__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1


Păstorul Arhidiecezei

Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului nostru Isus Cristos

Crăciun 2012 Îi mulţumim Domnului că încă o dată ne este dat harul să ascultăm vestea plină de bucurie a Crăciunului: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unul născut” (In 3,16), pentru a ne da demnitatea de a fi fiii săi. De aceea, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Sfântul Augustin spune că „Fiul lui Dumnezeu, El, prin care toate s-au făcut, a devenit creatură” (Discursuri, 229, H.i). „În mod liber s-a născut pentru noi în timp, ca să ne introducă în veşnicia Tatălui. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu… A căzut omul, dar a coborât Dumnezeu… Omul a căzut din cauza mândriei, Dumnezeu a coborât cu harul” (Discursuri, 13). Cuvântul făcut trup a venit în noi şi printre noi, pentru ca noi să devenim „părtaşi ai naturii divine” (2 Pt 1,4). „Naşterea lui Cristos, spune Sfântul Petru Crisologul, este sacramentul iubirii sale care-i mântuieşte pe oameni… Creatorul în creatură şi Dumnezeu în timp: este o onoare pentru creatură, fără să fie o dezonoare pentru creator” (Cuvântări, 148). O ştim sau nu, o vrem sau nu, Fiul care s-a făcut om a pus divinul în omenesc, veşnicia în timp, absolutul în mărginit, lumina în umbră. Celor care îl primesc pe Isus, adică celor care răspund cu recunoştinţă la acest mare dar, le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). „El este «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1,15); El este Omul desăvârşit care le-a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în El natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu orice om. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat” (Gaudium et spes, 22). Prin Întrupare, Isus a intrat în istoria fiecăruia dintre noi; El locuieşte în istoria noastră, este cu noi, în noi. A sărbători Crăciunul înseamnă a învăţa să crezi că

orice faptă a noastră, oricât de mică, prin iubire, poate să se îndumnezeiască şi că orice clipă poate să devină purtătoare de veşnicie. În lumina Crăciunului, nimic nu poate fi considerat mic şi neînsemnat. Totul devine oportunitate de a primeni şi de a întări comuniunea noastră cu Dumnezeu, cu aproapele nostru şi cu noi înşine. Legătura care-l uneşte pe Fiul lui Dumnezeu făcut om cu fiecare fiinţă umană este atât de profundă, încât El afirmă: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Devenind unul dintre noi, Cristos ne-a făcut fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte, membri ai familiei lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup omenesc este solidar cu noi şi cu limitele noastre, cu durerile şi sărăcia noastră. Sfântul Grigore din Nazianz observă „Acela care te poate îmbogăţi, iată că devine sărac; se supune într-adevăr mizeriei trupului meu, pentru ca să mă ajute să obţin bogăţia divinităţii. Cel care este plin, se goleşte de toate, privându-se de propria mărire, ca eu să devin părtaş al plenitudinii sale. Ce mare bogăţie a bunătăţii! Ce lucrare tainică mă cuprinde!” (Cuvântări, 38,13). Aşadar, şi durerea, oricum ar fi ea, tocmai pentru că este pătrunsă de prezenţa lui, pentru că El este alături de noi, poate fi înfruntată sau suportată în aşa fel încât să devină izvor de viaţă, de unitate şi de pace. Şi dureri sunt destule! Cine nu ştie că mulţi oameni trec prin momente grele: salarii sau pensii mici, locuri de muncă nesigure, locuri de muncă pierdute, singurătate, boală, doliu, conflicte în familie, nesiguranţa zilei de mâine şi câte altele! În sărăcia Betleemului, Isus venind în lume ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat, ia asupra sa tot ce ne apasă, luminându-ne întunericul, mângâindu-ne cu iubirea sa fără margini. Primii care au simţit acest rod al prezenţei lui Isus (în peştera din Betleem), au fost Maria şi Iosif. Iată ce ne spune Sfântul Luca în Evanghelia sa: „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

1


Păstorul Arhidiecezei l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,6-7). „Nu era loc de găzduire pentru ei”. Comentând aceste cuvinte, actualul Papă Benedict al XVI-lea scrie în ultima sa carte, intitulată Copilăria lui Isus: „Meditarea în credinţă, a unor astfel de cuvinte a găsit în această afirmaţie un paralelism interior cu acele cuvinte, cu adânci înţelesuri, exprimate de Prologul Sfântului Ioan: «A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit » (In1,1). Pentru Mântuitorul lumii, pentru Cel prin care toate au fost create (Col 1,16) nu este loc de găzduire. «Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi rezeme capul» (Mt 8,20). Cel care a fost răstignit în afara porţilor oraşului (Evr 13,12), s-a născut tot în afara porţilor oraşului. Acest lucru trebuie să ne dea de gândit, trebuie să ne arate că în persoana lui Isus Cristos şi în învăţătura sa avem de-a face cu o răsturnare de valori. Încă de la naştere El nu face parte din cercurile care, conform lumii, sunt importante şi puternice. Însă tocmai acest om lipsit de importanţă şi fără putere se arată a fi cu adevărat Cel puternic, Cel de care, în cele din urmă, toate depind. A ieşi din ceea ce toţi gândesc şi vor, face parte

din starea de a fi creştini: a ieşi din criteriile dominante pentru a intra în lumina adevărului privitor la existenţa noastră şi cu această lumină să ajungem pe calea cea dreaptă”. Cât ne priveşte pe fiecare dintre noi, să ne întrebăm, în definitiv, ce trebuie să schimbăm în viaţa noastră, aşa încât să avem inimile deschise, ca acolo să-şi găsească găzduire Isus care a venit, vine şi va veni. O rugăm pe Maica lui Dumnezeu şi Mama noastră să mijlocească pentru noi harul unei priviri luminate de credinţă, pentru a descoperi cu uimire mereu nouă că Isus este cu adevărat „Dumnezeu cu noi”. Nimic nu va mai fi ca înainte şi totul va deveni motiv de bucurie dacă în acest Crăciun vom observa mai bine, încă o dată, că Domnul ne stă alături cu gingăşia sa fără margini, că ne însoţeşte cu o fidelitate de nezdruncinat, că ne iubeşte într-o măsură infinit mai mare decât ne putem închipui, că ne ajută cu o putere care întrece orice obstacol, „căci la Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Tuturor credincioşilor, persoanelor consacrate, preoţilor şi oamenilor de bunăvoinţă, vă doresc un Crăciun bogat în haruri şi un An Nou binecuvântat! La mulţi ani! Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

SANCTITĂŢII SALE BENEDICT AL XVI-LEA PONTIF SUPREM VATICAN Sfinte Părinte, Aşteptând cu mare bucurie Solemnitatea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, noi, cei spălaţi cu apa Botezului şi însemnaţi prin ungerea Duhului Sfânt şi care ne mărturisim credinţa în Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică, Arhiepiscopul Arhidiecezei de Bucureşti, împreună cu Episcopul său Auxiliar, clerul său, Congregaţiile religioase de bărbaţi şi femei şi cu toţi credincioşii încredinţat grijii sale pastorale, în spiritul adevăratei credinţe, al speranţei neclintite şi al iubirii nemărginite, ne mărturisim iubirea sinceră, comuniunea neştirbită şi ascultarea filială faţă de Părintele întregii familii creştine şi Succesorul Sfântului Apostol Petru în păstorirea Turmei lui Cristos de pe pământ. Prin rugăciuni zilnice şi stăruitoare implorăm pentru Sanctitatea Voastră de la dumnezeiescul Prunc, născut la Betleem din Maria, Preacurata Lui Mamă, sănătate cât mai bună, plinătatea darului Duhului Sfânt şi tărie de nezdruncinat pentru a întări viaţa şi credinţa fraţilor şi surorilor lui Cristos în peregrinarea lor pe acest pământ spre locuinţa din Casa Tatălui din ceruri. Pentru Biserica noastră locală, pentru poporul nostru şi pentru Patria noastră, implorăm cu umilinţă Binecuvântarea Apostolică. Bucureşti 17 decembrie 2012

2

Actualitatea Creştină

IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit

Supliment de Crăciun 2012


Păstorul Arhidiecezei

„Drumul credinţei continuă pentru toată viaţa” Dragi familii, în ultimii ani, Biserica noastră locală a arătat în diferite rânduri şi feluri grija pe care o poartă familiei. Începând cu 2005, am avut ocazia să vizitez toate parohiile şi o mare parte a filialelor cu mai multe sau mai puţine familii, cu mai mulţi sau mai puţini credincioşi, mânat fiind de îndemnul Fericitului Ioan Paul al II-lea de a face ca parohia şi Biserica să fie „o familie de familii”. Am străbătut mii de kilometri cu dorinţa de a vă întâlni şi de a vă duce Vestea cea Bună. I-am împărtăşit Înaltpreasfinţitului Ioan Robu experienţele trăite cu ocazia fiecărei vizite. I-am povestit neajunsurile şi greutăţile întâlnite, dar şi temeinicia credinţei celei mai mari părţi a familiilor din Arhidieceză. Amintirea acestei credinţe simple şi sârguincioase este un dar de mare preţ pe care îl port în inimă şi în rugăciune. „Drumul credinţei continuă pentru toată viaţa” – afirma Sfântul Părinte Benedict în Porta fidei, scrisoarea de recomandare a Anului Credinţei. În toţi aceşti ani, mi-am dat seama că drumul credinţei trece întâi de toate prin familie, că rolul părinţilor este de o importanţă covârşitoare în transmiterea credinţei către copii, generaţia de mâine. Nu poate fi vorba de continuitate fără zilnica predare a ştafetei credinţei. Pe data de 13 octombrie, la deschiderea solemnă a Anului Credinţei, în Catedrala Sfântul Iosif, când am trăit un moment de mare fraternitate, preoţi şi credincioşi din toate colţurile Arhidiecezei, Arhiepiscopul nostru a invitat ca fiecare familie să se roage acasă, împreună cu toţi membrii săi, iar preoţilor le-a cerut să le reamintească credincioşilor, în cateheze şi la predicile duminicale, valoarea rugăciunii în comun: „să existe câte un moment privilegiat în familie, în care părinţii să stea în genunchi alături cu

