__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1


Păstorul Arhidiecezei

Pelerinajul diecezan al familiilor,

o întâlnire cu Sfânta Fecioară Maria Fiecare pământ creştin este un pământ marian; şi nu există popor răscumpărat de sângele lui Cristos, care să nu o proclame pe Maria ocrotitoarea sa. Papa Pius al XII-lea

L

una august, marcată de două sărbători dedicate Preasfintei Fecioare Maria – Adormirea Maicii Domnului (15 august) și Sfânta Fecioară Maria Regină (22 august) – este încadrată de două evenimente ale diecezei noastre legate de Sfânta Fecioară Maria de pe muntele Carmel: hramul bisericii Regina Carmelului (16 iulie), a mănăstirii Părinților Carmelitani Desculți, de la Ciofliceni (Snagov), și pelerinajul familiilor din Arhidieceză la sanctuarul marian de la Ciofliceni (6 septembrie), pus sub egida Mariei, regina familiilor. Luna august devine, astfel, un timp de pregătire spirituală în vederea tradiţionalului pelerinaj diecezan, la care vă invit încă de pe acum să participaţi în număr cât mai mare: familii, credincioși, persoane consacrate. „Străini suntem noi înaintea ta și peregrini, ca toți părinții noștri” (1Cr 29,15), spunea regele David, adresându-i-se Domnului. Cuvintele lui se referă la condiția fiecărui om, a cărui existență este într-un fel un drum, cu început și sfârșit, cu urcușuri și coborâșuri, cu momente de respiro, cu căutări, cu obiective de atins etc. Lumina credinţei transformă, însă, viaţa omului într-un itinerar în care începutul, sfârşitul, urcuşurile, coborâşurile, căutările capătă noi înţelesuri. „La marele pelerinaj pe care Cristos, Biserica şi omenirea l-au făcut şi continuă să-l facă de-a lungul istoriei, fiecare creştin este invitat să ia parte, iar Sanctuarul spre care se îndreaptă trebuie să devină prin excelenţă «cortul întâlnirii», după cum numeşte Biblia tabernacolul alianţei”, explica Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, într-un document legat de pelerinajul cu ocazia Marelui Jubileu al anului 2000. Pelerinajul este, pentru creştin, o celebrare a propriei credinţe, o manifestare – şi în formă exterioară – a propriei identităţi creştine. Etapele pe care pelerinul le parcurge indică dinamica pelerinajului, dar devin şi o paradigmă a întregii vieţi de credinţă: plecarea indică decizia creştinului de a merge înainte până la capăt, urmărind obiectivele spirituale ale vocaţiei pe care a primit-o la Botez; drumul parcurs este o etapă de pregătire pentru întâlnirea cu Domnul şi îl conduce pe pelerin spre fraţii şi surorile sale, aşa încât pelerinajul devine un drum împreună; vizita la Sanctuar devine pentru pelerin invitaţie pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a participa la celebrarea Sfintelor Sacramente; întoarcerea acasă îi aminteşte pelerinului de misiunea sa în lume, aceea de mărturisitor al lucrărilor minunate ale Domnului şi de făuritor al păcii. Actualitatea Creștină august 2014


Actualitate Aşadar, pelerinajul nu trebuie confundat cu o excursie; este o experienţă creştină. A merge în pelerinaj înseamnă a ieşi din noi înşine, din rutina vieţii de zi cu zi, pentru a merge în întâmpinarea Domnului. Din timpuri străvechi creştinii merg în pelerinaj, îndeosebi la locurile pătimirii, morţii şi învierii Domnului Isus Cristos, în Ţara Sfântă; la locurile martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, la Roma; la Compostella, oraş legat de Sfântul Iacob, la Fatima ori Lourdes, renumite Sanctuare mariane etc. În România, locurile de pelerinaj sunt prin excelenţă mariane: Bazilica Maria Radna (Arad), Sanctuarul de la Cacica (Suceava), biserica Sfintei Fecioare a Săracilor de la Cărbunari (Blaj). Prin voinţa ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, biserica Regina Carmelului, din cadrul complexului monastic al Părinţilor carmelitani desculţi, de la Ciofliceni (Snagov), este sanctuarul marian al Arhidiecezei noastre, „loc privilegiat de întâlnire, de rugăciune, de laudă adusă lui Dumnezeu”, aşa cum spunea ÎPS Ioan la ceremonia aşezării pietrei de temelie a bisericii. Astfel, pentru noi, cei din Arhidieceza de Bucureşti, pelerinajul la Sanctuarul de la Ciofliceni este şi o întâlnire cu Sfânta Fecioară Maria, Mama lui Cristos, Regina Carmelului.

Sfânta Scriptură subliniază frumuseţea muntelui Carmel, unde profetul Ilie a apărat credinţa poporului lui Israel în Dumnezeul cel Viu şi unde, la începutul secolului al XIIIlea, s-au pus bazele Ordinului monastic al Carmelitanilor, a cărui patroană spirituală este Sfânta Fecioară Maria. În pelerinajul la mănăstirea de la Ciofliceni, să (re)descoperim nu doar frumuseţea acestui loc dedicat Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, ci şi frumuseţea întâlnirii cu Domnul în rugăciune, frumuseţea înaintării împreună pe cale, frumuseţea participării la Sfintele Sacramente, a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, a mărturisirii propriei credinţe. Şi, nu în ultimul rând, frumuseţea întâlnirii cu Maria, Regina familiilor noastre, căreia să-i încredinţăm aşteptările şi speranţele, suferinţele şi bucuriile, eşecurile şi reuşitele noastre. Şi-atunci Magnificat va fi nu doar cântul prin excelenţă al „peregrinării Mariei”, ci şi al peregrinării noastre în credinţă şi speranţă.

PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de Bucureşti

Numiri şi transferuri în Arhidieceza Romano-Catolică Bucureşti

P

rin decrete arhiepiscopale, Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a procedat la următoarele numiri şi transferuri în Arhidieceza RomanoCatolică Bucureşti, care vor intra în vigoare astfel:

DE LA 1 AUGUST 2014

Numiri de vicari (în ordine alfabetică) Pr.  Daniel Ioniță – Parohia Sf. Tereza, București Pr. Ciprian Matei – Parohia Sf. Pius din Pietrelcina, Constanța Transferări de vicari (în ordine alfabetică) Pr.  Liviu Crișmaru – Parohia Cristos Rege, Ploiești Pr.  Andrei Dumitrescu – Parohia Sf. Fecioară Maria, Regina Sf. Rozariu, Popești-Leordeni Pr.  Vasile-Lucian Ianuș – Parohia Catedralei Sf. Iosif, București Pr.  Maximilian Lucaci – Parohia Toți Sfinții, Craiova Pr. Sebastian Lucaciu – Parohia Adormirea Maicii Domnului, București Pr.  Mircea-Ion Răileanu – Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus, București Alte numiri: Mons. Ieronim Iacob – directorul Operei „Apostolatul Mării” din România Actualitatea Creștină august 2014

Pr.  Alexandru Cobzaru – colaborator la Parohia Ss. Ap. Petru și Paul, Pitești Pr.  Victor-Emilian Dumitrescu – exorcist Pr.  Aurelian Herciu – Misiunea din Sololo (Kenya) Pr.  Ion Riba – inspector școlar Pr.  Tarciziu-Hristofor Șerban – capelan universitar Pr.  Claudiu Vacaru – pastorație în Dieceza de Biella (Italia)

DE LA 15 SEPTEMBRIE 2014

Numiri și transferuri de parohi (în ordine alfabetică) Pr.  Petre Balint – Parohia Sf. Anton, Râmnicu Vâlcea Pr.  Florin Bejenaru – Parohia Sf. Cruce, București și Director Centrul Diecezan Misionar Pr. Pavel Butnariu – Parohia Ss. Ap. Petru și Paul, București Pr.  Dominic-Carol Hîrja – Parohia Sf. Iosif, Buzău Pr. Mihai Mărtinaș – Parohia Adormirea Maicii Domnului, București Pr. Ionel Pojum – Parohia Sf. Pius din Pietrelcina, Constanța Altele Pr.  Ioan Balint – pensionar Pr.  Gilbert-Sebastian Iavorschi – an sabatic din motive de sănătate


Actualitate

CATHEDRAL PLAZA stă în picioare, deși există decizie irevocabilă de demontare 5 ani de la protestul cu răsunet internațional organizat de ARCB COMUNICAT DE PRESĂ, NR. 494/12.07.2014

S

e împlinesc 5 ani de la marșul fără precedent din 12 iulie 2009, la care au participat, conform datelor furnizate de Jandarmerie, peste 6.000 de persoane. În acea zi, bisericile romano-catolice din Arhidieceza de Bucureşti au fost închise, ca semn de protest faţă de indiferenţa autorităţilor Statului și față de comportamentul incalificabil al acestora vizavi de apetitul mafiei imobiliare de a pune în pericol Catedrala mitropolitană „Sfântul Iosif ”, monument istoric de importanță națională și universală, centru de comuniune al catolicilor din România. De un an și jumătate există decizie irevocabilă de demontare a clădirii Cathedral Plaza, iar atitudinea reprezentanților Statului român nu s-a schimbat cu nimic. Prin decizia nr. 456/23.01.2013 a Curții de Apel Ploiești, sentința civilă nr. 2520/28.06.2012 a Tribunalului Dâmbovița a fost confirmată ca irevocabilă, astfel încât “construirea fără autorizație valabilă, îndreptățește la demolare și corespunde unui interes public (...) edificarea imobilului de birouri în imediata vecinătate a celor două monumente istorice de valoare națională și universală afectează protecția acestor lăcașuri de cult” (Catedrala Sf. Iosif și Palatul Mitropolitan), după cum

arată judecătorii. Clădirea ilegală este încă în picioare, iar decizia de desființare nu a fost pusă încă în aplicare de către autoritățile în drept. „În toți cei 8 ani de luptă pentru apărarea Catedralei, Arhiepiscopia s-a bucurat de sprijinul societății civile și a numeroși reprezentanți de seamă ai acesteia. În acest moment facem încă o dată apel la Președintele României, garantul statului de drept, ca să intervină pentru aplicarea legii. Intervenția sa este cu atât mai necesară, cu cât Primarul General al Capitalei face demersuri contrare aplicării legii, tergiversând materializarea deciziei irevocabile a instanțelor judecătorești. În acest fel, Președintele ar putea să dea măcar acum un răspuns faptic la scrisoarea primită din partea ARCB în ziua debutului celui de-al doilea mandat al său în fruntea țării, scrisoare rămasă fără răspuns, la fel ca și celelalte 19 ce i-au fost adresate în toți acești ani”, declară ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Biroul de presă al ARCB Persoană de contact Pr. Francisc DOBOŞ Purtător de cuvânt tel. 0755 065 069

Nu se „închide” Institutul Teologic Romano-Catolic din București COMUNICAT DE PRESĂ, nr. 493/10.07.2014 - Cu referire ITRC, și anume programul de studii de licență „teologie

la informațiile apărute recent în presa românească didactică”. despre „închiderea” Institutului Teologic Romano-Catolic 3) Facultatea de Teologie Catolică și Asistență Socială din București (ITRC), Arhidieceza Romano-Catolică de din cadrul Universității București organizează pentru anul București (ARCB aduce următoarele lămuriri: universitar 2014/2015 două sesiuni de admitere, în vară (10-

1)  ITRC este o instituție de învățământ superior, care a fost înființată în 1992 de ARCB. Din 2004, programul de studii de licență „teologie didactică” a intrat în lichidare, din lipsă de studenți. Activitățile didactice și de cercetare, specifice cultului catolic, cu programe de studii acreditate de licență, de masterat și de doctorat au fost integrate în Facultatea de Teologie Catolică și Asistență Socială din cadrul Universității București. 2)  ITRC nu poate fi închis decât de proprietarul în drept, adică de ARCB. Recenta hotărâre de guvern nu se referă la închiderea Institutului, ci a unui program de studii din cadrul

18 iulie) și în toamnă (5-12 septembrie), la programele de studii de licență (cu două specializări: asistență socială și studii religioase), la programele de master (cu două specializări: asistență socială și comunicare biblică și eclezială), și la programele de studii doctorale în domeniul teologie. Mai multe informații sunt disponibile pe site-ul Facultății de Teologie Catolică: www.ftcub.ro. Biroul de Presă Persoană de contact Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă Decanul Facultăţii de Teologie Romano-Catolică – Universitatea din Bucureşti Tel. 021 201 54 15; E-mail: decan@ftcub.ro Actualitatea Creștină august 2014


Din viața Arhidiecezei

Mărăcineni (Argeş): Tineri europeni în misiune

N

ouă tineri europeni, în colaborare cu Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate, au animat campusul „Ridicăte şi umblă”, care s-a desfăşurat în perioada 21-25 iulie la Mărăcineni (Argeş). Tinerii, fiecare cu trăiri şi experienţe diferite, provin din Italia, Spania, Franţa şi Cehia, fiecare alegând să-şi dedice vacanţa din acest an acestei misiuni. Campusul s-a desfășurat pe marginea unui fragment din Evanghelia după Ioan 5, 1-15, deoarece una dintre limitările majore ale adolescenţilor de azi este propria lene, şi considerăm că este nevoie de cineva care să le spună, după cum Isus i-a spus paraliticului, să se ridice şi să meargă. Tema drumului în diverse culturi, experienţa personală a fiecăruia, întâlnirile, sporturile, atelierele şi jocurile au animat săptămâna. Experienţa tinerilor misionari nu s-a oprit, însă, la campusul „Ridică-te şi umblă”. A început pe 14 iulie, cu sosirea la Bucureşti şi cu întâlnirea cu Episcopul auxiliar PS Cornel Damian, iar prima săptămână a fost dedicată cunoaşterii reciproce, înţelegerii contextului în

Întâlnirea tinerilor misionari cu PS Cornel Damian

care urma să se lucreze şi pregătirii activităţilor campusului. După campus, tinerii europeni au rămas în ţară până pe 1 august, în ultimele zile trăind şi experienţa de a fi oaspeți în casele familiilor locale, pentru a se apropia mai mult de cultura românească. Pe 29 iulie au vizitat Asociaţia Caritas Câmpulung, promotoare a numeroase iniţiative de slujire pe teritoriul muscelean. Andrea CUMINATTO

Sărbătoarea mănăstirii carmelitane: Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel

C

a în fiecare an, pe 16 iulie, Mănăstirea Carmelitană de la Ciofliceni a fost în sărbătoare: Solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel a fost încă o dată prilej de bucurie, de gesturi de fraternitate şi de pelerinaj pentru credincioşii Arhidiecezei noastre, în mod deosebit pentru cei din Bucureşti şi Ilfov, care locuiesc mai aproape de mănăstire. Preoţi, călugări şi călugăriţe, laici, toţi Sărbătoarea mănăstirii carmelitane ne-am adunat încă o dată sub mantia Mariei pentru a ne ruga împreună ca fii şi fiice ale aceleeaşi Mame. Preoţii din Bucureşti, împreună cu Episcopul auxiliar Cornel Damian, s-au adunat în cursul dimineţii pentru a se ruga în noua biserică a mănăstirii, aproape terminată, prilej cu care au ascultat şi meditaţia părintelui Tarcisio.

Acesta, prin cuvintele sale, a împletit cu suflul sărbătorii carmelitane o privire spre Biserica mariană, deci profund feminină, şi un gând despre preoţie, orientată spre Cristos, Mirele Bisericii. Întâlnirea preoţilor a fost încheiată la prânz, moment de comuniune fraternă. După-amiază a fost celebrată Sfântă Liturghie solemnă, cu o participare numeroasă a credincioşilor, laici şi consacraţi, prezidată de Preasfinţitul Cornel, care, ca şi la întâlnirea de dimineaţă, a insistat încă o dată ca Mănăstirea carmelitană să fie cunoscută de comunităţile parohiale şi să devină pentru toţi - preoţi, consacraţi şi laici - sanctuar şi loc de pelerinaj, punct de referinţă spiritual şi marian pentru Arhidieceza de Bucureşti. Cina împreună, oferită de fraţii carmelitani, a fost un prilej nu numai pentru a întregi sărbătoarea, ci şi pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a lega prietenii sau a le strânge şi mai mult, pentru o mai profundă comuniune între realităţile Bisericii noastre. Larisa BALBUZAN

Constanța: 13 iulie - Ziua Mării

D

uminică, 13 iulie, în bisericile și capelele catolice din porturile din întreaga lume s-a sărbătorit Ziua Mării. Este o zi de recunoștință și de rugăciune pentru oamenii mării și familiile lor, celebrată în Biserica Catolică din 1975. În Bazilica romano-catolică Sfântul Anton de Padova din Constanța (str. N. Titulescu, nr. 11), ceremonia dedicată Actualitatea Creștină august 2014

Zilei Mării a început la ora 11:45 cu primirea invitaților; au urmat sfințirea icoanei Sfânta Fecioară Maria, Steaua Mării, și un moment de rugăciune în cinstea Maicii Domnului, Ocrotitoarea marinarilor. Ceremonia s-a încheiat cu Requiemul pentru odihna veșnică a acelora care și-au încheiat drumul vieții pe mările și oceanele lumii.


