Issuu on Google+

Le CTura

nr. 5 2011


editorial

#5 de Cătălin Hegheș

A pornit de la ideea unui manifest şi a ajuns o îndeletnicire a unei echipe, care s-a modificat din temelii înainte de primul număr, iar mai apoi a început să se dezvolte oarecum normal. Naşte discuţii, mai apoi replici ironice, care uneori ajung să crească în nervi, dispute şi orgolii. Toate acestea, au făcut ca o dată la două luni de zile să apară câte un nou număr LeCtura. Plus Asociaţia pentru Minţi Pertinente AMPER, spre care încă din prima lună de existenţă (şi chiar şi dinainte) au venit propuneri de colaborare. Ultima, foarte interesantă, chiar din Austria. Ne-a pus probleme la care nu ne-am fi gândit niciodată, ne-a pus în situația de a lucra cu tot felul de oameni – unii extrem de plăcuți, alții dificili și, poate mai important decât toate, ne-a pus în situația de a concura cu noi înșine fără miză. Mai exact fără miză imediată, palpabilă ca o bancnotă pe care o vâri în buzunar, iar mai apoi ai certitudinea că îți poți satisface

cutare poftă. Da, e voluntariat, dar e ceva mai mult. Pentru că dacă strângi gunoaie, plantezi copaci, ori ai grijă de bătrâni, în secunda imediat următoare vezi și rezultatul. Când promovezi cititul, în schimb, nu. Te adresezi pereților și aștepți ca oamenii din spatele lor să reacționeze. Ceea ce uneori poate fi destul de frustrant. Vezi cum sub nasul tău se nasc idei. Unele mărunte și slabe, altele ghidușe și sprințare care sunt puse în aplicare, de altele auzi peste câteva zile la alții, iar altele, oftând, le lași pentru când vom avea putința financiară de a le materializa. Dar sunt acolo. Și vom putea. Zece luni. Cinci numere. Ultimul cu cea mai controversată copertă, încă dinainte de lansare. Iar dacă mă întrebați dacă mai putem, voi răspunde că suntem abia la început.

.

3


oameni

Suntem administrativ Cătălin Hegheș Alex Ovidiu Popa

LeCtura se măreşte de la număr la număr - număr de pagini, număr de idei, număr de oameni. Am pornit şase şi, după jumătate de an, am ajuns la 15. Cei de mai jos sunt o parte din cei ce-au devenit LeCturişti de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Vrei şi tu pe pagina 4? Scrie-ne pe contact@revistalectura.ro.

editori Oana Hodade Ligia Voro editori asociați Olga Efremov, Paul Socol și Scarlett Dan, Alice Mihalache, Nicoleta Popescu, Cătălina Miciu, Mihai Pintilei, Irina Pintilie Irina Pintilie

grafică Vlad Lipovanu

foto copertă Mihaela Romonți

Studentă la Medicină. Cu bursă. Citeşte mult peste cam cât vă gândiţi voi. Pare cuminte, dar nu ratează concertele mari din ţară, iar dacă s-ar pune la o sesiune de umblat prin cluburile de rock o noapte întreagă, nu ştim câţi ar putea să ţină pasul. Are un blog fain, iar începând cu numărul trecut, ni s-a alăturat şi la LeCtura.

corectură Roxana Maria Cotruș revista este tipărită de www.digitalcolorcompany.ro sprijiniți de www.anvico.ro www.cumparcarte.ro www.reea.net contact www.revistalectura.ro contact@revistalectura.ro facebook.com/revistalectura ISSN 2068 – 908X

4

Roxana Maria Cotruş Zâmbește. Când nu zâmbește, râde. Între timp, scrie și pictează. E și studentă la litere, și totodată sprijinul nostru, atunci când vine vorba de corectura revistei. Și toate le face bine. Despre Roxana putem spune că e omul care știe cum să dea culoare vieții.


Tinere, țara te vrea inginer! de Cătălin Hegheș Înainte să descopere efectul care-i poartă numele și motorul cu reacție, Henri Coandă a studiat sculptura cu „ceva” mai celebrul sculptor Auguste Rodin, cel care-l găsea pe Coandă talentat. Același mare inginer român a studiat și violoncelul, însă fracturarea unei mâini l-a deviat de la traseul artistic. „Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite” – nu e un citat dintr-un mare scriitor, ba dimpotrivă sunt spusele unuia mărunt care, co-autor fiind la un singur volum, n-a însemnat cine știe ce pentru literatura românească. Numele lui e Dumitru Prunariu, inginer aeronautic, singurul român care a efectuat un zbor în spațiu. Mult mai interesantă mi se pare o altă descriere, a unui alt personaj venit din afara literaturii, care nota: „Din sac scoţi lampa cu magneziu şi priveliştea ce-ţi procură învingătoarea flacără îţi umple sufletul de mulţumire. Te-ai coborît în mijlocul unei boite uriaşe, ce cuprinde între pereţii ei cenuşii, bătuţi în cristale scânteietoare, o arie rotundă de sute de paşi”. Descrierea îi aparține lui Emil Racoviță, cel mai cunoscut speolog român. Trei personalități din istoria noastră, care n-au legătură directă cu mediul artistic, cu

literatura, cu creația pe care îndeobște, la nivel de societate, o numim grosier muncă intelectuală. Și spun grosier, pentru că, de fapt, nu e chiar așa. Pentru că și în meseriile în care folosești rigla, îți murdărești mâna scormonind prin peșteră, ori imaginezi un avion pe care trebuie să pui mâna ca să-l construiești, te poți autodepăși, poți inova, poți muta limita mai în față. Însă nimic din toate acestea nu s-ar putea fără acea muncă intelectuală de care pomeneam. Tocmai de aceea mi s-a părut mai mult decât binevenită ideea campaniei „Tinere, țara te vrea inginer!”, care DA, are titlu comunist, DA, are ca principal scop acela de a reorienta elevii de liceu spre profiluri mai aproape de munca fizică, pentru ca niște companii din oraș să aibă de unde să-și recruteze oameni. Dar altul e necazul: noi, ca societate nu știu dacă nu cumva avem o problemă cu percepția muncii, indiferent de forma ei. Pentru că ne lamentăm că toate în jurul nostru sunt vraiște, dar tare ne mai place zicala „Pauzele lungi și dese - cheia marilor succese”. Iar aici problema e mai mare și cu o campanie nu știu dacă se va schimba un popor.

.

P.S. Campania se adresează elevilor din clasele a XI-a și a XII-a, fiind derulată în județul Mureș în perioada 2 mai – 15 iunie.

5


Before și After de Paul Socol

„There’s a thin line between love and hate Wider divide that you can see between good and bad There’s a grey place between black and white But everyone does have the right to choose the path that he takes.”

Iron Maiden

Before ai zis că nu-ți scriu nimic. uite că-ți scriu. mi-ai schimbat viața. normal că-n bine. e chiar foarte bine. sper să n-o iau razna. mă gândesc la tine și îmi imaginez un ceai negru numa bun, fumul de tigară și-un sunet de trompetă. aș fugi cu tine-n vamă și te-aș arunca ușor în valuri. aș lăsa marea să te aducă înapoi la mine. am sta toată noaptea la stuf, cu whiskey până dimineață când am prinde răsăritul și bolero-ul de pe fundal. aș visa mai mult. dar o să fie bine. îți promit. te iubesc.

6


After ai zis că nu-ți scriu nimic. nici nu meriți. uite că-ți scriu totuși. mi-ai schimbat viața. normal că-n rău. e chiar foarte rău. sper să n-o iau razna. mă gândesc la tine și îmi imaginez gustul nasol de vodcă, fumul de țigară ce mă sufocă și-un sunet enervant de trompetă. voiai să mergem în vamă. te-aș duce să te arunc în valuri. aș lăsa marea să te ducă departe de mine. aș sta singur toată noaptea la stuf, cu whiskey și o alta, până dimineața când aș merge să mi-o trag cu ea în cort. am visat prea mult. dar o să fie bine. îți promit. te urăsc.

Now ?!

fotografii de Mihaela Romonți 7


Librăria și Anticariatul Universității

Suntem siguri că printre cele peste 2 000 de titluri ale Anticariatului nostru poţi găsi şi tu cartea preferată! Tîrgu - Mureș, cartier Cornișa Zona Căminelor Studențești zilnic între orele 8 - 17, iar sâmbăta între orele 9 - 13

www.cumparcarte.ro 8


DOSAR

FEMEIA Dragul meu Femeia în literatură Douăzeci și patru de ore în viața unei femei

Blazoanele anatomiei feminine Isabella Blow the lady and her hat

Valentina Lucian ANUNȚ La vie en Rose (La Môme) The Reader

Frida The Kids are All Right

La Leçon de Piano Sid and Nancy

Femeia şi vârstele ei Femeia ideală. Există, dar nu există. Sau invers.

Cine este femeia ideală?

Femeia, între al doilea sex şi obiect de cult Bărbați în fuste fotografie de animalerrant.deviantart.com 9


Dragul meu, de Oana Hodade

Mă văd nevoită să-ţi explic situaţia încă o dată. Promit că e ultima. Eram în grădină. Grădina era mare. Eram singură şi mă plictiseam îngrozitor. Tu erai la lac, fascinat de noile creaţii ale lui Doamne - Doamne. Îţi plăcea natura. Ok. Dar eu mă simţeam singură, înţelegi? Ore întregi aşteptam să se întâmple ceva. Să apari cu un buchet de garoafe sălbatice, să mă scoţi la o plimbare printre portocali, să alergăm gâştele pe păşune. Orice. Fiindcă mă simţeam singură, şi eram numai noi doi, iar eu nu voiam să descopăr lumea singură, voiam să fac totul cu tine. Am muşcat din măr. Asta e. Am făcut-o. Secole de-a rândul am încercat tot ce mi-a stat în putinţă ca să repar greşeala. Am fost când albă, grasă şi frumoasă, când anorexică, trasă prin inel. Am plâns, am râs şi apoi am râs şi-am

10

plâns deodată. M-am tuns, m-am vopsit, m-am văduvit de păr în mai toate zonele şi epocile, mai puţin în pauza din ’69, de la Woodstock. Ţi-am stat când alături, când în spate, la doi paşi, când în umbră, când deasupra. M-am luptat pentru emancipare, pentru drepturi egale, pentru ca să-ţi dovedesc că pot să fiu ca tine (acum cuceresc munţi, pilotez avioane, bat cuie, schimb becuri şi car mobilă singură!). Ţiam crescut copii, te-am aşteptat să te întorci din război, te-am aşteptat să te întorci de la cealaltă, ţi-am scris scrisori, emailuri şi sms-uri ambigue. Te-am înjurat în emisiuni televizate, ţi-am arătat degetul în intersecţii, te-am părăsit pentru cel mai bun prieten, te-am minţit şi ţiam tocat banii. M-am prefăcut în zâmbetul Monalisei, rochiile lui Coco Chanel, glasul Mariei Callas. Surorile Bronte sunt eu. Ella Fitzgerald sunt eu. Regina Maria sunt eu. Amelia Earhart sunt eu. Eva Braun sunt eu. Oana Pellea sunt eu. Că vreau sau nu Lady Gaga sunt tot eu.


Ai trecut în grabă pe lângă mine, atunci, cu peştii ăia în plasă, de parcă nici n-aş fi existat. Nu te-a interesat că stăteam goală în faţa ta, că te priveam pe sub gene cu toată dragostea din grădină şi că te aşteptasem o după - amiază întreagă. Trebuia doar să mă observi şi eu aş fi fost fericită. Iubitule, ce faci? Gătesc peşte. Te ajut? Ai strâmbat din nas. Bine, haide. Am stat pironită lângă copac în timp ce tu turnai în tigaia aburindă tot felul de mirodenii. Nu m-ai lăsat să m-ating de nimic. Şi o făceai intenţionat. Am profitat de un moment de neatenţie şi am aruncat în tigaie bucata de măr pe care o ţinusem toată ziua sub limbă. S-a dizolvat imediat într-un sos gălbui. Am mâncat amândoi şi chiar tu ai spus că ţi-a ieşit peştele mai bun ca niciodată. Vreau azi să-ţi spun un lucru pe care nu ţi l-am mai spus niciodată: mai devreme, când îmi

înfipsesem dinţii în măr, văzusem ce va urma. Îmbucătura îmi deschisese uşa intuiţiei. Tot periplul nostru, de atunci până acum, îl văzusem atunci, într-o fracţiune de secundă, ca filmul pe care se spune că-l vezi prin faţa ochilor înainte să mori. Dragule, am făcut-o premeditat. N-am putut să nu împart cu tine ce va urma. Şi nu, nu îmi pare deloc rău. Acum vreau să te rog ceva: Vino cu mine, să îngropăm mărul în grădină, şi odată cu el, toată istoria. Hai să ne dezbrăcăm de veşmintele ce ne-au împopoţonat secole întregi şi hai s-o luăm de la început ca bărbat şi femeie, ca şi când nimeni n-a muşcat din nimic. Te sărut, Eva

.