copiii sau cu copilul, să se roage; să existe câte un moment aparte şi să fie câte un timp care să însemne altceva în viaţa familiei, un altceva pătruns de duhul credinţei”. Am reluat acest îndemn deoarece în el avem confirmarea că familia este primul leagăn de educaţie la credinţă; că nimeni şi nimic nu o poate înlocui. Când între părinţi şi copii i se face loc Duhului Sfânt, ia naştere un nou raport, o nouă viaţă, un simţământ puternic de a fi tată, de a fi mamă şi de a fi copil. Duhul îl învaţă pe copil să strige „tăticule” ori „mămică”. El împacă şi însănătoşeşte tot ceea ce este bolnav. Duhul este balsam dumnezeiesc. Dragi părinţi, timpurile noastre nu sunt lipsite de vitregii. Dar mereu părinţii au fost şi rămân o oglindă pentru copii, prin strădania lor de a depăşi greutăţile şi de a înfăptui binele. Privindu-vă pe dumneavoastră, privind la felul în care vă respectaţi, la felul în care vă iubiţi, la felul în care credeţi, copiii vor putea spune: este frumos să respecţi, este frumos să iubeşti, este frumos să crezi. Doresc şi vă îndemn ca în fiecare familie să fie cinstită Ziua Domnului, duminica, prin participarea la Sfânta Liturghie; să se practice spovada regulată şi împărtăşania frecventă; fiecare familie să încerce să aibă un program propriu de rugăciune, de lectură din Sfânta Scriptură, din catehism – ca un program pentru Anul Credinţei. În calitate de responsabil cu pastoraţia familiilor, îi mulţumesc Domnului pentru fidelitatea de care daţi dovadă în trăirea credinţei şi invoc pe Duhul Sfânt să coboare asupra fiecărei familii, asupra fiecărui părinte. Un gând aparte de rugăciune pentru acele familii care întâmpină dificultăţi. Sărbători binecuvântate de Crăciun şi Anul Nou!

Supliment de Crăciun 2012

Cornel DAMIAN Episcop Auxiliar

Actualitatea Creştină

3


Magisteriu

Crăciunul să nu fie trăit ca o celebrare exterioară În timpul Adventului, liturgia evidenţiază în special două figuri care pregătesc venirea lui Mesia: Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. Astăzi, Evanghelistul Luca ni-l prezintă pe Ioan, şi face acest lucru într-un mod diferit de ceilalţi evanghelişti. „Toţi cei patru evanghelişti plasează figura lui Ioan Botezătorul la începutul activităţii lui Isus şi îl prezintă drept precursorul Său. Sfântul Luca amplasează legătura dintre cele două figuri şi misiunile lor înapoi în timp. [...] Deja la zămislire şi naştere, Isus şi Ioan sunt într-o relaţie unul cu celălalt” (din cartea Isus din Nazaret. Copilăria lui Isus). Această perspectivă ne ajută să înţelegem că Ioan, în timp ce este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, ambii din familii preoţeşti, este nu doar ultimul dintre profeţi, ci reprezintă chiar întreaga preoţie a Vechiului Legământ, pregătindu-i astfel pe oameni pentru cultul spiritual al Noului Legământ, inaugurat de Isus (ibid.). Mai mult, Luca alungă orice lectură mitologică ce adesea este aplicată Evangheliilor, vorbind despre contextul istoric al vieţii lui Ioan – „În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii [...] pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa” (Lc 3,1-2). În acest context istoric are loc cu adevărat marele eveniment al istoriei, naşterea lui Cristos, care nu a fost observat de cei din vremea aceea. Pentru Dumnezeu, cei mari din istorie oferă amănunte referitoare la cei mici! Ioan Botezătorul se defineşte ca „glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările Lui” (Lc 3,4). Glasul proclamă cuvântul, dar în

acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu precede, până acolo încât coboară asupra lui Ioan, fiul lui Zaharia, în deşert (cf. Lc 3,2). El are deci un rol important de jucat, dar mereu relativ la Cristos. Sfântul Augustin spune: „Ioan este glasul. Despre Domnul se spune însă: «La început a fost Cuvântul» (In 1,1). Ioan este glasul care trece, Cristos este Cuvântul veşnic dintru începuturi. Dacă glasului îi iei cuvântul, ce rămâne? Un sunet vag. Glasul fără cuvânt atinge auzul, dar nu hrăneşte inima” (Predica 293, 3: PL 38,1328). Noi avem astăzi sarcina de a asculta acel glas, de a-i da spaţiu şi a-l primi în inimile noastre pe Isus, Cuvântul care mântuieşte. În acest timp al Adventului, să ne pregătim să vedem, cu ochii credinţei, mântuirea lui Dumnezeu în grota umilă din Betleem (cf. Lc 3,6). Într-o societate consumistă în care suntem tentaţi să ne găsim bucuria în lucruri, Ioan Botezătorul ne învaţă să trăim esenţialul, astfel încât Crăciunul să nu fie trăit ca o celebrare exterioară, externă, ci ca celebrarea Fiului lui Dumnezeu care a venit să aducă oamenilor pacea, viaţa şi bucuria adevărată. Încredinţăm mijlocirii materne a Mariei, Fecioara Adventului, calea noastră către Domnul care vine, pentru ca să fim gata să îl primim pe Emanuel, Dumnezeu este cu noi, în inima noastră şi în întreaga noastră viaţă. (9 decembrie, rugăciunea Îngerul Domnului)

Programul celebrărilor prezidate de Sfântul Părinte cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului Luni, 24 decembrie, la ora 22.00, Papa va prezida în bazilica Sfântul Petru Sfânta Liturghie de noapte în Solemnitatea Naşterii Domnului. Celebrarea Euharistică va fi precedată de rugăciunea Oficiului Lecturilor şi de vestirea Naşterii Domnului prin cântarea Kalenda. În Solemnitatea Naşterii Domnului, la ora 12.00, Sfântul Părinte va adresa de la loja centrală a Bazilicii Sfântul Petru mesajul său de Crăciun pentru lumea întreagă şi va da binecuvântarea Urbi et Orbi. Luni, 31 decembrie, la ora 17.00, în bazilica vaticană, Papa va prezida primele Vespere de la Solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunea Vesperelor este urmată de expunerea spre adorare a Preasfântului Sacrament şi de tradiţionala cântare Te Deum. Pe 1 ianuarie 2013, Solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu şi Ziua Mondială a Păcii, cu tema „Fericiţi făcătorii de pace”, Papa va celebra Sfânta Liturghie la ora 9.30 în bazilica Sfântul Petru. Duminică, 6 ianuarie, Solemnitatea Epifaniei Domnului, Papa va celebra la ora 9.00 Sfânta Liturghie în timpul căreia va conferi consacrarea episcopală mai multor preoţi. Pe 13 ianuarie, sărbătoarea Botezul Domnului, Benedict XVI va prezida la ora 9.45 în Capela Sixtină Sfânta Liturghie, în cadrul căreia va administra sacramentul Botezului mai multor copii.

4

Actualitatea Creştină

Supliment de Crăciun 2012


Ştiri externe

Valorile europene au la bază cultura europeană, care cuprinde rădăcinile creştine Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat, la Oslo, Uniunii Europene. La Roma, cu aceeaşi ocazie, a avut loc o ceremonie la sediul Uniunii Europene. Radio Vatican a intervievat-o pe dna. Laurence Argimon Pistre, şefa delegaţiei UE pe lângă Sf. Scaun, pentru un comentariu cu privire la importanta recunoaştere acordată Europei comunitare. L. A. Pistre: Este un mare eveniment. Astăzi Europa are 55 de ani. Este o realizare absolut unică în lume. Nicio altă regiune nu a avut o realizare atât de ambiţioasă. (...) E clar că integrarea noastră nu este perfectă, dimpotrivă. Suntem încă pe un drum care ar putea să aibă nevoie de câteva decenii înainte de a ajunge la o adevărată armonizare a politicilor noastre financiare, economice şi sociale. E întotdeauna o tristeţe să vezi că Europa continuă să fie unul din principalii exportatori de arme, cel puţin câteva state europene. Să sperăm ca, după primirea Premiului Nobel pentru Pace, întreprinderile europene să conştientizeze tot mai mult importanţa de a evita alimentarea războaielor şi a conflictelor din lume. R.V.: Într-un timp de criză, se vorbeşte mult despre solidaritate şi, cu toate că este prevăzută în textele fondatoare, în actualul context european, se observă cât de greu este să fie pusă în practică. L. A. Pistre: În realitate, (solidaritatea) este salvatoare, pentru că suntem obligaţi pentru prima dată să recunoaştem, pe de o parte, importanţa regulilor şi a principiilor aşa cum au fost stabilite în Tratate, iar pe de alta, obligaţia la coeziune şi solidaritate între ţările europene. E clar că, având o monedă comună, trebuie să aplicăm regulile cu rigurozitate. Cât priveşte solidaritatea, este un principiu care există dintotdeauna în Uniunea Europeană. Dacă privim la înfiinţarea Uniunii Europene, aceasta are la bază principiul potrivit căruia ţările mai sărace trebuie să primească o contribuţie de la celelalte, pentru a ajunge treptat la acelaşi nivel. Scopul este acela de a face ca toate ţările să se încadreze într-un nivel (level playing field) care le permite să fie într-un sistem de concurenţă egală. Aşa s-a procedat în trecut cu fondurile de coeziune, integrând ţări mai puţin dezvoltate precum România şi Bulgaria, contribuind astfel la o creştere semnificativă a acestora. E necesar să continăm pe aceeaşi linie. Valorile şi principiile fundamentale ale Uniunii Europene au la bază cultura europeană, iar această cultură, fără îndoială, cuprinde în largă măsură rădăcinile creştine. Este fundamental ca aceste valori să rămână aceleaşi, ca Uniunea Europeană să fie cu adevărat capabilă de a păstra concepte importante precum solidaritatea, respectul drepturilor omului, tot ceea ce ţine de libertate, precum libertatea de exprimare, toleranţa şi libertatea religioasă, care rămâne un drept fundamental. Există o amplă recunoaştere a libertăţii religioase. Cred, în această privinţă, că noi, europenii, suntem chemaţi să facem mai mult pentru a sprijini ţările în schimbare – cum ar fi, de exemplu, cazul „primăverii arabe”, dar şi în alte situaţii – să aplice la rândul lor aceste principii. Este foarte important acest lucru şi îl putem observa în faţa problemelor prin care trec minorităţile creştine. Aşadar, una din misiunile pe care astăzi Uniunea Europeană şi le-a fixat în mod clar în această nouă strategie a drepturilor omului este să fie deosebit de atentă la chestiunea libertăţii de religie şi crez. (Radio Vaticana – F. Speranza/AD)

