Page 1


Păstorul Arhidiecezei

F

ericiţi suntem noi, cărora Biserica ne propune în fiecare an acest timp de patru săptămâni în care, prin veghere şi rugăciune, să aşteptăm venirea lui Isus. Cu Adventul începe noul an bisericesc. Reluăm, de la capăt, meditarea lucrărilor lui Dumnezeu înaintând trup şi suflet spre Cel care vine spre noi şi căruia îi spunem fără încetare „Vie împărăţia Ta!”. Acest nou an bisericesc, pe care-l începem la 29 noiembrie, este caracterizat de lectura Evangheliei Sfântului Luca; Evanghelia gingăşiei şi a milostivirii lui Dumnezeu, cuvântul sfânt care ne va vorbi despre rugăciune, săraci şi persecutaţi, despre contrastul dintre aceştia şi cei bogaţi şi puternici, despre semnele timpurilor şi, mai presus de toate, despre marele semn care ne-a fost dat în persoana lui Isus – om şi Dumnezeu – întrupat şi născut din Fecioara Maria. Adventul este privire spre acest semn care ne-a însemnat şi pe noi; timp de trezire din somnul obişnuinţelor şi al neglijenţelor; timp de veghere, după cum ne îndeamnă cuvântul Evangheliei Sfântului Luca: „Să fie mijlocul vostru încins şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi acei servitori pe care stăpânul îi găseşte veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi! Să ştiţi aceasta: dacă stăpânul casei ar şti ora la care vine hoţul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă aşteptaţi” (Lc 12,35-40). Aşa cum ne învaţă sfinţii, marii trăitori ai prezenţei lui Dumnezeu, fiecare clipă e purtătoare de har, iar acest adevăr trebuie să trezească în noi rugăciunea de recunoştinţă şi de laudă; prin rugăciune, vegherea este plină de lumină. De aceea Evanghelia ne sugerează să veghem rugându-ne, pentru ca, având o inimă săracă şi umilă în faţa lui Dumnezeu, să ne lăsăm purtaţi de speranţa care nu ne dezamăgeşte niciodată. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea recomandă rugăciunea ca fiind primul „loc de învăţare” a speranţei: „Dacă nu mă mai ascultă nimeni, mă ascultă Dumnezeu. Dacă nu mai e nimeni care să mă poată ajuta, El poate să mă ajute. Să te rogi nu înseamnă să ieşi din istorie şi să te retragi în colţul tău şi al fericirii tale. Modul cel mai bun de a te ruga este un proces de purificare interioară care ne deschide spre Dumnezeu, şi în acest fel ne deschide şi spre oameni” (Spe salvi, 32,24). Rugăciunea te face să fii treaz în faţa realităţii lui Dumnezeu şi a realităţii celorlalţi oameni; de aceea ne sunt recomandate în mod deo- nr. 12/2009

sebit acum, în Advent, vegherea şi rugăciunea. Liturgia Adventului, prin lecturile de la Sfânta Liturghie, aduce în faţa noastră nu numai diferite teme de meditat, ci şi exemple de imitat; şi mă gândesc în primul rând la Sfânta Fecioară Maria, pe care o sărbătorim ca Neprihănit Zămislită la 8 decembrie, chiar în mijlocul postului Crăciunului. Ea este icoana vie care inspiră, luminează şi ne însoţeşte pe calea Adventului, calea venirii Domnului; este modelul de primire, de meditare şi de întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu. Maica Domnului ne va călăuzi să înţelegem în Duminica I a Adventului speranţa care nu dezamăgeşte; să admitem că tot creştinul care aşteaptă venirea Domnului trebuie să rămână deschis şi sobru; că fidelitatea lui Dumnezeu aşteaptă de la noi să fim tari în credinţă şi în speranţa la care am fost chemaţi. La fel, în a doua Duminică a Adventului în care suntem puşi în faţa imaginii pustiului, chipul Maicii cereşti ne ajută să înţelegem că, în deşertul păcatelor şi al tuturor relelor, harul lui Dumnezeu poate deschide drumuri noi de speranţă şi de mântuire. Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri din ziua de 8 decembrie confirmă mesajul din Duminica a II-a a Adventului şi ne aminteşte că „cea plină de har” dă rodnicie chiar în pustietatea inimilor noastre păcătoase şi nefericite. A treia Duminică din Advent ne cheamă într-un loc unde bucuria izvorăşte din prezenţa Domnului: „Bucuraţi-vă în Domnul!”. Şi noi ce bucurii avem? De câte ori ne bucurăm „în Domnul”? De câte ori am fost plini de bucuria lui Dumnezeu? În a IV-a Duminică a Adventului exemplul şi mijlocirea Elisabetei şi a Mariei ne arată cât este de imprevizibil Dumnezeu, care, în ciuda tuturor greşelilor şi nimicniciilor noastre, ne dă un Semn de milostivire şi de dragoste. Acest semn este Isus care s-a născut la Betleem, s-a născut acolo din Fecioara Maria pe care, în chip deosebit acum, în Advent, o primim ca pe cel mai grăitor simbol de veghere şi de rugăciune. De aceea o rugăm să ne pregătească astfel încât, în marea Sărbătoare a Crăciunului, să înţelegem „Semnul” Pruncului născut la Betleem şi să-L primim cu inimă deschisă. Şi fiind Patroană a Arhidiecezei noastre, o rugăm să privească spre noi toţi de aici din ţară şi din lume şi să ne îmbucure luminându-ne drumul de aşteptare, de veghere şi de rugăciune, spre pregătirea naşterii în inimile noastre a lui Isus, unicul Răscumpărător. Tuturor, Advent binecuvântat! Cu drag şi binecuvântare, al vostru Arhiepiscop Ioan Robu

1


2

Pelerin la Vatican

Sunt mai bine de 70 de ani de când Piazza di Spagna (Piaţa Spaniei), din centrul istoric al Romei, se umple an de an, în ziua de 8 decembrie, de grupuri de pelerini veniţi să aducă omagiu şi să depună flori la statuia Neprihănitei Zămisliri aflată la aproape 30 de metri înălţime. Primele flori le aşază pe braţul drept al Mariei, încă din zori, pompierii din Roma, care urcă până la statuia Sfintei Fecioare cu scara mobilă. În jurul prânzului depune o coroană de flori însuşi ambasadorul Spaniei pe lângă Sfântul Scaun, iar dupăamiaza circulaţia din zonă se închide pentru că… „Vine papa”. Povestea acestei statui înce­pe în 1854, odată cu proclamarea, de către Papa Pius al IX-lea, a dog­­mei Neprihănitei Zămisliri. Se pare că imediat după proclamarea dogmei, Papa Pius al IX-lea şi-a exprimat dorinţa de a ridica în renumita Piaţă a Spaniei o sta­tuie în cinstea Sfintei Fecioare Neprihănit Zămislite şi în amin­tirea dogmei. Au trecut trei ani până când inaugurarea statuii a fost posibilă, la 8 decembrie 1857. Cu acea ocazie, în faţa palatului ambasadei Spaniei pe lângă Sfântul Scaun – care a dat şi numele pieţei – a fost ridicată o tribună de lemn, de pe care au asistat la ceremonie circa 240 de episcopi şi prelaţi, diplomaţi şi nobili romani, piaţa fiind plină de credincioşi. Papa Pius al IXlea a inaugurat şi binecuvântat monumentul.

„Coloana Neprihănitei”, aşa cum este cunoscut monumentul marian, este formată din statuia Sfintei Fecioare, o coloană de marmură şi două postamente octogonale. Coloana din marmură, înaltă de peste 11 metri, a fost descoperită în 1777 în mănăstirea călugăriţelor benedictine din Campo Marzio. Pe patru din­tre laturile primului pos­ta­ment octogonal se află statuile lui Moise, David, Isaia şi Ezechiel, iar pe celelalte laturi sunt patru basoreliefuri cu momente din viaţa Sfintei Fecioare. Al doilea postament octogonal prezintă pe patru laturi stemele din bronz ale Papei Pius al IXlea, iar pe celelalte inscripţiile care amintesc de proclamarea dogmei. Statuia Sfintei Fecioare, realizată din bronz, o reprezintă pe Maica Domnului cu braţele deschise, iar capul îi este încununat cu o coroană cu 12 stele. În 1938, cu aprobarea Papei Pius al XI-lea, a început omagierea cu flori a monumentului marian, ca manifestare a credinţei po­pulare. Mai târziu, Papa Pius al XII-lea însuşi a trimis flori la monument, în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. La 8 de­cembrie 1958, Papa Ioan al XXIII-lea a mers personal în Piaţa Spaniei pentru a depune un coş cu trandafiri albi la monumentul marian, după care a vizitat Bazilica Santa Maria Maggiore. De atunci, toţi papii care l-au urmat au adoptat acest gest, făcând ca vizita Papei la statuie şi depunerea unui coş cu trandafiri albi să devină tradiţie. Vizita Papei la coloana Ne­ pri­­hănitei din Piazza di Spagna

prevede un moment de rugăciune - expresie a devoţiunii populare -, gestul prezentării florilor, citirea unui fragment din Sfânta Scriptură şi a unui fragment din învăţătura Bisericii, rugăciuni în formă de litanie şi câteva cântări mariane, precum Tota pulchra (Toată frumoasă eşti, Marie). „Este o tradiţie ca Papa să se alăture omagiului Urbei (Romei) aducându-i Mariei un coş de trandafiri. Aceste flori vor să arate iubirea şi devoţiunea noastră: iubirea şi devoţiunea Papei, a Bisericii din Roma şi a locuitorilor acestui oraş, care se simt în mod spiritual fiii Fecioarei Maria. În mod simbolic trandafirii pot să exprime tot ce am realizat mai frumos şi mai bun în timpul anului, deoarece în această întâlnire, de-acum tradiţională, am vrea să-i oferim totul Mariei, convinşi fiind că nimic nu am fi putut face fără ocrotirea ei şi fără harurile pe care ni le dobândeşte zi de zi de la Dumnezeu. Dar – aşa cum se spune de obicei – nu există trandafiri fără spini, şi nici de pe tulpinele acestor minunaţi trandafiri albi nu lipsesc spinii, care pentru noi reprezintă dificultăţile, suferinţele, răutăţile care au marcat şi vor marca viaţa oamenilor şi a comunităţilor noastre. Mamei îi încredinţăm bucuriile, dar şi grijile, siguri că aflăm la ea mângâiere pentru a nu ne descuraja şi sprijin pentru a merge înainte. (Benedict al XVI-lea, Discurs în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, 8 decembrie 2008) Cristina GRIGORE


Magisteriu

Puterea regală a lui Isus este puterea iubirii (22 noiembrie) În această ultimă duminică a Anului liturgic celebrăm solemnitatea lui Cristos, Regele universului, o sărbătoare instituită relativ recent, care însă are profunde rădăcini biblice şi teologice. Titlul de „rege”, referit la Isus, este foarte important în Evanghelii şi permite să dăm o lectură completă figurii şi misiunii sale de mântuire. Se poate nota în acest sens o evoluţie progresivă: se pleacă de la expresia „regele iudeilor” şi se ajunge la aceea de rege universal, Stăpân al cosmosului şi al istoriei (…). Dar în ce constă „puterea” regală a lui Isus? Nu este puterea regilor şi a celor mari ai acestei lumi; este puterea divină de a da viaţa veşnică, de a elibera de cel rău, de a învinge stăpânirea morţii. Este puterea iubirii, care ştie să scoată binele din rău, să înduioşeze o inimă împietrită, să poarte pace în cel mai aspru conflict, să aprindă speranţa în cea mai mare beznă. Această Împărăţie a Harului nu se impune niciodată şi ne respectă întotdeauna libertatea. Cristos a venit pentru „a da mărturie despre adevăr” (In 18,37), cum a declarat în faţa lui Pilat: cine primeşte mărturia sa, se pune sub „steagul” său, după imaginea îndrăginută de Sfântul Ignaţiu de Loyola. Pentru fiecare conştiinţă devine necesară o alegere: pe cine vreau să urmez? Pe Dumnezeu sau pe cel rău? Adevărul sau minciune? A opta pentru Cristos nu garantează succesul după criteriile lumii, dar asigură acea pace şi acea bucurie pe care numai el le poate da. O dovedeşte, în fiecare epocă, experienţa atâtor oameni care, în numele lui Cristos, în numele adevărului şi al dreptăţii, au ştiut să se opună ademenirilor puterilor pământeşti cu diferitele lor măşti, până la a pecetlui cu martiriul această fidelitate a lor. - nr. 12/2009

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (15 noiembrie) Am ajuns la ultimele două săptămâni ale Anului liturgic. Îi mulţumim Domnului că ne-a dat să parcurgem, încă o dată, acest drum de credinţă - străvechi şi mereu nou - în marea familie spirituală a Bisericii! Este un dar inestimabil, care ne permite să trăim în istorie misterul lui Cristos, primind în brazdele existenţei noastre personale şi comunitare sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, sămânţă de veşnicie care transformă 12dinăuntru această lume şi o deschide spre Împărăţia Cerurilor. În itinerarul lecturilor biblice duminicale ne-a însoţit Evanghelia Sfântului Marcu, care astăzi prezintă o parte a discursului lui Isus asupra sfârşitului timpurilor. În acest discurs se află o frază care impresionează prin claritatea ei concisă: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mc 13,31). Să ne oprim un moment să reflectăm asupra acestei profeţii a lui Cristos. Expresia „cerul şi pământul” este frecventă în Biblie pentru a indica tot universul, cosmosul întreg. Isus declară că acestea sunt destinate „să treacă”. Nu numai pământul, dar şi cerul, care aici este înţeles tocmai în sens cosmic, nu ca sinonim al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu cunoaşte ambiguităţi: toată creaţia este marcată de finitudine, inclusiv elementele divinizate de mitologiile antice: nu există nicio confuzie între creaţie şi Creator, ci o diferenţă netă. Prin atare distincţie clară, Isus afirmă că cuvintele sale „nu vor trece”, adică stau de partea lui Dumnezeu şi de aceea sunt eterne. Deşi pronunţate în concreteţea existenţei lor pământeşti, ele sunt cuvinte profetice prin excelenţă, cum afirmă într-un alt loc Isus adresându-se Tatălui ceresc: „Cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis” (In 17,8). Într-o cunoscută parabolă, Cristos se compară cu semănătorul explicând cum sămânţa este Cuvântul (cf. Mc 4,14); cei care îl ascultă, îl primesc şi aduc rod (cf. Mc 4,20) fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu, adică trăiesc sub stăpânirea sa; rămân în lume, dar nu mai sunt ai lumii; poartă în sine un germen de veşnicie, un principiu de transformare care se manifestă deja acum într-o viaţă bună, însufleţită de caritate, şi la sfârşit va produce învierea trupului. Iată puterea cuvântului lui Cristos!

