Issuu on Google+

TRIM. IV — 2011

REVISTĂ LITERARĂ — APARE TRIMESTRIAL LA ORĂȘTIE — SE DISTRIBUIE GRATUIT

... pe corso Pe lângă casele din Piaţa Mare, pe drum din pietre vechi, pe sub castani, ieşeam – cu tot avutul – la plimbare: un car de vise şi sub un pol de ani. Se încropea, uşor, o… sărbătoare. Din… tinereţea noastră. Fără bani. … pe lângă casele din Piaţa Mare, pe drum din pietre vechi. Pe sub castani. Azi, cei ca mine - prezenţe tot mai rare, „scăpaţi” de… ce-am avut, tot fără bani târâm iavaş-iavaş, muiaţi de soare, umbra a ce-am ajuns, în… poli de ani. … pe lângă casele din Piaţa Mare.

Pătru Dănilă Orășanu Centrul Orăștiei în 1858

De ce o nouă revistă literară? Cultura a fost întotdeauna la ea acasă în orașul de la porțile istoriei. Din 1582, când s-a tipărit aici Palia — prima traducere românească a celor două cărți de la începutul Vechiului Testament și până în prezent, la Orăștie au văzut lumina tiparului multe publicații, dintre care, m-aș opri doar asupra celor literare: „Spicuiri literare”, „Foaia interesantă”, „Revista Orăștiei” sau „Cosânzeana”, revistă a cărui director era Sebastian Bornemisa, prin efortul căruia mai apare și „Almanahul scriitorilor de la noi‖ și care, prin Editura sa „Librăria Națională‖, aduce în fața cititorilor volumul de nuvele „Frământări‖, semnat Liviu Rebreanu‖, care-și făcea, astfel, debutul editorial. Totuși, în ultima perioadă, Orăștia nu mai are o revistă literară, deși există aici scriitori de marcă și destule evenimente culturale. Tocmai de aceea, voi încerca, iarăși — am mai avut o încercare în 2005, dar în final am fost nevoită să „mut‖ revista online — să umplu acest gol, chiar dacă voi fi nevoită să tipăresc o revistă ceva mai mică cu o apariție (deocamdată) trimestrială. În rest, aștept să-mi trimiteți articole, recenzii, poezii, proză scurtă, tot ceea ce ați scris și ați dori să fie publicat. Adresă poștală, e-mail sau fax în căsuța tehnică de pe ultima pagină.

Ileana-Lucia Floran

DIN CUPRINS: Însemnări

2

Pe meridianele globului

3

Creații literare

5

Noi apariții editoriale

6

Personalități orăștinene—interviu

8

Umorul nostru cel de toate zilele

9

Eveniment

10


P a g i n a

In e d i t

2

ÎNSEMNĂRI C ă u t ă r i Cât din ce sunt este o reflexie a celorlalți? Cât din mine, din ce știu și ce fac este al meu sau cât a celor ce ne înconjoară? Pot fi eu însumi identitate separată, fără a fi avut un maestru lăuntric, un acel ceva care a schimbat cursul evenimentelor, trăirilor, stărilor spirituale din viața mea. Ce și cât din ceea ce știu și cunosc este venit de la mine și cât din ceea ce știu și cunosc este venit din afară? Pot fi identitate separată trăind în lumea ce mămpresoară? Ceva din mine, în dimineața asta, încearcă să se determine, să se găsească pe sine, dar cum mă pot determina, cum mă pot găsi, la ce etaloane să mă refer? Întrebări ale sufletului ce caută definirea sau… un drăcușor ce aduce mândria? Și totuși mă întreb, pot fi eu fără lume? Știu, lumea fără mine poate fi... De ce mă rod atât de tare durerile întrebărilor mele? Cum de arsura sufletului tău mă ustură pe mine? Care din neobosiţii viermi ai minţilor noastre îmi dă senzaţia de nelinişte spirituală? Ce bine şi cald este la tine în suflet. Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim. Dar cu toate acestea. mă înspăimânt când văd micimea-mi. De parcă-i tot o rugăciune, dar rugăciune este tot ce este frumos, rugăciunea mâniilor când faci ceva util și bun, rugăciune sunt cuvintele ce mângâie, rugăciune este gândul bun, rugăciune este cântul, florile se roagă înflorind, vântul se roagă adiind, marea se roagă în întinsul ei, sorele se roagă răsărind și toți laolaltă ne rugăm zâmbind! Îmi revin tot mai des în minte, ca un strigăt mut, cuvintele Sfântului Francisc din Assisi şi anume: „Cine sunt eu şi cine Eşti Tu, Doamne?!‖ Of, greu of, aidoma unui suiș pe munte, mai bine zis o potecă de munte abruptă, un traseu ce nu este deloc ușor, ce devine cale spre meditație, drum de rugăciune. La fel ca cele 14 Stațiuni ale Căii Crucii ce marchează această ipotetică potecă, ce se preschimbă pentru câteva ore, zile, ani, devenind locul în care crucea noastră este mai ușoară, loc în care motivațiile personale dispar și fac loc Crucii mântuitoare a Domnului nostru Isus. Suiș de munte... și ce poate asemăna mai bine împietrirea umană, decât bolovanii pe care călcăm? Încrengătură de rădăcini... și cum altfel poate fi asemuită viața de nu cu încrengătură de... din toate ce se-nnoadă în chip nefiresc? Eu, de când am început să văd cu adevărat lumea, am văzut viața ca o luptă, ca un drum de munte, în care rolul principal e să urci, să tot urci... unde? Depinde de fiecare; unii se axează mai mult pe partea materială a vieții, alții pe profesie, alții pe idealuri... Pragmatic sau idealist, depinzând de urcușul vieții, e ca o călătorie cu trenul... unii coboară atunci când viața a ajuns în stația lor, alții urcă... este de fapt o poezie cu versuri lungi pe care le-ai scris sau pe care le scrii. Asta poate vom fi lăsat la poale muntelui, le-am pus pe toate la baza primei Cruci ce începe șirul de 14. Primele trei stațiuni sunt parcă special alese, urcușul abrupt cere un efort fizic mare, ăst început de încredere, dar, cu cât urci, cu atât totul devine mai lin, panta parcă nu mai este așa de mare, hăul nu este atât de adânc, parcă ceva de dincolo ușurează drumul. Încet dar sigur, urcăm! Furnicarul cotidianului se stinge încet, încet, făcând loc liniștii, zumzetul lumii se stinge și el cu fiecare stațiune,