Cuvântul Papei, acum şi pe Twitter O sută patruzeci de caractere care, s-ar putea spune, vor rămâne în istoria noilor media. Benedict al XVI-lea a lansat miercuri, 12 decembrie 2012, primul său tweet la încheierea audienţei generale, în aula Paul al VI-lea. Tot miercuri, contul @Pontifex a ajuns şi a depăşit cu mult cifra de un milion de follower. În primul său tweet, Papa a scris: „Dragi prieteni, sunt bucuros să pot fi alături de voi via Twitter. Vă mulţumesc pentru răspunsul vostru generos. Vă binecuvântez din toată inima!”. La câteva minute după ora 12.00, Papa a răspuns la prima întrebare despre modul în care se poate trăi Anul Credinţei în viaţa de zi cu zi. Întrebarea i-a fost adresată via Twitter la adresa #askpontifex. Iată răspunsul Papei: „Vorbeşte cu Isus în rugăciune, ascultă-l pe Isus care îţi vorbeşte în Evanghelie, întâlneşte-l pe Isus prezent în cei nevoiaşi”. În decursul zilei au urmat alte două mesaje de la @Pontifex, care răspund la întrebări adresate Papei prin #askpontifex. Contul Papei pe Twitter a fost deschis luni, 3 decembrie, în cadrul unei conferinţe de presă în Vatican, în prezenţa jurnaliştilor din toată lumea. La prezentarea iniţiativei, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, mons. Claudio Maria Celli, a spus că „încă o dată iese în evidenţă dorinţa puternică a Sfântului Părinte de a sta de vorbă, de a dialog cu oamenii de astăzi şi de a-i întâlni acolo unde sunt”. (După radiovaticana.org)

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

5


Din viaţa Arhidiecezei

Parohia romano-catolică din Turnu-Severin: 125 de ani de la consacrarea bisericii Sâmbătă, 8 decembrie, comunitatea romano-catolică din Turnu-Severin a îmbrăcat haine de sărbătoare şi s-a adunat în jurul Sfântului Altar unde, de deasupra tabernacolului, ne veghează Maria, „pricina bucuriei noastre”. Anul acesta, biserica noastră a împlinit 125 de ani de la consacrarea ei de către Arhiepiscopul Paul Iosif Palma (4 decembrie 1887), cu hramul Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria. Entuziasmul Pr. Paroh Claudiu Cojan a dat curaj tuturor credincioşilor pentru a pregăti aniversarea celor 125 de ani. A fost un prilej fericit de a fi împreună - preoţii care au slujit şi slujesc la altarul bisericii noastre, credincioşi ai parohiei, invitaţi. La Liturghia Solemnă am avut bucuria de a-l întâmpina pe Arhiepiscopul nostru Ioan Robu alături de care au concelebrat preoţii din decanatul de Craiova, printre care s-au aflat şi trei dintre foştii parohi ai comunităţii catolice din Turnu Severin: pr. Eugen Bortoş, pr. Şerban Francisc şi pr. Trefaş Francisc. La predică, Excelenţa Sa Ioan Robu a rememorat câteva din principalele momente ale existenţei noastre creştin-catolice pe meleagurile Severinului. A fost emoţionant momentul când ne-a îndemnat să fim mândri de trecutul nostru, de înaintaşii noştri la ale căror morminte a făcut primul drum după sosirea Excelenţei Sale în Severin şi ne-a oferit lecţia vie de a cinsti cu mare pietate amintirea celor care au edificat biserica noastră. Sfânta Liturghie a fost urmată de lansarea monografiei Catolicii din Turnu Severin. Istorie, cultură şi spiritualitate, coordonată de Dl. Dr. Dănuţ Doboş. La lansarea cărţii, au luat cuvântul Dna Tereza Sinigalia şi Dl. Dr. Tudor Răţoi, director al filialei Turnu Severin a Arhivelor Naţionale. Sărbătoarea s-a încheiat cu o agapă, ce s-a desfăşurat la grădiniţa catolică Sfânta Tereza Verzeri şi la care au participat credincioşii parohiei, alături de invitaţi. Mulţumim pentru prezenţa la sărbătoarea noastră IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, tuturor preoţilor şi credincioşilor. Regină zămislită fără de prihană strămoşească, roagă-te pentru noi!

Pregătire pentru Naşterea Domnului

Prof. Ecaterina CALOMFIRESCU

Timp de două zile, pe 8 şi 9 decembrie 2012, 60 de persoane – copii, tineri şi adulţi – de la Parohia romano-catolică Adormirea Maicii Domnului, din Bucureşti, însoţiţi de părintele paroh Dominic Hîrja, s-au retras la mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, de la Ciofliceni (Snagov), pentru exerciţii spirituale, ca pregătire pentru întâmpinarea Sărbătorii Naşterii Domnului. Programul primei zile a cuprins două meditaţii: una despre „Fiat-ul Mariei”, ţinută de Fratele Antonio, şi a doua meditaţie despre Întruparea Domnului, „Pentru noi S-a întrupat”, ţinută de către Părintele Dominic. Meditaţiile au fost urmate, mai întâi, de discuţii în grupuri mici şi, în final, de concluzii, în grup mare. Între cele două meditaţii, s-a celebrat Sfânta Liturghie, sâmbătă fiind şi solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria. Seara s-a încheiat deosebit de plăcut, într-o atmosferă de aşteptare a Crăciunului, cu cântări de colinde şi scurte istorioare despre simbolurile Crăciunului (iesle, brad, globuri, Moş Crăciun, stea etc.). Seara a fost încununată de întâlnirea cu Domnul, într-o oră de adoraţie. Duminică, ziua a doua, marea parte a timpului a fost dedicată actului penitenţial şi spovezii, acestea fiind urmate de Sfânta Liturghie din a II-a Duminică de Advent. Înainte de plecare, ne-am reunit cu toţii pentru a trage concluziile acestor zile de reculegere şi fiecare participant a primit din partea copiilor câte o ieslişoară cu Pruncul Isus, confecţionată de ei. Întregul program a fost pregătit şi susţinut de tinerii animatori. Concluzia acestor două zile de pregătire intensă pentru sărbătoarea Crăciunului a fost că şi noi, cei de astăzi, ar trebui să urmăm exemplul Sfintei Fecioare Maria, care a răspuns DA în mod necondiţionat Domnului. La sfârşitul acestor două zile pline de har, am dorit să luăm cu noi tot ceea ce am meditat în acest timp şi să ducem dincolo de zidurile mănăstirii.