3


4

Anul Sfintei Preoţii

19 iunie 2009 11 iunie 2010

Pentru pre­ot, e­xi­­­­­­­ genţa sfin­ţe­niei derivă, pe de-o parte, din sacramentul botezului, iar pe de altă parte, din sacramentul Ordinului, adică pe baza unui titlu nou şi cu modalităţi originale, după cum se exprima Papa Ioan Paul al II-lea în exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, nr. 19. Sfinţenia ce derivă din sacramentul Botezului Sacramentul Botezului conferă harul înfierii şi astfel sfinţeşte sufletul, luminându-l cu aurora luminii divine, destinată să crească mereu. Harul sfinţitor al Botezului înrădăcinează în suflet puterea de a fi în comuniune cu însăşi natura lui Dumnezeu, prin cunoaştere, prin iubire şi printr-o minunată şi supranaturală participare la viaţa divină: „o anumită participare, prin asemănare, a naturii divine”, spune Sfântul Toma de Aquino (Summa theol., III, q. 62, a.1). În faţa acestei măreţii, Sfântul Leon exclama: „O, creştine, învaţă săţi recunoşti demnitatea! – şi mai departe – de vreme ce participăm la naşterea lui Cristos, să renunţăm la lucrările cărnii” (Sermo, XXXI, 3. P.L. 54, col. 192). Modelul permanent de sfinţenie, pentru cel botezat, este Cristos. Sfântul Toma scrie: „Filiaţiunea naturală şi veşnică a Cuvântului în sânul Tatălui este modelul sublim al filiaţiei noastre adoptive” (Summa theol. III, q. 23, a.2). De aceea sfinţenia proprie umanităţii lui Isus Cristos, după cum susţine în mod constant şi Sfânta Tereza

de Avila, trebuie să fie modelul şi sursa sfinţeniei fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu. Desigur, în calitate de fii adoptivi, nu vom putea, niciodată, egala sfinţenia lui Cristos, în­tru­­cât, în vir­tu­tea unirii hi­po­­statice, na­tura umană a lui Isus se împărtăşeşte direct din sfin­ţenia Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu. În virtutea harului sfinţitor, însă, cel botezat, asemenea lui Isus, poate colabora cu lucrarea Duhului Sfânt şi orienta întreaga sa viaţă spre mărirea lui Dumnezeu, Tatăl. Într-o manieră omenească, printr-o imensă iubire, sufletul lui Isus este total orientat spre Tatăl: îi face cunoscut numele, îi împlineşte voinţa şi îl preamăreşte neîncetat. Prin harul sfinţitor, creştinul participă la sfinţenia lui Cristos. Sfinţenia iniţială, primită în momentul botezului, este destinată să crească prin împlinirea operelor bune, prin imitarea virtuţilor lui Isus, contribuind, astfel, la desăvârşirea vieţii lui Cristos în ei. Sfinţenia ce derivă din sacramentul preoţiei La Cina cea de Taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor săi, Isus a rostit aceste cuvinte solemne: „Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,15). Fie că e vorba de spiritul de slujire, de religiozitate, de smerenie, de răbdare, de toleranţă, de iubire de aproapele, toate virtuţile lui Isus trebuie să le inspire pe cele ale ucenicilor săi. Dacă esenţa desăvârşirii preoţeşti constă în a acţiona ca fii adoptivi ai Tatălui şi ca miniştri ai lui Cristos, ase-

menea lui, preotul trebuie să raporteze întreaga sa activitate la iubirea şi mărirea lui Dumnezeu. Iar harul şi puterea lui Dumnezeu vor fi, în mod constant, alături de cel care se lasă călăuzit de Duhul Sfânt pe drumul edificării chipului lui Cristos în el. Pentru că, doar în Cristos se află toate comorile destinate să sfinţească omul: „Pentru că în el aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea” (1Cor 1,5). Va trebui, în acest caz, ca preotul să lase toată lucrarea de sfinţire pe seama misterului predestinării şi a harului? Cu siguranţă nu. În practică, fiecare preot trebuie să nutrească şi să alimenteze lăuntric o foarte sinceră dorinţă de desăvârşire sacerdotală. Prin ea, sufletul se pregăteşte să primească darul lui Dumnezeu. În recunoaşterea neputinţei sale „căci El a cunoscut zidirea noastră (Ps 52,14) şi în aşteptarea ajutorului harului, preotul se deschide larg în faţa Domnului şi îşi măreşte capacitatea pentru divin. Căutarea sfinţeniei este ca o flacără interioară, ca un foc sfânt pe care-l aprindem în noi. Uneori, acest foc pare să nu mai fie decât o scânteie, dar această scânteie poate fi reaprinsă şi poate deveni arzătoare. Dacă dorim ca Tatăl, când ne priveşte, să poată spune despre noi ca despre Isus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Mt 3,17), atunci trebuie ca toate aspiraţiile şi toate eforturile preotului să tindă spre stabilirea, în el, a trăsăturilor lui Cristos. Pr. Veniamin AENĂŞOAE


Viaţa unui Preot Sfânt

Contextul istoric. După încetarea persecuţiilor (313), Biserica s-a confruntat cu două pericole majore: ereziile şi relaxarea morală. Arianismul (erezie care nega divinitatea lui Cristos), deşi condamnat la conciliul din Niceea (325), continua să aibă adepţi chiar în rândul păstorilor Bisericii, adesea susţinuţi de puterea imperială. Contaminaţi de moravurile păgânilor, încă majoritari, creştinii aveau nevoie de exemple viguroase de viaţă creştină şi de păstori neşovăielnici pe calea dreaptei credinţe. Viaţa şi păstorirea marelui episcop de Milano, sfântul Ambroziu, a fost un răspuns viu la trebuinţele Bisericii. Tânărul Ambroziu. După moartea prematură a tatălui, prefect al Galiei, Ambroziu s-a întors împreună cu mama şi fraţii săi (Marcelina cea Mare şi Satir) la Roma, cetatea de origine a familiei. Acolo a frecventat şcolile de retorică şi drept, pregătinduse pentru cariera de magistrat, asemenea multor tineri din neamul Aurelia. Către anul 370, Ambroziu a fost trimis să guverneze provinciile Liguria şi Emilia (cu sediul la Milano), în calitate de consularis. În anul 374, la moartea episcopului arian Auxenţiu, la Milano au izbuncit dezordini civile, pe fondul alegerii succesorului în scunul episcopal al cetăţii. Atât catolicii, susţinători ai dreptei credinţe de la Niceea, cât şi ereticii ariani voiau să-şi impună propriul candidat. Ambroziu, în calitatea sa de garant al ordinii publice, a intervenit pentru împăcarea celor două tabere. Onestitatea, bunul nume, dar mai ales comportamenul demn şi hotărât al lui Ambroziu au determinat poporul să-l proclame episcop, deşi nu era decât catecumen (se pregătea pentru Botez). Episcop de Milano. Devenit episcop, Ambroziu a început să studieze cu maximă seriozitate Sfintele Scripturi, începând cu Vechiul Testament. „Adapă-te mai întâi din Vechiul Testament, pentru a putea bea apoi din cel Nou. Fără cel dintâi, nu Sfântul Ambroziu numele: „nemuritor” (din limba greacă); născut: 337/339 la Treviri, în Galia; decedat: 4 aprilie 397, la Milano; doctor al Bisericii: 1295 (Bonifaciu al VIII-lea); protector: al apicultorilor; patron: al oraşelor Milano şi Bologna; memorie obligatorie: 7 decembrie. - nr. 12/2009

vei putea să bei din cel de-al doilea. Bea din primul pentru a-ţi trezi setea; din al doilea, pentru a ţi-o potoli”. El urma metoda marelui Origene, maestrul indiscutabil al „şcolii alexandrine”. Lectio divina (de la studierea şi meditarea textului sacru la rugăciune) va ghida opera de predicare şi va inspira scrierile episcopului Ambroziu. Curând, predica lui Ambroziu, întărită de stilul său de viaţa sfântă a început să modeleze comunitatea milaneză, dând credibilitate şi forţă mesajului creştin. Când retorul Augustin (viitorul mare sfânt) a sosit la Milano, a găsit acolo o Biserică ce se ruga şi cânta, compactă ca un singur trup: o Biserică în stare să reziste atotputerniciei împăratului şi mamei acestuia, care voiau să confisce o biserică şi să-o încredinţeze arianilor (386). „Poporul credincios veghea, va mărturisi Augustin, gata să moară împreună cu episcopul său” (Confesiuni, 9.7). La uşa lui Ambroziu, spune Augustin, era mereu un nesfârşit şir de oameni veniţi să afle la el consolare şi speranţă. Ambroziu îi părăsea doar pentru a-şi alimenta trupul şi a-şi fortifica spiritul prin citirea Sfintelor Scripturi (cf. Confesiuni, 6). Ca un bun păstor, Ambroziu a promovat importante reforme liturgice şi pastorale în Biserica milaneză, ale căror urme dăinuie până în zilele noastre. Episcopul Ambroziu a fost îna­inte de toate un neobosit mărturisitor al lui Cristos. El nu înceta să repete: „Cristos este totul pentru noi!”. Această dragoste faţă de Mântuitorul ne-a lăsat-o în testament: „Dacă vrei să vindeci o rană, El este medicul; dacă eşti ars de sete, El este izvorul; dacă eşti strivit de nedreptăţi, El este dreptate; dacă ai nevoie de ajutor, El este tăria; dacă te temi de moarte, El este viaţa; dacă doreşti cerul, El este calea; dacă eşti în întuneric, El este lumina. [...]. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul: fericit este omul care-şi pune speranţa în El” (Despre feciorie, 16,99). Pr. Ieronim IACOB

5


6

Din viaţa Arhidiecezei Reculegerea pentru studenţi 7–8 noiembrie 2009 Pentru a-L descoperi mai mult pe Cristos şi pentru a face să crească dorinţa de a-L vesti în mediul universitar, studenţii din Bucureşti, implicaţi în pastoraţia universitară, s-au retras pentru două zile la mânăstirea carmelitanilor din Ciofliceni, lângă Bucureşti.

50 de ani Întâlnirea a fost marcată de o cunoaştere reciprocă mai profundă prin împărtăşirea felului cum Dumnezeu lucrează în inima fiecăruia, prin descoperirea istoricului şi a evoluţiei pastoraţiei universitare în Europa şi în Arhidieceza de Bucureşti, prin meditarea sensului angajamentului eclezial şi printr-un timp de adoraţie în faţa Sfântului Sacrament. Tinerilor le-a fost oferită mărturia unei familii, care le-a vorbit despre aspiraţia profundă a omului către Cristos, despre întâlnirea personală cu Cristos şi zelul în a-L vesti celorlalţi. Studenţii au fost impresionaţi de această mărturie, şi au reflectat asupra lucrării lui Dumnezeu în viaţa lor. La încheierea acestei întâlniri spirituale, participanţii au dedicat un nou timp adoraţiei şi rugăciunii în faţa Sfântului Sacrament, timp în care fiecare student în parte a făcut o rugăciune şi un demers personal de iubire, de angajare şi de implorare a harului dumnezeiesc în munca de evanghelizare a mediului universitar. Atmosfera a fost una fraternă; zâmbetul, bucuria căldura sufletească a fost liantul ce ne-a unit pe toţi şi cu toţii ne-am exprimat uimirea în faţa experimentării frumuseţii lui Dumnezeu. Cei prezenţi şi-au exprimat dorinţa de a continua şi de a repeta această experienţă; în acest sens, propunem studenţilor o zi de reculegere lunară, pentru a ne încărca cu Dumnezeu. Pr. Iosif Tiba Capelan Universitar

25 de ani

* Pr. Ioan P. Solomon (Popeşti-Leordeni - Ilfov); * Pr. Ioan M. Solomon (Năvodari Constanţa); * Pr. Laurenţiu Ghenţa (Cernavodă - Constanţa); * Pr. Ioan Ciobanu (Bucureşti); * Pr. Petru Păuleţ (Câmpulung Muscel - Argeş); * Pr. Emil Dumea (Iaşi).


Din viaţa Arhidiecezei Pr. Anton Budău, la 50 de ani de preoţie

ÎPS Ioan Robu la Ruse

„Sfântul Paul al Crucii Duminică, 18 octombrie, în sărbătoarea Sfântului Apostol şi fiii săi spirituali – pă­ Luca, comunitatea din Cioplea l-a sărbătorit pe părintele Anton rin­ţii pasionişti – sunt le­ Budău, care a aniversat jubileul de 50 de ani de preoţie. Sfânta gaţi într-un mod cu totul Liturghie solemnă s-a celebrat la orele 10,30 fiind prezidată de deosebit de Bisericile noa­ părintele sărbătorit, în prezenţa Preasfinţitului Cornel Damian, stre: română şi bulgară”, a Episcop Auxiliar de Bucureşti. La sfânta celebrare au participat afirmat Arhiepiscopul Ioan monseniorii Vittorio Blasutti şi Ştefan Ghenţa, Pr. Veniamin Robu, în timpul omiliei rostite Aienăşoaie, Pr. Ionel Pojum, Pr. Cazimir Budău şi Pr. Gabriel sâm­bătă, 17 octombrie, la Li­ Daniel Popa. tur­ghia solemnă celebrată în Atmosfera a fost una de sărbătoare. La predică, Preasfinţitul comunitatea catolică din Ruse a subliniat importanţa celor 50 de ani de slujire ai părintelui (Bulgaria). Parohia din Ruse, al Anton în sânul Bisericii şi exemplul lui de fidelitate faţă de cărei patron este Sfân­tul Ioan vocaţie, în ciuda vicisitudinilor prin care a trebuit să treacă pe al Crucii, a început în octom­brie parcursul anilor, nu tocmai uşori pentru slujitorii Bisericii. anul jubiliar, care se va încheia în Pr. Anton Budău s-a născut la 11 mai 1930 în localitatea sărbătoarea Crăciunului din 2010. Valea Seacă, judeţul Bacău. După studiile filozofice şi La invitaţia părintelui Valter Gorra, teologice urmate la Iaşi, Alba Iulia şi din nou Iaşi, a fost parohul pasionist al comunităţii din sfinţit preot la Alba Iulia de către singurul episcop catolic Ruse, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu a aflat în libertate, dar cu domiciliu forţat, Arhiepiscopul celebrat Sfânta Euharistie alături de ad-personam Marton Aron. Părintele Budău a lucrat episcopul de Nicopole, mons. Petko în diferite comunităţi catolice din Moldova: Oituz, Hristov, în ziua sărbătorii patronale a Hălăuceşti, Satu Nou (BC), Schineni, Rădăuţi, Pildeşti, comunităţii. Prezenţa celor doi ierarhi Corhana, Tuta, pentru o scurtă perioadă de timp în la Ruse întăreşte amintirea vremurilor Germania, apoi în Austria, iar din 2006 se află în în care dieceza de Nicopole, cu sediul parohia Cioplea, ca preot pensionar. la Bucureşti, acoperea, din punct de Şase preoţi aniversează 25 de ani de preoţie La 8 decembrie 1983, la Seminarul teologic din Iaşi, primeau ordinul diaconatului 24 de tineri (vezi foto). În anul următor, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, cei 24 de diaconi au primit sacramentul Preoţiei, prin impunerea mâinilor episcopului de Alba Iulia, Lajos Bálint. Trei dintre preoţii nou-sfinţiţi – Ioan P. Solomon, Ioan M. Solomon şi Laurenţiu Ghenţa – originari din aceeaşi localitate, Luizi-Călugăra (Bacău), au celebrat împreună prima Sfântă Liturghie în localitatea natală, duminică, 8 iulie 1984. De atunci au trecut 25 de ani, o aniversare pe care cei trei preoţi au sărbătorit-o tot împreună, în jurul aceluiaşi altar, într-o Celebrare Euharistică solemnă în biserica din Luizi-Călugăra, în luna august a acestui an. Din cei 24 de preoţi sfinţiţi la 29 iunie 1984, şase aparţin astăzi Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti.

- nr. 12/2009

vedere teritorial, nordul Bulgariei şi zona din împrejurimi a Bucureştiului până la Dunăre. Abia în 1883 a fost creată noua dieceză de Bucureşti, delimitând graniţele vechii dieceze de Nicopole doar în cadrul graniţelor bulgăreşti. „Astăzi – a mai spus ÎPS Ioan Robu – gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă spre toţi misionarii pasionişti de o parte şi de alta a Dunării”. La Sfânta Liturghie au concelebrat diferiţi preoţi din dieceza de Nicopole, precum şi secretarul Arhiepiscopului Ioan Robu, Pr. Gabriel-Daniel Popa, şi parohul de Giurgiu Pr. Mihai Dascălu. S-au alăturat bucuriei şi Mitropolitul ortodox de Ruse, Neofit, împreună cu doi preoţi ortodocşi.