Din viața Arhidiecezei Stella Maris (Steaua Mării) - icoana Sfintei Fecioare Maria, Ocrotitoarea marinarilor, a fost pictată de Pr. Maricel Bulai, vicar de Brăila. În mesajul transmis cu această ocazie, Eminența Sa Cardinal Antonio Maria Vegliò, Președintele Consiliului Pontifical pentru pastorația Migranților și Itineranților, spune: „Datorită unor factori legaţi de profesia lor, marinarii sunt întrun fel invizibili pentru ochii noştri şi ai societăţii. Celebrând Duminica Mării, dorim să invităm pe fiecare creştin în parte să privească în jurul său şi să-şi dea seama cât de multe lucruri pe care le utilizăm în viaţa noastră cotidiană au ajuns la noi prin munca grea şi obositoare a marinarilor”. Mons. Ieronim IACOB Vicar episcopal de Dobrogea

Icoana Sfintei Fecioare Maria, Ocrotitoarea marinarilor

Sfinții Epictet și Astion la „Sfânta Cruce”

Î

n urma unei cereri adresată Episcopiei Ortodoxe de Tulcea de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, de a se oferi și Bisericii Catolice locale relicve ale Sfinților Epictet și Astion, martiri de la Halmyris (+290), pe 9 noiembrie 2009, PS Visarion răspundea afirmativ acestei rugăminți. Astfel, pe 25 ianuarie 2010, la încheierea Octavei Mondiale de Rugăciune pentru unitatea creștinilor, în Catedrala patriarhală, PS Visarion, prin mâinile Prea Fericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dona ÎPS Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit al Arhidiecezei de București, o prețioasă raclă cu moaștele celor doi sfinți, deopotrivă cinstiți și în Biserica Catolică și în Biserica Ortodoxă. Păstorii Arhidiecezei au hotărât ca aceste prețioase relicve să fie depuse în Biserica Romano-Catolică din București, închinată Sfintei Cruci, hotărâre întemeiată pe adevărul de credință al strânsei legături dintre martiri și Pătimirea Domnului, după cum frumos sublinia în predică Mons. Ieronim Iacob, vicar episcopal de Dobrogea, la Sf. Liturghie solemnă de la ora 18, de pe 8 iulie 2014, ziua comemorării liturgice a celor doi sfinți, zi în care PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București, a așezat racla cu

Sfinții Epictet și Astion în Biserica Sfânta Cruce

relicve într-un altar lateral ridicat în Biserica „Sfânta Cruce” din București. „Doamne [...], binevoiește a-i dărui (Bisericii tale, n.r.) pacea și unirea, după voința ta!”. De acum, această rugăciune din timpul Sfintei Liturghii dinaintea apropierii de Euharistie, Taina Trupului și Sângelui Domnului, din care nădăjduim să ne hrănim împreună cât mai curând, în prezența celor doi sfinți comuni, va avea un ecou deosebit în inima credincioșilor din comunitatea Sfânta Cruce, și nu numai! Pr. Ionel POJUM, paroh

Slobozia: Hramul bisericii „Preasfânta Inimă a lui Isus”

S

Hramul bisericii Preasfânta Inimă a lui Isus din Slobozia

âmbătă, 5 iulie, comunitatea romano-catolică din Slobozia (Ialomița) a sărbătorit hramul bisericii „Preasfânta Inimă a lui Isus”. Cu această ocazie, au fost prezente în mijlocul comunității și moaștele Fericitului Vladimir Ghika. Sfânta Liturghie solemnă a hramului a fost prezidată de Excelenţa Sa Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, alături de care au concelebrat Pr. Francisc Ungureanu, Postulatorul Cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika, Pr. Romeo Horvat, parohul comunității, Pr. Iosif Lucian Dumea, noul Actualitatea Creștină august 2014


Din viața Arhidiecezei Custode al Fraţilor Capucini din România, preoţi capucini și diecezani. La omilie, Preasfinţitul Cornel a evidenţiat faptul că pentru fiecare creştin Inima Preasfântă a lui Isus este plină de haruri şi în ea avem loc toţi, urmând chemarea Mântuitorului „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi!”. Pr. Francisc Ungureanu a vorbit despre importanţa mijlocirii

sfinţilor pentru noi şi i-a îndemnat pe credincioşi să apeleze cu încredere la mijlocirea Fericitului Vladimir Ghika. Bucuria hramului a fost împărtăşită de toţi enoriaşii care i-au primit cu multă căldură, alături de păstorul comunităţii lor, pe toţi cei prezenţi la această sărbătoare. Pr. Romeo HORVAT Parohia Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”

Cioplea: Campus pentru copii

Î

n parohia „Sfânta Fecioară Maria Regină” – Cioplea, din Bucureşti, s-a desfăşurat, în perioada 1-5 iulie, un campus pentru 56 de copii catolici şi ortodocşi, cu vârste cuprinse între 5 şi 13 ani, având ca temă „Trăieşte-ţi visul!”. Cei 14 tineri animatori, entuziasmaţi de fericirea copiilor şi de mulţumirea părinţilor, au încercat să creeze o atmosferă de prietenie. Timp de cinci zile, copiii au desfăşurat activităţi în sala de cateheze, în curtea parohială şi în biserică. Programul zilnic a început la ora 12, cu un moment formativ pentru animatori şi pregătirea programului zilei, iar la ora 13, avea loc primirea copiilor şi rugăciunea de început. Cateheza ţinută de pr. Marian care, pe tot parcursul campusului, a fost alături de noi, a cuprins relatarea vieţilor sfinţilor reprezentaţi în biserică prin cinci statui: Preacurata Fecioară Maria cu Pruncul, Sfântul Iosif, Sfânta Ana - mama Sfintei Fecioare Maria, Sfânta Tereza şi Sfântul Paul al Crucii, precum şi Sfântul Anton de Padova. Ne-am lansat în tonul bucuriei şi al distracţiei cântând imnul „Kung Fu Panda” şi mişcându-ne pe ritmul dansurilor pregătite. Am vizionat aventurile lui Po împreună cu cei cinci Furioşi şi maestrul lor, Shifu. Momentul formativ, pregătit de animatori, cuprindea mai multe obiective: a da valoare propriilor vise, a avea încredere în sine, realizarea propriilor vise prin angajare şi sacrificiu, reacţia în faţa deziluziilor vieţii, descoperirea secretului acestui campus: „pentru ca un lucru să fie special, trebuie să crezi că este special”. Un moment creativ a reprezentat participarea copiilor la cele cinci ateliere: reciclare, brăţări, muzică, origami şi gastronomie.

Campus pentru copii - Parohia Sfânta Fecioară Maria Regină (București)

Pe parcursul campusului am învăţat şi să dăruim; în cadrul fiecărei grupe am împărţit gustarea de prânz pregătită de părinţii noştri. Am sărbătorit împreună aniversarea a doi copii printr-un moment festiv. Atât animatorii cât şi copiii au contribuit la realizarea unui stand de jucării care a constituit o tombolă de final pentru copii. Toate activităţile au fost încununate cu participarea la o Sfântă Liturghie de mulţumire, sâmbătă seara, la ora 18. Copiii au animat Liturghia cu cântece şi lecturi şi au prezentat în faţa lui Isus visele lor. După Liturghie, copii au avut bucuria de a-i avea în mijlocul lor pe Preasfinţitul Cornel Damian, pr. Eduard Mihai Coşa – secretar general al Conferinţei episcopilor catolici din România şi pr. Robert Bălan – parohul Bisericii Cioplea, care au asistat la spectacolul susţinut de ei. Împreună am învăţat să dăruim și să iubim, am crescut împreună. Mulţumim tuturor acelora care au contribuit ca acest Campus să fie cât mai rodnic! Ioana ENĂȘCUȚ (animator)

Brezoi: „Un prieten vine la tine”

„U

n prieten vine la tine”: sub acest titlu s-a desfăşurat la Brezoi, în perioada 26 iunie - 3 iulie 2014, campusul pentru copii, organizat de Surorile de Caritate ale Sfintei Ioana Antida Thouret, împreună cu Pr. Gilbert Iavorschi, parohul comunităţii romano-catolice din localitate. La campus au participat 24 de copii catolici şi ortodocşi, cu vârste între 4 şi 13 ani. Aceştia s-au implicat în activităţi de lucru manual, dans, cântece, jocuri, teatru şi altele, care au stimulat creativitatea şi spiritul de echipă. Activităţile desfăşurate în timpul săptămânii au fost încununate de Actualitatea Creștină august 2014

Campus pentru copii - Brezoi


Din viața Arhidiecezei participarea la Sfânta Liturghie duminicală în comunitatea parohială. Copiii au animat celebrarea euharistică, fiind ajutaţi de sora Alexandra, care a cântat la chitară şi i-a ajutat să se pregătească mai bine pentru Liturghie. Rezultatele au fost pe măsura efortului depus. În fiecare zi, copiii au avut parte şi de o scurtă cateheză: au ascultat câte o parabolă și au fost ajutați să-i înțeleagă mesajul. Astfel, în fiecare zi au fost ghidați de cuvântul lui Dumnezeu. Atât imnul ales pentru acest campus, cât și una dintre piesele de teatru prezentate la final, au pus în centrul atenției un personaj de basm renumit: Păcală. În ultima

zi a campusului, pe 3 iulie, copiii au pregătit o frumoasă serbare. Au prezentat dansuri, cântece și două scenete învățate în perioada campusului. Prima scenetă a făcut referire la Păcală, iar cea de-a doua a vorbit despre bunătatea samariteanului milostiv. Copiii au fost atenți, cooperanți, curioși și s-au implicat în toate activitățile desfășurate. Zâmbetul, veselia și simplitatea lor au fost o sursă nesecată de energie și forță pentru cele două surori, Alexandra și Andreea, care i-au însoțit pe parcursul zilelor de campus. Surorile de Caritate ale Sfintei Ioana Antida Thouret

Prima Sfântă Împărtăşanie la Bucureștii-Noi

Î

ntr-o frumoasă duminică de vară, destul de capricioasă în Bucureşti, la 29 iunie, în sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, la Parohia Maica Îndurerată, de pe strada Liniştei (Bucureștii Noi), șapte copii l-au primit pentru prima dată pe Isus Cristos în Sfânta Taină a Euharistiei. Cu entuziasm şi bucurie, în faţa părinţilor vizibil emoţionaţi, Theo, Annita, Dănuţ, Lara, Ana, Felicia şi Maria au participat la această Sfântă Liturghie deosebită celebrată de părintele paroh Mons. Martin Cabalaş. Comunitatea din parohia Bucureştii Noi a fost recunoscătoare lui Dumnezeu pentru aceste momente de neuitat şi s-a rugat pentru ca aceşti copii să pornească cu curaj pe un drum luminos şi binecuvântat. Petru - Ciprian BRADU

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Maica Îndurerată (București)

Brăila: Prima Sfântă împărtăşanie

D

upă câteva zile mohorâte şi ploioase, pare că şi cerul din ziua de 22 iunie, de dimineaţă înseninat şi cu un soare blând, a fost rânduit să înfrumuseţeze şi în exterior sărbătoarea din Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, din Brăila, în cadrul căreia şapte băieţei şi trei fetiţe l-au primit pentru prima dată pe Isus în Sfânta Împărtăşanie. Spre gloria lui Dumnezeu care este omul viu, după cum ne spune marele părinte al Bisericii din veacul al doilea, Sfântul Irineu, au fost pregătiţi şi conduşi aceşti copii către sacramentul Reconcilierii şi către jertfa Sfintei Liturghii. Ei au înţeles din catehezele de pregătire că Isus Cristos vrea să trăiască în noi, vrea inima noastră, că numai prin el avem viaţă şi că Sfânta Euharistie hrăneşte şi maturizează viaţa spirituală în noi. Copiii au dat dovadă de această înţelegere în timpul predicii prin răspunsurile pe care le-au dat la întrebările din partea părintelui. Procesiunea cu Preasfântul Sacrament, prescrisă de sărbătoarea Trupul Domnului, a avut loc în cadrul aceleiaşi Sfinte Liturghii şi, prin aceasta, copiii, însoţiţi de părinţi, rude, prieteni şi credincioşi ai parohiei, au învăţat că noi

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Adormirea Maicii Domnului (Brăila)

nu ne trăim singuri credința, ci o trăim și o masnifestăm împreună cu comunitatea. Au făcut acest lucru cu bucurie şi au presărat petale de flori pe străzile oraşului în faţa lui Isus, căruia i-au promis în ziua primei lor împărtăşanii că nu-l vor părăsi niciodată. Copiii au fost pregătiţi de către parohul comunității, Pr. Cazimir Budău, şi de către Pr. Maricel Bulai, vicar. Pr. Maricel BULAI Actualitatea Creștină august 2014


, ,

,

Din viața Arhidiecezei

Dacă este VARA, este TABARA

T

oţi copiii aşteaptă vacanţa de vară pentru a pleca într-o tabără, la munte sau la mare. Din păcate, nu toţi părinţii au posibilitatea să-şi trimită copiii într-o tabără sau să plece cu ei în excursie. Aşa este şi pentru copiii din comuna Niculeşti, jud. Dâmboviţa. La 40 de km de Bucureşti, realitatea este mult diferită de cea din capitală. Începând cu anul 2005, Asociaţia Mlădiţa a Mişcării Ecleziale Carmelitane organizează în fiecare an tabere cu ajutorul voluntarilor italieni şi români. An de an, între 20 şi 50 de voluntari italieni, liceeni şi studenţi, în vacanţa de vară, iau calea României pentru a se întâlni cu alţi voluntari, tineri români. Sosesc cu avionul sau în maşini. Obosiţi, prăfuiţi de pe drum, dar veseli că se reîntâlnesc, că pot înveseli chipuri de copii. Pentru două săptămâni, organizează jocuri, scenete, cântece şi alte activităţi pentru a lumina viaţa copiilor care nu au posibilitatea de a pleca într-o tabără. Idei sunt multe, energie la fel, veselia la purtător. În fiecare vară, îi aşteaptă 200 de copii din comuna Niculeşti. Dar nu se opresc doar aici. Sunt copii care-i aşteaptă şi în oraşul Dărmăneşti, din județul Bacău (100 copii), la Sârbova, în județul Timiş. Anul trecut au mers la Râşnov, pentru că au fost solicitaţi de câteva familii de acolo. Anul acesta se duc şi la Câmpina. Oriunde sunt chemaţi, încearcă să ajungă. Preoţii carmelitani sunt alături de grupurile de tineri, îi îndrumă spiritual în demersul lor, dar nu se dau la o parte nici de la jocuri şi întreceri, participând alături de tineri. Datorită disponibilităţii arătate de conducerea şcolii din Niculeşti, activităţile se desfăşoară dimineaţa în curtea şcolilor din cele două sate,

Niculeşti şi Ciocănari. Programul începe cu o scenetă, apoi continuă cu jocuri de îndemânare, colaborare, competiţie între echipe. În timp ce câteva grupe se întrec pe terenul şcolii, altele sunt în clase şi învaţă să confecţioneze diferite obiecte, de la lămpi decorative la brăţări şi măşti, şi lista poate continua, pentru ca mai târziu copiii să facă schimb de activităţi. Fiecare activitate are rolul său educativ. Ne jucăm, dar învăţăm respectul faţă de celălalt, diversitatea culturală şi de obiceiuri, să comunicăm, chiar dacă nu înţelegem foarte bine limba celuilalt. Copiii care participă sunt de la grădiniţă şi până la clasa a VI-a, uneori şi mai mari. Căci atunci când află că au venit voluntarii, vin mulţi tineri pentru a se uita şi a învăţa sau chiar pentru a da o mână de ajutor. Aşa s-a întâmplat anul trecut când, pentru prima dată, 6 băieţi şi fete de liceu, din satul Ciocănari, s-au implicat în activităţile cu copiii de grădiniţă. Da, chiar şi cei mai micuţi vin şi sunt bucuroşi să înveţe jocuri şi cântecele în română şi italiană. Avem şi o binemeritată gustare la un pahar cu apă. Vai, ce bună este apa când afară este arşiţă şi am alergat şi ne-am distrat! Poposim la umbră pentru puţină odihnă. La prânz, după un ultim dans şi urări de rămas-bun, fiecare copil pleacă acasă cu ce a confecţionat el în acea zi, pentru a le arăta părinţilor, dar şi cu multe impresii frumoase de la jocuri. Abia aşteaptă a doua zi să revină pe răcoare în curtea şcolii şi să înceapă din nou distracţia. La prânz, tinerii strâng materialele, obosiţi, dar fericiţi. Au venit să îi înveţe pe alţii, dar învață şi ei ce înseamnă bucuria împărtăşită cu copiii. Nu demult au fost şi ei copii. După masa de prânz

Actualitatea Creștină august 2014

şi puţină odihnă, se reunesc pentru a pregăti ziua următoare. Analizează părţile bune ale dimineţii ce tocmai s-a încheiat, ce a mers bine, ce a mers mai puţin bine. Se împart sarcinile pentru a doua zi, pe echipe sau individual. Apoi începe pregătirea materialelor de lucru, tinerii se regrupează şi încep iar munca. Ziua se încheie seara târziu. După cină, se adună în jurul chitarelor şi cântă, povestesc, spun glume la lumina stelelor ce scânteiază pe cerul de vară. A doua zi va fi o nouă zi de muncă, dar şi distracţie. În fiecare an, copiii fericiţi se despart cu părere de rău de tinerii voluntari. Nu-i lasă să plece fără promisiunea că se vor întoarce şi anul viitor. An de an se caută finanţări pentru acest proiect umanitar, fie prin programe ale Comunităţii Europene, fie prin sponsorizări ale unor primării din Italia şi chiar persoane fizice. Anul acesta, tinerii se întorc la Niculeşti, Dărmăneşti şi pentru prima dată la Câmpina. Aici îi aşteaptă deja în jur de 100 copii. În fiecare an, se întorc tinerii alături de alţii noi pentru a lumina cu un zâmbet chipul unui copil. Mădălina COTOROGEA


Știri externe

Papa Francisc: vizită apostolică în Coreea

Î

n perioada 13-18 august, Papa Francisc va face o călătorie apostolică în Coreea, prilejuită de a VI-a Adunare a Tineretului Asiatic. Sfântul Părinte va pleca miercuri, 13 august, de pe aeroportul Fiumicino din Roma, urmând să ajungă în Seul joi, 14 august. După celebrarea Liturghiei în privat, la Nunţiatura Apostolică, va face o vizită de curtoazie preşedintelui Republicii şi se va întâlni cu autorităţile politice și cu Episcopii din Coreea. Vineri, 15 august, în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, Papa va celebra Liturghia la Daejeon, pe Stadionul Cupei Mondiale. Va lua apoi masa cu câţiva tineri la Seminarul Major, după care va merge la Sanctuarul Solmoe, pentru a se întâlni cu tinerii din Asia. Sâmbătă, 16 august, va vizita Sanctuarul Martirilor de la Seo So Mun, iar apoi va celebra Liturghia pentru

beatificarea lui Paul Yun Ji-Chung şi a celor 123 de martiri însoţitori la Poarta Gwanghwamun din Seul. După ceremonie, se va îndrepta spre Kkottongnae, unde va vizita un centru de reabilitare pentru persoane cu handicap, vizită urmată de întâlnirea cu comunităţile religioase din Coreea. Duminică, 17 august, Papa se va întâlni cu Episcopii din Asia la Sanctuarul de la Haemi, iar apoi, la Haemi, va celebra Sfânta Liturghie ce va marca încheierea celei de-a VI-a Zile a Tineretului Asiatic. Luni, 18 august, Sfântul Părinte se va întâlni cu liderii religioşi în clădirea veche a Curiei Arhidiecezei de Seul. În cursul dimineții va celebra o Liturghie pentru pace şi reconciliere în Catedrala din Myeong-dong, ce va fi urmată de ceremonia de plecare spre Roma.

Despre conflictul israeliano-palestinian

O

bservatorul permanent al Sfântului Scaun pe lângă Naţiunile Unite, Mons. Silvano Maria Tomasi, a intervenit miercuri, 23 iulie, la Geneva, în cadrul sesiunii speciale a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, dedicată intensificării conflictului israeliano-palestinian, afirmând: „Continuarea injustiţiei şi a violării drepturilor omului, în special a dreptului la viaţă şi la o existenţă în pace şi securitate, seamănă seminţe proaspete de ură şi moarte”. „Majoritatea victimelor sunt civili care ar trebui să fie protejaţi de normativele internaţionale ale drepturilor omului”, a adăugat Mons. Tomasi, amintind că, potrivit

estimărilor ONU, circa 60% dintre palestinienii ucişi sunt civili nevinovaţi. „Acest lucru este intolerabil, la fel ca şi rachetele lansate în mod nediscriminat spre obiective civile din Israel..”. „Înrăutăţirea situaţiei în Fâşia Gaza reprezintă un necontenit apel privind necesitatea ajungerii la încetarea imediată a conflictului şi a începerii negocierilor pentru o pace de durată”, iar „mijloacele de comunicare în masă ar trebui să prezinte în mod nepărtinitor tragedia tuturor acelora care suferă din cauza conflictului, pentru a facilita intensificarea unui dialog imparţial, care să recunoască drepturile tuturor”, a mai spus prelatul.