Izabella TILEA

6

Actualitatea Creştină

Supliment de Crăciun 2012


Din viaţa Arhidiecezei

Comemorarea Episcopului Anton Durcovici la Bucureşti Ziua de 10 decembrie, care marchează comemorarea morţii martirice a episcopului Anton Durcovici, este o zi specială nu numai pentru Dieceza de Iaşi, al cărei episcop a fost, dar şi pentru Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, pentru că a fost legat de această Biserică locală prin viaţa lui personală şi de apostolat. De aceea, şi în acest an, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a avut loc o Sfântă Liturghie solemnă de comemorare a episcopului Anton Durcovici, prezidată de Pr. Wilhelm Dancă, decanul Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti (FTRC), alături de care au concelebrat Pr. Eugen Bortoş, cancelarius al Arhiepiscopiei, Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a mons. Vladimir Ghika, şi alţi preoţi profesori şi studenţi ai FTRC. „Se cuvine ca episcopul Anton Durcovici să fie amintit şi celebrat, în special în biserica aceasta, fiindcă locul e sfinţit de prezenţa lui şi de activitatea lui pastorală”, a spus în cadrul predicii, Pr. Wilhelm Dancă. După ce a prezentat pe scurt biografia episcopului, părintele predicator a subliniat importanţa activităţii lui academice la Bucureşti – a fost profesor şi rector al Seminarului Teologic Arhidiecezan „Sf. Duh” şi co-fondator al Academiei Teologice –, precum şi fructuoasa sa colaborare cu intelectuali laici de marcă – a colaborat, printre alţii, cu Gala Galaction şi Nichifor Crainic. Totodată, Pr. Dancă a amintit că PS Durcovici a înfiinţat la Bucureşti revista „Farul nou”, apreciată nu doar în mediul catolic, şi că s-a gândit chiar la înfiinţarea unui radio catolic. „A fost un deschizător de drumuri, în vestirea Evangheliei, creator, inovativ şi plin de curaj, şi, din acest punct de vedere, rămâne pentru noi un model de urmat”, a afirmat părintele. Făcând apoi legătura dintre Evanghelia zilei – în care se relatează cum un bărbat paralizat este coborât prin acoperiş în casa în care se afla Isus, în speranţa obţinerii vindecării acestuia – şi procesul de beatificare a episcopului Anton Durcovici, deschis de Dieceza de Iaşi în 1997 şi aflat acum într-o etapă avansată la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, la Vatican, Pr. Dancă i-a încurajat pe cei prezenţi să se roage pentru beatificarea cât mai curând a episcopului martir şi să apeleze cu încredere la mijlocirea lui, pentru ca, „după exemplul său şi prin meritele morţii sale eroice, acoperişul obişnuinţelor noastre în a ne trăi credinţa, acoperişul superficialităţii noastre să fie spart”. Sfânta Liturghie de comemorare a PS Anton Durcovici a fost urmată de o conferinţă, prin care a fost evocat itinerarul pastoral al episcopului martir în Arhidieceza romano-catolică de Bucureşti, şi de un recital muzical susţinut de maestrul Alexandru Moroşanu – violoncel, şi Tatiana Moroşanu – pian. Manifestările au avut loc în Auditorium Maximum din Institutul Teologic Sfânta Tereza din Bucureşti, evocarea episcopului Anton Durcovici încheindu-se cu o recepţie. Întreg evenimentul a fost organizat de Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti.

Hramul comunităţii catolice din Mangalia

arcb.ro

În ultima zi a lunii noiembrie, când Biserica îl cinsteşte pe Sfântul Andrei, Parohia Romano-Catolică din Mangalia a sărbătorit hramul comunităţii. La Sfânta Liturghie de hram, care a avut loc la ora 11.00, au participat, într-un număr impresionant, credincioşi din parohie şi filiale, dar şi din parohiile vecine. Ceremonia religioasă a fost precedată, ca în fiecare an, de o procesiune a preoţilor care au participat la această solemnitate, purtând crucea procesională către altar. Sfânta Liturghie a fost prezidată de IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, alături de care au concelebrat 24 de preoţi, veniţi din toată ţara. Cuvântul de învăţătură a fost ţinut de Pr. Bilboc Sebastian, paroh la Bălţaţi, în Dieceza de Iaşi. La finalul celebrării, părintele paroh Cristian Antici le-a mulţumit preoţilor prezenţi la această sărbătoare a comunităţii, tuturor celor prezenţi şi corului care a înfrumuseţat prin cântecele intonate această sărbătoare. Totodată, IPS Robu le-a amintit credincioşilor de preocuparea Excelenţei Sale faţă de această comunitate încă de când a ajuns Episcop de Bucureşti şi i-a îndemnat pe credincioşi să rămână uniţi în jurul sfântului altar. Chiar dacă este o comunitate mică şi la marginea diecezei, face parte din marea familie a Bisericii Romano-Catolice. Pr. Cristian ANTICI

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

7


Sfânta Scriptură

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Ziua de Crăciun

(…) Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el, atunci când a strigat: „Iată-l pe acela despre care am spus: «Cel care vine după mine este mai presus decât mine pentru că el era mai înainte de a fi eu»” … (In 1,1-18). Sărbătoarea Crăciunului este prin excelenţă ocazia unei întâlniri, o întâlnire fundamentală pentru istorie, pentru istoria vieţii fiecăruia dintre noi. În cadrul celebrării din noaptea de Crăciun, îngerul (acelaşi care i-a dus Fecioarei vestea bună că va deveni Maica Domnului) vesteşte păstorilor din preajma Betleemului (şi nouă, totodată) că: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul (Lc 2,11). Imediat după plecarea îngerului, ne relatează fragmentul evanghelic al Liturghiei din zorii zilei, păstorii au plecat să vadă cele întâmplate şi au găsit semnul de recunoaştere indicat: pe Copilul Mariei care era culcat în iesle (Lc 2,15-16). Cu alte cuvinte, păstorii erau chemaţi să-l recunoască în Copilul plăpând, culcat în ieslea săracă, pe Mântuitorul, care este Cristos Domnul. De ce act mare de credinţă au nevoie păstorii pentru a depăşi acest contrast izbitor: copil plăpând – Mântuitor, Cristos, Domn!? Textul evanghelic al zilei de Crăciun, păstrând sau poate chiar amplificând contrastul, ne revelează cine este de fapt Copilul născut la Betleem. El este: Cuvântul care era la Dumnezeu şi care era Dumnezeu. Prin El toate lucrurile au fost create. El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, acea lumină care luminează pe tot omul care vine în lume. Aceste câteva expresii îi definesc identitatea divină şi rolul pe care şi l-a asumat faţă de oameni (faţă de fiecare dintre noi). Într-adevăr, lucrarea mântuitoare nu e înfăptuită de un om cu puteri şi cu perspective limitate, ci de Cuvântul creator (v. 3), de Fiul Tatălui (v. 18) făcut om în Pruncul de la Betleem. El oferă tuturor celor care îl primesc puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, copii ai vieţii. O mare dramă, care se repetă de-a lungul timpului până în zilele noastre, constă în ratarea întâlnirii cu acest Mântuitor, cu harul şi cu adevărul pe care Isus Cristos ni le oferă. Sfântul Evanghelist Ioan exprimă această dramă în cuvinte simple, dar deosebit de dureroase: El era în lume, şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit… (vv. 11-12). În schimb, cei care au avut parte de întâlnirea cu Cuvântul făcut trup, evocă acest fapt în cuvinte pline de bucurie: Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr… (v. 14). Noi vom şti că am sărbătorit cu adevărat Crăciunul numai dacă am avut parte de această întâlnire. Altfel, am pierdut o şansă. Dar câte şanse voi mai avea eu, oare, ca să-L întâlnesc…?

Sfinţii Ştefan şi Ioan (Zilele a II-a şi a III-a ale Crăciunului) Comemorarea Sfântului Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii primare, şi a Sfântului Ioan, Apostolul şi Evanghelistul desemnat de tradiţia creştină drept ucenicul pe care Isus îl iubea, par să ne scoată din atmosfera fermecătoare a sărbătorii Crăciunului. Să ne amintim totuşi că sărbătoarea Crăciunului nu constă doar în simpla evocare a naşterii lui Isus la Betleem. Acest Eveniment ne-a cerut ca, printr-un act de credinţă, să-l descoperim în pruncul plăpând din iesle pe Mântuitorul, pe Cel care ne poate oferi rezolvarea problemelor celor mai profunde ale existenţei noastre. Or, sărbătoarea Sfântului Ştefan ne oferă şi o altă cale a descoperirii prezenţei Mântuitorului. Mărturia lui de credinţă şi, mai ales, martiriul său sunt răsplătite cu un dar care le întrece pe toate: Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt, privea spre cer. Văzând slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci ei [membrii Sinedriului] şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. L-au târât afară din cetate şi au început să-l bată cu pietre... În timp ce era bătut cu pietre, Ştefan se ruga astfel: „Doamne Isuse, primeşte sufletul meu”. Apoi, îngenunchind, a strigat cu glas puternic: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi zicând acestea, a adormit în Domnul (Fap 7,54-60). Şi sărbătoarea Sfântului Ioan ne oferă o cale a descoperirii Celui care a înfăptuit lucrarea mântuirii prin dăruirea de sine pentru cei mulţi. Această cale este iubirea. Într-adevăr, iubirea l-a făcut pe ucenicul care la Cina cea de taină, şi-a sprijinit capul pe pieptul Învăţătorului, să alerge mai repede decât Simon Petru şi să ajungă, cel dintâi, la mormânt atunci când Maria Magdalena le-a adus vestea că l-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus. Şi tot iubirea este cea care l-a ajutat să intuiască şi să creadă că Isus Cristos a înviat atunci când, intrând în mormânt, a văzut giulgiurile puse jos, precum şi marama, care fusese pe capul lui Isus şi care nu se afla împreună cu giulgiurile, ci înfăşurate la o parte, într-un loc (In 20,2-8). Aşadar, aceste două sărbători nu fac decât să ne ajute să intrăm şi mai adânc în misterul persoanei Mântuitorului nostru, să înţelegem de ce a venit în lume, să înţelegem ce a făcut El pentru noi şi, mai ales, să înţelegem cum să Îi descoperim prezenţa şi lucrarea mântuitoare în viaţa noastră. Iubirea pe care ne-a învăţat-o Isus, mărturia de (trăirea prin) credinţă, dăruirea de sine în folosul celorlalţi şi, dacă este nevoie, martiriul, sunt tot atâtea căi ce ne conduc în inima misterului pe care îl celebrăm în aceste zile.