pacea învăluie loc și oameni laolaltă, dând sens de rugăciune și meditație fiecărui pas ce urcă, și urcă, până la sfârșit. Astfel, poiana în care sunt amplasate ultimele două Cruci ce ne aduc tot mai aproape de Mântuitorul Isus, dă voie minții să facă o palidă similitudine cu Raiul Ceresc. Greu urcușul... și ar fi fost, poate, imposibil pentru mulți dintre noi, dacă ar fi lipsit rugăciunea. Sunt atât de mic şi neînsemnat, iar Tu m-ai înălţat, numindu-mă alt Tău prieten. Din rob păcatului, făcutu-m-ai frate, mai mult, numitu-m-ai fiu al Tatălui Ceresc. Iar eu, da eu… în loc de slavă-ţi, dau noianuri de întrebări fără răspuns. De ce Te caut acolo şi dincolo ( Eşti pururi şi peste tot prezent)? De ce nu în mine Te caut? Din cauza albei zăpezi ce acoperă negrul asfalt, bătuta cale a păcatelor. Dar albul… Şi totuşi nu culoarea ce reprezintă puritatea îmi dă de furcă, ci negrul, ce în loc de a se lăsa acoperit răzbate, cu stoicism. Iese la suprafaţă, dând trăirilor mele acel amalgam de sur-gri. Căldicel, acesta este cuvântul cu care mă tot lupt. De ce îmi tot caut locul, când Tu mi-ai pregătit un loc? De ce nu cred cu adevărat în Tine? Tu cel ce ai spus: „Eu sunt uşa‖. De ce lupt cu morile de vânt ale problemelor ce există? Doar Tu ai zis: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi greu împovăraţi‖. De ce ziua de mâine mă frământă mai mult decât ziua de astăzi? Când tot la Tine am răspunsul: „lăsaţi zilei de mâine grija ei‖. Îmi fac de lucru căutându-Te acolo unde nu îţi Este locul. Ştiu că nu o să te găsesc în război, dar fac greşeala de a spune că eşti printre beligeranţi, nu ai voit să vezi oameni murind de foame, dar eu te caut în scuza -mi că nu am ce face pentru ei (sunt prea departe). Sunt sigur că nu-ţi plac aşa-zisele crize mondiale, dar de ce nu Te -aş amesteca şi pe Tine printre potlogăriile mai marilor astei lumi fără de minte... Cum de nu m-ar durea lumina ce vine în sfânta noapte a Învierii... Lumină ce apoi va aprinde, una câte una, lumânările coroanei de advent, răsărindu-mi soarele ce-mi va lumina viaţa. Mă ustură cald-dulce raza din steaua cea călăuzitoare. O, tu vreme a renaşterii, în care durerea devine bucurie şi totul se transformă într-un mod simplu de a trăi. Durerile renaşterii în suflet. Durerea țărânii, durerea ce dă viaţă trăirilor lăuntrice. Mă iartă, Prieten Drag, nu pot cu buze întinate să-nalţ imnul Slavei Tale. Rogu-Te, primeşte-mi puţinul prinos de mulţumire pentru tot şi pentru toate. Ce vă spune: „luni dimineața‖, eu simt asta, voi? Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi. De multe ori mă-ntreb unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată. Mă-ntreb unde se duc zilele de luni dimineața? Coli albe, acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc? Nuanţă poate de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti? Se duc? Nu clipa pleacă. Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa trecută cu mine, în locul celor doi dinţi căzuţi din faţă. Chiar, unde ai de gând să pleci cu un buchet de clipe ce la un loc formează minutele de luni dimineața? Tăcerea mi-e ruga de-o clipă şi clipa la Tine eternitate poate fi. Să cânt cu îngerii aş vrea în noapte, bucuriei: „Gloria in excelsis Deo‖. Și toate, luni dimineață. Butoi plin cu tot felul de mizerii îmi pare astăzi cetatea natală, am ajuns să-mi privesc concetățenii ca pe niște diagnosticieni, toți ne pricepem la toate fără să dăm soluții și mai mult fără a face nimic. Distrugem fără a pune nimic în loc. Maică dragă, cei mai mulți au ajuns medici psihiatri fără facultate și pun tuturor eticheta de nebuni. Mă dor

continuare în pag.3


In e d i t

P a g i n a

continuare din pag.2 cuvintele auzite fără să vreau pe stradă, îmi vine să urlu când zăresc comportamente ce duc mai mult la preistorie. Să plec nu vreau, să mai stau nu pot. Sunt cine sunt şi asta datorită mie, nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imagini mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui, şi... Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită. Şi parcă nu… şi parcă da. Da, eu sunt eu şi tu, a da, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit despărţite, ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte pe care noi nu o simţim. Şi parcă nu. Eu fără tu nu există şi tu fără eu. Gol cap cu... fără gând. Și poate eticheta potrivită-i cu o fotografie, a unui bloc dezafectat, doar asta vom lăsa celor ce vin de nu facem nimic.Mângâierea e alta: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt . „Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.

Pe meridianele globului INDIA — ÎNSEMNĂRI, ESEURI, JURNAL (Ediția a doua, revăzută și adăugită) de Mihaela Gligor Judeţul HUNEDOARA îşi sporeşte numărul locuitorilor care i-au dus faima, peste „mări şi ţări ―, şi cu realizările impresionante ale Mihaelei Gligor, model de perseverenţă şi de dăruire în atingerea dezideratelor care să-i împlinească destinul. Absolventă a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu masterat în Filozofia Umanului, doctor în Filozofie, cu teza despre „Mircea Eliade şi extrema dreaptă românească“ , hunedoreanca ambiţioasă şi capabilă s-a făcut remarcată prin apreciate realizări, nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional, răsplătindu-i-se efortul aprofundării unei teme îndrăgite. Co-editor şi co-traducător al unor apreciate volume, coordonatoare a Colecţiei „Biblioteca Indiană― la Editura Cărţii de Ştiinţă - Cluj-Napoca, redactor-şef al Internaţional Journal on Humanistic Ideology, Cluj UniversityPress, autoarea volumului „Mircea Eliade. Ani tulburi 19321938,‖ nominalizat la Premiile Naţionale ale Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2007, la categoria „Debut―, Mihaela Gligor este, în prezent, cercetător ştiinţific III în cadrul Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, colectivul de Filozofie. Eleva dornică de cunoaştere şi înţelegere care citise şi recitise, în anii de liceu, multe dintre operele lui Mircea Eliade şi, în special, romanul „Maitreyi―, s-a înhămat, cu curaj şi cu competenţă, la munca dificilă care i-a

3

Să nu te predai din prima clipă. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.‖ Ce frumos scris-a N.Steinhardt în „Jurnalul Fericirii‖. Dar care zori în ropotul vremi? Cine să mai anunţe scurgerea timpului? El fuge-n nărăvaş-iureş, nu mai este interesant cât este ora, de mai are şaizeci de minute sau nu. Zi sau noapte? Chiar că nu mai contează timpul se scurge prea repede mult prea repede, încât chiar nu mai are nici un rost să fie anunţat cât mai este din noaptea ce trece ori din timpul ce se scurge cum nu a mai trecut. Huzur de netot ce crede că doar el trăieşte, iar clipa îi este un ultim bun pe pământ. Apartenenţă la altceva, încă nedefinit mie, cucuvea ce zboară doar de dragul de a zbura. Sau poate când talazurile sparg zăgane, corăbiile se duc de-a buşilea la fund. Poate o astfel de adormire este şi noianul de nelinişti ce ţi-l dă dezamăgirea clipei ce vine şi nu poate pleca fără să lase în urma ei ceva. Posibil străjer ce strigă fără să se facă auzit, pasăre de noapte ce zboară înainte de a pleca din cuib la vânat, înainte de a înălţa un „cucuvaie‖ spre negura în care îşi caută prada. Poate chiar vrea să denunţe câteodată MOARTEA. Dar cine s-o înţeleagă, sărmana cucuvea? Şi parcă nu… şi parcă da.

Dan Orghici

permis să transforme visul îndrăzneţ al adolescenţei în realitate. Cele trei întâlniri cu India, „atât de diferită de ceea ce cunoaştem noi, de lumea noastră―, i-au oferit Mihaelei prilejul de a cunoaşte şi de a aprofunda universul doar imaginat în urma lecturilor şi a temeinicei informări ulterioare. Volumul „India – însemnări, eseuri, jurnal― (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), a apărut, într-o sugestivă prezentare grafică, la Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2010, în Colecţia „Biblioteca Indiană―, care a obţinut premiul „Sergiu Al-George“ al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene 2009. DEDICATĂ familiei şi prietenilor din India, cartea Mihaelei Gligor se vrea nu numai o dezvăluire a experienţelor trăite în mixtura indiană de ―emoţii, culori, sentimente, muzică, fericire, viaţă şi moarte, zei şi oameni―, ci şi o emoţionantă formă de recunoştinţă faţă de cei dragi, care i-au susţinut eforturile de cunoaştere şi înţelegere a ţinutului „misterios, cu religii încă necercetate, cu civilizaţii străvechi, cu monumente de o stranie frumuseţe.‖ STRUCTURAT ÎN CINCI PĂRŢI, volumul începe cu o revărsare de impresii şi trăiri generate de vizitele în India, cu reflecţii pertinente privind mentalităţile şi realităţile locurilor. E precizat apoi conţinutul cărţii, reunind texte publicate, dar şi nepublicate, cu reluări şi repetiţii, care sunt păstrate de autoare pentru autenticitatea trăirilor consemnate într-o anumită perioadă şi împrejurare. După emoţionanta întâlnire cu profesorul Amartya Sen, premiantul Nobel a cărui carte „The Argumentative Indian― a tradus-o, Mihaela precizează că „Nimic nu a fost întâmplător‖, conform proverbului indian, care sintetizează adevărul că „în viaţă evenimentele se petrec doar atunci când trebuie, nu mai devreme, nici mai târziu, ci exact la momentul potrivit‖. În capitolul „Octombrie 2007. Dragoste la prima vedere―, autoarea înseilează INTERVIUL care i s-a luat, apărut sub genericul: „În India, pe urmele lui Mircea Eliade. Convorbire cu Mihaela Gligor―. După ce precizează circumstanţele în care a ajuns în India, autoarea aminteşte oraşele indiene vizitate (Delhi şi