P.S. În caz că ajungi mai târziu, lăsăm faza cu mărul pe mâine. Mă duc la managementul armoniei în relaţia de cuplu, de la 8.

11


carte

Femeia în literatură de Irina Pintilie

Spre deosebire de secolele trecute, în ziua de azi nu ne mai frapează faptul că o femeie reușește să-și publice opera și să-i fie apreciat talentul. În secolul al XIX-lea, însă, lucrurile nu stăteau întocmai la fel. Literatura ieșită de sub pana unei femei era privită ca fiind mai puțin serioasă. Dacă am fi trăit în vremea aceea, poate gândeam și noi la fel, deși mă îndoiesc că eu, una, aș fi avut o astfel de optică. O fi fost și datorită doamnelor care dacă ajungeau să își publice o carte, aceasta era de cele mai multe ori o poveste de dragoste „ușurică”, cel mai posibil omologul Sandrei Brown sau al nemuritorului Twilight din zilele noastre. Acest fapt le-a determinat pe scriitoarele care voiau să scape de această prejudecată să recurgă la pseudonime bărbătești. O astfel de femeie este Mary Anne Evans. Numele poate nu vă spune multe, dar sub pseudonimul de George Eliot, a reușit să publice șapte romane, printre care Middlemarch. Un lucru pe care-l apreciez la ea este faptul că și-a expus fățiș dezaprobarea față de colegele ei de breaslă, romancierele de la acea dată, în manifesto-ul Silly Novels by Lady Novelists. Îndrăznesc să zic că a existat și alt motiv, poate mai solid, pentru care a ales să folosească un pseudonim: faptul că a avut o legătură de peste 20 de ani cu un bărbat căsătorit. 12

Dacă azi acest lucru ar putea fi cu ușurință speculat și utilizat pentru publicitate (noroc cu tabloidele noastre), în epoca victoriană, un astfel de comportament aducea oprobiul societății. Primul roman, Adam Bede, îi este primit foarte bine și stârnește curiozitatea publicului asupra identității lui George Eliot. Pare-se că nici ei nu duceau lipsă de escroci odată cu apariția altui scriitor care-și asumă meritele pentru opera ei, Evans pune piciorul în prag și recunoaște adevărul. Și cu acestă ocazie, recunoaște și statutul său de amantă oficială a lui George Lewes care șochează pe mulți, însă, spre fericirea ei (și a noastră că o putem citi), nu îi scade popularitatea. Acceptarea „publică” vine abia când cuplul este prezentat oficial prințesei Louise, fiica reginei Victoria, o admiratoare a scriitoarei. Ca și când ar fi avut nevoie de binecuvântarea unei prințese pentru a i se recunoaște talentul deja dovedit. În contrast cu George Eliot, aș zice că Amantine Aurore Lucile Dupin ține să șocheze opinia publică prin comportamentul său. Căsătorită cu un baron, îl părăsește pentru un scriitor mai tânăr, pe urmă cei doi publicând romanul Rose et Blanche sub pseudonimul J. Sand. Apoi, pe fondul unor neînțelegeri cu amantul ei, își modifică pseudonimul în George


carte

Sand, păstrând legătura cu numele inițial, la sugestia editorului. Fire nonconformistă, și-a atras o mulțime de critici pentru că a ținut să îmbrace haine bărbătești, lucru scandalos în Franța acelor vremuri, perfect normal în zilele noastre. A recurs la această opțiune din motive economice. Nu m-aș fi gândit niciodată la posibilitatea asta, dar adevărul e că hainele purtate de bărbați erau mai ieftine decât cele femeiești și George Sand se afla într-o imposibilitate financiară de a se îmbrăca Currer (Charlotte), Ellis (Emily) și Acton (Anne) Bell adecvat exclusiv sexului feminin. Datorită folosirii pseudonimului bărbătesc inițial și a calității scriiturii, a fost prima scriitoare din Cine știe câte alte talente feminine, mai Franța secolului al XIX-lea care a reușit să se puțin insistente, au fost refuzate din cauza întrețină din scrierile ei, alături de alte nume ca mentalității absurde a vremii. Charlotte, pe Balzac, Hugo și Dumas. care o admir pentru perseverența ei, a fost cea care și-a dorit să-și publice poeziile, însă Pentru surorile Bronte, Charlotte, Emily și încercările ei nu au fost încununate de succes, Anne, preferatele mele în ceea ce privește fiecare însoțindu-se de un refuz categoric. perioada victoriană, folosirea pseudonimelor Astfel că cele trei surori decid să-��i asume masculine a devenit o condiție necesară pentru alte identități: Currer (Charlotte), Ellis (Emily) ca operele lor să ajungă să fie tipărite. Pur și și Acton (Anne) Bell și, cu inițialele astfel simplu, nu se putea altfel pentru că toți editorii păstrate, reușesc să publice, în primă instanță erau de sex masculin și considerau literatura un volum de poezii. Și doar erau aceleași poezii ca fiind îndeosebi o preocupare a bărbaților, trimise de nenumărate ori înainte, doar că femeile erau excluse din start din acest numele autorilor era schimbat. domeniu și, în plus, această ocupație nu era demnă de o lady a vremurilor. Anul următor e prolific, apare o trilogie 13


carte

J.K. Rowling semnată de Ellis și Acton Bell, primele două volume reprezentând Wuthering Heights, singurul roman al lui Emily, și cel de-al treilea fiind Gnes Grey, romanul parțial autobiografic al Annei Bronte. Jane Eyre este publicat separat, sub semnătura lui Currer Bell, și devine rapid un best-seller, dovadă a faptului că, surprinzător sau nu, și reprezentantele sexului frumos pot scrie literatură apreciată de mase. Zvonurile despre cei trei Bell nu au întârziat să apară, cel mai surprins a fost editorul lor atunci când le-a cunoscut pe scriitoare. Spre norocul lor, discordanța dintre nume și identitatea reală nu l-a împiedicat să o ajute pe Charlotte, considerată ca fiind cea mai talentată, să intre în contact cu lumea literară. Astăzi, scriitoarele nu sunt nevoite neapărat 14

să își transforme radical numele, folosesec mai degrabă numai inițialele și își păstrează intact numele de familie, ca să ajungă într-o zonă de neutralitate aparentă, un exemplu fiind J.K. Rowling, autoarea faimoasei serii Harry Potter. Totuși, am observat că aceste practici sunt utilizate mai ales ca strategii de marketing, sugerate de editorii care vor să asigure reușita publicațiilor. Lucru pe care nu-l pot condamna pentru că, până la urmă, fiecare dintre noi își dorește succesul și faima. Mă bucur mult că lucrurile au evoluat în lumea literară că prejudecata, în mod special, a editorilor, cu privire la capacitățile creative ale femeilor s-a risipit odată cu trecerea anilor. În mod contrar, acum ați fi citit în LeCtura un articol semnat de Irinel.

.


carte

Douăzeci și patru de ore în viața unei femei (Stefan Zwig) de Olga Efremov

Ce trasează limita între noroc și șansă? Fără să fi crezut că viața poate să dea năvală peste o singură zi din calendar, orele pot deveni oportunități. Dintr-o aventură rușinoasă, ce perturbă viața liniștită a mondenității de porțelan, se afirmă însăși iubirea. Doamna C., misterioasă și retrasă, este revoltată de gândirea necuviincioasă a naratorului, acesta susținând idila dintre o femeie căsătorită și un necunoscut. Însă, tocmai din această cauză, naratorul îi devine confesor. O femeie uitată de copiii săi, rătăcită printre faldurile doliului, e resuscitată la o masă de jocuri de noroc din agonia rătăcirilor sale... După doi ani. Martoră la roata norocnenorocului a bieților jucători, se lasă înghițită de iureșul amorului. Rămâne hipnotizată de mâinile extrem de expresive ale unuia dintre jucători, ce transpiră prin fiecare por viața unui tânăr de douăzeci și patru de ani. Doamna C., la cei patruzeci și doi de ani ai săi, se aruncă în ploaie după ratatul

străin. Ce mână o femeie într-o asemenea neștiință? Nicidecum senzațiile palpitante care să-i schimbe procentul de adrenalină în sânge… Riscul presupune dragostea agățată de șinele căii ferate, peste care trenul pasiunii trece fără să tăgăduiască. Cum ajunge să se transforme o doamnă într-o pribeagă? Doamna C. pășește pe muchia destinului, încercând un sentiment înălțător. Gata să riște totul, ca să-și schimbe viața pentru un necunoscut. Ca să-l salveze de la moarte. Cum e să-ți pierzi tihna în doar douăzeci și patru de ore, care ar fi putut să-ți schimbe viața? Întregul univers? Mentalitatea? Cât de femeie trebuie să fii ca să-ți asumi o asemenea metamorfoză? Douăzeci și patru de ore versus o viață întreagă… Însă cea mai grea încercare dintre toate constă în puterea de a vedea trecutul în oglindă… Patima și nesăbuința, când pășești pe ultimele trepte ale vieții. Rușinea se va stinge! Curajul o ridică pe doamna C. deasupra rușinii când trecutul trece sub tăcere.

.

15


carte

Blazoanele anatomiei feminine (Poeți francezi ai Renașterii) de Oana Hodade

2004. Termin liceul. E vară, cald, în curte la Papiu. Oameni îmbrăcaţi aiurea, cămăşi transpirate, pete la subraţ. Un cor de părinţi în spate, plânge. Soarele îi bate în creştet. Jelanie. Copiii lor au devenit adulţi. Fetiţele şi băieţeii lor, care mai ieri erau a-tâ-ti-ca. Premii, flori, cadouri. Ne aprindem ostentativ câte o țigară, în faţa profilor. Gest major de ni se rupe, ce cool suntem noi, am absolvit, ne doare-n. Habar n-avem. Silvia Pop îmi dă cadou o carte. Blazoanele anatomiei feminine. O răsfoiesc. Poezie renascentistă franceză. Căcat, eu sunt în perioada Burroughs, total beat. Generația mă plictiseşte enorm. Mă scarpin la nas, zic mersi, Silvia, nu trebuia. O arunc pe-un raft. Vara începe, la fel şi vieţile noastre de adulţi. 2006. Facultate, joc la 74. Edmond, spectacolul lui Cristi Juncu. Fac o curvă de la peepshow şi o femeie cu pălărie în metrou. Mi se văd blazoanele şi mai şi vorbesc anatomic masculin. Îmi aduc părinţii la spectacol. Eram tot beat şi mi se părea cool să le dau părinţilor mei senzaţii tari. Într-o dimineaţă de după spectacol, că pe-atunci serile în cafenea ţineau până dimineaţa, Mihoc scoate pe gură jocuri de cuvinte, Şerban Foarţă, zice el, genial. Îmi aduc aminte de volumul primit la absolvire. A

16

doua zi, i-l aduc. Citeşte oda închinată Vulvei („blănetul tău, precum un agronaut,/ faimoasa lână, -l caut şi recaut,/preadragă vulvă, carne fără os”). Râdem ca neciopliţii, băieţi şi fete laolaltă. Cartea rămâne o vreme pe rafturile de la 74. Apoi, dispare. Edmond nu se mai joacă, viaţa merge înainte. 2011. Îmi trec mâna prin bretonul imaginar, o şuviţă roşă ca o semilună îmi cade pe umăr. Sunt în oglindă, mă tund. Îmi tund genele. Sprâncenele. Frec foarfecele de gât. Îmi tund un sfârc, apoi al doilea. Apoi al treilea. Înfig foarfecele în buric. Mă rad în cap şi pocnesc din unghii un beat vesel. „Tu, doar, / Poţi să te lauzi că, -n budoar, / O bucuri pe iubită-n locul / Pe care-aş vrea, dar n-am norocul/ Să-l văd, spre-amărăciunea mea, - / Loc nevăzut nici chiar de ea, / Pe care singură-l străvezi...” Joi mă zgârie pe picioare, mă trezesc. Azinoapte-am adormit cu poeţii Renaşterii franceze şi odele lor cvasi-erotice dedicate anatomiei femeii. În traducerea lui Şerban Foarţă. Beat.

