Page 1

1


Cronică la cartea „Zâna Florilor”, autor Viorica Hagianu Fără false complexe şi cu un talent de necontestat, Viorica Hagianu s-a ilustrat în egală măsură în literatură, ca şi în pictură, după cum vocaţia ei pentru creaţia destinată celor mici s-a materializat în aceste bijuterii scânteietoare, adunate în volumul “Zâna Florilor” (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2011). Literatura pentru copii conţine toate elementele armonizării cu un univers miraculos, care restituie fiinţei umane integralitatea unor principii salvatoare: Binele, Adevărul, Dreptatea, Cinstea. Autoarea respectă “regula jocului”, supunându-se unor rigori de construcţie (şi, implicit, de concepţie), pe care şi le asumă cu luciditate matură şi, de ce să n-o spunem, cu nedisimulată plăcere. Toposul pieselor din acest volum este fixat cu acurateţe în lumea vegetală (“Regatul vegetalelor”), în cea populată de zâne şi spiriduşi (“Zâna Florilor”), ori în cea a copiilor de 12-14 ani (“cu personalităţile, cu problemele, cu frământările lor”- „Afară”), iar întâmplările developate transcriu o realitate luxuriantă, cu personaje vii şi gesturi insolite. Destinate copiilor şi având o finalitate moralizatoare, piesele de teatru ale Vioricăi Hagianu circumscriu un set de tematici cu alonjă ludică, dar care translează pojghiţa simplului accident faptic şi nuanţează problematici de un interes iradiant, nu doar pentru cei mici. Întâmplările cu flori şi legume sunt transpuse în cheie parabolică, susceptibilă de a degaja sensuri multiple, general umane. Fiindcă, dincolo de evantaiul sclipitor de fapte şi peripeţii din lumea vegetală, transpare cu claritate un nucleu simbolic de incontestabilă actualitate. Se realizează, astfel, un paralelism de substanţă, din care micul cititor (dar nu numai el!) îşi extrage semnificaţiile care rezonează cu sensibilitatea sa, dar şi cu capacitatea de a percepe relieful dilematic al lumii înconjurătoare. Volutele parabolice sunt un subtil paravan pentru trimiteri în profunzimea unor idei şi principii universal valabile, verificate (şi verificabile) în aventura insolită (dar cât de angajantă!) a experienţei de zi cu zi. Imaginaţia autoarei croşetează inimitabile feerii, adevarate confeti cu irizări poematice de excepţie, pe care le populează cu personaje şi întâmplări neobişnuite (cum altfel?), ordonându-le caleidoscopic, ca într-un carusel vivant şi fermecător. Dialogurile personajelor, ca şi întreaga ţesătură de peripeţii în care acestea sunt angrenate, sugerează fără echivoc o interferenţă a micilor şi fabuloaselor fiinţe cu lumea reală, generând analogii semnificative. Păstrând convenţia sau renunţând la ea, atunci când infuzia de alegorie o cere, Viorica Hagianu îşi întemeiază magia tocmai pe această corespondenţă subtilă între real şi imaginar (sugerată în rândurile de mai sus) şi care, paradoxal, dă consistenţă ceremonialului narativ. Piesele Vioricăi Hagianu din acest volum, dedicate unui anotimp mirific al vieţii, reclamă, tocmai prin apelul la parabolă şi alegorie, o modernitate indubitabilă, pe care autoarea o ilustrează cu un talent firesc, neostentativ, oferindu-ne prilejul unei delectări reale, prin maniera originală de transpunere a unei ideatici exemplare. GEO GALETARU

2


Cronică la cartea “Iluzii spulberate”- Viorica Hagianu SCHIŢE LA UN PORTRET DE PROZATOR Viorica Hagianu este o excelentă prozatoare, cu o remarcabilă fluenţă a naraţiunii, cu un simţ ultrafin al creării unor situaţii şi personaje veridice. Evenimentele “prinse” în prozele sale (“Iluzii spulberate”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011) divulgă o vizibilă dexteritate a frazării, care, aliată cu ştiinţa de a merge la detaliul semnificativ, conferă textelor farmec şi autenticitate, deopotrivă. Planurile epice interferează, într-un melanj subtil de realitate şi ficţiune, captivând prin irepresibila plăcere de a adiţiona fapte disparate şi a le situa într-o zonă a decantărilor esenţiale. Simplele fluxuri narative nu fac decât să contureze, în final, reverberaţia unor existenţe, cu exaltările şi faliile lor, faţă de care conştiinţa autoarei reacţionează asemenea unui sensibil seismograf. Autoarea apelează cu succes la modalităţi epice verificate, ceea ce-i permite etalarea unei ample palete de convenţii şi semnificaţii, care să asigure demersului său o finalitate estetică certă. Recuzita naraţiunii este folosită spre a intermedia accesul la o problematică individuală sau socială, din care se degajă, persistent şi convingător, o paradigmă etică definitorie. Angrenaţi în mici dispute domestice sau în dileme existenţiale profunde, eroii Vioricăi Hagianu ilustrează, de fiecare dată, ipostaze verosimile ale unei umanităţi umile sau dramatice, care evoluează pe paliere psihologice multiple. Autoarea se pricepe să construiască episoade şi personaje credibile, cu o remarcabilă artă a dozării detaliilor. Dialogurile sunt alerte, iar nuanţările de ordin psihologic aduc un plus de substanţă intregului edificiu epic.Viorica Hagianu ştie să plaseze personajele şi evenimentele dincolo de stricta şi mărunta determinare a cotidianului, făcând o radiografie exactă, uneori necruţătoare, a unei umanităţi marcate de automatisme şi clişee, dar încercând să-şi depăşească condiţia şi să acceadă într-o idealitate mereu refuzată. În povestirea “Am avut un vis ciudat”, dincolo de nucleul epic palpabil, de o evidentă concreteţe, se întrevede dozajul subtil de inefabil inclus în arhitectura textului. Ai senzaţia paradoxală că realitatea ţi se livrează în tranşe succesive, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete insolite. Este perceptibilă interferarea realului cu oniricul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, aceasta fiind, în opinia noastră, coordonata cea mai pregnantă şi mai fertilă a demersului epic al autoarei. Fiindcă, dincolo de asperitatea faptului existenţial (fie acesta umil sau spectaculos), se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Eroul din “Iluzii spulberate” este în căutarea obsesivă a unei idealităţi himerice (facultatea, slujba, iubirea, căsătoria), inventându-şi refugii în spaţiul securizant (dar înşelător!) al visului. El trăieşte între ofensive timide şi reculuri umilitoare, între elanuri juvenile şi sincope existenţiale bulversante, căutând perpetuu cheia unei ipostazieri compensatorii, care să-i redea

3


frisonul autenticităţii şi să-i corecteze traiectoria, scoţându-l astfel de sub stigmatul autoritar al simplei virtualităţi. Percepând realitatea prin filtrul unei inocenţe funciare, incurabile, eroul îşi va asuma în final izbânzile (puţine şi fragile) şi eşecurile, la discreţia unui destin imprevizibil şi ingrat, care administrează efemerele bucurii şi marile deziluzii în doze egale, cu aceeaşi promptitudine şi largheţe. De fapt, eroii prozelor din acest volum se confruntă, necondiţionat, cu ostilitatea unui mediu social şi familial refractar. Dezamăgirile provocate de neînţelegerea celor din jur (prieteni, colegi, şefi, iubite sau soţii) îşi pun amprenta pe un destin intrat iremediabil în derivă. Povestirile din volumul „Iluzii spulberate” sunt, în ultimă instanţă, subtile parabole ale existenţei la nivelele ei minimale, acolo unde amănuntul banal şi neglijabil se întâlneşte cu elanul inerţial, donchijotesc, niciodată finalizat. Vocaţia certă a prozatoarei se exersează în direcţia disecării unor evenimente şi stări sufleteşti pendulatorii, cu pondere decisivă în configurarea personajelor. Textura fluxurilor narative, pline de forţă şi consistenţă, este un câştig incontestabil al volumului, racordând bucuria lecturii la convingerea că te afli în faţa unor construcţii epice solid articulate şi îndelung elaborate, mature prin precizia şi supleţea arhitecturii. Tăietura fermă a frazei, decuparea faptului de viaţă autentic şi semnificativ, expansiunea energică a epicului, opţiunea pentru personajele dilematice, nelineare, fin conturate pe fundalul evenimentelor, iată doar câteva atu-uri ale acestor proze, alimentate din magma cotidianului. Autoarea îşi refuză tentaţia narcisistă, ocoleşte ipostaza naratorului omniprezent şi omniscient, preferând o detaşare benefică de traiectoria personajelor sale, urmărindu-le tribulaţiile cu un ochi neutru, mereu capabil să surprindă meandrele şi faliile unor psihologii convenţionale sau, dimpotrivă, de un exotism social marcat. Această pendulare între ingenuitatea unei perspective detaşate şi luciditatea prospectării unor geografii sufleteşti eruptive conferă prozelor Vioricăi Hagianu un aer de austeritate graţioasă, o forţă narativă aproape hipnotică, probând o siguranţă a scriiturii care trece dincolo de pojghiţa cuvintelor, dinamitând stereotipii şi amorsând sensuri traductibile în cheie existenţială. Este reconfortant să constaţi că, în vacarmul atâtor mode pasagere şi viciate de impostură, vocea autoarei noastre se impune cu claritate şi eficienţă, decupând din cotidianul imediat scene şi personaje cu un coeficient maxim de credibilitate şi reconfigurând un spaţiu narativ şi o formulă epică de o certă originalitate. GEO GALETARU

4


Florentina-Loredana Dalian: „A unsprezecea poruncă”, 2012 Dacă ne gândim că uneori prin vis, oamenii îşi „citesc” destinul (şi acesta nu poate fi de cele mai multe ori, unul fericit), atunci, am descoperit - nu fără o imensă surpriză şi dezamăgire, după Coleridge – că tot rostul vieţii nu va fi decât o grea aşteptare în restaurarea celor din urmă viziuni. Ne mulţumim, deocamdată, că lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare din poemul liric Kubla Khan (cca. Cinzeci şi ceva de versuri rimate, se zice că au fost visate). Am scris, cândva, cu privire la proza Loredanei Dalian, accentuând, cu privire la proza autoarei, sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi „Scrisori netrimise” - romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Menţionam acolo, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, aplecarea prozatoarei către un univers al trăirilor directe, un lanţ cauzal al întâmplărilor legate de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. „Cine nu e natural fericit, nu poate cunoaşte decât fericirea consecutivă crizelor de disperare” – scria Emil Cioran. Sub acest aspect îşi scrie Florentina-Loredana Dalian povestirile din cartea „A unsprezecea poruncă”, 2012, carte care a primit premiul „Mircea Micu” la Festivalul Titel Constantinescu, a V-a ediţie, Rm.-Sărat. Cele 15 schiţe şi povestiri sunt scrise cu nostalgia lui „a fost odată” şi că istoria întâmplărilor au ca tărâm, „ţara”: plecărilor, amăgirilor şi viselor pentru care nu mai există întoarcerea spre împlinire. Şi, de aici, înscrierea ficţională pe tabla legilor lui Moise, a celei de-a unsprezecea porunci: „să nu visezi”, vine firesc. Răzbat din ele, dorinţa Celui-care-Scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile lor, şi înţelesurile lor. Iată ce notează prozatoarea, în chiar prima filă a cărţii: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate”. Şi, ceva mai încolo: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi!” Cu certitudine, viziunile prozatoarei nu sunt dintr-un vis, cum încearcă să ne determine să gândim, după fiecare povestire. Şi asta, pentru că aici chiar suntem de partea lui E.A. Poe, când bine spunea că cei care visează ziua sunt într-o continuă, uimită revelaţie; pe când celor care visează noaptea, multe lucruri le scapă. Uneori (ca în schiţa „Poveştile Gării de Nord. Maria”) nu amăgirea e cea care îşi pune amprenta pe starea sufletească a personajului, doar că „sufletul îi fusese întors pe dos”. Semnele care tot vin (de la cei bătrâni), în amintita schiţă, cad pe darul spiritualităţii prozatoarei, care îl proiectează în universul prin care fiinţa, prin puterea gândirii, poate influenţa mersul faptelor reale, vizibile, şi ţine aprinsă torţa cu puterile de luptă ale binelui împotriva răului. Dezamăgirea nu-i întotdeauna, a personajului trăitor (ca în schiţa „Mereu alţi călători”), cât a celui care scrie şi, asistând la neputinţa dinaintea raţiunii, se rosteşte prin scris: „Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa 5


cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători”. Că fericirea se plăteşte cu „lacrimi” ale sufletului, ştie asta foarte bine eroina din schiţa „Moara”. În „Moara”, un gust amar de Număr-fără-soţ, de floare de Nu-mă-uita, ne încearcă atunci când prozatoarea rupe cu încetinitorul „fâşii dintr-o amintire” pentru a-şi încropi peste suflet „un bandaj nepriceput”. Umbrele acestor amintiri înlocuiesc un întreg trecut prin imaginea lor succesivă, imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni de iubiri între Fiinţa neajutorată - Fiinţa puternică. Tot despre iubire e şi schiţa „Zina”, o altă dramă trăită fragmentar între iluzoriu şi realitate. Trag aceste personaje un S.O.S. al sufletelor lor eşuate, sau prozatoarea le acceptă înfrângerile după ce le-a descoperit dedesubturile? Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile care se petrec în acest microcosmos sufletesc dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei care se desfăşoară în acest „tumult” sufletesc. Sub acest argument puternic al credinţei în iubirea sinceră, dar care se dovedeşte şi ea aruncată în aer, povestirea „S.O.S.” devine una din poveştile de referinţă ale volumului. Cititorul speră că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie, a firii noastre umane) asupra adevărului deja rostit, după o definitivă şi dureroasă despărţire a eroinei de omul pe care l-a iubit sincer „în tăcere”: tânărul locotenent Vasea. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o lume străină şi rece: „Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe cu reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu... după deget”. Citindu-i schiţele şi povestirile tinerei prozatoare, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Ca şi bunica din schiţa de început „Să pleci. Niciodată să rămâi”, bunica mea, după tată, printre firele toarse de lână, îmi mai transmitea astfel de „atenţii”. Prozatoarea Florentina-Loredana Dalian are „glas fermecat” şi chemare spre povestirea „în direct”. Monologul prozatoarei te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi pentru care lăsam scăldat, lăsam joaca pe islaz şi, câte mai câte... Printre povestirile care mai atrag atenţia cititorului, să amintim şi cele două reuşite: „Plasa monofilară” şi „Cântecul”, unde magia şi fenomenologia personajelor „Costel” şi „Călugărul”, nasc de pe acum întrebări pentru alte drumuri şi poteci ce vor urma a fi scrise, în vreun roman pe mai târziu, ori va rămâne doar „steaua numită Amărăciune” (destinul), după cum spunea Dimitrie Cantemir? Citind acest „cântec” interior al Călugărului fără chip, naraţiunea îmi aminteşte de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care autorul o deschide cititorului, invitându-l să se privească mai întâi într-o oglindă, şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriţi în oglindă şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din memorie, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, citind „Cântecul”, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma toiagului uitat de un călugăr luat de pe şosea, aflat la auto-stop, şi o căruţă de vise în urmă, în manuscrisul aflat în „sertarele” de pe blogul prozatoarei, cred că am intuit ce va urma. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta prin care cititorul va intra în povestea de mai târziu, rămâne de văzut. Până la acest punct, e minunată „povestea” autoarei, deşi, narările ei prea seamănă cu cele ale unui prozo-poem. Dar, între prozo-poem şi naraţiune există o incompatibilitate. Poemul e un câştig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea însă, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Soluţia: autorul musai să nareze întâmplări şi să-şi pună personajele în situaţii fără ieşire, nebănuite pentru cititor. Zina, care seamănă cu „un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt”, ar trebui să ştie ca şi Maria (cea uitată într-o gară), că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la

6


câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânii, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba, acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Sfatul acela îşi are tâlcul său şi astăzi. După cum vedem cu toţii, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi, prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce „ea” nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta şi cei de după noi. M-aş bucura să mă creadă şi să mă audă şi autoarea. TUDOR CICU

Poezie Viorica Hagianu

Meditaţie Cine sunt eu? Aceeaşi veche şi chinuitoare întrebare. Un fluture ce-şi scutură aripa Şi moare. Sau poate o iluzie? Un zâmbet de copil adormit, O contradicţie a elementelor, Un strigăt mut. E atâta linişte, Mă doare, Fulgii de zăpadă ce cad în depărtare, E atâta risipă, Frumuseţe de o clipă.

Miez de noapte

Chemări

Te decojesc de piele În dansul de iele Din miez de noapte La primele şoapte Rostite de-un duh Bătrân şi gângav Pierdut prin văzduh Ce-ameninţă grav. E ora de taină Şi dansul de iele Furtuna ta toată Se pierde în ele.

Despică aerul fierbinte Chemări pierdute-n oseminte, Patimile cărnii nerostite Muşcă-n fecioare despletite. E un spectacol de-nceput şi de sfârşit, Un zeu capricios joacă materia în asfinţit Din dragoste de soare mai naşte un zenit, Se scaldă în durerea luminii-n răsărit.

Pe Neptun Alerg himere pe coama razelor unui soare muribund sperii pescăruşii albi de pe albastrul cerului care-şi priveşte uimit chipul în turcoazul mării. Ating valurile înspumate cu râsul meu nestăpânit îl înfurii pe Neptun care-şi îndoaie colţii tridentului în platoşa indiferenţei mele şi se aruncă nervos în adâncuri.

7

Soarele O promisiune incitantă ca o pată de culoare luminoasă strălucitoare pe un albastru necuprins discul solar arde în el dorinţa în pasiune şi dragostea în uitare. Cuvintele rătăcesc haotic neputincioase şi goale fără forme şi contururi în tuşe nesigure pierdute în nuanţe palide în faţa zeului Ra.


Any Drăgoianu Oamenii mării

Piaţa de stele se vând ambalate în folie de aluminiu e nevoie de răbdare şi curaj nebunii îşi trasează segmentele pe bolta încremenită de lumină numai iarna cad în plasele muritorilor perverşi luna se scaldă în iazul de la marginea oraşului unde se strâng sirenele să salveze pământul de asteroizii grosolani în craterul nopţii oamenii întind capcanele când colţurile ating valul de frig orice încercare de a se salva este imposibilă stelele sunt aşezate pe mesele îmbâcsite de legume şi fructe mirosul îngrozitor le taie sclipirea am cumpărat una să-mi astâmpăr curiozitatea fiecare atingere m-a făcut să înţeleg calea citeam braille îmi ascuţeam simţurile primul implant cu durere a avut loc la taraba din spate o femeia a izbit corpul ceresc de unghia pământului noapte veşnică

sunt risipitorii de visuri cu ambarcaţiuni stelare îşi potrivesc inimile după înălţimea valurilor cuprind orizonturi străine în cutiile cu nervi de oţel au sare pe genele arcuite de albastrul solzilor nisipul circulă prin sângele cuvintelor ,,e femeia mării!’’ striga un muritor de rând definind grămada liniştită de oase ajunsă la ţărm înotasem fără bilet marea m-a purtat în braţele ei ca pe unica fică întoarsă din războiul cu viaţa eram liberă în sfârşit ea a vorbit cu valul despre nunta promisă coralii sunt acolo de la naşterea mea îmi păzesc amintirile crucea mea de spumă s-a rezemat de umărul pământului şi trage zilele la mal Se credea că marea nu are inimă într-o zi străbate drumul sticlos al clepsidrei mingea de foc îi agită valurile femeile cu păr albastru intră în pântecul apei născând prunci fără solzi e linişte prin crăpătura zorilor mi-am strecurat scrisoarea de adio lumina şi cuvintele şi-au întins năvoadele eu nu am văzut marea niciodată ca o rugăciune în pustiul inimii căluţii înoată prin valurile uriaşe când dorm crusta de sare îmi pătează obrazul unii spun că plaja e plină de alge alţii iubesc necondiţionat nisipul ce se strecoară în călcâiele turiştilor plătitori de taxe pentru o bucăţică de amintire mi-am cazat sufletul la popasul pescarilor

8


Sorin Hagianu Punctul de întâlnire Sunt punctul de întâlnire a două linii diagonale, sunt o variabilă fină între viață și moarte, două constante ce țin în șah sufletul. Sunt lama ce împarte ca și orizontul felia de pământ de felia de cer.

Depărtarea toarnă plumb în aripi Când pleci lumina se micșorează și-n bezna ce mă asediază vin lupii flămânzi ai singurătății să-mi sfâșie violent ființa. Tu nu știi că sunt un orfan cimentuit în propriul trup când faci risipă de zâmbet departe de ochii mei? N-auzi trecătorii când te imploră să le redai liniștea timpanelor asurzite de ecoul sufletului meu?

Prefixul anotimpurilor Pândesc clipa dintre noapte și zi, mă strecor prin crăpăturile săpate de îngeri între cer și pământ. În clipa când anotimpurile își schimbă molcom prefixul țâșnesc aripi imense din omoplați. Prin porii sufletului simt briza ploii ce răpăie pământul cu rod. Deși o secundă deschide mii de porți, viața mea scurtă ca un prefix o simt mai vie între anotimpuri.

9

Chicotul nefiinţei Pe umeri port chicotul nefiinţei ce tresaltă când ne iubim trecându-şi degetul printre coaste. De ce întârzie ursitoarele când dorinţele zgârie cu unghia cerul? În ochii tăi albaştri ca marea am putea boteza milioane de prunci. Prin carnea mea se zbate o nefiinţă ce mă roade ca o boală incurabilă. Zâmbetele cu care mă intersectez pe stradă mă mistuie pe interior pâna la ultima celulă. Doar noaptea în visul meu favorit văd cum pe umerii tăi goi dansează o minune infinit albastrănefiinţa ce zboară într-o pasăre măiastră. Muntele interior al iluziei Zilnic urcăm și coborâm muntele interior al iluziei. Hoinărim din speranță în speranță pe poteci doar de noi știute hăituind ca pe un vânat prețios un adevăr interzis. Urcând viața ne oferă surprize, oboseala ne amorțește simțurile și din hățișuri ne sfâșie adesea un animal cu colți ireal de ascuțiți. Dar ungem rănile cu alifia uitării și iar țintim cu ochii-n vârf de munte. Zilnic urcăm și coborâm muntele interior al iluziei. Ce dacă vom fi tatuați cu cicatrici?, de pe vârful acestui munte priveliștea e unică.


După ce am zburat împreună nu știi că nu mai pot zbura singur? Tu nu simți cum depărtarea toarnă plumb în aripi?

Carmen Zaniciuc

Mihăiţă Macoveanu

De-a valma

Cerc de foc

Şi uite cum mă rostogolesc: Nu contează de-i vale ori deal De-a dura cu tine! Ghemotoc, ce căutai în piept? Ţi-am zis că n-ai să mai ieşi de acolo Cu nicio zbatere, Eşti un melc şi eu o cochilie fără uşă. Stai să-mi adun petalele Şi să zidesc muntele, Aşează florile în calea zborului; Aşa nimeni nu va călca Pe roua din zâmbetul lor. Mă înfior ca o băutură efervescentă Cu gheaţă, bineînţeles, E vară şi nu-mi permit să mă evapor; Mai bine o urmă de sevă Pierdută în visul meu.

O lume-ntreagă se agită, Fiindu-i teamă de necunoscut Căci ziua de-ntuneric e umbrită Şi soarele în umbra lunii s-a pierdut. Încet, acum, din zi se face noapte Şi liniştea ne-nvăluie subit, Şi soarele şi luna rămân îmbrăţişate, Pământu-n cerc de foc pare a se fi răcit. Oamenii văd acum un semn ceresc, Şi-ncep a se ruga la Dumnezeu, Şi spun cu toţii că doresc Lumină, ziua, să fie mereu. Privim speriaţi cum cel ce s-a ascuns, Ne-nvaţa din înaltul cer, 10


Un sentiment aproape nepătruns: Sindromul omului stingher.

Mă poartă inima Ce-i imposibilul? Limita tinde la infinit într-o ecuaţie a iubirii Ca o ambulanţă ce are liberă trecere în orice trafic; Contează fiecare secundă pentru a salva sufletele, Clipa decisivă lasă moartea fără replică: Nici ea nu ştie ce să mai facă Îndrăgostită, viaţa o include într-o inimă Ca o poveste fără sfârşit; Moare şi renaşte copil.

Szigeti Elvira

Toamna E toamnă iar. Frunze galbene pe altar rănite cad şi tac urmându-şi drumul lor pribeag. Vântul şuieră cu durere ploaia plânge în tăcere tinereţi pierdute mor speranţe se năruie în zbor şi lasă-ncet în urma lor dureri şi dor. Inimi ofilite zac în frunzele ce cad şirag zbătându-se în dans firav pe al iernii prag. Măsuri de timp

Elisabeta Iosif

În noaptea tăcerii În noaptea tăcerii ţi-am trimis un gând, Floare alchimică în fereastra Templului… Zeii soarelui nu se sfiesc de tăcerea nopţii violete Ca şi Novalis, de copilăria edenică din Floarea de aur. Fiorul tainic al zării de cristal verde e haina Poetului, Descifrând taina lumii din noaptea tăcerii. Anotimp în flăcări Toamna pictează dealul, aprinzând focul anotimpului. Se prăvăleşte chihlimbariu peste arborii în flăcări Închişi în ţarcul sfârşitului de septembrie Şi se propteşte în trei căpiţe aurii, gata să ardă, Până-n căsuţa prinsă-n otava verii, încă verde. Creuzetul Alchimistului cuprinde pădurea Rostogolită-n toamnă… până în noiembrie… Licărind, lumina curge pe faţa peretelui-cremene, Pe coamă, pe arbori, până nu se mai vede… Ce ofrande ne aduce ea, cu lacrimi de sânge? 11


Vrei să cuprinzi timpul nelimitat! L-ai măsurat cât e de lung, cât e de lat? Ţi-a povestit ce a lucrat? prin câte zări a colindat ce-a văzut, ce-a auzit câte stele a călăuzit l-ai întrebat? Spune tu! – nu e păcat să cuprinzi un infinit în două ace de ceasornic să-l atârni într-o odaie de un pendul cu o bătaie ca pe-un lucru mic, şi neînsemnat ?