(continuare în pag. 5)


P a g i n a

4

(continuare din pag.3) Calcutta) şi evenimentele culturale de anvergură, cu tematică focalizată pe Mircea Eliade, la 100 de ani de la naştere. Contactele şi discuţiile cu personalităţi preocupate de acest domeniu i-au deschis noi orizonturi, iar întâlnirea cu fiul lui Maitreyi şi cu soţia acestuia (cu care a conturat proiecte comune, dintre care unele s-au şi realizat ), a avut şi o mare încărcătură emoţională. Prezentarea locurilor şi a obiectivelor vizitate demonstrează disponibilităţile descriptive şi afective ale autoarei, care a simţit „energia Indiei la cotele ei cele mai înalte‖. Gangele şerpuind în vecinătatea edificiilor Calcuttei, parfumul specific al zonei, pitorescul peisajului fascinează şi acum vizitatorii, precum odinioară pe autorul „Istoriei Religiilor‖. Admirabil este redată vibraţia emotivă resimţită în faţa casei doamnei Perris, păstrată aşa cum a descris-o Eliade. În ciuda exaltării în faţa ineditului, scriitoarea recunoaşte că Calcutta e un „oraş al extremelor… al contrastelor. Sărăcia şi mândria coexistă aici, fiecare hrănindu-se din cealaltă‖. De la oamenii din India, „împăcaţi cu destinul lor‖ , a învăţat Mihaela „ce înseamnă cu adevărat toleranţa şi bucuria, modestia şi bunătatea―. În capitolul „Ianuarie-Februarie 2008. Redescoperirea Indiei―, autoarea înlănţuie o succesiune de secvenţe circumscrise progresiv, nu numai emoţional, ci şi informativ, dezvăluindu-ne gradat diversitatea faţetelor sub care cunoaşte India şi oamenii ei. Adevărul că „fiecare religie este o cale către Dumnezeu― se confirmă şi prin faptul că „deşi 8o% din populaţia Indiei ţine de Hinduism, toate celelalte credinţe sunt acceptate― , într-un „amalgam de locuri sfinte― şi de ritualuri. Detaliile istorice şi arhitecturale sunt abil învelite în efuziuni sentimentale în faţa obiectivelor vizitate (Templul Belur Math, Rabindra Bharati University and Museum Kalkata, casa Dasgupta – în care a locuit Eliade şi în care sa desfăşurat acţiunea din romanul „Maitreyi‖, Rashtrapati Bhavan, New Delhi – reşedinţa oficială a Preşedintelui Indiei, cu Domul şi Grădinile Mogule etc. ). Foarte interesantă este detalierea informaţiilor despre „cartea manifest―, tradusă în limba română, a lui Abdul Kalam, fost preşedinte al Indiei, „Minţi aprinse. Dezlănţuirea puternică lăuntrică a Indiei―. Valoarea instructiv-educativă a cărţii este sintetic formulată: „…adevărata putere a unei naţiuni stă în oamenii ei―, deoarece „visele se transformă în gânduri, iar gândurile dau naştere la acţiuni―. Adevăruri generalvalabile îşi găsesc expresie în prezentarea conţinutului: „Oamenii sunt cei care fac o naţiune să devină mare… Cea mai de preţ resursă din lume sunt minţile aprinse ale oamenilor… Tinerii trebuie să posede atâta cunoaştere, cât şi înţelepciune spirituală, pentru a răspândi în jurul lor pace şi armonie… Visele şi gândurile cu privire la viitor aprind minţile ―. Cu o revărsare de aforisme având o certă valoare educativă (Bucuriile cele mai mari vin din lucrurile mărunte, … simplitatea e cea mai mare avere, … durerea e parte a vieţii etc.) debutează interesantul subcapitol „Maitreyi Devi şi Rabindranath Tagore. Lecţia de la Mongpu―. Romanul lui Eliade se întregeşte prin emoţia localizării şi a evocării personajelor care îi conferă autenticitate. Poeta, eseista şi prozatoarea Maitreyi Devi, care a scris replica „Na Hanyate― la romanul lui Eliade, a prezentat şi viaţa, opera şi personalitatea Guru-lui ei –profesorul Rabindranath Tagore, primul laureat Nobel pentru literatură din Asia. Opera ei „Mongpute Rabindranath― evocă polivalenta personalitate a celui care, trecut printr-un şir de încercări ale vieţii, îşi găseşte echilibrul şi salvarea în compliniri spirituale şi în efortul de a-i învăţa pe alţii. Complexul muzeal de la Shaninketan include şi Viswa-

In e d i t

Bharati, Universitatea fondată de Tagore şi Muzeul care păstrează vie amintirea „geniului bengalez‖. India personificată devine personaj în capitolul „Februarie-iulie 2009. India reală“, fiind asemănată cu o femeie frumoasă, şireată… o curtezană iscusită…, mereu surprinzătoare, incredibilă―. Seria „Scrisori din Calcutta― conţine scrisorile integrale şi materialele publicate în „Timpul“ şi „Verso“. Subcapitolele „Regăsirea; De la Calcutta la Shimla; Unitate în diversitate; Vara indiană; Mituri,vise şi mistere; Evoluţia sistemului de caste în India; O zi din viaţa Calcuttei― aduc bogate şi diversificate informaţii. Aflăm despre profunda credinţă a oamenilor, care oficiază „din mers‖ ritualuri de recunoştinţă faţă de diferite zeităţi, cărora le sunt amenjate mici altare în autobuze, pe trotuare, în locuinţe. Strada uimeşte europeanul, dezorientat de traficul „scăpat de sub control”, dar şi de trotuarele aglomerate unde, pe lângă comercianţi şi bijutieri, se desfăşoară şi treburi gospodăreşti de către femei care gătesc, spală sau calcă haine. În contrast cu deruta autoarei, e conturată viaţa academică indiană, bibliotecile bine dotate, cu fişiere având o bogată bază de date, cu săli de curs impresionante. Sunt descrise oraşele care alcătuiesc „India modernă― (Chandigarh, Amritsar, Shimba), al căror rol economic, social şi cultural o conving pe Mihaela că „omul e cel care dă sens tuturor lucrurilor―. Obiceiuri şi tradiţii, secvenţe de viaţă şi pitorescul naturii sunt surprinse cu detalii care trezesc interesul cititorului (sărbătoarea Holi, a primăverii şi a culorilor; ceremonia hindusă a căsătoriei; Anul Nou bengalez; Vara indiană şi ciclonul devastator Aila; grădinile metropolei cu arboreal de banyan, a cărui coroană ocupă aproape două hectare; vestimentaţia femeilor, cu sariuri, şalvari, kurta, eşarfe sau acoperite cu „burka‖, obligate să poarte însemnele matrimoniale – brăţări şi inele la mâini şi la picioare, semnul din frunte „bindi‖ etc.). Se dezvăluie o „altă lume, cu alte seturi de valori―... Prezentând „Evoluţia sistemului de caste în India“, autoarea impresionează printr-o temeinică documentare în labirintul ierarhizării sociale, urmărit din secolul al XVI-lea până în perioada actuală, cu impact asupra discriminărilor păstrate în timp, căci menţine inegalitatea dintre oameni, limitându-le libertăţile sociale, matrimoniale, culturale. Samsara (credinţa reîncarnării, a renaşterilor care urmează morţii), Karma (viaţa prezentă, de la naştere până la moarte, conform căreia binele făcut se întoarce la cine-l face, fie în viaţa prezentă, fie în cea viitoare) şi Moksha (iluminare, eliberare completă din ciclul renaşterilor succesive) sunt elementele care „circumscriu viaţa fiecărui hindus―. Atentă observatoare a ritmului diurn, Mihaela descrie o zi din viaţa Calcuttei – trezită înainte de ora 6 dimineaţa, deoarece după ora 9, temperatura trece de 30 de grade. La prânz, pauza de masă se face simţită prin cozile „la mâncare“, fiindcă „jumătate din Calcutta ia masa în stradă―. Între orele l4 – 16, magazinele şi templele se închid. Scene alăturate neaşteptat, sugerează nivelul de trai: o femeie alăptează sau coace porumb, un bărbat lustruieşte pantofii domnilor, un copil vinde beţişoare parfumate etc. Seara, cei oropsiţi se culcă pe rogojini sub podul Gariahat, în timp ce alţii ascultă „muzică sau aduc ofrande în templu‖ sau acasă, practicând cu conştiinciozitate ritualul „Puja “ (rugăciune). Ultimul capitol, „Fragmente de jurnal 2009― conţine însemnările autoarei pe parcursul activităţilor din cadrul Jadovpur University – Calcutta, prilejuite de bursa postdoctorală acordată. Dificultăţile instalării pe o perioadă mai