.


Isabella Blow the lady and her hat de Cătălina Miciu

Sunt la Londra și pe must-see list se află și portretul Isabellei Blow, de la National Portrait Gallery. Tim Noble și Sue Webster au împăiat câteva păsări, un șarpe și un șobolan pentru a reda în lumină chipul celei care a fost muză prea-iubită și descoperitoare de comori fashionistă. Primii ani importanți din viață nu îi definesc viitorul, deși recunoaște că singura amintire pregnantă e cea în care probează pălăria roz a mamei sale. Va purta ani de-a rândul pălăriile ciudate create de Philip Treacy, numai ca lumea să nu se apropie prea tare de ea. Nimeni nu o va face, deși se învârte în aceleași cercuri cu Anna Wintour și Andy Warhol. Îl descoperă pe Alexander McQueen și îi cumpără colecția de absolvire pentru 5.000 de lire, poate cea mai importantă investiție a sa.

O dă publicului pe Sophie Dahl, „blow-up doll with brains”. E Fashion Editor pentru „Tatler Magazine” și are o aventură cu un gondolier venețian. Se sinucide din depresie, iar pe sicriu nu îi sunt puse flori, ci o pălărie. Bryan Ferry îi dedică albumul Olympia și noi toți o trecem pe lista style icon-urilor care au făcut istorie în modă.

.

17


18


După momentul 1990 s-a reinventat complet, descoperind capitalismul feroce. A făcut afaceri mărunte cu sacoșa, mai apoi a descoperit la un interviu ce e acela un ONG, a înființat biroul de presă al Primăriei, a studiat comunicarea printr-o bursă în S.U.A., a scris proiecte europene, iar în ultimii ani face campanii. O știu toți politicienii din județul Mureș, dar povestea ei n-a ajuns aproape deloc în atenția publicului. O cheamă Valentina Lucian, iar când i-am spus că ne interesează povestea ei, am cam încurcat-o.

de Cătălin Hegheș fotografii de Mihaela Romonți 19


Cum te-a prins momentul 1989? Că aici e cotitura. Da, aici începe adevărata mea poveste, ca pentru mulți alți români. Eu trebuie să încep puțin mai devreme povestea mea, pentru că am lucrat la Miercurea Ciuc, la Școala Generală Nr. 2, care, de fapt, nu era în Miercurea Ciuc, ci la releul de televiziune de la Harghita Băi. Acolo m-am întâlnit cu actualul meu soț, care făcea construcții hidrotehnice speciale. De la momentul în care ne-am cunoscut și până când ne-am căsătorit au trecut trei săptămâni. Suntem încă împreună, dar tata mi-a spus două lucruri importante: că în lume sunt și divorțuri și că ai mamă și tată. Adică sunt și refugii. Faptul că am avut o căsnicie foarte liniștită a ținut echilibrul vieții mele. Noi n-am stat foarte mult împreună. El e inginer constructor și atunci lucra la canal, pe șantiere ciudate din munți. Pleca luni dimineața și se întorcea sâmbăta după-amiaza. Când am aniversat zece ani de căsnicie și am numărat zilele petrecute împreună, adunasem, de fapt, doar vreo trei ani, timp în care am făcut și un copil care creștea. În 1989 lucram la Direcția Apelor Mureș, la proiectare. Eram într-un colectiv în care se citea foarte mult. Nu știu dacă știți cum sunt mesele de proiectare: în spatele planșetelor era plin de cărți la fiecare masă. Cărțile se vindeau la pachet: o carte bună și încă vreo trei proaste, iar când cumpăram un pachet, începeam evident cu cea bună. Inevitabil rămâneam însă fără cărți, așa că citeam orice. Citeam cu raftul, și bune și rele. Lucram în salturi, cu o săptămână pe lună, să zic, în care lucram enorm, după care eram oarecum liberă. Restul lucrau, iar eu ce să fac? Cum să croșetez nu mi-a plăcut niciodată și am fost întotdeauna invidioasă pe colegele mele care făceau lucrul acesta, citeam. Aici m-a prins Revoluția, iar după, am fost prima persoană din instituție care și-a dat demisia. Cu ce gând, ce voiai să schimbi? Aveam o verișoară în Ungaria și m-am dus la 20


ea. A fost, de fapt, prima persoană îngrijorată care, văzând ce se întâmpla în 1989 în România, mi-a trimis prin cineva un pachet, evident cu mâncare, cu salam, ciocolată etc. Lucru care m-a impresionat foarte tare. Ca tot românul ardelean, primul drum l-am făcut, așadar, în Ungaria. Am mers acolo pentru că mă invitase să o ajut. Avea vreo șase magazine de pescuit și hobby-uri sportive. Era destul de bine situată material. M-am dus în concediu, iar cum concediul nu-mi ajungea, mi-am dat demisia. Așa m-am apucat de așa-zisele afaceri. M-am întors și am vândut o grămadă de lucruri pe care le-am adus de la magazinele ei. Aveau multă marfă greu vandabilă, care la ei nu mai însemna nimic. Iar la noi era o foame… În vara lui ’90 să ai tricouri negre cu heavy-metal pe piept era fantastic. Vindeam foarte repede și în toate buzunarele pe unde băgam mâna aveam bani. La un moment dat m-am speriat, pentru că niciodată nu avusesem atâția, deși, față de cât făceau alții, era puțin. Dar mie mi s-a părut foarte mult.

Primele afaceri le-am făcut cu 5.000 de lei luați împrumut. În doi ani de zile am ajuns sămi fac propria construcție, ceea ce însemna foarte mult. Dar și munceam foarte mult – mă trezeam dimineața la șase și mă culcam seara la zece. Cum ai făcut trecerea spre un ONG? Când am dat examen la Liga Pro Europa, nici măcar nu știam ce înseamnă literele astea O, N, G. Mi-era rușine la început și să întreb. Mă ocupam cu afaceri dintr-astea mărunte, care-mi asigurau un trai decent, mai confortabil decât înainte de 1989. Nici atunci n-am dus-o rău, dar acum, oriunde băgam mâna în buzunar,

Să depui bani la bancă a fost ceva atât de impresionant, mă simțeam atât de mare!

După ce am stat trei luni acolo, timp în care mergeam și veneam, în perioada de vacanță mi-au lăsat în administrare magazinele. A fost pentru prima dată în viața mea când m-am dus la bancă. Să depui bani la bancă a fost ceva atât de impresionant, mă simțeam atât de mare! A trecut și asta, m-am întors în țară și mi-am adus de acolo tot felul de unelte. Mi-am făcut un bar la Electromureș și făceam sandvișuri, cafele, sucuri și erau la foarte mare căutare. Am gustat din capitalismul acela în care toate afacerile se făceau cu sacoșa. Cel puțin așa știam eu. Mai erau alții care, de exemplu, încărcau camioane de zahăr și era criză de zahăr. Nu știu cum făceau, dar luau de la fabrică zahăr cu camionul și-l vindeau mai departe cu de cinci - șase ori prețul de producție. Era tot capitalism sălbatic, dar au făcut ceva mai mulți bani decât am făcut eu.

aveam bani. Bărbatul meu se lăsase și el, între timp, de pusul antenelor prin munți, însă afacerea noastră era prea mică pentru doi oameni, ne călcam pe bătături. Am văzut un anunț în Cuvântul Liber cum că Liga angajează asistenți pe programe europene. Asta era o chestie… asistenți pe programe europene? Suna foarte bine. La acel moment vindeam bocanci tip Clujana și textile de la Toplița, unde duceam drept mită, ca să primesc marfă, pachete de Carpați de Sfântu-Gheorghe. Revenind, citeam articolul acela din „Cuvântul Liber” și mă întrebam dacă mai știu să scriu, să vorbesc. Trăiam într-o lume foarte măruntă. La viața mea am fost membră în cenaclul literar, am scris poezii, aveam un anumit tip de lectură, pe care le-am abandonat după 1989. Și mă gândeam dacă mai știu să schimb două fraze mai deștepte cu cineva. Aveam dubiul acesta, așa că m-am dus la examen, mai degrabă ca să mă verific, pentru că n-aveam nevoie de loc de muncă. Am fost 46 de pretendenți, 21


iar după două săptămâni de probe, mi s-a comunicat că, dacă nu vreau postul de la Liga Pro Europa, să mă duc la Filarmonică pe un post de organizator de turnee. Până la urmă m-am dus la Liga Pro Europa, care a însemnat foarte mult pentru formarea mea profesională ulterioară. Intram într-un sistem de lucru european, cu ordine, rigoare, ținută și responsabilitate pentru orice lucru scris sau spus. Pe de altă parte, erau nenumărate cursuri și seminarii la care participam, pentru că era perioada înfloritoare a organizațiilor non-guvernamentale. Ambasadoarea Uniunii Europene la București, de pildă, era o prezență foarte familiară deja la Liga Pro Europa.

22

Cum s-a terminat experiența? Fodor Imre era membru în Boardul Ligii Pro Europa, iar când a ajuns primar, i-a spus Smarandei Enache că are nevoie de un om care să-l ajute să-și pună în practică planurile pe care le avea. Am lucrat vreo trei luni de zile cu o jumătate de normă la Primărie și la Ligă. N-a mers, pentru că Primăria nu avea pe atunci nici măcar birou de relații cu publicul. Relații cu presa nu avea decât strict primarul, care nu prea avea timp. Și atunci am propus un model de organizare, prin care oamenii să nu mai tot umble de nebuni prin Primărie, ci să meargă într-un singur loc unde să primească toate informațiile. De fapt, era începutul


Și te-ai întors… M-am întors la Primărie până s-a terminat mandatul lui Fodor. Când a venit Florea, la revedere și un praz verde! La comunicare trebuie să existe o afinitate care să treacă de munca profesională. Eu am lucrat cu Fodor trei luni de zile și n-am înțeles nimic. Cum te-ai înțeles cu un om care e recunoscut drept un tip foarte dificil?

unui proiect american, al Agenției Americane pentru Dezvoltare (USAID), care avea un program de asistență pentru administrația publică din România. M-am dus la examen la București pentru a ocupa unul dintre posturile destinate românilor. Din șaizeci și ceva, am fost aleși șapte. Am dezvoltat programele acestea de comunicare pe administrație publică și am scos primul curs care descria cum trebuie să arate centrele de primire a publicului. Era un fel de manual, care a fost tradus și aplicat la un an și în Polonia tot de către USAID. Așa am ajuns să colaborez cu americanii, așa am ajuns cu o bursă de studii pe comunicare în Statele Unite, după care m-am întors la Primărie.

