu-i o ‘limbă moartă”, Căci dacă bați din poartă-n poartă, Orice român știe să spună Ce-nseamnă “mater” din latină. Căci cei ce, azi, urmează dreptul Și cei ce medici vor să fie Și biologii, farmaciștii Latina trebuie să știe... Ca să nu spun de literații, Cunoscători de limbi străine, De filologii, romaniștii, De cei ce fac filozofie... Căci toate plantele din lume, Și flori, pomi și animale, Substanțele și orice boală Au nume latinești în dicționare. Iar dreptul, ce din drept roman provine, E plin de termeni latinești, De maxime pline de-nțelepciune, Nu știi latină, te uimești... Latina nu-i o “limbă moartă”, Așa cum unii o afirmă, Latina e o limbă vie, Latina încă “se mai poartă”.

|12| Noiembrie 2012


Ce o fi o fi

de Greceanu Andrei

Viața... Un cuvânt așa de mare, că oricât ar încerca cineva, nu-i va îndesa niciodată colțurile în cutia înțelegerii. Niciun inginer nu poate proiecta un recipient destul de mare pentru a îndesa în el semnificația vieții, niciun chimist nu o va putea descompune până la formule simple explicate de vreun fizician, niciun filozof nu-i va putea explora întregul ținut, ci numai granițele. Poate pentru că cel mai mare mister al lumii nu poate fi descifrat, a fost lăsat în negura groasă a indiferenței. Ce este, până la urmă, viața, și ce scop are? Majoritatea nu-și pun această întrebare, nu vor, căci știu că nu-i vor putea răspunde. Cea mai mare parte a oamenilor pur și simplu trăiesc de pe o zi pe alta, în orizontul lor mărginit nu pot prinde ziua de poimâine, în superficialitatea lor comodă nu-și întorc capul către ziua de ieri. Și astfel merg toți, ca niște cai de trăsură, cu privirea înainte, către ce? Către mici, perfide scopuri, efemere plăceri, neînsemnate reușite. Râuri de noroi s-au făcut vârtej în jurul tuturor, afundându-i în mocirla cea de toate zilele, care ne dă bătăi de cap pentru recompense demne de un câine dresat. Da, oamenii s-au dresat singuri, s-au dresat să ignore cât mai mult, să vadă cât mai puțin. Esența vieții s-a pierdut astfel, nefiind remarcată de nimeni, ca un orb ce merge pe lângă Zidul Chinezesc și se întreabă oare de ce toți cei din jurul său exclamă admirativ. Cu singura diferență că nu au mai rămas oameni care să exclame, sau că pur și simplu orbul a devenit și surd. Handicapurile merg mai bine în perechi, mai ales că singur, un handicap poate fi compensat de alte simțuri ce se dezvoltă... Unde e scopul cel mare? De ce trăim? Și ce facem cu viața noastră? Pentru ce se zbuciumă în fiecare zi oamenii să câștige ceva, să mănânce, să doarmă, să aibă o familie doar ca să stea toată ziua la vreun birou, legat cu șerpi tari de fibre optice, hipnotizat de monitoarele calculatoarelor? Unde este viața? Aceasta este doar supraviețuire, o viață demnă de animale, de dobitoace înhămate la căruță... Astfel gândea, lungit în fotoliul său de catifea, de o sublimă oroare, mânjit pe toate părțile de pete mari, scrijelit, cu cuvertura ruptă în mai multe părți și cu perna pe jumătate golită, domnul Pezlinsky, uitându-se cu o privire la fel de caldă ca a ghețarilor la geamul prin care trecea, nestingherită, lumina, bucuroasă de victoria ei atât asupra sticlei ce nu opune rezistență, cât și asupra perdelelor demult roase de molii și de stricăciune, ce și-au refugiat putreziciunea undeva în colțuri. Întreaga cameră era de altfel dominată de această serenă eleganță. Pe masa din fața fotoliului tronau sclipind a glorie de coclitură două vase de cupru, umplute până la refuz cu... aer. Plasticul avea și el ambasadorii lui: o farfurie de unică folosință își ducea mizerabilul trai subjugată de un impozant tablou răsturnat, cu imaginea în jos, al cărui mister ar fi trezit oricui curiozitatea. Pe aceeași masă pe care se afla tabloul, o măsuță mică aflată la doi pași de ușa a cărei vopsea plecase, în bucățele, în misiune diplomatică către distinsul parchet, se mai afla un ceas deșteptător, a cărui funcție se schimbase în suport pentru o sticlă de apă de 1 litru, goală pe jumătate, ce amenința să cadă din cauza curentului. În spatele fotoliului pe care stătea domnul Pezlinsky se afla o bibliotecă plină cu cărți vechi, cu coperți frumoase, fiecare dotat cu un semn de carte care, de cele mai multe ori, se afla la sfârșit. Câteva cărți căzuseră din raft și deciseseră să se odihnească peste o servietă stricată. O lampă, aflată în celălalt colț al camerei, unde era altă ușă, pe jumătate scoasă din țâțâni, care dădea într-o bucătărie insalubră, avea darul minunat de a lumina numai cu jumătate din intensitatea cu care ar fi trebuit. „Măcar atât să fie” gândise Pezlinsky. Fața lui Pezlinsky trezea același respect solemn pe care îl sugera și camera. Un costum vechi, ros, ce părea că face parte din corpul lui, îi conferea o aură de roialitate. Fața distinsă, ochii mici și lipsiți de sclipire, gura mereu strâmbată în semn de dispreț, mâinile ce se legănau nepăsătoare pe lângă fotoliu, totul îi conferea un aer ridicol, dar superior într-un fel. Povestea lui Hermann Pezlinsky e una specială: polonezul de 72 de ani manifestase un mare talent pentru literatură în tinerețe, însă criticile venind din partea nou-instauratului regim comunist, combi|13| Noiembrie 2012


Creaţii nate cu un eșec pe plan amoros, îl făcuseră să cadă într-o depresie din care ieșise numai aruncând, odată cu tristețea, și toate celalalte sentimente. De atunci, trăise din desenat. Desena coperți, ilustrații de cărți, orice. După pensionare, trăia mai mult din mila nepotului și a tatălui acestuia, fratele său Zel Pezlinsky, care ajunsese directorul unui important post de televiziune în 2003. Cu toate că era sărac lipit pământului, Hermann nu părea deranjat de asta. Niciun mușchi nu se mișca pentru a-și îmbunătăți situația. Era așa de când avusese parte de dublul dezastru: romanul său, „Misterul Farului Stins” a fost catalogat drept „roman mistico-fascist”, „bun de aruncat la gunoi” de către criticii comuniști, în același timp, iubita lui Maria Nivolewski părăsindu-l, fiindu-i frică a nu fi arestată de către securitate pentru că ar fi „colaborat” cu un fascist. Pezlinsky a scăpat de închisoare, dar și, după cum am spus, de toate sentimentele. Fusese lovit atât în orgoliul său, cât și în dragostea sa. Era acum un om gol pe dinăuntru, o fantomă ce cutreiera marginile camerei sale. Hermann privea distrat geamul când ușa ce dădea în holul blocului comunist din Varșovia în care trăia se deschise. Din prag apăru Zbiginew, nepotul său. − Bună, unchiule! − Bună, răspunse cu glas stins Hermann. − Ce mai faci? Uite, ți-am adus niște covrigi calzi, cum îți plac ție! − Nu mă aburi cu plăceri mititele! Mie nu-mi place nimic! fu aspru răspunsul. Zbiginew, obișnuit cu astfel de riposte, puse covrigii pe o farfurie și i-o dădu apoi lui Hermann. Acesta luă un covrig și începu să-l ronțăie, nepăsător. − Unchiule, chiar cred că ar trebui să ieși afară! N-ai văzut verdele copacilor de două săptămâni! − Pff... strâmbă din nas Hermann. Niște plante chinuite, înecate de poluare! − Dar aici, în camera asta insalubră, ce faci? − O admir, răspunse sec Hermann. Mă regăsesc în ea. − Să știi că nu-mi place atitudinea asta, spuse Zbiginew, cu o lipsă de convingere imediat observată de către Hermann. Înveselește-te și tu un pic! Este primăvară! − Super! Am auzit și eu! Mi-am potrivit televizoru’ și merge! Ghaddafi luptă cu rebelii, Egiptul e în flăcări, criza se adâncește! − Dar de păsările care cântă, de copacii care înfloresc, de toate astea nu-ți pasă? − Nu, i-o tăie Hermann. Nu contează. Oameni mor. Frumos. Oameni sărăcesc. Iară frumos. Totul îi frumos! Și-așa, ce să facă cu viețile lor? Le foloseau în zadar! − Hmm... murmură Zbiginew. Nepotul era obișnuit cu aceste discuții în care, zadarnic, încerca să îl scoată din letargie pe unchiul său. Cinismul lui Hermann era prea puternic. − Măcar la fotbal te-ai uitat? − Nu, zise Hermann. Niște proști ce dau cu piciorul în minge, pe când niște dobitoci și mai mari îi aclamă! De ce? Ce fac ei? Doar fâțâie un cap de cauciuc de colo-colo! − Parcă îți plăcea fotbalul... − Mie nu-mi place nimic, spuse cu un calm desăvârșit Hermann. A, dă-te te rog mai încolo: Nu văd geamul! Zbiginew se dădu la o parte, fără să cârtească. Ce bătrân nebun! L-a cunoscut abia acum un an. Tatăl lui zicea că Hermann a fost așa de 44 de ani! Trebuie adăugat că Hermann pronunța fiecare cuvânt cu o scârbă extraordinară, de parcă buzele sale ar fi eliberat monștri, nu cuvinte. Tonul lui era întotdeauna relaxat și jos, deci semnele de exclamare nu-și aveau rostul. Zbiginew începu să facă curat, igorând un protest de-abia auzit al lui Hermann. Nici măcar să protesteze nu avea chef. Stătea încontinuu în fotoliul său, se uita la geam sau desena ceva.