(continuare în pag.12)


P a g i n a

In e d i t

Creații literare Oituz „Senzaţional! un câine salvează doi copii de la înec, din râul Mureş!‖. O ştire care, ca orice știre, durează până îi ia alta locul. Deşi sunt sensibil la astfel de întâmplări, cu timpul aş fi trecut-o cu vederea, dacă întâmplător (oare există ceva întâmplător?) bunicul celor doi copii, în tinereţe nu mi-ar fost un bun prieten. De fapt prieteni am rămas, dar ne întâlnim tot mai rar. De când am aflat ştirea, nu am mai avut linişte. Doream să ştiu tot mai multe despre această întâmplare cu un sfârşit fericit. Într-un sfârşit de septembrie m-am hotărât să-l caut. Ne-am întâlnit, ne-am bucurat de revederea neaşteptată mai mult din partea lui, apoi printre altele i-am declinat scopul vizitei. S-a schimbat la faţă, o lacrimă i-a apărut în colţul ochilor, şi-a şters-o cu dosul palmei, m-a luat de braţ şi mi-a spus în şoaptă: - Ei sunt cei salvaţi, Uţu şi Ducu! sunt gemeni şi au nouă ani. Apoi ne-am dus în fundul grădinii, unde sub un nuc, stătea un dulău mare cât un berbec adevărat, de un alb curios, zic curios fiindcă privit dintr-un anumit unghi părul dădea într-un vag albăstrui. Picioarele, adică labele, până la încheieturi erau de culoare neagră de jurai că e încălţat cu cizme. A încercat un mârâit, aşa numai să-şi facă simţită prezenţa, deşi nu mai era nevoie. Prietenul meu, a mai scos un oftat, S-a apropiat de câine, l-a cuprins de gât şi a început să-l mângâie cu privirea dusă departe apoi, m-a invitat să iau loc pe bancă sub un nuc, aproape de câine. - El este Oituz, cel mai bun prieten al familiei, mai mult decât un prieten un înger păzitor. - De ce Oituz? l-am întrebat eu curios şi oarecum descumpănit, fiindcă ştiam multe nume de câine, dar acesta mi s-a părut curios. - De ce Oituz? O să-ţi povestesc de la început şi până astăzi totul, cu o condiţie: să nu mă întrerupi. Ştiu cât eşti de curios, dar te rog de această dată să faci un efort. I-am promis, deşi nici eu nu eram convins că o să reuşesc. Prietenul meu şi-a aprins pipa, m-a privit, apoi din priviri ne-am înţeles că poate să înceapă: „În primăvară, cu trei ani în urmă, le-am promis nepoţilor că o să plecăm împreună, doar noi trei şi cu bătrânul Trabant, Traby cum îi spuneam toţi, într-o excursie spre centrul ţării. Mi-am propus această excursie, fiindcă nepoţeii în toamnă începeau şcoala şi am zis să le deschid orizontul. Zis şi făcut, deşi soţia se cam opunea, ştiind prietenia ce ne lega, a cedat. Părinţii lor nu s-au opus, fiindcă bunicul, (adică eu) era un erou pentru copii, era şi este. Aşa că am pornit la drum, am vizitat o parte din ţară trecând munţii pe la lacul Roşu-Bicaz şi am hotărât să ne întoarcem pe la Oneşti să transversăm munţii prin trecătoarea... Oituz. Într-o dimineaţă de sfârşit de august, era într-o sâmbătă, când urcam dinspre Oneşti spre Braşov am văzut că în faţa noastră un Opel a făcut o manevră bruscă stânga-dreapta, claxonând insistent. Imediat am observat şi noi un căţeluş, cu nişte ochi care ne priveau atât de adânc şi rugători, nu pot, nu mă pricep să spun mai mult, poate dacă erai tu acolo ai fi ştiut să descrii mult mai frumos. L-am evitat şi am mers mai departe. Nepoţeii s-au întristat, la fel şi eu.