În ce joc magic ne implică pe scena ei tainică?! Mereu, ca un terapeut, deschide calea spre Cetatea Cu imnul homeric, închinat zeiţei Demeter. În păduri, cad ceţurile – perdele ale timpului Ce–i adâncesc misterul, în cascade… Şi plouă, plouă, plouă. E plin de curcubeie Văd cai, cernând nisipul din clepsidră Iar armăsarul alb, scoţând scântei. E heruvimul De-a lungul Axei Lumii, gonind spre Banchetul Zeilor. La revedere, maiestoasă Doamnă! Mereu ai nemurirea, sub semnul focului!

Alfabetul durerii

Raluca Neagu

mama înfăşoară pastilele în ambalaje colorate spune: ia bubu bomboane. le îngrop la picioarele copacului din curte să se facă bine să le mănânce râmele tatei apoi peştii apoi rechinii numai să nu aud cum se rostogolesc pe un topogan şi cad în mine cu zgomot ca şi când nu ar mai avea de ce sa se lovească. sunt un pahar gol nu am mai crescut deloc şi nu am ce să ascund iarna sub căciulă. desenez pe toate oglinzile o faţă pe care abia mi-o amintesc e tot un bubu dar altfel mama se teme că nu mai ştiu să zâmbesc îmi tot lungeşte colţurile gurii sus de tot până la gropiţe. nu mai cer nimic nici de la dumnezeu nici de la oamenii cu ace vreau doar ca tata să nu mai lovească pereţii pentru că mi-e teamă de cutremurul din el vreau doar ca mamei să nu îi fie frig de frică şi frică de frig să nu îi mai tremure buza de jos vreau bomboane adevarate cât să încapă într-un buzunar 12

Noapte sub formă de satâr în cădere lumea fără cap îşi bâlbâie un echilibru caută în stele ceva de care să se agaţe noi cei rămaşi pe lângă ne adaptăm unii se hrănesc cu umbre şi se îndestulează unii se inchid în spatele pleoapelor şi se condamnă alţii desfac întunericul fâşii apoi îl aşază pe răni eu lipesc genunchii de piept


le-aş arunca pe drum când mă vor lua de aici pentru copiii fără Crăciun. ştiu alfabetul durerii sunt bubu şi tac de-o săptămână nu am cui să mai strig ce să mai strig am patul meu cu multe jucării pe care nu le-am cerut acele mi-au ciugulit braţele si ochii îmi sunt uscaţi ca un deşert stau pe culoarul ăsta şi îl aştept pe Dumnezeu am învăţat că nu e politicos să întrerupi somnul cuiva cu durerile tale.

de când ai plecat şi m-ai lăsat undeva pe drumul dintre miezul lunii şi zori îmi bate inima ca o toacă pare un ceas deşteptător blestemat cocoş care urlă în creierii zilei nu ajunge noaptea să te aştept întunericul meu.

Proză Viorica Hagianu - „Sânge şi poezie” un capitol din romanul „Destin scindat” Ada se plimbă nervoasă prin casă în pijama şi cu halatul descheiat, cordonul acestuia îi atârnă în urma ei, ca o coadă. - La dracu, Gabriel. Tu şi sensibilitatea ta atât de atrăgătoare, dar atât de greu de suportat, când se suprapune peste a mea. Cum poţi fi atât de puternic şi totuşi atât de vulnerabil? Supărarea ta mă doare atât de tare, până la ultima celulă, iar tu insişti să stai supărat, interzis, din cauza unei prostii. Al unui nimic, o poezie scrisă de mine la nervi. Mare lucru, asta mă scoate din minţi! Urlă Ada furioasă. Se întoarce brusc din mersul ei ritmic şi agitat, calcă pe cordonul halatului, se împiedică şi cade pe fotoliul care se află lângă ea. - Hahahaha! La dracu', râde ea nervoasă. Am aterizat foarte bine. Noroc cu fotoliul ăsta, altfel era vai de capul sau de curul meu, depinde pe unde mă loveam! Se pare că am noroc în viaţă. Cu Gabriel era căsătorită de doi ani, locuiau într-un residence din capitală. El era un bărbat de aceeaşi vârstă cu ea, aveau 35 de ani. Era şaten cu ochi albaştri, atletic, un om carismatic, care avea acest dar, acela de ai convinge pe cei din jur că are dreptate, că e bine ca el. Oamenii îl plăceau fără să poată preciza exact de ce. Gabriel era om de afaceri, se descurca foarte bine. Făcea bani din orice, era flexibil şi intuitiv, urmărea cerinţele pieţii. În ultimii zece ani firma lui făcuse vânzare, consultanţă, transport, IT, asigurări. Vânduse orice, de la produse cosmetice, pastile de slăbit pentru doamne, ceaiuri, până la asigurări de viaţă. *

13


„Te rog să mă ierţi”, aşa mi-am început scrisoarea pentru tine, Gabriel. „Ştiu că sună banal, poate te-ai plictisit de vorbele astea, dar va trebui să mă ierţi. Sunt un suflet neliniştit, o fire capricioasă şi nedreaptă, mă lupt cu lumea şi cu proprii demoni, scria Ada. Folosesc cuvintele, ele sunt uneltele mele, ele sunt uneori ca un balsam pentru suflet, au puteri vindecătore, alteori sunt ca un pumnal înfipt într-o rană. Ştiu că ai citit poezia mea Când iubeşti, ultima mea creaţie. Am văzut reacţia ta, am văzut furtuna de pe faţa ta. Toate trăsăturile ţi se aspriseră, pielea ta albă căpătase nuanţe cenuşii, ochii tăi albaştri s-au întunecat, ca un cer înorat înainte de ploaie. Îţi îndepărtai şuviţele de păr de pe frunte cu gesturi nervoase, mecanice, buzele tale subţiri tremurau uşor. Nu ai spus nimic, nici un cuvânt, dar liniştea era apăsătoare, ca o ceaţă rece şi densă care acoperă sufletul. Liniştea aceea grea spunea totul. Nu ţi-a plăcut poezia mea, o dispreţuieşti, mă consideri superficială, alintată şi crudă. Te priveam din camera alăturată prin uşa întredeschisă, stăteam sprijinită de pervazul de lemn de stejar al ferestrei dinspre grădină, te priveam cum te descompui sufleteşte. Am întors privirea, mă durea suferinţa ta. Am privit pe fereastră grădina, copacii îşi scuturau resemnaţi frunzele ruginii care cădeau într-un dans graţios până la pământ. Acolo se alăturau stratului gros de frunze moarte. Tufişurile rare de arbuşti, straturile de flori ruginii, de crizanteme, se profilau în umbra ferestrei. Priveam culorile roşiatice, portocalii, maronii ale toamnei, doar ştii că toamna m-a fascinat totdeauna. Lumina are o voluptate, o căldură, un mister aparte. În nici un anotimp lumina soarelui nu este aşa filtrată de frunzele ruginii ale copacilor, ultimele frunze care stau să cadă. Lumina şi culorile toamnei, natura, toată lumea vegetală este transfigurată de energia materiei care se pregăteşte să moară la venirea iernii. Visam cu ochii deschişi, priveam pe fereastră ca într-o stare de transă, când ai intrat tu în bibliotecă. Te-ai plimbat prin cameră, căutai o carte, erai uşor distrat, neatent, ai studiat în grabă rafturile de cărţi atingând cu vârful degetelor cotoarele cărţilor. Părea mai de grabă o mângâiere, căutai o anumită carte, după care, te-ai oprit. Atenţia ta a fost îndreptată către biroul meu de lucru, ai trecut nepăsător pe lângă vaza cu flori din colţul biroului, pe care ai fost aproape să o dărâmi, fără să observi. Ai atins cu braţul crizantemele care şi-au scuturat tăcute petalele galbene şi violet pe hârtiile cu poezii. Am văzut cum ai luat foile de hârtie de pe biroul meu de lucru. Ai citit noua mea poezie, după care ai reaşezat calm foile pe birou. Doar faţa ta care exprima durerea, trăda sentimentele care clocoteau în tine, suferinţa ta. Poezia mea, cuvintele mele, te răniseră profund. Nu te aşteptai să scriu aşa ceva despre sentimentul cel mai preţuit, cel mai râvnit de oameni, cel mai căutat, dar cel mai greu de găsit... În momentul în care am scris poezia eram obosită, nervoasă, venisem de la o adunare cu mulţi oameni frustraţi şi nesimţiţi, hotărâţi să câştige cu orice preţ. Eram agitată Gabriel, toţi demonii din mine erau revoltaţi, demonii mei de smoală, supăraţi pe umanitate, pe natură, pe viaţă, pe tot. În acea stare de spirit, în acea tensiune nervoasă, dar creatoare, plină de idei, am scris poezia asta. Ea este doar o trăire de-a mea în raport cu lumea asta tâmpită şi crudă, este o proiecţie a propriului eu, nu are legătură cu tine. Când iubeşti, ăsta este blestematul titlu al stupidei mele poezii, Când iubeşti/te tâmpeşti temporar/începi să ai vise şi vedenii/umblii ca sfinţii/nu mai mănânci/oftezi şi stai cu privirea rătăcită/ore în şir/ca o vită la abator,/merge inconştientă la tăiere./Când iubeşti/te loveşte aşa o alienare/că e bine să te cauţi la Spitalul de nebuni/să vezi ce diagnostic o să capeţi/de la iluştrii specialişti/dacă vizita rămîne cu rezultate incerte/poate ar fi bine/să renunţi la alcool,/la tutun,/poate aşa o să-ţi dai seama/de unde ai vertij/de ce toate se rotesc cu tine/sau ai un gol în stomac./Ce este iubirea?/O iluzie,/E un pahar plin cu nectar/Şi agonia unui coşmar. Tu eşti malul mării, tăcut şi solemn, mereu statornic şi neclintit, iar eu ca un val înspumat şi furios mă sparg la picioarele tale. Tu eşti punctul meu de echilibru, eşti liniştea mea, eşti perna pe care-mi odihnesc capul neliniştit. Şi totuşi este o neînţelegere, o eroare de comunicare între noi, ca şi cum cuvintele, uneltele mele de scriitoare, au devenit duşmanii noştri. Cum ai putut să te gândeşti că poezia asta este scrisă

