__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1


Păstorul Arhidiecezei

Ce înseamnă „Noua Evanghelizare”? Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a înfiinţat recent un nou Consiliu Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, fapt care arată încă o dată că actualul Suveran Pontif este cu adevărat continuator al strădaniilor care l-au preocupat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Şi ştim că una dintre ele a fost aceea a noii evanghelizări, expresie nu totdeauna bine înţeleasă de toată lumea. Îmi amintesc că atunci când s-a publicat documentul despre activitatea laicilor în Biserică (Christifideles laici), cineva îşi exprima uimirea că Papa vorbeşte acolo despre o nouă evanghelizare, „deşi noi am fost odată evanghelizaţi de Sfântul Andrei”, şi, deci, pentru ce ne-ar trebui o nouă evanghelizare? Nu cumva este vorba despre o nouă formă de prozelitism?... Desigur că au fost şi vor fi mereu oameni care să nu primească cu bunăvoinţă cele propuse de urmaşul Sfântului Petru, însă istoria şi acest proiect al noii evanghelizări merg înainte; noua evanghelizare se impune ca o necesitate a timpurilor actuale trăite de Biserică. Iată ce spunea unul dintre cardinalii Bisericii noastre referitor la înfiinţarea acestui Consiliu Pontifical: „Odinioară, credinţa trecea de la o generaţie la alta fără greutăţi şi cu foarte puţină împotrivire. Astăzi, acest lucru nu se mai întâmplă şi atâtea persoane, atâtea familii, de exemplu, nu reuşesc să transmită patrimoniul credinţei de la o generaţie la alta. Părinţii nu mai reuşesc să le transmită copiilor propria credinţă. Pe de altă parte, ne găsim într-un context cultural cu totul diferit faţă de anii din urmă şi Biserica trebuie acum să reia de la capăt evanghelizarea” (Card. Scherer, Radio Vatican, 7 iulie 2010). Aşadar, ce este noua evanghelizare? În Enciclica Redemptoris Missio, Papa Ioan Paul al II-lea spune că în Biserică există trei feluri de activitate misionară: „misiunea pe lângă cei care nu-l cunosc pe Cristos şi Evanghelia sa; apoi misiunea de îngrijire pastorală a credincioşilor din comunităţile creştine; iar a treia este noua evanghelizare în ţările de veche tradiţie creştină, care au pierdut sensul viu al credinţei” (nr. 34). „Cum să nu ne gândim la răspândirea largă a indiferentismului religios şi a ateismului în formele sale cele mai diferite, în special a secularismului, poate forma cea mai răspândită în zilele noastre?” (Christifideles Laici, nr. 4). Acest fenomen este foarte grav: „Ţări şi naţiuni întregi, unde religia şi viaţa creştină cândva înfloritoare şi capabile să dea naştere unor comunităţi de credinţă vie şi roditoare, sunt astăzi puse la greaua încercare a indiferentismului, a secularismului, a ateismului… E vorba, în special, de ţările şi naţiunile din aşa-zisa Primă Lume, în care bunăstarea economică şi consumismul inspiră şi susţin o viaţă trăită ca şi cum Dumnezeu nu ar exista” (Christifideles Laici, nr. 34). În aceste ţări cu veche viaţă creştină „grupuri întregi de botezaţi au pierdut sensul viu al credinţei, sau nu se mai recunosc ca membri ai Bisericii, ducând o viaţă departe de Cristos şi de Evanghelia sa” (Redemptoris Missio, nr. 33). În faţa acestui fenomen atât de preocupant al descreştinării popoarelor care sunt creştine de secole şi milenii, se impune, fără nicio amânare, o nouă evanghelizare. Pentru Biserică, noua evanghelizare înseamnă „să facă un pas mare înainte în evanghelizarea sa, […] să intre într-o nouă fază istorică a dinamismului său misionar” (Christifideles Laici, nr. 35), „să reîntemeieze pe baze misionare activitatea noastră pastorală în societatea modernă” (Ioan Paul al II-lea, Discurs, 1 iunie 1989). „A sosit momentul – continua Suveranul Pontif în acelaşi discurs – să recuperăm fundamentele pierdute ale credinţei prin eforturi comune, reînnoite şi intensificate. Aceasta este o îndatorire care devine tot mai urgentă şi mai globală. Eu am definit-o prin expresia noua evanghelizare, de care are nevoie nu doar societatea modernă, dar şi vastele ambiente ale Bisericii însăşi. De aceea trebuie să apelăm la transmiterea fidelă a adevărurilor de credinţă şi la o continuă şi persistentă aprofundare a lor”. Expresii ca „refacerea ţesutului creştin” şi „relansarea zelului misionar al comunităţilor noastre creştine”, „redescoperirea marii inspiraţii a Duhului Rusaliilor”, „recuperarea fundamentelor pierdute ale credinţei”, tind să explice ceea ce trebuie să se înţeleagă prin „noua evanghelizare”. Urăm noului Consiliu Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări înţelepciune şi curaj pentru a putea da un nou impuls misiunii Bisericii în lumea de astăzi. Iar noi, fiecare în parte, să însoţim munca noului Consiliu Pontifical cu rugăciunea noastră, ca să aducă rod bogat, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea tuturor popoarelor. Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