După un timp, am început să decodific anumite lucruri. Oricum, profesional vorbind, nu am decât cuvinte de laudă pentru domnul Fodor. Era extrem de omenos. Complicat, el, așa, ca psihologie, ca fel de a fi, dar era extrem de apropiat de oamenii cu care lucra. Era foarte încrâncenat în anumite lucruri, nu lăsa niciodată un lucru început neterminat. A, că nu au coincis lucrurile pe care voia el să le facă, cu cele pe care voiam noi să le facă, asta este o altă temă, dar spun ca stil de lucru. După aceea ne-am înțeles, de fapt, menirea. Eu am înțeles destul de repede că trebuie să fiu un fel de barieră între Fodor și ziariști, pentru că primarul Fodor avea momentele lui în care se dezlănțuia și ziariștii știau foarte bine să-l aducă în starea în care spune o mulțime de lucruri care nu trebuiau spuse în acel fel. Și atunci eram tot timpul ca un fel de zid. Ziariștii primeau cele mai multe informații de la mine sau de la Biroul de Presă. Multora nici nu le-am plăcut ca persoană, pentru că aveam exigențele mele. De exemplu, apăruse noua lege a administrației publice care fusese mult clocită prin Parlament și se făcea conferință de presă. Apăreau multe lucruri în lege, inclusiv treaba cu plăcuțele bilingve, care erau incitante. La începutul conferinței de presă am întrebat: care dintre dumneavoastră ați citit legea? Au fost numai două persoane din vreo opt. Leam spus mulțumesc frumos!, m-am ridicat și am plecat. Adică despre ce să discutăm? Lucru care bineînțeles că nu mi-a atras simpatia lor. 23


S-a terminat mandatul. De ce nu te-ai întors la Ligă? Nici nu mai aveam șanse să mă întorc. Liga își redusese foarte mult din activitate. Plus că nici de la Primărie nu m-a dat nimeni afară, a fost un moment în care s-a dat ușa de perete și mi s-a zis: calculatorul acesta ne trebuie nouă. Și mi l-au luat din față. Rămăsesem eu și o foaie de hârtie în față. Am înțeles că trebuie să plec. Era director la Energomur pe vremea aceea domnul Socol care m-a chemat, pentru că aveau și ei nevoie de birou de presă, de ordine. Am început ducându-mă într-o centrală termică, să înțeleg ce e, cum funcționează, nu înțelegeam nimic. Și am făcut-o și pe asta. Atunci m-am apucat să scriu proiecte de finanțare. Atunci am scris un proiect pentru o fabrică de cămăși din Tîrnăveni, pentru un motel pe Valea Mureșului, un proiect cu finanțare de la Banca Mondială pentru instruirea văcarilor de pe Valea Nadășa. Cu asta îmi câștigam și existența, pentru că salariul de la Energomur era destul de mic. Și cum ai trecut la a face campanii? La Energomur, cineva m-a întrebat: nu vii să te înscrii la liberali? Și m-am înscris. Era prin 2003. Am început să activez și m-am ocupat de presă, că aia știam să fac. S-a întâmplat și ruptura și m-a întrebat Oprișcan: ce zici dacă aș candida independent? Și nu am avut foarte mare speranță de reușită. Nu reușise nici un independent până atunci să fie ales, deși au fost candidaturi. Excluderea de la liberali ne-a făcut să zicem: hai că vă arătăm, deși cu inima foarte strânsă, tremuram. Am lucrat atunci cu Radu Bălaș și realmente ne-a plăcut. Și rezultatele s-au văzut, pentru că am luat voturi mai multe decât două partide la un loc. Lucru care, pe piața asta destul de restrânsă, unde ne cunoaștem fiecare cu fiecare, a creat o impresie bună. Am plecat de la liberali și marea surpriză a fost că în toamnă m-a sunat domnul Nicolăescu, 24

care între timp nu mă mai saluta. Eram adversari, pentru că plecasem și câștigasem campania pentru marele lor adversar Oprișcan. Și atunci i-am spus: eu nu te iubesc deloc și nici nu-mi placi, iar el mi-a răspuns: păi pe asta mizez și eu. Nu voia să-l periez, ci voia să trag pentru mine. Noi trebuia să confirmăm că succesul cu Oprișcan nu fusese o întâmplare. Lucru care s-a și întâmplat, pentru că liberalii au luat atunci doi deputați și un senator pe care nu i-a mai avut niciodată, nici până atunci, nici de atunci încoace. Ai trecut de la stadiul de membru de partid la omul de comunicare. L-ai făcut conștient? Conștient, categoric. Nici nu se pune problema. Nimeni nu face campanii doar unui partid. La Arad nu știam nimic despre cine este candidat. Știam doar că e de la PNL. Așa, și? Adică nu știam de specificul zonei. M-am mutat pentru două luni la Arad și am căutat să înțeleg, în perioada aceea, multe lucruri care se întâmplau. Când am ajuns și am coborât din mașină am zis; Dă Doamne să nu fie acesta candidatul și când-colo, tocmai el era. Acolo a fost prima campanie pe care am pierdut-o și foarte greu am gestionat eșecul. Am plecat o lună în concediu. După aceea, am lucrat cu PSD, unde am trecut de înțelegere. În fiecare campanie faci o înțelegere: atâția deputați, atâta procent etc. Singurul loc unde n-am putut face ce ne-am propus a fost la Arad. Și cum ai trecut peste? Mi-am băgat capul în nisip. De fapt, așa se întâmplă: în comunicare, ca să te vindeci, trebuie să rupi orice punte de comunicare. Comunicarea asta se vindecă folosind anticomunicare. Îți iei o geantă de cărți, pleci undeva și citești. Trăiești în lumea altora, nu în a ta. Eu când citesc îmi mobilez lumea cu ceea ce citesc și mă prinde foarte tare. Și atunci trăiesc mai ușor, adică îmi ușurez viața.

.


ANUNȚ Tânără, 22 ani, scriu scrisori. Nu sunt excentrică, pierd lucruri importante și beau jumătate de litru de apă pe stomacul gol. Mușc din măr în fiecare dimineață. Vărs vinul între picioare. Mă tund des, nu iau niciodată pastile, fac sex la ocazii speciale. Merg în păduri să mă pătez de iarbă, mă las smerită sub orice copac și apoi mă refugiez în nimicnicia mea. Iarna am pete pe brațe, toamna, mâinile fine. Îmi place tonul, evit maioneza și am mare încredere în bărbați. În păr nu port nimic. Merg la răsărit, plimb o creangă prin oraș și o părăsesc fără emoție. Nu dau importanță zilelor de naștere, scriu cu stiloul, îmi epilez mustața o dată la două săptămâni și n-am iubit niciodată. Îmi plac mesajele de pe frigider și cuplurile cu părul lung. Îmi place transpirația sânilor mei iarna. Despre lucrurile inutile, am învățat de când e lună plină; de atunci mă trezesc la 4 dimineața și mă gândesc la cum mi s-au dat păsări sau câini, oameni sau vulpi, pâini de făină și cărți. Șoptesc des. Păstrez tăcerea. Port o ață roșie la mâna stângă. Pierd la poker. M-am lăsat de gumă de mestecat. Mă enervează foșnetul câinilor care se apropie de mine. Mă enervează fuga; mă enervează și alergatul. Nu fac mișcare, dar îmi încălzesc trupul în fiecare dimineață, în timp ce mușc

din măr. Seara mă spăl pe dinți, noaptea uit. Îmi pun întrebări despre monedele aruncate în fântâni, despre găuri negre, despre ciori și statui, despre sublim și singurătate, despre caloriile alimentelor și despre câți bani mai am până pe 6. Și toate întrebările la un loc mi le voi tălmăci în tihnă, fără grabă. Mi le voi rumega în cele patru stomacuri și pe toate mi le voi vomita în palmă. Le voi înghiți și din nou le voi rumega, ore și zile și ani și vieți de insecte și cai, așa ca o vacă (ce animal umil). Am pantaloni roșii, sunt responsabilă. Doresc corespondență – inclus cafea- cu oameni pe care să nu-i deranjeze dezordinea din patul meu. Mă dor foarte des umerii, rog masaj. Str. B.P. Hasdeu, nr. 45, Cămin 5, camera 308 / 0748 751 778. Răspund cel mai des la numele de Leta Popescu.

.

25


film

La vie en Rose (La Môme) de Olga Efremov

Toată lumea: Edith Piaf!!! Edith Piaf! Și ce-i cu ea?! Da, o voce uimitoare. Unică. O femeie sclipitoare. Dar întrebarea pe care mi-a satisfăcut-o în filmul său Olivier Dahan este aceasta - ce o face pe Edith Piaf să fie „Edith Piaf”? Mai ales pentru cei care, pur și simplu, s-au obișnuit să reverbereze în cor un nume mare, știut de la părinții sau de la profesorii lor. Amintirile vin peste Edith în clipele de dinaintea morții, în frânturi amestecate, care merg împotriva trecerii timpului. Cu o mamă alcoolică și cu un tată… contorsionist, Edith face școala străzii. O prostituată știe să-i fie ca o mamă și îi dăruiește credința în Sfânta Theresa, în minuni – un foc care o încălzește pe Edith când îi este mai greu. De mică, se pare, stă în calea multora. Mama ei – artista străzii. Bunică-sa trebuie să-și ducă viața liniștită de bordel. Tatăl ei o forțează săși câștige pâinea. Însă toate acestea eliberează vocea ei, ca pe o vrăbiuță dintr-o colivie strâmtă.

26

Sângele unei prostituate abuzate de către client desenează un zâmbet larg de clovn pe buzele lui Edith. Micul clovn. Mica vrăbiuță... Cu o alură bolnăvicioasă, cântând pe străzi, consumând alcool în mod constant (mă întreb dacă exemplul pe care i l-a dat mama, o fi fost și o „moștenire” genetică), învârtindu-se prin medii murdare ale societății, păstrânduși cu încăpățânare pasiunea pentru tricotat și doborâtă de reumatism, pot spune că a căpătat un caracter infect. O femeie căreia nu-i mai rămâne nimic altceva decât să-și apere punctul de vedere cu ardoare. Râvnește să cânte. Arțagul și gura ei spurcată devin trăsături puțin credibile la o figură atât de impunătoare în muzica mondială. Însă grosolonia-i intră în reacție cu un simț al umorului foarte picant și cu o sensibilitate ce îmi înmoaie inima. Zâmbetul unui copil… Pelicula La Môme, pe care l-aș traduce cu tandrețe „Mica vrăbiuță”, mi-o descoperă pe fetița Edith, care nu ar fi fost vie decât prin muzică. Femeia care iubește, trăiește și acum.

.


film

The Reader de Alice Mihalache

Am văzut un film despre o femeie. Dacă aş fi ştiut cum avea să fie, mi-aş fi pus o pătură pe umeri, mi-aş fi făcut un ceai cald şi aş fi oftat lung înainte. Nu-i o dulcegărie, nu are un final fericit şi nici nu-ţi aduce prea multe motive de bucurie. E un film sincer şi rece care, îţi descrie personajele atât cât să nu le cunoşti întru totul. Povestea se întâmplă într-un orăşel din Germania. Într-o zi ploiasă de prin anii ‘50, Michael se întoarce de la şcoală; îi e rău, iar Hanna, o femeie în toată firea, îl ajută să ajungă cu bine acasă. După ce îşi revine, Michael se întoarce la casa Hannei să-i mulţumească. Ea îl primeşte la fel de rece precum l-a şi ajutat. Fără prea multe cuvinte, încep o relaţie stranie. Ea îl învaţă cum e sexul. El o hrăneşte cu tinereţe, entuziasm, nepricepere şi cuvinte citite. Se iubesc, se privesc, se spală, se mângâie, se plimbă. Nu se cunosc. Michael citeşte cu voce tare romane şi poveşti, iar Hanna ascultă. Apoi sex. Asta este singura regulă. Hanna pleacă fără nicio explicaţie. Michael creşte, se maturizeză şi suferă. Ajunge student la Facultatea de Drept şi participă la un proces, unde șase femei sunt acuzate de uciderea a 300 de evrei, în perioada nazistă. Printre ele şi Hanna Schmitz.

The Reader este despre Hanna Schmitz. E despre viaţa unei femei frumoase, sincere, a unei firi închise şi pline de secrete. Hanna nu vorbeşte mult. E modestă, priveşte şi ascunde tot ce simte şi gândeşte. Este un personaj dezbrăcat, cu o minte închisă. E o femeie în toată regula şi arată asta prin felul în care hotărăşte, prin fruntea încruntată, prin mâinile muncite şi prin frumuseţea naturală. Nu dă explicaţii şi acţionează aşa cum crede că e corect. Este judecată şi explică senin cum s-a angajat ca paznic la Auschwitz pentru că avea nevoie de mai mulţi bani, cum alegea câte 10 femei pe zi pentru execuţie, deoarece nu mai aveau loc în lagăr, cum nu a deschis uşile bisericii în timpul incendiului ca să nu provoace panică. Este condamnată la închisoare pe viaţă, pe nedrept. Ştie asta, o face intenţionat, dar se resemneză. Este un personaj simplu, naiv şi necitit. Oricât aş vrea, sinceritatea şi simplitatea Hannei nu-mi dau voie s-o judec. Nu-mi vine să-mi pun prea multe întrebări, dar îmi vine să mă gândesc şi să mă pun în pielea ei. Am făcut asta şi am simţit ruşine, obsesie şi fiori pe şira spinării. Pe de-o parte, m-am simţit al naibii de singură, neputincioasă şi dezamăgită. Pe de altă parte, m-am simţit puternică şi hotărâtă.