14


pentru tine? Tu nici nu bei şi nici nu fumezi. De ce te-ai identificat cu personajul? Te-a speriat indiferenţa mea? De asta sunt sigură. Labilitatea mea emoţională, capriciile mele copilăroase, te obosesc. Nu-i pentru tine poezia, nici vorbă de aşa ceva. Erau doar gândurile mele negre care alergau precum caii sălbatici prin stepă, ce frământă cu copitele lor nervoase pământul de sub picioare. Iluzia aleargă ca o nălucă, apariţie trecătoare care se pierde în depărtare. Ţi-am expicat că poezia aceasta este doar o faţetă a minţii mele, a gândirii mele. Nu trebuia să o iei la modul personal, nu era pentru tine, era pur şi simplu o cugetare de-a mea. Nu sunt acolo sentimentele mele pentru tine. Acum când scriu aceste rânduri, chinuiesc cu cruzime o crizantemă, pe care am rupt-o din grădină. Îi smulg petalele de nervi, una câte una şi le înşir pe pagina albă de hârtie. Desenez cu ajutorul lor un fel de hărţi imaginare, hărţi ale sufletului meu, sau poate al tău. Îţi mai scriu câteva rânduri, după care arunc stiloul şi mă apuc să mă joc inconştient cu petalele violete ale florii de crizantemă. Aş vrea să mă înţelegi, să înţelegi sufletul meu, esenţa din mine, acolo unde Dumnezeu atinge materia se nasc miracolele, esenţele tuturor lucrurilor. Mai scriu câteva cuvinte cu gândul la tine, după care reiau construcţia formelor imaginare, alcătuite din petalele florilor pe hârtia scrisorii. Desenele florale par să se metamorfozeze odată cu mintea şi sentimentele mele, capătă diferite forme, asemenea yantrelor efemere construite de călugării tibetani din grăuncioarele de nisip. Cum să-ţi scriu ca să mă înţelegi, ca să pot să ajung din nou la sufletul tău, să putem comunica din nou? În ultimele zile, m-ai evitat. Ai fost mai mult plecat, iar când ne-am întâlnit prin casă ai fost tăcut, taciturn, monosilabic. Ştiu că suferi şi mă condamni în tăcere. Ştiu că te-am rănit, dar aş vrea să mă înţelegi... Te rog să nu mă torturezi cu tăcerea şi indiferenţa ta, mi-e dor de familiaritatea şi căldura îmbrăţişării tale, de înţelepciunea ta. Aştept cu nerăbdare să te întorci, îţi pândesc încordată întoarcerea acasă, vreau să-ţi aud paşii pe aleia de piatră, de aceea mă foiesc dintr-o cameră în alta fără astâmpăr, mă împiedic de toate obiectele de mobilier care-mi ies în cale. Apartamentul ăsta fără tine mă sufocă, poate ar fi mai bine să ies pe verandă să mă legăn puţin în balansoar. Asta m-ar mai relaxa, până atunci o să-mi odihnesc capul pe foile de hârtie pe care scriu aceste cuvinte şi pe catifelatele petale ale florilor. Ar fi bine să aţipesc puţin. Sigur o să vii acasă, o să mă ierţi şi o să mă strângi în braţe. Până atunci o să dorm puţin, o să cad în uitare, o să uit de mine, o să uit de tine Gabriel, o să uit de tot...” * Gabriel privea fix sicriul Adei, apoi chipul palid, imobil al tinerei, părea că doarme. Totul în jurul lui era distorsionat, estompat de imaginea asta unică, cu Ada în sicriu, îmbrăcată în rochie albă lungă, înconjurată de orhideele violet cu care o acoperise el. Erau la groapă. Lumea, rudele şi prietenii plângeau, mai mult sau mai puţin convingător, se agitau inutil. Preoţii cântau netulburaţi slujba de îngropăciune, varianta scurtă pentru sinucigaşi. Mirosul lumânărilor se amesteca cu mirosul florilor, al orhideelor, iar Gabriel privea fix chipul Adei, nu-şi putea lua ochii de la ea. Unul dintre dascălii care însoţeau preoţii a strigat la el. - Dle Gabriel, trebuie să închidă groparii coşciugul, să punem capacul. - Ce? Ah...da, a tresărit el. Dacă trebuie, sigur. A spus Gabriel mecanic, fără să schiţeze nici un gest, decât scurta tresărire pe care i-o produsese vocea omului care strigase la el. Omul mulţumit de răspuns le-a făcut semn groparilor, care au închis coşciugul, iar chipul palid al Adei şi trupul ei acoperit de orhidee violet, au dispărut sub carcasa de lemn a sicriului. Groparii au început să-l coboare uşor în groapă cu ajutorul a două frânghii groase.

15


- Domnule, a urlat unul dintre gropari, vreţi să aruncaţi primul pumn de ţărână peste ea? - Nu, nu pot. Gabriel cu privirea pierdută, s-a întors brusc şi a ieşit din mulţimea care înconjura groapa Adei, s-a îndepărtat grăbit de mulţime. - Nu pot, chiar nu pot... a murmurat el. * Trecuseră două săptămâni de la moartea Adei, iar Gabriel era la fel de pierdut în tristeţea lui împietrită ca în momentul în care a găsit-o moartă în casă. Era pe fotoliu cu foile de hârtie împrăştiate în jurul ei, cu capul într-o parte, când a intrat el în cameră, a crezut că doarme. Apoi privirea i-a căzut pe pata roşie care uda din belşug foile căzute din mâinile ei. Ada era moartă, îşi tăiase venele, iar sângele ei acoperea poeziile pe care le scrisese în ultima vreme. Sânge şi poezie. Gabriel nu putea să proceseze această informaţie, că Ada s-a sinucis, creierul lui se blocase într-un spaţiu atemporal. A ridicat lent, foile de hârtie de pe picioarele ei, era scrisoarea de adio pentru el. Citea concentrat, dar pe chipul lui nu se putea vedea nimic. Era imobil, lipsit de expresivitate, ca şi cum un resort interior se stricase, iar sentimentele nu mai putea urca la suprafaţă, nu se mai puteau manifesta. Era o tristeţe care se îmbiba în fiinţa lui, dar care nu se exprima exterior în nici un fel şi asta pentru că nu înţelegea gestul Adei. „Nevoile unui individ sunt infinite”, citea Gabriel într-un studiu despre sinucidere al sociologului francez Emile Durkheim, într-o seară când lipsa Adei devenise chinuitoare pentru el. (...)are dreptate ăsta, cu vorbele astea a spus concentrat totul, restul e prea mult pentru mine…multă vorbăraie, iar contextul social nu mă interesează. Pe mine mă interesează Ada... Şi totuşi Ada... Cum a putut să facă aşa ceva? Cine dracu m-a pus să fac figurile alea? Era capricioasă. Şi ce? Ştiam că e sensibilă, evident am fost un bou să nu văd că de fapt e mai mult decât atât, e foarte fragilă sufleteşte. Mda, acum ea putrezeşte în pământ, iar eu mă întreb ca un cretin ce puteam să fac, cum trebuia să reacţionez. Viaţa merge mai departe, viaţa mea... Sau am murit pe dinăuntru odată cu ea?” Aruncă cartea francezului cu forţă, aceasta se izbeşte de perete şi cade desfăcută pe parchet. Apoi se ridică şi ia altă carte din care citeşte „ideea de sinucidere nu apare niciodata brusc. Cei care ajung să se gândească la sinucidere parcurg de regulă un drum lung de depresie şi disperare, adeseori invizibil sau subapreciat de către ceilalţi. Multe persoane care suferă de depresie severă ştiu să îşi ascundă bine emoţiile şi să pretindă faţă de cei din jur că totul este în ordine. Una dintre caracteristicile depresiei sunt elementele de gândire iraţională. Cei care gândesc aşa pun accentul pe aspecte minore din viaţa lor, transformă în catastrofe întâmplări negative mărunte, devin copleşiţi de sentimente de vină şi de imposibilitatea de a schimba ceva.” Scria de această dată un psiholog român. „Bravo, bine spus, dar tot nu rezolv nimic cu asta”, medita Gabriel. Plimbările lui interminabile, haotice, pe străzile oraşului, erau mai degrabă nişte rătăciri, menite să-l ajute să se gândească, să reflecteze mai bine asupra celor întâmplate, să se relaxeze mental. Nu putea digera moartea Adei şi mai ales felul în care o făcuse. Nu putea vorbi cu nimeni despre asta. Dacă cineva încerca să aducă vorba, chiar şi aşa în trecere, cu delicateţe, se enerva îngrozitor. Îi ocolea pe toţi cunoscuţii, nu avea nevoie de ei, de compasiunea lor, de sfaturile lor. Era o chestie personală durerea lui, era doar între el şi Ada. Continua să meargă la firmă, chiar de a doua zi după ce a îngropat-o pe Ada, a mers la birou. Şi-a respectat întocmai agenda de lucru, fără nici o abatere, dar le-a interzis tuturor angajaţilor şi colaboratorilor lui orice manifestare, orice vorbă, sau gest care aveau legătură cu sinuciderea ei. După ce pleca de la birou, rătăcea ore în şir pe străzi, nu dorea compania oamenilor, toţi îl agasau, îl iritau, vroia să fie singur. Acasă studia ca un maniac cărţile despre sinucidere ale psihologilor pe care-i

16


considera mai importanţi, dar nici această această activitate nu-l satisfăcea. Dormea două sau trei ore pe noapte, apoi o lua de la capăt. Mergea a doua zi la birou ca un robot, care reacţionează perfect la comenzi, execută eficient toate sarcinile de lucru. * În cimitirul oraşului, o umbră îşi face loc uşor şi sigur printre morminte. Se deplasează fără zgomot printre cruci, pe aleile înguste străjuite de întuneric. Se opreşte în dreptul unui mormânt, îşi lipeşte fruntea de marmura rece a crucii. - Bună Ada! Azi mi-a fost teribil de dor de tine. Spune cuvintele astea, aşa cum le rosteşte în fiecare seară, firesc, familiar. Gabriel ajunsese la mormântul Adei, se aşezase relaxat pe băncuţa de lemn de lângă cruce şi se sprijinise cu fruntea de marmura rece.

Mihaela Arhip – Planificarea În faţa mea, risipite pe masă, aşteaptă câteva foi. Trebuia să termin planificarea semestrială, luni – 29 septembrie – era termenul limită de predare. Şi uite, astăzi, 26 septembrie, la ora 10, are loc întâlnirea cu scriitorii botoşăneni risipiţi de soartă şi de Dumnezeu pe alte meleaguri. Dacă mă gândesc mai bine, planificarea mai poate aştepta până după–amiază, când mă voi întoarce. În două– trei ore o termin. Este şi păcat să stai în casă pe o vreme atât de frumoasă „când centrul de prevederi/ meteorologice / anunţă cer veşnic tânăr /vânt bun/ şi o temperatură ideală/ pentru o perpetuă plimbare…”. De unde mi-or fi bătut la poarta gândurilor aceste versuri? Tic-tacul neobosit al ceasului îmi aduce aminte că este destul de târziu şi că ar trebui să mă grăbesc. Aşa că, deşi eram conştientă că scaunul meu, între scriitorii botoşăneni, nu fusese încă tapiţat, am decis să intru în Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene în calitate de discipol. Un discipol prea zelos, se vede treaba, din moment ce, la 9.45 eram în faţa impozantei clădiri şi, pe afiş, este trecută ora 10.30. M-am aşezat pe una din băncile din faţa Bibliotecii şi am aşteptat cuminte, fără să ştiu ce bucurie îmi va rezerva Destinul, cu câteva ore mai târziu, tot pe banca asta rece care parcă străjuieşte hotarul frigului. În Sală, mai frig decât afară. Cald s-a făcut doar când am primit afişul cu programul manifestărilor şi, printre numele scriitorilor invitaţi, am văzut un nume care mi-a adus un parfum pierdut acum, din copilăria şi din adolescenţa mea: parfumul cireşilor înfloriţi, parfumul „mugurilor aprinşi”, parfumul unei cărţi mici, aproape albastră, pe care tata, D-zeu să-l ierte, mi-a adus-o când aveam 10 ani. O dată sau de două ori pe lună venea cu diplomatul plin de cărţi şi îl lăsa pe hol. Eu nu aveam niciodată răbdare şi îmi căutam singură bucuria, îi săream apoi în braţe, îl sărutam, iar el zâmbea unui gând nerostit: „Uite, iar am uitat să-ţi spun că am cumpărat nişte cărţi…” Dar eu ştiam că nu este aşa, voia întotdeauna să-mi lase mie bucuria asta. (Câţi copii se mai bucură astăzi când primesc o carte?) 17


Şi într-o zi, bucuria avea în braţe, printre alte cărţi ale căror titluri nu le mai ţin acum minte, şi o cărticică „aproape albastră”: Nicolae Turtureanu – „Pentru cine exist”. Primul meu gând a fost că autorul (sau editura) a uitat să pună un semn de întrebare în finalul titlului. Gând de copilărie cu parfum de cărţi, la fereastra căreia bătea ora întrebărilor. Şi eu, eu pentru cine exist? Am trecut peste semnul acela al întrebării şi am citit cartea, ghemuită pe fotoliul din hol, cu diplomatul tatei deschis, alături, uitând de teama că voi fi „prinsă asupra faptului”, şi cu celelalte cărţi rămase pe masă, răvăşite de cea dintâi pornire de curiozitate. Şi m-am întors de multe ori la pagina 28, unde erau patru versuri care aveau să-mi urmărească anii. Purtau titlul de „Semne” şi au şi rămas pentru mine un fel de semne. Timpul a trecut, cartea a rămas ascunsă în bibliotecă. Au venit ani când mi-a înflorit primul cireş. Şi-atunci, în locul altor cuvinte care ar fi putut fi rostite, îmi veneau în gând doar acestea: „Pe unde merg doar urma ta răsare Tipar târziu de-ntoarcere durută…” Dar cireşul s-a dovedit a fi amar, ca mai toţi primii cireşi înfloriţi în viaţa cuiva. Şi-atunci ştiam că: „E fiecare pas un semn de întrebare Necunoscut, necunoscută…” În vremea anilor de liceu am scris prima poezie şi am trimis-o revistei, pe atunci căutată şi citită de elevi, „Limba şi literatura română”, care mi-a publicat-o. Eram la umbra altor cireşi în floare. Şi-au mai înflorit apoi şi alţii, mai mult sau mai puţin amari, iar eu, cu gândul la versurile acelea, am mai încercat câţiva paşi în „meşteşugul acesta blestemat şi fericit al cuvintelor”, cum spunea Tudor Arghezi. În timpul facultăţii, cele patru versuri m-au întovărăşit din umbră, scrise pe o foaie ruptă din caietul de română, împăturită, ascunsă între cursuri, într-o carte, într-un buzunar, pe perete… Pe urmă, cărticica aceea albastră a căzut din nou în praf şi în uitare. Nu ştiu nici astăzi de ce a avut atâta putere asupra unui suflet de copil, care se descurca mai bine printre cărţile cu basme. Cu imaginea cărţii albastre în suflet am primit scriitorii invitaţi care au făcut şi mai frumoasă această sâmbătă de toamnă. Nu ştiam care, din cei ce erau în faţa mea, era „vinovat” de semnele rămase în timp. Doar după ce a fost prezentat şi a citit un poem, mi-am spus că e aşa cum mi-l închipuisem eu pe vremea când nu ştiam nimic despre domnia-sa. Doar că se trezeşte dimineaţa alături de o fericire care îi şopteşte mereu „…sunt eu/ clipa ta de fericire”. Dar pentru mine nu era destul. Am ieşit din Sală aşteptându-l. Tremuram de frig şi de emoţie, nu ştiu care predomina, dar am găsit curajul să-i spun câteva cuvinte care, bineînţeles, tremurau şi ele, că doar erau ale mele. Şi să-i întind o carte, prima mea carte, a cărei viaţă pornea cumva de la rădăcina unei lecturi de-acum un sfert de veac. Nu ştiu ce a înţeles din ce am spus, eu cred că nu aş fi înţeles mai nimic, dar domnia-sa a înţeles doar ceea ce doream să-i transmit, să spun cu sufletul. S-a aşezat pe banca aceea care străjuia tărâmul frigului şi mi-a spus să stau alături. Am crezut că mi-a pus cerul mâna pe umăr şi, greu cum e, au început a-mi tremura picioarele, aşa că m-am aşezat, ca să nu cad şi să pierd şi bucuria asta, ca pe multe altele pentru care sufletul meu a fost prea slab ca să cheme un comitet de întâmpinare. Am vorbit câteva minute, mi-a primit cartea, pe care am recunoscut cu cel mai urât scris al meu că „nu ştiu încă pentru cine exist dar ştiu sigur că poezia d-vs a fost pentru mine punctul de sprijin”, şi am primit o carte pe care nu ştiu dacă o meritam. Când a prezentat-o scriitorilor din Sala de lectură, autorul a recunoscut că era singurul exemplar pe care îl are asupra domniei-sale. Atunci, pe bancă, cu emoţia care mă copleşea, nu am retrăit decât bucuria cu care primisem prima carte, la titlul căreia voiam să adaug un semn de întrebare. Abia mai târziu, când mi-am liniştit gândurile, mi-am dat seama cât de egoistă am putut să fiu primind cartea de care autorul ar mai fi avut poate nevoie pentru celelalte zile ale manifestărilor, pentru bucuria altora… Dar e prea târziu acum… Pentru mine toate par prea târzii, până şi întâlnirea aceasta cu cel care mi-a pus un cuvânt în suflet şi m-a urmărit cuvântul acela