5

Mi-au zis: „Bunicule, ai văzut ce mic era? Şi ce ochi frumoşi avea, ca de copil. Oare n-o fi având părinţi?‖. I-am înţeles. Și-l doreau. Şi să spun până la capăt şi eu mi-l doream. Nu reuşisem în micul nostru periplu să facem rost de ceva aparte, să avem amintire, apoi, ochii aceia.... Am tras pe dreapta, m-am uitat în ochii copiilor. Puştii m-au înţeles dintr-o privire, au strigat la unison: Yes! Am întors şi parcă eram gând în gând cu cei mici; să nu-l fi călcat vreo maşină. Am coborât cât s-a putut de repede. Spre norocul nostru, căţeluşul stătea pe marginea drumului, parcă aştepta ceva sau pe cineva. Am oprit şi l-am strigat. A fugit în pădure câţiva metri apoi a revenit, s-a aşezat în fund dând din cap, şi Doamne, aceiaşi ochi. Apoi l-am mai strigat o dată, a venit, l-am luat în braţe, l-am pus în spate între nepoţi şi cu inima descătuşată şi împăcată, am plecat la drum. Pe drum, hai să-l botezăm; cum era alb şi cu picioruşele negre, unul din nepoţi şi-ar fi dorit să-l cheme „Colţ Alb‖, celălalt „Dingo‖. Am aplanat imediat contradicţiile spunându-le: Copii, pe căţeluş îl cheamă „Oituz‖, fiindcă acest drum se numeşte trecătoarea Oituz. Copiii au fost mulţumiţi de nume. La Bretcu, prima localitate după coborâre, am oprit, am cumpărat o sticlă cu lapte, parizer, l-am hrănit pe Oituz şi toţi eram nerăbdători să ajungem acasă. Spre seară, iată-ne ajunşi. Bucuria celor de acasă a fost tot atât de mare ca a noastră. Şi uite aşa l-am adoptat pe Oituz. Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că se va face mare, fiindcă avea labele foarte mari pentru cât era el de mic. Şi aşa a fost.... Creştea văzând cu ochii, încât, când să intrăm în iarnă am fost nevoiţi să-i facem o cuşcă mai mare, neştiind, dar bănuind cât o să crească. Toată familia îl iubea. Era în centrul atenţiei. La şase luni după ce l-am adoptat era chiar un câine adevărat, fizic vorbind. Atunci am luat hotărârea să-l legăm. În loc de lanţ i-am pus o cordelină elastică. O cureluşă numai ţinte. S-a obişnuit, a mai mârâit, a mai plâns, dar a înţeles şi el că aşa trebuie. Au venit cumpărători, insistând să-l vindem fiindcă am trimis fotografia la o revistă. Nici vorbă! Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Şi aşa au trecut trei ani de când Oituz este membru al familiei, chiar mai mult de atât....‖ Simt cum vorbele prietenului meu se opresc şi parcă ştrangulat, iarăşi îşi trece dosul palmei peste frunte şi ochi. Tac, nu zic nimic, fiindcă am promis şi nu vreau să-i stric povestea. Oftează, îşi aprinde pipa, trage adânc, apoi mă priveşte dându-mi de înţeles că totul e în regulă. Se duce către Oituz, îl mângâie, câinele în tot acest răstimp ne-a privit, parcă ştia că amicul meu povestea despre el. S-a întors pe bancă şi-a început să continue povestea: „Era după 15 iunie, anul acesta. Mai exact în 18 iunie. Copiii luaseră vacanţa mare. Trecuseră în clasa a IV-a. Învaţă bine şi sunt ascultători. Au luat în fiecare an premiul I. Într-o zi ne-au rugat să-i lăsăm să meargă pe strada vecină să se joace cu alţi colegi de-ai lor. Am dat curs rugăminților, deşi îi supravegheam în permanenţă, dar nu vedeam niciun pericol, ştiind strada necirculată. Totul părea să fie bine, dar din momentul plecării copiilor la joacă, Oituz a devenit agitat, nu-şi găsea locul, intra şi ieşea din cuşcă. Am bănuit noi, ai casei, că din cauza căldurii. I-am stropit perimetrul lui, dar degeaba. Trecuse de ora amiezei când deodată Oituz începe să latre, să se zbată, noi nu mai ştiam despre ce să mai credem. Ne gândeam şi la turbare, fiindcă mai vezi, mai auzi câte un caz. La un moment dat, smulge cu o forţă de nebănuit cordelina şi cu ea atârnând după el, sare gardul, lucru ce nu l-a mai făcut până atunci, nici după, şi o ia la fugă spre balastieră. Noi am rămas înmărmuriţi. La pas normal în zece minute un om era acolo. Nu ne-am făcut probleme, gândindu-ne că poate îl cheamă vreo Julietă dar... după vreo douăzeci de minute auzim alarma Salvării şi toată lumea alerga într-acolo. Ce se întâmplase? Copiii de pe două străzi, după un meci de fotbal, s-au furişat de ochii părinţilor şi au fugit la

(continuare în pag.12)


P a g i n a

In e d i t

6

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

N o i

a p a r i Ț i i

e d i t o r i a l e Cu dor de dragoste

Acum trei ani, vedea lumina tiparului primul volum de versuri semnat Pompiliu Carașcă și intitulat „Trecător prin timp‖. S-a dovedit, însă, că versurile poetului nu sunt trecătoare, deoarece, în această vară, domnul doctor Pompiliu Carașcă ne dăruiește un alt volum, numit sugestiv „Poeme de dragoste și dor‖, un volum bine închegat din punct de vedere artistic, cu imagini superbe și versuri pline de încărcătură emoțională. Au fost trei ani de muncă, de zbatere și de căutare dar și de bucurie și împlinire. Au fost trei ani în care, poetul „adânc ancorat în trecut‖, așa cum mărturisește în poezia „Zâmbetul‖, purtat „pe valurile vieții continuu-nvolburate‖ (O toamnă timpurie), a căutat mereu „pasărea vrăjită a paradisului‖ (Pasărea paradisului), regăsind, „dincolo de Timp și Spațiu‖ (Reîntâlnire în transcendent), „flăclia dragostei încă nestinsă‖ (De când ai plecat). De aceea, firul roșu al volumul este tocmai iubirea. Iubirea pentru lumea înconjurătoare, pentru miracolul naturii, pentru semeni, pentru Dumnezeu, într-un cuvânt, pentru frumos. Căci ce altceva poate guverna viața noastră? Ce ar putea exista în afara iubirii? Cum ar fi o lume fără dragoste? Sunt întrebări pe care poetul nici nu și le mai pune, deoarece este convins că singurul liant al vieții este dragostea, că numai prin iubire omul poate munci, poate crea, poate dăinui. Vă invit să citiți poeziile cuprinse în acest volum și să vă bucurați de dragoste în orice moment al vieții.

Ileana-Lucia Floran

Un roman al destinelor răvășite „Amurgul speranţei― este romanul în care dragostea şi viaţa, albul şi roşul, se împletesc precum şnurul mărţişorului, speranţa de izbânda fiind ceea ce urneşte fiecare poticnire, fiecare barieră din destinul personajelor. Căci speranţa îi dă aripi omului atunci când îşi simte trupul greu, de pământ, sau, după cum spune şi Octav Bibere „Speranţa este deşertul care înfloreşte în sufletul celui rătăcit―. Ileana Floran, autoarea acestui volum – o prezenţă discretă în peisajul literar hunedorean – reuşeşte să-şi contureze bine personajele şi să le poarte, de la copilărie până la maturitate în situaţii de viaţă dintre cele mai diverse, adoptând un limbaj simplu şi firesc, ceea ce face din cartea sa o lectură agreabilă. Sadna şi Corina, personaje fragile în vria vremurilor, prea educate şi prea sensibile pentru lumea „din afara casei― sunt mereu perdante în faţa vieţii, salvarea lor fiind însă întotdeauna familia, statornică şi neînvinsă, ca un monolit. De aceea, cartea nu este altceva decât cronica unei familii de intelectuali ardeleni, în care autoarea îmbină în mod fericit elemente din biografia proprie, cu ficţiunea şi realitatea. Aşa după cum mărturiseşte chiar ea: „Uneori, toate vieţile pe lângă care trec se intersectează şi dau naştere unei noi identităţi, cea a personajului, care porneşte să-şi trăiască propria-i viaţă prin alte cuvinte, alte idei, alte sentimente. ― Volumul este aşadar un roman al destinelor răvăşite sub zodia unor vremuri incerte iar cititorul, la rândul său ca un personaj în intersecţie, este îndemnat să aleagă cu încredere această lectură. Spre bucuria ochilor şi a sufletului său!

Mariana Pândaru

(continuare în pag.5)


P a g i n a

In e d i t

7

(continuare din pag.4)

Un nouă reușită pentru promovarea talentului autentic După apariția în anul 2010 a două florilegii, unul de poezie și celălalt de proză scurtă, Asociația Florema Design a reușit să ducă la bun sfârșit încă un proiect editorial. Astfel, a văzut lumina tiparului volumul colectiv de poezie „Visul‖, care reunește 10 poeți români din întreaga țară. Coordonator al volumului este scriitoarea orăștiană Ileana-Lucia Floran, care s-a ocupat și de redactare, design copertă și tipărire. Fiecărui poet i s-a alocat un capitol personal, care începe cu câte o fotografie și o scurtă prezentare a activității sale literare și pentru care au fost alese între cinci și opt poezii, unele chiar dintre creațiile publicate în revista online „Visul‖, care a dat și numele volumului. Autorii care semnează prezentul volum sunt: Liliana Alexandru Octavian Badea Cornel Costea Ileana-Lucia Floran Gheorghe Pârlea Anișoara Iordache Elena Olariu Liliana Rebenciuc Luminița Săceleanu Monica Șumălan Le dorim tuturor succes pe mai departe și noi împliniri pe plan literar!