nr. 7/2010

1


2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Asumarea crucii înseamnă angajare pentru a înfrânge păcatul

(Angelus, 21 iunie 2010)

În lectura evanghelică din această duminică, Domnul îşi întreabă discipolii: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” (Lc 9,20). Apostolul Petru răspunde cu promptitudine acestei întrebări: „Cristosul lui Dumnezeu!” (Lc 9,20), mergând astfel dincolo de opinia comună că Isus ar fi unul dintre profeţi. Conform Sfântului Ambrozie, prin această mărturisire de credinţă Petru „a îmbrăţişat totul la un loc, deoarece a exprimat şi natura şi numele” lui Mesia. Isus, înainte de această mărturisire de credinţă, reînnoieşte faţă de Petru şi faţă de ceilalţi discipoli invitaţia de a-l urma pe drumul provocator al iubirii, până pe cruce. Şi nouă, celor care putem să îl cunoaştem prin credinţă, în Cuvântul său şi în Sacramente, Isus ne propune să îl urmăm în fiecare zi şi ne aminteşte că pentru a fi discipolii săi trebuie să dobândim puterea crucii, cel mai mare bun al nostru şi coroană a speranţei noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul observa că „semnul distinctiv al puterii Domnului nostru Isus Cristos este crucea pe care El a purtat-o în spate”. De fapt, Domnul spune fiecăruia: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Asumarea crucii înseamnă angajare pentru a înfrânge păcatul ce blochează calea către Dumnezeu, acceptând voia Domnului în fiecare zi, făcând credinţa să crească în special în faţa problemelor, a dificultăţilor, a suferinţelor. Edith Stein a dat mărturie într-un timp de persecuţie, scriind astfel pe când era în Carmelul din Koln în 1938: „Astăzi înţeleg [...] ce înseamnă să fii mireasa lui Cristos în semnul crucii, chiar dacă nu voi înţelege niciodată pe deplin aceasta, dat fiind că e un mister. [...] Cu cât întunericul ne înconjoară mai mult, cu atât trebuie să ne deschidem inimile către lumina care vine din înălţime”. Chiar şi astăzi există mulţi creştini în lume care, animaţi de Dumnezeu, îşi asumă crucea zi de zi, fie în încercările cotidiene, fie în barbaria care cere uneori curajul jertfei supreme. Fie ca toţi să ne punem încrederea în Domnul, siguri că, urmându-l în purtarea crucii, vom ajunge la lumina Învierii alături de El.

Cristos dă sens, demnitate şi valoare vieţii noastre (Audienţa generală, 7 iulie 2010)