18


ani de zile, cu pauze nemeritate de praf şi de uitare. Nu cred că se poate reda în cuvinte ceea ce am trăit eu atunci. M-am reîntors în Sala de lectură şi am tăcut. Încercam să mă „înşurubez în scaun şi să ascult”, cum a explicat cineva unui tânăr care se rătăcise printre noi: „Vin unii, dau bună-ziua, se înşurubează bine într-un scaun şi ascultă”. Şi se reîntoarce spre doamna cu care discuta înainte de a fi întrerupt. Dar celălalt: „Ce ascultă?” Se întoarce domnul, răbdător: „Vin alţii, dau bună-ziua, se înşurubează bine într-un scaun şi povestesc”. „Ce povestesc?”, nu-i dă răgaz celălalt să se întoarcă la conversaţia întreruptă. „Nu ştiu, că de asta suntem şi noi aici, ca să aflăm.” De aceea eram şi eu acolo, dar sufletul îmi era pe genunchi, lângă o carte care stătea cuminte, pereche a celei mici şi „aproape albastre” de acasă: Nicolae Turtureanu – „Jurnal post-mortem”, cu câteva cuvinte scrise de autor pe prima pagină. În drum spre casă aproape că zburam. Dar când am ajuns mi s-a frânt avântul: pe masă mă aştepta un teanc de foi cu planificarea semestrială, care mă „privea” ameninţător: „Ce-ai de gând?” De cealaltă parte, cartea din mână, care îşi aştepta cuminte rândul. Şi-atunci m-am gândit, pentru prima dată simplu şi sever în ziua aceea, cred: „Doamne, o carte ca asta mi-a planificat sufletul pentru, deocamdată, un sfert de veac, şi eu să o părăsesc pentru o planificare pe care pot să o fac în două-trei ore din noapte?” Şi-am început să citesc, ghemuită în fotoliul din hol…

Geo Găletaru - Călător în noaptea de vară Ei, nu, asta era prea de tot. Nimeni nu-l pusese să promită verzi şi uscate, să jure cu mâna pe Biblie că va face şi va drege. Era, doar, prietenul bun la toate, cel care nu ezită să-ţi sară-n ajutor când te vede la strâmtoare. Fie că-i vorba de o „criză financiară”, fie de dus aspiratorul la un magazin de reparaţii serios („las’ pe mine, îl cunosc eu bine pe patronul de acolo, suntem amici vechi, ţi-l face ca nou”), fie de procurat o pereche de adidaşi ieftini (da’ mişto) de pe piaţă. El, amicul cu care nu ţi-e teamă să ieşi noaptea pe o stradă lăturalnică sau să dai cu tifla găştii de puştani obraznici şi arţăgoşi care te întâmpină imediat ce treci de colţul cartierului. De data asta, însă, o zbârcise şi gata. I se înfundase şi lui, ce să-i faci, poate că era şi timpul, ulciorul mersese de prea multe ori la apă, ca să nu se spargă odată şi odată. Îşi amintea de telefonul primit ieri, de vocea lui uşor disperată, uşor resemnată: „Bătrâne, îmi pare rău, nu se poate, asta-i situaţia”. Îi auzea respiraţia obosită la capătul firului, totul venea dintr-o depărtare doar bănuită, inclusiv dezamăgirea neputincioasă a celuilalt, şi era ca şi cum distanţa dintre ei căpăta consistenţă prin simplele sunete, silabe, cuvinte care alunecaseră de-a lungul firului, ca nişte aripi ostenite de un zbor inutil. Nu ştiuse ce să-i răspundă, nu ştiuse nici măcar dacă trebuie să spună ceva, o frază de genul: „Nu-i nimic, rămâne pe altădată”, şi poate această nesiguranţă bizară îi trezise, în acele momente, un sentiment răvăşitor de vinovăţie. În secundele următoare, după ce lăsase receptorul în furcă, îşi spusese că, de fapt, nu el este vinovatul, de vină nu era nimeni, la urma urmei, şi n-avea nici un rost să caute explicaţii sau scuze pentru neputinţa celuilalt sau pentru propria sa neputinţă, lucrurile nu mai puteau fi remediate în nici un fel. Îşi schimbă poziţia pe scaun, puse picior peste picior şi îşi aşeză mâna stângă pe tăblia mesei, cu cotul uşor îndoit, stând îndelung aşa şi gândindu-se, nici el nu ştia la ce, până ce piciorul drept îi amorţi, simţi furnicături în el, ca şi când l-ar fi străbătut mici impulsuri electrice. „Ce chestie”, îşi spuse, „să stai aşa şi să nu ştii ce să faci, să nu mai aştepţi nimic de la nimeni”. Privi pe geam, siluetele 19


salcâmilor ce străjuiau cărarea se zăreau nemişcate şi clare în după-amiaza ce începea să-şi piardă culorile şi nuanţele pe după norii alburii, vagi umbre plutind deasupra pământului. Se ridică brusc, cu un aer preocupat, îşi întinse mâna spre etajera din spatele său, de unde culese o scrumieră mare şi grea din cristal de culoare vişinie, pe care o depuse încet pe masă. Se scotoci prin buzunare, după brichetă („unde naiba am pus-o, veşnic o rătăcesc”), dar n-o găsi şi renunţă s-o mai caute, luă o cutie de chibrituri din sertarul mesei şi scăpără, nervos, un băţ. Trase primul fum adânc în piept, aşteptă câteva clipe să-i simtă efectul, apoi slobozi norul albăstrui direct spre tavan, urmărindu-i avid traiectoria. Sorana se răsuci spre el şi-l privi cu atenţie, apoi îşi înfundă mâinile în buzunarele blugilor, cu un gest de falsă sfidare, uite-aşa, părea să spună privirea ei rece şi inflexibilă, dacă tu nu spui nimic, nici mie nu-mi pasă. - Vrei să vorbim acum despre asta? întrebă ea într-un târziu, cu o voce aproape melancolică. - Nu. Este inutil, murmură el cu indiferenţă şi fără s-o privească, se uita undeva înainte, dincolo de ea şi de locul unde se aflau, într-un punct îndepărtat şi indefinit ca însăşi povestea lor de dragoste, care, iată, pălise şi se îndepărta de ei în tăcere, ca o umbră furişată în amurgul alburiu. - Bine, cum vrei tu. Se apropie de fereastră şi trase uşor draperia la o parte, simţea nevoia să intre puţină lumină şi să alunge semiobscuritatea trufaşă care învăluia mobilierul din jur, cărţile şi ziarele ce zăceau împrăştiate pe măsuţa din colţ şi glastra cu flori artificiale de pe şemineul cenuşiu şi prăfuit. El îşi feri ochii, puţin iritat de manevra ei neaşteptată, ar fi dorit să rămână în intimitatea protectoare a umbrelor care dansau pe pereţi, nepăsătoare la ceea ce se petrecea în jur, la tot acest joc al tandreţei înşelătoare. Ştia că niciodată nu vor mai fi amândoi în acest loc, privind împreună înserarea care se lăsa peste case şi peste copaci, aducând cu ea sunete indistincte şi misterioase, un fel de melopee surdinizată care se insinua peste tot, ca o binefacere. El îşi va aminti, desigur, de acest ceas tainic, aproape imaterial, dinainte de căderea nopţii, de privirea ei, devenită în final rugătoare şi agăţându-se de chipul lui, aşteptând ceva ce nu mai avea cum să vină vreodată. Da, şi prietenul acela care încercase, zadarnic, să fie folositor şi să obţină pentru el un mic beneficiu de la viaţa asta parşivă, Doamne, atât de parşivă. Nu-i mai rămâne decât să stingă lumina şi să iasă pe uşă, în întunericul de afară, ca orice călător singuratic şi anonim în noaptea de vară.

Vasilica Ilie - Un concediu ratat Diana se hotărî cu greu să meargă singură în concediu. Prietena ei nu a putut să-şi ia concediu în aceeaşi perioadă ca să o însoţească, aşa că, la insistenţele acesteia îşi cumpără un bilet la mare, în staţiunea Neptun. - Nu am plecat niciodată singură! Mă simt atât de prost că nu sunt însoţită! - De ce trebuie să gândeşti aşa? spuse prietena ei. Sunt atâtea femei singure pe lumea asta care pleacă în diverse călătorii neînsoţite şi nu îşi mai fac atâtea probleme. Ei, haide, fruntea sus! Poate că ar fi un motiv să faci cunoştinţă cu cineva tot atât de singur ca tine. - Ştii foarte bine că eu nu mă las agăţată pe stradă, în mijloace de transport, în localuri... 20