Papa, atent la situația creștinilor din Irak

D

uminică, 20 iulie, după rugăciunea Angelus, Papa Francisc l-a sunat pe Patriarhul Ignaţiu Youssef al III-lea Younan, al Bisericii Catolice Siriace, pentru a-l reasigura că urmăreşte ştirile dinspre Irak cu îngrijorare, în special situaţia dramatică a creştinilor din Mosul. Militanţii islamici i-au ameninţat pe creştinii din Mosul cu moartea şi confiscarea caselor dacă nu se convertesc la credinţa lor islamică. Cel de-al doilea oraş ca mărime din Irak este acum fără o prezenţă creştină, pentru prima oară în aproape două mii de ani. În cele nouă minute cât a durat convorbirea telefonică, Patriarhul i-a mulţumit Papei şi i-a cerut să intensifice eforturile pentru implicarea liderilor lumii, pentru conectarea lor la situaţia reală din teren. În mod deosebit a subliniat situaţia din provincia

Ninive, unde se desfăşoară o amplă campanie de epurare pe motive religioase, obiectivul fiind eliminarea celor care nu împărtăşesc credinţa noilor ocupanţi. La finalul convorbirii, Papa a transmis binecuvântarea apostolică pentru toţi creştinii răsăriteni, asigurându-i că îi va avea mereu în rugăciunile sale pentru pace şi securitate. La rugăciunea Angelus, Pontiful s-a rugat pentru creştinii irakieni care „sunt persecutaţi, sunt alungaţi, trebuie să-şi lase casele fără a avea posibilitatea de a lua ceva cu ei” şi a făcut apel pentru rezolvarea pe calea dialogului a conflictelor armate. Patriarhul Younan a denunţat recent incendierea de către membrii Statului Islamic al Irakului şi Levantului (ISIS) a sediului episcopal al Bisericii Catolice Siriace din Mosul. Actualitatea Creștină august 2014


Eveniment

CONSTANTIN ISACHIE portretistul episcopilor catolici din perioada interbelică

E

xpoziţia retrospectivă „Constantin Isachie – un pictor al mondenităţii bucureştene”, găzduită de Muzeul Municipiului București în spațiul expozițional al Palatului Șuțu (din Piața Unirii), în perioada 3 iulie – 30 septembrie a.c., îl aduce în atenția iubitorilor de artă pe pictorul Constantin Isachie Popescu (1888, Paşcani – 1967, Bucureşti), artist interbelic. Printre lucrările expuse, se numără şi două portrete dedicate episcopilor romano-catolici Alexandru Cisar şi Anton Durcovici.

Autoportret de Constantin Isachie Popescu ulei pe carton; 50 x 70 cm; 1960 Muzeul Municipal Câmpulung inv. 149/527

... un bărbat înalt, dominator cu o barbă cenușie ce cădea pe pieptul veșmântului preoțesc greco-catolic. Veșmântul său maiestos, impresionant, era cenușiu închis ca nuanțele orașelor în ceață.

(Mircea Deac)

Distincția Pro ecclesia et pontifice, oferită pictorului Constantin Isachie Popescu, de către Papa Pius al XII-lea

Avocat, la începutul carierei profesionale, Constantin Isachie se dedică picturii după Primul Război Mondial, artă în care se inițiase în 1915 la Școala de Belle Arte din București (clasa G.D. Mirea): reia cursurile la Belle Arte din București, obține apoi licența la Academia Regală de Belle Arte din Florența (Italia) și aprofundează studiile la École Nationale des Beaux-Arts din Paris, Franța (clasa Paul Baudouin). Debutează în 1923, în Franţa, cu un portret, și până în 1947 își expune neobosit nenumăratele lucrări - portrete, flori, peisaje, naturi moarte -, fie la diferite Saloane de artă din Franța și România, fie la manifestările Tinerimii Artistice din capitală, ori în expoziții personale. Apreciat ca artist (în 1929 obține medalia de argint la Salon de la Société des Artistes Français din Paris) şi renumit pentru uşurinţa cu care picta şi pentru rapiditatea cu care executa lucrările, Isachie devine

într-un fel portretistul figurilor marcante ale societăţii din timpul său: Regina Maria; Generalul Henri Cihoschi şi soţia acestuia Sophie; Andrei Rădulescu, preşedinte al Academiei Române; George Georgescu, directorul Orchestrei Filarmonice din Bucureşti, şi soţia acestuia, Tutu (n. Florica Oroveanu); guvernatorii Băncii Naţionale, Constantin Angelescu, Grigore Dumitrescu, Mihail Manoilescu; Ilie Mirea, scriitor; Gala Galaction, preot ortodox, scriitor, traducător; Patriarhul ortodox Iustinian Marina; Vasken I, Patriarhul armenilor etc.

Studiile şi sejururile în străinătate, îndeosebi în Franţa şi Italia, precum şi amiciţia cu diferite personalităţi ale Bisericii Catolice îl apropie pe Constantin Isachie de catolicism. Ortodox fiind, în anii ’40 Isachie face trecerea la Biserica Greco-Catolică. În 1944, când Bucureștiul este bombardat, Isachie se refugiază la Câmpulung Muscel. În acest timp realizează o serie de picturi cu tematică religioasă, în ulei pe placaj, pentru parohia romano-catolică din localitate: Chemarea Apostolilor Petru și Andrei, Isus Cristos, Sfânta Fecioară Maria cu pruncul, Sfântul Augustin, Sf. Ioan Botezătorul, care astăzi împodobesc pereții bisericii romano-catolice Sf. Iacob, din Câmpulung Muscel, clădire de patrimoniu, din sec. al XIII-lea. La 5 iunie 1945, Isachie primește de la Papa Pius al XII-lea crucea Pro ecclesia et pontifice, o distincție din aur oferită Isus Cristos, Sfânta Fecioară Maria cu pruncul, Sfântul Augustin, Sf. Ioan Botezătorul laicilor, ca răsplată pentru de Constantin Isachie Popescu Isus Cristos și Sfânta Fecioară Maria cu pruncul ulei pe placaj; 220 x 85 cm; 1944 meritele slujirii lor față de Sf. Augustin ulei pe placaj; 190 x 93 cm; 1944 Biserică și Sfântul Părinte. Sf. Ioan Botezătorul ulei pe placaj; 190 x 97 cm; 1944 Biserica romano-catolică Sf. Iacob, Câmpulung Muscel După studii de teologie la

Actualitatea Creștină august 2014


Eveniment Blaj, este hirotonit diacon de 1951. Monseniorul Vladimir către episcopul Vasile Aftenie, Ghika (1873-1954) era prinț, la 9 martie 1947. Ca semn de diplomat, scriitor și preot catolic preţuire pentru păstorul său, biritual român, foarte cunoscut Isachie semnează mai apoi în România și Franța. Amândoi un portret al ierarhului grecose pare că au fost foarte apropiați catolic, realizat în ulei pe placaj. de Constantin Isachie, care le-a „Redată în clasica formulă păstrat portretele „la vedere” a unui portret aulic – după chiar și într-o perioadă în care cum explică Episcopul grecoacest lucru era cât se poate de catolic de Bucureşti, Mihai periculos. De altfel, și Barral Frăţilă, în albumul expoziţiei și Ghika au fost arestați și de la Bucureşti1 –, imaginea condamnați, în anii ’50, ca spioni Episcopul romano-catolic Anton Durcovici episcopului Aftenie ne permite Episcopul greco-catolic Vasile Aftenie ai Vaticanului, monseniorul de Constantin Isachie Popescu de Constantin Isachie Popescu să descoperim, dincolo de poza Ghika murind apoi ca martir, ulei pe placaj; 92 x 62 cm ulei pe placaj; 93 x 73 cm; nesemnat Eparhia greco-catolică de București Episcopia romano-catolică de Iași oficială a unui ierarh al Bisericii, în 1954, și fiind ridicat la cinstea vivacitatea şi simplitatea caracterului său. de Bucureşti (1948-1949); Petru Pleşca, altarelor de către Biserica Catolică în Martirul de mai târziu îi oferă pictorului ordinarius substitutus al Diecezei de Iaşi 2013. Constantin Isachie a avut și el un întreg arsenal de valori afective şi (1951-1965) şi apoi episcop la Iaşi (1965- partea lui de pătimire în acea vreme, dând de reacţii fizionomice. Avem astfel un 1977). Precizia reprezentării şi fineţea mărturie până în ultima zi a vieții despre chip marcat de înfruntările vieţii, dar detaliilor fac ca aceste portrete să fie nu credinţa pe care a îmbrăţişat-o în anii  ’40 care traduce seninătatea interioară. doar nepreţuite obiecte de artă, dar şi şi de vocaţia la care fusese chemat. După Faţa prelungă şi concentrarea privirii importante documente istorice, îndeosebi 1947, deşi a continuat să picteze, nu și-a ne descoperă determinarea şi tăria pentru Biserica Catolică. Deşi oarecum mai expus public lucrările și a dus o caracterului unui arhiereu slujitor, ridicat „asemănătoare”, cum a catalogat puţin viață retrasă, adoptând încet-încet chiar dintre ţăranii de pe valea Târnavei Mari cârcotaş un critic al vremii portretele și în exterior o imagine de monah. Așa (Alba). Frapantă mâna dreaptă, mâna realizate în general de Isachie, cele cum povestesc cei care i-au călcat pragul care se ridică pentru binecuvântare, căreia dedicate episcopilor catolici ne prezintă casei în ultimii ani, Constantin Isachie pictorul îi conferă majestate, aşezând-o tot atâtea personalităţi puternice, pictorul își întâmpina mereu oaspeții îmbrăcat cu nobleţe pe o carte întredeschisă, în care reuşind să redea spiritul şi umanitatea cu reverenda de diacon greco-catolic, degetul arătător devine semn, exprimând păstorilor Bisericii. În plus, privindu-i de cu care a și fost înmormântat, conform dramatic viaţa ancorată profund în jos, dintr-un unghi de racursi, artistul le dorinței lui, în cimitirul Bellu catolic. Dumnezeu şi în slujirea Evangheliei. conferă ierarhilor monumentalitate, şi, Prin accentuarea unei atitudini aparent optând pentru fundaluri sărăcăcioase şi Au trecut aproape 50 de ani de la convenţionale, pictorul sugerează o lume obscure, le pune în lumină chipurile, cu moartea artistului și circa 40 de ani a interiorităţii pentru a reda un portret trăsături şi gesturi grăitoare. Depozitară de la ultima lui expoziție retrospectivă mai curând sufletesc al unui om care, a patrimoniului cultural şi religios al ţării (organizată în 1975, la Sala Dalles, din experimentând Providenţa, s-a identificat noastre, Biserica Catolică a conservat București, de către soția pictorului, Letiția cu aspiraţiile credincioşilor săi şi cu şi preţuit aceste opere de artă: portretul Isachie Popescu). Colecția expusă în rezistenţa Bisericii sale”. episcopului Vasile Aftenie este păstrat această vară la Palatul Șuțu oferă, iată, la Eparhia greco-catolică de Bucureşti, o frumoasă ocazie – care n-ar trebui Isachie nu s-a rezumat însă doar la celelalte, la Episcopia romano-catolică pierdută – de a-l (re)descoperi pe pictorul episcopului Vasile Aftenie, în colecţia de Iaşi. și omul Constantin Isachie, în lucrările sa regăsindu-se de fapt portretele în aflate în patrimoniul Muzeului Naţional ulei pe pânză ale tuturor episcopilor Alte două portrete, dedicate unor de Artă al României, Muzeului de catolici de la Bucureşti şi Iaşi din acele figuri ilustre ale catolicismului din Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, timpuri: Dominique Jaquet, episcop România, pictorul Constantin Isachie Muzeului Naţional Peleş, Muzeul de de Iaşi (1895–1903); Alexandru Cisar, a ales să le păstreze mereu cu sine, în Artă Piatra Neamţ, Muzeul Municipiului episcop de Iaşi (1920-1924) şi ulterior atelierul său: este vorba de portretul Câmpulung, Muzeul de Artă Târgovişte, arhiepiscop de Bucureşti (1924-1954); călugărului asumpţionist francez Louis Episcopia romano-catolică de Iași şi în Mihai Robu, episcop de Iaşi (1925-1944); Barral şi portretul monseniorului diferite colecţii private. Marcu Glaser, administrator apostolic Vladimir Ghika.  Louis Barral (1896-1966) al Diecezei de Iaşi (1944-1947); Anton era un profesor, publicist, traducător Durcovici, episcop de Iaşi (1947-1949) şi memorialist francez, bizantinolog și Cristina GRIGORE şi administrator apostolic al Arhidiecezei misionar în România, în perioada 1925(arcb.ro) 1  Mihai Frăţilă, Episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, în „Constantin Isachie (1888-1967) pictor al mondenităţii bucureştene”, Ed. Maiko, 2014, Bucureşti, p. 134

Actualitatea Creștină august 2014


Semnificații teologice

Sufletul uman al lui Cristos Cristologia Sfântului Grigore din Nazianz

A

avut Mântuitorul Isus Cristos un suflet, ca orice om? Cei care merg deseori la biserică pot găsi un prim indiciu amintindu-și de rugăciunea „Sufletul lui Cristos“: desigur, această rugăciune n-ar exista dacă Mântuitorul n-ar avea un suflet. Dar, mai precis, la ce ne referim atunci când spunem „Sufletul lui Cristos“? Este vorba de un adevărat suflet uman, rațional, cu voință proprie, care, eventual, ar putea fi diferită de voința lui Dumnezeu? Cuvântul „suflet“ poate crea confuzii: în limbajul de zi cu zi, mulți oameni îl folosesc referindu-se, de fapt, la „sentimente“. În cărțile cele mai vechi ale Bibliei, termenul este folosit cu referire la „suflarea de viață“, pe care n-o are doar omul, ci și animalele. Abia în cărțile mai târzii ale Scripturii citim despre un suflet înțeles în sens spiritual și rațional. În înțelesul care ne interesează aici, sufletul este nucleul spiritual și rațional al omului, partea nevăzută și nemuritoare a acestuia. Despre om se spune că este „chipul lui Dumnezeu“ (cf. Gen 1, 26-27) tocmai datorită acestui suflet spiritual, care, la rândul său, se manifestă prin trup. Isus Cristos însă este mai mult decât „chip al lui Dumnezeu“, fiind chiar Dumnezeu adevărat. Astfel stând lucrurile, mai are sens ca El să aibă și suflet de om sau locul acestuia este luat de natura sa divină care a asumat un trup? Astfel de întrebări își puneau teologii în secolul al IV-lea, pornind și de la afirmația Evangheliei după Ioan, unde se spune „Cuvântul (Logosul) s-a făcut trup (gr. sarx, ‘carne’)“ (In 1, 14). De aici, unii au tras concluzia că Dumnezeu a asumat doar un trup omenesc, locul sufletului fiind luat de Logosul veșnic, care s-a întrupat. De pildă, Apolinar de Laodiceea († 390), susținător înfocat al Conciliului de la Niceea, încerca să sublinieze dumnezeirea lui Cristos insistând pe ideea că Logosul a asumat doar un trup omenesc, nu și sufletul. Această afirmație era și o reacție împotriva teoriei lui Origen referitoare la preexistența sufletelor, inclusiv a sufletului lui Cristos. De asemenea, Apolinar încerca să combată și învățătura episcopului antiohian Paul din Samosata, care-l socotea pe Isus un simplu om ce a primit puterea Logosului o dată cu botezul în Iordan. Apolinar se înscrie în tradiția teologică antiohiană, ducând-o însă la o extremă. O altă extremă a acesteia a apărut mai târziu, o dată cu nestorianismul, care nu accepta titlul de „Născătoare de Dumnezeu“ acordat Fecioarei Maria. Potrivit nestorienilor, ea îl putea naște doar pe omul Isus, deoarece natura omenească nu poate fi unită cu natura Cuvântului veșnic. La polul opus se afla, în perioada respectivă, teologia alexandrină, care accentua ideea că Logosul a asumat un om întreg, cu tot cu suflet rațional. Și această tradiție teologică a putut ajunge la extreme, pierzând din vedere cooperarea umană la răscumpărare și ajungând la monofizism, care Actualitatea Creștină august 2014

Sfântul Grigore din Nazianz (329-390)

socotește că în Cristos există o singură natură, și anume cea divină, iar omul asumat de ea este ca o picătură întrun ocean. Dar mai multe despre acestea, poate într-un articol viitor. Apolinar, după diferite dezbateri teologice, ajunge să accepte existența doar a unui suflet „senzitiv“ în Cristos, având rolul de a desfășura diferitele funcții „animale“ ale corpului uman; totuși, el nega existența unui suflet rațional (gr. nous), pe motiv că acesta, având voință proprie, s-ar putea opune voinței divine, deci ar putea păcătui, lucru care ar fi în contradicție cu natura divină a Mântuitorului. În cadrul acestei discuții a reieșit că este nevoie să se sublinieze importanța sufletului omenesc; o contribuție însemnată în acest sens o are Sfântul Grigore din Nazianz, episcop și învățător al Bisericii (cca. 329 – 389/390). O frază celebră a acestuia, legată de subiectul nostru, este: „Ce n-a fost asumat n-a fost tămăduit“ (Epistola 101, 32). Sfântul Grigore arăta că Logosul trebuia să asume în primul rând sufletul omului, fiindcă omul a păcătuit prin voință. Pentru a vindeca voința bolnavă, Mântuitorul trebuia să fie el însuși un om întreg, cu trup și suflet. Hotărârile magisteriale ulterioare i-au dat dreptate Sfântului Grigore: un sinod de la Alexandria (362) și un sinod roman (377) au condamnat teoria lui Apolinar drept o eroare. Anatemele au fost reafirmate și la Conciliul de la Constantinopol (381). Cum rămâne atunci cu In 1, 14? Ținând seama de limbajul semitic al evanghelistului, trebuie să observăm că aici, „trup“ este folosit cu referire la omul întreg, așa cum găsim în multe alte locuri, de pildă: „Să binecuvânteze tot trupul (adică „tot omul“) numele Lui cel sfânt“ (Ps 144/145, 21). Wilhelm TAUWINKL


Pelerinajul

- celebrare a credinței -

BISERICA REGINA CARMELULUI

SANCTUARUL MARIA RADNA

SANCTUARUL DE LA CACICA

SANCTUARUL DE LA ȘUMULEU CIUC

Actualitatea Creștină august 2014


Dosar

DESPRE PELERINAJ Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei, Biserica favorizează formele de religiozitate populară care exprimă un instinct evanghelic și o înțelepciune umană care îmbogățesc viața creștină: venerarea relicvelor și medaliile, vizitarea sanctuarelor, pelerinajele, procesiunile, Calea Crucii, dansurile religioase, rozariul etc. (CBC, 1674)

P

entru creștini, pelerinajul este un mijloc de apropiere de Biserică și de întărire a credinței. A merge în pelerinaj înseamnă a porni la drum pentru a descoperi noi orizonturi spirituale, adaptându-te vieții de grup pe care o presupune o astfel de călătorie; pelerinajul înseamnă să vrei să realizezi o schimbare interioară care să te ajute să-l urmezi cu fidelitate pe Cristos. Pelerinajul devine izvor de pace interioară și de îmbogățire spirituală atunci când este însoțit de rugăciune, de spovadă, de împărtășanie. Lumea creștină organizează pelerinaje pentru a cinsti diferiți sfinți în care credincioșii recunosc mijlocitori de nădejde în fața lui Dumnezeu. Poate cel mai mare număr de pelerinaje care se organizează exprimă cinstirea deosebită pe care Poporul lui Dumnezeu o acordă Sfintei Fecioare Maria. Dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din

lume, amintim: Lourdes (Franța), Fatima (Portugalia), Czestochowa (Polonia), Guadalupe (Mexic). Și în țara noastră există numeroase sanctuare dedicate Maicii lui Dumnezeu. Cele mai cunoscute sunt: Sanctuarul marian de la Cacica, (Suceava), Bazilica Maria Radna (Arad), Mănăstirea Franciscană de la Șumuleu Ciuc (Harghita), biserica Sfintei Fecioare a Săracilor de la Cărbunari (Blaj). În Arhidieceza noastră, prin voinţa ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, biserica Regina Carmelului, din cadrul complexului monastic al Părinţilor carmelitani desculţi, de la Ciofliceni (Snagov), este sanctuarul marian al Arhidiecezei, „loc privilegiat de întâlnire, de rugăciune, de laudă adusă lui Dumnezeu”. Despre pelerinaj și despre câteva dintre sanctuarele închinate Sfintei Fecioare Maria în țara noastră vom vorbi în paginile următoare.