.

27


film

Frida de Vlad Lipovanu

Nu vreau să vă spun prea multe despre film. Sunt convins că mulți dintre voi l-ați vizionat deja, iar celor care nu ați făcut-o, vă recomand să îl vedeți cât mai curând. Nu e un film care să rămână în istoria cinematografiei, însă e cea mai reușită biografie a Fridei Khalo. Filmul a primit 12 premii, dintre care 2 Oscaruri, unul pentru coloana sonoră, așa că, înainte să continuați a citi acest articol, căutați piesa Dios Nunca Muere și dați play... Soție, amantă, pictoriță, geloasă și afectivă, atrasă de femei, nonconformistă, luptătoare, dar firavă, Frida întruchipează, poate, femeia pură din toate perspectivele ei. La vârsta de 18 ani suferă un grav accident de autobuz, care-i va afecta întreaga viață, năruindu-i șansa de a avea copii. O altă nenorocire a fost... Diego Riveria, soțul ei. „Am avut două accidente mari în viaţa mea, Diego: autobuzul şi tu. Ești de departe răul cel mai mare.” L-a idolatrizat și iubit, chiar dacă el, bărbat, nu a știut să prețuiască acest dar pe nume Frida. Două nenorociri, acestea sunt izvoarele creative din care a dat viață unor tablouri care au făcut istorie și au marcat o lume întreagă. Se spune că a avut o relație cu Troțki și una cu Breton, dar a iubit o singură dată, 28

pentru totdeauna, pe Diego. Dovadă sunt și numeroasele picturi realizate de Frida, în care el este prezent. Unul dintre tablouri, care m-a impresionat este The Love Embrace of the Universe. Incapacitatea Fridei de a purta copii au condus-o să adopte un rol matern faţă de Diego. În centrul picturei, ca o Madonă, ea își ține soţul în brațe ceea ce ilustrează relaţia de afecțiune a femeii pentru bărbat. În această pictură, Frida prezintă viața și moartea, noaptea și ziua, luna și soarele, bărbatul şi femeia, toate într-o perfectă dihotomie recurentă. Tabloul prezintă multe elemente derivate din mitologia aztecă, pe care vă las pe voi să le descoperiți. Din septembrie, în Mexic, chipurile celor doi îndrăgostiți sunt prezente pe bancnota de 500 de pesos. „N-am ştiut niciodată că sunt suprarealistă până n-a venit Breton în Mexic să-mi spună”, declara ea. Și uite unde e geniul Fridei! Nu a urmat niciun curs de specialitate. S-a apucat de pictat, după accident, pentru a-și omorî timpul în care era imobilizată la pat. A pictat, și după ce s-a ridicat din pat, și a continuat să își exprime trăile interioare cu pensula în culori. Într-o lume dominată de bărbați, Frida a reușit să arate că geniul nu este doar de sex masculin. Mă dezgust de fiecare dată când mă lovesc de


The Love Embrace of the Universe, the Earth (Mexico), Me, and Senor Xolotl 1949

film

o carte a unui filozof misogin care prezintă femeia ca pe un accesoriu al bărbatului. Și sunt mulți astfel de filozofi. Ce au uitat ei, de fiecare dată, a fost condiția femeii în societate și modul în care bărbatul și-a impus supremația de rasă prin autoritarea brutală. Însă Frida a reușit să treacă peste această condiție, demonstrând că puterea creativă a femeii poate fi cu mult deasupra bărbatului.

Despre Frida s-a scris mult și sunt convins că se va mai scrie. Eu vă pot spune doar că merită să vă petreceți timpul pentru a o descoperi. Pe lângă filmul Frida vă recomand The Life and Times of Frida Kahlo (2005) și La Cinta Que Envuelve Una Bomba (2003), alte două filme biografice excepționale.

.

29


film

The Kids are All Right de Oana Hodade

Povestea, plan general: o familie americană, un părinte carierist şi un altul dedicat familiei, doi copii adolescenţi, vară. Între ei apare pentru scurtă vreme intrusul, care şifonează niţel relaţiile şi scutură trunchiul arborelui familial, pentru ca membrii cocoţaţi în vârful lui să-şi pună la îndoială valorile, să le reevalueze şi, în final, să elimine corpul străin pentru a putea merge mai departe împreună, sudaţi în celula de bază a societăţii. Familia, plan apropiat: parintele carierist e medic, cu o predispoziţie spre dependenţe. Munceşte foarte mult, goleşte paharele de vin cu spor şi îi e necesar să controleze cam tot. Părintele familist e decorator-freelancer, eufemism pentru persoană cu mult talent latent, dar prea puţină încredere de sine, la care se adaugă îndoiala în privinţa propriei sexualităţi şi a scopului în viaţă. Copiii – un sportiv cu bun simţ şi o absolventă de liceu curioasă, caldă şi calmă. Close-up pe intrus: nonconformist, motociclist, proprietar de restaurant şi grădină bio, fără familie sau alte bagaje. Donator de spermă. Trivia: cei doi părinţi din film sunt mame, amândouă. Moms, cum le zic copiii. Un cuplu 30

de lesbiene, deci, cu doi copii sănătoşi, născuţi în urma inseminării artificiale cu spermă de la acelaşi donator. Ce face ca filmul să fie mai special e tocmai ideea că un cuplu de lesbiene poate întemeia o familie normală, cu probleme inerente, dar nu de nerezolvat şi copii all right din toate punctele de vedere. Nu e un subiect tocmai la îndemână de dezbătut, nici măcar pentru societatea americană, care judecă mai aspru decât vrea să pară, darămite pentru România lui 2011, plină de complexe şi tabuuri. Cu toate acestea, emfaza pe normalitate e acelaşi motiv pentru care filmul rămâne o comedie moralizatoare despre familie, cu două actriţe de top (Annette Bening, pe o linie foarte bună a mamei-stâlp al familiei, şi Julianne Moore), una în ascensiune (Mia Wasikowska) şi un actor charismatic, bun-dar-rău (Mark Ruffalo). Ceea ce nu-i aşa de grav, fiindcă nici nu cred că s-a dorit a fi mai mult decât e. Acum, nedumerirea mea, pe care aş dori s-o adresez pe această cale regizoarei, este: de ce v-aţi legat la cap cu un cuplu gay, doamnă Lisa Cholodenko, dacă nu vă doare? Mulțumesc. Generic.

.


film

La Leçon de Piano de Olga Efremov

Mireasmă de femeie și... sarea mării. Rămășițe din glasul Adei se împrăștie pe clapele de pian. Glasul din mintea Adei. Muțenia este puțin suportabilă pentru mulți. Puțini vor s-o înțeleagă... Chiar este atât de greu de acceptat? Tatăl își căsătorește fiica cu un necunoscut. Această Ada părăsește Scoția, luând cu ea fetița concepută, se pare, într-o iubire tacită, și pianul său – vocea Adei. Oamenii vorbesc atât de mult! Rareori, spun lucruri care să conteze, în primul rând, pentru ei. Însă merită să-ți sacrifici emoția ca să spui doar lucruri potrivite? Poate, lucruri autentice? Ada apare celor din casă drept o ciudățenie care nu cuvântă. Dar aceasta nu trebuie să fie o piedică în a nu fi tolerată, precum o face și puterea divină cu ea. Prejudiciile nu întârzie să apară. Însă nobil este cuvântul spus în tăcerea muzicii. Ada cântă la pian și naște trăirea în cei din jur, chiar dacă aceștia nu și-o doresc. În America de Nord, pianul trăiește o soartă care schimbă viața Adei. Este părăsit pe malul mării, spălat de valuri și inundat de ploi. Glasul

Adei este închis într-un tărâm străin, acesta, de altfel, strigând libertatea. Fiica ei poartă un nume de sălbăticie, Flora - crescută întrun spirit nonconformist. O oglindește pe Ada. Dar aceasta e Ada cu aripi de „înger” (confecționate pentru unul dintre spectacolele de teatru locale) – voce a nesupunerii. De la o bucată de pământ în Lumea Nouă în schimbul unui pian abandonat pe plajă, la lecții de pian care ajung să fie târguiala dintre un bărbat care dorește femeia și o femeie care ajunge să se prostitueze de dragul pianului său, - regizoarea Jane Campion conduce pe traseul sufletului femeii. Dragostea se cuibărește în sânul unui străin. Se ivește șansa de a trăi, îngropând în tăcerea mării pianul trecutului. Femeia nu cere niciodată mai mult decât merită. „Tace” despre mai multe decât s-ar putea înțelege din tăcerea ei. Femeia, între doi bărbați, poate să doară ca o clapă care nu mai are voce.

.

31


film

Sid and Nancy de Paul Socol

so fuckin boring. ca să zic așa. deci: sid era prin anglia cu sex pistols... adică era cu ei în trupă și cântau. mai mult ei. că el nu știa să cânte la nimic. îi scoteau ăia basu’ să nu s-audă. că era varză, da’ făcea șou. se automutila și chestii. și printr-o pretenară care făcea sex pe bani (sado maso and shit), sid o cunoscut-o pe nancy care era americancă junkie. băga droguri în ea ca sparta. și el, distrus fiind, s-o îndrăgostit de super femeia asta și s-o drogat împreună. ăștia din trupă plus impresaru’ s-o prins că-i ceva dubaș... adică era prea haos până și pentru niște fucked up people ca ei, știi? şi-n plus pregăteau un turneu în state, așa că au zis: ”fără nancy”. da’ sid era terminat fără ea și iubirea ei și era praf non-stop prin concerte, se tăia și își făcea rău ca un animal. ăștia de la sex pistols s-o enervat, îți dai seama, și o spart trupa din cauza lui. da’ mai încolo, totuși, sid și nancy s-o întâlnit în anglia și s-o iubit mult și s-o drogat. apoi o plecat în paris. unde s-o iubit și mai mult și s-o drogat și mai mult. nancy, deși era complet dusă cu pluta, o crezut în sid și i-o promovat

32

o carieră solo (cică vocalist). din dragoste bă. o fost ok. mă rog. o perioadă sau așa ceva. da’ toată faza s-o dovedit o porcărie colosală, un eșec, o tâmpenie etc. ăștia o început iară să bage droguri și să trăiască ca dracu’... prin ceva hotel jegos din state. totuși, într-un mod complet scârbos și dement încă era ceva iubire psihopată acolo. da’ după ce o rămas fără droguri și bani o luat-o pe ulei... cu filme ciudate și panică. sid și-o dat seama că e complet controlat de femeia asta și că așa nu mai merge, chiar și pentru un punker anarhist ca el. și în fine, s-o luat la ceartă de aia nasoală și noh o ucis-o din greșeală. da’ fără să-și dea seama. și s-o iubit așa plini de sânge o perioadă. până să se prindă sid, deja the fuckin police was there. și o făcut un pic de pușcărie. numa că viața lui era fără sens, fără nancy, știi? și o murit de supradoză. din supărare. noh.

.

PUnks not dead. LOves not dead. BUT they are! și numa femeia aia îi vinovată. sau anturaju sau așa ceva. the end.


Femeia şi vârstele ei Noţiunile, odată cu trecerea timpului, ca şi femeile, îşi rotunjesc formele. Noţiunile, odată cu trecerea timpului, ca şi femeile, devin mai pertinente, mai concrete, mai frumoase, mai pline de înţeles. Noţiunile, în funcţie de perspectivă, pot fi atrăgătoare, respingătoare, banale, originale sau contradictorii. Ca şi femeile. Noţiunea e la genul feminin. Femeia, la fel, de cele mai multe ori. Scarlett, Olga, Ligia vorbesc despre femeie din perspective diferite, în funcţie de gramajul de timp trecut peste ele.