- Draga mea, nu se ştie în ce context de împrejurări se întâmplă: pe plajă, în apă, la masă. Spera ca la hotel să fie repartizată în cameră cu o tânără cu o vârstă apropiată de a ei cu care putea merge la plajă, la masă, la plimbare. Aşa s-a şi întâmplat. După ce a făcut cunoştinţă cu noua colegă de cameră, care era din Maramureş, şi-a aşezat lucrurile în dulap, apoi, au plecat împreună la masă şi la plajă. Au găsit un loc pe plajă, aproape de malul mării, încât simţeau briza ca pe o mângâiere. Au stat pe plajă decât două ore, doreau să facă şi un tur al staţiunii, să simtă şi freamătul acesteia, nu numai al mării. Duşul făcut după ce au ajuns în camera hotelului le-au înviorat, plimbarea înainte de masă le-a făcut poftă de mâncare. Masa de seară le-a plăcut foarte mult atât pentru gustul preparatelor dar mai ales că, în timpul cât au cinat au avut ca antren o formaţie de muzică uşoară, angajată de administraţia hotelului, încântându-i pe toţi cu acorduri frumoase. Cu această ocazie au aflat că aici se poate dansa după cină, existând şi un ring de dans. Au hotărât să rămână în continuare să se distreze. Nu au stat până la sfârşit, dar s-au simţit minunat. Înainte să plece de la masă, Diana s-a simţit privită de un bărbat care arăta foarte bine; înalt, bronzat - asta însemnând că avea câteva zile avans de plajă faţă de ele - cu ochii albaştri şi un zâmbet fermecător care îi dezvelea o dantură albă, perfectă şi care stătea la o masă, singur, vis-a-vis de masa lor. Nu venise de mult timp, altfel, l-ar fi observat. A privit spre el. Bărbatul i-a zâmbit discret însă ea era pregătită să plece; nu i-a răspuns la zâmbet. S-a ridicat şi a plecat. A doua zi, chipul bărbatului o însoţea peste tot, ca într-un vis: pe plajă, la masă, la plimbare, pe faleză. Abia aştepta să vină seara să ia cina la restaurant! Tot sejurul pe care l-a petrecut la mare, indiferent că era micul dejun, prânzul sau cina, a stat la aceeaşi masă; se păstra acest obicei şi toată lumea îl respecta. S-a aşezat la masă împreună cu colega ei de cameră. Vis-a-vis, masa era rezervată. Ia tresărit inima, crezând că este rezervată pentru altcineva decât pentru bărbatul care a privit-o insistent, cu o seară în urmă. S-a terminat cina. Formaţia a început să cânte şi lumea să se îndrepte spre ringul de dans. La masa rezervată s-au aşezat doi bărbaţi. Diana privi spre masă. Unul dintre ei era chiar bărbatul pe care îl aştepta cu nerăbdare. Îi întâlni privirea. Acesta îi zâmbi şi înclină din cap ca şi cum i-ar fi dat bineţe, apoi începu să se converseze cu bărbatul de lângă el. Ea nu i-a răspuns nici de data aceasta la flirt, s-a înhibat, pur si simplu, ca şi cum nu ar fi avut timp pentru acest lucru. Se concentră mai bine şi auzi convorbirea celor doi care se desfăşura în limba germană. La un moment dat, bărbatul se ridică de la masă şi se îndreaptă spre masa lor. - Dansaţi? o întreabă pe colega ei. - Cu plăcere! spuse aceasta. Diana a rămas uimită. Nu se aştepta la o asemenea întorsătură. Privi la cei doi care dansau şi conversau. Din ce în ce îi descoperea bărbatului noi trăsături frumoase ale fizicului. Şi-ar fi dorit să fie ea în locul colegei, să o ţină de mijloc şi să danseze împreună, blues. Se va întâmpla vreodată? După un dans, bărbatul a condus-o la masă pe colega ei, i-a sărutat mâna şi s-a îndreptat spre masa lui. - Diana, tipul ăsta te place! M-a rugat să te întreb dacă eşti de acord să vină împreună cu prietenul lui, la masa noastră! - Şi de ce nu a spus asta înainte de a te invita la dans? - Păi, i-a fost jenă fiindcă el a vrut să flirteze cu tine şi tu nu i-ai răspuns! Diana, radia de bucurie în sinea ei; era chiar fericită. - Spune-i că poate veni! În timp ce ele discutau, bărbatul nu o scăpa din priviri. Şi avea de ce: era o tânără brunetă, cu păr lung, ochi căprui, o gură frumos conturată, îmbrăcată într-o rochie de vară, de culoarea roşie, din mătase naturală, cu breteluţe, strânsă în talia-i subţirică, cu un minijup decent, aşa cum îi stă bine unei fete cu bun simţ. În momentul când ea se uită spre el, îi întâlni privirea cu o expresie, ca şi cum ar fi spus: „ei, ce zici, mă primeşti la masa ta?” Atunci ea îi răspunse din priviri şi aplecă un pic capul, ca şi cum ar fi spus:”da”. După câteva minute, cei doi au venit la masa lor, s-au recomandat şi au cerut

21


permisiunea să le ţină companie. Ele au fost de acord iar Lucas- ca aşa s-a recomandat bărbatul care o placea pe Diana- le-a întrebat dacă doresc să servească ceva anume, că face el cinste. Ele nu au dorit nimic însă el a comandat o sticlă de şampanie pentru sărbătorirea întâlnirii şi a cunoştinţei lor. Au urmat întrebări, răspunsuri, din ambele părţi. Aşa a aflat Diana că Lucas este de origine neamţ, născut în România, în Banat, stabilit în Germania, la Frankfurt, că este un bărbat cultivat fiindcă în discuţiile lor au adus vorba despre literatură, istorie, pictură, avea cunoştinţe pentru că făcuse şcoala în România. Tot timpul a afişat un chip vesel, luminos, era o plăcere să-l asculţi şi să-l admiri cum vorbeşte fiindcă avea acel zâmbet care te fermeca, pur şi simplu. Exista o atracţie între el şi Diana, amândoi simţeau lucrul acesta; privirile lor se întâlneau şi parcă vorbeau fără să deschidă gura. Formaţia cântă un vals. Lucas o invită la dans ca un adevarat gentlemen. Făcu o reverenţă şi spuse zâmbind: „îmi acordaţi un dans, domnişoară”?! Diana îi dădu mâna şi acesta o conduse în mijlocul ringului. Erau primii care se încumetaseră să danseze vals. După care, au mai prins curaj şi alţii astfel, că, pe ring se aflau câteva perechi care se armonizau în acord cu muzica. După acest vals, Lucas nu i-a mai dat drumul. Au dansat în continuare; blues, rock, cea-cea, twist...S-au simţit foarte bine. - Am constatat că îţi place mult să dansezi şi chiar îmi place cum dansezi! spuse zâmbind, Lucas, sărutându-i mâna, Dianei. - Mulţumesc, Lucas, aşa este, iar tu eşti un partener pe măsură! Şi mie îmi place cum dansezi! - Sunt atât de fericit cu tine, Diana, nu te-aş mai lăsa din braţe! Am o idee: vă invit pe amândouă la discotecă, la Rainbow, poate nu aveţi posibilitatea să mergeţi singure. Şi apoi, aici, la restaurant, programul se termină la orele 23,00, la discotecă, ţine toată noaptea! - Ştiu, am auzit, este o discotecă pe valută, acolo nu intră oricine, sinceră să fiu, aş merge dacă este de acord şi colega mea de cameră, dar numai pentru o oră, două. Nu prea îmi place să pierd nopţile. - Dar ai venit la mare să te distrezi, Diana, nu să dormi! Bine, cum vrei tu! Reveniţi la masă, Lucas a făcut propunerea.Toţi au fost de acord şi au pornit într-acolo. Diana intra pentru prima oară într-o astfel de discotecă. Mai fusese la balul bobocilor în Bucureşti, în regie, apoi, de câteva ori la arhitectură, in clubul A, sâmbăta şi duminica unde era o adevărată nebunie acolo. În clubul A a fost martoră când au cântat formaţiile: Phoenix, Sideral, Sincron, Carusel, Sfinx, Semnal M, Mondial, Roşu şi Negru… Acum, era curioasă cum este într-o asemenea discotecă. De la intrare a simţit acel aer “străin”. Se vorbea în franceză, engleză, germană, cehă, etc. Era semiîntuneric. Se vedea jocul de culori de la orga de lumini care lumina ringul de dans. La pupitru se afla un tânăr DJ care se ocupa cu muzica şi care mai spunea câte o glumă din când în când, în limba engleză. Împrejurul ringului se aflau mese şi scaune. Pe fiecare masă ardea câte o lumânare înglobată într-un vas translucid ceea ce făcea, ca atunci când intrai, să-ţi dea o impresie romantică. Lucas a găsit o masă liberă şi s-au aşezat cu toţii. A comandat câte un cocktail pentru fiecare, din fructe exotice, ceva ce Diana nu mai băuse până atunci. Au mers la dans, iar de vorbit au vorbit foarte puţin. Totul era să vorbeşti în şoaptă, la ureche; din cauza muzicii prea puternice, nu auzeai ce vorbeşte cel de lângă tine. Au stat aproximativ două ore aşa cum hotărâse Diana. Lucas le-a condus pe Diana şi colega ei spre hotelul unde erau cazate, iar prietenul lui şi-a luat la revedere de la ei şi s-a îndreptat spre hotelul unde locuia. Era o noapte aidoma nopţilor albe din iunie de la Sankt Petersburg; cerul era senin şi plin de stele, iar luminile de pe străzi erau toate aprinse. Ieşiseră de la semiîntuneric la lumină, de la zgomotul muzicii la linişte, aşa că noaptea aceasta li s-au părut o noapte de vis. Au mers ţinându-se de mână până la hotelul unde era cazată Diana, care nu era aşa departe. Hotelul era împrejmuit de un mic părculeţ cu arbuşti exotici şi foarte mulţi trandafiri. Colega Dianei i-a lăsat singuri şi a mers în cameră. Aceştia s-au aşezat pe o bancă.

22


- Îmi place foarte mult de tine, Diana! I-a luat mâinile, i le-a sărutat şi a început să o mângâie pe păr. - Şi mie îmi placi! Dar ce păcat că suntem aşa departe, unul de celălalt! - Diana, te rog să mă asculţi ce îţi voi spune dar nu vreau să fiu condamnat pentru asta! Voi fi foarte sincer cu tine! Diana îl privi în faţă, curioasă. - Te ascult, - Lucas! - Offf! Îmi este atât de greu! Să nu ai nici o îndoială; te-am plăcut mult şi nu aş fi vrut ca întâlnirea noastră să-ţi lase un gust amar sau să mă consideri un laş dacă mâine seară nu m-ai fi văzut la restaurant. Cât am stat împreună, în seara aceasta, mi-am dat seama ce fel de fată eşti. Mâine voi pleca în deltă două zile cu soţia şi nişte prieteni. Dacă vrei să ne mai întâlnim la întoarcerea mea, mi-ar face plăcere! Diana a înmărmurit. I se păru că tot cerul a căzut peste ea; că nori grei, de plumb i-a atins moalele capului şi, în loc de stele luminoase, vede stele verzi. - Eşti însurat? Şi soţia ta de ce nu este cu tine? reuşi ea să îngaime. - Ea nu poate merge de doi ani. Este într-un scaun cu rotile. A avut un accident grav de maşină. Venim în fiecare an în România, pe litoral. Am ajuns la o convenţie; să ne păstrăm mariajul deocamdată, dar să am libertate în toate privinţele! - O, Doamne, ce situaţie delicată! O mai iubeşti? reuşi Diana să articuleze cuvintele. - Am iubit-o foarte mult. Ne-am căsătorit din dragoste. Acum este mai mult milă şi devotament. - Îmi pare atât de rău pentru tine, Lucas! Eşti un bărbat care merită atenţie, un adevărat gentlemen dar nu mai pot să mă întâlnesc cu tine. Am nişte principii de viaţă pe care le respect, nu le pot trăda. Din partea mea îţi doresc numai bine! - Şi tu eşti o fiinţă minunată, ai tot respectul meu! spuse Lucas, sărutându-i mâinile. Să nu te gândeşti că aş fi avut intenţii rele! M-am simţit foarte bine în compania ta şi mi-a făcut plăcere să petrec clipe frumoase alături de tine. Diana îi ură călătorie plăcută şi se despărţi de Lucas, imediat. Nici nu ştie cum a ajuns în cameră. Era distrusă sufleteşte. S-a aşezat pe marginea patului; şi-a acoperit faţa cu mâinile şi începu să plângă. - Diana, ce se întâmplă cu tine? Te-am lăsat fericită, alături de Lucas. - Cum este cu putinţă să mi se întâmple una ca asta? se tângui ea. - Dar ce s-a întâmplat? De ce plângi? - Lucas este căsătorit! Doamne, şi ce impresie frumoasă mi-a făcut! Acum o să cred că toţi bărbaţii care artă bine şi care îmi fac curte, sunt însuraţi! Poţi să mai ai încredere în cineva? - Diana, nu te mai necăji, a fost o întâmplare! Şi mie mi-a făcut o impresie frumoasă, Lucas. Apreciază, totuşi, că a fost un om cinstit şi ţi-a spus! - Tu nu înţelegi că îmi plăcea? Mi-a sfâşiat sufletul! Dacă ştiam că este însurat nu mai acceptam invitaţia la discotecă. - Nu mai vorbi aşa! S-a purtat frumos cu tine, te-a respectat! spuse colega ei. O să treacă şi o să iei această întâmplare ca pe o nouă experienţă a ta! Pentru Diana, restul zilelor, până la sfârşitul sejurului, au fost atât de triste, că nu îi ardea de nimic. Şi-ar fi dorit să nu îl fi întâlnit pe Lucas niciodată; avea o stare ca atunci când ar fi pierdut pe cineva drag, pe care îl cunoscuse de-o viaţă.

23


Concursul Naţional Literar "Pe Valurile Dunării" Ediţia I, 2012-2013 Organizator: Asociaţia Culturală ŞANSĂ- VIORICA HAGIANU La concurs se pot înscrie scriitorii români care locuiesc în ţară şi în străinătate. Nu există limită de vârstă. Autorii vor trimite cartea în 2 exemplare şi un scurt CV artistic care să conţină şi datele de contact (adresa, telefon, email). Cărţile înscrise la concurs trebuie să fi fost publicate în perioada 1 ianuarie 2011- 31 iulie 2012. Plicul va fi trimis la Viorica Hagianu, OP 1, CP 3, Călăraşi, jud Călăraşi, până la 31 ianuarie 2013, data poştei. Perioada de înscriere: 1 septembrie 2012 - 31 ianuarie 2013. Premiile sunt în bani. I. Secţiunea volum- Proză (inclusiv volum de proză pentru copii) II. Secţiunea volum- Poezie (inclusiv volum de poezie pentru copii) Puteţi participa la ambele secţiuni dacă aveţi volume de proză şi de poezie, publicate în perioada menţionată anterior. Vă puteţi înscrie cu volume diferite, în 2 exemplare, la aceeaşi secţiune.