SEMNIFICAŢIA MĂNĂSTIRII ŞI A PELERINAJULUI LA BISERICA FECIOAREI DE PE MUNTELE CARMEL

A

tunci când, pe 9 mai 1998, Ioan Paul al II-lea îşi termina vizita în România, îşi dorea ca acest eveniment să aducă roade pentru Biserica şi poporul român. Câteva zile mai târziu, Părinţii Carmelitani din Provincia Veneto, reuniţi în Capitul, hotărau deschiderea unei misiuni în România. Cu ochii credinţei, îndrăznim să citim această aventură carmelitană în România ca pe unul dintre acele roade despre care vorbea Sfântul Părinte. Ioan Paul al II-lea a salutat România cu titlul tradiţional de „Grădina Maicii Domnului”. Acest titlu de origine monahală, legat de muntele Athos, este probabil dat României pentru numărul mare de mănăstiri. Unii nu au apreciat mult acest titlu şi îl văd mai degrabă ca pe o vopsea poetică pentru a ascunde o realitate care seamănă mai

mult cu un câmp abandonat sau cu un deşert, decât cu o grădină legată de amintirea Preacuratei Fecioare Maria. Alţii au vorbit despre un deşert moral al societăţii şi al politicii, cu un sens de rătăcire în ceea ce priveşte percepţia viitorului.

Actualitatea Creștină august 2014

Nouă, Carmelitanilor, acest titlu ne este foarte drag: termenul Carmel înseamnă, în ebraică, „grădina lui Dumnezeu”, iar eremiţii care trăiau pe muntele Carmel meditau cuvintele profeţilor despre pământul Făgăduit: dacă poporul ascultă Cuvântul lui


Dosar Dumnezeu şi trăieşte încălzit de Legământ, atunci pământul devine ca o grădină, în timp ce, dacă poporul abandonează Legământul şi îl înlocuieşte pe Dumnezeul cel viu cu idoli străini, atunci grădina devine deşert sau pământ de exil. Sub protecţia Mariei, primii eremiţi de pe Muntele Carmel doreau să înveţe din nou să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a însănătoşi de la rădăcină pământul otrăvit „de tristeţea individualisă, de conştiinţa izolată şi de autoreferenţialitatea sterilă” (cf. Evangelii Gaudium, nr. 2,8). Carmelitanii au intuit imediat că, stând alături de Maria, este mai uşor să te deschizi la harul lui Dumnezeu, la prezenţa sa, la ascultarea Cuvântului. Este mai uşor să faci ceea ce Isus cere, dacă este mama cea care propune (In 2,5), o mamă care ne deschide drumul prin exemplul său: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Maica Tereza de Calcutta spunea că, atunci când o îmbrăţişăm pe Maria, aşa cum a făcut-o verişoara sa, Elisabeta, atmosfera se încarcă

de puritatea ei şi este mai uşor să se aprindă scânteia credinţei, aşa cum s-a întâmplat între cei doi copii aflaţi în sânul mamelor lor. Precum primii carmelitani s-au adunat în jurul unei bisericuţe, pe muntele Carmel, închinată Mariei, pentru a transforma deşertul în grădină, tot astfel şi noi am construit o biserică închinată Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel pentru a-i invita pe toţi să înveţe din nou de la Maria cum se cultivă grădina existenţei noastre ascultând Cuvântul lui Dumnezeu şi primind Persoana lui Isus: „Şi propria familie şi propriul loc de muncă pot să fie acel ambient arid unde trebuie să se păstreze credinţa şi să încerce iradierea ei” (Evangelii Gaudium, nr. 86). A veni în pelerinaj la mănăstire înseamnă a te aşeza la şcoala Mariei pentru a redescoperi Evanghelia speranţei, a răbdării care nu este resemnare, pentru a redescoperi semnificaţia mersului înainte cu un scop comun, pentru a regăsi bucuria de a-l lăuda pe Dumnezeu şi de a-i sluji pe fraţi. Precum scria Papa Francisc: „Ca o adevărată

mamă, Maria merge alături de noi, luptă alături de noi şi revarsă neîncetat iubirea lui Dumnezeu asupra noastră. Prin diferite devoţiuni mariane, legate în general de sanctuare, împărtăşeşte evenimentele fiecărui popor care a primit Evanghelia şi devine parte din identitatea sa istorică (...). Acolo, în sanctuare, se poate observa cum Maria îi adună în jurul său pe fiii care cu atâta trudă vin ca pelerini pentru a o vedea şi a se lăsa priviţi de ea. Acolo găsesc puterea lui Dumnezeu pentru a suporta suferinţele şi oboselile vieţii” (Evangelii Gaudium, nr. 286). Iată, aceasta este în mod simplu semnificaţia mănăstirii şi a pelerinajului la biserica Fecioarei de pe Muntele Carmel. Un episcop spunea, vorbind despre tradiţia pelerinajelor: „Credinţa, pentru a trece de la cap la inimă, trebuie să treacă pe la picioare”. Iar locul în care deşertul începe să devină grădină este chiar inima noastră, făcută asemenea inimii Mariei pentru a deveni locuinţă a lui Dumnezeu. Pr. Stefano CONOTTER OCD

SANCTUARUL DE LA CACICA

L

a începutul secolului al XVIII-lea, Cacica era o așezare cu câteva case răzlețe de români, înconjurată de bălți mlăștinoase, locuite de rațe sălbatice. De la aceste păsări de baltă se trage numele locului: „kaczyka”, în limba polonă, înseamnă „rață”. Localitatea este atestată documentar din anul 1775. Această mică localitate, a cărei existență se datorează în cea mai mare parte salinei, poate fi considerată un exemplu de conviețuire pașnică și de ecumenism: de secole, mai multe etnii (ucrainieni, polonezi, cehi, austrieci și români) de confesiuni diferite (romanocatolici, greco-catolici, ortodocși) trăiesc în bună întelegere și respect reciproc. Cacica, localitate situată în nordestul României, în regiunea istorică Bucovina, este cunoscută în țară și peste hotare nu numai pentru buna conviețuire între diferite etnii și confesiuni sau doar pentru salina din

localitate, ci și datorită bisericii romanocatolice cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Biserica a fost construită între anii 1903-1904, de această lucrare ocupându-se preoții misionari din Cracovia care, timp de 60 de ani, au avut în grijă comunitatea poloneză. În biserica de la Cacica se află amplasată, în altarul central, o copie a Icoanei „Sfânta Fecioară neagră”, de la Czestochowa, care încă de la început a fost venerată ca icoană făcătoare de minuni.

Actualitatea Creștină august 2014


Dosar Înainte de 1949, pentru ziua de 15 august, când se celebrează hramul bisericii, exista un tren special care lega Viena de Cacica, sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria fiind un moment de mare bucurie și trăire spirituală. În 1996, prin decretul Episcopului Petru Gherghel, biserica parohială din Cacica a fost declarată oficial Sanctuar diecezan. Pe 15 august 1997, în prezența Nunţiului apostolic Janusz Boionek şi cu acordul Conferinţei Episcopilor din România, Episcopul Petru Gherghel a declarat Sanctuarul de la Cacica Sanctuar Naţional, cu toate demnităţile şi privilegiile, cu propriul statut. Jubileul anului 2000 a adus sanctuarului o recunoaştere de excepţie. La cererea Episcopului de Iaşi, Mons. Petru Gherghel, din 17 ianuarie 2000, biserica din Cacica a fost

recunoscută public de către Papă prin conferirea titlului de Basilica Minor. Pe 14 martie 2000, Ioan Paul al II-lea, prin intermediul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, a conferit acest titlu bisericii din Cacica. Proclamarea acestui document a avut loc în timpul solemnităţilor prilejuite de hramul din 15 august 2000 prin delegatul papal, cardinalul Luigi Poggi. În anul 2001 Episcopul Petru Gherghel a încredinţat administrarea pastorală a sanctuarului Provinciei Fraţilor Minori Conventuali din Moldova. Nu se poate vorbi despre Cacica fără să fie amintită grota care reprezintă un punct de referință pentru miile de pelerini ce se îndreaptă anual spre acest sanctuar. Grota, construită în 1936, este

o reprezentare a celei de la Lourdes. În imediata apropiere există un izvor a cărui apă este prețuită de pelerini, care o duc la casele lor pentru a-i ocroti și pentru a-și sfinți cu ea locuințele. Mai multe informații despre Sanctuarul marian de la Cacica se pot obține de pe site-ul : www.sanctuarcacica.ro

SANCTUARUL MARIA RADNA

M

ănăstirea „Maria Radna” este principalul loc de pelerinaj al Diecezei Romano-Catolice de Timişoara, dedicat Sfintei Fecioare Maria. Izvoarele istorice atestă construirea la Lipova, de către Regele Ungariei Carol Robert de Anjou, a unei mănăstiri şi a unei biserici închinate Sfântului Ludovic de Toulouse, unchiul său. Amândouă sunt încredinţate călugărilor franciscani. În 1440, Radna este menţionată pentru prima dată în documente.

Toponimicul are la bază cuvântul de origine slavă „ruda”, care se traduce prin metal. În jurul anului1520, o văduvă pioasă ridică prima capelă pe dealul din Radna. După ce Banatul va fi cucerit de către otomani, capela va sluji credincioşilor şi călugărilor franciscani, refugiaţi din calea năvălitorilor pe malul nordic al Mureşului. În anul 1668, bătrânul Georg Vriconosa donează capelei fraţilor franciscani din Radna o icoană tipărită pe hârtie în atelierul meşterului tipograf Remondini din Bassano del Grappa, în Italia. Aceasta este icoana miraculoasă cinstită până în zilele noastre. În 1695, în timpul asediului cetăţii medievale Lipova, soldaţii otomani au incendiat capela franciscanilor situată pe dealul de dincolo de Mureş, în Radna. În mod miraculos, icoana tipărită pe hârtie nu a ars, fiind găsită mai apoi de credincioşi printre resturile carbonizate. În 1770, icoana miraculoasă primeşte în dar o podoabă nepreţuită: este adusă de la Viena marea

Actualitatea Creștină august 2014

ramă din argint, opera meşterului aurar oficial al curţii imperiale, Josef Moser. În 1820 sunt finalizate lucrările la actuala bazilică din Maria Radna, care are hramul în Solemnitataea Buneivestiri. În 1951, după interzicerea ordinelor călugăreşti de către puterea comunistă (1949), sunt concentraţi la Maria Radna, în condiţii deosebit de grele, toţi franciscanii din România. După această dată, călugării se vor împrăştia în toată ţara. În perioada comunistă, și la Radna, pelerinajele au fost organizate fără întrerupere, deși s-a încercat oprirea acestor manifestări de credință ale poporului. După evenimentele din 1989, viața religioasă a mănăstirii s-a bucurat de un suflu nou. Spațiul de lângă mănăstire a fost organizat corespunzător pentru a se putea răspunde nevoilor spirituale ale miilor de pelerini care sosesc anual la Radna. În spatele bisericii a fost amenajat un drum al crucii străbătut de pelerini la marile sărbători. În 1992, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea conferă bisericii de pelerinaj din Maria Radna titlul de Basilica Minor. Cu această ocazie,


Dosar

Arhiepiscopul titular Dr. Adalbert Boros dăruieşte bazilicii din Maria Radna un nou altar, în semn de mulţumire faţă de Sfânta Fecioară din

Maria-Radna pentru ocrotirea acordată Bisericii şi diecezei în vremurile grele ale comunismului. Începând cu anul 2003, călugării franciscani observanţi, după o bogată şi multiseculară prezenţă părăsesc mănăstirea din Maria-Radna, din lipsă de fraţi. Din acest moment, întreaga viaţă a acestui loc de pelerinaj este încredinţată clerului diecezan. La Maria Radna, au loc pelerinaje în tot timpul anului, deși o afluență mai mare de pelerini se observă cu ocazia sărbătorilor mariane. Români, etnici germani, bulgari, maghiari, ori de câte ori au ocazia, cinstitori ai Preacuratei

își îndreaptă pașii către Radna. Icoana Sfintei Fecioare Maria cu pruncul în brațe constituie punctul principal de atracție al acestui sanctuar. În ciuda dimensiunilor sale reduse, icoanei i se atribuie puteri miraculoase, existând numeroase mărturii de însănătoșire prin mijlocirea Fecioarei de la Radna. Mărturie sunt numeroasele obiecte votive așezate în jurul altarului, aduse drept mulțumire din partea celor care au simțit intervenția Preacuratei în viața lor. Pentru mai multe informații poate fi consultat site-ul: www.mariaradna.com

SANCTUARUL DE LA ȘUMULEU CIUC

E

ste cel mai important şi cunoscut loc de pelerinaj din Transilvania. Însemnările istorice arată că franciscanii stabiliți în acest loc au construit, între anii 1442–1448, o biserică gotică, sfințită în 1448 cu hramul Vizita Sfintei Fecioare Maria, care, deși a fost restaurată de mai multe ori, și-a păstrat forma originară până în anul 1802. Atunci a fost demolată, iar materialele de construcție provenite din prima biserică au fost clădite în pereții bisericii actuale, edificiu în stil baroc, a cărui zidire a început în 1804 și s-a finalizat în 1876. A fost sfințită în data de 20 august a aceluiași an, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Locul care îi atrage cel mai mult pe pelerini către Șumuleu este Statuia Maicii Domnului făcătoare de minuni, aşezată pe altarul principal al bisericii. Sculptura realizată din lemn de tei, în stil renascentist, o reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în brațe, aşa cum este descrisă în Cartea Apocalipsei – „Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele”. Sculptura datează probabil de la începutul secolului al XVI-lea; este înaltă de 2,27 m și este cea mai mare dintre statuile de pelerinaj din lume. De statuie se leagă mai multe minuni. Nu o dată a strălucit atât de puternic, încât a luminat întreaga biserică. De multe ori, înaintea unor mari catastrofe

şi primejdii, faţa statuii s-a arătat mâhnită. În timpul invaziei turco-tătare din 1661, când biserica a fost incendiată, statuia a rămas nevătămată. Conform tradiţiei, unul din conducătorii tătari, văzând că statuia este un obiect preţios, a vrut s-o ia ca pradă de război. Statuia s-a îngreunat atât de tare, încât carul tras de opt perechi de boi nu a reuşit să o transporte. Atunci conducătorul tătar a lovit-o cu sabia, însă mâna i-a căzut paralizată. Urmele loviturilor se văd şi astăzi pe faţa şi gâtul statuii.

Mănăstirea franciscană este parte integrantă a sanctuarului și păstrează caracteristicile construcției dintre anii 1773–1779. „Mănăstirea Franciscană Șumuleu Ciuc a constituit un centru spiritual-religios important în cadrul regiunii Ciuc, iar biserica a fost un important loc de pelerinaj. Acesta este

un loc întotdeauna atractiv pentru vizitatorii numeroși, sosiți aici cu mare plăcere”, scrie călugărul franciscan Erik Urbán în broșura „Mesaj de la Șumuleu Ciuc”. În prezent, sărbătoarea centrală la Șumuleu Ciuc este pelerinajul organizat de Rusalii, la care participă anual sute de mii de pelerini. Există însă și sărbători în cinstea Sfintei Fecioare, care adună la Șumuleu mii de pelerini: Adormirea Maicii Domnului, Preasfântul Nume al Mariei, Bunavestire, prima sâmbătă din lună. Fiecare dintre aceste pelerinaje subliniază iubirea, încrederea și reverența pe care poporul lui Dumnezeu le are față de Sfânta Fecioară. Pentru mai multe informații: www. zarandokkozpont.ro; www.pelerinajemariane.ro