Dan Orghici

Între adevăr și aparențe Multe lucruri nu sunt ce par a fi. Viața întreagă este, de multe ori, doar o simplă poleială de sub care ne privește straniu destinul, râzând de noi și umilindu-ne. Romanul doamnei prof. Livia Fumurescu pătrunde dincolo de „Ambalajul de staniol‖ și scoate la lumină adevărurile de multe ori ascunse chiar și celui mai atent privitor. „Orașul de dincolo de colină‖ poate fi orice oraș care a trecut dureros prin tranziție, iar familia, care timp de trei generații se confruntă cu foarte multe probleme din cauze independente de voința proprie, poate fi chiar familia ta, cititor și trăitor pe aceste meleaguri. De altfel, nu de puține ori am regăsit în paginile cărții expresii, trăiri, suferințe, pe care le-am simțit în jurul meu în copilărie, pe care bunicii sau părinții mei le aduceau cu teamă în discuție, pe care ei le-au trăit și care iau marcat. Sigur, este un roman, iar scriitorul adevărat se detașează de „sine‖ chiar dacă pune în pagină și întâmplări din propria-i viață, dar personajele, fiind extrem de bine conturate și de reale, obligă cititorul să se simtă direct implicat, să trăiască alături de ele dramele și bucuriile cotidiene, să-și revadă propria viață prin ochii celorlalți. Maria a fost crescută într-o familie de oameni drepți, harnici și sinceri, cu frică de Dumnezeu, așa cum erau mai toate familiile ardelene. Părinții i-au inoculat credința și au învățat-o să fie cinstită și corectă în orice împrejurare. De aceea, ajungând în situații pe care nu le-ar fi crezut posibile, Maria se descurcă tocmai mulțumită acestor calități moștenite și învățate de la părinți, pe care îi simte alături, spijin la bine și la greu și care o îndrumă prin puterea exemplului personal. Puteți afla ce se ascunde sub „ambalajul de staniol‖, numai citind acest roman — document, care, își va adjudeca un loc de frunte în literatura română.

Ileana-Lucia Floran


P a g i n a

In e d i t

8

PERSONALITĂȚI ORĂȘTIENE

I N T E RV I U ORĂȘTIA, oraș cu trainice tradiții culturale, se bucură când își sporește numărul celor care își revarsă lumina spiritului asupra urbei și a locuitorilor lui. Este firesc ca oamenii acestor locuri, încărcate de istorie și de legendă, să-și cunoască mai bine contemporanii, apreciindu-le contribuția la îmbogățirea patrimoniului cultural. De aceea, revista trimestrială „INEDIT”, publicată de „Asociația Florema Design”, își inaugurează primul număr cu interviul pe care scriitorea DARIA DALIN, care și-a legat viața și, în mare măsură, activitatea de orașul Paliei, a acceptat să-l acorde redacției.

DARIA DALIN membră a Uniunii Scriitorilor din România Livia Fumurescu: Cunoscând faptul că aveți o apreciată pregătire finanțistă, vă rugăm să ne spuneți de când și cum s-a născut în dumneavoastră preocuparea pentru creația literară; când ați conștientizat că aveți reale aptitudini creative care se cereau exprimate? Daria Dalin: Se spune că de ce fugi nu scapi, iar în ceea ce mă priveşte sunt dovada grăitoare că aşa stau lucrurile, pentru că am fugit de amândouă, m-au prins amândouă din urmă şi-am ajuns să le slujesc pe amândouă, cu pasiune chiar. Despre aptitudini.., ce să zic? Sunt ardere şi am fost descoperită de când am păşit pragul şcolii şi dacă nu mi-am valorificat mai devreme talentul vinovate sunt, cred, insistenţa dascălilor de-a mă citi, neîncrederea în mine şi poate că şi nesupusa mea fire care a tradus dorinţa lor drept constrângere. Apoi.., într-o zi.., s-a întâmplat! Fără voie.., fără ţinte, fără orgolii. S-a întâmplat. Atât. Livia Fumurescu: În cele patru romane pe care le-ați publicat („Prețul loialității, Este vreme..., Lacrimile tulipanului, Cercul de foc”) ați probat un apreciat talent literar, dar și o profundă cunoaștere a realităților cu mare impact asupra vieții sociale și familiale. Pe care dintre cele patru romane îl considerați mai reușit în raport cu intențiile dumneavoastră de a sonda viața în complexitatea ei și în derularea ei „caleidoscopică”, după cum exprimați metaforic într-o poezie înseilată în unul dintre romane? Daria Dalin: Cel mai iubit dintre copii este cel din pântece. Când îi ai în faţă pe toţi, îi iubeşti pe toţi în aceeaşi măsură. Cărţile sunt copiii mei. Fiecare este altceva – un alt moment, o altfel de trăire. Cititorii au preferinţe. Ei sunt cei care le rânduiesc. Livia Fumurescu: Ați abordat o tematică de certă actualitate, valorificând procedee literare ultramoderne. Relatați -ne succint „secrete” din laboratorul creației dumneavostră privind geneza, febra creației, finalizarea manuscrisului, editarea... Daria Dalin: Deşi de actualitate, tematicile abordate, privite în esenţă, sunt ieşite nu numai din corsajul prezentului, ci şi din cel al spaţiului. În ceea ce priveşte procedeele literare sunt moderne, inedite chiar, pentru specialişti şi pentru cititori, pentru mine sunt trăiri, la propriu, în laboratorul fiinţei mele şi sunt hrănite de natura pe care o sorb prin toţi porii şi de care n-am să mă satur niciodată, apoi trăirile se adună în gânduri, gândurile se îmbracă în cuvinte, cuvintele se cer aşternute şi manuscrisul caută lumina. La început, să zicem, am căutat o editură, acum trebuie doar să scriu. Livia Fumurescu: În acest an ați fost primită membră a Uniunii Scriitorilor din România, recunoscându-vi-se originalitatea și valoarea literară a romanelor publicate și apreciate de specialiști și de marele public. Ce proiecte de viitor are scriitoarea Daria Dalin, al cărei talent și reale disponibilități literare au fost evaluate pozitiv de Înaltul For al creatorilor de hrană spirituală? Daria Dalin: Despre proiecte n-aş fi eu, dacă aş şti ce să vă spun. N-am ars destul sau poate am ars, dar lucrurile încă nu s-au decantat sau poate să mă aşez de pe drumuri, pentru că, deocamdată proiectele sunt legate de drumuri. Am fost într-o tabără de artă, abia m-am întors de la un festival, mă pregătesc de alte drumuri şi aştept iarna, Crăciunul. Livia Fumurescu: Mulțumindu-vă pentru interviul acordat, vă felicităm pentru ceea ce ați realizat, dorindu-vă împliniri remarcabile și în continuare. Orașul „Paliei” se mândrește cu cooptarea dumneavostră în Uniunea Scriitorilor din România și așteaptă cu interes și alte romane...