Interviu cu pictorul Emil Cojocaru - Portretul unui zâmbet Viorica Hagianu: Pentru început vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte, mai multe sau mai puţine, cum doriţi, despre dumneavoastră. Cine este Emil Cojocaru? Emil Cojocaru: M-am născut pe 16 iulie 1967 în Municipiul Alexandria, judeţul Teleorman, sunt căsătorit şi am un băiat. Primii paşi în pictură i-am făcut sub îndrumarea unui verişor al mamei mele, care era preot şi pictor, Mihai Lupu. Lângă dumnealui petreceam ore în şir, privindu-l cum pictează, am citit tot ce mi-a căzut prin mână despre pictură, cărţi, reviste. Am absolvit şi Şcoala populară de artă, iar din 2012 sunt membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Îmi plac discuţiile amiabile, chiar dacă uneori, devin contradictorii şi sunt un veşnic îndrăgostit de tot ce este frumos. Cel mai bine mă simt când mă aflu în atelierul meu colorat, viu, oarecum haotic, pentru că atunci când pictez totul explodează în jurul meu, culori, pensule, pânze, gata de metamorfoză. Acela este un loc special pentru mine, uit de toate, acolo sunt în lumea mea! VH: Sunteţi pictor, cum aţi descrie felul dv de a picta, de a reda lumea în forme şi culori? EC: Spontaneitate, vigoare şi exuberanţa coloristică a lucrărilor, ca un concert bine instrumentat! Am pictat, cu o singură excepţie, doar ce mi-a plăcut, portrete, peisaje, cu înclinaţie spre stilul realist. Un pictor poate exprima orice cu ajutorul fructelor, al florilor sau al rotocoalelor de nori!

24


VH: Ce reprezintă pictura pentru dv? EC: Pentru mine pictura, alături de muzică reprezintă doua ferestre deschise către noi orizonturi. Acordul cromatic poate fi echivalat cu tehnica acordajului unui instrument muzical, însă armonia cromatică devine chiar melodia, cântecul! VH: O să vă rog să ne vorbiţi şi despre expoziţiile de pictură. Cum le percepeţi, cum este întâlnirea cu publicul, cu oamenii? EC: Expoziţiile, ca de fiecare dată, sunt foarte emoţionante. Bucuria pictorului este ca atunci când expune, publicul să vină, să privească, să admire, sau să critice. Prin asta trăieşte un pictor! Am avut expoziţii în Alexandria, Bucureşti, ultima în luna august 2012, expoziţia ,,Tablouri de vis’’ la Palatul Parlamentului. VH: Ce proiecte aveţi în prezent, la ce lucraţi? Ce vă doriţi pentru viitor? EC: În prezent am în lucru trei lucrări: “Uitare 5” ,“Căciulata” şi “Fată la cules de struguri”. Pentru viitor, în primul rând, să fiu sănătos, să pot realiza tot ce mi-am propus, cât mai multe lucrări şi cât mai multe expoziţii. VH: Vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor Revistei Şansă. EC: Vă doresc tuturor sănătate şi împlinirea tuturor viselor! Cu stimă, Emil Cojocaru!

Interviu cu Roland Fekete - Portretul unui zâmbet Viorica Hagianu: Pentru început te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine. Cine este Roland Fekete?

25


RF: Roland Fekete este un student şi un tânăr antreprenor din Cluj-Napoca, născut în Baia Mare, cu mari viziuni şi planuri de viitor. VH: Care sunt pasiunile tale? Ce-ţi place cu adevărat să faci? RF: Pasiunea mea principală este mediul online. Aici intră dezvoltarea web, promovarea în mediul online, dar şi marketingul online. Cu asta îmi ocup eu majoritatea timpului. Pe lângă asta, îmi place să coordonez, îmi place postul de leader. Latura aceasta o exersez în propria mea afacere, dar şi în Societatea Hermes (sunt vicepreşedinte în Organizaţia Studenţilor de la Facultatea de MatematicăInformatică Babes-Bolyai) VH: Te consideri un om liber? Sau eşti încorsetat de societate, familie, relaţia cu iubita, cu anturajul, etc? Până unde merge libertatea ta de exprimare şi unde încep prejudecăţile de orice fel, dacă ele există? RF: Tot timpul mă consider un om liber şi mereu mă gândesc în primul rând la mine, dar nu într-un mod egoist. Mă gândesc la mine în raport cu societatea, familia, relaţiile, tocmai pentru a nu fi încorsetat sau limitat. VH: Şi despre afacerea ta, ce poţi să ne spui? RF: Despre afacerea mea (www.webrolldesign.com) vă pot spune că am început de aproximativ un an şi momentan mai lucrez cu 2 băieţi, dar am planuri de extindere. Facem exact ceea ce ne place, şi anume aplicaţii web, promovare, hosting, comerţ, consultanţă, practic tot ceea ce înseamnă mediul online. De câteva luni avem şi un site de ştiri din Cluj (www.clujromania.ro) pe care încercăm să îl facem să se lupte cu site-urile de elită de pe nişa aceasta. VH: Tu cum percepi impactul internetului în viaţa oamenilor? RF: Internetul folosit cu cap este benefic. Pentru unii a fost un impact care îi ajută azi să câştige un ban, pentru alţii însă a fost un impact nu chiar atât de bun, care i-a făcut să îşi piardă degeaba ani buni din viaţă pe internet. Totul depinde de cum percepe fiecare acest fenomen numit internet, şi la ce vrea să îl folosească.

VH: Crezi că „viaţa virtuală”, trăită în faţa calculatorului, va ajunge să înlocuiască interacţiunea interumană directă, faţă în faţă?

26


RF: Eu sper că nu. Chiar dacă mai nou se spune că „Dacă nu ai cont pe Facebook, nu exişti” sper să nu se ajungă ca lumea să socializeze strict pe internet, deşi ne îndreptăm cu paşi repezi spre lucrul acesta. VH: Unde te vezi tu peste 20 de ani? Dacă ar fi să facem un efort de imaginaţie, cum crezi că va evolua viaţa ta? RF: Eu sper să evoluez bine pe plan profesional, în primul rând, şi să îmi ating obiectivele cu afacerea mea. Iar după aceea aş vrea să mă văd realizat pe plan familial. Sper şi eu ca orice tătic la 2 copii sănătoşi şi o nevastă frumoasă. VH: Îţi place să citeşti? Ce citeşti? Cărţile citite de tine sunt online sau tipărite? RF: Citesc atât cât îmi permite timpul, dar îmi place să citesc. Cărţile le citesc mereu tipărite, dar presa zilnică o citesc online. Îmi place să citesc cărţi de aventură, istorie, simbolism, autorul meu preferat fiind Dan Brown. După părerea mea, el reuşeşte cel mai bine să combine genurile care sunt pe gustul meu. VH: Eşti interesat de artă? Mergi la spectacole de teatru, expoziţii de pictură, sau preferi concertele şi filmele? RF: Merg la teatru şi chiar îmi place. Am fost şi la unele expoziţii de pictura, dar parcă prefer teatrul. Bineînţeles, îmi place şi un film bun. Dacă e să pun în balanţă teatrul şi filmul, prefer teatrul, chiar dacă văd mai multe filme decât piese de teatru. VH: Roland tu crezi că oamenii se mai pot îndrăgosti de o voce auzită la telefon? Sau de o imagine, să zicem fotografia de profil de pe siteurile de socializare? RF: Eu cred că până a ajunge să te îndrăgosteşti de o persoană, trebuie să o cunoşti în primul rând. Că ajungi să simpatizezi pe cineva sau ţi se pare că are o voce drăguţă, e una, dar până la dragoste e cale lungă, după părerea mea. VH: Ce doreşti să transmiţi cititorilor Revistei Şansă- publicaţie de artă şi cultură? RF: În primul rând vreau să le urez Sărbători Fericite, că tot se apropie sărbătorile de iarnă, un an nou mai bun, să îşi urmeze visele şi să nu renunţe niciodată.

ZÂNA FLORILOR (poveste, prima parte) – Viorica Hagianu

27


Grădina cu flori din faţa casei se scaldă în soarele blând al unei zile de primăvară târzie. Insecte mărunte brăzdează aerul, ameţite de parfumul florilor, zumzetul lor umple văzduhul înmiresmat. În spatele grădinii dormitează o magazie veche din lemn. Diana, o fetiţă de 7 ani, cu faţa rotundă şi ochii mari, albaştri, cu bucle blondine prinse cu funde roz-ciclamen, poartă o rochiţă plină de volane, un şirag de mărgele mov şi inele din plastic de aceeaşi culoare. Este agitată, energică, îl caută pe Spiriduş. Scormoneşte grăbită prin straturile de flori, apoi se îndreaptă către magazie, se apleacă şi priveşte atentă pe sub aceasta, în timp ce strigă puternic. - Piticuleee, unde eeeşti? Spiriduşule unde te ascunzi, Spiriduşuleee? Unde eşti puturosule? Toată ziua stai şi dormi sub magazie. Sigur, nu ai nici o treabă. Spiriduşul sforăie şi suspină sub magazie - Sss.., ssss,îmmm.. ssss, Diana cu voce alintată şi furioasă continuă să-l certe, îl apucă pe pitic de urechi şi îl târăşte afară de sub magazie. - Trezeşte-te urechiatule! Te-am căutat prin toată curtea şi tu stai ascuns şi dormi sub magazie, când eu am nevoie de tine. E timpul să te trezeşti şi să mă ajuţi. Spiriduşul plescăie nemulţumit că a fost trezit, mormăie. - Mmm.., clenf, mmm...,oof.., Diana, Dienuţa, vreau să dorm copilă scumpă. - Nici o Diana, nici o Dienuţa, nu mai fi linguşitor. Trezeşte-te şi vino să-mi spui cum să scap eu de Frică? Tu sigur ştii răspunsul la problema mea. Spiriduşul se clatină, se întinde, mârâie şi zâmbeşte tâmp, se scarpină în cap nedumerit şi somnoros. Este un pitic magic, cu urechi lungi şi ascuţite, cu faţa pistruiată, zâmbitor şi veşnic ameţit. Se clatină atunci când merge, vorbeşte piţigăiat şi incoerent. Este ghidul fetiţei în călătoria ei, în lupta ei cu frica. Este îmbrăcat într-un costum verde, cu cismuliţe aurii, poartă o tichie aurie. - Ce Frică, care Frică? Eu nu ştiu nimic, iar tu eşti curajoasă. Cu siguranţă Diana, doar te cunosc atât de bine! Chiar aşa, cum m-ai găsit? - Era şi greu să te găsesc! Te-am căutat prin straturile de flori din grădină, pe unde leneveşti tu de obicei, şi dacă nu te-am găsit acolo, am ştiut că dormi sub magazie, ca un pitic magic ce eşti, e locul tău preferat. Nu a fost greu să te găsesc, am nevoie de ajutorul tău. Spiriduşul se clatină puternic, vrea să se întoarcă în culcuşul de sub magazie. - Mi-e somn Diana, copilă dulce. Care magazie, care flori? Cine e magic? Dienuţa vorbim altă dată, acum vreau să dorm, era aşa de bine, visam aşa de frumos... Diana zâmbeşte şi îl scutură autoritar de o mână. - Frumos pentru un Spiriduş clarvăzător, cu puteri magice, aşa ca tine, care ar trebui să mă ajute să scap de Frică. Nu-ţi mai aminteşti? Tu eşti Spiriduşul meu magic şi trebuie să mă ajuţi de câte ori am nevoie de tine. Tu eşti Spiriduşul fermecat, aşa că trebuie să mă ajuţi. Spiriduşul se clatină, se împiedică de o pietricică şi cade. Fetiţa pufneşte în râs, îl ajută să se ridice. - Cine e Spiriduşul fermecat? Cu ce să te ajut? Aaaa, da, cu siguranţă eu sunt Spiriduşul tău. Sunt puţin ameţit, poate nectarul florilor, poate curentul de sub magazie. Cine ştie? Da, da, sigur pot să te ajut, trebuie să mergi la Zâna Florilor, draga mea...