7


8

Actualitate

Anul bisericesc în ritul roman se deschide cu perioada Adventului, ce începe cu duminica cea mai apropiată de sărbătoarea Sfântului Andrei şi se încheie pe 24 decembrie, cuprinzând deci patru duminici.

Istoric Originea istorică a Adventului este foarte timpurie. De pildă, deja în anul 380, Sinodul de la Zaragoza cerea ca toţi creştinii să vină zilnic la biserică între 17 decembrie şi 6 ianuarie, ceea ce ne face să presupunem că săptămâna dinaintea Crăciunului era deja o pregătire liturgică pentru această sărbătoare. Un sinod din Mâcon (din anul 581), prescrie ca între 11 noiembrie şi Crăciun, Liturghia din timpul săptămânii să se celebreze ca în Postul Mare, adică lunea, miercurea şi vinerea. În vremea Papei Grigore cel Mare (590-604), Adventul era deja constituit ca timp liturgic, iar veacurile care au urmat au adus doar adăugiri minore, cum ar fi antifoanele mari şi câteva imnuri. Reforma liturgică din 1969 a făcut unele adaptări, respectând însă cadrul alcătuit în antichitatea creştină. Adventul este un timp liturgic specific Bisericilor apusene.

În Răsărit, începând cu secolul al VIII-lea, există mărturii despre respectarea Postului Crăciunului, aici însă doar ca pregătire ascetică, fără a fi legat de un timp liturgic, cu texte specifice. Rânduieli liturgice Culoarea liturgică a Adventu­ lui este violetul (cu excepţia Duminicii a III-a, când se poate folosi trandafiriul). Duminicile din Advent au prioritate faţă de solemnităţile sfinţilor; de aceea, dacă 8 decembrie se întâmplă să fie într-o zi de duminică, Neprihănita Zămislire se transferă în ziua următoare. Zilele dintre 17 şi 24 decembrie au prioritate faţă de comemorările sfinţilor, astfel încât acestea se omit. În timpul Adventului, orga şi alte instrumente se pot folosi în biserică doar ca acom­­­ paniament. Altarul şi biserica trebuie împodobite cu moderaţie.


Actualitate Obiceiuri de Advent În zilele din timpul săptămânii, în unele locuri se celebrează, dis-de-dimineaţă, aşanumita Missa Rorate. Numele provine de la începutul cântului de la intrare al Duminicii a IV-a din Advent: Rorate, caeli, desuper, et nubes pluant iustum („Picuraţi, ceruri, rouă de sus şi norii să reverse în ploaie dreptatea”, Is 45,8). Celebrarea, care simbolizează aşteptarea cu bucurie a venirii Domnului, se ţine, de obicei, în întuneric, cu lumânări aprinse în mâini (Cristos este lumina care vine în întuneric). Cununa de Advent îşi are originea într-un obicei introdus de teologul şi pedagogul luteran J. H. Wichen (1808-1881). În casa pentru copii şi tineri orfani de care se îngrijea, acesta a introdus în Advent obiceiul aprinderii succesive, în fiecare zi, a unor lumânări aşezate pe o roată de căruţă. Mai târziu, roata a început să fie împodobită cu ramuri de brad. Într-o biserică catolică, cununa de Advent a fost introdusă pentru prima dată în 1937, în Germania, iar numărul de lumânări (la început câte una pentru fiecare zi a Adventului) a fost redus la patru, pentru cele patru duminici. Obiceiul a fost preluat apoi şi în alte ţări şi adaptat, după caz. Simbolism şi spiritualitate Termenul „advent” vine din lat. adventus („venire”). În limbaj liturgic, termenul desemna, la început, chiar sărbătoarea Naşterii Domnului, a venirii acestuia în trup; ulterior s-a specializat desemnând perioada de pregătire a venirii Domnului. Aşa cum arată şi denumirea, simbolismul Adventului se desfăşoară pe două direcţii: pregătirea solemnităţii Naşterii Domnului, prima venire a Fiului lui Dumnezeu printre oameni, dar şi meditarea asu- nr. 12/2009

pra celei de-a doua veniri a lui Isus. De aceea, Adventul este un timp de aşteptare în evlavie şi bucurie, după cum sună antifona la intrare din Duminica a III-a: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul, şi iarăşi vă zic: bucuraţi-vă! Domnul este aproape” (Fil 4,4a.5). Liturgia Adventului pune în lumină virtuţile teologale. Credinţa în venirea lui Cristos se bazează pe mărturia Re­ velaţiei şi pe exemplul nume­ roaselor personaje biblice care ne sunt înfăţişate: Isaia, Ioan Botezătorul şi, mai ales, Maria, care ni-l va dărui pe Isus: „Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul” (Lc 1,45; antifona la Împărtăşanie, pentru 21 decembrie). Liturgia Adventului este pătrunsă de atmosfera speranţei şi a încrederii, dezvoltând diferite motive ale nădejdii în Dumnezeu şi în Fiul său care ne va veni în ajutor: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, în tine mă încred: să nu fiu ruşinat! Să nu se veselească asuprămi duşmanii mei, căci toţi cei ce te aşteaptă nu vor fi daţi de ruşine” (Ps 24,1-3; antifona la intrare a Duminicii I). Acest timp trimite şi la dragostea teologală a credinciosului ce doreşte să ajungă la Domnul, care este Binele nesfârşit. La această unire a creştinului cu Dumnezeu, în Trupul mistic, se referă numeroase cântări de Advent: „Iată, Domnul va veni, coborând cu măreţie, să-l cerceteze pe poporul său, în pace, şi să statornicească asupra lui viaţa veşnică” (antifona la intrare de vineri, săptămânile IIII); „Iată, va veni cel dorit de toate neamurile şi se va umple de slavă casa Domnului” (Ag 2,8; antifona la împărtăşanie pentru 17 decembrie). (A. C.)

Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri - 8 decembrie Celebrată încă din sec. al XI-lea, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri se inserează în contextul Adventului-Crăciunului, îmbinând aşteptarea mesianică şi întoarcerea glorioasă a lui Cristos cu amintirea minunată a Maicii Sale. Dogma Neprihănitei Zămisliri a fost proclamată de Papa Pius al IX-lea, în 1854. Această învăţătură este cuprinsă în mod implicit în salutarea îngerului Gabriel, trimis de Dumnezeu, care i s-a adresat Mariei numind-o "plină de har". Sfânta Fecioară Maria, Neprihănit Zămislită, este patroana principală a Arhidiecezei noastre.

9


10

Sfânta Scriptură „Isus a spus ucenicilor săi: «Vor fi sem­ne în soare, în lună şi în stele, iar pe pă­mânt popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oa­­menii vor muri de groază în aştepta­rea celor ce au să vină peste lume, căci pu­terile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor în­­­­­­cepe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze i­ni­­mil­e voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Ve­ gheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului»” (Lc 21,25-28.34-36).

Duminica I din Advent (C)

Odată cu această duminică, Sfânta Biserică începe un nou An Liturgic. Acest început este dominat de invitaţia de a contempla o frescă ce ilustrează mo­mentul culminant al istoriei: venirea în slavă, la sfârşitul istoriei, a Fiului Omului. Şi tocmai aşteptarea acestei veniri ca­ rac­terizează prima parte a postului Crăciu­nului şi îi dă titlu (termenul latinesc de adventus înseamnă sosire, venire). Sfânta Biserică deschide Anul Liturgic propunând credincioşilor să contemple, prin credinţă, realităţile din urmă ale existenţei sale. Ea doreşte să îi ofere omului o doză cât mai mare de realism pentru a-l scoate din amorţeala şi din rutina în care, adesea, alunecă. Biserica vrea să reamintească oricărui om care este punctul culminant, atât al vocaţiei sale, cât şi cel al întregii creaţii: intrarea în viaţa veşnică. Le rămâne creştinilor să întrezărească, în miezul realităţilor lumii prezente, acel dinamism ce le călăuzeşte paşii către scopul la care i-a chemat Dumnezeu. Tot lor le revine responsabilitatea de a da mărturie, prin intermediul activităţilor lor concrete, despre „sensul” lucrurilor (şi al evenimentelor) unei umanităţi care se află, tot mai mult, în căutarea sensului vieţii sale.

Duminica a II-a din Advent (C) Acest fragment îl are ca protagonist pe Ioan Botezătorul care face ultimele pregătiri ale timpului mântuirii, timp căruia, însă, el nu îi aparţine. Aşadar, întrun moment precis al istoriei lumii, în Palestina (3,1-2), încep pregătirile imediate ale mântuirii, prin activitatea lui Ioan. Este surprinzătoare enumerarea figurilor im­ portante ale vieţii politice şi religioase ale acelui moment (împăratul roman, Tiberiu, guvernatorul Ponţiu Pilat etc.). O astfel de situare cronologică a începutului activităţii Sfântului Ioan are drept scop sublinierea unui aspect important al istoriei mân­tuirii: ea se desfăşoară în spaţiul şi printre evenimentele acestei lumi, fără ca să se i­den­tifice cu ceea ce noi am numi astăzi evenimentele mondiale. Sfântul Ioan nu este un mit! El şi-a desfăşurat activitatea într-un anumit mo­

„În anul al cinci­spre­­zecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponţiu Pilat era procu­ ratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fra­­t­­ele său, tetrarh al Itureii şi al ţinu­tului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Acesta a ve­nit în toată împrejurimea Iordanului, pro­povăduind botezul pocăinţei spre iertarea pă­catelor, după cum este scris în cartea pro­fetului Isaia:«Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte fa­ceţi cărările lui. Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se va pleca; căile strâmbe se vor face netede. Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu»” (Lc 3,1-6).

ment al istoriei, indicat de sin­cronismul cu care de­butează secţiunea 3,1-20 a Evangheliei lui Luca. Prin Ioan Botezătorul, Vechiul Testament îl introduce şi îl prezintă omenirii pe Cristos. În sfârşit, în calitatea lui de profet care a primit o misiune pentru toate timpurile, Ioan Bote­zătorul ne cere şi no­uă, astăzi, să pregătim calea de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăinţă, adică prin con­vertirea inimilor.


Sfânta Scriptură „Mulţimile care veneau să se boteze îl întrebau pe Ioan: «Ce trebuie să facem?» Iar Ioan le răspun­ dea: «Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel». Au venit şi unii vameşi să se boteze, şi l-au întrebat: «Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?» El le-a răs­puns: «Să nu cereţi nimic mai mult pes­ te ceea ce v-a fost poruncit să luaţi». La rândul lor, ostaşii îl întrebau şi ei: «Dar noi ce trebuie să facem?» Şi le-a zis: «Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe cineva pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră». Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva el este Cristos, drept răspuns Ioan a zis tuturor: «Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, că­ruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc…” (Lc 3,10-18).

11

Duminica a III-a din Advent (C)

Prima parte a predicii lui Ioan Botezătorul este rit­ mată de o întrebare ce apare de trei ori: Ce trebuie să facem?. Mulţimilor (v. 10) Ioan le cere îm­plinirea de fapte care să exprime milostivirea, iubirea de aproapele: fiecare să ofere din bunurile sale celor ce duc lipsă (v. 11). Colectorilor de impozite – adică cei care întruchipează setea de înavuţire, necinstea, trădarea neamului din care fac parte – le cere nu să renunţe la îndatoririle lor, ci să înceteze să se mai îmbogăţească în mod necinstit (v. 13). Soldaţilor (care, foarte probabil, erau mercenari şi nu evrei, în slujba lui Irod Antipa) li se cere să înceteze comiterea acelor păcate proprii stării militare: violenţa, jafurile sau orice abuz ce are la bază dorinţa de a poseda (v. 14). Partea a doua a predicii este dominată de tensiunea unei aşteptări a ceea ce urma să se întâmple în urma predicii lui Ioan şi, totodată, de o întrebare referitoare la identitatea lui, dacă nu cumva el este Cristos. Pentru a-şi declina identitatea, Ioan scoate în evidenţă calitatea botezului său, care nu este decât un botez cu apă, în timp ce botezul lui Cristos este infinit mai puternic pentru că El va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Pe buzele precursorului lui Isus referinţa la un botez cu Duh Sfânt şi cu foc face trimitere la marea purificare pe care Isus Cristos o va avea de înfăptuit, mai ales judecata escatologică. În faţa acestui text, nu putem să nu ne întrebăm fiecare, în funcţie de condiţia sa: Eu ce trebuie să fac? Dar ne putem întreba şi ce am putea răspunde celor care ne adresează aceeaşi întrebare.

Duminica a IV-a din Advent (C))

- nr. 12/2009

„În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă a­co­lo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas tare: «Binecuvântată eşti tu între femei şi bine­ cu­vântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la ure­ chile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spu­se ţie de Domnul»” (Lc 1,39-45).

Aşa cum Dumnezeu şi-a vizitat poporul prin Maria, ne vizitează şi pe noi, astăzi, prin acest Cuvânt proclamat şi prin Sfintele Taine, şi, în curând, prin celebrarea Crăciunului. Iar când soseşte la noi, ne umple de uimire şi de bucurie. În plus, aşa cum Maria a devenit, prin credinţă, Maica Domnului, tot astfel Dumnezeu nu va veni la noi – şi prin noi nu va ajunge la alţii – decât prin credinţă. Mântuirea nu îi atinge decât pe cei care cred în El.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

În ajunul Crăciunului, Sfânta Bise­rică ne in­vită să contemplăm un admirabil tablou pictat de către Sfântul Luca în Evanghelia sa: vizita Sfintei Fecioare la verişoara sa mai vârstnică, Elisabeta. Plecată de la Nazaret imediat după buna vestire a îngerului Gabriel, Maria esteplinădemis­terulAceluiacarelocuieşteînsânul ei. În­tâlnirea dintre Maria şi Elisabeta simbolizează întâlnirea dintre Isus şi Ioan Botezătorul, dintre Vechiul şi Noul Testament. Ioan Botezătorul, încă din sânul mamei sale, recunoaşte cu bucurie (prin tre­săltarea sa) prezenţa Mântuitorului. Iar bi­ne­­­cuvântarea Elisabetei nu este doar o urare, ci, mai ales, o afirmaţie: o prevestire a misiunii de mai târ­ziu a fiului ei, aceea de ultim profet (Lc 7,28 şi 16,16). Vizita Sfintei Fecioare este mai mult decât una de curtoazie; ea simbolizează vizita pe care Domnul o face poporului său. Tocmai de aceea, uimirea Elisabetei poate fi înţeleasă ca fiind generată de condescendenţa lui Dumnezeu; cel mai de seamă vine către cel mai neînsemnat.