P a g i n a

In e d i t

e toate Umorul nostru cel d CADOUL În ultima vreme, certurile și discuțiile contradictorii se întețeau. Familia parcă se rupsese în două. Ea, Miuța, casnică, elegantă, sensibilă și frumoasă se plictisea toată ziua stând întinsă pe sofa și butonând televizorul. Nu se putea hotărî între manele și telenovele. Când se lăsa cuprinsă de vârtejul muzicii, pierdea exact episodul în care, deși nu se întâmpla nimic, plutea în aer ceva nedefinit, ceva straniu și incitant, iar atunci când nu uita să rămână „Acasă” pentru episodul 2500, tocmai se lansa o manea nou-nouță, cu „versuri” care-i atacau iremediabil ființa, făcând-o să sufere și mai mult. El, Puiu, intelectual rasat, care citise toată presa postdecembristă și asculta cu interes talk-show-urile politice, hoinărea toată ziua prin „câmpul muncii”, neprecupețind niciun efort pentru bunăstarea familiei. Și-atunci? Simplu! Cearta începea exact de la televizor. Seara, când familia se reunea în living, iar pe măsuța din fața televizorului mai erau doar resturile cinei „pregătite” de Miuța – cojile de ouă și capetele de salam – împachetate într-o filă ruptă din Programul TV de săptămâna trecută, telecomanda zbura pur și simplu de la unul la altul, ca și replicile dure: – Da, că după ce stai toată ziua acasă în fața televizorului, tot tu vrei să te uiți și seara, când, în sfărșit ajung și eu istovit de la muncă? – Muncă? Mă faci să râd! Și, oricum, în barul ăla în care-ți faci veacul este un televizor mare cât peretele, te poți tot uita... – O fi, dar acolo pune șefu' ce-i place lui, aici, e altceva, la mine în casă mă uit la ce vreau eu... – La tine în casă? Spune mai bine că e casa mea, că mie mi-a lăsat-o săracu' Doruleț, nu ție! – Iar începi? Ți-a lăsat pe dracu'. Nu uita că eu am ars testamentul ăla de sub pernă și l-am pus pe ălălalt în loc, că altfel nu aveai tu nimic, așa să știi... mie să-mi mulțumești, auzi tu? Mie! Ce? credeai că dacă stai cu el câteva săptămâni îți cade în plasă? Aș! Era el bătrân, da' nu era prost! Noroc cu mine, fato, că mi-a dat gându' ăl bun... – Acu', ce mai contează? schimbă Miuța tonul... Bine că avem casă și nu orice fel de casă, una mișto, cu etaj și mobilă stil... – Care-ar mai trebui ștearsă de praf... – Aici ai dreptate, da' dacă menajera s-a îmbolnăvit? Las' că-i trece gripa și vine, nu te teme, o pun eu la lucru de-i merg fulgii... Ia, dă-ncoace telecomanda că-ncepe serialul indian... – Acum? nici să nu te gândești, uite, e meci mare, de campionat! – Meci? Crezi că eu pot suporta așa ceva? Nici poveste! Mai bine-l închid și tot nu te las, să știu că nu mă uit nici eu acu' și aștept reluarea de mâine... deși, eram tare curioasă. Da' ce să fac? Mă sacrific! Nu te uiți în ruptul capului! Vrei meci, du-te la meci, nu sta toată ziua cu nasu'-n cutia aia... Că ți-am tot spus să ne luăm și noi un televizor mai acătării, de-ăsta modern, cu plasmă, cu ecranu' mare și culorile mai tari, da' tu, nu auzi, nu vezi, ție nici că-ți pasă de mine și de ce mi-aș dori eu... tu le știi numa' ale tale... Puiu cedă ca întotdeauna în fața soției... Cum s-ar fi putut opune argumentelor ei spuse cu un ton atât de... categoric? Și

9

zilele

cum ar putut s-o vadă plângând? – Bine, hai, uită-te la ce vrei... Eu mă duc să văd meciul cu băieții... Nu mă aștepta, poate ești obosită... după munca de azi... Miuța nu băgă în seamă ultimele cuvinte. Mușcând cu poftă dintr-o tablă mare de ciocolată se aseză confortabil și mută pe canalul preferat. Puiu, ieși grăbit și alergă la mașină. Nu mai era mult până la opt și începea meciul. Demară în trombă, cu gândul să se oprească la bar, să vadă dacă băieții nu sunt acolo. Apoi, se răzgândi. Iar vor râde de el. Parcă-l aude pe Costel: „Iar te-a dat nevasta afară? Mai pune și tu picioru'-n prag că altfel ajungi rău!”. „Nu, se gândi Puiu, n-are rost să devin iar ținta glumelor lor. Da', ce să fac? Unde să mă duc? A! Știu! Tot am câștigat azi ceva în plus de pe țigările alea fără timbru, hai să cumpăr un televizor, că la supermarket mai e deschis. Da, iau unu' cu plasmă, mare, elegant, și-i zic Miuței că i-l fac ei cadou. O să-l instalez în sufragerie, că e spațiu mai mult, iar pe cel vechi îl mut în camera de la stradă, că acolo nu doarme nime' și nu deranjez. Mă uit la ce vreau eu. Bună idee! Așa fac! Cu asta o împac și pe ea, că-și dorește de tare demult unu' de-ăsta!” Zis și făcut! În douăzeci de minute, Puiu era deja cu televizorul în portbagaj. Îl însoțea și un băiat de la firma de cablu. Îl întâlnise în magazin și-l rugase să-l ajute, să-l instaleze repede. Miuța ațipise pe sofa, cu televizorul dat tare. Puiu intră tiptil și împreună cu prietenul său așeză televizorul cel nou pe măsuță, apoi mutară cablul. Nu dură decât o clipă și noul televizor era așezat la locul lui. Puiu așeză și un bilet, scris pe un șervețel uitat pe un fotoliu: „Un cadou pentru tine... semnat, Puiu.” De aici și până la vizionarea meciului, nu mai era decât un pas. „N-a trecut nici prima repriză. Noroc că l-am întâlnit pe băiatul ăsta. Uite, în cinci minute totul a fost gata. E drept că era tras deja cablul și în cealaltă cameră, dar oricum, eu nu mă prea pricep, s-ar fi putut să ratez meciul” – gândi Puiu trăgând o gură zdravănă dintr-un PET cu bere. Exact în momentul în care crainicul strigă din toate puterile: „gooooool!”, intră și Miuța în cameră cu o falcă-n cer și cu una-n pământ: – Așa, bine-ai făcut! Cadou, da? Aveam și noi câteva momente de tandrețe și intimitate seara, la televizor și acum le-ai stricat și pe astea! Știam eu că nu mă mai iubești! Ileana-Lucia Floran

Domnului Romulus Lal, scriitor și scenarist Deși porți nume de roman, Să-ți spun mai multe nu insist, Totuși, ceva s-adaug am, Eu te știam de... scenarist. Doamnei Ileana Floran, cu ocazia lansării romanului „Amurgul speranței” Frumos volum, m-ai încântat... Din scoarță-n scoarță l-am citit. La anul, e de așteptat Să ne încânți cu-n... răsărit... Vic.Virgil Bălan


P a g i n a

1 0

In e d i t

EVENIMENT

Scriitorul Dan Orghici în parteneriat cu Casa de Cultură Orăștie, vă invită la COLOCVIUL:

Conferențiază: Mariana Pândaru Silvia Beldiman Daniel Iancu Ovidiu Petrovai Popa Daniel Vladimir Brilinski Salon de pictură: Mircea Zdrenghea Valentin Lădar Dorina Enyedi Georgeta Filip Adriana Homorodean Salon artă fotografică: pr. Angelo Narcis Pop Vladimir Brilinsky Daniel Iancu Călin Jorza Gabriel-Daniel Barbu Raimondo Mario Ramona Băluțescu Cosma Adrian David Andreea Lăscoi Carmen Iulia Stârcu Momente muzicale: Eugen Pistol Alexandra Albu Sonia Stăncel Ansamblul „Cosânzeana” al Casei de Cultură Orăștie, condus de Felicia Andreșoiu Corul „Vlăstarele Orăștiei”, dirijor: prof. Petru Androne Eli Plus câteva surprize!

Afiș realizat de: Matei Mihai

Sponsori:

Parteneri media: Radio Color Orăștie Ziarul hunedoreanului Revista literară „Inedit” Partener cultural: Asociația Florema Design

Doru Popa Ovidiu Bălan First Class s.r.l.

13 OCTOMBRIE 2011, ora 17, CASA DE CULTURĂ ORĂȘTIE Expozițiile de pictură și de artă fotografică vor rămâne deschise până sâmbătă, 15 octombrie 2011.