Actualitatea Creștină august 2014


Dosar

Pelerinajul marian - pelerinajul credinței

A

firmația că orice pelerinaj creștin este un pelerinaj marian și misionar lasă câmp deschis tuturor discuțiilor, dar ea trimite, într-un anumit fel, la faptul că Sfânta Fecioară Maria îl precede pe Isus în existența sa istorică și, ca atare, precede în credință Biserica, prin dubla ei calitate de Mamă a lui Dumnezeu și Mamă a Bisericii. Forma mariană a credinței precede, așadar, forma petrină a credinței, o face posibilă, o naște, o înglobează, fără a o sufoca în niciun fel, dimpotrivă, punându-i în evidență, cu toată forța, necesitatea și valoarea mântuitoare. Alături de această afirmație de început, există o alta, conexă, supusă la rândul ei discuțiilor, și anume aceea că singurul pelerinaj adevărat este cel interior, pelerinajul inimii, al credinței. În relația cu Dumnezeu, fiecare om își are propriul drum de făcut și acesta este înainte de toate spiritual, cel material nefiind decât un suport semnificativ, dar nu necesar. Dacă așa stau lucrurile, atunci Sfânta Fecioară Maria constituie, în ea însăși, ca persoană-misiune teologică, modelul perfect de pelerinaj de credință pentru Biserică, pentru toți creștinii și pentru toți oamenii. Despre acest pelerinaj va fi vorba, sub forma unor gânduri abia schițate, în cele ce urmează. „Orice pământ creștin este un pământ marian; nu există popor răscumpărat în sângele lui Cristos care să nu o proclame pe Maria ca patroană a sa”. Dimensiunea mariană a Bisericii și, ca atare, a fiecărui credincios, este parte integrantă și unificatoare a credinței și constituie semnul profetic (Sfânta Fecioara Maria ca model suprem, realizat anticipat, pe deplin, din toate punctele de vedere: antropologic, biblic, teologic...) al împlinirii destinului eshatologic al acesteia. Ceea ce o distinge și o înalță pe Sfânta Fecioară, ca „binecuvântată între femei”, dar binecuvântată între toate creaturile, este măreția, profunzimea, dramatismul și frumusetea credinței ei. Toate generațiile, începând cu Sfânta Elisabeta, o proclamă fericită: fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,45 ). Alegerea și lucrările mari pe care le-a făcut Domnul în ea și prin ea au găsit deschisă în Maria poarta credinței, condiția condițiilor pentru împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu în Cristos, prin Biserică, în Duhul Sfânt. Nazaretul rămâne pentru totdeauna centrul Universului, centrul credinței universale, centrul universal de pelerinaj pentru toți creștinii și pentru toți oamenii. Aici începe totul: timpul își atinge plinătatea, cerul se unește cu pământul, eternitatea cu timpul, Dumnezeu cu omul, Cuvântul se face trup și intră în istoria umană pentru a o răscumpăra din interior pentru eternitate. Aici, Sfânta Fecioară a împlinit, cu plinătatea harului lui Dumnezeu, actul suprem al existenței sale în credința cu care a consimțit, cu toată libertatea și disponibilitatea, la cuvântul lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38 ). Vorbind despre credința Sfintei Fecioare Maria, Biserica (în special, în Consituția dogmatică Lumen Gentium, cap. 8, și în Redemptoris Mater, Scrisoare Enciclică, Ioan Paul al IIActualitatea Creștină august 2014

lea, 1987: terminologia este aceea de peregrinarea credinței, peregrinarea în credință) o vede în dinamismul ei, în etapele ei, care coincid cu etapele și circumstanțele întregii vieți a lui Isus, în încercările și creșterea ei continuă, o vede ca pe un pelerinaj spre manifestarea ei maximă în fața Misterului Pascal, pentru a o contempla, în cele din urmă, în prezența rugătoare din Cenacol, în mijlocul apostolilor și fraților, implorând venirea Duhului Sfânt. Este un pelerinaj interior, dar care implică întreaga ei ființă, trup și suflet, mergând de la maternitate divină fizică, feciorelnică, la maternitatea spirituală față de toți frații lui Isus. Acest pelerinaj presupune o lărgire dureroasă, dramatică a inimii ei conform cu dimensiunile identității ultime a Fiului și ale lucrării sale mântuitoare universale, ceea ce înseamnă și trecerea de la conștiința de mamă la aceea de mireasă, de ajutor potrivit pentru Fiul ei. Statutul de Noua Evă alături de Noul Adam este prin excelență unul dramatic, dar credința Sfintei Fecioare este fără întoarcere, drumul ei este pentru totdeauna acela al lui Isus, într-o unitate indisolubilă. Atrasă fără încetare în interiorul misterului umilinței și ascultării Fiului, despuiată de orice legătură care împiedică intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, până când el nu mai este decât Fiul lui Dumnezeu, iar ea, Femeia, Sfânta Fecioară împlinește, prin consimțământul ei total la sacrificiul răscumpărator, pe care-l trăiește din plin, cooperarea fără egal la mântuirea omului, la nașterea omenirii noi. Rodnicia nouă la care este chemată se realizează dureros, dar ea poartă numele preafrumos de Biserică, întruchipată de ucenicul pe care-l iubea Isus. Mama lui Dumnezeu și Mama Bisericii! Pelerinajul de credință al Sfintei Fecioare Maria are un capăt, o încoronare. Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului exprimă cel mai bine acest drum continuu, al întregii vieți, de credință activă, vie, credință care slujește, caută să înțeleagă, care lucrează prin iubire, suferă și care își atinge pe deplin scopul final. Într-un anumit sens, se poate spune foarte simplu: așa trebuia să fie. Aceea care, în timpul vieții, nu a fost niciodată la ea acasă decat la/în Dumnezeu, care a ales să nu fie ea însăși decât în Dumnezeu, care a făcut din Dumnezeu ethosul ei de predilecție, aceea care, neatinsă niciodată nici măcar de umbra păcatului, a fost mereu strâns unită cu Fiul ei, trup și suflet, este primită în casa eternă a lui Dumnezeu. Moartea nu a putut să desfacă o asemenea unire-unitate și nici să distrugă integritatea naturii ei, trup și suflet. Pentru că a locuit în permanență la Dumnezeu, a trecut, la sfârșitul vieții pământești, pragul eternității, trup și suflet, așa cum s-a oferit o dată pentru totdeauna la Nazaret. Pentru că și-a împlinit în mod exemplar misiunea încredințată, participând pe deplin la misiunea Fiului prin puterea Duhului, este glorificată în cer, alături de Cel care a învins pentru totdeauna puterea morții. Sfântă Fecioară a devenit astfel semn profetic, icoană eshatologică, oglinda în care se reflectă, în modul cel mai profund și mai limpede, „faptele mărețe ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11), stea călăuzitoare spre destinul ultim al omului, al omenirii.


Dosar Legătura pe care o stabilește Sfânta Scriptură între credință și fericire este celebrată ca realizată pe deplin în Sfânta Fecioară Maria ridicată cu trupul și sufletul la cer. Această legătură constituie, așadar, un principiu universal: credința este izvorul și calea fericirii omului, a împlinirii lui eterne. Credința nu numai că nu îl înstrăinează pe om de el însuși, dar îl ajută să se regăsească pe deplin în ceea ce-l poate defini și identifica veșnic: comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. În fond, pelerinajul credinței este singurul necesar, singurul care merită tot efortul. Perspectiva mariană este

cea mai frumoasă realizare a vieții umane. Apariții, locuri de pelerinaj, sanctuare mariane, mesaje... Toate fac parte din bogăția darului lui Dumnezeu, dar rămâne această imagine a pelerinajului marian continuu: Sfânta Fecioară Maria, pelerina neobosită la porțile inimii omului, pentru a o transforma întrun sanctuar desăvârșit al lui Dumnezeu. Pentru eternitate! Pentru fericirea eternă! Pr. Mihai BACIU

FERICITUL VLADIMIR GHIKA

pelerin neobosit în timpul vieţii pământeşti, dar şi după trecerea la Casa Tatălui Interviu cu părintele Francisc Ungureanu, realizat de Anca Mărtinaș Giulimondi

A

nca Mărtinaș Giulimondi: Aflat în trecere prin Roma, părintele Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare și canonizare a Mons. Vladimir Ghika, a venit în vizită la redacția secției în limba română de la Radio Vatican. Bine ați venit, părinte Francisc. Pr. Francisc Ungureanu: Bine v-am găsit.

AMG: În această perioadă estivă, a vacanțelor prin excelență, am dedicat spațiu, în emisiunile noastre, pelerinajelor, călătoriilor ce au ca scop primenirea, regăsirea și edificarea sufletească. De obicei, sunt credincioșii cei care merg în pelerinaj la locuri sfinte, însă există și posibilitatea de a merge la credincioși în pelerinaj cu rămășițe trupești care au aparținut unei persoane sfinte, așa cum a fost pelerinajul cu Moaștele Fericitului Vladimir Ghika. De ce o astfel de alegere, părinte Francisc? PFU: În primul rând, doresc să vă felicit pentru gândul de a face această serie de emisiuni despre pelerinaje. Vă mărturisesc că și noi, în revista noastră de la București, Actualitatea Creștină, dedicăm în numărul acesta de vacanță un număr important de pagini pelerinajelor, tocmai pentru că vedem în această posibilitate a verii, a vacanțelor, un timp util pentru a petrece în compania sfinților. Vrem să ne destindem, să ne recuperăm fizic, sufletește, mintal, și cred că în compania sfinților se face foarte bine acest lucru. Revenind la întrebarea dumneavoastră legată de alegerea de a merge în pelerinaj cu Vladimir Ghika, eu m-am prezentat peste tot pe unde am mers ca fiind șoferul Fericitului Vladimir Ghika. Practic, dânsul hotărăște unde să meargă și eu îl însoțesc. Aș putea să mai spun și că sunt și purtătorul său de cuvânt, în sensul că îl prezint peste tot, pe unde ajungem. Și toată lumea este foarte bucuroasă și foarte mulțumită. Am plecat de la ideea aceasta că atunci, pe 31 august, anul trecut, când a avut loc marea sărbătoare a beatificării, la București, foarte mulți credincioși au dat din timpul lor,

au dorit să fie prezenți la acea sărbătoare. Erau cam 10.000 de credincioși acolo, cu toții. Și doream ca prin acest gest al vizitei, pe care îl face Vladimir Ghika, să mulțumim acestor persoane care au făcut atunci acel efort, să fie la București. Pe de altă parte, știam foarte bine, și de la credincioși, și de la preoți, că sunt multe persoane care ar fi dorit să vină, dar n-au putut. Și-atunci, am zis: hai să mergem să-i întâlnim pe acei oameni, să îi vedem, să le dăm posibilitatea de a fi aproape de Fericitul nostru. Și așa am început acest pelerinaj, pe 18 noiembrie [2013], care coincide și cu data arestării [lui Vladimir Ghika]. Noi deja, de mai mulți ani, la București aveam două date de comemorare a Fericitului Vladimir, și înainte de a fi fost declarat fericit, și anume, data arestării și data morții: 18 noiembrie şi 16 mai. Şi am început pe 18 noiembrie cu gândul să terminăm pe 16 mai. Dar, fizic vorbind, nu puteau fi incluse toate parohiile în acel număr de săptămâni care despart 18 noiembrie [2013] de 16 mai [2014]. Ca atare, am continuat şi după 16 mai, şi o să mai continuăm; am lărgit acest timp până pe 18 noiembrie anul acesta, adică un an de zile de pelerinaj. Un timp în care noi am vizitat deja 50 de parohii, majoritatea de la noi din Arhidieceză, câteva și din alte locuri, de la „graniță”, care erau oarecum, pe vremuri, legate și de Arhidieceza noastră, cum sunt Focșani, Galați, de exemplu. Peste tot am avut parte de o primire, ca să spun așa, de suflet. Dacă aș spune entuziastă, aș spune prea puțin; dacă aș spune de sărbătoare, iarăși e prea puțin. Pentru că nu era numai asta. Au fost și situații unde a fost chiar o primire [oficială], cu fanfară, de exemplu, dar au fost și situații simple, dar nu mai puțin importante. Chiar și în acele locuri unde, poate, e o comunitate foarte mică, Actualitatea Creștină august 2014


Dosar o biserică foarte mică, poate chiar o filială. Am fost chiar într-o filială unde nici măcar nu era biserică, în casa omului, acolo unde se celebrează Liturghia în mod obișnuit, acolo am mers cu relicva și acolo, cu cele cinci familii, câte sunt în acea comunitate, am celebrat Sfânta Liturghie și am vorbit despre Vladimir Ghika. Peste tot a fost această percepție a prezenței lui Vladimir Ghika între acele persoane, o prezență voită, o prezență dorită nu doar de acele persoane, dar chiar de Vladimir Ghika. Pentru că mai apoi oamenii aceia au simțit bucuria acelei prezențe. Sunt prezențe care trec așa, neobservate... Dar această prezență nu, aceasta nu putea trece neobservată. AMG: Am putea spune că mersul în pelerinaj cu moaștele Monseniorului Vladimir Ghika corespunde cumva unei trăsături esențiale a Monseniorului: aceea de a fi marele vagabond apostolic, de a merge în căutarea credincioșilor pentru a-l purta pe Cristos. PFU: Da, da, cred că suntem în continuitate istorică. Au fost șaizeci de ani în care nu s-a putut mișca; Vladimir Ghika a stat locului. Erau timpuri grele: după 54 și până în 2014. Acum că este declarat Fericit, iată, cu un fragment din moaștele sale, un fragment din piciorul său, un metatars... Și care este rolul piciorului? Să meargă, nu? Iată, cu acest mic fragment de os, un metatars, continuă să facă ceea ce este propriu piciorului: să meargă, să călătorească, să călătorească peste tot. Și este o continuitate, așa cum spuneam, și cum spuneați și dumneavoastră, legat de acest supranume dat de Papa, că este un vagabond, un mare vagabond apostolic. Pe de altă parte, iarăși este interesant că peste tot noi, pe unde ajungem, lăsăm în fiecare comunitate o mică relicvă devoțională, care este tot din oasele, din moaștele lui Vladimir Ghika, și anume, un mic fragment dintr-o vertebră. Atunci când noi am extras, conform legilor Bisericii, din mormânt oasele, au fost curățate, au fost analizate, au fost fotografiate, s-a făcut un raport și am fost întăriți în convingerea că nu avem niciun motiv să ne îndoim că ar fi Vladimir Ghika. Deci, din punct de vedere moral, avem o certitudine că este Vladimir Ghika. Apoi, oasele acestea au fost așezate într-un loc de cinste în Catedrala Sf. Iosif [din București]. Dar, după cum permit legile Bisericii, câteva fragmente au fost păstrate tocmai în vederea devoțiunii populare. Noi am așezat aceste fragmente dintr-o vertebră care era mai friabilă, din care

Actualitatea Creștină august 2014

se puteau scobi aceste mici fragmente, în relicvare mici pe care le lăsăm peste tot. Și peste tot eu le zic credincioșilor că, dacă rolul piciorului este de a veni, a pleca, pentru că este în călătorie, ceea ce rămâne la dumneavoastră este un semn foarte mare, foarte important. Zic: Când ne referim la o persoană care nu face compromisuri în viață, o persoană care este etalon, o persoană care e capabilă să se jertfească pentru un ideal, spunem că are coloană vertebrală. AMG: Nu știu dacă ați observat gestul meu: am simțit nevoia să-mi îndrept spinarea... PFU: Coloana vertebrală este cea care l-a făcut pe Vladimir Ghika să-și dea viața; o coloană vertebrală în credință. El era aplecat, în felul lui, fizic vorbind, de bătrânețe și de greutăți. Era un pic încovoiat. Însă ne referim la acea coloană vertebrală a credinței sale, pentru care el și-a jertfit viața. Și pe toți credincioșii îi îndemn să ia această prezență a relicvei devoționale, de la ei din parohie, ca pe un semn. Ca pe un semn că și ei trebuie să-și păstreze coloana vertebrală a credinței. Să fie mereu capabili să dea mărturie despre credința pe care au primit-o, pe care o mărturisesc și în care au fost întăriți de-a lungul acestor ani în care ei au trăit ca și creștini catolici. AMG: De obicei, lumea, când se întoarce din pelerinaj, spune: am simțit după această călătorie, primenire și întărire în credință. Ce ecouri sosesc din parohii? PFU: Eram la Întâlnirea Diecezană a Tineretului [din 1013 iulie 2014, la Popești-Leordeni, Ilfov]. Printre animatorii tineretului de acolo, colaboratorii Pr. Daniel Bulai, era și o doamnă, tânără doamnă, dintr-o parohie pe care o vizitasem. Ea a ținut neapărat să vină și să-mi mulțumească pentru că am mers cu relicva acolo. I-am cerut detalii, desigur: de ce a simțit neapărat nevoia să-mi spună asta. „Prin modul în care ne-ați îndemnat să îl rugăm pe Dumnezeu prin mijlocirea Fericitului Vladimir Ghika, pentru nevoile noastre, m-ați convins să o fac. Și am făcut-o. Am avut o mare suferință sufletească, ce nu se putea vindeca; era ca o rană deschisă. Ori de câte ori vedeam anumite situații, anumite persoane, rana se adâncea și mai tare. Și am cerut ajutorul lui Vladimir Ghika, ca să vindec această rană. Și, spre surprinderea mea, la un moment dat, întâlnind aceleași persoane, nu am simțit decât iubire față de ele”.


Pagina Ghika

LOCURI DE PELERINAJ în viaţa Monseniorului Ghika

D

intre locurile de pelerinaj pe care Monseniorul Ghika le-a vizitat de-a lungul vieţii sale ne vom opri asupra a două dintre ele, foarte cunoscute de creştinii catolici şi nu numai. Vom prezenta aceste locuri de pelerinaj din perspectiva impresiilor pe care Fericitul Vladimir le-a transmis prin corespondenţă sau prin scrierile sale.

1. LOURDES

La Lourdes a fost de multe ori. Marie Ghyka, verişoara sa, îl îndeamnă să viziteze acest loc deosebit, întrucât Vladimir Ghika se afla atunci la Biarritz, care se găseşte aproape de Lourdes. Nu ştim cu certitudine dacă a şi fost atunci. Scrisoarea este din anul 1909. Ştim cu certitudine că a fost în anii 1918, 1920, 1921, 1923, 1928, 1934 şi 1939. Dintr-o scrisoare adresată cumnatei sale, Elisabeth, datată 8 iulie 1920, reiese că Monseniorul Ghika tocmai se întorsese dintr-un pelerinaj la Lourdes. În aceeaşi scrisoare se menţionează faptul că mai fusese şi cu doi ani înainte, adică în 1918. În ambele ocazii fusese cu intenţii precise de rugăciune pentru anumite persoane. Lucru pe care îl va întreprinde la fiecare pelerinaj. Din agenda de pe anul 1921 aflăm că Monseniorul Ghika a fost la Lourdes în perioada 22-28 iunie. Agenda din anul 1928 notează o altă călătorie la Lourdes în perioada 8-12 martie şi de asemenea o Liturghie celebrată la grotă pe 11 martie. O scrisoare adresată lui Jacques Maritain, datată 4 iulie 1921, relatează o minune pe care a constatat-o Monseniorul Ghika la Lourdes. Este vorba de cazul unui băiat care nu putea să meargă, din cauza unui reumatism articular care l-a imobilizat şi i-a atins şi inima. Se vindecă de ambele boli şi umblă apoi peste tot, ajutându-i pe ceilalţi bolnavi cu diverse comisioane. Într-o altă scrisoare vorbeşte de fiica unui refugiat polonez care şi ea scapă de la moarte şi revine la o stare normală. Vladimir Ghika numeşte oraşul Lourdes „l’endroit des guérisons” [locul vindecărilor]. Pentru Vladimir Ghika aceste pelerinaje la Lourdes constituiau ocazii de rugăciune pentru diverse persoane care i se recomandau cu acest scop sau pe care el le cunoştea, cu boli, cu suferinţe. Într-o scrisoare notează pietatea extraordinară de care dau dovadă pelerinii care vin la Lourdes. Într-o altă scrisoare vorbeşte de 4-5 zile petrecute la Lourdes unde, în ciuda vremii nefavorabile, au fost alte condiţii care s-au dovedit foarte prielnice.