|14| Noiembrie 2012


− Trebuie să faci ceva cu viața ta! zise la un moment dat Zbiginew. − Ce? Ce faceți voi? S-o irosesc în alt fel, adică cu efort! Dacă tot o folosesc degeaba, măcar să nu-mi irosesc energia! Numai moartea este o recompensă pentru viață! − Nu uita, unchiule, că Dumnezeu ne-a lăsat această viață cu un scop! − Care? Care Dumnezeu? Al nostru, al musulmanilor, al cui? Al ateilor? − Nu mai crezi în Dumnezeu? Tu, care... − Care ce? Nu cred în ce nu e! Dacă exista Dumnezeu, exista un sens în lumea asta! Unde e sensul? Dintr-o dată, ușa se deschise din nou și un tânăr bine îmbrăcat, cu părul blond și ochii de smarald intră triumfal în cameră. − Unchiule, ți-l prezint pe Niklau Nivolewski-Pandiczek, cel mai talentat jurnalist din televiziunea tatei! A ținut personal să te cunoască! La auzul numelui, niciun mușchi nu se mișcă pe fața lui Hermann, inima de piatră nu-i fu în stare să bată mai tare. − Bravo lui! Să supraviețuiască în continuare! Când banii or să treacă, să se sinucidă, ca restul! Niklau fu uimit de vorbele bătrânului, însă Zbiginew îi făcu semn să-i ignore aceste ieșiri. − De ce vrei să mă cunoști? întrebă Hermann. − Este.... Simplu. Mama mea mi-a zis multe despre dumneavoastră. − Și... ea de unde știe cine sunt? − Cum.... de unde știe? făcu mirat Niklau. − Nu mă știe. Nu m-a știut, nu mă știe, fu răspunsul laconic al lui Hermann. − Dar.. vreau să vă cunosc! Mama vrea să vă revadă! − Tinere, du-te de supraviețuiește în continuare! Nu vezi că aici domnește liniștea, pacea? Zbuciumul n-are ce căuta! Vânt înghețat, cară-i de aici! Dumnezeu nu există... Nimic nu există... Numai suferința e eternă. Și voi o aveți. Nu eu. Nu. Eu nu voi avea așa ceva! Ca și cum l-ar fi ascultat, un vânt rece începu să bată prin ușa întredeschisă. Niklau și cu Zbiginew se uitau, uimiți, unul la celălalt. − Nu vă mint... îngână Niklau. − Știu. Nu-mi pasă dacă mă minți sau nu. Poți pleca, încântat de cunoștință! − Hai, îi șopti Zbiginew lui Niklau. Am încercat măcar. Este fără speranță. Va putrezi în scaunul cela! Și cei doi plecară, tăcuți și întristați de vedera acelei relicve din care viața ieșise de fapt demult. În urma lor, Hermann începuse să se uite din nou la geam. Murmură însă, după 10 minute: − Hmm... Are ochii mamei lui... Să se zbuciume ei... A... are părul mamei lui. Tot așa de mătăsos, aur... cum era aia? A, da, fluid! Phhhh! Haha! Fluid! Ce tembel eram! Ce o fi o fi! Vor muri cu toții! Măcar eu mor liniștit! Uitându-se în cameră, observă de-abia atunci că, atunci când cei doi bărbați închiseseră ușa în urma lor, măsuța se prăvălise și tabloul căzuse cu imaginea înspre tavan. Era portetul unei tinere de o frumusețe nemaintâlnită. Hermann se uită indiferent la acea poză a Mariei, la acea privire ștrengară ce-l cucerise acum mult timp, la acei ochi plini de voie bună, apoi își schimbă privirea către eternul geam. Și Hermann începu să îngâne, mașinal, cântecul, pe care-l cântase de atâtea ori în fața televizorului... „Ce o fi o fi!”

|15| Noiembrie 2012


Creaţii

Intreg

de Zamfirescu Ana-Maria 10D

Un val am crezut ca sunt, Dar stânci abrupte m-au zdrobit. M-am transformat în clinchet mărunt De ploaie și m-am risipit. M-am strâns cu greu în firișoare Ca lacrimi de fecioară care curg, Când dragu-i e departe tare Și Dorul pe cărare s-apropie-n amurg. Toată, însă, nu sunt eu, Ci stropi din mine-s tot pierduți. Pe zi ce trece-i tot mai greu Să mă adun din nori căzuți.

Luna mea

Acum aștept tăcut, smerit O strălucire din senin Să mă evapore-ntregit, În nori pufoși să mă anin.

Oh, blândă lună, De ce nu vrei să mă asculți Când eu îți spun să fugi? Oare tu m-auzi acolo, sus? Ai tăi ochi sclipesc în zare Și-al tău păr îmi dă înfiorare... Calmă și tăcută, Atacând încet, subtil, În fiecare noapte. Te aștept tăcând și poate, Într-o zi, cândva, pierdută, Îmi vei da o sărutare... Și te-aștept fără cuvinte, Doar un gând îmi vine-n minte... Fugi departe! Fugi, fugi, și nu te mai intoarce! Și când vei ajunge-n lume nouă, Acolo te va aștepta o floare. Să o iei, gingașă lună! Să o iei și mai departe, Și de-o vei mirosi, Parfumul ei, de mine-ți va aminti. Și-ți vei spune-atunci așa: -M-a iubit și ea cândva...

|16| Noiembrie 2012

de Vişan Ştefania 9G


Rhapsody of pain

de Greceanu Andrei 10G

Through the silent ether echoes a scream And so springs out of nothing one great dream Inconspicuous thoughts become voices so loud Which relentlessly besiege the mind, in a crowd. They hammer without mercy on reason’s gates And break in, reek havoc, they prey on dates Future dates, future plans, dreams unfulfilled Which fill their anxiety with hope, so unskilled! And so love destroys, with continuous strife The balance the soul builds throughout its life. But the dreams are so beautiful! Rare sights Baked in the sun of a hope climbing new heights! A long wait, indeed, postpones all these dreams Pain is here, a long battle awaits, or so it seems! But it’s hard to bear the heavy sword of faith, or The massive shield of patience, just once more! Strife and happiness art together in this war called love, For love brings a flaming sword of steel, not a dove! And so, march onwards, through the fields of pain With a smile, whilst stepping on spines! Isn’t it insane? But I myself am insane, ‘cause I find myself wanting More of those beautiful dreams, so, more of the suffering! The dream brings fury, fear, hope, joy, sadness and disdain Brought together in a horrid, beautiful, rhapsody of pain…

|17| Noiembrie 2012


Creaţii

Moartea pasiunii

de Pandele Daniel

Deschisese ochii. Şi-ar fi dat seama că era cel mai tâmpit lucru pe care-l putea face, dacă ar fi fost condus de raţiune. La naiba, pur şi simplu nu se putuse abţine… Singura imagine inteligibilă pe care a fost în stare să o perceapă pe măsură ce se îndepărta a fost aceea a unei caracatiţe uriaşe metalice care-i penetra casca prietenului său şi apoi îl cuprindea într-o îmbrăţişare oţelită. Apoi, ca un om care n-a dormit prea multe nopţi la rând, s-a uitat la display-ul electronic ce-i pâlpia pe retină şi a căzut într-un somn adânc. O vreme, a plutit în vid, împins de inerţie. Fără ţintă, fără oprire. Traiectoria lui s-a intersectat cu cea a unui micro-meteorit a cărui circumferinţă se putea măsura în metri. Probabil era făcut din fier sau nichel, deoarece bocancii lui magnetici grei s-au lipit imediat de suprafaţa rugoasă a corpului cosmic. Se mai trezea din când în când. Deschidea ochii încet şi dureros. Peisajul se schimba în mod substanţial de la o trezire la alta. Se mira. Nu prea mult. Miratul costă activitate neuronală, iar activitatea neuronală costă oxigen. Or oxigenul nu-l dădea afară din casă… Însă nu era nevoie să se gândească prea mult ca să-şi dea seama că deja ieşise din sistemul său solar. La naiba, cum o fi reuşit asteroidul ăla care mergea ca melcul să… probabil o fi fost de vină efectul ăla de praştie al câmpului gravitaţional al lui Jupiter… prea multe gânduri. Şi-a golit mintea de ele. De data asta, a deschis ochii puţin mai uşor. Alb. Doar alb. Alb care-i zgâria ochii. I-a închis printr-un efort supraomenesc, dar tot mai putea sa vadă albul. Încet, încet îşi recăpăta funcţiile.Simţul orientării îi spunea că se afla în poziţie verticală. Simţea un gol aproximativ în stomac. Golul se lărgea din ce în ce mai mult. Cădea. “Ce nai…” Era o sarcină aproape supraomenească să-şi pună stavilă cugetului. Gândurile i se zbăteau în subconştient, durerea pricinuită de ele fiind aproape palpabilă. Deşi senzaţia îi făcea deja silă, a dat încă o dată drumul mănunchiului conştiinței sale, avântându-se spre negurile somnului. Ceva nu era în regulă. Nu a putut. N-a putut intra în hibernare. Rezerva de magie se terminase, deci… Se aştepta să moară în orice clipă. Orice fărâmă de familiaritate dispăruse. Într-un fel, era deja mort. Departe de casă, familie, prieteni… departe de propriul sistem solar… departe de Olivia… Olivia. Chipul ei i-a rămas întipărit pe retină, ca o post-imagine care se încăpăţânează să nu moară. Un meta-tatuaj. Chipul ei angelic, surâsul dumnezeiesc, totul despre ea. Toate îi urlau în timpan că ar fi trebuit să rămână acasă, lângă ea. Un anonim fericit. Cel mai fericit. A deschis ochii surprinzător de repede. Albul dureros dispărea, acum se vedea un soi de verde translucid. A început să surprindă fragmente de imagine. Ochii s-au focalizat dureros. Imaginea aceasta era apropiată. Dupa câteva momente, a început să distingă forme. Casca sa.. Încet, imaginea se focaliza. Agonizant de încet. I s-a părut ca trecuseră ani până a putut să observe crăpăturile de pe suprafaţa căştii. Unele mai mici, altele mai mari. “Deci bolul de peşte s-a spart până la urmă…” Un gând. Un gând conştient. Primul gând conştient dupa – câte secole? Gândurile i-au zguduit creierul ca un tsunami. Fir-ar să fie! ce bine era să gândeşti! Acum ideile îi circulau libere şi nestingherite pe magistralele minţii, fără grija… De ce? De ce se-ntâmpla? Cum se putea întampla aşa ceva? Oxigen? Aici, la ani-lumină depărtare de Pământ… Crăpăturile. Ele au lăsat oxigenul – sau ce era ăsta – să pătrundă în microuniversul căştii sale. Asta însemna – că s-a întors pe Pământ? Sigur, acela era singurul loc din Univers unde… A devenit conştient de senzaţiile sale. Acestea au venit sfios, ca nişte ursitoare şi l-au atins cu bagheta lor magică. Au lasat dâre de tăciuni în urmă. Amintirile l-au năpădit. Prietenul său îmbrăţişat de caracatiţă… meteoritul… exospaţiul… căderea… La aceasta s-a oprit. Şi-a pipăit uşurel arsurile cu marginile minţii. Nu mai simţea nimic. Nu mai cădea. Asta era bine, presupunea. |18| Noiembrie 2012


Deci nu mai era pe Pământ. Atunci unde era? Departe de Olivia, în orice caz… Mai era măcar pe asteroidul acela? Poate se ciocnise cu alt asteroid, sau altă planetă… una cu atmosferă. Aşa s-ar fi justificat supravieţuirea lui de până acum. Dar dacă – să zicem – planeta aceea dispunea de atmosferă, cum de nu fusese carbonizat din cauza frecării? Poate pur şi simplu asta însemna să fii mort. Să rămâi blocat înlăuntrul cadavrului tău pentru restul eternităţii şi să te întrebi ce dracu’ s-a întâmplat cu tine.