Scarlett Dan Cârlionţata aceea blondă şi zglobie era bucuria casei. Creştea cu fiecare zi ce trecea. Iar acum a ajuns la adolescenţă. Se află la limita dintre fată şi tânără femeie. Mă găsesc acolo întradevăr, căci e vorba despre mine. Sunt conştientă de schimbările prin care trec şi întrevăd oarecum spre ce mă îndrept. Oana mi-a propus să vă vorbesc despre modul în care relaţionez eu cu ideea de femeie. Trebuie să recunosc că nu ştiu ce e femeia, sau cel puţin încă nu ştiu. De aceea nu am de gând să spun vorbe goale doar pentru a încerca să o definesc. Aşadar, a fi acea fiinţă fragilă, lipsită de apărare, care necesită un punct de echilibru şi sprijin în viaţă, provenit din exterior, nu e tocmai ceea 33


ce înţeleg eu prin femeie. Consider că, din contră, o femeie e un izvor al contrastelor. Întocmai ca umbrele şi luminile unui desen. Interdependenţa dintre acestea subliniază ideea de ansamblu. Astfel, contrastele stranii accentuează esenţa învăluită în mister a femeii. Dacă sensibilitatea, puritatea, tandreţea constituie caracteristici general feminine, curajul, spiritul de luptă sunt însuşiri ce apar exact când e nevoie de ele. Astfel că ceilalţi se întreabă de unde până unde, sau, cu alte cuvinte, sunt uimiţi de aşa-zisa schimbare. O femeie are o putere nebănuită, ascunsă în spatele frumuseţii sau a farmecului pe care care le-ar putea deţine. Din acest motiv, reuşeşte să-şi mascheze părţile negative sau, cel puţin, să le diminueze gravitatea. Când este în apogeul tinereţii sale, femeia este venerată, adorată. În momentul în care îl va fi găsit pe acela care va deveni totul pentru ea, s-ar putea pierde pe sine de dragul celui iubit. Este capabilă să îşi dăruiască viaţa, în sens metaforic, şi nu numai. Deşi cel care o cucereşte nu scapă nechinuit şi nu duce lipsă de frământări, femeia renunţă cea dintâi la sine şi nu o face pentru propria fericire, ci pentru a lui. Dar ceea ce mi se pare deosebit în faptul de a fi femeie, e ceva mult mai simplu, mărunt. și anume, capacitatea acesteia de a valorifica fiecare gest și să-i înțeleagă mesajul. Este capabilă să valorifice fiecare gest şi să-i înţeleagă mesajul. Aici contribuie desigur şi intuiţia, atât de predominantă în atitudinile pe care le adoptă. În plus, este atât de atentă la detalii... Îţi aminteşti cutiuţele sau cufăraşele pe care le deschid femeile în filme? Acelea încărcate cu bileţele, suveniruri, poate fotografii învechite, cu valoare sentimentală? Nu sunt simple scenarii. Mini-valiza mea de piele stă ascunsă într-un loc știut numai de mine. O deschid foarte rar, când am ceva de adăugat. Era secretul meu şi al ei. Acum l-ai aflat şi tu. 34

Olga Efremov În ultimul timp, tot întreb bărbații, aerul, pereții, providența: „Ce fac cu femeia din mine?” Disperarea croiește drum depresiei și mă simt rușinată că nu găsesc soluții. Oricât de egoist ar suna, nu am teorii despre femei cu care să te impresionez. Nu mă interesează decât persoana mea, în particular, și abia apoi femeia, în general.


Dacă este să privesc dintr-o perspectivă globală, eu sunt de părere că femeia este discriminată. Și totul pornește de la nivel de individ. Este discriminată chiar în brațele bărbatului. Esența masculului se definește prin răspândirea sămânței sale în toate direcțiile lumii, funcția lui terminându-se, faptic, în momentul finisării actului de copulație. Iar femeia se alimentează cu false speranțe că bărbatul se va schimba de dragul ei și că o va adora. Femeia își obține validarea doar prin prisma principalului său oponent complementar – bărbatul. Femeia – uitată sau nemaiîntâlnită. Vârstele ei epocale. Mă inspirase mult asemănarea făcută dintre sexul femeii și petalele unui trandafir, dintr-o cărțulie despre schimbările care au loc în timpul pubertății... Au uitat să adauge că petalele se vor usca și se vor împrăștia în neștire. Femeii îi este recomandad să-și accepte latura feminină. Dureros este dacă ea nu reușește săși conștientizeze propria sexualitate. În rest, dincolo de faptul că, de cele mai dese ori, tot greul în familie îl duce femeia, ea are abilitatea ancestrală de a fi un conducător, aș spune, perfecționist, dacă nu autoritar. Poate tocmai din cauza aceasta ea are postul de educatoare și învățătoare? Oare dacă femeia stă la casierie, ea e cea care administrează banii umanității?

Ceea ce mă interesează este că femeile, fetițele, bătrânele, fetișcanele, precum și alte creaturi ca baba Odochia, vrăjitoarele, muzele, Baba - Hârca, sirenele și zânele toate-s femei. Vârstele lor sunt doar forma (într-o metamorfoză continuă). Scopul lor nu este vârsta. Vârsta psihicului ține de structura evoluției interioare, care are loc la un nivel atât de intim. Vârsta nu se îndeplinește pentru că așa arată calendarul anilor. Cred ferm. Împlinirea vârstelor femeii se conturează odată cu respectul față de părinte, cu dăruirea față de frate, cu generozitatea față de prieten, cu sinceritatea față de iubit, cu răbdarea față de copil, ... cu iubirea față de femeia din mine. Cele mai triste lucruri ar putea fi cele mai fericite prilejuri de a pune încă o piatră în zidul plângerii din ochii femeii. Ce vârstă îmi dai?!

Ligia Voro Trecerea spre vârsta de 30 de ani poate fi distructivă dacă nu eşti înzestrată genetic cu umor. Mulţi bărbaţi - din când în când trebuie să ne raportăm, preţ de milisecunde, şi la părerile lor - ar spune că aici s-a sfârşit viaţa noastră. A femeilor trecute. Ce mai contează că doar de 30 de ani. Gata, te-au pensionat. Dar e o vârstă faină, faină de tot. Să luăm un exemplu, de la baza nevoilor moderne ce ar trebui completate în piramida lui Maslov. Te duci într-un club şi el nu observă, orbit sau doar chior de la lasere şi stroboscoape, că ai fire albe – să nu credeţi că de la el, ei, ea, ele, ci de la genetică, ereditate -, câteva riduri şi nu de expresie - şi că îţi ţii burtica sub control la şedinţe de fitness şi alergând prin pădure. Devine cam insistent, dar tu îi zâmbeşti, chiar 35


dacă te agasează cu întrebări - „şi pe tine cum te cheamă?”, „cu cine ai venit?”, „vrei să bei ceva cu mine?” şi alte stupizenii care te avertizează rapid cam cât a tocit săracul întrebările astea până să vii tu să îl asculţi. Aşa că îl întrebi din senin, la fel de tâmp, „câţi ani ai?” 24, răspunsul lui îl parezi rapid cu o lovitură de bumerang şi îi spui „am trecut binişor de 30”. Pentru el nu ar fi o problemă, dar pentru tine da. Nu vârsta, ci infantilismul cuceririi. Vrei miez. La muncă, altă distracţie. Dacă înainte de 29 de ani îţi ţineai în frâu pornirile de-a le scoate ochii şefilor care îţi aruncă pe birou un proiect năstruşnic, gândit aşa, pe genunchi, peste noapte, după 30 de ani, nu te deranjează să le arăţi, cu diplomaţie şi bunăvoinţă, SWOT-ul. La fel şi cu ai tăi colegi. Direct şi tolerant, cu voce scăzută, până trebuie să facă linişte ca să te asculte, le zici tot ce ai de zis. Pastila de umor se dovedeşte cea mai eficace în relaţiile desenate, bine sau prost, cu subalternii. Te-ar omorî pentru sarcasmul tău şi sper, protejaţi de ecranele calculatoarelor, pereţii despărţitori, uşa închisă, să ajungă ei cândva superiorii tăi. În viaţa privată, dacă ai trecut de 30 şi nu ai bărbat şi copii, murături de pus, haine de călcat, călătorii de pregătit, eşti o ratată, clar. Noroc că te salvează umorul şi câteva răspunsuri. De bărbaţi nu duci lipsă decât dacă vrei, niciunul nu te refuză cu un text bun aplicat orgoliului său, copii care să te obosească după o oră poţi găsi la creşă, problema murăturilor o poate rezolva alimentara, iar cea a cămăşilor la dungă - materialele ce nu trebuie călcate. În schimb, universul e doar al tău. Poţi să îţi umpli viaţa ta goală citind o carte şi vizionând un film, măsurându-te cu partenerele de fitness cum ţi s-a subţiat ţesutul adipos, poţi glumi cu colegii fără perdea şi fără teamă că, Doamne, află bărbatul, poţi să cucereşti fără nicio miză şi fără să te doară capul decât dacă eşti mahmură şi multe, multe alte chiţibuşării de femeie singură. Dacă nu ar suna, însă, atât de cumplit, de egoist şi singuratic. fotografii de Mihaela Romonți 36

.


Femeia ideală. Există, dar nu există. Sau invers. de Cătălin Hegheș

Dacă le cunoșteam, maica Tereza m-ar fi plictisit cumplit, Edith Piaf nu cred că mi-ar fi spus ceva în afară de muzică, despre Frida Khalo aș fi spus că-i o frustrată, Coco Chanel o frigidă, Mata Hari o ușuratică – la toate le-aș fi găsit un cusur. Așadar, există sau nu există femeie ideală? Păi nu, nu există. Dar s-o luăm puțin altfel. De ce, indiferent cât de bună ar fi mâncarea, niciodată n-o să mergem, în fiecare zi, din viața unui anumit restaurant ca să servim mâncarea preferată acolo? De ce, dacă am o Dacie vreau Volkswagen, mai apoi BMW, mai apoi Ferrari, iar când îmbătrânesc Rolls Royce? Și de ce nu mă mulțumesc să recitesc la nesfârșit cartea mea preferată sau să revăd filmul meu preferat? Pentru că așa ar fi logic, nu? Păi nu. Pentru că de fiecare dată voi vreau ceva mai bun. Pentru că, dacă mașina X e cea mai rapidă dintre toate, voi vrea încă una cu care să mă duc la piață după cartofi, încă una cu care să fug la o cabană pe munte și tot așa. Iar dacă am văzut filmul meu preferat de zece ori, poate că vreau să văd ultima comedie penibilă, de duzină, scoasă de niște idioți de la Hollywood. Tranșând bădăran problema, cam așa e și cu

femeia ideală. Nu există. Dar oricât de mult m-aș gândi la mama, iubita mea ori aceea din istoria omenirii care m-a motivat cel mai mult la un anumit moment, când voi merge pe stradă mă voi uita la ochii, sânii sau fundul unei necunoscute, de la care nu vreau nimic, dar mă uit chiar dacă nu vreau nici măcar s-o cunosc. La fel, poate voi citi cu interes un interviu luat Oanei Pellea sau Monicăi Lovinescu, dar asta nu înseamnă că pentru mine sunt femeile ideale. Tind spre ideal, deși sunt perfect conștient că n-a existat, nu există și nu va exista nicioidată. Pentru că idealul e doar în capul meu și, culmea, nici măcar acolo nu e definit. Nu știu dacă femeia ideală e brună, roșcată, șatenă sau blondă. Nu știu dacă e calmă pasională ori pur și simplu o țicnită. Nu știu cum se îmbracă, ce muzică ascultă și ce cărți preferă. Nu știu nimic din toatea acestea și poate chiar o iubesc pe cea căreia îi spun iubită. Și o vreau doar pe ea. Dar mă voi uita la ochi necunoscuți pe stradă și voi citi cu interes despre cele care au schimbat într-un fel sau altul lumea în care trăiesc. Pentru că, deși nu există, femeia ideală există.

.