8

Actualitatea Creştină

Supliment de Crăciun 2012


Istorie şi Spiritualitate

Nazaret Oraşul israelian cu cea mai mare populaţie arabă, condus de un primar creştin, Nazaretul este, în multe privinţe, un loc al contrastelor. Datorită procentului mare de locuitori arabi (60% musulmani şi 30,9% creştini), Nazaretul mai este numit „capitala arabă a Israelului”; în plus, numeroasele firme de soft din zonă i-au atras şi porecla de Sillicon Valley. Dar motivul cel mai semnificativ pentru care Nazaretul este cunoscut în lumea întreagă şi vizitat de milioane de pelerini rămâne, fără îndoială, faptul că aici a avut loc Buna Vestire a Arhanghelului Gabriel către Sfânta Fecioară Maria; şi tot aici, Mântuitorul şi-a petrecut copilăria şi cei mai mulţi ani ai vieţii sale adulte, într-o existenţă smerită şi ascunsă în sânul Sfintei Familii. De-a lungul veacurilor, această viaţă aleasă voit de Isus, modestă şi prin nimic ieşită din comun, a fost luată drept model de către sfinţi şi congregaţii (cele mai apropiate zilelor noastre fiind Fericitul Charles de Foucauld şi diversele forme de viaţă consacrată inspirate din spiritualitatea sa). Deşi azi este atât de cunoscut, s-a constatat cu surprindere că primele documente care menţionează Nazaretul sunt scrierile Noului Testament, ceea ce sugerează că până în perioada vieţii pământeşti a lui Isus Cristos, aşezarea respectivă era un sătuc lipsit de însemnătate, cu doar câteva sute de locuitori (cf. şi In 1,46). Cercetările arheologice desfăşurate în zona actualului Nazaret au descoperit însă aici un important centru funerar, punând în evidenţă urme foarte vechi de locuire, încă de acum 9.000 de ani. Viaţa acestei aşezări a continuat până în jurul anilor 720 î.C., când cuceririle asiriene se pare că au distrus-o în cea mai mare parte. Originea numelui Nazaret nu este clară, ea fiind atribuită fie cuvântului ebraic netzer („ramură”, „mladiţă”), trimiţând astfel la profeţia din Is 11,1, fie verbului natzer, „a păzi”, „a vegea”, „a păstra”. În acest al doilea sens, Nazaretul antic ar fi fost un punct de pază, situat pe un loc înalt (ceea ce corespunde cu episodul biblic în care se povesteşte că locuitorii oraşului au vrut să-l arunce pe Isus în prăpastie de pe marginea unei culmi înalte). După alte interpretări, acelaşi cuvânt s-ar referi la un loc ferit, ocrotit, descriere care corespunde actualei aşezări a Nazaretului într-o depresiune largă, înconjurată de dealuri, la 25 km de Marea Galileii şi 9 km de muntele Tabor. Derivat de la numele oraşului, termenul „nazarinean” a fost folosit în Antichitate sub diverse forme, fie pentru a-i

indica pe creştini în general (mai ales în sec. I), fie pentru a face referire la membrii unei secte iudeo-creştine din sec. IV. Un termen apropiat ca formă cu numele de Nazaret apare în Coran, unde creştinii sunt numiti nazārā,, adică ucenicii lui an-Nāzirī, „cel din Nazaret”, cum este numit Isus în Coran (în acest sens, e bine de amintit şi că în arabă cuvântul nazir înseamnă „pus deoparte”, „păstrat”, „consacrat” pentru Dumnezeu). Astăzi, la Nazaret trăiesc creştini de diverse confesiuni: ortodocşi, maroniţi, romano-catolici, melchiţi, copţi, anglicani, neoprotestanţi etc. Oraşul găzduieşte numeroase situri istorice, mănăstiri şi sanctuare. Dintre acestea, amintim: - Biserica Bunei Vestiri, cea mai mare din Orientul Mijlociu. De rit romano-catolic, biserica marchează locul unde îngerul Gabriel i-a vestit Mariei că va fi mama lui Isus (cf. Lc 1,26-31) - Biserica ortodoxă Sf. Gavril, ridicată cu acelaşi scop ca şi Biserica Bunei Vestiri, pe locul unde tradiţia spune că se afla Fântâna Mariei - Biserica Sinagogii, biserică catolică de rit melchit, ridicată pe locul sinagogii unde a predicat Isus (cf. Lc 4) - Biserica Sf. Iosif, pe locul unde conform tradiţiei se afla atelierul Sfântului Iosif - Biserica Mensa Christi, administrată de franciscani, comemorând locul unde Isus a mâncat împreună cu ucenicii săi după ce a înviat din morţi - Bazilica Copilului Isus, administrată de salezieni, aflată pe una din colinele de deasupra oraşului - Biserica lui Cristos, de rit anglican - Biserica Maicii Înspăimântate marchează locul unde tradiţia spune că Sf. Maria ar fi privit mulţimea care voia să-l arunce pe Isus în prăpastie după ce, în sinagogă, El le spusese deschis că este Mesia care trebuia să vină (cf. Lc 4,29). Dincolo, sau alături de această dimensiune religioasă, tradusă şi printr-o semnificativă componentă turistică, locuitorii de zi cu zi ai Nazaretului continuă să ducă o existenţă conflictuală, alcătuită din lumini şi umbre, din tensiuni politice şi inter-religioase etc. Este de remarcat în acest context iniţiativa mai multor organizaţii, printre care Mediterranean Peace Forum (M.P.F., de sorginte musulmană) şi Centrul „Maria din Nazaret”, care în 2010, au cerut înscrierea Nazaretului în patrimoniul UNESCO. În discursul său, Omar Massalah, secretarul M.P.F., arăta că Maria, „care este venerată de musulmani, poate juca un rol de apropiere. În Coran se spune că Fecioara Maria are cele mai multe virtuţi. Cred că Sfânta Fecioară înseamnă speranţă, pace, iubire şi duioşie. E necesar ca ea să desfăşoare valorile pe care le reprezintă, şi în loc să punem accentul pe ceea ce ne separă, să scoatem în evidenţă elementele care ne unesc”. Iar Mons. Giacinto Boulos Marcuzzo, Episcop de Nazaret, într-un interviu acordat ziaristului italian Michele Zanzucchi, adresa următorul mesaj: „Nu ne uitaţi! Nu uitaţi acest pământ care e al vostru! E ţara lui Isus, a Mariei, a apostolilor, locul unde se află rădăcinile credinţei noastre. Veniţi în Ţara Sfântă, făcându-vă în mod concret pelerini la locurile sfinte...” Liana GEHL

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

9


Crăciunul copiilor

Povestea steluţei care a uitat de frig E seară târziu şi toamnă târzie. (…) Pădurea îmbracă înfiorată în fiecare noapte cămaşa de brumă şi vălurile de ceaţă. Un fior răzbate până la stele, căci parcă şi ele şi-au strâns razele, zgribulite. - Va fi curând şi mai frig, spuse o stea-bunică. - Şi mai frig? întrebă steluţa-nepoţică repetând cuvintele bunicii, ca să înţeleagă mai bine. - Da, după norii de ploaie, vor veni norii de zăpadă şi după ce vor fi trecut şi ei, pământul va fi alb şi îngheţat. - Îngheţat..., se cutremură cu teamă nepoţica. Atunci, hai mai bine să ne ghemuim bine-bine amândouă într-o cămăruţă mai ferită a cerului, căci şi aşa nu vom mai avea prea multe de făcut pe o asemenea vreme: cine să mai iasă din casă şi să ne răsfeţe privind spre noi? Mai ales că verişorul Stelian mi-a spus că se apropie noaptea cea mai lungă din an. - Păi tocmai atunci se va vedea că stelele îşi au rostul lor! Nu ţi-a spus Stelian şi despre marinarii care găsesc drumul pe mare după mersul nostru pe boltă? Sau despre furnicile care fără noi, nu mai ştiu să se întoarcă la căsuţa lor din muşuroi? - Dar tu ce spui? - Uite, mie îmi place să-mi aduc aminte, cum îmi spunea bunica mea, că într-o noapte şi mai grea, demult-demult, Dumnezeu a ales-o pe cea mai strălucitoare dintre noi şi a împodobit-o cu plete lungi de lumină scânteietoare şi a

10

Actualitatea Creştină

trimis-o să străbată cale lungă, ca să se afle peste tot, în cer şi pe pământ, o veste mare. Cea mai mare veste: Copilul Isus, chiar Fiul lui Dumnezeu, Se naşte pe pământ! Vezi tu, unei stele i-a dat Dumnezeu cinstea să-L vestească pe Cristos, Care este Însuşi Răsăritul luminii şi Care avea să spulbere cel mai negru întuneric! - Ah, ce n-aş da să fi fost eu în locul ei! Ce-aş mai fi strălucit de bucurie! se înflăcără Steluţa. Dar mie, cum sunt atât de mică, nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Steaua-bunică tăcu pe gânduri. Apoi spuse rar: - Draga mea, ştii tu cum de suntem noi luminoase? Steluţa nu se gândise niciodată la asta. Se născuse stea şi strălucise cu razele ei micuţe în fiecare seară parcă fără să-şi dea seama, după cum făcea familia ei şi alte stele, mai depărtate. I se părea în firea lucrurilor să fie aşa şi nu ştia ce să-i răspundă bunicii. - Uită-te la mine şi la tine. Suntem doar nişte pietre mai mari şi totuşi strălucim. Ştii de ce? Deşi soarele luminează o altă parte a cerului, razele lui răzbat până la noi. Aici e noapte, dar corpul nostru a primit lumină de la el. E destul ca să strălucim şi să luminăm împreună toată bolta. Steluţa se uită în jur mai atentă. Cerul, cum îl ştia, era spuzit de luminiţe, care strălucitoare, care licărind tainic, şi i se părură frumoase. - Dar eu aş vrea mai mult decât să le fiu călăuză furnicilor şi busolă marinarilor!