12

Ştiri interne Eparhia Greco-Catolică de Lugoj Hirotoniri de preoţi la Lugoj La 15 noiembrie, în cadrul Sfintei Liturghii celebrate în Catedrala episcopală Coborârea Spiritului Sfânt din Lugoj, Prea Sfinţia Sa Episcop Alexandru Mesian a hirotonit doi lucrători în via Domnului: pe tinerii teologi Ovidiu Gheorghe Rănescu (din Budinţ, judeţul Timiş) şi Ovidiu Crişan (din Bârzava, judeţul Arad). La eveniment au participat alături de familiile celor doi neo-hirotoniţi, un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Oradea, credincioşi din localităţile Budinţ şi Bârzava, precum şi oaspeţi din Germania şi Italia. La masa altarului, alături de Prea Sfinţia Sa Alexandru Mesian s-au aflat preoţi din Eparhia de Lugoj, din Eparhia de Oradea Mare cât şi preoţi oaspeţi din străinătate. Răspunsurile liturgice au fost date de corul „Reînvierea”, al catedralei din Lugoj. În predica sa Arhiereul a subliniat nevoia de preoţi din ziua de astăzi cât şi nevoia de a avea preoţi sfinţi, cu o viaţă de rugăciune şi o dedicare totală pentru Dumnezeu şi pentru oameni. De asemenea, Prea Sfinţia Sa a mulţumit lui Dumnezeu pentru roadele hirotonirilor din acest an al Sfintei Preoţii. În încheiere, preoţii nou hirotoniţi au dat binecuvântarea tuturor celor prezenţi, şi apoi în parte fiecăruia începând cu ierarhul consacrator. (sursa: www.bru.ro)

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi Iaşi: ITRC - Admissio pentru studenţii anului III În fiecare an, sărbătoarea Cristos Rege aduce pentru comunitatea Seminarului Mare Diecezan „Sf. Iosif” din Iaşi un moment de bucurie intensă, deoarece, în vigilia acestei sărbători, studenţii anului III sunt admişi printre candidaţii la ordinele sacre. Acest ritual, numit admissio, are două dimensiuni: una exterioară, care constă în primirea şi îmbrăcarea hainei clericale (reverenda), şi alta interioară, care constă într-o reînnoire a deciziei de a se dărui lui Dumnezeu, mergând spre idealului sfânt al Preoţiei. Pentru această etapă din drumul lor de formare, studenţii s-au pregătit înainte sub îndrumarea spirituală a Pr. Emil Moraru, în cadrul unei zile de reculegere. Celebrarea ritului admissio a fost oficiată de PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, în capela seminarului. Pentru studenţii anului III, admissio presupune renunţarea la sine şi dăruirea totală lui Cristos şi, prin El, Bisericii; înseamnă dezbrăcarea de sine pentru a se lăsa îmbrăcaţi cu Cristos; înseamnă un prim consimţământ referitor la trăirea unei vieţi religioase care presupune acceptarea sfaturilor evanghelice referitoare la castitate, sărăcie şi ascultare. În cadrul ceremoniei din seara de sâmbătă, 21 noiembrie, au fost admişi, aşadar, la ordinul diaconatului şi prezbiteratului 19 studenţi, dintre care unul originar din Chişinău (Republica Moldova). (sursa: www.itrc.ro)


Ştiri externe Italia, condamnată pentru prezenţa crucilor în şcoli Pe 3 noiembrie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că expunerea crucifixului în şcolile publice din Italia încalcă dreptul la educaţie şi la libertate religioasă. CEDO a precizat că prezenţa crucifixului este deranjantă pentru copiii care au o altă religie decât cea creştină sau care sunt atei. Verdictul s-a dat în cazul lui Solie Lautsi, o mamă care, în 2002, a dat în judecată statul italian pentru refuzul şcolii frecventate de copiii săi de a înlătura crucifixele. Adresându-se CEDO, Solie Lautsi a obţinut câştig de cauză şi 5.000 de euro pe care statul italian trebuie să îi plătească drept daune morale. Conferinţa Episcopilor Italieni a primit cu regret şi stupoare sentinţa CEDO. Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, s-a arătat surprins de intervenţia “dură” a CEDO şi a declarat: “Crucifixul a fost dintotdeauna semnul dragostei lui Dumnezeu, semnul unităţii şi al deschiderii faţă de toată omenirea. Este păcat că acum el este considerat un semn al diviziunii, al excluderii sau al limitării libertăţii”. Europa, afectată de iarna demografică Europa este cufundată într-o iarnă demografică fără precedent, cu o panoramă dezolantă şi un viitor dezastruos. Aceasta este concluzia raportului Evoluţiei familiei în Europa, pe 2009, elaborat de Reţeaua Europeană pentru Politici Familiale şi prezentat pe 11 noiembrie la sediul Parlamentului European. Conform raportului, „îmbătrânirea populaţiei, natalitatea scăzută, creşterea numărului avorturilor, colapsul căsătoriilor, numărul mare de familii separate şi casele care au rămas goale sunt principalele probleme ale europenilor”. „Europa se află la răscruce de drumuri: ori pune accent în mod real şi integral pe familie, pe maternitate şi natalitate, ori menţine ajutoarele insuficiente care au dus la starea actuală, cu perspective catastrofice pentru viitorul apropiat”, a spus Eduardo Hertfelder, preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Institutului pentru - nr. 12/2009

Foametea, semn concret al sărăciei Roma a găzduit, în perioafa 16-18 noiembrie, Summitul Mondial asupra Siguranţei Alimentare, desfăşurat la se­diul roman al FAO - Organi­zaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură. Prezent la se­siunea de deschidere, Sfântul Părinte a făcut un apel la eradicarea foametei spunând că există hrană suficientă pentru toţi şi că trebuie să ne unim eforturile pentru a învinge foametea. „Foametea este semnul cel mai crud şi mai concret al sărăciei - a spus Papa. Nu putem să continuăm să acceptăm opulenţa şi risipa, când drama foametei capătă dimensiuni din ce în ce mai mari”. “Angajarea de a eradica foamea începe prin convertirea inimilor; este nevoie să se demonstreze, în mod concret, apartenenţa comună la familia umană”, a subliniat Suveranul Pontif. Papa a mai afirmat, despre comunitatea inter­ naţională, că trebuie să se simtă coresponsabilă de dezvoltarea ţărilor mai sărace: “Nu sunt însă de ajuns măsuri normative, legislative, planuri de dezvoltare şi investiţii; este nevoie de o schimbare în stilurile de viaţă personale şi comunitare, în consumurile şi în necesităţile efective, dar, mai presus de toate, este necesar să se ţină cont de acea datorie morală de a deosebi, în acţiunile umane, binele de rău, pentru a descoperi astfel legăturile de comuniune care unesc persoana şi creaţia”.

Politica Familială. Potrivit raportului, indicatorii de bază ai populaţiei - natalitate, căsătorii şi rupturi în sânul familiei - s-au înrăutăţit în ultimii 28 de ani. În fiecare an, se nasc tot mai puţini copii; se înregistrează un milion de divorţuri pe an şi două din trei familii europene nu au niciun copil. Referitor la avorturi, Institutul pentru Politici Familiale vorbeşte de o explozie: „din 1990, în UE s-au efectuat 28 de milioane de avorturi, care au devenit prima cauză a mortalităţii în Europa. Această cifră este echivalentă cu suma populaţiei din Malta, Luxemburg, Cipru, Estonia, Slovenia, Letonia, Lituania, Irlanda, Finlanda şi Slovacia”. Eduardo Hertfelder a conchis: „este necesară o sensibilitate mărită faţă de problematica familiei; Comisia şi Parlamentul trebuie să promoveze susţinerea familiei, a maternităţii şi concilierea dintre viaţa profesională şi cea familială, ca răspuns la această iarnă demografică”.

13


14

Gânduri despre preoţie

În lumea, pretinsă modernă, din zilele noastre, care aleargă ahtiată numai după bani şi plăceri, pentru care poruncile Domnului sunt „ceva învechit şi cu totul depăşit”, preotul este ambasadorul lui Isus Cristos, al acelui Rege care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. La întrebarea: „Cine este preotul?”, sfântul Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, răspunde: „Un om care ţine locul lui Dumnezeu, un om care este înzestrat cu toate puterile lui Dumnezeu. «Mergeţi, le zice Domnul nostru preoţilor, pre-

cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi». La Prefacere, preotul nu spune: «Acesta este trupul nostru». El spune: «Acesta este trupul meu». Aceasta este puterea preotului: dintr-o bucată de pâine, face Dumnezeu. Şi aceasta este mai mult decât crearea lumii”. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Preotul este între Dumnezeu şi oameni; el coboa-

ră din cer binefacerile divine şi duce la Dumnezeu cererile noastre. Fără preoţie, nu ar fi cine să predice Evanghelia; Biserica nu ar avea Euharistia; păcătoşii nu ar avea mângâierea extraordinară de a auzi spunându-li-se, în numele lui Cristos: «Curaj, fiule! Păcatele îţi sunt iertate»; pe tineri n-ar avea cine să-i binecuvânteze în numele lui Cristos; muribunzii ar fi lipsiţi de ultimele sacramente care să-i întărească. Într-un cuvânt, omenirea ar fi scufundată în mizerie, fără a avea pe cineva care să lucreze spre a o conduce la Dumnezeu”. Cardinalul Manning, care s-a convertit de la anglicanism la catolicism, a scris o carte despre preoţie, din care cităm câteva gânduri deosebite: „Preoţii sunt ambasadorii lui Dumnezeu în ogorul lumii şi în via Bisericii. Ei sunt plugari, semănători şi secerători. Preoţia are misiunea de a desţeleni pământul părăginit al popoarelor şi de a distruge rădăcinile necredinţei, care împiedică opera plugului”. Acelaşi cardinal mai spunea: „După cum niciun act nu poate să întreacă în măreţie pe acela care constă în a consacra trupul lui Cristos, tot aşa nicio demnitate nu este aşa de înaltă ca preoţia!”

Nu putem trece cu vederea cuvintele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea: „Preotul trebuie să fie unul care veghează. Trebuie să stea de pază în faţa puterilor insistente ale răului. Trebuie să ţină lumea trează pentru Dumnezeu. Trebuie să fie unul care să stea în picioare, drept, în faţa curentului timpului; drept, în adevăr; drept, în efortul pentru bine”. Isus Cristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, a orânduit preoţia pentru a continua în lume, în mod vizibil, lucrarea sa de mijlocire, de mântuire şi de sfinţire. Adesea, această lucrare este ascunsă în umbră, ba chiar necunoscută, dar niciodată aşa de preţioasă şi de necesară ca în zilele noastre. De aceea, Isus spune: „Secerişul este, într-adevăr, mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-L, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul Său” (Mt 9,37-38). Dar la rugăciunea plină de fervoare să nu uităm să adăugăm şi viaţa cu adevărat creştină şi plină de fapte bune şi de pocăinţă. Datoria de a spori numărul de chemări la preoţie priveşte întreaga comunitate creştină. Binecuvântate sunt familiile care au harul de a oferi un preot Bisericii lui Cristos. Binecuvântate sunt acele persoane care prin munca, prin jertfele şi rugăciunile lor contribuie la formarea de preoţi sfinţi. „O stea străluceşte deasupra casei din care vine un preot!” (card. Faulhaber) Preot pensionar Anton Bişoc


15

25 ani de episcopat 8 DECEMBRIE 1984 - 8 DECEMBRIE 2009 - nr. 12/2009


16

Î n a l t Preasfinţitul Ioan Robu s-a născut la Târgu Secuiesc, la 6 noiembrie 1944, dar este originar din satul Traian, jud. Neamţ. A absolvit Institutul Teologic Romano Catolic de grad universitar din Iaşi şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968. A fost vicar la parohia din Craiova şi la Catedrala Sfântul Iosif, după care a urmat studii de specializare la Roma (Italia), în perioada 19731977, la Universitatea din Lateran, Academia Alfonsiană, obţinând titlul de doctor în teologie. După întoarcerea în ţară, în vara anului 1977 a fost, pentru scurt timp, paroh la Buzău, pentru ca apoi să fie numit profesor şi, ulterior, rector la Institutul Teologic din Iaşi (1977-1983). La 1 decembrie 1983 a fost ales la conducerea Arhiepiscopiei, mai întâi ca Administrator Diecezan, apoi ca Episcop-Administrator Apostolic (25 octombrie 1984). A fost consacrat Episcop titular de Celle Proconsulari, la 8 decembrie 1984, la Roma, de către Cardinalul Casaroli, Secretar de Stat al Vaticanului. La 29 aprilie 1990, în prezenţa de­ le­gatului Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al IIlea, Arhiepiscopul Angelo Sodano, a fost numit şi instalat Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti. STEMA ARHIEPISCOPALĂ: Et veritas liberabit vos (Şi adevărul vă va face liberi)


17

Venerabilului Frate IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti În timp ce, după voinţa lui Cristos, împreună cu întreaga Biserică, îi mulţumim lui Dumnezeu şi îl lăudăm pentru minunata Zămislire Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria, gândul nostru se îndreaptă spre Tine, Venerabile Frate, care în această zi Te bucuri şi-Ţi aminteşti de fericitul Jubileu de Argint al consacrării Tale episcopale. Cu acest prilej dorim să reînnoim iubirea Noastră deosebită faţă de Tine şi să ne amintim principalele momente ale vieţii şi activităţii Tale pastorale. Terminând obişnuitele studii de filozofie şi teologie, ai fost sfinţit preot în ziua de 15 august 1968 şi apoi ai celebrat Jertfa Euharistică pentru prima dată în localitatea în care ai crescut. După aceea ţi-au fost încredinţate unele misiuni pastorale preoţeşti, pe care le-ai îndeplinit cu sârguinţă. Fiind înzestrat cu calităţi corespunzătoare, ai fost ales în numărul Succesorilor Apostolilor de către predecesorul Nostru, Slujitorul lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea. Apoi, în ziua de 8 decembrie 1984, ai fost consacrat episcop cu titlul de „Celle in Proconsulari” şi ai fost numit Administrator Apostolic al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. În ziua de 14 martie 1990 ai primit conducerea deplină ca Arhiepiscop cu toate drepturile, al acestei Arhidieceze pe care, de atunci, o păstoreşti cu înţelepciune şi devotament. În activitatea Ta din comunitatea bisericească ce ţi-a fost încredinţată, ai fost preocupat de diferite iniţiative cum ar fi: şcolile catolice, catehizarea în diferite forme, apărarea şi ajutorarea familiilor, cunoaşterea doctrinei sociale a Bisericii. În situaţii grele, ai nutrit o adevărată iubire frăţească faţă de alţi creştini. Noi Te cunoaştem ca un Păstor bun, credincios Magisteriului Bisericii, cu iubire sinceră faţă de Noi, ca locţiitor al lui Cristos. În cadrul Conferinţei Episcopale Române ai împlinit cu multă prudenţă misiunea de Preşedinte, cu deosebite merite pentru Biserica din România şi cu mari vrednicii în faţa Domnului. Amintind în această scrisoare sârguincioasa Ta muncă pastorală, cu prilejul Jubileului Tău de 25 de ani de Episcopat, Noi, ca şi cum am fi prezenţi, Te felicităm împreună cu Episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele şi toţi credincioşii aflaţi în grija Ta pastorală. În cele din urmă, te încredinţăm ocrotirii iubirii de mamă a Neprihănitei Fecioare Maria, pe care o cinsteşti cu iubire filială, şi îţi dorim belşug de har dumnezeiesc. Întărim aceste dorinţe şi urări cu Binecuvântarea Noastră Apostolică pe care Ţi-o acordăm cu iubire în primul rând Ţie, Venerabile Frate, dar vrem ca ea să fie extinsă la iubita Ta turmă şi la toţi cei care vor lua parte la această bucurie deosebită a Ta. Din Vatican, în ziua de 4 noiembrie 2009, Al cincilea an al Pontificatului Nostru Papa Benedict al XVI-lea - nr. 12/2009