A devenit conştient de senzaţiile sale. Acestea au venit sfios, ca nişte ursitoare şi l-au atins cu bagheta lor magică. Au lasat dâre de tăciuni în urmă. Amintirile l-au năpădit. Prietenul său îmbrăţişat de caracatiţă… meteoritul… exospaţiul… căderea… La aceasta s-a oprit. Şi-a pipăit uşurel arsurile cu marginile minţii. Nu mai simţea nimic. Nu mai cădea. Asta era bine, presupunea. Deci nu mai era pe Pământ. Atunci unde era? Departe de Olivia, în orice caz… Mai era măcar pe asteroidul acela? Poate se ciocnise cu alt asteroid, sau altă planetă… una cu atmosferă. Aşa s-ar fi justificat supravieţuirea lui de până acum. Dar dacă – să zicem – planeta aceea dispunea de atmosferă, cum de nu fusese carbonizat din cauza frecării? Poate pur şi simplu asta însemna să fii mort. Să rămâi blocat înlăuntrul cadavrului tău pentru restul eternităţii şi să te întrebi ce dracu’ s-a întâmplat cu tine. Peste 5 secunde – sau secole, în ceea ce-l privea – s-a trezit. Nu se afundase în starea de hibernare, cum credea el, ci pur şi simplu dormise. Dupa îndelungi cugetări, hotărâse că este o planetă cu atmosferă subţire şi rarefiată. Cel mult un kilometru grosime. Nu era sigur că gazul pe care probabil îl respira ca să rămână în viaţă era oxigen sau altceva. Un ucigaş mai rapid decât oxigenul, poate. Şi viteza corpului ceresc pe care-l parazita trebuie sa fi fost redusă de ceva – asta dacă nu a înaintat cu viteza aceea absurdă luni, ani, secole… milenii… A renunţat să se mai gândească. Erau pur şi simplu prea multe variabile, prea multe necunoscute. N-avea să se mai întoarcă vreodată pe drumul pe care venise. Atât îi ajungea să ştie. A închis încă o dată ochii minţii. După ce s-a trezit pentru ultima oară – prima dată a avut impulsul sa gândească “a doua zi” – a încercat să mediteze la sufletul lui. Ce va face de-acum încolo? Ideea îi dădea o senzaţie de imensitate, i se părea că se pierde în dimensiunile propriului gând. A încercat să-şi deschidă ochii – acţiunea contractării muşchilor pleoapelor. Nu a putut. Pierduse iremediabil legătura cu corpul său. Îl simţea ca pe o noţiune străină, îndepărtată, abstractă. “ Ce se-ntâmplă cu tine? Mişcă! Deschide ochii! Fă ceva, fir-ar al dracu’!” Se simţea precum un copil care bătea cu pumnişorii lui mici în poarta unui castel ruinat. Mic, singur şi slab. Un gând î-a încolţit în minte. Paralizie totală. Separarea minţii de corp… Nu. Nu voia să dea un nume stării sale. Voia pur şi simplu să treacă. Şi-a lăsat în urmă toate sentimentele, trăirile, amintirile, trăsăturile, tot ce îl definea ca persoană. Până şi pe Olivia a uitat-o. A lăsat în urma doar un gând, acela ce marca trecerea în uitare a tuturor celorlalte. Sufletul său s-a trezit cu faţa ingropată în nisipul negru. A ridicat capul. Un om stătea la vreo 3 metri în faţa lui, sprijinit într-o vâslă. “Bun venit în iad, băiete! Ai făcut ochi? Hopa sus, că n-am toată ziua.” Şi l-a tras în sus cu braţul lui vânjos. S-a uitat mai bine la faţa lui. “ Măi sa fie, dar ăi de sus ţi-au împrumutat un avatar dat dracu’… frumos, aşa ca mine, hehe” a spus el, rânjind. Cheron mă numesc, şi infecţia asta din spatele meu e râul Styx. Acum o să intreprindem o plimbărică în coaja mea de nucă până în Tărâmurile de Dincolo. Hmm… văd că n-ai gologani la tine. Bandiţii naibii, am ajuns să vă iau pe toţi pe datorie!” Barca înainta molcom contra curentului, pe fluviul de suflete. Avatarul şi-a rotit ochii de-a lungul boltei. O grotă mare şi lungă . Atât de mare, încât îi putea doar ghici tavanul. “Bun, fecioraş, acuma, după cum vezi, râul se bifurcă. În dreapta e sediul Alianţei Ordinii care sunt ăia răi şi-ai dracu’, care vor să distrugă lumea, considerând că asta e singura metodă prin care sa aducă ordinea printre muritori… dobitoci megalomani… şi cocioaba aia din stânga e sediul Ligii Haosului care sunt tot răi, şi fac pe dracu-n patru ca să menţină starea de fapt a lucrurilor. Mda, mă rog… deci zi, care sclavie îţi face mai mult cu ochiul?” Un timp, avatarul a privit în gol, lăsându-l pe Cheron în aşteptare. |19| Noiembrie 2012


Creaţii Portret de fată în stacojiu

de Pandele Daniel

muzei mele Sunt un pictor aspirant Tu, o zeiță decăzută Vreau să imortalizez cât a mai rămas din tine… Nu o să-ți fac o icoană, Dumnezeu nu a crezut în mine, O să dăltuiesc în albul pânzei Chipul Corpul Sufletul Totul. Ceva se rupe-n mine când văd cum Stai nemișcată în fața mea cu orele Sperând să-ți salvez viața Mustind de ființă, Șiroind de neființă. Așa că am luat un bilet spre Capătul lumii Doar dus. Cobor la timp să văd cum În fața mea se cască cerul de sub placa noastră tectonică Trenul merge înainte, neîntrerupt, Cade în zenitul dedesubt. Mă urc pe superlativul piscurilor înzăpezite, mai frig ca-n iad, Având asupra mea o pânză, o pensulă și o cutie de vopsele Și încep să te imortalizez din memoria mea atinsă de sclipirea demenței

|20| Noiembrie 2012

Pensula se rupe Smulg fire din părul meu și pictez cu ele Vopseaua îngheață Storc din sângele meu și pictez cu el Pânza se zdrențuieste Rup din pielea mea și pictez pe ea E o capodoperă Și eu sunt mai mult mort decât viu. Erai pe patul de moarte Cand m-am târât spre tine și ți-am așezat viața în poală. Mi-ai zâmbit cu tot Universul. Te-am sărutat disperat, cum ne sărutam în vremea veche și duhul mi-a ieșit din trup. Să fii mântuitor de zei și nu poti sa umbli prea mult prin lume fără o Inimă. Din când în când, îmi vizitezi mausoleul sunt scufundat sub el. Din când în când, îți vizitez visele Suntem îngropați sub ele.


Am de gând să renasc

de Necşulescu Cătălina

Și din amalgamul de cuvinte s-a născut nisipul. Aștept ca peste mine să se reverse marea, Aștept să plec... Renaște din colț, din pod, din întuneric, Din pânza de păianjen și mucegai, Din mina de creion și urma de cărbune, Din ghemul de ațe încurcate al străbunicii, Din spuma laptelui bine fiert, O epopee a transhumanței mele. De aceea, am de gând să o pun la breloc Si să plec cu ea mai departe, lăsând totul, Banale și neobservate mărunțișuri în urmă.

Undeva, în așteptare de Necşulescu Cătălina Mă tulbur ca vinul în floare Inspir și mă evapor Descopăr simbioza. Plutesc ca noroceii în vânt Alerg prima la olimpiadă Și, din cauza inerției Mă înec în propriul scuipat Alunec pe noroi Respir noroi, mănânc noroi, Dar sunt cârpită cu aștri Mă înalț din cenușă Ca pasărea Pheonix Mă agăț de lună Și atârn cu capul în jos Așteptând să mă liniștesc...

|21| Noiembrie 2012


Muzică

PSY

Bună tuturor!:)

Eu sunt Miruna şi în fiecare num ăr al revistei Çav şi informa împre a, ne vom distra ună despre tot felul de “picante muzicii. rii” din lumea Nu va putea lip si “artistul lunii ” unde vom pre vogă şi interesa zenta cel mai în nt artist care s-a făcut remarcat în În “Evenimente ultima perioadă le lunii” se vor . prezenta conce activităţi la care rte, festivaluri ş vom putea lua p i arte. Ca să demons trăm lumii că suntem adevăra avea în fiecare ţi savişti, vom număr descris un instrument m exemple din ind uzical şi cateva ustria muzicii ca re ne vor da o “l muzicală”. ecţie de educaţi e La finalul fiecăre i rubrici se vor posta poze cu ti Sava, iar pentru nerii artişti din asta o să am ne voie de ajutorul aştept cu poze, vostru. Deci.. vă materiale, inform aţii despre even si noutaţi la adre imente, păreri sa redacţiei rev ista.cava@gma il.com. Sud-coreeanul rapper a lansat hitul momentului, şi anume piesa „ gangnam style”. Aceasta a fost lansată în urmă cu aproximativ 2 luni şi a reuşit să fie cunoscută de toată lumea, fiind o apariţie fabuloasă în industria muzicii k-pop. Melodia a reuşit să ajungă pe prima poziţie a topului „k-pop hot 100” pentru a treia saptamână consecutiv şi continuă să facă ravagii peste tot în lume. Melodia este o colaborare cu o artistă celebră a genului, Hyuna, membră a grupului 4 Minute.

|22| Noiembrie 2012

Cum spuneam, piesa a cucerit întreaga lume şi a devenit virală pe internet având nu mai puţin de 220 de milioane de vizionări pe Youtube. Un alt punct forte al piesei este coregrafia care a încântat întreaga lume , care, conform interpretului, este un dans kitschos care se dansează îmbrăcat elegant. Iar pentru că această zbenguială este atât de amuzantă mulţi au copiat-o şi au postat-o pe net. Aşa că, această „zbenguială” a reuşit să aduca zâmbetul (mai bine zis, râsul) pe buzele fiecărui ascultător şi mai ales fiecărui om care văzut videoclipul.


