Page 49

Ion MANEA

Caracteristica esenţială a ultramodernităţii este conferită de noua paradigmă a comunicării sociale globale. Plumbul şi zincul lui Gutenberg au intrat definitiv la loc în Tabloul prăfuit al lui Mendeleev, iar în locul lor s-a urcat la putere eterul. Eterul, nu ca proprie substanţă, ci ca suport infinit al reîntoarcerii la imagine, căci, nu-i aşa? istoria, ca şi lumea, este rotundă, ca să nu spunem ciclică, şi, dacă omenirea culturală a început cu imaginile rupestre ale vânatului şi vânătorului, ea ar putea să reînceap ă cu moartea conceptului şi reiconizarea virtual ă a comunicării interumane. Iar ce se va întâmpla cu Poezia în această supraeră ne poate prefigura cu discretă persuasiune poetul Octavian Mihalcea prin noul său volum de versuri Umbra de fier. El ne spune: „De multe ori versul trăieşte dincolo de labirintul rănit, nescos la lumină. Urmează sentinţa. Braţ la braţ cu ordinea aprigelor trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor desfăcute cândva” (Versul trăieşte dincolo, p. 72), iar la numai o pagină distanţă, în poemul În comun: „Unu plus unu – avem în comun rama solitudinii. Fiorul suprareal acoperă orice templu”. În plin modernism de după modernism, poemul îşi caută o identitate pe măsură şi, în ton cu noua comunicare a satului global, el tinde să susţină ieşirea din logos şi concept, arondându-se incanta ţiei, descântecului, magiei primordiale a lumii, mitului, în esenţa lui. Filosofia lasă loc magiei, iar Octavian Mihalcea lasă şi el diploma de filosofie undeva într-o ramă şi merge pe urmele lui Mircea Eliade în reinventarea mitului, într-o cât mai modernă reîntoarcere la sacrele începuturi. Poezia lui nu mai e discurs liric clasic, ea devine text ritualic, numai bun de cântat şi dansat în faţa mulţimii (atâta câtă e!) a elitelor de către noii magi ultraelectronizaţi. Înainte de a ne pune în Umbra de fier, Octavian Mihalcea (tânăr de 40 de ani, născut la Bucureşti şi apropiat al Galaţilor; în 2013 a primit premiul pentru critică literară al revistei Dunărea de Jos) a mai publicat titluri de versuri încântătoare şi tulburătoare precum Bărbatul artei sângerează fluturi, Societatea scriitorilor militari, 2004, Flagel, Tritonic, 2008, Epicriza, Semne, 2008, Poezii, Antares, Galaţi, 2012, Bestii şi basme/ Brutes et contes, Eikon, 2014. Noul volum, de 88 de pagini, vine cu un titlu cu multiple înţelesuri şi cu infinite posibilităţi de decriptare, la fel cum poemele, 71 la număr, redactate în rânduri continui, în matricea prozei sau a reflecţiei, sunt texte care nu-şi propun să comunice o sentinţă sau o certitudine, ci doar o sugestie, mai degrabă sugestii, pe care cititorul este liber să le încarneze pe osatura propriilor aşteptări, principii sau prejudecăţi. De aceea, poemul lui Octavian Mihalcea nu este musai ceea ce ni se dă să citim, ci ceea ce trebuie să ne închipuim că auzim cântându-se sub clar de lună, la un magic miez de noapte: „Captivitate strânsă la piept. Doar şamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună” (Captivitate, p. 7). Textele ne cuceresc şi ne îndreaptă spre o trăire ritualică desfăşurată într-un „Ritm la marginea lumii” (Tot către limită, p.8). Într-un bulversant Efect (p. 19), imaginile se succed în Maria Constantinescu - Barcăsub alte flamuri, sub planuri paralele, sugerând o chemar alte însemne şi sub alte ceruri: „Poezia trezeşte oricând