18

Dialog cu Mons. Anton Lucaci, martor şi organizator al celebrărilor, de la Roma şi Bucureşti, prilejuite de Consacrarea episcopală a Mons. Ioan Robu şi de înscăunarea acestuia în Catedrala Sfântul Iosif. Ce a însemnat consacrarea Mons. Robu pentru Biserica din România? De ani de zile, diecezele de Iaşi şi Bucureşti erau văduvite, decapitate. Însă Dumnezeu le-a purtat de grijă, aşa cum în Biblie poartă de grijă celui străin, orfanului şi văduvei, aşa încât vestea numirii Monseniorului Ioan Robu ca episcop de Bucureşti a trezit entuziasm şi a ridicat o auroră pentru ambele Biserici, deşi dieceza de Iaşi avea un ordinariu substitut numit de Sfântul Scaun. Împlinirea sau plinătatea diecezei de Bucureşti se răsfrângea într-un fel şi asupra diecezei de Iaşi. De aceea, la Roma, la consacrare, am fost circa 30 de preoţi din ţară. Acum cinci ani, Arhiepiscopul Ioan ne spunea că statul voia să ţină oarecum ascunsă consacrarea, de aceea s-a şi recurs la această variantă a consacrării sale la Roma şi nu la Bucureşti. Statul român nu voia publicitate. Îmi dau bine seama că nu s-a voit în ţară şi nici într-o biserică în Roma, aşa că s-a făcut foarte frumos, în inima Palatului Apostolic, în Capela Paulină, printre capodoperele lui Michelangelo. Dar au fost prezenţi şi reprezentanţi

ai Departamentului cultelor şi, după consacrare, într-un alt spaţiu, au avut loc chiar luări de cuvânt din partea reprezentantului Sfântului Scaun, Mons. John Bukowski, şi a reprezentantului Statului Român, cu afirmaţii care păreau un fel de stabilire de relaţii. Evenimentul a avut, cu siguranţă, însemnătate şi pe plan civil şi politic. Care era spiritul printre cei veniţi de acasă? Îmi amintesc că, deşi cu mijloace reduse, am vrut să dăm şi noi puţină frumuseţe evenimentului. Era sora Ioana de la Damele Engleze [astăzi, Congregatio Jesu – n.n.] care a pregătit ceva pentru aducerea darurilor la altar, la Sfânta Liturghie. Noi, preoţii, din puţinul pe care îl aveam, am pus fiecare câte ceva ca sa îi oferim un dar, şi am pregătit o icoană mare argintată a Maicii Domnului, pe care încă o mai are într-unul dintre saloanele de la Arhiepiscopie. Preasfinţitul făcea exerciţiile spirituale la părinţii pasionişti, care aveau o legătură cu Arhiepiscopia de Bucureşti şi, când ne-am întâlnit şi a văzut mulţimea de preoţi venită de acasă, i-a crescut inima. Bucurie pentru prezent şi preocupare pentru viitor, poate? Era vizibil copleşit de sarcină, de ce îl aşteaptă şi în ce condiţii. Avea deja un an de experienţă şi ştia ce urmează. Însă, era pentru prima dată că se ajungea la numirea unui episcop pentru catolicii de limbă română din România, cu consimţământul statului, cu vizibilitate, cu recunoaştere publică, şi pentru capitală. Poate că unii se gândeau care erau dedesubturile şi intenţiile colaterale ale Statului Român, dar, în orice caz, era un semn evident că Dumnezeu lucra şi aşa, inspirând, insuflând gânduri bune conducătorilor de a da un păstor acestei Biserici de limbă română. Cum a fost celebrarea? Liturghia a decurs frumos, dar s-a ivit atunci şi o dificultate pentru că autorităţile din România nu voiau ca la Liturghia consacrării episcopale a Mons. Robu să fie prezenţi greco-catolici; ori nu se putea ca la un act atât de important să nu participe şi Mons. Crişan, Secretar la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Şi aşa că, în preajma sărbătorii, în loc să ne ocupăm de cele


19 sfinte, trebuia să ne preocupăm de protocolul acesta. La Liturghie am avut şi câteva părţi în limba română, o lectură, o cântare sau două. Era un moment istoric! Era moment istoric, dar nu ne dădeam seama. Preasfinţitul a spus la sfârşit un cuvânt de mulţumire care a cucerit. A scos din Conciliul Vatican II, din Lumen gentium 32, cuvintele sfântului Augustin: „Dacă ceea ce sunt pentru voi mă îngrozeşte, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Căci, pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin. Primul este numele unei slujbe, al doilea - al unui har; primul este numele primejdiei, al doilea - al mântuirii”. Era unul dintre noi, cei prezenţi, şi mai mic ca vârstă decât mulţi, dar când a ieşit cu acest cuvânt m-am gândit la Iosif din Vechiul Testament, cel mai mic ales de Domnul – „pentru voi sunt episcop, dar cu voi sunt creştin”.

Episcopul Ioan Robu, imediat după consacrare. Roma, 8 decembrie 1984

A urmat înscăunarea la Bucureşti! Nimeni nu ştia cum trebuie procedat. Am făcut în aşa fel încât să fie frumos şi la înălţimea importanţei. De la folosirea însemnelor episcopale, la aşezarea scaunelor în prezbiter şi la păstrarea spiritului de rugăciune într-o catedrală plină, în aşteptarea Sfintei Liturghii. Foarte interesantă a fost angajarea corpului diplomatic de la Bucureşti. Practic, s-au implicat foarte mult şi au participat foarte mulţi diplomaţi dând evenimentului exact publicitatea pe care Departamentul cultelor voia să o evite. Cuvântul de la Roma s-a dovedit a fi programatic! Cum vi se pare? A fost un cuvânt spus cu emoţiile de după Liturghia de consacrare, dar scurt, foarte apreciat de asistenţă, pentru unii avea o tentă democratică, dar a fost foarte bine primit şi a dat nota slujirii episcopale. Preasfinţitul Robu s-a purtat mereu aşa: „pentru voi!” … De multe ori şi-a pus obrazul, faţa şi spatele ca să apere Biserica, în anii episcopatului, mai ales până în 1990, când se expunea ca să salveze turma, şi a făcut-o fără să spună direct acest lucru, cu mare risc, chiar dacă unii, poate, au văzut această atitudine ca pe un fel de compromis; era, însă, acel „pentru voi”. Din păcate anii ce au urmat prigoanei nu au luminat evenimentele anterioare, se pare că au exact efectul contrar, dar eu sunt martorul atitudinii de apărare a Bisericii pe care Mons. Robu a avut-o întotdeauna. Aveam păstor, avem păstor (la noi, expresia de „păstor al diecezei” este foarte frumoasă), păstor dar care nu este departe, distanţat, ci cu noi, aşa a fost şi este Mons Robu. Interviu realizat de Pr. Francisc UNGUREANU - nr. 12/2009

Episcopul Ioan Robu şi grupul de preoţi şi credincioşi români participanţi la ceremonia de consacrare. Piaţa Sf. Petru (Roma)

Liturghia de instalare a noului episcop Catedrala Sf. Iosif, Bucureşti, 22 decembrie 1984


20

Biserica misionară

Mărturie misionară

KENYA, ACEASTĂ PARTE MINUNATĂ A LUMII Vara anului 2009 a însem­nat pentru mine timpul unei expe­ rienţe speciale despre care îmi place să cred că face parte din planul lui Dumnezeu. Sunt un om obişnuit, care se străduieşte să accepte ceea ce El îi propune. Toata familia mea este acum un stol de îngeri; sper să îi fie bine acolo unde se află acum şi de un­de mă poate ajuta mai mult de­­cât ar face-o de aici. Acest fapt explică disponibilita­tea mea aproape totală (nimeni nu-i perfect!) pentru tot ce poate a­duce un dram de bine semenilor mei. Aşa că, atunci când am primit invitaţia de a merge într-o misiune în Kenya, am acceptat fără să clipesc. Până acum, nu mi-am dorit nimic din ceea ce ar presupune un risc fizic; nu sunt o temerară. Îmi era frică de avion, de temperaturile ridi­cate, de lipsa apei, de faptul că am 69 de ani şi o sănătate precară; în plus, continentul negru nu m-a atras niciodată. Dar încercările din ulti­mii ani m-au golit de te­meri, de micile mele or­golii; nu mai aveam ni­­ mic de pierdut. Am ple­cat prin Istanbul, spre Nairobi, pe data de 8 iulie. Am menţionat traseul pentru a marca poarta de intrare într-o lume nouă. Aeroportul din Istanbul este un ade­vărat turn Babel, în care poţi întâlni oameni de pe toate continentele, adu­naţi într-un spaţiu relativ redus; fizionomii diferite dar probleme de viaţă asemănătoare. A fost momentul în care, urmărindu-i, am început să-i aduc Creatorului laude; era numai începutul. Un continent uimitor Pe parcursul celor două luni pe­tre­­cute în Africa, am desco­ perit că acest continent este

uimitor. Nu exagerez cu nimic. Africa, con­siderată prin ceea ce am întâlnit în Kenya ca relief, floră şi faună, dar mai ales ca rasă umană, me­rită să fie cunoscută. Kenyenii pe care i-am cunos­ cut sunt persoane ataşate cultului romano-catolic pe care l-au agre­mentat cu dansuri şi cântece specifice zonei; este ceea ce Ioan Paul al II-a numea „unitatea în di­versitate”. Faptul că sunt rupţi de lume deoarece mass-media nu a pătruns până la ei, iar electricitatea presupune o investiţie prea mare, le permite folosirea timpului în favoarea religiei. În afara rugăciunii de di­mineaţă, participă după-amiaza la Liturghie, iar seara se adună pentru Vespere sau „giumuie”, în limba lor. Credincioşii au o­­ca­zia să-şi exprime în mod direct intenţiile, iar cei prezenţi se roagă pentru ei. Muzica şi dan­sul nu lipsesc din ritual. Mi-ar fi plăcut să şi înţeleg ceea ce spuneau; puteam doar să constat că păreau pătrunşi de subiectul rugăciunii şi

de con­­vingerea că Dumnezeu îi asculta. Centrul misionar român din Maikona face parte din dieceza de Marsabit. Episcopul local, Kihara, este foarte mulţumit de serviciul religios prestat de cei trei preoţi români aflaţi în pre­zent în Maikona: Eugen Blaj, Victor Osolos şi Cristian Pişta. Este explicabil ca efortul lor să fie apreciat, deoarece şi-au asumat o sarcină dificilă, atât din punct de vedere spiritual, dar şi material. Suprafaţa pe care trebuie să se deplaseze preoţii misionari în dieceza de Marsabit este de 19.229 kmp din deşertul Chalbi. Aşezările nu sunt stabile, populaţia migrând, mutându-şi corturile în funcţie, în principal, de existenţa sur­ selor de apă. Preoţii trebuie să-i urmeze pentru a le oferi serviciul în zonele în care se stabilesc triburile. I-am adoptat pe toţi, albi şi negri Oamenii acestor locuri te cu­ ceresc prin seninătatea şi căl­ dura cu care te întâmpină. Chiar dacă nouă condiţiile în care trăiesc ni se par greu de suportat, ei nu par afectaţi de lipsa unui minim confort; îi ajută şi faptul că nu au termen de comparaţie; sunt fericiţi cu ceea ce le-a dat Dumnezeu. Timp de două luni am avut prilejul să cunosc această parte minunată a lumii răspunzând, după posibilităţile şi talanţii mei, necesităţilor misiunii. Am început prin a fi bucătăreasă; apoi, ca arhitect, am făcut un mic proiect şi chiar i-am urmărit execuţia. I-am adoptat pe toţi, albi şi negri, şi m-am străduit să fiu pentru ei o mamă bună. Şi pentru anul viitor am câ­teva proiecte, dar ştiu că numai Dumnezeu va decide realizarea lor. Aş repeta cu bucurie această experienţă. Gabriela Văcăreanu


Continuăm studiul nostru despre preoţia vetero-testamentară, referindu-ne la rolul acestei slujiri sacre în zorii naşterii lui Isus. În acest sens, abordăm importanţa existenţei unui grup special, în deşertul Iudeii: Comunitatea de la Qumran. Apărută în secolul al III-lea î.C., aceasta a cunoscut o dezvoltare religioasă deo­sebită în secolul I d.C., purtând în învăţăturile ei speranţa sacerdotală iudaică. Profund ata­şat de valorile spirituale ale Legii lui Moise, grupul de la Qumran s-a separat de Templul de la Ierusalim, al cărui cult corupt era aspru judecat de adepţii comunităţii. Tensiunea s-a rezolvat prin această convingere a esenienilor că ei erau comunitatea Noului Legământ, dorită de Dumnezeu, pentru vremurile de pe urmă, ca un sanctuar. Profetul Ezechiel, unul din marii inspiratori ai comunităţii, pregătise calea acestei spiritualităţi, subliniind că Dumnezeu putea oricând să părăsească Templul pângărit, pentru a locui alături de cei exilaţi în Babilon (Ez 8-10). Conştiinţa de a fi un adevărat lăcaş sacru al lui Dumnezeu se exprima în câteva imagini puternice: sălaş veşnic, zid de apărare, piatră unghiulară, casa sfinţeniei lui Aaron. Un rol predominant în cadrul comunităţii era acordat preoţilor. Sulul Regulei Comunităţii explica în mod clar: „Membrii comunităţii vor fi împărţiţi astfel: Casa Sfinţeniei pentru Aaron, aşa încât să se strângă laolaltă suprema sfinţenie, şi Casa obştii pentru Israel, pentru cei ce umblă în desăvârşire. Numai fiii lui Aaron vor decide în ceea ce priveşte dreptatea şi bunurile; şi numai sub autoritatea lor se vor alege sorţii, pentru orice hotărâre privind pe membrii Comunităţii. Iar fiii lui Levi îşi vor ocupa fiecare locul, la porunca fiilor lui Aaron şi la porunca fiilor lui Sadoc, preoţii”. Preoţii propovăduiau, conduceau ritualurile şi binecuvântau darurile oferite ca jertfă. Comunitatea-sanctuar de la Qumran, lipsită de Templu, şi-a creat un cult propriu, o liturgie fundamentată pe rugăciunea inimii. Jertfele de animale au fost înlocuite cu ofranda buzelor, care rosteau către Domnul rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Studierea Legii şi copierea textelor sfinte au determinat existenţa unor biblioteci celebre, care au adăpostit manuscrisele descoperite în anul - nr. 12/2009

1948. Cina era luată într-o atmosferă liturgică deosebită, iar băile de purificare accentuau necesitatea convertirii spirituale. Comunitatea era alcătuită din preoţi şi laici, care se trezeau, dis-de-dimineaţă, pentru rugăciune. Înainte de programul spiritual, pentru cel puţin o oră, ei se dedicau meditaţiei profunde a Legii. Preoţii erau îmbrăcaţi în haine albe de in, în timp ce membrii laici, în minoritate, se deosebeau prin tunicile lor, formate din două părţi, marcate de două fâşii, atât în faţă, cât şi în spate. Filon din Alexandria spunea despre ei: “Preoţii trimit ofrande la Templu, dar nu săvârşesc jertfe acolo, pentru că purificările pe care s-au deprins să le practice sunt diferite; tocmai de aceea, evitând să intre în incinta comună, ei oficiază jertfele între ei. Nu sacrifică animale, dar socotesc mai potrivit să ajungă, cu adevărat, la sfinţenia gândurilor lor (Quod omnis probus liber sit, 75). Regulamentul de Război IX, al comunităţii, preciza că preoţii „sunt sfinţi şi nu vor pângări untdelemnul de ungere a preoţiei lor”. Comunitatea de la Qumran avea conştiinţa că preoţia se află în slujirea lumii. În tratatul său despre Abraham, Filon din Alexandria vorbeşte despre „neamul cel mai îndrăgit de Dumnezeu, care a primit preoţia şi darul profeţiei pentru întreaga lume” (De Abrahamo 98). El descrie rolul preotului astfel: “Ceea ce este preotul pentru cetate, neamul iudeu este pentru întreg pământul” (De Specialibus Legibus II, 163). Mesianismul sacerdotal de la Qumran sintetizează învăţătura sublimă a lui Deutero-Isaia, profetul care anticipa, în capitolul 53, sensul spiritual al jertfelor, oferind astfel chipul adevărat al Mielului, tăinuit în preoţia veşnică a lui Isus Cristos. Vă invit să citiţi cu atenţie cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, 45,6-22 şi 50,1-21, pentru a aprofunda preoţia lui Aaron. Gândurile dum­ neavoastră, desprinse din texte, le puteţi trimite electronic la adresa scoalabiblica@yahoo.fr sau la adresa redacţiei. Voi oferi un cadou biblic. Le mulţumesc celor care au mai scris.