Lecţia de educaţie muzicală În fiecare lună vom prezenta un instrument muzical, un mic istoric, câteva detalii şi câţiva dintre cei mai buni reprezentanţi din domeniul industriei muzicale care cu siguranţă ne pot da nişte exemple cu „Aşa da!!” . În acest număr vom afla câte ceva (dacă nu cumva deja stiţi) despre chitară, acustică, electrică şi bass, aşa, că să le valorificăm pe fiecare. Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea este formata dintr-un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor și o cutie de rezonanță ale cărei fețe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte aduce cu cel al instrumentelor din familia violei. Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar mai ales muzicii de consum (muzica blues, country, folk, flamenco, jazz,

rock și pop).Practica de azi include chitara cu șase corzi (acustică, mult mai rar electrică), în muzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în intensitate și modelează, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

|23| Noiembrie 2012


Muzică Buckethead este un chitarist născut

în anul 1969 pe 13 mai. El are peste 35 de albume în studio şi a colaborat cu peste 50 de artişti. Chitaristul se numeşte în realitate Brian Carroll. El poarta o masca alba şi are pe cap o găleată albă .El se afla în topuri precum : Top 25 cei mai ciudaţi chitarişti , 50 cei mai rapizi chitarişti şi alte topuri. A fost membru al trupei GNR în perioada 2000-2004 participând la evenimente importante precum Rock in Rio 2001 , premiile MTV 2002 , etc.

Angus Young s-a născut

pe 31 martie 1955 şi este un muzician scoţian şi chitarist cunoscut pentru trupa AC/DC co-fondator al ei. În anul 2003 s-a clasat pe locul 96 în top 100 cei mai buni chitarişti din toate timpurile . Topul a fost făcut de revista Rolling Stone . În anul 2011 a fost cotat pe locul 24 în top 100 chitarişti.

Kurt Cobain s-a născut pe

data de 20 februarie 1967 şi a murit pe data de 5 aprilie 1994 la varsta de doar 27 de ani . A fost un cântăreţ american cunoscut pentru trupa Nirvana fiind vocal si chitarist al trupei. A format trupa Nirvana in anul 1985 .

Riley B. King. numit şi

B.B.King, s-a născut pe data de 16 septembrie în anul 1925. Este un cânătareţ , compozitor şi multi-instrumentist care este de origine afro-americană. El a început din anul 1940 să înregistreze .

|24| Noiembrie 2012


Saul Hudson , numit şi Slash s-a născut pe data

de 23 iulie 1965 şi este un chitarist american cunoscut pentru trupa Guns n'Roses în care a activat din anul 1985 până în 1996. El a participat la albumele Appetite for Destruction(1987) , G N'R Lies(1988) , Use your Illusion 1 (1991) , Use your Illusion 2 (1991) , The Spaghetti Incident ? (1993) . November Rain piesa foarte cunoscută de la Guns n Roses a avut un solo care s-a clasat pe locul 6 in Top 10 solo-uri de chitara electric.

Concerte

Miercuri, 14 noiembr

ie d cu ora 20:00

2012, începân

Jennifer Lope

z va urca pentru p rima dată pe o scenă rom ânească, la Bucureşti. Co ncertul se va ţine în Pavilio nul Central al complexului R omexpo.

,

D

uminică, 25 noiembrie 2012, de la ora 20:00, Loredana Groza va susţine un concert extraordinar la Sala Palatului din Bucureşti.Concertul va însemna o dublă aniversare, marcând, pe de-o parte 25 de ani de activitate, dar şi lansarea unui nou material discografic.

ineri, 30 v i ş , 2 1 0 la embrie 2 :00, la Sa 0 2 a r oi, 29 noi o a el ie 2012, d şti va avea loc un r b m e i o n ure re i din Buc u l u t a l a ent în ca P m i n e v e l taco trul aten n nou spec e c n î fi enciu vachestra Big Band, r B a i r o r H de HB O ri un spectacol i r u t ă l A fe ţiei. iu vă va o c lul n e r B a i nsa în sti a Hor d i ş a t a cân unde se v . lui Horia u c i m a n i d

J

|25| Noiembrie 2012


Film

Gangs of New York (Bandele din New York)

Nominalizat la 10 premii ale Academiei americane de film în anul 2002, printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor (Martin Scorsese) și cel mai bun actor în rol principal (Daniel Day-Lewis), Bandele din New York (Gangs of New York) are în prim- plan ideea de vendetta, răzbunarea sângelui. Cu o distribuție de excepție, ce îi include pe Leonardo DiCaprio (Titanic, The Departed), Daniel Day-Lewis (The Last of the Mohicans, There Will Be Blood), Cameron Diaz (Charlie`s Angels, Being John Malkovich) și Liam Neeson (Star Wars-The Phantom Menace, Schindler`s List), filmul descrie o perioadă tulbure din istoria orașului New York, o perioadă în care imigranții sunt persecutați de așa zișii „nativi”, cei născuți și crescuți în Manhattan. Multe alte filme celebre au abordat această idee, dintre care amintim Nașul II (în regia lui Francis Ford Coppolla) și West Side Story (music-hall-ul lui Leonard Bernstein). Să ne amintim că Nașul II începe chiar cu tână|26| Noiembrie 2012

rul Vito Corleone, care e nevoit să fugă din Sicilia, și la numai nouă ani este singur în New York. Atitudinea americanilor față de imigranți este vizibilă chiar la început, când un vameș îi greșește numele, în loc de Andolini (numele de familie al viitorului cap mafiot) scrie Corleone, locul de naștere al lui Vito. Desigur, în Nașul II, acțiunea se petrece la începutul secolului XX, cu jumătate de veac mai târziu decât în Gangs of New York. Aici, intriga este declanșată de lupta din iarna lui 1846 între două bande rivale, pentru supremația asupra pieței Five Points din Manhattan: imigranții irlandezi conduși de „Priest” Vallon (Liam Neeson) și „nativii”, sub conducerea lui Bill „The Butcher” Cutting (Daniel Day-Lewis). Motivul conflictelor dintre două bande de naționalități diferite care trăiesc în același cartier apare și în West

Side Story, o poveste modernizată a clasicului Romeo și Julieta, în care este vorba de conflictul dintre gruparea adolescenților americani și cea a imigranților din Puerto Rico. Iată că, nici în jur de 1960, mentalitatea americanilor în legătură cu cei de alte naționalități nu se schimbase. Iar după patru decenii, regizorul italo-american Martin Scorsese se întoarce spre o felie din istoria secolului XIX, cu o anume afectivitate față de irlandezii din Gangs of New York, el însuși provenind dintr-o familie de imigranți. Despre ce este vorba, de fapt, în Gangs of New York? „Priest” Vallon este ucis de Bill Cutting în timpul bătăliei. Fiul lui Vallon, Amsterdam, văzându-și tatăl doborât, se strecoară printre luptători și ajunge la muribund. Bill „The Butcher” dă ordin ca preotul să fie înmormântat cu toate onorurile, iar băiatul să fie dat la orfelinat și să se aibă grijă de el. Peste 17 ani, Amsterdam (Leonardo DiCaprio) se întoarce în Five Points, ghidat de gândul răzbunării. Acolo se întâlnește cu Johnny Sirocco (Henry Tho-


mas), un prieten din copilărie, care îl prezintă pe Amsterdam lui Bill „The Butcher”. Tânărul Vallon își ascunde adevărata identitate și observă că mulți dintre foștii aliați ai tatălui său sunt acum în slujba lui Cutting. Încetul cu încetul, Amsterdam îi câștigă încrederea lui Bill, ajungând chiar să îl salveze pe acesta de la o tentativă de asasinat. Se îndrăgostește de o hoață de buzunare, femeia fatală Jenny Everdeane (Cameron Diaz), care fusese amanta lui Cutting. Începe să aibă dubii în legătură cu ce trebuie să facă, fiind rupt în două de devotamentul ce i-l poartă lui Bill și simțul datoriei care îi spune că

trebuie să își răzbune tatăl. Finalul? Vă las să-l aflați singuri. Regizorul Martin Scorsese ilustrează cu deosebită măiestrie povestea, scenele de dragoste și de luptă îmbinându-se perfect în această capodoperă a cinematografiei moderne. Jocul actorilor este excepțional, iar scurta apariție a lui Liam Neeson adaugă mult farmec filmului. Robert de Niro spunea că joacă numai în filme despre care se va vorbi și peste 30 de ani. Ei bine, Gangs of New York este unul din acele filme care, orice s-ar întâmpla, întotdeauna vor fi amintite.

Știați că...? În Star Wars- A New Hope, Sir Alec Guiness, care l-a portretizat pentru prima oară pe Obi Wan Kenobi, susține că nu i-a plăcut absolut deloc rolul său și că a fost ideea sa ca personajul să moară, ca să nu mai continue cu „replicile acelea îngrozitoare”. Regizorul George Lucas, în schimb, zice că el a avut idea de a-l omorî pe Kenobi și că Guiness chiar a părut destul de supărat din cauza faptului că personajul său moare așa de repede. Regizorul Quentin Tarantino a lucrat la scenariul pentru Inglorious Basterds mai bine de un deceniu.