Supliment de Crăciun 2012


Crăciunul copiilor - E bine că vrei mai mult, deşi nu e puţin nici atât. Când Bunul Dumnezeu ne-a aşezat pe cer să luminăm, ne-a dat un rost, unul foarte important. - Care, care? se frământă Steluţa. Spune mai departe! - Iată. De câte ori oamenii se vor uita la cer şi-l vor vedea împodobit cu atâta strălucire, se vor bucura şi-L vor lăuda pe Acela Care l-a făcut atât de frumos. Şi mai mult. - Şi mai mult, repetă Steluţa, după obiceiul ei. - Şi mai mult! Văzându-ne strălucind aşa cum ştim noi mai bine, vor gândi: „Ce minunat ştiu stelele să primească razele soarelui, de acolo, de dincolo de noapte! Şi ce frumos le dau mai departe, de se bucură oamenii de pe tot pământul!”. Şi atunci se vor gândi iarăşi la Dumnezeu şi-şi vor aduce aminte: „Şi eu am primit lumina inimii, lumina minţii. Am primit lumina sufletului: pe Domnul luminii”. - Şi atunci? - În adâncul lor va răsuna o chemare de demult: „Voi sunteţi lumina lumii...”. Lumina lumii! Cât vor putea mai bine, din toată puterea, să dea mai departe lumina primită. - Ce lumină ar fi pe pământ! Ar fi mai luminos decât toate stelele la un loc! Ochii Steluţei erau umezi. Uitase de frig. Şi îşi spuse în gând: „Nu-mi pasă că sunt mică. Voi străluci din toată puterea. Să nu rămână întunecat colţul meu de cer, atunci când un om îşi va ridica ochii spre cer şi mă va căuta”. Tocmai atunci tresărirea ei de lumină se întâlni cu ochii unui băiat. Ionuţ ieşise în faţa casei, în ciuda frigului de afară, căci tăcerea care venea peste grădină din pădurea apropiată îi plăcea mult. Cutreiera adesea cerul cu privirea, să regăsească, dacă va putea, constelaţiile din cartea de astronomie; iar vechiul binoclu militar găsit în sertarul bunicului le apropia destul de mult. Nu mai văzuse până acum lumina aceea mică, dar foarte intensă. Şi îşi simţi inima atinsă, de parcă i-ar fi venit un semn de sus. „Da, vine Crăciunul”, îşi spuse el. Inundat de o aşteptare caldă, mai rămase o vreme în taina serii. (sursa: www.profamilia.ro)

Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Noi, creştinii, suntem oamenii bucuriei. După ce l-am întâlnit pe Cristos şi am descoperit „farmecul” prezenţei Sale în viaţa noastră, nu mai avem voie să fim trişti. Bucuria este un dar al cerului pe care trebuie să-l preţuim şi să-l oferim lumii. Lumea în care trăim are nevoie de oameni plini de bucurie. Lumea ce ne înconjoară caută profeţi ai bucuriei. Lumea de lângă noi este dornică de apostoli ai bucuriei. Bucuria vorbeşte despre sinceritate şi deschidere. Bucuria face cunoscut entuziasmul şi speranţa. Bucuria dezvăluie motivaţia şi iubirea. Bucuria vorbeşte despre Dumnezeu.

Bucuria este prezentă în „aşteptare”. Când un prieten îşi aşteaptă prietena pentru a se întâlni, are răbdare şi trăieşte o bucurie interioară unică. Chiar dacă va întârzia, o aşteaptă, nu se supără şi nu se va descuraja. Este convins ca va fi prezentă la întâlnire. Noi, creştinii, suntem în aşteptare pentru a ne întâlni în orice moment cu Isus Cristos. Aşteptăm să vină Crăciunul. Aşteptăm să vină Paştele. Aşteptăm să vină Rusaliile. Aşteptăm să facem o spovadă bună. Aşteptăm să ne împărtăşim. Aşteptăm să mergem duminica la Sfânta Liturghie. Aşteptăm să trăim în harul lui Dumnezeu. Aşteptăm să fim mai buni. Aşteptăm să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu. În aşteptare trăim bucuria de a fi pentru totdeauna, acum şi în veşnicie, în prezenţa lui Dumnezeu. Bucuria experimentată acum de creştini este un strop din bucuria veşnică care ne aşteaptă. Bucuria profundă este prezentă în viaţa celui care se îndrăgosteşte de Isus Cristos. Cine crede în unirea naturii divine cu natura umană, în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu, are parte de bucuria îngerilor care cântau atunci când Isus s-a născut într-o iesle pe acest pământ. Are parte de bucuria păstorilor care stăteau de veghe şi care au mers în acea „noapte sfântă” să-l adore pe Isus. Are parte de bucuria magilor din răsărit care conduşi de o stea minunată, au ajuns la Betleem şi s-au închinat Pruncului nou născut. Are parte de bucuria bătrânului Simeon şi a profetesei Ana care l-au văzut pe Mântuitorul şi l-au preamărit pe Dumnezeu. Naşterea lui Isus este evenimentul central din lucrarea plină de iubire a lui Dumnezeu, în folosul omului. Dumnezeu se uneşte cu noi, oamenii, pentru ca noi să trăim bucuria unirii cu El. Bucuria comuniunii noastre cu Dumnezeu este forţa credinţei noastre! Crăciun binecuvântat, fericit şi plin de bucurie! Pr. Daniel BULAI

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

11


Vladimir Ghika

Vladimir Ghika - Martor al credinţei (4/14)

12

Am ajuns cu acest episod la al doilea flashback propus pentru a intrezări măcar din anumite unghiuri pomul cel bun care aduce ca rod martiriul. Ajutaţi de o scrisoare din 21 mai 1902, am văzut cum Vladimir Ghika a dovedit ferminate în credinţa pe care o îmbrăţişase nu doar la finalul vieţii, când a fost supus anchetelor, după ce a fost arestat în 1952. Replica din scrisoarea amintită la critica pe care i-o face domnul Baba-Novak în ziarul „Epoca”, este foarte detaliată în privinţa referinţelor istorice şi a argumentelor pentru realizarea unităţii Bisericii, proces în care pasul pe care l-a făcut el este cât se poate de logic şi firesc. Însă, chiar dându-şi seama că anumite lucruri nu ar trebui spuse la ziar, Vladimir Ghika nu ezită să puncteze şi dificultatea principală pe care a trebuit să o asume atunci când a decis să intre în Biserica Catolică, pe 15 aprilie 1902, în camera Sfântului Dominic din biserica Sfânta Sabina din

evenimentului din 1902, Vladimir va spune că „datorează mamei sale tot ceea ce are din delicateţea sentimentelor, a elanului generos, a pasiunii vii, a pietăţii profunde, dar şi nervozitatea şi iritabilitatea”. Pietatea ortodoxă a mamei era hrănită pe de o parte, de participarea la celebrări, atunci când era în România, pe de altă parte, de cărţi catolice, între care amintim Élévations et Meditations de Bossuet şi Imitaţiunea lui Cristos. Astfel că şi în scrisoarea către ziarul „Epoca”, Vladimir Ghika vorbeşte despre persoana care îi este aproape, o sfântă, o ortodoxă, pe care o iubeşte mai mult decât orice pe lume şi care este mama sa. „Dacă ceva m-ar fi putut opri, dacă ceva m-a reţinut pe durata acestor lungi ani, este ideea de a-i cauza vreo suferinţă”. În continuare, puteţi citi în faximil ce a însemnat pentru tânărul Vladimir decizia de a face pasul în Biserica Catolică.

Roma. Este vorba despre sensibilitatea faţă de sentimentele mamei sale. Ca premisă, spunem că mama sa, prinţesa Alexandrina Moret de Blarenberg (1842-1914), o ghiculească cu rădăcini într-o familie importantă din Franţa, emigrată în Rusia, este o femeie de profundă pietate, ortodoxă practicantă. A dat naştere la şase copii pe care i-a botezat în Biserica a cărei credinţă o practica. Când a venit pe lume Vladimir, al cincilea copil, pe data de 25 decembrie 1873, famila lor se afla în capitala Imperiului Otoman, la Istanbul. Biserici creştine nu erau prea multe în acest oraş, aşa că nou-născutul este botezat în biserica de pe lângă ambasada Rusiei. Conform ritualului oriental, în această biserică ortodoxă rusă a Sfinţilor Constantin şi Elena, Vladimir Ghika va primi, odată cu Botezul, Mirul şi Euharistia. Războiul din 1977-1978 şi apoi misiunea de la Sankt Petersburg îl ţin departe de familie pe tatăl Ioan Ghika, general şi diplomat, pentru ca în 1881, să moară în misiune. Mama va continua ceea ce a decis cu soţul ei în privinţa educaţiei copiilor în Franţa. De altfel, într-o autobiografie redactată în preajma

A făcut-o să plângă pe mama sa, dar acum sunt „mai legaţi ca oricând”. Era pentru prima dată în viaţa lui că provoca lacrimi în ochii mamei şi voia să fie şi ultima. Cum am văzut în fragmentul faximil din episodul trecut, Vladimir mărturiseşte dorinţa de a deveni preot sau călugăr dacă Domnul va voi. Pentru moment, se mulţumea să fie „un simplu laic”, având alături ceva care îl reţine – atât datorii, cât şi afecţiune, cel mai probabil, referindu-se tot la mama sa. Abia în 1923 se va hotărî să răspundă vocaţiei sale sacerdotale, după ce evenimentele politice care privesc ţara noastră nu mai recer implicarea sa activă în diplomaţie, iar mama sa decedase de aproape zece ani. Ceea ce îşi propunea în 1902 şi va realiza până şi în ultimii ani de viaţă, este să fie apostol chiar dacă unii îl considerau apostat şi pentru asta, îl criticau în ziare sau îl băteau în închisoare. Aşa a ştiut Vladimir Ghika să fie martor al credinţei pe care o trăim şi noi azi.