21

Sr. Cristiana MAREŞ cj

Preoţia în Biblie


22

Universul familiei

Reformarea cuvintelor (XXIV)

Promisiune sau făgăduinţă. Sunt doi termeni sinonimi, primul de sorginte latină, ajuns în română pe filieră franceză (promission), cel de-al doilea de sorginte maghiară (fogadni – cu sensul de bază „a primi”. E interesant că rădăcina sa, gàldi, însemnă „dar”, aşadar făgăduinţa se referă la a primi un dar). Termenul latin „promisiune” e compus din pro, „înainte”, şi missio, „trimitere”, „misiune”. Încă de la început mirele şi mireasa sunt orientaţi către viitor, trimişi către înainte. Orizontul în care intră nu e nicidecum o necunoscută, o aventură (dacă ne gândim că a-venturus, etimologic, înseamnă „fără viitor”). Orizontul are temelie solidă şi ţel precis. Temelia este darul lui Dumnezeu, Cuvântul Său, iar ţelul viaţa veşnică.

fi făcuţi drepţi” (Rom 5,19), port în mine speranţa că promisiunea se va împlini. Nu în mod automat, mecanic, ci prin ascultarea mea faţă de Domnul, în împrejurările concrete în care el se va arăta în viaţa mea. Promisiunea din ziua cununiei este mereu însoţită de lumina harului. Soţii, prin schimbul consimţământului, intră în aceeaşi ascultare a lui Isus faţă de Tatăl. Promisiunea devine astfel o asumare în viaţa bărbatului şi a femeii a aceleiaşi totale dăruiri de sine a lui Cristos. Soţii se dăruiesc unul altuia în timp, deoarece promisiunea se desfăşoară în timp, pentru a străbate toate împrejurările: fericite sau nefericite, în caz de boală ca şi în timp de sănătate. Orizontul lor este Biserica şi viaţa de credinţă.

Promisiuni şi iluzii. În contextul actual, termenul promisiune e folosit mai ales la plural: promisiuni. Promisiuni de tot felul. De bine, de fericire, de schimbare, de ajutor. Promisiuni la început de mandat. Aproape că termenul promisiuni a devenit un flatus vocis, o vorbă goală spusă despre vorbe goale. „Chimval zăngănitor” ar spune Sfântul Paul (1 Cor 13,1). Promisiunile n-au nici temei, nici scop. Sau cel puţin n-au scop de durată, ci doar punctual, de cele mai multe ori acela de a vinde iluzii.

În Vechiul Testament, Abraham e omul promisiunii în drumul către ţara făgăduită. La prima vedere, el intră întru-un orizont necunoscut. Kierkegaard observă: „prin credinţă Abraham a plecat din patria sa şi a ajuns străin în ţara făgăduinţei. Şi-a lăsat casa şi nu a luat alta. A lăsat raţiunea sa pământească şi a luat cu sine credinţa. Altfel nu ar fi plecat, ci ar fi spus: e o nebunie!”. I-a fost îndeajuns un Cuvânt care să-l smulgă din certitudinile trecutului şi să înceapă o viaţă nouă. Un cuvânt ca unic echipament, unică resursă, unic document, unic punct de referinţă. Abraham, în încercările prin care trece, se agaţă de acea promisiune, este singura comoară care îi rămâne, singurul bagaj (uşor, invizibil) pe care îl poate purta în peregrinarea sa neîncetată.

Promisiunea are la bază dăruirea lui Isus. Promisiunea, sau făgăduinţa, are temei, se desfăşoară în timp, se împlineşte în veşnicie şi e reală. E înţelept, realist şi pe deplin uman ca bărbatul să-i spună femeii „Eu te iau pe tine (…) şi promit să-şi fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele”. A promite înainte de a şti ce se va întâmpla - şi viaţa oferă multe surprize dramatice! - nu e nicidecum o nebunie. Dacă totala dăruire de sine s-ar întemeia doar pe propriile forţe, nimeni, nici chiar cea mai morală persoană, nu ar putea scăpa de scepticism. Promisiunea are la bază gestul lui Isus. Aşa cum „prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor

Echipamentul cu care soţii pleacă la drum are ca formă promisiunea, golită de interese personale, de raţiuni ascunse, de calcule, de constrângeri, dar plină de harul lui Dumnezeu pe care îl conferă taina căsătoriei. Începutul de Advent îngăduie să asemănăm promisiunea cu o „gestaţie”. Un frumos proverb berber spune: „când o mamă poartă un prunc în pântec, trupul său este ca un cort când suflă vântul în deşert, este ca o oază pentru cel însetat, este ca un templu pentru cel care se roagă”. Psalmul 139,13 cântă acţiunea misterioasă a lui Dumnezeu care ţese şi plămădeşte creatura umană în sânul mamei, realizând astfel o adevărată capodoperă: „Pentru că tu ai format rărunchii mei, m-ai ţesut în sânul mamei mele”. Aşa e şi promisiunea: un cort care apără, un cuvânt care întăreşte, o oază ca ogoieşte, un templu care adăposteşte.


Universul familiei

Termenul «Jubileu» evocă bucuria interioară, dar şi pe cea manifestată exterior. În Vechiul Testament, Jubileul era un timp special, consacrat lui Dumnezeu, o dată la 7 ani. În acest «an sabatic», pământul era lăsat să se odihnească şi sclavii erau eliberaţi. Apoi, Jubileul cădea la o perioadă de şapte ori câte şapte, adică la cincizeci de ani, când totul era celebrat cu o atenţie şi inten­sitate mai mari. Fiecare israelit reintra în posesia pământului strămoşilor săi, dacă îl vân­ duse sau îl pierduse ajungând sclav. Nu exista privare definitivă de pământ, deoarece acesta îi aparţinea lui Dumnezeu. Nimeni nu putea rămâne, pentru totdeauna, în stare de sclavie, căci Dumnezeu îl «răscumpărase» pentru sine. Elibe­rarea şi recunoaşterea demnităţii erau izvor de mare bucurie. În Noul Testament, bucuria îşi află rădăcina în Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu: un eveniment exterior, vizibil, audibil şi pal- nr. 12/2009

pabil (cf. 1In 1,1). Aşa cum există un jubileu al Întrupării şi Naşterii Mântuitorului - cel mai recent dintre ele fiind Marele Jubileu din anul 2000 -, pot exista şi diferite jubilee care să marcheze legătura dintre o persoană sau o comunitate şi Cristos. În viaţa personală, Jubileul este legat fie de data naşterii, fie de aniversările Botezului, Mirului, Primei Împărtăşanii, dar şi Hirotonirii sacerdotale sau primirii sacramentului Căsătoriei. În cheie creştină, orice Jubileu - de 25 de ani de Preoţie sau de Căsătorie, numit «de argint», sau de 50 de ani, numit «de aur», de 75, numit «de diamant» - constituie un an special de bunăvoinţă, de har pentru persoana care a primit unul din sacramentele enumerate. Jubileul (nunta) de argint este un obicei cu o tradiţie venerabilă, desprins, se pare, dintr-o străveche prac­tică de pe meleagurile actualei Franţe. Tradiţia a câştigat teren în Evul Mediu, când soţii cu stare obişnuiau să îşi încoroneze soţiile cu o cunună de argint la aniversarea a 25 de ani de căsătorie. Încununare a fericirii mature, conştiente, puternice, nunta de argint celebrează iubirea care a ţinut familia unită un sfert de secol. Este incredibil cum au trecut 25 de ani!, spunea uimit unul dintre soţi. Pentru o familie, 25 de ani, sau 50, sunt ani de dăruire, ca mire şi mireasă, unul altuia şi Bisericii. Pentru un preot, jubileul marchează 25 de ani de dăruire Miresei sale, Biserica.

Sacramentul căsătoriei este fermentul care face să crească o legătură de dragoste între un bărbat şi o femeie, aşa încât aceasta să devină hrană pentru copii şi societate. Nu-i exagerat dacă spunem că prima hrană a copiilor este dragostea reciprocă a părinţilor, iar atunci când doi soţi trăiesc iubirea fidel şi responsabil ei sunt o resursă şi pentru societate. Sacramentul preoţiei e fermentul care face să crească o comunitate asemenea unei mari familii, a unei familii de familii. Nu-i deloc exagerat dacă spunem că o comunitate parohială trăieşte şi creşte din grija şi dragostea păstorului. Grija şi dragostea faţă de turmă sunt semnul nemijlocit a ceea ce el celebrează, Euharistia, numită şi sacramentul iubirii. Când tentaţia bunului plac, a libertăţii necugetate, a divorţului îşi extinde tot mai mult tentaculele, a rămâne fideli pare a fi o nebunie. Dimpotrivă, însă, cel mai autentic şi realist lucru este să-ţi conformezi viaţa Dumnezeului care rămâne mereu statornic şi în veci fidel. Acolo unde tentaţia a sufocat sau e pe cale să sugrume, nu drojdia e de vină ci făina, care nu vrea ca, împreună cu drojdia, să devină aluat bun. Celebrarea în cadrul Sfintei Liturghii a Jubileului de argint (aur) a fost o minunată ocazie de a spune „mulţumesc” pentru darul preoţiei şi darul căsătoriei, strâns legate de cel al Euharistiei, pentru darul fidelităţii preotului şi a soţilor prezenţi. Să amintim că Euharistie înseamnă aducere de mulţumire.

Pagini realizate de Pr. Fabian MĂRIUŢ

La mulţi ani! şi multe binecuvântări preoţilor şi familiilor care-şi sărbătoresc anul acesta jubileul de argint sau de aur! Cu acest gând, duminică, 15 noiembrie, în parohia Regina Sfântului Rozariu, din PopeştiLeordeni, s-au sărbătorit 25 de ani de la sfinţirea întru preoţie a părintelui paroh Ioan Solomon, 25 de ani de căsătorie a 15 familii care au primit taina cununiei în 1984 şi aniversarea unei familii ce a împlinit 50 de ani. La acest ceas jubiliar familiile sărbătorite au fost însoţite de copii, rude şi prieteni. Sărbătoarea a cuprins două momente: Sfânta Liturghie şi celebrarea festivă din Casa comunităţii.

23


24

Arta de a trăi

Pomana, dovadă de iubire faţă de aproapele

Perioada postului ne oferă ocazia să aprofundăm sensul şi valoarea vieţii noastre de creştini, iar celor care doresc ca această perioadă să fie într-adevăr ocazie de reînnoire interioară, Biserica le propune câteva activităţi specifice: rugăciunea, ca deschidere faţă de Dumnezeu; postul, ca expresie a stăpânirii de sine şi a privării de anumite bunuri în favoarea celuilalt; pomana, ca deschidere faţă de aproapele. În acest material ne-am propus să vorbim despre pomană, ca atitudine creştină. Adesea, cuvântul pomană este folosit cu sens depreciativ şi este încărcat cu o nuanţă de dispreţ. Dar Biblia prezintă practicarea pomenii ca semn al unei religiozităţi autentice, iar Isus o prezintă ca pe o condiţie a desăvârşirii („Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer…” Mc 10,21). Conform tradiţiei catolice referitoare la caritate, prin pomană înţelegem actele de milostenie trupească indicate de Isus: „… căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi miaţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbră-

cat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine”(Mt 25,35-36). În sens restrâns, prin pomană se înţelege oferirea de bani sau de bunuri materiale. Adesea, în acest sens se vorbeşte despre acţiuni cu caracter penitenţial a căror utilitate este amintită mereu credincioşilor. Aşadar, pomana, aşa cum este prezentată în Sfânta Scriptură, înseamnă atitudinea de deschidere faţă de ceilalţi, care este indispensabilă pentru convertire, ca şi rugăciunea şi postul. Pomana face parte din obligaţiile celui credincios faţă de Biserică. În Faptele Apostolilor este prezentată prima comunitate creştină în care grija orfanilor, a văduvelor şi a celor nevoiaşi revenea întregii comunităţi. Astăzi, ca şi atunci, susţinerea materială a Bisericii este o obligaţie a credinciosului care contribuie, fiecare după posibilităţile sale, la menţinerea numeroaselor activităţi de apostolat. Evanghelia scoate în evidenţă o caracteristică a pomenii creştine: ea trebuie să fie ascunsă. „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, spune Isus, pentru ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Suntem avertizaţi şi să nu ne lăudăm cu propriile acţiuni bune, pentru a nu risca să fim privaţi de răsplata cerească (cf. Mt 6,1-2). Pomana educă la generozitatea iubirii. Semni­ficativ în acest sens este gestul văduvei care aşază în caseta de la templu „tot ce mai avea la viaţa ei” (Mc 12,44). Oferta ei nesemnificativă devine un simbol: această vădu-

vă îi dăruieşte lui Dumnezeu nu din ceea ce-i prisoseşte, ci tot ce avea. Acţionând astfel, creştinul mărturiseşte că iubirea dictează legile existenţei sale. Deci, ceea ce dă valoare pomenii este iubirea, care inspiră diferite forme de dăruire, în funcţie de posibilităţile şi condiţiile fiecăruia. Contează, mai presus de orice, valoarea interioară a darului, disponibilitatea de a împărţi, promptitudinea de a te dărui. Între roadele spirituale ale pomenii, Sfântul Petru indică iertarea păcatelor: „Dragostea acoperă o mulţime de păcate” (1Pt 4,8). Pomana făcută din iubire ne apropie pe unii de alţii şi ne apropie de Dumnezeu; astfel, poate deveni instrument de convertire autentică şi de împăcare cu el şi cu cei din jur. Pomana evanghelică este o expresie concretă a carităţii, virtutea teologală care cere convertire interioară la iubirea faţă de Dumnezeu şi de fraţi. Este foarte uşor astăzi să distorsionăm adevărata semnificaţie a pomenii. Isus a avertizat cu privire la atitudinea superficială, „exterioară” faţă de pomană (cf. Mt 6,2-4; Lc 11,41). Această problemă este mereu de actualitate. Dacă ţinem cont de semnificaţia esenţială pe care pomana o are, pentru convertirea noastră şi pentru întreaga viaţă de credinţă, trebuie să evităm tot ceea ce falsifică sensul pomenii, al milei creştine, al faptelor de caritate, tot ceea ce poate denatura imaginea acestor acţiuni. De aceea, este important să cultivăm sensibilitatea interioară faţă de nevoile reale ale aproapelui nostru pentru a şti cum să-l ajutăm, cum să acţionăm fără să-l rănim şi cum să ne comportăm pentru ca tot ce-i oferim să fie un dar autentic, un dar care să nu fie îngreunat de sensul negativ care se atribuie, în mod obişnuit, cuvântului „pomană”. Cristina ŞOICAN


Arta de a trăi Bună ziua! Sunt un bărbat de 30 de ani. Nu sunt o persoană foarte sociabilă şi intru destul de greu în relaţie cu ceilalţi. Un prieten apropiat, care mă cunoaşte bine, spune despre mine că afişez nesiguranţă şi un complex de inferioritate. Aţi putea să-mi explicaţi unde ar trebui să caut cauzele acestei atitudini, cum îmi poate afecta viaţa şi cum aş putea rezolva, măcar parţial, problema? (Nicolae D. - PITEŞTI). Psihanaliştii consideră că acest concept de inferioritate este legat de un deficit fizic real, de o inferioritate organică, morfologică sau funcţională. Studiile au dovedit că ar fi de ordin raţional, corespunzând unor senti­ mente de culpabilitate sau de depresie. Tot ei avansează ideea unei raportări la cineva superior (la părinţi, în perioada copilăriei) în efortul de structurare a sentimentului propriei valori şi a încrederii în posibilitatea de a fi iubit. De asemenea, se mai spune că inferioritatea se leagă de un ideal grandios. Din această scurtă descriere teoretică a conceptului, vă puteţi da singur seama dacă poate fi vorba, cu adevărat, de un complex de inferioritate în cazul dumneavoastră. „Sentinţa” nu o poate da decât un profesionist, prin cunoaşterea, în ansamblu, a problemelor pe care le aveţi şi cu care vă confruntaţi, fiecare detaliu fiind important în stabilirea diagnosticului şi în elaborarea strategiei terapeutice. E bine

de ştiut, însă, că nesiguranţa şi dificultatea în a relaţiona cu ceilalţi pot fi determinate şi de alte aspecte, nu neapărat de un complex de inferioritate. Ce ar fi de făcut…? Un prim sfat este acela de a vă face curaj pentru a merge la un specialist (psiholog sau psihoterapeut, dar nu psihiatru), urmând ca acolo să aflaţi ce anume poate cauza şi cum se pot rezolva aspectele care vă deranjează. Un alt sfat este să vă fixaţi, în perioada următoare, obiective uşor de atins, care vă sunt la îndemână şi care nu necesită mult timp până la finalizarea lor, pentru ca, astfel, să vă crească încrederea în capacităţile şi forţele proprii. Apreciaţi orice reuşită prin comparaţie cu eşecurile anterioare, axându-vă pe acele aspecte îmbunătăţite (prin propriile eforturi) care au determinat succesul. Psiholog Pr. Marius ANTĂLUŢE