În Taxi Driver, celebra replică „You talkin` to me?” („Cu mine vorbești?”) nu apărea în scenariu, fiind invenția lui Robert de Niro. James Cameron nu a vrut să facă filmul Avatar, chiar dacă scenariul fusese scris, deoarece i se părea că efectele speciale nu sunt destul de avansate. S-a convins să înceapă filmările de-abia atunci când a văzut cât de realist este conturat Gollum din The Lord of the Rings-The Two Towers. Filmul Citizen Kane a fost un dezastru financiar atunci când a apărut pentru prima oară, în 1941. La premiile Oscar a fost foarte prost primit de public, fiecare nominalizare fiind huiduită. Totuși, din 1960, este considerat cel mai bun film american făcut vreodată.

|27| Noiembrie 2012


Film AL PACINO Nume complet: Alfredo James Pacino Născut la data de 25 aprilie 1940, în New York City, statul New York, SUA Cunoscut pentru: The Godfather I, II, III, Scarface, Serpico, Scent of a Woman, Heat.

Al Pacino a avut numeroase slujbe înainte de a deveni actor: vânzător de pantofi, controlor la supermarket, băiat de serviciu într-un birou, mesager, vânzător ambulant de ziare. A început să studieze actoria cu Charlie Laughton, apoi cu Lee Strasberg în 1966, și și-a început cariera ca actor de teatru. Al treilea său film, The Godfather (Nașul), l-a făcut cunoscut în toată lumea, aducându-i o nominalizare pentru cel mai bun actor în rol secundar. Urmează o carieră actoricească de excepție, cu 7 nominalizări la Oscar (Nașul, Serpico, |28| Noiembrie 2012

Nașul II, Dupăamiază de Câine, Dreptate pentru toți, Dick Tracy, Glengarry Glen Ross), încununate de o victorie în 1992, adusă de interpretarea colonelului Frank Slade din Scent of a Woman (Parfum de femeie). Al Pacino este unul dintre puținii actori care și-a păstrat idealurile și și-a ales cu deosebită grijă rolurile, și de asemenea a rămas fidel teatrului, continuând chiar și în ziua de azi să monteze piese de Shakespeare și să joace în ele.


Teatru

Floarea de cactus

Una dintre preferatele mele piese de teatru este “Floarea de cactus”, comedie bulevardieră de bună calitate, scrisă în anii ’’60 şi ecranizată cu mare succes la puţin timp după aceea. Aceasta descrie povestea unei femei de 30 de ani care este pusă în situaţia comună de a alege ca pretendent dintre bărbatul inteligent, medic, puţin mai în vârstă,dar cu situaţie materială şi vecinul atrăgător, de aceeaşi etate şi buget precum ea. Comedia debutează cu momentul de maximă tristeţe a fetei, când aceasta se hotărăşte să renunţe la viaţă, dând drumul la gaze. Motivul? - a fost părăsită de iubitul său, Julien. Julien (Damian Crâşmaru) , scorneşte o minciună pentru a scăpa de iubita sa, tânara Antonia (Cristina Răduţă-Bobic), spunându-i că vrea să îşi dedice timpul soţiei şi copiilor săi, de care nu se poate lipsi. Norocul fetei consta în faptul că mirosul de gaze pătrunde în apartamentul vecinului său, Igor (Ionuţ Adăscăliţei), care reacţionează la timp pentru a o salva. Din prima clipă în care cei doi se vad, publicul îşi poate da seama ca este dragoste la prima vedere. Precum în orice poveste de dragoste, încăpăţânatei fete îi ia ceva timp să recunoască acest lucru. Precum o femeie adevarată, ea nu se lasă convinsă de spusele lui Julien , cerându-i acestuia să îi

de Pierre Barillet si Jean Pierre Gredy

prezinte familia sa. Aflându-se într-un mare impas, medicul stomatolog Julien nu gaseşte altă soluţie înafară de a o ruga pe asistenta sa, Stephanie (Adela Marculescu), îndrăgostită in secret de acesta, să joace rolul soţiei sale. Din acest mic joc al personajelor, aparent simplu, situaţia se complică din ce in ce mai mult ,dând nastere comicului de situaţie, spre amuzamentul publicului. Piesa se încheie cu triumful amorului sincer, mult dorit şi aşteptat, şi anume – se poate intui o relaţie de lungă durată între Antonia şi Igor, respectiv Julien şi Stephanie. Desigur, fără interpretarea actorilor Theodor Danetti şi Rudy Rosenffeld şi fără linia melodică a cântareţului Jacques Brel, spectacolul şiar pierde din strălucire. În concluzie, sper că v-a plăcut descrierea piesei şi nu mai am nimic de adaugat, înafară de „Hai cu toţii la tear-

tu!”

|29| Noiembrie 2012


Catholicus Dixit Forţa Spiritului Puterea umană... Un concept mult mai vast decât pare la prima vedere. Căci nu vorbim despre un singur lucru, despre o singură putere: puterea fizică este una, iar puterea psihică ţine de cu totul altceva. În acest articol voi aborda problematica puterii psihice a omului. În ce constă ea? Cum o putem defini? Cum putem judeca un om în funcţie de această putere? Modul actual de judecare este corect? Căci, în definitiv, aceasta este una dintre marile probleme ale omenirii: înţelegerea greşită a unor concepte fundamentale ce caracterizează „animalul raţional”. Concepţia generală despre puterea psihică, mintală, este aceea că ea se caracterizează prin rezistenţa la orice fel de schimbare din interior sau exterior, cu alte cuvinte, un om puternic din punct de vedere psihic ar fi cel care nu este mişcat de ce e în jur, ci îşi menţine poziţia, chiar dacă asupra lui se exercită nişte forţe care l-ar face să cedeze, un om care nu este impresionabil, care este hotărât în ceea ce face şi nu se lasă păgubaş. Se face comparaţia cu o stâncă, care rezistă efemerelor valuri. Astfel, conform acestei concepţii, omul slab este cel care „este mişcat”. Care se dă în lături, merge în faţă, în spate, sare, orice, dar se mişcă. Care nu-şi menţine poziţia, ca o stâncă. De exemplu, omul slab este cel care, lovit de un dezastru, cade în depresie, sau cel care nu-şi poate controla sentimentele, care se schimbă sau care nu poate tolera tot ce-i în jurul său. Stânca tolerează valurile din jurul ei, dar nu se lasă deformată de ele. Omul slab, deci, ar fi opusul acestei imagini. Această analiză relevă faptul că puterea mintală nu este tocmai altruistă, nici excepţională. De ce? Pentru că dă dovadă de o mare mărginire. Această putere mintală trece total peste suflet şi se bazează pe nişte principii raţionale: rezistenţa în faţa oricărui lucru pe care viaţa îl aruncă asupra ta, îndeplinirea scopului stabilit, fără a te împiedica de impedimente. Or, asta denotă mărginire. Drept dovadă, este foarte uşor să fii puternic psihic atunci când nu vezi decât ziua de mâine, atunci când te interesează doar micile scopuri meschine pe care ni le propunem zilnic, care nu sunt importante pe termen lung. De ce să te deranjeze moartea vreunei rude mai îndepărtate atâta timp cât te preocupă câştigarea unei afaceri profitabile? Acesta este doar un exemplu, ce se referă la tipologia omului fără scop, sau cel puţin fără vreun scop înalt. Este uşor să fii rezistent atunci când ce-i în jur nu te afectează. Or, omul cu principii, omul ce se bazează pe Valori, este sensibil la ce se întâmplă, pentru că respectarea acestor Valori universale presupune altruism. Celui ce nu-i pasă îi este mult mai uşor să-şi continue drumul prin viaţă fără să se abată de la drumul său, fără să dea dovadă de „slăbiciune”. Din toate acestea se relevă faptul că puterea mintală nu este un merit extraordinar. Poate fi chiar un defect, în unele cazuri. Excesul acestei puteri, mai degrabă, ar fi un defect. Atunci, „slăbiciunea” aceasta, opusă puterii mintale, este ea atât de rea, este măcar o slăbiciune adevărată? O mare nedreptate adusă oamenilor

sensibili, sentimentali, este catalogarea lor drept „slabi”. Bineînţeles, unii sunt astfel. Dar alţii dau dovadă de o mare putere de sacrificiu, ei văd lucrurile mai clar ca alţii şi îşi stabilesc ţinte înalte, greu de atins. Depinzând de cât de puternici sunt, aceşti oameni pot realiza mari schimbări. Sensibilitatea îi ajută să găsească mereu ceva de transformat în bine, altceva decât propria viaţă. Oare nu omul înzestrat cu putere mintală este de fapt slab? Ba da, slab spiritual. Omul care nu stă neclintit este cel care simte. Om slab nu este cel care simte, ci cel care nu poate simţi. Cei ce „flămânzesc şi însetoşează de dreptate”(din a patra Fericire, Evangelia după Matei) nu pot fi oameni slabi, dimpotrivă. Ei au ceea ce am putea numi putere spirituală. Aceasta este diferită de cea mintală, intelectuală, prin mai multe aspecte. |30| Noiembrie 2012


