Purtatorul de cruce

Purtătorul de cruce Ştia şi singur că soldatul avea poftă de mîncare ori unde, oricînd şi oricît, numai mîncare să fie. Îşi scoase fiecare bucata de pîine, ciopîrţindo care cu baioneta, care cu briceagul, desfăcîndu-şi cu mişcări nonşalante, aşa cum credea fiecare că se cade să se mişte un militar ce se apropia cu paşi repezi de împli nirea bărbăţiei, cutia de conserve de fasole cu carne. Cîtva timp mmcară-n tăcere.

— Ia-o, îi spuse unul lui Mitiţă întinzîndu-i sticla. Mitiţă bău strîmbîndu-se, fără să se supere pentru modul în care fusese invitat. Instinctiv se surprindea punînd o graniţă între el şi ceilalţi, instinctiv, şi asta-l supăra, îl făcea mereu să-şi reproşeze aerele lui de băiat cu carte, înger căzut printre muritori. Încercase să se obişnuiască cu felul lor de a fi, iar uneori, pentru a le demonstra că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu afectare. Băutura îl arse uşor, plăcut, de parcă l-ar fi deşteptat la viaţă. Îi întoarse sticla, hotărît să nu mai repete gestul. Prefera să se re zerve pentru berea pe care abia de mai putea rezista s-o mai aştepte pînă cînd avea să se deschidă vagonul restaurant. Aproape de staţia Halăuceşti, fură lăsaţi să intre-n restaurantul pe roţi, cu banii gata pregătiţi pentru bere.

— Nu dăm fără mîncare, îi avertiză de cum îi văzu un chelner.

— Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre soldaţi.

— Poţi să mă rogi şi urît că tot aia-i, spuse impasibil cel îmbrăcat jumătate negru, jumătate alb, în uni forma specifică, subliniindu-i parcă in83