În istoria Bisericii, credincioşii au întâlnit ostilităţi şi chiar au îndurat persecuţii din cauza fidelităţii şi devoţiunii lor faţă de Cristos, de Biserică şi de Papa. Noi toţi privim cu admiraţie la aceşti creştini care ne învaţă să păstrăm ca pe un bun preţios credinţa în Cristos şi comuniunea cu Succesorul lui Petru, şi în acest fel, cu Biserica Universală. [...] Iubiţi fraţi şi surori [...] Cristos este centrul istoriei şi al cosmosului, este Cel care dă sens, demnitate şi valoare vieţii noastre! Asemeni Papei Paul al VI-lea la Manila şi eu aş dori astăzi să strig lumii întregi: „Cristos este revelatorul lui Dumnezeu cel nevăzut, este Primul născut dintre toate creaturile, este fundamentul oricărei realităţi. El este Învăţătorul umanităţii, este Răscumpărătorul. El s-a născut, a murit, a înviat pentru noi. El este centrul istoriei şi al lumii. El este Cel care ne cunoaşte şi ne iubeşte. Este însoţitorul şi prietenul vieţii noastre... Eu n-aş mai înceta niciodată să vorbesc despre El” (Omilie, 29 noiembrie 1970). În viaţa noastră, este esenţial să credem că Dumnezeu ne este aproape şi ne iubeşte în Isus Cristos, şi să cultivăm, aşadar, o profundă iubire faţă de El şi faţă de Biserica sa. Noi suntem martorii acestei iubiri pe pământ. Preasfânta Fecioară Maria să ne ajute să primim această iubire infinită a lui Dumnezeu de care ne vom bucura pe deplin în veşnicie, în Ceruri, atunci când în sfârşit sufletul nostru se va uni pentru totdeauna cu Dumnezeu, în comuniunea sfinţilor.


Pelerin la Vatican

Papa inaugurează fântâna Sfântul Iosif Este a 100-a fântână din Grădinile Vaticanului

Papa Benedict al XVI-lea a binecuvântat pe 5 iulie, în Grădinile Vaticane, fântâna artistică dedicată Sfântului Iosif: un omagiu adus actualului Pontif, în amintirea numelui său de botez, Joseph (Iosif). Este a o suta fântână arteziană care s-a adăugat la frumuseţea Statului Cetăţii Vaticanului în decursul secolelor. Formată din două bazine eliptice suprapuse şi comunicante, de şase şi opt metri, având la mijloc un

palmier, monumentul artistic este înconjurat de şase plăci de bronz, de mici dimensiuni, pe care sunt reprezentante tot atâtea momente din viaţa Sfântului Iosif. Imaginile artistice, realizate de sculptorul italian Franco Murer, i-au oferit Sfântului Părinte ocazia de a ilustra semnificaţia lor simbolică şi religioasă. „Această frumoasă fântână dedicată Sfântului Iosif, constituie o amintire simbolică a valorilor simplităţii şi umilinţei în împlinirea zilnică a voinţei lui Dumnezeu, valori care au marcat viaţa tăcută dar preţioasă a Purtătorului de grijă al Răscumpărătorului”. Direcţia Serviciilor Tehnice din cadrul Cetăţii Vaticanului a publicat, cu această ocazie, trei volume care, pentru prima dată ilustrează cele o sută de fântâni arteziene, realizate de-a lungul istoriei de artişti mai mult sau mai puţini celebri pentru a înfrumuseţa aleile, parcul, monumentele, pieţele şi grădinile din Cetatea Sfântă. (după Radio Vatican)

Un nou dicaster în Curia Romană În timpul celebrării Vesperelor din Solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, în Bazilica San Paolo Fuori le Mura (Roma), Papa Benedict al XVI-lea a anunţat decizia sa de a crea un nou dicasteriu, sub formă de Consiliu Pontifical. Misiunea principală a acestuia va fi aceea de a promova o reînnoită evanghelizare în ţările unde a răsunat deja prima vestire a credinţei şi unde sunt prezente Biserici întemeiate încă din vechime, dar care trăiesc o progresivă secularizare a societăţii şi un fel de „eclipsă a semnificaţiei pe care o are Dumnezeu”». La cârma noului dicaster, intitulat Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, Suveranul Pontif l-a numit pe Arhiepiscopul Salvatore Rino Fisichella, eliberându-l din funcţia de preşedinte al Academiei Pontificale pentru Viaţă.

Numiri de noi preşedinţi în dicasterele vaticane • Papa Benedict al XVI-lea l-a numit miercuri, 30 iunie, Prefect al Congregaţiei pentru Episcopi şi Preşedinte al Comisiei Pontificale pentru America Latină pe Eminenţa Sa Cardinalul Marc Quellet, Arhiepiscop de Quebec (Canada). Cardinalul Quellet îl înlocuieşte astfel pe Eminenţa Sa Cardinalul Giovanni Battista Re, care a demisionat, ajungând la limita de vârstă. nr. 7/2010

• Joi, 1 iulie, Sfântul Părinte l-a numit pe Excelenţa Sa Kurt Koch, episcop de Basel (Elveţia), Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, ridicându-l totodată la demnitatea de Arhiepiscop. ÎPS Koch îi succede în funcţie Cardinalului Walter Kasper, după demisia acestuia deoarece a ajuns la limita de vârstă.