Puterea spirituală constă în abilitatea de a lupta pentru un scop mai înalt, care te depăşeşte, care trece de graniţele mărginitului univers personal. Este o putere veritabilă pentru că ea cere sacrificiu, anduranţă, hotărâre, dar şi prezenţa acelor Valori, ce îndeamnă la săvârşirea de fapte cu adevărat benefice lumii. Această putere presupune a-ţi dedica viaţa unor adevărate ţeluri, încercând să ţii cont de ce-i în jur şi încercând să schimbi lucrurile, nu să te laşi schimbat, precum ar crede unii despre cei ce nu posedă putere mintală. Diferenţa majoră dintre mintal şi spiritual este egoismul primei ipostaze şi altruismul celei de-a doua. Un om înzestrat cu putere mintală rezistă, dar nu schimbă în jurul său. Cel înzestrat cu putere spirituală doreşte să schimbe, pentru că este afectat de ce-i în jur. Dar această afectare, într-adevăr, nu-l face să stea deoparte, cum ar face un om cu adevărat slab, ci îl face să dorească schimbarea, să lupte pentru ea. Aceşti oameni sunt de apreciat, pentru efortul deosebit pe care îl depun, un efort mult mai mare, întrucât presupune atingerea unui ţel mult mai măreţ decât propriul confort. La nivel de individ, puterea spirituală nu este fanatism. Acest termen se referă la credinţa absolută, neştirbită în ceva, la înfăptuirea acelui ceva călcând orice altceva în picioare. Or, asta încalcă definiţia puterii spirituale, care presupune altruism, sensibilitate la ce e în jur. Fanatismul este mai degrabă o putere mintală pusă în slujba unei singure idei. Şi atunci, cum putem diferenţia, simplu şi clar, cele două tipuri de putere psihică? Cum ne putem da seama de adevărata valoare a forţei psihice a unui om? Aceste două definiţii pot fi date cu uşurinţă folosind alegoria valurilor, mai sus folosită: omul puternic mintal rezistă valurilor, cel puternic spiritual merge împotriva curentului, le înfruntă. Astfel, puterea spirituală este o formă superioară de putere psihică, cea pe care ar trebui cu adevărat s-o căutăm şi s-o admirăm. Confuzia între omul slab şi cel căruia îi pasă face parte dintr-un proces de pervertire a valorilor, în care materialismul ia subit locul spiritualului şi, astfel, puterea mintală trece deasupra puterii spirituale. Se simte o tendinţă către introvertire şi egoism, datorată unei ruperi de lumea înconjurătoare, care produce nişte efecte total nefericite. Şi atunci, oamenii ajung să se gândească la puterea psihică în general ca la o putere mintală, depărtată de ceea ce ar trebui cu adevărat să fie. Ajung să preţuiască numai rezistenţa, de parcă ea ar fi o calitate în sine. Importanţa din ce în ce mai mare a carierei în viaţa unui om, dorinţa de a se distra şi atât, viaţa trăită pe fugă, provoacă o admiraţie pentru tipul „supravieţuitorului” sau al „oportunistului”. Unde este admiraţia pentru sensul luptei, scopul ei? Pare mai degrabă că lumea savurează lupta în sine a unui personaj, decât ţelul ei. Oamenii laudă un anume star de cinema care a luptat ca să ajungă faimos, un anume om de afaceri care a urcat fiecare treaptă a piramidei pentru a ajunge în top... uitând că banii, faima, sunt pure mijloace, cu care n-ar trebui să te lauzi prea mult pentru simpul fapt că le ai, mijloace pe care un om puternic spiritual le foloseşte spre a-şi atinge scopurile sale, mai înalte decât interesul propriu. Un om cu adevărat puternic poate să reziste ispitei reprezentate de bani şi faimă, dar mai ales de putere. Marcus Aurelius, deşi ajuns împărat al Romei, într-o vreme în care diferenţa dintre bogaţi şi săraci se adâncea, a îmbrăţişat învăţăturile filozofiei stoice, astfel fiind un om modest şi preocupat de binele public. Numeroasele sale acte de caritate, care implicau şi vânzarea proprietăţilor lui pentru a ajuta la stăvilirea foametei, l-au făcut cunoscut în lumea întreagă şi numele lui rămâne, până astăzi, unul respectat (cu singura mare vină de a fi persecutat fără milă creştinii). El este un exemplu de om care a folosit puterea pentru binele public, şi nu a fost corupt de ea. De ce, atunci, numele lui Marcus Aurelius nu are un ecou aşa de mare ca numele lui Alexandru cel Mare? Desigur, din cauza modului de a lupta. Uimitorarele campanii ale macedoneanului impresionează mai mult decât actele de caritate, fondările de clădiri publice şi învăţăturile filozofice ale romanului. „Războiul paşnic” al lui Ghandi nu este la fel de interesant ca bătăliile duse de Napoleon. "War makes good history, but peace is poor reading." (Thomas Hardy). Desigur, meritele lui Alexandru cel Mare şi ale lui Napoleon sunt incontestabile. Dar există şi oameni care, deşi nu au fost, poate, la fel de măreţi, au schimbat în bine mult mai multe vieţi, au fost cu adevărat un exemplu. |31| Noiembrie 2012


Catholicus Dixit Puterea spirituală te face să construieşti lucruri trainice. Imperiul lui Alexandru cel Mare şi al lui Napoleon nu au rezistat, chiar dacă sute de mii de oameni au murit ca acestea să fie construite, pe când India este astăzi o ţară independentă, iar vieţile a sute de mii de indieni şi de englezi au fost salvate datorită tacticii de protest paşnic folosite de Ghandi. Şi acesta este doar un singur exemplu. Există, pe lângă acestea, concepţia conform căreia omul slab este cel care se frământă în faţa unei probleme, care nu este rapid în reacţii şi mereu hotărât. Nehotărârea este o slăbiciune, însă este ceva ce este natural oamenilor ce gândesc mult. Iar ca să gândeşti mult, trebuie să ai şi la ce. Or, oamenii mărginiţi nu se gândesc decât la ei, eventual la mica lor lume, astfel încât este uşor pentru ei să facă asta sau ailaltă, fără să îşi pună prea mult mintea la contribuţie. Omul care doreşte să facă lucrurile cum trebuie, care are grijă ca nu cumva planurile sale să aibă un efect negativ asupra cuiva, omul puternic spiritual, trebuie să stea şi să analizeze în detaliu acţiunile sale. Totul ţine de altruism. Se poate vedea, deci, falsitatea concepţiei generale de om slab/puternic psihic. Falsitate adusă de pasivitatea multora, care văd lucrurile numai prin prisma intereselor lor. Această teribilă indiferenţă a adus multe suferinţe omenirii. Acei oameni ce se cred „puternici” nu sunt în stare să ia soarta în mâinile lor şi să lupte pentru o cauză superioară, pentru că sunt „comozi”. Comoditatea e un semn de slăbiciune, de egoism. Cum altfel să vadă ei diferenţa dintre om slab şi om puternic, decât în modul eronat pe care l-am demontat în acest eseu? Astăzi nu mai este încurajată lupta cu scopuri altruiste, altruismul fiind tratat, după cum am văzut, ca fiind o slăbiciune, pentru că implică sentimente, implică schimbări de planuri, de direcţie, abandonarea unor proiecte personale pentru ajutorarea altora. Şi astfel, puterea mintală este ridicată în slăvi ca fiind o mare calitate a omului. Oare oamenii vor uita acea senzaţie de mulţumire pe care o ai atunci când ajuţi pe cineva, vor uita ce înseamnă recunoştinţa unui om, vor uita ce înseamnă o bătălie dusă pentru un grup, o comunitate, o naţiune? Chiar şi Napoleon lupta, până la o anumită fază, pentru naţiunea sa. Astăzi, oamenii luptă pentru nişte bucăţi inerte de hârtie, care nu-ţi mulţumesc, nu te fac fericit, doar te consolează. Un om cu adevărat puternic nu este astfel. Un om cu adevărat puternic nu vede de azi pe mâine, prin prisma propriilor interese. Un om cu adevărat puternic se bucură de faptul că viaţa lui se leagă de ceva, de un scop mare, uriaş, ce nu poate fi atins, dar de a cărui atingere încearcă din răsputeri să se apropie: ajutorarea celorlalţi. Omenirea este într-o groapă adâncă. Întunecată. Cei „puternici” stau şi rabdă, sapă un tunel, uneori mai găsesc pepite de aur. Dar cei puternici spiritual văd scara din faţa lor, urcă, chiar dacă drumul pare interminabil. Văd cum alticneva cade în groapă, se duc după el, coboară, ca apoi să urce împreună cu acesta. Scara duce sus, iar omul, după îndelungi chinuri în care n-a văzut lumina zilei, ajunge la suprafaţă. Acea scară, oameni buni, duce la DUMNEZEU, şi trebuie s-o vedem. Omul nu poate să-şi construiască un zid în jurul propriei fiinţe şi să se restrângă comod în mica lui lume. Omul nu va fi fericit singur şi va pieri fără să ştie ce scop a avut. Oare ce gândesc în ultimele clipe acei oameni care în toată viaţa lor au muncit şi au luptat pentru ei? Oare nu se gândesc care a fost scopul vieţii lor?! Oare nu încearcă groaznica senzaţie că, de fapt, n-au făcut nimic durabil, că odată cu ei, se duce tot ce au făcut, pentru că acest „tot” a fost făcut numai pentru ei? Eu cred că este timpul să facem un pas înainte, să privim puterea psihică altfel, să vedem adevărata putere spirituală, şi să o folosim. Pentru că este în noi, în toţi oamenii. Toţi avem scara lângă noi. Totul e să o vedem!

|32| Noiembrie 2012


Artă Plastică

Bianca Bănică 10I

Bianca Bănică 10I

Bianca Bănică 10I

Cruceru Jeanine 9H

Bianca Bănică 10I

Mihaela Deaconu 10D |33| Noiembrie 2012


Photoshop Art

Mocanu Alina-Maria 12G

|34| Noiembrie 2012

F


Fotografie Digitală

Conceptul de fotografie se referă concret la un singur lucru: este tehnica de creare a imaginii sub acţiunea luminii. Termenul vine din limba greaca: fotos= lumină iar grafein=desen. În anul 1829, fizicianul Joseph Nicephore Niepce a folosit cele 3 fenomene necesare obţinerii luminii: 1. Făcând o gaura într-o cutie astfel incât să apară o imagine reala inversata pe fondul interior al cutiei. 2. Furând pontul cum că lumina înnegreşte clorura de argint. 3.Folosind hiposulfitul de sodiu, considerat fixatorul fotografiei. Astfel, a fixat o imagine pe o placă metalică, cu depunere de halogenură, creînd astfel prima fotografie din istorie. În vremea respectivă, timpul de expunere era de câteva ore:7-8( o nimica toata) dar din fericire cu timpul tehnologia s- a dezvoltat si aparatele au devenit din ce in ce mai mici şi mai practice( pe vremea aceea aparatele fiind relativ mari).

Prima fotografie Fotografia este un hobby care cere devotament şi pasiune. Cere implicare şi imaginaţie. Principalul scop al fotografiei este să imortalizeze un moment perfect, o acţiune anticipată sau nu. Este important să ai şi o cameră care să confere imaginii o calitate anume, dar orice persoană pasionată de fotografie poate să realizeze ceva remarcabil, indiferent de camera pe care o posedă.

|35| Noiembrie 2012


Fotografia poate fi de trei feluri:

1.Fotografia tip portret- în general captează faţa subiectului.

2.Fotografia peisagistică- reprezentând fo-

tografia în care cadrul este umplut cu subiecte mari.

3.Fotografia de tip macro- definita ca fiind tipul de fotografie în care cadrul este umplut cu subiecte mici. Expunerea, claritatea si compoziţia trebuie să fie foarte exacte pentru a avea imagini reuşite.