28


- Aşa, continuă, de ce te-ai oprit? Nu închide ochii, nu adormi! Spune-mi mai departe, ziceai că trebuie să ajung la Zâna Florilor. Cum mă poate ea ajuta? Spiriduşul clipeşte somnoros, cască, se clatină. - Aaa, da? Cine este Zâna Florilor? Nu o cunosc. Am zis eu aşa ceva, Diana? Hi, hi, hi! Râde nepăsător, apoi se scarpină în cap gânditor, pare a se răzgândi. - Sau o cunosc? Da, da, sigur am întâlnit-o cândva, ce minunată, ce fermecătoare Zâna Florilor. Este o Zână bună, care are toate parfumurile florilor de pe lume, toate leacurile pentru nevoile oamenilor, ea îi ajută pe toţi. Dar ce ştiu eu? Diana îl ameninţă cu degetul, se încruntă. - Urechiatule, concentrează-te! Povesteşte-mi mai departe de Zâna Florilor. Spiriduşul se plimbă pe alee clătinându-se, se împiedică şi este gata să cadă din nou, dar se redresează în ultimul moment, în acest timp spune. - Sunt concentrat, dragă copilă, sunt atent la tot, sunt vigilent, nu-mi scapă nimic, doar mi-e puţin cam somn. Sunt atent şi concentrat, sunt vigilent, repetă el în timp ce i se închid pleoapele de somn, apoi îşi deschide brusc ochii. Spiriduşul stă pentru câteva secunde într-o poziţie soldăţească, rigidă, de drepţi, după care începe să se clatine în jurul fetei. Diana pufneşte în râs, se plimbă pe alee printre flori. - Da, se vede ce vigilent eşti, urechiatule caraghios. Te legeni ca barca pe valuri. - Care barcă? Ce valuri Diana? Aici suntem în grădină, draga mea copilă. Hi, hi, hi! Spiriduşul se leagănă continuu. - Cu siguranţă suntem la mine în grădină, dar tu pari a fi departe, poate pe meleagurile tale fermecate. Şi nu te mai roti atât în jurul meu, am ameţit din cauza ta. Stai şi tu locului şi încearcă să vorbeşti pe înţelesul meu. Spune şi tu cuvintele magice care să ne ducă la Zâna Florilor, altfel fără leacul de la ea nu mă pot vindeca de Frică. Spiriduşul râde încurcat, confuz, nu-şi aminteşte. - Cuvintele magice, cuvintele magice... Dar care sunt acele cuvinte magice? Oare le ştiu eu? Sigur le ştiu... Sau poate le-am uitat? Nu, nu, le ştiu. Bolboroseşte cuvinte neînţelese, se scarpină în cap. - Abracadabra, hocus-pocus, nu, nu, erau aşa, nu sunt astea cuvintele magice. Uf, uf, cât de greu poate să fie! De ce nu-mi amintesc? Bate din picior enervat, îşi mototoleşte tichiuţa în mâini, apoi oftează. Îmi doresc atât de mult să o văd pe Zâna Florilor! În acel moment apare Zâna Florilor, este învăluită de un parfum floral puternic, se îndreaptă încet zâmbind spre Spiriduş. - M-ai chemat, Spiriduşule? Iată, am venit la tine, aşa cum ţi-ai dorit. Ha, ha, ha! Spiriduşul cade în genunchi, cu faţa la pământ. - Minunata, fermecătoarea Zână a Florilor, ce plăcere infinită să te revăd, eu, umilul tău servitor. Nici nu credeam că o să vă mai revăd vreodată, ce bucurie imensă mi-aţi făcut! Ce veşti ne aduceţi din Regatul Vegetalelor? Am atâţia prieteni acolo, aşa de drăguţi şi de amabili, florile m-au desfătat cu parfumul şi cu nectarul lor, încântătoare fiinţe, încântătoare lume! Zâna îi face semn Spiriduşului să se ridice, acesta are o atitudine politicoasă şi nu se mai clatină. În acest timp, Diana stă retrasă şi priveşte uimită neaşteptata apariţie. - Spiriduşul meu preferat, spuse Zâna, cel mai simpatic şi mai descurcăreţ din câţi există pe faţa pământului. Mă bucur să te revăd, să ştii că violetele, petuniile şi panseluţele îţi duc dorul. Florile soarelui, trandafirii şi crinii te aşteaptă să faceţi plajă împreună, să dormitaţi la soare. - Minunaţii mei prieteni! Îmi amintesc ameţitorul nectar al florilor, atât de dulce şi parfumat, un elixir divin, din care beam cât doream. Îmi amintesc savoarea fructelor şi a legumelor, zise Spiriduşul nostalgic. O desfătare a simţurilor! Ce culori, ce parfumuri, ce gusturi rafinate! Am mulţi prieteni în Regatul Vegetaleor, un regat pe care cu înţelepciune Domnia Voastră îl conduce.

29


- Ce memorie bună ai, mă uimeşti Spiriduşule. Ha, ha, ha! - Da, cu siguranţă, nu am uitat nimic. Ce frumos, parcă a fost ieri, acum un secol, sau acum o clipă. Cine mai ştie? - Ce mai contează, Spiriduşule? Oricum, timpul nu există în Regatul Vegetalelor. Poate ai fost la noi acum un secol, poate ieri, sau acum o clipă. Timpul nu contează, pentru că nu există în Regat. - Îmi amintesc totul atât de bine, atât de clar. Ce minunăţie, ce încântare! - Văd că nu ai uitat Regatul Vegetalelor, mă bucur că ţi-a plăcut la noi. Toţi te salută cu drag şi prietenie şi te aşteaptă în Regat cât mai curând. Rămâi cu bine Spiriduş jucăuş! Zicând acestea Zâna Florilor pleacă la fel de brusc cum a şi apărut. Diana se desmeticeşte, până atunci o privise fascinată pe Zână. Acum se îndreaptă energic către Spiriduş. - Ce faci Spiriduşule, de ce ai lăsat-o să plece pe Zână? Cheam-o înapoi! Zână, unde eşti Zână? Spiriduşul a revenit confuz, se clatină, priveşte tâmp. - Pe cine copilă, pe cine să chem? Cine a plecat? - Cum pe cine? Pe Zâna Florilor. De ce ai lăsat-o să plece, chem-o înapoi? - Care Zână? Zâna Mărilor? Nu cunosc nici o Zână a Mărilor, nici vorbă de aşa ceva, cred că este o confuzie. S-a produs o confuzie! Hi, hi, hi! - Zâna Florilor, ameţitule, ce tot vorbeşti acolo? Parcă vorbeşti în dodii. Auzi, Zâna Mărilor... Te pomeneşti că o cunoşti şi pe aceasta? Zâna Florilor cu care tocmai ai vorbit, ai pălăvrăgit orice, numai despre mine nu ai spus nici un cuvinţel. - Pe Zâna Mărilor nu ştiu sigur dacă am avut plăcerea să o întâlnesc. Ce pot să zic? Dar cu Zâna Florilor, parcă am vorbit un cuvinţel, parcă am trăit un vis frumos, spuse Spiriduşul nostalgic şi visător. - Da, ai vorbit mai multe cuvinţele cu Zâna Florilor uitucule, numai despre mine şi problema mea cu Frica, nu ai spus nimic. Trebuia să vorbeşti despre mine, să-i ceri elixirul care alungă Frica. Aşa mă puteam vindeca şi eu, dar tu te-ai apucat să sporovăieşti verzi şi uscate şi ai uitat de mine. - Cine e verde şi uscat? Nu înţeleg, nu cunosc pe nimeni de felul ăsta. Ce fetiţă nostimă eşti Diana, foarte glumeaţă! - Nu-ţi mai tăcea guriţa şi nici nu-ţi mai era somn, nu erai aiurit, nu te mai clătinai, erai Spiriduşul ideal. Acum, ai revenit la starea ta dintotdeauna. Sunt îngrijorată, am ajutor un Spiriduş ameţit, iar eu nu am fost în stare să-i spun o vorbă Zânei Florilor. Am stat ca o mototoală fără să scot o vorbă, o priveam încremenită pe Zână. Degeaba te cert pe tine, nici eu nu am făcut nimic. Ce mă fac? Spune tu, Spiriduşule. - Aaa, da, minunata Zână a Florilor, îmi amintesc. Da, salvatoarea ta, şi elixirul contra Fricii. - Da, chiar eu Frica, de mine vo-vo-vorbeaţi, pe mine mă po-pomeneaţi. Este un personaj cu înfăţişare „hermafrodită”, poartă o mască cenuşie cu margini aurii, jumătate femeie/jumătete bărbat, una râde, cealaltă plânge, este îmbrăcat într-un costum gri din care atârnă panglici cenuşii de diferite mărimi, culmea ironiei, personajul este bâlbâit. - Minunat, vorbeam de lup şi lupul la uşă, zise Diana agitată. Spiriduşul liniştit, face semne că nu vede şi că nu este nimeni. - Care lup copilă, eu nu văd nici un lup şi nici o uşă? Ce tot vorbeşti? Nu e nimeni aici. - Cum, tu nu vezi Frica? Spiriduşule, chiar nu o vezi? E aici lângă noi. - Nu, nu o văd, îmi pare rău Diana, dar nu te pot ajuta. Singură vei reuşi să treci peste Frică, doar eşti o fetiţă curajoasă. Intră grăbit sub magazie - Trădătorule, mă laşi singură la greu, eşti un trădător! Nu mă mai interesează prezicerile tale despre viitor şi sfaturile tale inutile, nici nu vreau să te mai văd. Frica se apropie tiptil de fată şi suflă în spatele acesteia în trei trompete pe care le are agăţate de gât, ascunse sub haină, acestea produc sunete ascuţite. Diana tresare brusc înspăimântată.

30


- Aaaaa! Ce m-ai speriat cu sunele tale nesuferite. - Asta era şi in-intenţia mea, să te sss-sperii. Aşadar ai rămas singură, acum eşti în pu-puterea mea, eu te-te conduc, eu te ssstăpânesc.. - Aiurea, de unde le scoţi? Nu ai nici o putere asupra mea. Ajung eu la Zâna Florilor să iau leacul fermecat şi să scap de tine, o dată pentru totdeauna, o să vezi tu. Numai aiureli spui. - Următoarea în-încercare este întunericul! Frica face un semn şi pentru 2-3 secunde lumina soarelui dispare, se lasă întunericul. Diana încearcă să rămână calmă. - Uf, uf, ce nesuferită eşti, Frică caraghioasă. Vreau lumina soarelui, termină cu scamatoriile tale! Lumina reapare, iar Frica loveşte două talgere mici chiar sub nasul fetei, acestea produc un zgomot puternic de alamă care o fac pe aceasta să tresară puternic, Frica face o piruetă ajunge în spatele fetei şi suflă în trompetă, aceasta tresare din nou. *

Foto Cristian Ariton Un strop de cultură la Râmnicu Vâlcea Motto: “Cultura omoară naivitatea şi ştiinţa goneşte simplitatea" (George Coşbuc, citat despre cultură) Toţi dorim să ne îmbunătăţim viaţa, să avem o slujbă bună, să arătăm bine, să avem un loc al nostru în societate. Dar asta presupune multă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă putere. Cel ce deţine informaţia are cele mai multe şi mai sigure şanse de a răzbate, întro lume aflată într-o grabă continuă. Îmbunătăţirea culturii generale ne ajută să cunoaştem lumea care ne înconjoară, ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine, să luăm cele mai bune decizii, să ne strunim viaţa, să alegem ce e mai bun şi să ştim cum să ne reparăm propriile greşeli...

31


Sunt atâtea modalităţi şi mulţi oameni încearcă să dăruiască din sufletul lor, ca să îl ajute pe al nostru să poată visa. Un asemenea om şi-a deschis un anticariat în municipiul Râmnicu Vâlcea, în centrul oraşului, cu cărţile din propria bibliotecă, fiind convins că “(...) vor fi mereu oameni care să iubească slova scrisă!”. Cei care-i trec pragul, sunt oameni din toate categoriile sociale, care vând sau cumpăra cărţi. Pe rafturi, găseşti cărţi din toate domeniile, de la istorie, filosofie, tehnică, religie până la literatura marilor scriitori. Ediţii princeps, carte veche, carte nouă, pentru toate gusturile şi posibilităţile. La început, doar persoanele peste 30 de ani erau interesate de cărţi. Cu timpul însă, situaţia s-a schimbat, iar tinerii vin mai des în căutarea unei cărţi care-i ajută la studiu, care le destinde mintea, sau pur şi simplu, vin să îşi clătească ochii cu nume celebre, cu titluri interesante şi subtile. ”În căutarea timpului pierdut”. Poate... Şi toate astea într-un spaţiu mic şi foarte scump. Nu mai este de foarte mult timp un secret pentru nimeni, faptul că locurile unde ai putea avea parte de un strop de cultură sunt scumpe, dar visul ce a prins aripi în sufletul acestui anticar pe nume Costel Crăciun este singurul lucru care l-a ajutat să îndure, să încerce să pună pe picioare o afacere la care abia un om dintr-un milion s-ar încumeta. Alegerea sa este un veritabil act de curaj, în care regăseşti acea minunată inocenţă a sufletului omenesc, total separată de lăcomia materială. Reuşeşte să impresioneze iubitorii de cultrură şi are harul de a te determina, să îţi doreşti să cunoşti acea lume unică şi minunată a cărţilor, a înţelepciunii minţii şi a frumuseţii sufletului.

Arina Daphin

ASOCIAŢIA ŞANSĂ- VIORICA HAGIANU Evenimente şi activităţi

Clubul de lectură, noiembrie 2012 La teatru, în cabina actorilor

32


Gaudeamus, noiembrie 2012

EdiĹŁia I, 2012-2013

33

Revista Sansa nr 1  

Revista Sansa nr1

Advertisement