Actualitatea Creştină

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul Cauzei de beatificare şi canonizare a Mons. Vladimir Ghika

Supliment de Crăciun 2012


Semnificaţii liturgice

De ce s-a făcut Dumnezeu om Sărbătoarea Crăciunului de la 25 decembrie celebrează Întruparea Fiului lui Dumnezeu. De ce s-a întrupat Logosul veşnic, devenind Om? Sfântul Anselm de Canterbury a scris, în secolul al XI-lea, o lucrare celebră chiar cu acest titlu: „De ce s-a făcut Dumnezeu Om?“, în care arată că omul, în urma păcatului strămoşesc, nu putea, cu propriile puteri, să se împace cu Dumnezeu; de aceea, Dumnezeu a hotărât să se împace cu omul trimiţându-l pe Fiul său. Faptul că scopul Întrupării este mântuirea oamenilor este un adevăr de credinţă: în Crezul niceno-constantinopolitan, recitat în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, se spune despre Isus Cristos că „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri, s-a întrupat [...] şi s-a făcut om“. Această convingere de credinţă se sprijină pe numeroase texte biblice care, în contextul naşterii lui Isus, vorbesc despre El ca de un Mântuitor, cum ar fi Evanghelia după Sfântul Luca 2,11: „astăzi vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul“. Alt scop al Întrupării este, potrivit Sfintei Scripturi, preamărirea lui Dumnezeu, după cum spune Isus însuşi, în rugăciunea sacerdotală: „Tată..., Eu te-am preamărit pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o“ (In 17,4). Primul dintre motivele de mai sus ia ca fapt împlinit păcatul omului, din cauza căruia acesta avea nevoie de răscumpărare. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă omul n-ar fi păcătuit? S-ar mai fi întrupat Fiul lui Dumnezeu în vederea celui de-al doilea scop, şi anume preamărirea lui Dumnezeu? Această întrebare şi-au pus-o, de-a lungul veacurilor, mai mulţi mari teologi, iar răspunsurile lor diferă. Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) era de părere că, dacă protopărinţii n-ar fi păcătuit, nici Întruparea n-ar mai fi avut loc. În sprijinul acestei concepţii, sunt numeroase texte ale Scripturii care leagă Întruparea de răscumpărarea omului de păcat: „El însuşi [Dumnezeu] vine să vă mântuiască“ (Is 35,4); Isus însuşi a spus despre menirea sa: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut“ (Lc 19,10); de fapt, chiar numele de Isus (ebr. Yeşua / Yehoşua) înseamnă „Dumnezeu mântuieşte“. Dimpotrivă, Scriptura nu afirmă nicăieri că Întruparea ar fi avut loc chiar şi fără păcatul omului. Mai mult, majoritatea Părinţilor Bisericii susţine că păcatul strămoşesc este o premisă a Întrupării Logosului. De pildă, Sfântul Augustin: „Dacă omul n-ar fi pierit, Fiul Omului n-ar fi venit [...]. De ce a venit în lume? Să-i mântuiască pe cei păcătoşi [1Tim 1,15]. Altă pricină n-a fost, pentru ca să vină în lume“ (Sermo CLXXIV). Cealaltă părere, potrivit căreia Dumnezeu Fiul s-ar fi întrupat şi fără păcatul omului, a devenit celebră datorită

Cei trei Magi, de Jon McNaughton

franciscanului Ioan Duns Scotus (cca. 1266-1308); înaintea acestuia, a fost susţinută însă şi de Sfântul Isaac Sirul (sec. VII), de benedictinul Rupert de Deutz (cca. 1076-1129) şi de Sfântul Albert cel Mare (1193-1280). Baza biblică a acestei opinii o constituie învăţătura Sfântului Pavel potrivit căreia Cristos este scopul şi Capul întregii creaţii (cf. Col 1,15-19); prin urmare, Dumnezeu a creat lumea şi omul pentru ca Fiul veşnic să se poată întrupa. Susţinătorii acestei păreri arată şi că scopul unei lucrări nu poate fi mai prejos decât mijloacele pentru a-l atinge; or, dacă Întruparea este cea mai înaltă lucrare a lui Dumnezeu, ea nu poate fi condiţionată în primul rând de mântuirea unor păcătoşi; aşadar, nu se cuvine ca păcatul să fie prilejul Revelaţiei supreme a lui Dumnezeu. Prima concepţie, cea tomistă, deşi nu este atât de interesantă ca cea de-a doua, a scotiştilor, pare totuşi mai bine înrădăcinată în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii. Argumentelor scotiste li se poate răspunde, de pildă, că poziţia lui Cristos ca „Întâiul-născut mai înainte de toată făptura“ (Col 1,15) cuprinde întreaga creaţie, inclusiv lumea îngerilor, şi face abstracţie de Întrupare: Cristos este scopul creaţiei ca Dumnezeu şi nu ca Om. Mai mult, în v. 18-20, se afirmă că Fiul este „Capul Trupului — al Bisericii [...] căci în El a binevoit Tatăl [...] să împace toate cu sine [...], făcând pace prin sângele crucii lui“; însuşirea lui Cristos de Cap al Bisericii se bazează, deci, pe realitatea Răscumpărării de păcat. Mai mult, dacă păcatul este cel care a dat prilej Întrupării, de aici se văd cu atât mai mult iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu, după cum afirmă Vestirea solemnă a Învierii, care se cântă în noaptea de Paşti: „De n-ar fi fost păcatul lui Adam, Cristos nu ne-ar fi răscumpărat prin moartea sa: fericită vină, pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!“. Opoziţia dintre cele două soluţii propuse de diferiţi teologi şi învăţători ai Bisericii nu a fost rezolvată printro hotărâre a Magisteriului; probabil că motivaţia ultimă a Întrupării Fiului trebuie să rămână un mister al planului lui Dumnezeu.

Supliment de Crăciun 2012

Wilhelm TAUWINKL

Actualitatea Creştină

13


Arta de a trăi

De-ar fi în fiecare zi Crăciunul... Luna decembrie este o perioadă dragă creştinilor, deoarece Biserica ne propune să retrăim timpul Aşteptării şi sosirea Nopţii celei Sfinte, când Fiul lui Dumnezeu a luat fire omenească, născându-se în Familia din Nazaret. Putem spune, aşadar, că Naşterea Domnului este prin excelenţă sărbătoarea familiei, pentru că Dumnezeu, născându-se într-o familie umană, a ales-o ca primă „comunitate de viaţă şi de iubire”. „Crăciunul este sărbătoarea familiei. De Crăciun, fiecare familie se reflectă în familia din Nazaret. Este o ocazie deosebită pentru a depăşi diviziunile şi neînţelegerile, invidia, gelozia. Fiecare Crăciun este o oportunitate pentru a redescoperi valoarea unică a familiei, locul în care toţi membrii învaţă să slujească şi să iubească şi, deci, să devină persoane umane” (Ioan Paul al II-lea).

Nazaretul, model de comuniune

Nazaretul poate fi oglinda oricărei căsnicii, a oricărei case, deoarece acolo a trăit o familie sfântă şi umană, normală şi extraordinară, simplă, dar pentru mulţi destul de greu de înţeles. Nazaretul nu a fost o căsuţă de poveste. Acolo a trăit o familie cu bucuriile, cu suferinţele, cu dificultăţile ei: recensământul îi constrânge pe părinţii care aşteptau să li se nască pruncul să-şi părăsească casa; la Betleem, nu găsesc loc să se adăpostească; copilul aşteptat, Isus, se naşte într-o iesle; în inima nopţii, fug în Egipt, ca să scape de mânia lui Irod… Aşadar, Familia din Nazaret a trăit „problemele” care, chiar dacă raportate la alte timpuri şi la alte realităţi sociale, pot fi întâlnite în multe familii contemporane. Dar Familia din Nazaret a trecut prin toate acestea învăţând să trăiască împreună în pace şi cu credinţă, crescând în înţelepciune, bunătate, har şi iubire, pentru că Dumnezeu era cu ei.

„Dacă Domnul nu ar zidi casa…”

Pentru o familie cu adevărat creştină, este mai puţin important dacă locuieşte într-un apartament nu tocmai spaţios sau într-o vilă impunătoare; dacă nu este loc pentru Dumnezeu, care ne învaţă să ne iubim, să ascultăm, să fim răbdători, să fim ospitalieri; dacă nu este loc pentru Dumnezeu care reînnoieşte harul Sacramentului Căsătoriei pentru ca soţii, părinţii şi copiii să crească în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, niciodată familia nu va putea fi oglinda Familiei din Nazaret. Nu trebuie să construim familia perfectă, este de ajuns să formăm o familie care şi-a construit casa pe stâncă, o familie împlinită şi fericită, care poate trăi împreună descurajările, lipsa de înţelegere, eforturile istovitoare, nereuşitele, dezamăgirile, pe care viaţa de familie le oferă nu de puţine ori.

Încercările ne ajută să creştem

După problemele şi dificultăţile întâmpinate, Familia din Nazaret nu se destramă, ci se consolidează şi-şi întăreşte vocaţia de a iubi şi de a fi o familie. Încercările ne ajută să creştem: „Taţi şi mame devenim în mod progresiv, în decursul întregii vieţi, reînnoind angajamentul chiar şi atunci când fiii nu pot fi înţeleşi, când aceştia par că nu mai ascultă. În momentele de încercare, strategia înţeleaptă nu constă în regrete sau în reproşuri, ci în reînnoirea dorinţei de a trăi viaţa de familie împreună” (Ermes Ronchi, OSM).