2. IERUSALIM

În anul 1928, Monseniorul Ghika a participat la Congresul Euharistic de la Sidney. Acesta s-a desfăşurat în perioada 6-9 septembrie. Cu această ocazie a efectuat o

amplă călătorie pe mare, începută în luna iulie a acelui an cu întoarcere în luna noiembrie. În perioada 23 octombrie – 3 noiembrie s-a aflat în Palestina. Aici a vizitat locurile sfinte, respectiv, Ierusalim, Betleem, Nazaret, Cafarnaum. A văzut Calvarul, grădina Ghetsemani, muntele Sion, lacul Tiberiada, muntele Carmel. Pe 24 octombrie a celebrat o Liturghie la Sfântul Mormânt, pe 1 noiembrie a fost pe Muntele Măslinilor, iar pe 2 noiembrie a parcurs Calea Crucii. Liturghia de la Sfântul Mormânt a avut un impact deosebit asupra Monseniorului, iar harul deosebit pe care l-a primit atunci l-a făcut să dorească să împărtăşească această experienţă şi altor persoane. Astfel, într-un text păstrat despre această vizită la Ierusalim şi mai precis despre Liturghia oficiată la Sfântul Mormânt, Vladimir Ghika relatează despre această celebrare dintr-un spaţiu strâmt care de-abia îi permitea să se întoarcă, dar în care a putut să vadă cerurile deschise, după cum spune el. În cuvinte simple, Monseniorul descrie realitatea acestei celebrări euharistice, în care Isus este prezent cu adevărat, ca la orice Liturghie de altfel, dar cu o semnificaţie cu totul aparte în acel loc al învierii: „Pronunţ cuvintele sale, în numele său, şi El – nu o amintire a Sa, nu o prezenţă mistică a Sa, ci El cu trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea sa unite aşa cum au fost în ziua Învierii revine aici, şi revine prin mine, după cum el a îngăduit şi a poruncit”. Mormântul gol este locul celebrării, un loc care nu mai are nevoie de piatra sacră cu relicva unui martir jertfit pentru Cristos, pentru că aici a înviat Isus. Iulia COJOCARIU Actualitatea Creștină august 2014


Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Duminica a XVIII-a (A)

Is 55,1-3; Ps 144; Rom 8,35.37-39; Mt 14,13-21 e când Isus Cristos a început să predice, Sfântul evanghelist Matei notează în mod constant faptul că mulţimile se adună tot mai numeroase în jurul Lui, pentru ca să-L asculte, întrucât învăţătura Lui este inedită..., le merge la inimiă..., îi uimeşte..., îi vindecă... El îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor lor (7, 29). Aşa se explică faptul că, deşi abia a încheiat o serie de învăţături şi ar fi dorit să se retragă într-un ţinut nelocuit pentru a fi singur măcar câtva timp, Isus se vede iarăşi întâmpinat de o mare mulţime de oameni care a alergat înaintea Lui. Văzând această mulţime de oameni, Isus a fost cuprins de milă faţă de ei şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Mai apoi, spre seară, când ucenicii i-au cerut Mântuitorului să-i lase să plece ca să-şi caute de mâncare, El le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce!”. Or, ei consideră că nu poate fi hrănită o mulţime de vreo cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, doar cu cinci pâini şi doi peşti. Cu toate acestea, Isus ţine ca oamenii să fie hrăniţi întrucât El vrea ca toţi cei care Îl caută să afle la El vindecare şi hrană pentru suflet şi pentru trup, lumină pe calea vieţii – situându-se astfel în linia profeţiei din prima lectură în care Dumnezeu îi îndemna pe aleşii săi: Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic. De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură?... Deschideţi-vă urechile! Veniţi la mine! Ascultaţi şi veţi trăi! Ce să înţelegem, însă, prin acea generoasă şi gratuită ofertă de apă şi de grâu, de vin şi de lapte? Oare Isus vrea să transforme Biserica într-o fundaţie caritativă planetară care împarte mereu ajutoare? Evident că nu! Din modul în care Isus se comportă atunci când satură mulţimea înţelegem că înmulţirea pâinilor are loc într-un cadru special: după ce a poruncit mulţimii să se aşeze, ne spune Sfântul Matei, [Isus] a luat pâinile... şi, ridicându-şi ochii spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le împartă... Prin acest mod de exprimare, evanghelistul ne sugerează atmosfera Sfintei Liturghii în care ucenicii se adună în jurul Mântuitorului pentru a-L asculta şi a-I medita cuvintele şi pentru a se hrăni cu Trupul şi Sângele său. Or, tocmai în acest cadru ucenicii descoperă iubirea Lui faţă de ei, dar şi, potrivit lecturii a doua, în ce constă răspunsul lor la această iubire: Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Un astfel de ataşament nu poate să nu treacă prin iubirea şi slujirea aproapelui care presupune adesea să-şi împartă pâinea cu cel flămând...

D

Actualitatea Creștină august 2014

Duminica a XIX-a (A)

1Rg 19,9-13a; Ps 84; Rom 9,1-5; Mt 14,22-33 pisodul evanghelic al acestei duminici se situează în continuarea celui de duminica trecută, care ni-L prezenta pe Isus venit într-un ţinut pustiu ca să fie singur. Mântuitorul nu a avut parte de momentele de singurătate pe care şi le-a dorit întrucât o mulţime de oameni L-a întâmpinat. Mila pe care i-au stârnit-o acei oameni L-a condus pe Isus să-i vindece pe cei bolnavi şi, la apusul soarelui, să-i hrăneacă cu doar cele cinci pâini şi doi peşti pe care apostolii le-au oferit. Or, fragmenul evaghelic de astăzi ni-L prezintă pe Cristos într-o ipostază mai puţin obişnuită. Într-adevăr, după ce le-a poruncit ucenicilor să se urce în barcă şi să treacă pe celălalt ţărm al mării şi a dat drumul mulţimii, Isus s-a urcat, mai întâi, pe munte ca să se roage, iar mai apoi, spre ziuă, s-a apropiat de barca ucenicilor, zguduită de valurile agitate, umblând pe mare. Această ipostază enigmatică a lui Isus, care merge pe mare, provoacă în noi nenumărate întrebări: Cum e posibilă o astfel de deplasare? De ce Sfântul Petru a putut să păşească pe apă atâta timp cât s-a încrezut în cuvântul lui Isus care l-a chemat la el, iar în momentul în care a încolţit într-însul îndoiala a început să se scufunde? Ce vrea, de fapt, evanghelistul să ne trasmită cu acest episod? Mai multe elemente din text ne sugerează un cadru care aminteşte contextul pascal atât al Vechiului Testament (Isus, asemenea lui Moise, se îngrijeşte de popor şi-l hrăneşte în pustiu sau îi salvează din mare pe cei ameninţaţi, ca la Marea Roşie), cât şi al Noului Testament (Isus, purtând trăsăturile de înviere, nu mai poartă condiţionările spaţiale ori gravitaţionale şi păşeşte triumfător peste valurile mării învolburate sau salvează şi conduce Biserica – simbolizată de barca în care se află ucenicii). În plus, incidentul afundării în valuri a lui Petru din cauza necredinţei sugerează dificultatea cu care mai târziu vor accepta apostolii realitatea şi lucrarea salvatoare a lui Isus Cristos înviat. Cu alte cuvinte, Sfântul Matei ne invită la o lectură în cheie pascală a acestor întâmplări din viaţa lui Isus, lectură ce ne va fi utilă şi nouă în situaţiile dificile ale vieţii noastre. Într-adevăr, adesea, viaţa noastră seamănă cu o rătăcire în pustiu sau cu o călătorie pe o mare agitată. Cine ar putea fi acela care să ne vină în întâmpinare şi să readucă în viaţa noastră pacea? În prima lectură de astăzi, care relatează experienţa întâlnirii profetului Ilie cu Dumnezeu, autorul cărţii ne spune că: Domnul nu era în furtună,... nu era în foc,... nu era în cutremur, ci în foşnetul unei dulci adieri de vânt. Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, traversează o experienţă tulburătoare: se preocupă de mântuirea poporului evreu din care provine, depozitarul profeţiilor şi

E


Sfânta Scriptură al făgăduinţelor, dar care nu recunoaşte în Isus pe Mesia. Mântuirea, totuşi, vine de la Domnul. Lui nu-i rămâne decât să strige ca şi Petru: Doamne, salvează-mă!

Duminica a XX-a (A)

Is 56,1.6-7; Ps 66; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28

D

acă în textele mai vechi ale Sfintei Scripturi era recunoscut faptul că fiecare popor îşi are propriul Dumnezeu care se îngrijeşte de el şi îl apără, textele mai noi, inspirate de predicile profeţilor, adoptă convingerea că Dumnezeul lui Israel este singurul Dumnezeu ce conduce destinele tuturor popoarelor. Prin urmare, profeţi, precum Isaia, vor începe să vorbească despre alaiurile de străini ce se îndreaptă către muntele cel sfânt al Domnului, spre Ierusalim, pentru a aprofunda prescrierile din Legea lui Moise şi a-I aduce cultul cuvenit în Templu. În prima lectură de astăzi, Dumnezeu confirmă faptul că de mântuirea lui vor avea parte toţi cei care îi păzesc şi îi împlinesc Legea, chiar şi străinii de popor: Pe străinii care se vor pune în slujba Domnului, din iubire pentru numele lui... şi toţi aceia care vor respecta ziua de odihnă a mea... şi vor rămâne statornici în legământul meu, îi voi conduce la muntele meu cel sfânt..., iar Casa mea se va numi „Casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Din păcate, această convingere nu a fost împărtăşită de toţi membrii poporului lui Israel. O parte din popor a apărat cu gelozie ideea că Iahve este Dumnezeul exclusiv al evreilor şi că străinii n-ar prea putea beneficia de bunăvoinţa Lui. Or, fragmentul evanghelic de astăzi ne dovedeşte faptul că, potrivit profeţiei lui Isaia, străinii sunt capabili de gesturi surprinzătoare prin care dovedesc ataşamentul lor faţă de Dumnezeul lui Israel şi de Trimisul său. Astfel, în timp ce Isus se afla în ţinutul Tirului şi al Sidonului, o femeie cananeancă îi cere să îi elibereze fiica de un duh necurat care o chinuia. În mod normal, Isus ar fi trebuit să o refuze de vreme ce poporul din care ea provenea fusese exclus de la mântuire, întrucât i-a persecutat pe evrei (cf. Dt 7,1-6 sau 20,16-18). Isus săvârşeşte, totuşi, vindecarea copilei şi o face pentru mărturia admirabilă de credinţă a mamei în mesianitatea Lui atunci când i se adresează cu formule care aparţin patrimoniului religios iudaic şi creştin: Doamne… sau Fiul lui David… şi mai ales … şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor. Credinţa femeii canaaneene este şi mai elocventă (şi de aceea merită răsplătită) dacă ţinem cont că episodul nostru este precedat de o controversă destul de aprinsă cu bătrânii poporului (15,1-20), care nu sunt capabili să iasă dintr-o tradiţie devenită nefuncţională şi să recunoască noutatea mântuitoare a Evangheliei lui Isus Cristos. Or, tocmai această femeie păgână, prin cuvintele ei atât de înţelepte şi atât de curat cristologice, a dat dovadă că şi-a însuşit esenţialul Evangheliei predicate de Mântuitorul. Drept concluzie, Sfântul Paul evocă în lectura a doua adevărata logică a obţinerii mântuirii lui Dumnezeu. Criteriul nu este etnic, ci acela al ascultării încrezătoare şi al ataşamentului faţă de Evanghelia lui Isus Cristos. El speră ca într-o zi conaţionalii săi să renunţe la gelozia lor faţă de străinii mântuiţi şi să îmbrăţişeze credinţa în Cristos, care ne face pe toţi fraţi.

Duminica a XXI-a (A)

Is 22,19-23; Ps 137; Rom 11,33-36; Mt 16,13-23 entru toţi cei trei evanghelişti sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) episodul evanghelic propus spre meditare în această duminică reprezintă un moment de referinţă. Întradevăr, până în acest moment, Isus a desfăşurat o activitate misionară în regiunea de nord a Israelului, mai precis în Galileea. Mai înainte însă de a-şi începe activitatea în sud, în Iudeea, Mântuitorul face un bilanţ al activităţii desfăşurate până atunci. Acest bilanţ încearcă să stabilească modul în care este perceput de către cei care l-au auzit vorbind sau care au beneficiat de intervenţiile sale salvatoare: vindecări de boli, învierea morţilor, eliberare de duhuri necurate etc. Întrebaţi fiind ucenicii care l-au însoţit în tot acest timp, ei relatează opiniile mulţimii: Unii spun că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre profeţi… O astfel de exprimare indică faptul că Isus ajunge să fie comparat cu personaje de referinţă în istoria şi spiritualitatea poporului ales. Cu alte cuvinte, El ar manifesta puteri asemănătoare celor ale „oamenilor lui Dumnezeu” pomeniţi mai sus. Într-un al doilea moment al anchetei sale, Isus trece de la o problemă generală la o interpelare personală: Dar voi, cine spuneţi că sunt eu? Formulată astfel, interpelarea făcută ucenicilor devine problema unică şi decisivă pe care se joacă destinul oricărui om. Astăzi, ca şi în timpul lui Isus, nu e suficient să te referi, pentru a spune cine este El, la un personaj din trecut. Răspunsul pe care fiecare ucenic e chemat să-l dea trebuie să reflecte relaţia deja existentă cu Trimisul Tatălui, relaţie cu cel numit de către purtătorul de cuvânt al ucenicilor (Simon-Petru) Cristos. Acest titlu dat lui Isus, după cum bine ştim, îl desemnează pe Regele din dinastia davidică, cea care adună poporul lui Dumnezeu, are grijă şi conduce pe fiecare membru al lui, aidoma Păstorului cel Bun. Răspunsul lui Simon Petru reflectă această descoperire pe care el şi ceilalţi ucenici o vor face în mod progresiv. E drept că sensul acestui titlu de Cristos avea să asume o dimensiune pe care Apostolul Petru nu o putea, în acel moment, nici întrezări şi nici înţelege prea uşor: aceea a suferinţei mântuitoare, aidoma Servitorului suferind, prezisă de profetul Isaia, dar şi de alţi profeţi. Atât el cât şi ceilalţi ucenici vor trebui să traverseze experienţa pătimirii, morţii şi învierii Mântuitorului pentru a înţelege valoarea jertfei de sine din iubire pentru cei mulţi, să experimenteze în mod personal viaţa cea nouă de înviere pe care Isus Cristos o oferă tuturor celor botezaţi, adică tuturor celor care, prin Botez, au murit şi mai apoi au înviat împreună cu El. Cert este că mărturia lui e recunoscută de Isus drept fundamentală şi, atât pe mărturia cât şi pe persoana lui Simon Petru, El îşi fondează Biserica. Ucenicul de astăzi are nevoie, mai mult decât oricând, să „rişte” totul pe această relaţie cu Cristos, convins fiind că doar la El se află sursa vieţii şi a împlinirii personale.

P

Pr. Tarciziu ȘERBAN

kl Actualitatea Creștină august 2014


Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în NEPAL Pe Acoperișul Lumii sau țara cu cinci anotimpuri

N

epalul este un stat fără ieșire la mare, cu o suprafață de 147.181 km2 (cam două treimi din suprafața României), situat în Asia meridională, mai precis pe versantul sudic al Munților Himalaia (numiți și Acoperișul Lumii). Aici se află locul de naștere al lui Buddha și tot aici se întâlnesc două mari plăci tectonice, Peninsula Indiană și Eurasia, a căror confruntare împinge Munții Himalaia în sus și supune Nepalul la cutremure repetate. Relieful țării coboară în trepte, de la culmile cele mai înalte, începând cu Everestul la 8848m, la zona de „dealuri” (între 800 și 4000 m), și până la câmpiile din sud, numite terai, care în punctul lor cel mai jos ating o altitudine de 67 m deasupra mării (ceea ce, la nivel de țară, echivalează cu o diferență în altitudine de aproape 8800 m!). Din acest motiv, și în funcție de altitudine, Nepalul cunoaște cinci anotimpuri (primăvară, vară, muson, toamnă și iarnă) și o paletă climatică ce se întinde de la subtropical la polar. Cea mai mare parte a celor 26,4 milioane de nepalezi locuiesc în capitala Kathmandu (circa 4 milioane) și în văile fertile ale râurilor care brăzdează țara de la nord la sud. Datorită climatului subtropical, agricultura este posibilă până la altitudini considerabile (circa 4000 m); aici locuiesc faimoșii șerpași, oameni neînfricați și călăuze căutate de către alpiniștii străini care doresc să-și încerce puterile cu înălțimile Himalaiei. Nivelul de dezvoltare al țării este scăzut; venitul anual pe cap de locuitor abia dacă depășește 1.000 de dolari. Din această cauză, alte circa 2 milioane de nepalezi, majoritatea bărbați, lucrează peste hotare, inclusiv în armata indiană și britanică, unde sunt foarte apreciați pentru curajul și destoinicia lor.

Istoria se repetă – de-a-ndoaselea? Populația Nepalului descinde din trei valuri migratoare sosite din India, Tibet și China. Conform tradiției locale, în timpuri preistorice un înțelept pe nume Ne s-ar fi stabilit în valea râului Kathmandu. Sub ocrotirea lui (pala în nepaleză, de unde numele Nepali – „ținut ocrotit de Ne”), populația din vale a prosperat, formând primul nucleu al viitorului stat. Din antichitate și până în Evul Mediu, pe teritoriul Nepalului de azi au coexistat mai multe stătulețe, din a căror uniune definitivă a luat naștere, la mijlocul secolului al XVIII-lea, regatul Nepalului, adesea râvnit de cei doi mari vecini ai săi, India și China, dar niciodată complet subjugat. În 1846, în urma unei lovituri de stat, conducătorul militar Jung Bahadur Rana a instaurat o nouă linie monarhică, rămasă în istorie pentru corupția și autoritarismul său. Actualitatea Creștină august 2014

Catedrala Catolică Adormirea Maicii Domnului din Kathmandu (interior)

Spre sfârșitul anilor ’40 ai secolului trecut, noile mișcări democratice au început să conteste autoritatea monarhiei. Totodată, India, pe fondul invadării Tibetului de către China, a considerat că trebuie să-și consolideze influența în Nepal și a sprijinit venirea la tron, în 1951, a unui nou rege și instaurarea unui partid de guvernământ, punând astfel capăt abuzurilor dinastiei Rana. Timp de aproape zece ani Nepalul a cunoscut o perioadă de libertate și prosperitate, până în 1959 când regele următor a anulat experimentul democratic desființând partidele și instaurând o monarhie absolutistă. Așa se face că în anul 1989, când în Europa și mai apoi în URSS guvernele comuniste începeau să cadă asemenea pieselor de domino, mișcările democrat-populare din Nepal păreau să împingă țara tocmai în direcția opusă. În 1996, țara a căzut pradă unui sângeros război civil între forțele de guvernământ și susținătorii Partidului Comunist Nepalez (maoist). Conflictul, soldat cu peste 14.000 de morți, dintre care mulți civili, s-a încheiat abia în 2006, când regele a renunțat la tron în favoarea unui sistem de guvernare pluripartit, cu majoritate de stânga. Totuși, instabilitatea politică a continuat încă șase ani, îngrădind mult progresul economic și social al țării.