Sfaturi practice:

|36| Noiembrie 2012

1.Citiţi manualul de instrucţiuni înainte de a umbla la setările aparatului. 2.Sunt necesare mai multe capturi ale aceluiaşi subiect pentru a alege cea mai potrivită poză. 3..Aparatul trebuie folosit la rezoluţie maximă 4.Folosiţi cadrul sau vizorul aparatului pentru a studia cadrul ce urmează a fi fotografiat. 5.Încercaţi sa fotografiaţi atunci când lumina este propice subiectului.

6.Un trepied şi o geantă de calitate sunt întotdeauna cele mai bune accesorii. 7.Evitaţi mişcarea aparatului în momentul fotografierii. 8.Menţineţi aparatul şi obiectivul curat. 9.Fotografiile ar trebui să fie de toate tipurile. De obicei, un subiect detaliat este mai interesant decât un spaţiu larg. 10.Auto-evaluaţi-vă imaginile.


Modă

Isabel Lucas

Bohemian Style

Sienna Miller

Talitha Getty

când se distingeau cizmele de cowboy şi cămăşile largi cu imprimeuri complicate, stilul boem actual se remarcă prin mici contraste între printuri sau culori: o fustă cu model tribal şi un tricou alb simplu, de exemplu. Boho este unul dintre puţinele Într-o formă sau alta, l-am văzut cu stiluri care nu obligă la o ţinuta îngrijita toţii pe parcursul anilor, şi ordonată, fără să treaca în exdar stilul boem modern “ Cred că boho trema opusă. este mult mai “curat” şi continuă să reSă fii Boho înseamnă să faci matur decât cel din anii vină în tendinţe combinaţii suprinzătoare, să 60’ sau 70’. De la Talitha pentru că este spargi tiparele adăugand un Getty până la Sienna Mil- amuzant” spune stilistul Sarah strop de extravaganţă ţinutei ler sau Isabel Lucas stilul Hassan. tale sau, dimpotrivă, să iţi laşi boem s-a schimbat radical, păstrând doar o studiată nonsalanţă în imaginaţia să aleagă pentru tine. Rezultatele sunt de cele mai multe ori surprinasortarea pieselor. Abordând acest stil,designerii îşi pot zătoare şi îndrazneţe. Aşa că, data viitoare când te îmbraci folosi imaginaţia fără a fi stingheriţi de vreo regula de etichetă. Spre deosebire de şcoală, aminteşte-ţi de acest articol şi de ultimul “ moment boho” din anul 2000 distrează-te cu ceea ce porţi! Indiferent de stilul vestimentar ce te caracterizează, este imposibil ca boho să nu te fi tentat la un moment dat. Reinventându-se permanent, acesta poate fi numit un stil etern.

|37| Noiembrie 2012


Pasionata de fashion? Arunca o privire peste blogurile lunii: parkandcube.com

|38| Noiembrie 2012

eyes-for-fashion.tumblr.com


Interviuri Interviu cu Domnul Profesor Doctor Codruţ Sarafoleanu

realizat de Simion Diana11E

Personal, niciodată nu am avut o imagine clară despre viitor. Unde mă văd în 10 ani? Un singur raspuns: nu ştiu. Nicio imagine nu se compune, niciun vis nu îşi face apariţia spre a fi îndeplinit. I-am invidiat dintotdeauna pe cei care ştiu răspunsul la această întrebare, au bine definit acel punct spre care tind, acea ipostază despre care toţi îşi fac iluzii, speranţe, construiesc scenarii. Unii se imaginează în companii, unii construiesc zgârie- nori, alţii operează, unii sunt poeţi. În primul rând, de ce alegem să facem o facultate? Pentru că vrem să reuşim, vrem să ne fie bine, să avem un viitor strălucit, vrem acel impuls spre perfecţiune, spre realizare. Mergem mai departe pe acest drum al educaţiei, căci a şti înseamnă a exista. În ziua de astăzi, educaţia înseamnă supravieţuire, iar studiile superioare înseamnă o şansă, nu o asigurare, o oportunitate, nu o reţetă sigură, o fundaţie solidă, dar nu o casă deja construită. Astfel, singurul secret către o reuşită este munca. Pasiunea, consecvența, şansa sunt condiţii necesare, dar nu suficiente. Numai munca duce la împlinire, numai munca aduce o finalitate. Am hotărât să publicăm câteva interviuri cu oameni ce au reuşit în diverse domenii, toţi foşti elevi ai Colegiului Naţional „Sfantul Sava”, mândri purtători ai acestui însemn spiritual. Sper să vă inspire şi să vă răspundă la anumite întrebari. Pentru primul număr am ales medicina ca domeniu ce necesită o expunere. Iniţial m-am gândit să scriu o descriere lunga şi laborioasă despre

această ofertantă ştiinţă, dar cred că citatul ce urmează ilustrează incredibil de bine totul: “We look for medicine to be an orderly field of knowledge and procedure. But it is not.. It is an imperfect science, an enterprise of constantly changing knowledge, uncertain information, fallible individuals, and at the same time lives on the line. There is science in what we do, yes, but also habit, intuition, and sometimes plain old guessing. The gap between what we know and what we aim for persists. And this gap complicates everything we do.” ― Atul Gawande, Complications: A Surgeon's Notes on an Imperfect Science Mai jos este interviul luat domnului profesor doctor Codruţ Sarafoleanu, specialist ORL, căruia îi mulţumim pentru timpul acordat şi energia investită. Diana: Ce înseamnă „Sfântul Sava” pentru dumneavoastră? Care este cea mai pregnantă amintire din liceu? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Liceul „N. Bălcescu” al anilor '70/'80 păstra spiritul Sfântul Sava. Profesorii erau încă cei din „garda veche", astfel că au reuşit să ne educe în spiritul valorii, respectului, competiţiei loiale şi bucuriei de a fi liceean (adolescent). „Sava”, pentru mine, reprezintă o etapă determinantă a formării mele profesionale şi umane. . Înseamnă bucuria de a învăţa |39| Noiembrie 2012


Interviuri şi de a avea modele... Toţi cei 4 ani reprezintă o amintire pregnantă. Diana: Ce v-a determinat să alegeţi această meserie? Dar specializarea, de ce O.R.L? Prof Dr Codruţ Sarafoleanul: La îndemnul Doamnei Profesoare Maria Pavnotescu (limba română) am cochetat cu regia. Cu profunzimea spiritului cultural al „generaţiei interzise". Vremurile însă permiteau doar reportaje despre şantiere, agricultură performantă, realizările partidului şi ale conducătorilor iubiţi, astfel ca perspectiva unei astfel de cariere nu m-a încântat. Am ales medicina datorită tradiţiei din familie şi în ideea nobilă de a face ceva pentru semeni. Este o meserie care necesită logică şi precizie, dar şi suflet, dorinţă şi apostolat. ORL-ul a venit întâmplător pentru că nu s-a putut la urologie sau neurochirurgie. Nicidecum la îndemnurile sau dorinţa tatălui meu, important ORL-ist al României. Diana: Ce vă place cel mai mult la meseria dumneavoastră? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Faptul că lucrezi pentru şi cu oamenii. Posibilitatea de a le reda bucuria de a tări, speranţa şi zâmbetul. Mai ales în specialitatea simţurilor care este otorinolaringologia. Imaginaţi-vă viaţa fără auz, miros, gust sau voce.... Diana: Spuneţi-ne dacă există vreo parte neplăcută în a fi medic. Şi, dacă da, care este aceasta? Merită sacrificiul? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Sunt multe astfel de „părţi". Pregătirea îndelungată, lipsa perspectivelor profesionale pentru tinerii medici români, culpabilizarea generală a corpului medical (deşi, credeţi-mă, majoritatea îşi fac meseria onest şi cu dăruire). Apoi imposibilitatea de a rezolva toate afecţiunile. Medicina actuală, deşi extrem de dezvoltată şi tehnicizată, are limitele ei. Dincolo de oamenii dedicaţi şi |40| Noiembrie 2012

instrumentar performant există totuşi un destin al fiecăruia. Nu în ultimul rând, felul în care sunt priviţi şi respectaţi medicii din România de către media, clasa politică şi chiar de către oamenii de rând învrăjbiţi de cei enumeraţi anterior. De aceea ne pleacă tinerii valoroşi şi reuşesc cu brio în străinăte. Şcoală de medicină avem, dar nu ştim să ne păstrăm şi să ne respectăm valorile. Am rămas câţiva frumoşi nebuni care ne încăpăţânăm să speram că se va schimba ceva. Diana: Ce sfaturi le daţi elevilor ce doresc să meargă mai departe spre medicină? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Să-şi dorească cu adevărat să fie medici. Să se dedice meseriei şi să nu se gândească în primul rând la aspectul financiar. Să ştie că e nevoie de multă muncă şi că satisfacţiile vin destul de târziu. Dar, în acelaşi timp, sunt inegalabile. Să se instruiască permanent, să-şi găsească sprijin în familie şi mai ales modele profesionale. Şi să aibă trei repere: putere, curaj şi răbdare. Diana: O călătorie în timp.. Dacă aţi fi din nou licean, ce secret aţi dori să vă fi fost încredinţat în legătură cu această meserie? Ce aţi schimba în acest drum pe care l-aţi parcurs? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Nu aş schimba nimic. Poate aş fi mai atent la detalii. Detaliile fac diferenţa între medici. Şi, cu părere de rău, poate aş alege alt meridian pe care să profesez. Aici, din păcate, orice iniţiativă sfârşeşte în hăţişul intereselor de castă, politice sau financiare. Medicul este important la număr şi pentru ca sistemul lor să meargă înainte... Diana: Cât de importantă e componenta materială? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Este importantă pentru orice om. Nu esenţială. În ţara noastră, din păcate, „haina face pe om". Uităm să privim dincolo de „ïmagine".