Episcopul martir Anton Durcovici Născut la 17 mai 1888, la Bad Deutsch Altenburg (Austria), a studiat la Seminarul Sfântul Duh, din Bucureşti, la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide, şi la Universităţile Angelicum şi Gregoriana. A fost sfinţit preot la Roma, la 24 septembrie 1910, iar după întoarcerea în ţară a activat ca profesor şi rector al Seminarului şi al Academiei Teologice Sfântul Duh. A îndeplinit şi alte funcţii importante precum cele de canonic al Catedralei Sfântul Iosif, vicar general al Arhidiecezei ş.a. Între anii 1947-1949 a fost episcop de Iaşi, afirmându-se, prin credinţă, ca o figură ilustră a rezistenţei anticomuniste. Declarat „duşman” al regimului ateu-comunist, a fost arestat la 29 iunie 1949 şi a suportat, timp de aproape 3 ani, rigorile închisorilor comuniste (închisoarea MAI din Bucureşti, Jilava şi Sighet). A murit la 10 decembrie 1951, prin înfometare, la Sighetul Marmaţiei, iar trupul său a fost depus, în aceeaşi noapte, într-un loc secret din cimitirul oraşului. Martorii acestui eveniment au dispărut de mult, iar autorităţile române continuă să păstreze secretul cu privire la cimitirul de la Sighetul Marmaţiei.

Dr. Dănuţ Doboş - nr. 12/2009

g

olo

h psi

ŞCOALA CREDINŢEI Academia Teologică Anton Durcovici

organizează cursuri gratuite de filo­sofie şi de teologie pentru laici

DECEMBRIE 2009 Emanuel: Dumnezeu este aproape de oameni Invitat: Pr. Paul MARŢIU, Licenţiat în teologie Orele: 17.00-19.00 Zilele: 14-18 dec. Cursurile se ţin la etajul III al Institutului Teo­ logic Sf. Tereza, str. G-ral Berthelot 19, Bucureşti.

25


26

Istorie şi spiritualitate

„Messire Dieu, premier servi” (Dumnezeu, slujit cel dintâi) - este deviza Sfintei Ioana d’Arc, pe care Monseniorul o adoptase şi pentru viaţa sa. În contextul Adventului, timp de convertire de la slujirea idolilor la aceea a adevăratului şi unicului Dumnezeu, vă propun să observăm preoţia lui Vladimir Ghika din această perspectivă. Place et rôle de sainte Jeanne d'Arc entre nous et le ciel (Locul şi rolul Ioanei d’Arc între noi şi cer): acesta este titlul unui articol al Monseniorului, unde remarcă formularea surprinzătoare, luminoasă şi concisă a acestei devize care, spune el, „ne dă cheia oricărei stări de viaţă, în orice materie, pentru a ajunge în viaţa veşnică”. Apoi continuă, zicând că ar trebui să scriem peste tot această deviză, mai ales în inimile noastre pentru că „Dumnezeu încă nu este primul servit între noi. Să intrăm în noi înşine şi să jurăm în mâinile acestei fericite tinere, că îl vom servi ca şi ea, mereu primul”. La Visite des pauvres (Vizitarea săracilor): este un alt titlu al Monseniorului, care tratează despre iubirea aproapelui în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, ca rezultat al slujirii noastre iubitoare de Dumnezeu. Aici, Monseniorul scrie: „Dumnezeu este cel mai aproape dintre persoanele care ne sunt alături; şi cel de alături este Dumnezeu care pune la probă, în altul, iubirea noastră pentru el… Primul sărac, primul cerşetor faţă de care trebuie să facem un act de caritate este Dumnezeu. El este mereu acolo aşteptându-ne, dispreţuit, ofensat, necunoscut, batjocorit. Să îi servim cu generozitate prin sacrificii şi rugăciunile de laudă şi de adoraţie”. Citim aşadar că părintele Vladimir Ghika propune slujirea fără rezerve a lui Dumnezeu şi a aproapelui în acelaşi act, dar primul trebuie să fie mereu Domnul. Un proiect de viaţă curajos, dar nu imposibil, dacă ţinem seama că Monseniorul l-a verificat, l-a trăit. Şi merită! (UPF)

Roma a fost scena a două manifestări de comemorare a lui Vladimir Ghika. Grandioasa Cetate Eternă a făcut loc, pentru două seri, unui fiu iubit şi iubitor. Fiu adoptat, dar care a dovedit o fidelitate demnă de un fiu natural. De altfel, nu puţini au fost cei care au abandonat demnitatea de fii ai Romei în vremi de prigoană, şi iată-l pe fiul adoptat că încurajează la preţuirea legăturii care defineşte viaţa primită în dar. Da, esenţa filiaţiunii este dependenţa în origine şi în creştere, primirea darului vieţii şi al cultivării ei. Credinţa catolică este un dar al Romei, un dar primit şi maturizat într-o inimă de fiu. Vorbitorii de la catedra academică română din Roma au atins multe aspecte ale acestei filiaţiuni a lui Vladimir, ca şi a fratelui său Dimitrie, şi asta, cu siguranţă, le-a dat curaj romanilor ca şi românilor de a-şi proclama cu mai multă încredere propria origine. Contextul căderii cortinei de fier sau al comemorării arestării Monseniorului au reamintit că prigoane mai sunt încă, poate mai evoluate ca metodă, dar nu mai puţin violente. Supravieţuitorii de la procesul grupului din care a făcut parte Vladimir Ghika au dat mărturie despre actele prin care acesta îi încuraja pe confraţi să nu le fie frică. La fel a făcut şi cu noi Monseniorul în aceste zile la Roma, ne-a dat exemplu ca să nu ne fie frică să mărturisim că suntem fiii Romei. Pagină realizată de Postulatura Cauzei de Beatificare


Sfântul lunii în iconografie

Murillo. Cu mult înainte de proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri (8 decembrie 1854), un iubitor al Sfintei Fecioare, care nu era nici preot şi nici teolog, prin geniul artei sale a pregătit inimile şi minţile multor creştini pentru acest mister inefabil: pictorul spaniol Bartolomé Esteban Pérez Murillo (1618-1682). Conform tradiţiei, mama sa ar fi vrut ca Bartolomé (al 14-lea copil al său) să devină preot; tocmai de aceea l-a consacrat Maicii Domnului încă de la Botez. Cu toate acestea, la vârsta de zece ani, când copilul ar fi trebuit să intre în Seminar, el a spus cu hotărâre că vrea să fie pictor. De tânăr a început să picteze chipul Maicii Domnului, faţă de care avea o evlavie specială. Compoziţiile îi reuşeau atât de bine, încât au început să fie căutate de călugări, preoţi şi persoane suspuse care-şi doreau lucrările sale în bisericile şi capelele lor private. Prin cele 25 de tablouri dedicate Preacuratei, Murillo şi-a meritat titlul de „pictor al Neprihănitei”. El a creat în arta sacră o nouă tipologie mariană, care va deveni o paradigmă pentru pictorii succesivi. Neprihănita Zămislire este reprezentată în arta sacră conform textului din Apocalips: „[...] o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (12,1). În anul 1651, franciscanii din Sevilia i-au comandat lui Murillo un tablou cu Neprihănita pentru biserica lor. Când artistul le-a prezentat opera, călugării nu au găsit-o pe gustul lor şi au refuzat-o. Murillo a cerut permisiunea să o pună la locul hotărât. După ce icoana a fost aşezată în altar, călugării şi-au schimbat părerea. Tradiţia spune că în acest moment, pictorul nu a mai vrut să se despartă de opera sa, decât cu condiţia unei plăţi duble faţă de contractul iniţial. În această operă, Murillo arată una din primele sale intenţii de a înnoi iconografia Neprihănitei. El adoptă stilul dinamic, caracteristic barocului. Fecioara, pe un fond auriu-solar, apare în postură triumfătoare, sprijinindu-şi piciorul drept pe lună şi genunchiul piciorului stâng pe un nor susţinut de heruvimi. Poartă o amplă tunică de culoare albă, manta albastră şi cingătoare aurie. Voluminoasă, îmbrăcămintea este în acelaşi timp lejeră; heruvimii – plini de graţie. Conform standardelor timpului, Fecioara „trebuie pictată [...] în floarea vârstei, de doisprezece sau treisprezece ani, o preafrumoasă copilă” (Pacheco). Murillo a urmat această normă. Rezutatul este una dintre cele mai atractive producţii ale sale (datată c. 1665). Chipul adolescentin al Mariei uimeşte prin frumuseţe. Ochii mari, încadraţi de - nr. 12/2009

27

o minunată faţă ovală, sunt de o uimitoare expresivitate. Îngerii, în partea de jos a compoziţiei, poartă atributele specific mariane: crinii curăţiei, trandafirii dragostei, ramura de măslin ca simbol al păcii şi ramura de palmier a martiriului. Luna, nelipsită în compoziţiile Neprihăntei, conform textului sacru, este un simbol antic al castităţii. Neprihănita pictată de Murillo în 1678, la circa 1651 treizeci de ani distanţă de primele compoziţii, devine esenţială: dispar simbolurile florale, heruvimii abundă până la suprimarea norilor, iar privirea Fecioarei Neprihănite este decisiv îndreptată spre înălţimi. Doar luna, ca un uriaş inel de logodnă, sigilează privilegiul Mariei: Neprihănit Zămislită. În secolele următoare, pictorii vor îmbogăţi icoana Neprihănitei cu simboluri precum şarpele (cu trimitere la păcatul originar, comun tuturor oamenilor, 1665 cu excepţia Mariei), porumbelul, coroana de douăsprezece stele etc. Toate aceste simboluri sunt prezente şi în Neprihănita Zămislire a pictorul Elsner din Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, icoană de secol al XIX-lea. Când privesc tablourile lui Murillo, îmi vine în minte figura Sfintei Bernadeta Soubirous, vizionara de la Lourdes, care încă de pe pământ a putut contempla nu doar lucrarea unui mare artist, ci chiar Capodopera Duhului Sfânt, pe cea care s-a prezentat: „Eu sunt Neprihănita Zămislire!” (1858).

1678

Pr. Ieronim IACOB


28

Micul Prinţ

Luna decembrie, prin ex­celenţă perioadă a sărbă­torilor şi a darurilor, debu­tează cu o sărbătoare mult aşteptată de copii. Pe 6 decembrie îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae. Sfântul Nicolae s-a născut în Orientul Mijlociu, la nord de Bethlehem, în secolul al IV-lea, şi a fost episcop de Myra (pe teritoriul actual al Turciei). Provenea dintr-o familie înstărită; părinţii lui au murit când el era încă mic. Întreaga avere pe care a moştenit-o a folosit-o pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiaşi. Minunile şi faptele sale ni-l prezintă ca pe un om plin de blândeţe, de bunătate şi de dragoste, mai ales faţă de cei nevoiaşi. De fiecare dată, dorea ca faptele sale bune să rămână neştiute de lume. Unul dintre cele mai cunoscute episoade în care apare Sfântul Nicolae este acela al celor trei surori care, din cauza sărăciei, nu se puteau căsători. Trecând pe lângă casa lor sărăcăcioasă, Nicolae le-a auzit pe fete plângând, pentru că tatăl lor era nevoit să le vândă unui bogătaş; Sfântul a lăsat în faţa casei un săculeţ cu aur, pentru ca fata cea mare să se poată căsători. A făcut la fel şi în anul următor, pentru fata mijlocie. În al treilea an, tatăl fetelor a stat la pândă, ca să vadă cine era binefăcătorul fiicelor sale. Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit pe acoperişul casei şi a aruncat punguţa pe horn. Săculeţul a căzut într-un ciorap care era pus la uscat lângă sobă. De aici provine obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate lângă sobă. Sfântul Nicolae nu se arată niciodată copiilor. Se spune că este bătrân şi are barba albă, iar în ziua de Sfântul Nicolae, acesta îşi scutură barba, ca să cadă şi primii fulgi de zăpadă. Copiilor cuminţi le aduce dulciuri şi fructe, dar cei care nu au fost ascultători primesc şi o nuieluşă. Moş Nicolae, despre care se vorbeşte astăzi, este de fapt Sfântul Nicolae, prietenul copiilor şi sprijinul celor nevoiaşi, pe care îi iubeşte mult. De la acest Sfânt atât de îndrăgit putem să învăţăm generozitatea şi discreţia, atunci când reuşim să facem o bucurie sau o faptă bună pentru cei de lângă noi. Sfântul Nicolae în lume Comemorarea morţii Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, este aproape de sărbătoarea Crăciunului, de aceea, în multe ţări, acestea s-au contopit. Totuşi, în câteva ţări europene aceste două sărbători au continuat să se ţină separat. La europeni, Sfântul Nicolae este reprezentat ca un bătrân cu barbă albă şi cu o pelerină până la pământ. În ţara noastră, Sfântul Nicolae este cunoscut de copii ca Moş Nicolae. În seara zilei de 5 decembrie, ghetuţele sunt curăţate, lustruite şi aşezate la uşă. Copiii cuminţi primesc, pe lângă dulciuri, o legătură de nuieluşe frumos colorate, iar cei mai puţin cuminţi primesc o nuieluşă adevărată care să-i facă să se gândească la o eventuală pedeapsă. În districtul german Berchtesgaden, 12 tineri acoperiţi cu paie şi având măşti care reprezintă animale dansează în urma Sfântului Nicolae, su-

nând din tălăngi. După ce oferă daruri, tinerii dau gazdele afară din casă prefăcându-se că le bat, ca un fel de pedeapsă simbolică pentru eventualele rele săvârşite. În Danemarca, cel care aduce daruri are un sac în spate, şi este purtat de reni. Copiii pregătesc o farfurie cu lapte sau o budincă de orez, în speranţa că aceasta va fi mâncată de elfi, personaje despre care se crede că îl ajută pe aducătorul de daruri. Olandezii au şi ei această tradiţie; copiii îl aşteaptă pe Sinter Klaas (Saint Nicholas - Sfântul Nicolae) în ziua de 6 decembrie. La începutul secolului al XVII-lea, olandezii emigraţi în Statele Unite ale Americii au fondat New Amsterdam, care din 1664 a devenit cunoscutul New York. Curând, sărbătoarea comemorării Sfântului Nicolae s-a întins pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Iar Sinter Klaas a devenit repede Santa Claus (Moş Crăciun) pentru majoritatea americanilor. (A.C.)