37


Cine este femeia ideală?

de Vlad Lipovanu Era o dimineață de mai, iar ei doi stăteau unul în fața celuilalt. Asta, după o noapte nebună pierdută prin cluburi. El o privise în ochi și îi spuse răspicat: „M-am săturat de tine. S-a terminat!”. Era într-adevăr sătul de flirturile ei cu băieții din club. Apoi începuse să îi arunce o serie lungă de reproșuri, mai mult sau mai puțin adevărate. Fata îl ascultă, iar la final îi spuse cu un zâmbet de fetiță: „Du-te acasă și dormi. Te iubesc.” Apoi îl sărută. El, buimac și confuz, se duse acasă să doarmă. 38

După ce se trezise, băiatul, deși mahmur, se simțea vinovat pentru acele cuvinte urâte, aruncate din cauza unui volum prea mare de alcool consumat. O sună să-i spună că o iubește, dar ea nu-l lăsă să-i zică nimic și îi spuse răspicat: „Cum ai putut să-mi zici toate cuvintele acelea?! Ești un măgar.” Băiatul înțelesese că fata suferise pentru acele cuvinte urâte. Știa și că, dacă o părăsea, ea ar fi suferit multe nopți de atunci încolo. Băiatul


a învățat că fata are nevoie de libertate și că libertatea ei era dependentă de el. Fata nu flirta pentru că își dorea un alt băiat, ci doar pentru că îi plăcea să fie femeie. Cu cine pleca ea acasă în fiecare dimineață, în cele din urmă? Nu cu băiatul ei?! El, băiatul, a învățat să fie gelos și nu un crizat. A înțeles că gelozia poate fi exprimată și altfel, cu tact, ceea ce fetei îi plăcea.

defectele. Și poate e ciudat pentru voi că pomenesc de defecte atunci când vorbesc despre femeia ideală. Dar ce e idealismul și cum trebuie privit el atunci când vorbim despre cel feminin? Cred că perfecțiunea se atinge doar prin imperfecțiune, sau, explicat altfel, doar imperfecțiunea poate tinde spre perfecțiune, pentru că, dacă cea dintâi nu ar exista, nu s-ar fi născut termenul de perfecțiune.

Fata avea și ea defectele și toanele ei, dar poate o să vă surprindă, dar ea era femeia ideală. Nu pentru că îl iubea, nu pentru că îi suporta crizele lui de isterie, ci dintr-un simplu alt motiv. L-a învățat că iubirea nu înseamnă pierderea de sine și dacă suferă, să sufere în tăcere, că în viață, este, în cele din urmă, singur și că nimeni nu aparține nimănui. Alături de ea, băiatul a înțeles că iubirea ce îi leagă, nu sunt nopțile pierdute prin baruri, nici flirturile, nici plimbările prin parc și nici geloziile ieftine sau cu tact, ci evoluția spre o treaptă mai înaltă. Asta îi lega, împreună ei creșteau individual, ca oameni și ca spirit.

Băiatul nu era pefect, dar alături de ea, a învățat să tindă spre perfecțiune, nu doar în relația cu ea, ci să adopte un anumit tip de comportament demn, care să-l transforme dintr-un băiat întrun bărbat.

Cine e femeia ideală în cele din urmă? E doar o utopie sau chiar există? Eu am convingerea că există. Nu pot să-i definesc trăsăturile fizice, nici măcar să-i enumăr calitățile sau

Vă mărturisesc că mi-a luat multe nopți să scriu aceste rânduri, încercând să definesc femeia ideală. Ceea ce greșisem, la început, a fost că priveam femeia ca pe un individ solitar, evitând involuntar, tocmai relația dintre ea și bărbat. Femeia ideală nu este perfectă, însă femeia ideală te învață să tinzi spre perfecțiune sau, cel puțin îți deschide calea către a dori mai mult și de a evolua ca și bărbat și, firesc, ca și om.

.

Femeia ideală există în fiecare femeie. Și ca femeia să fie una ideală, nu trebuie să facă mai mult decât să fie femeie. 39


Femeia, între al doilea sex şi obiect de cult de Laurențiu Blaga

Într-o lume în care este tot mai greu să respiri, a respira în doi este o adevărată performanţă. Aerul e tot mai puţin, tentaţiile tot mai multe, iar pasiunea din ce în ce mai mare. A vorbi despre femeie la modul general, este ca şi cum ai face judecăţi de valoare despre aerul pe care îl respiri. Şi aceasta, pentru că fiecare femeie este specială, în felul ei. Pornind de la aceste considerente, încercăm să vedem lucrurile din mai multe unghiuri. Nu avem pretenţia că vom acoperi întreg orizontul feminin deoarece, nu-i aşa, femeia este un univers infinit, mereu surprinzător. „Sunt misogin, deci exist!” „Nu există femei urâte, ci doar bărbaţi insuficient de beţi!”. „Femeia este un rău necesar!” Acestea sunt doar câteva dintre sintagmele cu caracter decisiv, în spatele cărora unii bărbaţi se ascund, când vine vorba să definească rolul femeii în viaţa lor. Şi asta pentru că a desconsidera femeia şi a o reduce la ipostaza de obiect uzual este cea mai la îndemână posibilitate. Recent, m-a pus pe gânduri numărul mare de vizionări pe youtube ale clipului în care, Nicu Mihoc spune, întrun moment de relaş, textul poruncii „Să nu preacurveşti!” din piesa Decalog după Hess,

40

(autor Alina Nelega). Ascunzându-se în spatele ticluirilor extrem de reuşite ale autoarei, valul de aprecieri la adresa adevărului artistic din spatele rândurilor a început să crească. Misoginii de serviciu şi-au frecat mâinile şi au suspinat plini de emoţie: „Iată, textul!”. Mai mult, nicicând nu li s-a părut mai reuşit un act de creaţie cu iz misogin. Cu alte cuvinte, apogeul sentimentelor antifeminine a fost atins, specia masculină fiind răzbunată pe vecie. Atât doar că, din cele câteva sute de mii de persoane care au vizionat clipul cu pricina, foarte puţine au fost cele care ştiau că textul respectiv face parte dintr-o piesă de teatru, scrisă de o femeie. Misoginismul nu va dispărea niciodată, iar bărbaţi care vor să spună tare şi răspicat cum stă treaba cu diferenţa între sexe, se vor naşte mereu (culmea, un rol important în acest proces îi revine tot femeii). Femeia în (propria) oglindă „Nu te naşti, ci devii femeie”. Cu această sentinţă, directă îşi începe Simone de Beauvoir a sa carte Al doilea sex, o tulburătoare analiză a ceea ce înseamnă femeia şi o biblie a feminismului în secolul XX. Dacă în primul volum femeia este privită la modul organic (de la postura de celulă până la cel mai reuşit


exemplar al speciei umane), în al doilea volum, Simone de Beauvoir realizează o extraordinară trecere în revistă a personajelor feminine, prezente în literatura universală. Unii ar putea vedea această carte ca pe un act de bravură, rezultat din dorinţa autoarei de a pune piciorul în prag. Alţii ar folosi multe din informaţiile intime ale psihologiei feminine prezentate în carte, ca pe un instrument, în exerciţiul relaţiilor cu femeile. Nu e de lepădat informaţia că Simone de Beauvoir a împărţit mare parte din bucuriile şi nefericirile vieţii sale cu nimeni altul decât Jean-Paul Sartre. Bărbatul cu scaun la cap şi femeie la suflet Poţi iubi fără să te doară? Nu prea cred. Când vorbeşti despre femeie (şi nu faci parte din rândul misoginilor cu certificat), rişti să cazi în patetism. Sau, cel puţin, aşa ai impresia. Te pătrunde o anumită jenă inexplicabilă şi, de aici, imposibilitatea de a fi coerent, de a avea un discurs clar şi inteligibil, discurs în care să îţi strigi cât de tare poţi admiraţia faţă de cele de lângă tine. Este exact ca la prima dragoste când sentimentul este acolo, vrea să iasă la iveală, dar tu nu ştii cum să faci asta. Dar, cum eşti un om raţional, îţi înfrângi toate complexele, scapi

Simone de Beauvoir

de bâlbâiala cognitiv-metafizică şi reuşeşti să spui ce ai pe suflet. Femeia este obiect doar în măsura în care ea îşi doreşte acest lucru. În rest, ce rost ar mai avea o după-amiază ploioasă de noiembrie, în care parcă nici goliciunea ta nu este atât de respingătoare lângă trupul femeii pe care, poate o iubeşti, poate nu, dar cert este că stă cu goliciunea ei lângă tine. Aerul pe care îl respiri devine mai curat, mai plin de sens, iar sentimentele contradictorii. Dacă femeia de lângă tine este şi cel mai bun prieten al tău, nu ai decât să fii fericit. Aşadar, a vorbi despre femeie este foarte greu, deoarece femeia reprezintă un mister permanent. De aceea, femeia atrage, respinge, seduce, provoacă, iar bărbatul nu are decât să se lase atras, respins, sedus, provocat etc.

.

41


Bărbați în fuste de Roxana Maria Cotruș

O bancă: eA, EU, eL. Observ cum eL, bărbatul din stânga mea, adoptă o poziţie relaxată, însă graţioasă: picior peste picior, capul ridicat şi spatele drept. Degetul arătător al mâinii stângi se roteşte cu delicateţe în jurul unei şuviţe de păr, ochii-i mă privesc pe furiş, pe când colţurile buzelor sale se extind, apoi revin, evidenţiind şi ascunzându-i succesiv gropiţele – o veritabilă imagine cu iz de flirt! eA, femeia din stânga mea, e îndârjită, dramatismul vocii acesteia parcă îmi zgârie nu doar timpanul, ci chiar conştiinţa; gesticulează nevricos, iar de când ne-am aşternut trupurile în speranţa regăsirii câtorva clipe de repaus cotidian, aceasta ne întreţine perpetuu cu un monolog dedicat feminităţii. eA susţine că „sensibilitatea femeii nu mai funcţionează într-o lume a bărbaţilor”, că ,,este femeie aceea care ştie să ceară, să acţioneze, să dea cu pumnul în masă şi să obţină prin propriile-i puteri tot ceea ce şi-a propus; femeie este aceea care poate purta o conversaţie la acelaşi nivel la care o duce Bărbatul, aceea care este capabilă de a-l ţine în frâu pe Acesta, aşadar, plasarea femeii chiar pe o treaptă superioară (aşa vede femeia egalitatea). Femeia adevărată este aceea care ştie să pună piciorul în prag şi pumnul pe masă!”. Va să zică, Femeia s-a pus pe făcut dreptate în Babilonie! Şi cum dreptatea nu se poate înfăptui prin „supunere”, să renunţăm la

42


mansuetudine, să ne relevăm forţa feroce de gândire şi să împrăştiem pretutindeni săgeţi albastre, învăluite în mirosul străpungător al after-shave-ului! În timp ce-şi expune cu francheţe trăirile, decizia acesteia de a-şi ridica piciorul stâng, oferindu-i gleznei un loc de cinste pe genunchiul drept, mă împinge înspre sesizarea tremurăturilor cadenţate a pantofului sport, iar forma sânilor devine din ce în ce mai puţin vizibilă. eA continuă, eL o ascultă, pare interesat, însă nu are nicio părere; încă mai vorbeşte... îmi dă impresia unui desfăşurător de pseudo-considerente... Un câine apare, se uită plictisit la noi, apoi stânga-mprejur şi ţuşti disperat în direcţia opusă băncii! Se pierde printre alei. Privesc în urma lui şi, uitând de ce doi acompaniatori, mă pomenesc în cosmosul raţionamentelor şi cel al simţirilor echilibrate; constat cum bărbaţii se efeminează pe de-o parte, iar pe de cealaltă parte, femeile cunosc o virilitate ce ajunge să o concureze pe cea masculină. Aşadar, mimetismul funcţionează şi la acest nivel! După modelul: ,,ce a apărut prima dată - oul sau găina?”, mă/ vă întreb: Cine s-a transformat mai întâi - Femeia sau Bărbatul? Ce i-a condus oare la metamorfozarea propriei condiţii? Ea tânjeşte după competiţia cu Bărbatul, se preschimbă, îşi ignoră sau, mai rău, îi este ruşine

cu propria-i feminitate; feminizarea Bărbatului să fie oare consecinţa presiunii implacabile efectuată de către femeia-bărbat asupra Lui? Altfel nu îmi explic cum unii bărbaţi sunt mai femei decât au fost mamele şi prietenele acestora vreodată. Pluteşte o nevoie de contrafacere a propriilor valori naturale. Vă piere identitatea, aţi început prin a fi un adăpost prielnic suspiciunilor care v-au încătuşat Încrederea, Firescul şi Curajul! Mi-e teamă şi mie la rându-mi. Cât de puternic sau cât de fericit poate fi un om prins între o minciună şi un adevăr ce funcţionează ca o fatalitate? Probabil îndeajuns de puternic pentru ca doar atunci când îşi atinge sânii, ori sexul, să îşi spună: „sunt femeie/ bărbat/ doi în unul”; cât despre nivelul fericirii, nu îmi dau cu părerea. Mi-e dor de tine, Femeie! Cum ai devenit una cu Bărbatul? Unde-ţi-este graţia, unde-ţi sunt gesturile aproape calculate, rochiile vaporoase, privirile pe-ascuns, sărutările în grabă? Mi-e dor de tine, Bărbatule! Tu cum ai devenit unul cu Femeia? Aţi devenit unul. Eu cu cine rămân? O iau după câine. Îi las în urmă, pe bancă - eA în stânga, eL în dreapta. Sau era invers?