Să vedem omul şi valoarea sa reala. Diana: În ziua de astăzi tot mai mulţi tineri se gândesc la studiile în străinătate. Ce părere aveţi despre asta? Există alte oportunităţi în afară? E vorba doar de confortul material oferit în perspectiva unui job în altă ţară sau pur şi simplu educaţia e mai ofertantă acolo? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Acolo este vorba despre modul de formare, despre echipă, despre protocoale şi despre respect profesional şi uman. Şi, evident, de înţelegerea limitelor... Aici totul este la întâmplare şi, aşa cum am mai spus, sunt mici oaze de normali-

tate. Câştigurile financiare asigurate de sistemul medical din străinăte îţi asigură un trai decent, demn, fără compromisuri şi o linişte care permite fiecăruia să se dezvolte şi să evolueze. Să-şi trăiască viaţa personală şi profesională. Aici uneori nu ne mai aparţinem... Diana: Cât este talent şi cât este muncă în a fi medic? Prof Dr Codruţ Sarafoleanu: Muncă multă, enorm uneori. Şi renunţări. Dar fără har şi dăruire nu poţi fi un medic bun.

|41| Noiembrie 2012


Despre Youth for Understanding realizat de Constantin Diana-Alexa 10G

Scopul programului YFU este acela de a oferi oportunitatea ca, timp de un an, tinerii să participle direct la viaţa familială şi activitatea şcolară de zi cu zi într-o ţară străină, urmând ca prin această experienţă să cunoască foarte bine ţara gazdă, cultura, tradiţiile şi obiceiurile respectivului popor.Schimburile se pot face în ţări precum: Elveţia, Danemarca, Germania, Belgia, Olanda, Franţa, Suedia şi SUA. M-am gândit că cea mai eficienta metodă prin care am putea înţelege mai bine în ce constă acest program ar fi să întrebăm pe cineva care a trecut deja prin acest schimb de experienţă, aşa că am intervievat-o pe Irina Vasile de la clasa a 12-a G. 1.Ce te-a determinat sa te înscrii în acest 3.În ce ţară ai ales să mergi şi cum a fost program? prima ta zi de şcoală? Nu mi-am imaginat niciodată că voi lua parte la Am ales Germania, deşi nu fac germană la şcoaun astfel de program, asta e clar. Ţin minte că lă şi nici nu aveam habar de limba germană, într-o zi pe la sfârşitul clasei a IX-a, în timp ce- însă era ceva nou, nu? Prima zi de şcoală a fost mi căutam ceva pe Internet, am găsit un anunţ una pe care cu siguranţă nu o voi uita. Mama în colţul paginii. Nu i-am acordat deloc atenţie, gazdă m-a condus până la direcţiune, după care ba chiar voiam să scap de el. Până la urmă mi- directorul m-a luat şi m-a prezentat în faţa claam zis că nu am ce pierde dacă intru pe site-ul sei. Bieţii oameni şi-au ridicat capetele din caielor unde m-a întâmpinat o poză mare cu Globul te şi m-au privit, iar eu nu ştiam ce să fac, dacă pământesc. Am citit despre ce era vorba şi am să rămân în continuare în faţa clasei sau să îmi caut un loc. M-am aşezat şi am aşteptat să se ştiut că vreau să fac asta. termine ora, iar în pauză s-au ridicat toţi din 2.Care au fost paşii pe care i-ai urmat pen- bănci ,au venit la mine şi au început să-mi pună tru a obţine acest schimb internaţional? o grămadă de întrebări (inclusiv dacă avem apă În primul rând am citit tot "muntele" acela de caldă!) . A doua zi, mi-am schimbat clasa fiindcă informaţii, însă tot ce am reţinut a fost doar că aveam nevoie de clasa a 11-a şi mi-a luat ceva voi pleca pentru un an de zile într-o altă ţară. până m-am acomodat, dar în final ei au fost Le-am spus părinţilor care bineînţeles că au fost clasa pe care nu am avut-o niciodată. sceptici şi nu se arătau nici prea încantaţi de idee. Am descărcat formularele de aplicare, le- 4.Ce părere au şi ce ştiu germanii, mai am completat şi după ceva vreme m-au sunat exact, despre România? să mă cheme la interviu. Abia când am auzit Un răspuns ceva mai dificil... Atunci când m-au cuvintele "Felicitări, ai fost selecţionată" am re- cunoscut prima dată, nu ştiau absolut nimic . alizat că într-adevar voi pleca. După interviu, Unii voiau chiar să o caute pe hartă şi zăboveau ne-au chemat pe mine şi pe restul ce urmau să pe Africa sau îmi puneau întrebări de tot soiul, de pildă dacă avem autostrăzi. Însă după anul plece la un seminar pregatitor. pe care l-am petrecut cu ei, am avut grijă să le arăt ce înseamnă România:). |42| Noiembrie 2012


Şi culmea, prietena mea cea mai bună de acolo urmează să mă viziteze la vară. 5.Cum te-ai înţeles cu familia gazdă? Familia gazdă m-a sprijinit din primul până la ultimul moment. Ştiam cum îi cheamă, unde locuiesc dinainte să plec şi apucasem să vorbim puţin prin e-mailuri, însă o prea mare impresie nu-ţi faci doar prin schimb de câteva cuvinte. După seminarul din ţara gazdă, m-au luat de la gară şi ţin minte că eram în maşină cu ei şi nu ştiam ce aş putea să le spun unor oameni pe care abia i-am cunoscut. Când am ajuns acasă, mi-au arătat camera mea şi am rămas la poveşti până dimineaţă. :) 6.Care sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ românesc şi cel de acolo? Şcoala până în clasa a 10-a nu diferă foarte mult, însă din clasa a 11-a, se schimbă treaba. Ai posibilitatea să-ţi alegi un profil în mare şi cursurile

pe care vrei să le urmezi. Nu se dau teste, ci doar tezele la fiecare materie (şi da, am avut 13), nu te ascultă şi ora se desfăşoară sub forma unei întâlniri între prieteni. Unii profesori nici măcar nu îi lasă pe elevi să le vorbească cu Domnule profesor. Fiecare îşi spune părerea şi fiecare răspuns e corect. Notele se dau începând din clasa a 11-a de la 1 la 15 puncte şi contează mai mult ce spui în clasă decât tezele. 7.De ce le-ai recomanda colegilor tăi să se înscrie în acest program? În primul rând, fiindcă ştiu că nimeni nu ar putea întelege la ce mă refer fără să treacă prin acelaşi lucru. E o experienţă minunată, care te maturizează, te schimbă din toate punctele de vedere şi îţi deschide perspectivele. Ai prieteni în toate colţurile lumii şi un loc pe care să-l numeşti acasă în altă parte decât în ţara ta. Nu pot decât să îi încurajez pe cei care ar vrea să fie elevi de schimb.

|43| Noiembrie 2012


Timp Liber

InfiniTea

Chiar şi drumul până acolo a reprezentat o delectare vizuală. Casele sunt de-a dreptul impresionante şi par desprinse, unele din romane idilice, altele din filme de groază, cu o majoritate de « dream houses » americane după ale căror ferestre ne vedeam peste ani,zâmbind trecătorilor. Ajunse la ‘’ destinaţie ‘’, sincer,nu am fost foarte impresionate de locaţie la exterior ,asta bineînţeles ţinand cont şi de comparaţia cu celelalte clădiri :ceainăria se afla înghesuită între doua alte case aflate în proces de restaurare, totul sobru şi deloc atrăgător.Însa îndată ce urci scările te trezeşti într-o serie de încaperi decorate cu mult bun gust ,ceea ce te pune puţin pe gânduri dacă nu cumva ai trecut printr-un portal către o alta epoca. Doar privind în jur te aştepţi să vezi domniţe îmbracate în rochii lungi ,bufante, cu umbreluţe din dantelă bându-şi ceaiul de la ora 5 după modelul englezesc. |44| Noiembrie 2012

Fie că prietena ta e o fire romantică şi nu mai ştii cum s-o impresionezi, fie că aglomeraţia şi zgomotul pur şi simplu nu se asortează cu o conversaţie placută, sau oricât de retras se presupune localul, ca un făcut e mereu în inima oraşului, probabil e cazul să-ţi deschizi ochii către partea romantică pe care o (mai) are (încă) de oferit Capitala. Şi pentru că suntem siguri că tu nu ştii de-astea, şi ca să nu rătăceşti bătând străzile mai lăturalnice în speranţa unei destinaţii care să te multumească, îţi facem noi propuneri ca tu să mergi întotdeauna la fix. Probabil faptul că ne place atât de mult să ne plimbăm prin Centrul Vechi şi avem o pasiune pentru mobila în stil clasic şi-a pus amprenta asupra noastră, pentru că alegerea din numărul acesta a fost o ceainărie, şi anume Infinitea, aflata în cartierul Cotroceni.


Iar dacă interiorul nu ţi-a oferit dragoste la prima vedere, terasa lor (atracţia principală de altfel) este un colţ rupt din Rai.Tot ce trebuie să faci este să te laşi ghidat de aromele ceaiurilor şi prajiturelelor şi ai ajuns !Probabil că nici Alice nu s-a simţit mai ruptă de realitate când a căzut prin scorbura de copac decât noi în momentul în care ne-am aflat în mijlocul acelor masuţe, scaune şi bancuţe de fier forjat, cu ceainice agăţate de crengile copacilor, plante agăţătoare pe ziduri şi felinare aşezate peste tot. Chiar dacă nu credem de obicei că se poate atinge excelenţa pe două planuri, când am vazut meniul ne-am dat seama că ne înşelăm. Aşteptările noastre au fost cu mult depăşite : fiecare tip de ceai avea povestea sa, cu origini şi beneficii şi o descriere mai mult decât tentantă a ingredientelor folosite, de parcă nu erau déjà prea multe arome în aer, destule cât să ne dea pe spate simţurile. În fine, după lungi deliberari şi suspine, ne-am hotărât la un mousse de ciocolată cu ceai … şi piure de castane. Chiar nu vrem să încercam vreo descriere culinara, pentru că nu ne pricepem, dar pe bune, merită încercate. Serile obişnuiesc să se ţină concerte de jazz, ca să se completeze atmosfera intimă, dar să nu vă imaginaţi că e un local pretenţios, sau ca trebuie sa fii imbracat cumva anume( asta doar dacă vrei să te potriveşti cu peisajul), e pur şi simplu un loc în care să te relaxezi şi să te detaşezi complet pe care noi îl recomandăm din toata inima. În sfarşit, preţurile sunt perfect acceptabile, personalul amabil, ba au chiar şi o pisicuţă neagra de casă care ne-a ţinut companie pe tot parcursul serii. Din toată inima, ceainăria « Infinitea » e un « must see ». |45| Noiembrie 2012


|46| Noiembrie 2012


Revista