Suflet tânăr

Curs de formare Dragă prietene, Apropie-te de Maria, Mama lui Isus şi Maica Bisericii! Stai în genunchi lângă ea, aşa cum stăteai când erai mic, cu încredere, în braţele mamei tale! Priveşte-i faţa, ascultă-i bătăile inimii neprihănite, ia rozariul în mână! Ea cunoaşte secretele Fiului ei. Tu eşti însetat de cunoaştere! Ea păstrează multe în inima ei. Tu ai posibilitatea să te apropii de ea ca de o comoară! Ea are multe de spus. Iar tu ai mai multe de învăţat! Atunci când îngerul Gabriel i-a apărut, Maria, Fecioara Preacurată, era în rugăciune… Numai Dumnezeu îi auzea cuvintele, pentru că ea era în dialog cu El. Numai Dumnezeu îi cunoştea căldura inimii, pentru că ea îl iubea pe El mai presus de toate. Numai Dumnezeu îi simţea bucuria interioară, pentru că ea îşi oferise inima Lui. Atunci când îngerul Gabriel i-a vorbit, Maria, Cea Aleasă, era plină de har. Numai Dumnezeu a putut să intre în limbajul ei, pentru că ea intrase în limbajul lui Dumnezeu… Numai Dumnezeu a reuşit să pătrundă în focul iubirii ei, pentru că ea era aprinsă de iubirea lui Dumnezeu… Atunci când îngerul Gabriel i-a adus vestea cea mare, Maria, Neprihănit Zămislită, s-a numit „slujitoare”. De aceea, cerul s-a deschis şi Isus a coborât în fiinţa ei. De aceea, Isus a preferat să se adăpostească în sânul ei. De aceea, Isus a început să se apropie, prin ea, de omul care avea nevoie de Dumnezeu. Pr. Daniel BULAI - nr. 12/2009

Peste 50 de tineri din Arhidieceză au participat cu mult entuziam la cursul de formare care a avut loc la Mănăstirea Sfânta Agnes (Popeşti Leordeni), în perioada 6-8 noiembrie 2009. Împărţiţi în patru grupuri - carmelitani, dominicani, pauline şi tra­pişti - şi sub îndrumarea animatorilor, tinerii au participat la diverse discuţii, jocuri, concursuri, împărtăşind din experienţa acu­mulată în parohiile din care provin. Părintele Daniel Bulai, responsabil cu pasto­raţia tineretului, a precizat că animatorii trebuie să fie un exemplu pentru cei din jur, exemplul personal îndru­ mându-i şi pe ceilalţi. Tinerii participanţi trebuie deacum să pună în practică tot ceea ce au învăţat în aceste zile, atât în grupurile pa­rohiale, cât şi în societate, în viaţă. Fotografii şi lista participanţilor se găsesc pe www.tic.ro.

a XIII-a ediţie Parohia Maica Îndurerată (Bucureştii Noi) va găzdui sâmbătă, 19 decembrie (ora 14.00), cea de a XIII-a ediţie a Concertului de colinde Christus natus est!. Tinerii colindãtori trebuie să prezinte un colind obligatoriu şi două colinde la alegere; colindul obligatoriu este TU TE COBORI DIN CERURI. Vã aşteptãm cu drag pentru a vesti prin cântecele noastre Naşterea Pruncului Isus.

29


30

Lecturi

Trei cărţi despre... iubire Luna aceasta, la pagina de lecturi vom vorbi nu despre o carte, ci despre... trei! E frumos să putem încheia anul cu această triadă care, prin conţinutul ei, trimite la Persoanele Sfintei Treimi. Cărţile respective sunt: Pregătirea părinţilor pentru căsătoria fiilor lor, de Rosina şi Gino Costa, Charles de Foucauld, de Jean François Six, şi Născuţi pentru iubire, de Pasquale Ionata, toate trei în curs de apariţie la EARCB. Pregătirea părinţilor pentru căsătoria fiilor lor tratează amplu tema paternităţii (de unde trimiterea la Dumnezeu Tatăl), a bucuriei şi a răspunderii de a fi părinte într-un context foarte bine precizat: unul dintre fii se căsătoreşte. E o carte care captivează şi surprinde prin aceea că nu face teorie: totul e simplu, practic, de bun simţ, în ciuda faptului că abordează şi aspecte dintre cele mai spinoase: raporturile prematrimoniale, avortul, infidelitatea. Măiestria autorilor – ei înşişi lucrători în pastoraţia

familiei şi părinţii experimentaţi a şase copii – face din această carte un excelent ghid nu doar pentru părinţi, ci şi pentru fiii lor, care o pot citi în cheia: „Cum să-mi pregătesc părinţii pentru viitoarea mea căsătorie”.

în colecţia „Psihologie şi credinţă”. Titlul cărţii, în traducere literală „născuţi pentru a iubi”, parafrazează şi oarecum amendează o altă lucrare faimoasă, „Născuţi pentru a învinge”, de M. James şi D. Jongeward. Dacă viaţa lui Charles de Foucauld – dominată la început de dorinţa de a domina, de a învinge, şi apoi schimbată complet de descoperirea că suntem făcuţi pentru a iubi –, dacă viaţa pustnicului din Sahara reprezintă „aplicaţia” şi confirmarea practică a conceptului menţionat, cartea lui Ionata, în schimb, ne

Charles de Foucauld (reeditare), ne readuce în faţă figura unui mare mistic al secolului al XX-lea, declarat de curând Fericit şi comemorat la 1 decembrie. Charles de Foucauld ne trimite cu gândul la Persoana Fiului, Isus din Nazaret, pe care oferă o foarte bine documentată incursiune în cercetarea psihologică de ultimă oră care atestă, cu mijloace ştiinţifice, acelaşi lucru: iubirea este temelia sănătăţii mintale şi resortul realizării noastre personale, precum şi cel mai bun lucru pe care îl putem oferi lumii în care trăim.

s-a străduit, până la moarte, să-L imite cât mai fidel. Mottoul lui Charles de Foucauld a fost Jesus-Caritas, Isus-Iubire, un motto care, descoperit după o tinereţe furtunoasă, l-a purtat de la trapişti la Nazaret şi, în cele din urmă, în inima Saharei, unde a şi murit. Născuţi pentru iubire este a doua carte a lui Pasquale Ionata publicată la EARCB, după Purtând în minte cerul, ambele

Această ultimă carte, Născuţi pentru iubire, ne trimite cu gândul la cea de-a treia persoană dumnezeiască, Duhul Sfânt, Duhul Iubirii. Cu volumul Pregătirea părinţilor pentru căsătoria fiilor lor, EARCB îşi propune să iniţieze o nouă colecţie intitulată „Ce mi-aş fi dorit să ştiu înainte de...”, în timp ce biografia lui Charles de Foucauld, în varianta reeditată, deschide colecţia „Sfinţi şi Fericiţi”. Lectură plăcută! Liana GEHL


Îndrumar mediatic

Aţi deschis vreodată televizorul în timpul unei partide de fotbal care se juca fără spectatori? Senzaţia este tare ciudată. Chiar dacă se aud vocile comentatorilor, îţi poţi da seama cu uşurinţă cât de mult îi lipseşte meciului spectacolul din tribune. În ultima perioadă, se joacă destul de des cu tribunele goale din cauza violenţei de pe stadioane care, este adevărat, trebuie sancţionată, dar lipsa celui de-al 12-lea jucător sărăceşte spectacolul sportiv. Sărbătoarea de pe stadion Ultimele directive ale UEFA recomandă ca toţi spectatorii să privească meciul de pe scaune, urmărindu-se crearea unei asistenţe similare celei de la teatru sau cinema. Însă suporterii de pe stadioane nu pot fi ca spectatorii de la teatru care aplaudă civilizat la finalul unor părţi din spectacol; fotbalul stârneşte trăiri şi pasiuni majore, de aceea are şi o forţă de atracţie atât de mare. Aşa se explică şi succesul pe care îl au marile ecrane instalate în pieţele oraşelor, unde lumea se adună pentru a viziona meciurile echipei naţionale; de asemenea, succes au bine-cunoscutele „plasme” ale prietenilor care reuşesc să adune grupuri mai mici, e drept, atunci când se dispută o partidă importantă. Dincolo de bani, fotbalul înseamnă efort, spirit de echipă, solidaritate, respectul unor valori, angajament colectiv. Iar acest angajament colectiv se vede şi din reacţiile fanilor de la sfârşitul partidelor de fotbal, care sunt dintre cele mai diverse. „Am fost mai buni, am reuşit un joc de echipă, era logic să câştigăm”, îşi justifică suporterii victoria. „Am pierdut, dar am jucat frumos”, spun altădată, apelând la judecata estetică. „Am fost furaţi ca în codru”, se revoltă, uneori, când li se pare că nu s-a făcut dreptate. Fotbalul, sportul în general, invită la sărbătoare şi la convieţuire amicală, iar cei care fac sărbătoare pe stadion sunt suporterii. Lipsa lor de pe stadion este o mutilare a spectacolului fotbalistic. Biserica promovează competitivitatea sănătoasă În anul 2002, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, pentru care fotbalul a fost o pasiune din tinereţe, a primit în audienţă, la reşedinţa de vară de la Castel Gandolfo, echipa Real Madrid, campioana Europei în acel an. Cu acea ocazie, Sfântul Părinte a spus: „Biserica vede sportul ca un instrument al educaţiei atunci când promovează idealuri umane şi spirituale înalte; atunci când îi formează pe tineri într-un mod integral, în - nr. 12/2009

spiritul valorilor precum loialitatea, perseverenţa, prietenia, solidaritatea şi pacea”, îndemnându-i apoi pe jucătorii Realului să pună în practică aceste valori, bazate pe demnitatea persoanei umane, în faţa posibilelor interese care ar putea să întunece însăşi nobleţea sportului. În 2007, în Italia, în urma unei încăierări la un meci de fotbal, a murit un ofiţer de poliţie, iar Papa Benedict al XVI-lea a condamnat cu fermitate „toate formele de violenţă care desfigurează lumea fotbalului”, exprimându-şi speranţa ca „protagoniştii acestuia să promoveze respectul pentru legalitate cu şi mai mare hotărâre, favorizând devotamentul, solidaritatea şi competitivitatea sănătoasă”. Loialitatea, perseverenţa, prietenia, solidaritatea şi pacea Suporterul îşi iubeşte echipa, de aceea se duce pe stadion, indiferent de condiţiile meteorologice; este capabil să cânte şi după ce au primit golul înfrângerii, chiar dacă o face cu lacrimi în ochi, iar la sfârşitul unei partide pierdute este în stare să aplaude, împreună cu jucătorii, echipa câştigătoare. Violenţa de pe stadioane nu se rezolvă dacă suporterii nu mai sunt lăsaţi să-şi susţină echipa pe stadion, cum nu se rezolvă nici dacă stadioanele sunt transformate în lagăre împrejmuite cu sârmă ghimpată. În loc ca fiecare nou ministru al educaţiei să vină cu ideea de a scoate orele de sport din programele de învăţământ, fotbalul ar trebui introdus mai puternic în educaţia sportivă a elevilor, promovând valori precum loialitatea, perseverenţa, prietenia, solidaritatea şi pacea, atât de bine subliniate de Magisteriul Bisericii şi atât de necesare nu doar pe stadioane, ci oriunde mergem, locuim, muncim, călătorim şi aşa mai departe, iar pentru a ajunge pe stadioane, regulile bunului simţ şi ale convieţuirii civilizate trebuie învăţate în familie şi la şcoală, inclusiv la ora de educaţie fizică. Pr. Liviu Bălăşcuţi

31


32

Istoria Bisericii

timpului, reuniuni de acest fel vor mai avea loc: există aproximativ 90, începând cu Conciliul de la Niceea, din 325; multe au fost, totuşi, sinoade sau concilii cu caracter local ori regional. Primul conciliu ecu­menic adevărat este cel de la Niceea, convocat nu de Papa ci de împăratul Constantin cel Mare. Dar atunci, prin «ecumenic» sau «universal», se înţelegea „ecumene“ adică reprezentativitatea comunităţilor creştine din Imperiul roman, mai precis Imperiul roman de Răsărit. După doctrina catolică în vigoare, conciliile ecumenice celebrate până astăzi, de la Niceea I (325) la Vatican II (1962-1965), sunt în total 21, primele opt având loc în Orient, iar celelalte în Occident. Oraşele unde au avut loc conciliile au fost: Niceea (de două ori), Constantinopol (de patru ori), Efes (o dată), Calcedon (o dată), Roma (de şapte ori – de 5 ori în Lateran şi de 2 ori la Vatican), Lyon (de două ori), Vienne - Franţa (o dată), Konstanz (o dată), Basel-Ferrara-Firenze (o dată), Trento (o dată).

Am înţeles că nu toate conciliile au avut loc în Vatican, că, în trecut, au fost foarte multe şi celebrate un pic cam peste tot, uneori fără prezenţa papei. De ce au avut loc? Au toate aceeaşi importanţă? Anonim Biserica este: una, sfântă, catolică şi apostolică, dar poate să fie la fel de bine şi a conciliarităţii. Întotdeauna, dar mai ales în momentele de criză, episcopii comunităţii creştine au simţit nevoia de a se întâlni, a discuta, a ajunge la un consens în problemele de tip teologic, liturgic, pastoral sau disciplinar. În aceste celebrări ale conciliarităţii (sau sinodalităţii, cum se mai poate spune), creştinismul a făcut dovada, înainte de toate, a propriei fidelităţi faţă de Cristos şi apostolii săi (apostolicitatea), dar şi a capacităţii de a fi împreună diferiţi (catolicitatea) şi în acelaşi timp omogeni faţă de provocările apărute (unitatea). Totul s-a făcut în slujba sfinţeniei, pe care să o provoace oriunde şi oricând între membrii poporului lui Dumnezeu. Apostolii la Ierusalim Apostolii se găsesc, deja, de mai multe ori, adunaţi între Înălţarea lui Cristos şi Rusalii (Fap 1,12 - 2,36), pentru a se întări unul pe altul în credinţa lui Cristos înviat şi pentru a aştepta împlinirea promisiunii ve­nirii Duhului Sfânt. După aproximativ douăzeci de ani va avea loc importantul Conciliu din Ierusalim (Fap 15,6-29), care va avea un mare rol privind răspândirea creştinismului printre păgâni. Cu trecerea

Conciliile sunt valide numai dacă Papa îşi exprimă adeziunea Adeziunea Papei faţă de un conciliu ecumenic, în desfăşurare sau deja celebrat, a fost mereu considerată (chiar şi în Biserica Orientală) o condiţie esenţială pentru validitatea deciziilor adoptate. Papii au participat personal numai la conciliile care au avut loc la Roma, la Lyon, Vienne, Basel-

Ferrara-Firenze. La celelalte concilii au fost reprezentaţi de delegaţi oficiali. În timpul Conciliului Constantinopol II (553), Papa Vigiliu care se găsea în acea cetate mai mult ca prizonier al împăratului Iustinian, nu a vrut să participe la lucrări; totuşi a aprobat încheierea lor. Chiar şi numai din acest exemplu ne dăm seama că istoria conciliilor ecumenice a fost mereu o problemă foarte complexă în care s-au amestecat şi confruntat chestiuni nu numai de ordin religios, dar şi de ordin social şi politic. Motivaţia convocării conciliilor, desfăşurarea lor, efectele lor trebuie, prin urmare, să fie recunoscute şi apreciate de la caz la caz. Astăzi, chiar şi în lumea catolică, tendinţa este aceea de a numi „ecumenice“ conciliile celebrate în Orient şi aprobate de către Papa, şi conciliile „generale

ale Occidentului“, adică cele celebrate, de la Lateran I la Vatican II (cf. Scrisoarea Papei Paul al VIlea către cardinalul Willebrands, din 5 octombrie 1974). În concluzie, tema conciliilor ecumenice poate fi considerată una de mare importanţă pentru dialogul cu fraţii separaţi. Pr. Emanuel DUMITRU


122009  

Păstorul Arhidiecezei Arhiepiscop Ioan Robu - nr. 12/2009 prevede un moment de rugă- ciune - expresie a devoţiunii populare -, gestul prezen...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you