.

43


Practică teatrală, adică? de Oana Hodade

În viaţă facem alegeri în fiecare zi. Spunem da sau nu, asta merge, asta nu merge, pot, nu pot, vreau nu vreau. În viaţă trebuie să avem constanţă, determinare, perseverenţă. Ambiţie. Idealuri. Unul, măcar. Trebuie să avem principii de care să ne ţinem cu dinţii şi, cel mai important, trebuie să facem ceva. Să fim activi. Să existăm. Să riscăm.

Echipa Teatru 74 e cunoscut în Tîrgu-Mureş ca teatrul din cetate (deşi nu e singurul) sau teatrul lui Mihoc (deşi nu-i numai al lui). Teatru 74 (pe numele lui de botez Asociaţia Centrul Multimedia Teatru 74) face teatru altfel şi, din iulie 2010 încoace, „se joacă” pe banii Europei. De atunci a început implementarea proiectului Practică Teatrală în Regiunile Centru şi Nord-Vest, pe care Asociaţia îl derulează timp de 26 de luni din fonduri nerambursabile, direct de la Uniunea Europeană. Multe fonduri: 3 milioane de lei. Noi. Echipa care implementează proiectul are componenţa următoare: Theo Marton,

44


45


Stela Vătămănescu, Adrian Iclenzan, Andrei Gherghe, Paula Florescu, Cătălin Mîndru, Vlad Şandor. Artişti şi finanţişti. Nu vă spun fiecare cu ce se ocupă, nu din lipsă de respect, ci pentru că... e o poveste lungă.

legăturile cu alte teorii.

Lor li se alătură, ca partener, Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureş.

Ce înseamnă practica în şcoala de teatru? Studenţii culeg mere, nimic mai mult. Mărul cunoaşterii, mărul discordiei, mărul lui Tell. Înseamnă orice activitate artistică din afara orelor de curs. Actoria lucrează cu regia, regia cu scenografia (şi, mai nou, coregrafia) şi fac examene, mini-spectacole, experimente, instalaţii, unele reuşite, altele corecte, unele spectacole-manifest de-a binelea, altele eşuări lamentabile. Cu teatrologia nu lucrează mai nimeni, iar scrierea dramatică lucrează mai mult singură.

Proiectul Practică teatrală în Regiunile Centru şi Nord-Vest, pe înţelesul tuturor În şcolile din România, practica se face şi nu prea. Eu una, când mă gândesc la practică, îmi aduc aminte de sor-mea, care mergea în practică la Batoş, la cules de mere. Practic, asta făceau. O acţiune care n-avea nicio legătură cu teoria învăţată în şcoală, dar avea toate 46

Acum elevii nu mai culeg mere în practică. Sau poate mai culeg şi nu ştiu eu. Sau, cel mai probabil, practica nu se mai practică deloc.


Roluri în teatru, mai puţin şi asta numai dacă permite Universitatea. În film, mai deloc. Nu vorbim de Bucureşti, că acolo filmul e mai accesibil. Practica se face niţel haotic şi cam la voia sorţii. Cu excepţiile de rigoare, desigur. Care e schepsisul proiectului pe care îl coordonează Teatru 74? Toată practica, pe care studenţii de la şcolile de teatru din TîrguMureş, Cluj-Napoca şi Sibiu o au în planul de învăţământ, e concentrată şi organizată în două stagii de activităţi: primul, de workshopuri, şi al doilea, de repetiţii, culminând cu un festival în care sunt prezentate publicului toate producţiile. Alt schepsis e că studenţii care participă în proiect sunt studenţi în ani terminali, fie anul III, fie masteranzi. Adică

pe pragul dintre mediul protejat, propice experimentului, pe care îl constituie facultatea şi mediul dur şi neprietenos (era să-mi scape şi neproductiv) pe care îl reprezintă piaţa teatrală românească. Şi un al treilea schepsis, pentru că are mai multe, e că participanţii la proiect intră în contact cu spaţiile neconvenţionale de joc, cu alte metode de lucru decât cele de-acasă, cu profesionişti în domeniu, cu energia oraşului şi, cel mai important, se pot raporta direct la generaţia lor. Prima etapă, cele două săptămâni de workshop, s-au consumat în octombrie-noiembrie 2010. Cea de-a doua, de producţie propriu-zisă, a avut loc în martie 2011. Urmează al doilea an de proiect, în toamna 2011 şi primăvara 2012. Şi apoi...? 47


Ce se întâmplă după? S-au format 12 companii independente de teatru, în cadrul acestui proiect. Simulate, dar închegate din tot ce trebuie: manager, PR, regizor, scenograf, dramaturg şi actori. Existenţa lor din punct de vedere juridic înseamnă câteva teancuri de hârţoage, câteva semnături şi o investiţie minimă. E simplu, dar nu chiar, pentru că de-aici încolo urmează partea cea mai non-artistică şi lipsită de umor: goana după finanţare. (Fac o paranteză absolut aiurea ca să vă spun că, în România, nici măcar instituţiile sprijinite de Ministerul Culturii şi, Patrimoniului Naţional nu sunt în siguranţă. Priviţi cazul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, care a rămas fără spaţiu de manifestare. Teatrul Naţional Bucureşti, în clădirea căruia îşi avea sediu, a intrat în renovare, iar Ministerul n-a catadicsit să găsească din timp o soluţie. Gata cu dansul, şi cu asta, basta!) Nimeni nu poate garanta că spectacolele produse în cadrul acestui proiect vor avea viaţă. La fel cum nimeni nu poate garanta că banii investiţi într-o nouă producţie de teatru, fie ea într-o instituţie bugetată de stat sau într-una independentă, se vor amortiza vreodată. Riscul există în orice proiect artistic, oricât de bune ar fi cotele, şi el trebuie asumat de cei care au un cuvânt de spus, un pix de semnat sau măcar încredere în noua generaţie şi atitudinea lor. Atâta tot.

48


Cine, deci? Cine se riscă să preia, fie şi numai pentru o stagiune, una dintre cele mai noi şi proaspete 12 producţii de teatru din România? Cine oferă sprijn ca noile trupe de studenţi să treacă rampa şi să devină trupe de profesionişti? Cine vrea să investească în existenţa unui prezent teatral? Riscaţi şi asimilaţi! Teatru 74 o face. Cine mai riscă? Teatrule Naţional TîrguMureş, te bagi? Teatrule Ariel, te bagi? Yorick Studio, te bagi? Teatrule Scena, te bagi? Teatrule Radu Stanca, te bagi? Teatrule Lucian Blaga, te bagi? Teatrelor de Stat, vă băgaţi? Ministerule al Culturii şi Patrimoniului Naţional, te bagi? Finanţatorule, te bagi? Spectatorule, te bagi?

Un fel de concluzie În apa mâloasă în care plutim de mai bine de 20 de ani, ne-am dezvoltat un fel de-a fi. Nu cred că l-am avut dintotdeauna, dar e doar o presupunere. Ne-am dezvoltat această pluripricepere, şi dat naştere unei noi specii: homo multivalentus. Cel care ştie câte un pic din toate şi îşi dă cu părerea oricând, la orice. Cel care munceşte puţin pe bani puţini şi încă şi mai puţin pe bani mulţi. Cel care trage linia şi zice în mare, a fost ok, nu? E Românul v. 2011 şi sălăşluieşte în noi toţi, mai pitit sau mai la vedere. Îmi permit un comentariu, că poate ne bate gândul să punem de-un proiect pe fonduri structurale şi ni se pare simplu. Că muncim europeneşte pe bani româneşti, nu e ok. Dar nici să muncim româneşte pe bani europeni, nu e ok. Să gândim sănătos, pozitiv, pe termen lung şi... gata!

.

fotografii de Paula Florescu 49


Pagina lu’ Paul

Vârsta și femeile de Paul Socol

Am 24 de ani. Fac 25 în vară. Pot să zic că am avut destule iubite până acum. Și am cunoscut și destule femei. Evident, ca orice bărbat tânăr, ambițios, am tras și niște concluzii. Unele naive, altele demente, altele inspiraționale (exagerez). Eu zic: femeile, în general, sunt nebune. Dacă ai gasit una care nu-i, dă-i timp. Unguroaicele sunt bune la pat, dar nu e neapărat o regulă. Dacă știi să asculți, sau măcar să te prefaci, o să-ți fie mult mai ușor în relații. Niciodată nu deții tu, ca barbat, controlul, oricât de convins ai fi de asta. Femeile nu sunt complicate, noi le complicăm. Niciodată să nu-i spui unei femei dezbrăcate, care stă în pat lângă tine, că nu vrei o relație. Dacă te porți prea urât sau prea frumos cu ele, le pierzi. Când o ai, n-o vrei, dacă o pierzi, o vrei inapoi. Când o ai din nou, se repetă povestea. Nu trebuie să le înțelegi întotdeauna, mai indicat e să ai răbdare. One night stand-urile merg la unele vârste... ale tale, nu ale lor. O tipă mai tânără decât tine nu te face neapărat să te simți mai tânăr. Experiența contează. Nu toate sunt impresionate când le dai flori. Nu toate sunt irascibile în perioada aia a lunii. Într-o relație, iubirea există numai dacă

50

ești convins tu că există. Ele pot să vorbească și să asculte în același timp o altă conversație. Tu nu! Poți să fii orbit când te îndrăgostești, dar poți să rămâi și complet orb după despărțire. Suntem de multe ori mai proști (nu știu de ce). Bine, unele sunt doar păreri. Altele sunt chiar aberații. Ăsta e stilul meu. Mai glumesc, mai fac mișto. Poate par misogin sau arogant, deși aș încerca să fiu mai degrabă imparțial. Totuși, încerc, oarecum, să înveselesc atmosfera. Hai că ai zâmbit măcar o dată, recunoaște! Bine, hai că-ți zic adevărul. Nu știu ce vorbesc. Habar n-am cum e femeia. O dată la câteva luni zic: Gata știu! Am înțeles. Apoi cunosc o nouă prezență feminină care îmi dă peste cap toate teoriile. Important e să ne înțelegem, nu? Sau măcar să încercăm să nu ne pierdem mințile. Trebuie să mai credem în destin, să ne mai lăsăm duși de val, să mai fim și cerebrali, și atenți, și nebuni, și plini de pasiune, și plini de nervi. O fi o nebunie. O fi ceva care sună complicat. Dar ce naiba e normal și simplu în ziua de azi? Hai că te las! Te-am zăpăcit destul. O zi faină îți doresc!

.


ă

s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

Pentru o mai bună înțelegere folosiți diacritice!

pentru tipar fără greșeli TIPAR CARTE | CARTE PERSONALIZATĂ | RECONDIŢIONARE CARTE | EDITURĂ www.digitalcolorcompany.ro


LeCtura #5 - Femeia