Sarea pământului Am insistat asupra acestor detalii pentru că ele au influențat în mod decisiv profilul Bisericii Catolice în Nepal. În această țară creștinii reprezintă numai 1,4% din populație. Celelalte religii practicate sunt hinduismul – 80%, budhismul – 9 %, islamismul – 4,4%, kirati – 3% și animismul – 0,1% (dar cifrele sunt aproximative datorită sincretismului care caracterizează credințele tradiționale ale nepalezilor). Astăzi catolicii nepalezi sunt în număr de circa 10.000 (după cele mai optimiste estimări). În 2011, conform siteului www.catholic-hierarchy.org, ei aveau 8 parohii în care slujeau 14 preoți diecezani și 53 de preoți călugări, alături de 239 de persoane consacrate (79 bărbați și 130 femei). Din cât se știe deocamdată, primul catolic care a pășit pe teritoriul Nepalului a fost preotul iezuit portughez Juan Cabral, aflat în trecere prin Kathmandu în primăvara anului 1628. Atât el, cât și alți doi iezuiți care au trecut pe aici în 1661 au fost primiți cu interes și bunăvoință de către rege,


Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume

Liturghie în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kathmandu

dar nu au rămas. Prima prezență catolică de durată în Nepal se datorează călugărilor capucini, care au deschis aici o primă misiune în urma unei decizii din 1703 a Congregației De propaganda fide, materializată abia în 1714. În ciuda a nenumărate lipsuri, dificultăți și neînțelegeri, munca de evanghelizare a capucinilor a dat roade și la data de 24 martie 1760 Părintele Tranquillius a binecuvântat o mică biserică situată în Kathmandu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe lângă aceasta, mai existau alte două capele, una în Bhaktapur și cealaltă în Patan (Nepalul era pe atunci împărțit în trei state, purtând cele trei nume de mai sus). Nouă ani mai târziu, mica misiune a trebuit să se retragă în India, împreună cu un număr de credincioși, dar a promis că va reveni. Cu diverse întreruperi, capucinii au reușit să asigure o prezență până în anul 1814, când Nepalul a intrat în război cu Compania Indiilor de Est. Tratatul de pace încheiat după război, în 1916, prevedea ca niciun european să nu intre în țară fără permisiunea guvernului britanic, fapt care a închis, practic, accesul străinilor în Nepal până în 1947, când India a devenit independentă și tratatul a încetat să mai funcționeze. Deși situația politică nu permitea o slujire publică, diverși muncitori veniți din India pe plantațiile de ceai din estul Nepalului erau catolici și, începând cu anii ’40, preoți din regiunea Bihar, aflată la graniță, veneau incognito ca să administreze Sfintele Sacramente. În aceste condiții a supraviețuit catolicismul nepalez până în anul 1949, când preotul iezuit Marshall Moran, membru în senatul Universității din Patna, a fost rugat să supravegheze examenele organizate de Colegiul Trichandra din Nepal, afiliat universității mai sus numite. Pe când se afla în Nepal, Părintele Moran a avut o întrevedere cu primul ministru, care l-a invitat să deschidă o școală în Nepal. Inițiativa a fost urmată de altele, în domeniul educației, al asistenței medicale și sociale etc. În 1983 Nepalul a stabilit relații diplomatice cu Vaticanul și Sfântul Părinte a ridicat teritoriul la rang de Misiune sui iuris, încredințând Monseniorului Anthony Francis Sharma, primul iezuit nepalez, conducerea tinerei Biserici Catolice din Nepal. Anii care au urmat au fost marcați de o relativă libertate religioasă, care pentru catolicii nepalezi s-a concretizat prin crearea unui cler indigen, deschiderea de noi parohii și centre de misiune, înființarea de școli și centre de asistență care au servit milioane de nepalezi, mai ales prin intermediul congregațiilor religioase și al organizației Caritas Nepal, creată în 1989. Ca urmare a acestei creșteri,

Școală din Nepal pentru copiii refugiați din Butan

în 1997 Biserica Catolică din Nepal a fost ridicată de către Sfântul Scaun la rangul de Prefectură apostolică, după ce în 1993 primise și o recunoaștere oficială din partea statului nepalez, cu titlul de „Societatea Catolică din Nepal”.

Singura evanghelizare permisă - exemplul Pentru foarte mult timp, Nepalul s-a mândrit cu titlul de „singurul stat totalmente hindus din lume”. Convertirile sunt considerate o încălcare a legii; într-adevăr, constituția țării prevede că „fiecare persoană are dreptul să profeseze și săși practice religia așa cum a moștenit-o de la strămoși, cu respectul cuvenit pentru practicile tradiționale, dar având în vedere că nicio persoană nu poate să se convertească la religia niciunei alte persoane”. În aceste condiții, Biserica Catolică din Nepal, alături de celelalte confesiuni creștine (protestante), a promovat ca metodă de evanghelizare slujirea și exemplul, cu roade care nu au întârziat să apară. În ciuda persecuțiilor anticreștine (școli și spitale arse, un preot asasinat, două persoane ucise și 15 rănite într-un atentat în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kathmandu), persecuții care au marcat perioada războiului civil și au continuat până în 2012, Biserica Catolică a crescut în mod constant, de la 4000 de membri în 2006 la aproape 10.000 în 2012. „În virtutea botezului, noi, creștinii avem dreptul și datoria să răspândim mesajul lui Cristos în Nepal și să dăm mărturie despre venirea sa pe pământ și despre jertfa sa”, spunea Mons. Sharma în prezența a mii de catolici, hinduși și budhiști veniți să asiste la Liturghia din noaptea de Crăciun în catedrală în anul 2012, an în care Crăciunul a fost declarat oficial sărbătoare națională. Cu aceeași ocazie, președintele Nepalului a adresat un mesaj în care arăta că, într-o țară sfâșiată de zece ani de război între maoiști și suporterii monarhiei hinduse, creștinii au contribuit, prin slujirea și devotamentul lor, la promovarea păcii, a bunăvoinței și a fraternității. Dar cea mai frumoasă mărturie vine din partea unei tinere studente de 19 ani: „Deși sunt hindusă, spune ea, Crăciunul mă face curioasă. Mulți dintre colegii și prietenii mei de la școală sunt creștini și schimbul de daruri și urări a devenit o tradiție pentru noi. În noaptea de Crăciun, aprind lumânări și mă rog pentru pace și pentru mântuirea sufletului meu. Acest lucru îmi dă speranță și curaj”. Liana GEHL Actualitatea Creștină august 2014


Universul familiei

Un pelerinaj la pas, prin praf

Î

n ultimii ani am avut şansa de a lua parte la pelerinajul în cinstea sărbătorii Maicii Domnului de pe muntele Carmel care se desfășoară de la Baloteşti la Mănăstirea carmelitanilor de la Ciofliceni. Un drum de opt kilometri străbătut în compania călugărilor şi credincioşilor de diferite vârste. Un drum presărat cu psalmi, cântece, meditaţii, cu trudă, cu un popas de ostoire a foamei şi, în cele din urmă, cu celebrarea Sfintei Liturghii la mănăstire. Spre deosebire de alte drumuri în care pelerinii sunt purtaţi cu mijloacele de transport până la uşa sanctuarelor sau la poarta mănăstirilor, cel de la Ciofliceni e străbătut la pas, trecând prin sat, prin pădure, printr-o poiană, apoi din nou prin pădurea deasă a Snagovului, timp în care pe încălţămintea pelerinilor se adună praful cărărilor, polenul florilor, verdele ierbii. Drumul e asemenea înaintării printrun labirint, în care totuși există firul ce ne scoate la liman. Oricât de luminoasă ar fi ziua, oricât de tare ar bate soarele, intrarea în desişul pădurii aduce cu sine întunericul răcoros şi împăciuitor. Chiar dacă itinerarul nu este foarte lung, oboseala îşi spune cuvântul. Cufundarea în ultima parte a traseului e însoţită de o anume durere care, trăită la umbra arborilor falnici printre ale căror ramuri înverzite mai sclipeşte câte o rază de soare pe ici, pe colo, aminteşte parcă ceva din noaptea întunecată a simţurilor şi a credinţei, descrisă într-un mod cutremurător de către Sfântul Ioan al Crucii în poemele sale. Chipurile asudate, prăfuite, însetate ale pelerinilor par a se mira întrebător: „ce caut aici?” Şi eu am trăit aceste momente. Mirarea s-a ivit în ascunzişul minţii, la zămislirea ei dându-şi mâna dogoarea soarelui, truda, setea dar şi cuvintele psalmistului: „Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 62,2). Acest „ce caut?” poate fi semnul îndoielii sau e chiar întrebarea! Acea întrebare care de multe ori lipseşte din viaţa noastră, iar atunci când lipseşte suntem săraci şi goi. Totuşi, înaintând alături de atâtea şi atâtea chipuri de pelerini se încheagă tot mai mult convingerea de a fi în căutarea unui chip. O convingere care se limpezeşte pas cu pas pe măsura apropierii de mănăstire. Astfel încep să aibă şi mai mare greutate cuvinte ca „eu caut, Doamne, faţa ta, nu-ţi ascunde

Actualitatea Creștină august 2014

faţa de la mine” (Ps 27,8), ori ca ale poetului Lagerkvist „Cine eşti tu care îmi umpli inima cu absența ta? Care umpli pământul cu absenţa ta?” Consider că acesta ar putea fi punctul culminant al pelerinajului. Dintre miile de paşi acesta este, de fapt, cel decisiv, cel care acoperă distanţa, potenţial veşnică, dintre îndoială şi întrebare. Îndoiala este o întrebare neexprimată, închisă, care duce la sufocare, la atrofiere. Dacă îndoiala stinge focul dorinţei, întrebarea îl reaprinde. Cine pleacă la drum vrea să spulbere îndoiala. Pelerinul nu este omul îndoielii, ci al întrebării, e cel care caută cu toată fiinţa sa răspunsul. Caută chipul pe care e conștient că nu-l poate întâlni ca urmare a unei discuţii de salon. De aceea se lansează pe cărările vieţii. Iar pelerinajul este parabola care exprimă cel mai bine viaţa pe care o putem asemăna cu un labirint întunecat şi în bună parte nedesluşit. Însă, înainte de toate, pelerinajul e un drum de rugăciune şi căutare. Atenţie! Ordinea e importantă: nu de căutare şi rugăciune. Căutarea nu se află niciodată înaintea rugăciunii. Asta în ciuda înclinaţiei comune de a considera că rugăciunea intervine numai după ce se cunoaşte rostul căutării. În alte cuvine: îl caut pe Dumnezeu şi dacă îl găsesc mă rog, iar dacă nu-l găsesc cum să mă rog? Drumul bătut la pas devine modul concret de a da glas rugăciunii, întrebării, dorinţei ca Dumnezeu să-şi arate chipul. Asta caut: chipul. A merge pe jos ore, zile, săptămâni este începutul schimbării ori, în termeni creştini, al convertirii. La urma urmei nu contează orele petrecute la drum, nu contează kilometrii parcurşi, ci recunoaşterea propriilor limite, a condiţiei de făptură nevoiaşă, care în faţa absenţei-prezenţei lui Dumnezeu i se abandonează, devine conştientă că îi aparţine. În acest proces de conştientizare colbul, polenul şi verdele ierbii îşi au rostul că, de fapt, „din pământ suntem făcuţi, şi în pământ ne întoarcem”. Şi cum „creatura fără Creator piere” (GS 38), pelerinajul devine modalitate vizibilă de exprimare a apartenenței „la poporul lui Dumnezeu în drum către patria promisă”. Pr. Fabian MĂRIUŢ


Universul familiei

Pelerinajul este o întoarcere acasă

F

ericitului Vladimir îi plăcea să călătorească. Prefera mersul pe jos. Deşi nu face parte din rândul globe-trotterilor - dacă luăm termenul în sensul său strict -, călătoriile sale l-au dus în locuri îndepărtate şi greu de atins pentru mulţi dintre noi folosindu-se de mijloacele de deplasare corespunzătoare vremurilor sale. Buenos Aires, Manila, Sidney, Tokio sunt câteva din ţintele la care a ajuns. Numai parcurgerea acestor drumuri dinspre şi înspre Europa ne lămureşte că distanţele adunate sunt mai mult decât ocolul pământului. Cunoscând apetitul şi disponibilitatea de deplasare a Fericitului, cu un strop de ironie papa Pius al XI-lea îl califica drept vagabond apostolic. Ironia vine din combinarea adjectivului apostolic cu substantivul vagabond. Primul este un termen profund bisericesc, al doilea în schimb este profund profan, întrucâtva dispreţuitor. Vagabondul nu are casă, masă, apartenenţă precisă. Vagabondul e un străin pribeag, chiar o persoană periculoasă. Din start însă, Vladimir este un cetăţean al lumii. Născut la Constantinopol, legat de plaiul moldav, crescut la Toulouse, şcolit la Roma, misionar la Tesalonic, preot la Paris, martir la margine de Bucureşti, toate acestea sunt parte dintr-o călătorie care acoperă nu numai distanţe geografice, ci și culturale şi spirituale. Cred că termenul vagabond i se potriveşte bine dacă îl legăm şi de clasica virtute monastică xenitia – adică înstrăinare, din limba greacă, ori de expresia biblică „lepădare de sine”. Întradevăr, Vladimir trăieşte în lume ca un străin, renunţând voluntar la blazon, la proprietăţi, la averi, la a avea un acoperiş deasupra capului, pentru a deveni întru totul apostolic. Acest vagabond s-a regăsit pe sine în cartierul sărmanilor Villejuif, de la marginea Parisului, locuind într-un vagon dezafectat care i-a fost deopotrivă bucătărie, dormitor, sufragerie şi capelă pentru Sfânta Liturghie. În jurul vagabondului din vagon s-a încropit o comunitate creştină, devenită parohie ulterior. Xenitia monastică l-a dus să-şi însuşească acea stare de simplitate indicată de Isus ucenicilor: „să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălţaţi cu sandale şi: «să nu poarte două tunici»” (Mc 6,8). Aşa a plecat la drum Fericitul, iar Dumnezeu l-a transformat într-un pelerin vestitor al Evangheliei. Înainte de sărbătoarea naşterii Maicii Domnului, înainte de începutul anului şcolar 2014-2015, la un an după înscrierea venerabilului Vladimir în rândul Fericiţilor, sâmbătă, 6 septembrie, vom pleca şi noi la drum, ca pelerini. În acest itinerar îi vom oferi Domnului, prin mijlocirea Maicii Sfinte, pe care o venerăm în Biserica mănăstirii de la Ciofliceni, gândul nostru de rugăciune, făcând şi mai vizibilă acea definire a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu pelerin către patria promisă. În acest pelerinaj vom încerca să ne înstrăinăm de griji, apăsări şi, mai ales, de păcate. De fapt, o ieșire din rătăcire, din vagabondare prin agitaţia continuă a timpurilor de faţă. Nu vom lua

la drum decât strictul necesar şi, mai ales, dorinţa de a urma simplitatea dezarmantă care se degajă din gândurile Fericitului Vladimir. Dintre ele ni-l reamintim mereu pe cel care ţine alături căsătoria şi preoţia: „În căsătorie, ca şi în

preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic”.

Odată cu taina căsătoriei am primit haruri nebănuite a căror forţă o descoperim pas cu pas în lupta vieţii. Urmează să le cerem în rugăciune ca să trăim forţa lor mereu nouă. Urmează să ne îndreptăm privirea spre cer ca să-i cerem Domnului îndurarea. La asta ne ajută pelerinajul, ne scoate din haos (mai ales din cel sufletesc) ca să toarne în noi ordinea cerului. Fericitul Vladimir spunea că „Toate mişcările cerului sunt pelerinaje”. O modalitate frumoasă de a arăta că înainte ca noi să mergem înspre Dumnezeu e Dumnezeu care a venit înspre şi la noi. Pelerinajul e o întoarcere acasă. Acolo, aici, acasă, suntem aşteptaţi mereu cu masa pusă. Apropo de „mişcările cerului”, dorim să încheiem cu o pildă. Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: „Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele”. „Dar acela?” - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. „Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu” - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu mâhnire în suflet. Pelerinajul este un drum spre simplitate, spre cer, e un apostolat care aduce mai multă lumină pe pământ, în lume şi în suflete. Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină august 2014


Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Întâlnirea Diecezană a Tineretului Catolic, un loc care a unit inimi

Î

n perioada 10-13 iulie, la Oratoriul „Sfântul Leonard Murialdo” din Popeşti-Leordeni, a avut loc Întâlnirea Diecezană a Tineretului Catolic, la care au participat tineri din toate parohiile Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, reunind-se astfel aproximativ trei sute de suflete. Tema Întâlnirii a fost inspirată din mesajul Sfântului Părinte pentru Ziua Mondială a Tineretului „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3) și a purtat numele: ISUS PE PRIMUL LOC. Cu ajutorul episcopilor diecezei noastre, ÎPS Ioan Robu, ArhiepiscopMitropolit de Bucureşti, și PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, a preoților prezenți şi a tinerilor animatori, cei aproximativ 300 de participanţi s-au străduit să înțeleagă cât de important este ca Isus să ocupe

primul loc în viața lor. Pentru a reuși aceasta, totul s-a derulat conform unui program stabilit de către Echipa diecezană a tinerilor, călăuzită de pr. Daniel Bulai, responsabil diecezan cu pastorația tineretului, și cu ajutorul sprijinului oferit de cei doi episcopi. Discuţiile în grupurile mici şi mari, ocaziile de spovadă şi întâlnirea cu Isus în intimitatea Preasfântului Sacrament, precum şi alte activităţi derulate în timpul zilei au amplificat frumusețea și intensitatea acestor zile. Participanţii au avut vârste cuprinse între 14-30 de ani, iar pe parcursul celor 4 zile de sărbătoare au fost găzduiţi de familiile din Popești (fetele) și de liceul din Popeşti (băieții). În prima zi a avut loc primirea pelerinilor de către voluntarii din Popeşti şi Echipa diecezană a tinerilor, în frunte cu pr. Daniel Bulai şi preoţii

Actualitatea Creștină august 2014

În luna iulie, am trăit patru zile de har cu tinerii din parohiile Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Patru zile în care tinerii s-au cunoscut și au descoperit că mai sunt și foarte mulți alți tineri care au aceeași credință… Patru zile în care tinerii s-au apropiat mai mult de Cristos și au înțeles farmecul comuniunii cu cele sfinte, punându-L pe „Isus pe primul loc”… Patru zile în care a ieșit în evidență că viitorul este în mâini sigure pentru că tinerii sunt dispuși să se implice cu toate puterile și fără rezervă în viața Bisericii și a societății… Tinerii prezenți au văzut, au auzit și au descoperit că pot „aspira la lucruri mari”! Acest lucru este minunat! Bucuria cea mai mare pe care o păstrez, în taină, de la această Întâlnire Diecezană a Tineretului este aceea că tinerii s-au îndrăgostit de Isus prezent în Euharistie. S-au spovedit, s-au împărtășit și au învățat să stea în adorație în fața Preasfântului Sacrament. Stând împreună, în aceste zile, am văzut cum Euharistia ne învață scara valorilor. Euharistia ne învață să ne îndreptăm atenția principală către realitățile veșnice, nu către cele trecătoare. Ne învață cât de minunate sunt lucrările dumnezeiești și cât de fragile sunt cele omenești. Ne învață cât de valoroasă este o viață trăită cu Dumnezeu și cât de săracă este viața unui om care trăiește fără Dumnezeu. Ne învață cât de prețioasă este veșnicia și cât de repede trece viața aceasta. Ne învață cât de binecuvântat este sufletul omului care trăiește „cu”, „în” și „prin” iubirea lui Dumnezeu și cât de mic și neînsemnat este cel care trăiește fără iubirea lui Dumnezeu. Pentru că noi, oamenii, nu putem trăi frumos fără iubire, în Taina Euharistiei găsim totul! Este o concluzie plină de credință! De fapt, răspunsul la toată experiența trăită la Întâlnirea Diecezană a Tineretului din vara aceasta este confirmat de un tânăr care a terminat liceul anul acesta și la o zi după încheierea întâlnirii mă sună la telefon și-mi spune: „Părinte, această întâlnire mi-a schimbat radical viața! Vreau să mă ajutați să îmbrățișez drumul unei vocații consacrate pentru totdeauna numai lui Dumnezeu!” Iată lucrarea lui Dumnezeu! Pr. Daniel BULAI