14

Actualitatea Creştină

„Diferenţa creştină”

Crăciunul este sărbătoarea familiei care ştie să facă, să trăiască şi să propună „diferenţa creştină”. Isus, Maria şi Iosif sunt familia care a trăit împreună, a suferit împreună, s-a bucurat împreună, s-a deplasat şi a călătorit împreună. Tocmai acest „a fi şi a face împreună” trebuie să fie redescoperit de familiile de astăzi în care la loc de cinste se află: „timp pentru mine”; „mai întâi realizarea profesională şi apoi familia”; „discutăm la sfârşitul săptămânii, acum navem timp”. Iubirea este un „împreună” care nu anulează, ci completează şi realizează, îmbogăţeşte şi-l pune în valoare pe „eu”, deschizându-l spre „noi”. Alte verbe care fac „diferenţa creştină” ar putea fi: a te deschide către celălalt, a comunica, a asculta, a întreba, a răspunde cu bunăvoinţă. În casele noastre, infestate de pălăvrăgeala televizorului, de zgomotul altor mijloace de comunicare, de agitaţia pe care suntem obişnuiţi să o stârnim în jurul propriei persoane, ar trebui să încercăm să redescoperim muzicalitatea dialogului, armonia între a întreba şi a răspunde, liniştea ascultării cu iubire a celuilalt. Şi dacă de Crăciun este o ocazie deosebită să depăşim diviziunile şi neînţelegerile, invidia şi gelozia; dacă de Crăciun este o ocazie deosebită să fim mai iubitori, mai buni, mai generoşi, mai iertători, mai dispuşi să-l ascultăm şi să-l înţelegem pe cel de lângă noi, poate că n-ar fi rău să facem să fie în fiecare zi Crăciunul în vieţile şi în familiile noastre. Asta, dacă vrem cu adevărat să propunem „diferenţa creştină”.

Supliment de Crăciun 2012

Cristina ŞOICAN


Eveniment

Programul Sfintelor Liturghii din Ajunul Crăciunului (Bucureşti) 24 decembrie 2012

Hirotoniri de diaconi la Iaşi:

trei pentru Arhidieceza de Bucureşti

Marian Blaj, din Iaşi, Aurelian Herciu, din Bacău, şi Marian-Iulian Şchiopu, din Piatra-Neamţ, au fost hirotoniţi diaconi pentru Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti sâmbătă, 8 decembrie, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Iaşi. Celebrarea a fost prezidată de PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, alături de PS Aurel Percă, Episcop Auxiliar al aceleiaşi dieceze. Din partea Arhidiecezei de Bucureşti, a participat Pr. dr. Emil Moraru, vice-decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti. Au fost prezenţi Pr. Benone Lucaci, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, profesori şi formatori, familiile candidaţilor la treapta diaconatului, rude şi cunoscuţi. Alături de cei trei tineri care vor sluji în Arhidieceza de Bucureşti, au fost hirotoniţi diaconi alţi nouă studenţi seminarişti pentru Dieceza de Iaşi. În ajunul hirotonirii diaconale, cei 12 studenţi au făcut profesiunea solemnă şi jurământul de fidelitate, după încheierea exerciţiilor spirituale desfăşurate la casa de reculegere de la Bârnova (Iaşi), în perioada 29 noiembrie - 6 decembrie, sub călăuzirea Pr. Marcelin Rotaru, îndrumător la Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj. „Cu bucurie trăiesc această sărbătoare ca pe un moment deosebit din viaţa mea, deoarece spun un da sincer voinţei lui Dumnezeu, planului său legat de viaţa mea. La această bucurie doresc să-i fac părtaşi pe toţi cei care mi-au fost alături în tot acest timp de pregătire, fie în mod direct, fie indirect, arătându-le astfel că le sunt profund recunoscător pentru ajutorul lor, sub diferitele sale forme”, a declarat diaconul Marian Blaj, la sfârşitul celebrării. La rândul său, părintele diacon Aurelian Herciu a spus: „Astăzi, când Biserica m-a considerat vrednic de a fi slujitorul său, gândul meu este unul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, de seminar, de comunitatea parohială, de familie. În continuare, mă încredinţez rugăciunilor credincioşilor şi ale Bisericii locale din Arhidieceza de Bucureşti, în care am fost acum incardinat, pentru ca Dumnezeu să ducă la bun sfârşit lucrarea cea bună pe care a început-o în mine”. „Primirea diaconatului este un moment emoţionant în viaţa fiecărui seminarist, care după ani de pregătire, ajunge să fie consacrat”, a mărturisit Pr. diac. Marian-Iulian Şchiopu, exprimând şi el gânduri de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de familie şi de toţi cei care l-au susţinut cu rugăciunile lor: „Le mulţumim şi ne încredinţăm în continuare rugăciunii lor pentru ca să primim harurile necesare, să fim fideli alegerii făcute”. Cei trei diaconi îşi vor continua studiile, urmând ca după o perioadă de pastoraţie în parohiile Arhidiecezei de Bucureşti, să primească Sacramentul Sfintei Preoţii la 29 iunie 2013, în Solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul.

Catedrala Sfântul Iosif: ora 24.00 Sancta Maria Gratiarum (Bărăţia): - ora 19.00, în limba polonă; - ora 18.00, în limba maghiară; - ora 20.00, în limba română. Preasfânta Inimă a lui Isus (Franceză) - ora 18.00, în limba română; - ora 19.30, în limba engleză; - ora 22.00, în limba franceză; Preasfântul Mântuitor (Italiană): - ora 20.00, în limba română; - ora 22.00, în limba italiană. Maica Îndurerată (Bucureştii Noi): ora 20.00 Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei): - ora 21.00 Sfântul Anton (Colentina): ora 20.00 Sfântul Francisc de Assisi (Militari-Crângaşi-Giuleşti): ora 20.30 Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (Băneasa): - ora 20.00 Sfântul Iosif Muncitorul (Buftea): ora 20.00 Fericitul Ieremia Valahul (Chitila): ora 20.00 Sfânta Cruce: ora 20.00 Sfânta Elena: ora 20.00 Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea): - ora 20.00 Sfânta Tereza a Pruncului Isus: ora 20.00 Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu (Popeşti-Leordeni): ora 20.00

Supliment de Crăciun 2012

Actualitatea Creştină

15


Anunţuri

ASCULTĂ! Catedrala ONLINE cel mai nou proiect al Angelus Communicationis! Cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale 2012, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea ne îndemna astfel: „Trebuie să acordăm atenţie diferitelor forme de site-uri, aplicaţii şi reţele sociale care-l pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de interogare autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, de meditaţie ori de împărtăşire a Cuvântului lui Dumnezeu” . Catedrala Online oferă un astfel de spaţiu - la un „click” distanţă - unde suntem primiţi ori de câte ori dorim să ascultăm, să contemplăm cuvântul Domnului. Desigur, această formă de evanghelizare nu îşi propune să înlocuiască prezenţa fizică în Casa Domnului; ci, mai degrabă, să fie un instrument pe care să-l folosim în acele momente când simţim nevoia participării la Sfânta Liturghie şi din motive obiective suntem împiedicaţi să facem acest lucru. Aşadar, începând cu Noaptea din Ajunul Crăciunului, www.catedralaonline.ro va emite zilnic Sfintele Liturghii de la Catedrala Sfântul Iosif, după următorul program: luni-sâmbătă: 07.00, 08.00, 09.00, 17.00 şi 18.30, duminica şi în sărbătorile de poruncă: 07.00, 08.00, 09.00, 10.30, 12.15, 17.00 şi 18.30.

Ascultă! www.catedralaonline.ro este disponibilă în versiunile desktop, mobil şi tabletă.

ABONAMENTE - 2013 Revista Actualitatea creştină este periodicul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, în cuprinsul căruia pot fi găsite reportaje, interviuri, recenzii, documente, noutăţi din Biserica locală şi din Biserica universală. Totodată, revista Actualitatea creştină este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi o oglindă a evenimentelor din Arhidieceză şi din lume. Dorim ca revista să pătrundă cât mai mult în viaţa comunităţilor şi a familiilor, ajutându-le să menţină vie identitatea lor de credinţă şi angajarea în viaţa Bisericii şi în sfera socială. Deşi costurile de producţie şi de expediţie sunt mai mari decât preţul de vânzare al revistei, datorită aportului benevol al colaboratorilor, se reuşeşte totuşi menţinerea unui preţ accesibil şi astfel revista poate să ajunge la cât mai mulţi cititori. Preţul pentru anul 2013 rămâne acelaşi, adică: un exemplar, 3 lei; un abonament individual pe un an (12 numere, supliment de Crăciun şi taxe de expediţie), 43 lei; abonamente colectiv (minim 10 exemplare): 37 lei.

Colectivul de redacţie al revistei Actualitatea creştină le mulţumeşte colaboratorilor care de-a lungul anului au susţinut activitatea publicaţiei cu priceperea şi dăruirea lor. De asemenea, mulţumim celor care au contribuit la promovarea şi la distribuirea revistei şi celor care ne-au susţinut financiar prin colecta organizată de Ziua Comunicaţiilor Sociale. Dumneavoastră tuturor şi cititorilor noştri vă dorim

Crăciun binecuvântat şi un An Nou mai bun, cu pace şi bucurie în suflete! La mulţi ani!

16

Actualitatea Creştină

Supliment de Crăciun 2012


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea Creștină, nr.13/2012  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureșt

Actualitatea Creștină, nr.13/2012  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureșt

Advertisement