culorile ochilor. Artificiu la o scară deloc oarecare. Porţelanul va zbura pe o mare spirală de argilă arsă. Căi fără reguli. Aşa cum se ştie, aici, topoarele vor fi mereu violete. Tăioase trupuri sub pendulă. E aşteptat steagul altor ochiri. Pelicanul viitorului regal. Inel sub formă de trandafir”. Apare şi este pus să lucreze mult mai mult decât în alte poeme verbul (de multe ori absent, dizolvat de puterea imaginii), iar punerea lui la timpul viitor conferă cantaţiei magice şi ceva profeţie, e ca şi cum ne-am întoarce la şaradele lui Nostradamus sau, şi mai corect, spre incantaţiile omului primordial descoperind lumea prin tehnicile magiei dintâi. Iar dacă „Poezia trezeşte oricând culorile ochilor”, este de presupus că magia din ea ridică dansul la rang de exprimare: „Dansul ca procesiune camuflată. Chiar aşa, cifrul poate fi dezlegat, sau numai aura licorii se dilată?” (Detaliu, p. 22). Supremaţia imaginii ca stare postpostmodernă de exprimare (comunicare sau mod de a fi) este menită să reînvie nu numai transmiterea nealterată a mesajului pur, dar şi mitul care îi conferă sens şi relevanţă, căci „Din când în când scriem poeme sepia. Definitiv, poetul pictează poveşti. Aşa cum ne-am obişnuit” (Poetul pictează poveşti, p. 25). E vremea unei noi ere: „Fin de siècle. Rotunde aripi din cărămidă. Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea. Recenta ceremonie mişcătoare poate iubi numai legendele construite pe întuneric, când eterul stabileşte cine pleacă” (Lăzi cubice, p. 26). Deşi istoria nu este încă abolită, iar timpurile de altădată îşi pot revendica oricând substanţa permanenţei – „Deplasare, deplasare, treptat spre alte cruste din univers. Consecinţa fugară soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui timp născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări” – poetul revendică rolul şamanului chemat la acreditarea unei alte lumi, una care vine din ea însăşi, din propriile ei drepturi de a fi altfel decât a fost şi mai ales decât a putut fi închipuită: „Iată noua putere, necesar revers al ţinuturilor altei confesiuni marine, cum încearcă locuirea parantezelor sculptate şerpeşte. Vrajă dorită (inima cheilor cotropitoare). Reverie explorată abisal. Sunetul nu ameţeşte şi admiră începutul” (Locurile, p. 87) şi profeţează, „ieşit din epicriză” şi privind prin ferestre îngereşti: „Fereastră îngerească plus altă amprentă – ocru discret pentru viitor. Ieşit din epicriză, rescriu tot pe aceleaşi ţărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării şi Salomeea dansând. Va veni ziua” (Lângă mine, p. 28). În felul acesta, ascensiunea noii lumi are un azi conturat de primele certitudini, dar şi un mâine (la fel de curând conturat, ca şi clipa repede dintre dansul Salomeei şi tava cu capul lui Ioan), un mâine şi mai cumplit, ca şi cum în locul apei Botezătorului se va înfiinţa flacăra neiertătoare mânuită de Iisus: „Cum ar fi să vrei, deşi sincopat, iniţierea brânduşelor? Dar a trecut vârsta... Tocmai aştepţi judecata artificiului. Mult farmec dificil întins pe chipuri. Neîncredere în veşnicul deget ascendent al oricărei deveniri. Mâine vom chema echilibrul flăcărilor purtate pe aripi mari, cât mai departe” (Ascendent, p. 42). Şi iată cum noua poezie promovată de Octavian Mihalcea devine o reinventare a lumii, a lumilor, infinite, imprevizibile şi interşanjabile, căci, în toate, se va fi manifestat permanenţa îngerilor...

49

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Profile for ccdj galati

Dunarea de jos 174 august  

REVISTA LUNARA A CENTRULUI CULTURAL DUNAREA DE jOS - GALATI

Dunarea de jos 174 august  

REVISTA LUNARA A CENTRULUI CULTURAL DUNAREA DE jOS - GALATI

Advertisement