Suflet tânăr din comunitatea popeșteană. La momentul înscrierilor, tinerii au primit Sacul pelerinului, care conţinea tricoul specific întâlnirii, broşura cu cântece și rugăciuni, un carnețel și un pix pentru notițe, precum și ultima apariție a revistei diecezane „Actualitatea creștină”. Deschiderea oficială a avut loc la ora 18:30, cu o scurtă prezentare făcută de Pr. Daniel Bulai şi cu imnul Întâlnirii, interpretat de Trupa Verita, formația Echipei diecezane a tinerilor. Au urmat cina şi programul distractiv de seară, care a fost animat de câțiva tineri. Bineînţeles că am încheiat prima zi cu rugăciunea de seară, moderată de Pr. Marian Blaj, responsabil cu organizarea liturgică a întregului eveniment, alături de câţiva tineri; după aceasta, fiecare s-a retras către locul de cazare, pregătinduse prin odihnă pentru o nouă zi. A doua zi a avut ca loc de întâlnire Oratoriul, acesta fiind locul desfăşurării tuturor activităţilor prevăzute în program. După micul dejun, pelerinii

s-au bucurat de prezenţa ÎPS Ioan Robu, care a ţinut o cateheză, având ca subiect vocația tânărului de azi. A existat și un dialog între Păstorul diecezei și tineri, în care ÎPS Ioan a încercat să ofere răspunsuri concrete la întrebările și preocupările celor prezenți la cateheză. Apoi, au urmat discuţiile în grupurile mici, concluziile acestora punându-se în comun la „Masă rotundă”. Dupăamiază, tinerii au avut ocazia să participe la 14 ateliere (gastronomie, dansuri, desen, film, jocuri etc.), să se spovedească sau să adore Preasfântul Sacrament care a fost expus pe perioada activităţilor în biserica Oratoriului. Seara au urmat pregătirile pentru Sfânta Liturghie, prezidată de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti. După Sfânta Liturghie și cină a avut loc programul cultural recreativ, urmat de adoraţie în fața Preasfântului Sacrament. Același program a avut loc și în următoarea zi, sâmbătă, diferența fiind prezența PS Cornel,

care a moderat cateheza, continuând să prezinte cea de-a doua parte a scrisorii Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, Novo millenio ineunte. În ultima zi, programul a fost puțin diferit, deoarece toţi s-au adunat la Mănăstirea Sfânta Agnes, pentru a participa la o procesiune până la Oratoriu. Pe drum, cu toții au recitat Sfântul Rozariu și au cântat. Ajunși la destinație s-a continuat cu celebrarea Sfintei Liturghii, prezidată de PS Cornel Damian, alături de preoţii care au participat și de tineri. La finalul Sfintei Liturghii, Pr. Daniel Bulai a mulţumit tuturor celor care au organizat, au ajutat şi au participat la această manifestare spirituală. Întâlnirea Diecezană a Tineretului Catolic din anul 2014 s-a încheiat cu imnul, cântat pentru ultima oară de trupa Verita şi de ceilalţi participanţi. Diana MIHĂILĂ şi Marius OANŢĂ (Cioplea)

Întâlnirea Diecezană a Tineretului - mărturii

F

ericirea şi entuziasmul sunt două sentimente inseparabile şi de nedescris. Nu există fericire lipsită de entuziasm şi nici entuziasm în afara fericirii. Ele se completează. Ne completează. Pe parcursul a patru zile, la Oratoriul „Sfântul Leonard Murialdo” din Popeşti-Leordeni, aceste două sentimente au fost adesea întâlnite în cadrul Întâlnirii Diecezane a Tineretului Catolic – IDTC 2014, unde tineri catolici din toată Arhidieceză de Bucureşti s-au întâlnit, reuşind să menţină aprins focul nestăvilit al credinţei. Tema Întâlnirii - „Isus pe primul loc” -, dacă iniţial ne-a pus puţin pe gânduri, a ajuns mai apoi să conducă gândurile şi acţiunile noastre pentru că, odată înţeleasă, ne-a făcut să-L vedem pe Isus ca pe o prioritate. Tema întâlnirii m-a pus puţin pe gânduri.. Pe Isus nu-l văd, dar îl simt... chiar dacă nu-l văd, ştiu că este lângă mine tot timpul şi că mă ascultă ori de câte ori am nevoie... El ne caută, El este cel ce ne iubeşte în mod infinit pe fiecare dintre noi. (Rodica, Popeşti) Joi după-amiază, grupuri de tineri din Arhidieceză noastră au ajuns în Popeşti, cu gânduri mari şi suflete pline de entuziasm. Deşi nici de această dată timpul nu s-a îndurat să se oprească din alergare, am încercat din răsputeri să experimentăm împreună zile încărcate de har şi de credinţă. Am realizat că, de prea multe ori, omul nu mai are curajul să privească spre cer. Zilele acestea, însă, i-am văzut pe

tineri cum, unii mai sfioşi, alţii plini de îndoieli, au început să privească cerul, să-şi caute îndrumătorul, privindu-i apoi cu alţi ochi pe cei din jurul lor. Pentru unii, magia această durează doar câteva clipe, însă eu cred şi dau mărturie că, pentru cei mai mulţi, va dura toată viaţă.(Cristian, Sfânta Cruce) Vineri, între noi a sosit Păstorul Arhidiecezei noastre, Înaltpreasfințitul Ioan Robu, care ne-a ţinut o cateheză şi ne-a împărtăşit gândurile şi dorinţele sale, ne-a oferit cuvinte prin care să ne putem apropia şi mai mult de Isus. În următoarele zile am fost vizitaţi de Episcopul Auxiliar Actualitatea Creștină august 2014


Suflet tânăr Cornel Damian care, pe lângă cateheza de dimineaţă, a prezidat şi toate Liturghiile întâlnirii, inclusiv pe cea de încheiere. Împărţirea participanţilor în grupuri mai mici, în funcţie de vârstă, s-a făcut pentru a putea aprofunda cele auzite la cateheză, pentru a putea vorbi deschis şi liber despre viaţă şi despre alegerile noastre, printre alţi tineri care trec prin aceleaşi experienţe ca şi noi şi împărtăşesc aceleaşi gânduri. Un sentiment de pace şi fericire m-a acaparat şi nu m-a părăsit nici măcar în momentul plecării. Zilele petrecute alături de tineri ce au un mod de gândire asemănător cu al meu mi-au dat speranţa şi încrederea că, până la urmă, credinţa nu este un lucru atât de greu. (Grupul din Constanţa) În timpul zilei, după cateheze, tinerii aveau posibilitatea să aleagă un atelier la care să meargă pentru a învaţă lucruri noi şi pentru a-şi etala abilităţile. Astfel, după ateliere,unii nu se mai puteau opri din dans, alţii ieşeau să împartă cu toată lumea prăjiturile făcute de ei, unii nu se mai opreau din a atinge note imposibile şi alţii continuau să dezbată subiecte inepuizabile. În privinţa atelierelor, eram axat pe performanţă, pe a învăţa cât mai mult. Din păcate, nu puteam să mă duc la cel mai bun, întrucât nu ştiam care dintre ele este cel mai bun. De aceea, am ales acel unic „atelier” despre care ştiam unde este: în biserică, şi pe al cărui reprezentant deja îl cunoşteam: Isus. Am petrecut momente frumoase în dialog, momente pe care El le-a început făcându-mă, înainte de toate, să mă simt iubit. (Cristi, Bucureştii Noi) În ultima zi, ca semn al credinţei noastre, am pornit de la Mănăstirea „Sf. Agnes” într-o procesiune, purtând pe străzile din Popeşti Crucea Tinerilor, simbol al tinereţii şi al încrederii noastre în misiunea pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi. Întâlnirea Diecezană a fost momentul în care am devenit sigură că îmi doresc o viață catolică plină de bucurie și răspunderea pe care aceasta o presupune. Această siguranță a

Actualitatea Creștină august 2014

venit în urma momentelor de Adorație. Întâlnirea cu Sfântul Sacramentul a consolidat foarte mult prietenia mea cu Isus și am plecat de acolo cu dorința de a-i acorda Lui primul loc în viața mea. (Veronica, AMD) Nu poate rămâne nemenţionată bunăvoința familiilor din Popești care au acceptat să cazeze tineri în casele lor, deschizându-şi uşile în faţa acestor străini, căutători de Dumnezeu. În mod necondiţionat, aceste persoane au avut grijă să nu le lipsească nimic, punându-le la dispoziţie tot ce au avut mai bun şi mai frumos. Această întâlnire a venit după 10 ani. Suficient timp pentru milioane de alegeri, mii de schimbări şi sute de renunţări. Tânărul de atunci este poate, astăzi, tată de familie. Timpul nu uită şi nici nu iartă. Important nu este decât cum alegem noi să creştem. Aceste zile petrecute împreună au putut avea o influenţă asupra vieţilor noastre sau nu. Nu este vorba decât despre libertatea fiecăruia. Libertatea de a alege, de a decide, de a accepta. De a-L accepta pe El. Încă din momentul în care am ajuns la Popeşti-Leordeni am fost sigură că voi avea parte de cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea. Aici am învăţat o mulţime de lucruri noi, am învăţat că trebuie să acceptăm orice lucru din viaţa noastră deoarece, chiar dacă Isus ne-a pregătit un drum greu, acesta ne va duce sigur la Mântuire. (Nicoleta, Feteşti) Poate că patru zile nu sunt suficiente pentru a schimba o viaţă radical. Şi poate că nici suficient de productive pentru a da imediat rod. Lucrurile măreţe se lasă întotdeauna aşteptate. Avem nevoie de răbdare. Şi de credinţă. Numai aşa vom împlini dorinţa Lui. Cei care-şi pierduseră speranţa au regăsit-o, cei care se pierduseră în credinţă au regăsit drumul spre Isus, punându-l pe Acesta pe primul loc, aşa cum spune şi motto-ul. Pentru toate darurile primite în aceste patru zile îi suntem recunoscători lui Dumnezeu, înălțându-i mulţumiri.( Miruna, Drobeta) Roxana MARIN și Cosmin SIPOȘ


Recenzie

Umanitatea unei sfinte:

Tereza Benedicta a Crucii

S

crisorile către Roman Ingarden ale lui Edith Stein, apărute recent în limba română la Editura Carmelitană, par a fi un semn că hagiografia celei venerate astăzi ca Sf. Tereza Benedicta a Crucii ar trebui îmbogăţită cu generosul profil uman al sfintei. Dincolo de gînditoarea subtilă – Edith Stein a fost unul din cei mai inteligenţi studenţi ai lui Edmund Husserl – şi de autoarea unor cărţi tehnice dificile de fenomenologie, filozofie neoscolastică şi teologie sui generis, descoperim aici o femeie vie, spontană şi plină de umor, care îşi ia în serios nu doar studiile şi gîndirea filozofică, ci şi acele trăiri sufleteşti pe care le poate considera profunde şi reale (nu însă şi emoţiile sau sentimentele superficiale). Corespondenţa ei cu Ingarden începe în 1917, cînd Edith Stein, la numai 25 de ani, era asistenta lui Husserl. Roman Ingarden era polonez şi, după terminarea studiilor şi susţinerea doctoratului în Germania, avea să se întoarcă în patrie. Corespondenţa debutează cu comentariile şi observaţiile lui Edith Stein la lucrarea de doctorat a lui Ingarden asupra lui Bergson, avînd însă şi o latură umană, prin referinţa la „seara îngrozitoare” a despărţirii dintre ei – probabil încărcată, cum sugerează mai departe scrisorile din aceeaşi perioadă, de implicaţii mai personale decît un simplu schimb colegial şi amical de idei. O scrisoare din decembrie 1917, singura adresată cu „Dragul meu” – în loc de „Dragă domnule Ingarden” – dezvăluie un „tu şi eu” în spatele căruia se ascunde multă suferinţă şi dorinţă de dăruire de sine (rămasă neîmpărtăşită, în relaţia cu Ingarden). Perioada în care Edith Stein a fost asisenta lui Husserl a însemnat, în pofida încercărilor ei de a masca realitatea prin referirea la „dragul maestru”, o asceză psihică aproape exasperantă. Edith Stein a muncit solitar la editarea voluminoaselor Ideen II (Idei II) ale lui Husserl, lucrînd – prost plătită şi întreţinută în continuare de mama ei, care era văduvă şi muncea de dimineaţa pînă seara – la adunarea fişelor niciodată revăzute ale „maestrului”, care fusese între timp absorbit de alte proiecte. Ea descrie şi respingerea „neregulamentară” a ambelor ei lucrări de abilitare, care i-ar fi permis să deţină o catedră într-o universitate germană, depuse la universităţile din Freiburg şi Göttingen – în realitate, respingerea fusese cauzată nu doar de prejudecăţile antisemite ce înfloreau în epocă, ci şi de refuzul lui Husserl de a le susţine, pe motivul că nu exista un caz precedent de femeie Privatdozent în Germania. Corespondenţa lasă să se întrevadă şi relaţiile prieteneşti ale lui Edith Stein cu alţi fenomenologi, în special cu doamna Conrad (Hedwig Conrad-Martius,

ea însăşi o gînditoare profundă care studiase cu Husserl şi avusese de întîmpinat obstacole în carieră din cauza prejudecăţilor împotriva femeilor, era prietena ei cea mai apropiată), dar şi cu soţii Reinach, Hans Lipps şi chiar Martin Heidegger. Cea de-a doua parte a corespondenţei descrie reorientarea intelectuală şi umană a lui Edith Stein după convertirea ei la catolicism: descoperirea Scolasticii, cu „aparatul [său] conceptual precis”, încercările de a găsi căi de înţelegere cu mama ei (care era evreică practicantă), anii petrecuţi ca profesoară la Colegiul dominicanelor din Speyer, întîlnirea cu Erich Przywara, traducerea Scrisorilor lui J. H. Newman, traducerea lucrării De veritate a Sf. Toma etc. Edith Stein mărturiseşte aici că şi anterior convertirii ar fi avut un mod „catolic” – neconştientizat – de a simţi şi a gîndi, dar admite totuşi cu generozitate că „există tot atîtea drumuri spre Roma cîte capete şi inimi omeneşti [există]” şi că „catolicitatea autentică lasă multe posibilităţi deschise în interiorul ei”. În final, se poate observa şi că apropierea ei de teologia mistică a Sf. Tereza de Ávila şi Sf. Ioan al Crucii datează dinaintea intrării ei în Ordinul Carmelitan. Edith Stein citea tot mai rar şi mai selectiv fenomenologie după ce începuse să predea la un colegiu catolic şi fusese captivată de gînditori catolici, dar nu renunţase totuşi să urmărească publicaţiile foşilor ei colegi şi să contribuie ea însăşi la anuare sau volume colective de fenomenologie. Referinţa la „dragul maestru” (Husserl) e însă tot mai mult substituită de „Toma al meu” (Sf. Toma). Urmează scrisorile expediate de la Collegium Marianum din Münster, unde E. Stein a ţinut cursuri universitare între 1932-1933 – o corespondenţă ce relevă integrarea ei în cercurile intelectuale catolice (mai ales în cele tomiste) şi, spre final, o telegramă trimisă pe 13 octombrie 1933, din drumul spre mănăstirea carmelitanelor din Köln, unde urma să intre a doua zi. Ultimele patru scrisori sunt trimise din această mănăstire, iar cele trei scrisori cu care se încheie volumul sunt semnate de Tereza Benedicta a Crucii, OCD. După consacrarea ei prin voturi definitive în 1938, îi scrie cu o bucurie greu reţinută lui Ingarden (rămas sceptic faţă de convertirea ei atît de radicală, deşi era el însuşi catolic): „Nu se poate exprima în cuvinte ce înseamnă să fii primit de Dumnezeu pentru eternitate.” Tereza-Brînduşa PALADE Actualitatea Creștină august 2014


Anunțuri

ADMITERE Colegiul Romano-Catolic Sf. Iosif: Învățământ postliceal sanitar

P

entru anul şcolar 2014-2015 Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif propune următorul plan de școlarizare, pentru învățământ postliceal sanitar (asistent generalist): * trei clase (una fără taxă și două cu taxă). Înscrierea pentru învățământul postliceal sanitar se desfășoară în intervalul 15 iulie - 29 august 2014. Testarea va avea loc în zilele de 2-3 septembrie 2014. Cei interesați sunt rugați să ia legătura cu secretariatul Colegiului Romano-Catolic Sf. Iosif: Şos. Olteniţei nr. 3-7, Sector 4, Bucureşti, tel. 021.332.66.02, fax 021.332.26.84.

Pelerinaj la bisericile catolice din Moldova

L

a cererea mai multor credincioși, în luna octombrie se va organiza de la Catedrala Sfântul Iosif un pelerinaj cu tema „Comunitățile catolice din Moldova”. Inițiativa acestui pelerinaj s-a născut în luna mai, cu ocazia beatificării Fericitului Anton Durcovici, la Iași, din dorința de a cunoaște mai bine tradiția și viața de credință a satelor catolice de unde provin majoritatea preoților care slujesc în Arhidieceza de București. Cu acest prilej, vor fi vizitate Sanctuarul Marian de la Cacica, precum și mari comunități catolice din împrejurimile Sucevei și ale Romanului, cum ar fi Adjudeni, Săbăoani, Tămășeni

etc. Aceste sate se remarcă prin credința lor vibrantă, prin frumusețea bisericilor – unele de veche tradiție, altele construite cu mari jertfe în perioada comunistă – și prin elanul celebrărilor liturgice, care a însuflețit alegerea multora dintre preoții noștri care ne evanghelizează azi. Dumnezeu să-i binecuvânteze și să îi ajute în munca de apostolat! Pelerinajul va avea loc în perioada 3 – 6 octombrie, iar cazarea va fi la Casa de reculegere de la Traian. Pentru informații și detalii: Tereza CIOBANU, tel: 0727 764 697

Pelerinaj la Ciofliceni

A

rhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” organizează sâmbătă, 6 septembrie, un pelerinaj la Mănăstirea de la Ciofliceni, în cinstea Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, pentru a încredinţa ocrotirii Preasfintei Fecioare Maria noul an şcolar, fiecare credincios şi fiecare familie. Programul pelerinajului: Cu plecare din Bucureşti 09.30 Întâlnire la Biserica Franceză 09.45 Rugăciune în Biserica „Inima lui Isus” 10.15  Îmbarcarea şi deplasarea spre Baloteşti (Monumentul eroilor). 11.00  Plecarea pe jos, în pelerinaj, către Ciofliceni, cu trecere prin pădure. 15.30  Sosirea la Mănăstire şi CELEBRAREA SFINTEI LITURGHII cu acordarea indulgenţei plenare. 17.00  Întoarcerea acasă. Actualitatea Creștină august 2014

Cu plecare de la Mănăstire Ora 10.00 Pelerinii care merg cu mijloace proprii au posibilitatea de a veni direct la mănăstire şi de a se îmbarca în autocarul pus la dispoziţie de mănăstire la ora 10.00. Există posibilitatea de a folosi şi mijloacele de transport în comun: maxi taxi 444, RATB 446. De-a lungul pelerinajului se cântă, se recită Laudele, Sfântul Rozariu, Calea Crucii. Pelerinii au posibilitatea de a se spovedi la unul dintre preoţii care însoţesc grupul. Fiecare pelerin să ia cu sine apă, prânz la pachet, încălţăminte adecvată, pălărie, rucsac, umbrelă (în caz de ploaie). Costul deplasării cu autocarul: 20 RON de persoană. Înscrierile se fac la parohie. Pr. Fabian Măriuţ (0727 232 110) fabian.mariut@gmail.com


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea Creștină, nr. 8/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București www.actualitatea-crestina.ro

Actualitatea Creștină, nr. 8/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București www.actualitatea-crestina.ro

Advertisement