P a g i n a

In e d i t

1 1

Concursul internațional de creație literară „Visul” - Ediția a VI-a, 2011 (desfășurat în parteneriat cu Revista „Armonii Culturale”) Concursul literar „Visul”, desfășurat anual în perioada 15 august —15 septembrie și-a desemnat câștigătorii. Felicitări scriitorului orăștian Dan Orghici pentru premiul obținut, mai ales că la concurs au participat nu mai puțin de 131 de concurenți, plus 23 volume. Premiul Revistei „Armonii Culturale” Neacșu Lenuța – Bacău

Trofeul „VISUL” 2011 Mircea Boboc – Iași

Secțiunea POEZIE Premiul I Ion Maria – Craiovița Nouă, Dolj Premiul II Gaftoneanu Dorel-Mihai – Botoșani Premiul III Lucaci Sorin – București Mențiune Istrătucă Mihai-Iulian – Piatra Neamț Premiul Revistei „Visul” Petcu Luminița – București Premiul Editurii „Emma” Isache Florina – Roșiorii de Vede Premiul Revistei „Armonii Culturale” Ion F.Valeriu

Secțiunea PROZĂ Premiul I Harco Iustina-Gabriela – Costești AG Premiul II Mihaela Dordea – București Premiul III Dan Orghici – Orăștie Mențiune Roșca Paul-Ersilian – Bistrița

Premiul Editurii „Emma” Lozinschi Adina – Roman Premiul Societății „Limba noastră cea română” Chișinău, Filiala 43 Orăștie Nuța Ana-Mihaela – Chișinău, Republica Moldova

Secțiunea VOLUME PUBLICATE Premiul I poezie – Ion Maria, „fratele om‖, Editura „Autograf mgm” Craiova, 2010; proză – Mihaela Dordea, „Rătăcind printre șoapte și trandafiri galbeni‖, Editura Anamarol, București, 2010; aforisme – Florin Molnar, „2012 Aforisme (Roua trandafirilor pe aripi de fluturi), Editura RBA Media, București, 2011; Premiul II poezie – Andreea-Maria Dănilă, „Femeia de zăpadă‖, Editura Armonii Culturale‖, Adjud, 2011; proză – Florentina Loredana Dalian, „scrisori netrimise”, Editura Fundația Culturală Antares, Galați, 2011; Premiul III poezie – Ania Vilal, „Eu, mama tare și tu‖, Editura BrumaR, Timișoara, 2011; proză – Robert Marius Dincă, „Regele‖, Editura Gens Latina, Alba-Iulia, 2011. Mențiune poezie – Rely Tarniceri, „Perpetuum efemer‖, Editura Concordia, Arad, 2011; proză – Mikael A. Dobrescu, „Satrange – iubita secretă a regelui‖, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.


(continuare din pag.3)

(continuare din pag.5) râu să se răcorească. Binenţeles că şi ai noştri, furaţi de val; nepoţii mei au scăpat unde era mai adânc. Un mecanic de la balastieră care nu ştia să înoate, a sunat la 112, dar tot el ne-a povestit că de acolo de sus de pe draglină a văzut câinele fugind către râu şi copiii nu intraseră în apă. În momentul când au fost luaţi de val a apărut şi Oituz sărind după ei. Nepoţii mei au avut prezenţa de spirit şi s-au apucat de cordelină, iar Oituz i-a adus unde era apa mai mică. A ajuns şi salvarea, dar Oituz nu lăsa pe nimeni să se apropie, până când am ajuns noi ai casei. Nu ştiam ce să facem: să plângem, să ne bucurăm. Copiii nu aveau nimic, erau doar speriaţi, plângeau şi câteva julituri la coate şi genunchi, cum se lăsaseră salvaţi de Oituz prin pietrele râului. Apoi, mecanicul ne-a povestit cu lux de amănunte. Copiii au fost duşi la spital, dar a doua zi, li s-a dat drumul, după ce medicii au constatat că fizic sunt bine. Acesta este Oituz, a presimţit cu mult înainte, iar când a rupt cordelina, copiii încă nici nu erau în apă. Eu cred că în toate este mâna lui Dumnezeu!‖. Ne-am uitat unul la celălalt, apoi ne-am despărţit , dorindu-ne fiecăruia tot binele din lume.

Vic.Virgil Bălan

lungă de timp o obligă să persevereze în depăşirea obstacolelor birocratice şi să îndeplinească formalităţile pentru rezidenţă şi pentru înscrierea oficială la „postdoc―. Cine a urcat această Golgotă în atingerea unui ţel ştie că numai voinţa şi dorinţa împlinirii gândului împiedică ispita renunţării la luptă. Impresionează sinceritatea autoarei, care constată că „India imaginată e la ani lumină de India reală― şi că „India în care stai, cea cu care te identifici, e diferită de India văzută prin ochii de turist―. În apartamentul închiriat îi lipseşte confortul dorit, pe stradă e „un du-te-vino continuu‖, traversările sunt periculoase, fiindcă nu se respectă „niciun fel de regulă de circulaţie―, autobuzele vechi sunt supraaglomerate, iar trotuarele sunt adevărate pieţe unde găseşti de toate, dar şi cantine unde se găteşte şi se mănâncă. Căldurile sunt greu de suportat, iar „necunoscutul“ pândeşte parşiv. Nimic nu o demobilizează însă pe cea care ştie că împlinirile se obţin cu efort şi cu sacrificii. Lumina care vine din studiu şi cunoaştere îi furnizează forţa şi curajul de a nu renunţa, iar, cu timpul, satisfacţiile spirituale se revarsă în sufletul, în viaţa şi în profesionalismul Mihaelei, răsplătind-o. Acolo a înţeles că avea libertatea de a alege drumul împlinirilor şi a învăţat să îşi împingă „limitele mereu mai sus―, să transforme „visele în realitate… să găsească ieşirea― din impasurile inerente investigaţiilor pătimaşe. Însemnările reiau, pe zile, unele aspecte din capitolele precedente, dezvoltând descrieri, detalii, reflecţii care vizează obiective magnifice, modul de viaţă, credinţele, tradiţiile, obiceiurile şi mentalităţile oamenilor. E o lume care se dezvăluie autoarei cu luminile şi umbrele ei, dar în care primează inegalabilele bucurii spirituale ale cunoaşterii, de a căror valoare Mihaela este convinsă. Trimiterile şi precizările de la subsolul paginilor confirmă rigoarea cercetătorului, preocupat de furnizarea unor informaţii corecte şi complete. Ne-am permis libertatea de a structura pe capitole părţile volumului din raţiuni metodologice, în vederea unei prezentări mai închegate a conţinutului, cu reluările şi repetările motivate de autoare. Reproducerea unor fotografii alb-negru de pe parcursul volumului, de la finele unui capitol sau de la sfârşitul cărţii probează mărturisirile scriitoarei, ilustrând obiective, evenimente, întâlniri cu personalităţi din lumea care a atras-o pe Mihaela, fiică a judeţului, cu care ne mândrim. Felicitări şi succese în continuare!

Livia Fumurescu Pentru a veni în sprijinul autorilor care, deşi talentaţi, nu au susţinerea economică pentru a-şi publica volumele şi a se face astfel cunoscuţi, edităm în format electronic şi publicăm online volumele dumneavoastră, facilitând astfel şi accesul cititorilor la noua literatură. Editarea este absolut gratuită. Doritorii vor achita doar suma de 100 de lei, care reprezintă hostingul pentru o perioadă de un an. Scriitorii vor deţine în continuare drepturile de autor asupra cărţii publicate, pe care o vor putea reedita oricând, în orice formă, pe orice suport şi la orice altă editură, prin acordarea unui nou ISBN. Lucrările se primesc prin e-mailul office@florema.ro, tehnoredactate, în format word, cu diacritice, editura preluându-le în forma dorită de autor şi publicându-le pe pagina web http://www.edituraemma.ro numai după o lectură de specialitate şi după ce se vor face eventualele corecturi. Editura va adăuga doar codul ISBN acordat prin intermediul Bibliotecii Naţionale a României, pentru format electronic.

Editor: Asociația „FLOREMA DESIGN” Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4, cod poștal: 335700 Tel: 0745 368 700; Fax: 0354 814 372 E-mail: office@florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran – redactor șef Dan Orghici – redactor Mihai-Paul Floran – redactor Livia Fumurescu – colaborator

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

ISSN 2247 – 8949 ISSN-L = 2247 – 8949


Revista Inedit