3


4

Actualitate

Patriarhul Michel Sabbah la Bucureşti

Preafericirea Sa Michel Sabbah, Patriarh emerit al Ierusalimului, a efectuat o vizită de două zile (9-10 iunie) în Arhidieceza de Bucureşti. Patriarhul s-a aflat în ţara noastră la invitaţia Episcopului Diecezei de Iaşi, Preasfinţitul Petru Gherghel, şi este primul Patriarh Latin al Ierusalimului care vizitează România. În timpul şederii sale la Bucureşti, Preafericirea Sa i-a întâlnit pe preoţii parohi ai comunităţilor bucureştene din Arhidieceza noastră, şi a vizitat Palatul Parlamentului şi Mănăstirea Sf. Agnes din PopeştiLeordeni (Congregatio Jesu). De asemenea, Patriarhul Sabbah a întâlnit comunitatea arabă din Bucureşti, la Parohia Sacré

Coeur (Biserica franceză). Vizita în România a Patriarhului emerit al Ierualimului s-a încheiat joi, 16 iunie. Într-un interviu acordat Pr. Ieronim Iacob, director al Biroului de Presă al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Patriarhul Michel Sabbah a vorbit despre situaţia dificilă în care trăiesc creştinii în Ţara Sfântă. „Creştinii din Ţara Sfântă – a explicat Patriarhul – sunt toţi palestinieni şi deci trăiesc ca şi palestinienii. Punctele de control, prezenţa permanentă a soldaţilor, ocupaţia israeliană împovărează viaţa creştinilor din Ţara Sfântă”. „Avem nevoie de pace, de seninătate, de linişte, de reconciliere”, a concluzionat Preafericirea Sa. Patriarhul Sabbah, care a vizitat Catedrala Sf. Iosif, şi-a manifestat tristeţea şi dezaprobarea faţă de situaţia în care se află lăcaşul de cult, ameninţat de construcţia, la mai puţin de 8 metri distanţă, a clădirii-gigant autointitulate Cathedral Plaza. Dând exemplul catedralei ro-

mano-catolice Saint Patrick din New York, „îngropată de zgârienori”, Patriarhul a făcut aluzie la tendinţa lumii moderne de a ascunde simbolurile religioase. În încheierea interviului, referindu-se la situaţia economică actuală a ţării noastre, Preafericirea Sa şi-a manifestat speranţa că responsabilii care ne conduc ţara „se vor elibera de răul lumii a treia, de corupţie, o corupţie care distruge binele comun şi duce poporul la înfometare”. Patriarhul i-a urat poporului român să aibă parte de conducători care „să conducă în mod responsabil şi dezinteresat, pentru ca ţara să ajungă la dezvoltarea de care are nevoie”. Patriarhul Michel Sabbah s-a născut la 19 martie 1933 la Nazaret. A fost sfinţit preot la 29 iunie 1955, iar la 11 decembrie 1987 a fost numit Patriarh de Ierusalim. A fost consacrat episcop la 6 ianuarie 1988, de către Papa Ioan Paul al II-lea. Ajungând la limita canonică de vârstă, la 21 iunie 2008 s-a retras din activitate. (A.C.)

Un alt episcop al Bisericii din România va fi beatificat curând

Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut martiriul episcopului Janos Scheffler de Satu Mare După ce în martie 2010, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a autorizat promulgarea decretului de beatificare a Slujitorului lui Dumnezeu Szilard Bogdanffy, episcop de Oradea şi Satu Mare, „martir pentru credinţă”, încă un episcop al Bisericii Catolice din România primeşte recunoaşterea jertfei martirice. Este vorba de episcopul Janos Scheffler, de Satu Mare, care prin decretul de beatificare semnat joi, 1 iulie, de către Sfântul Părinte, este recunoscut de Biserică drept „martir pentru credinţă”.

Scheffler Janos s-a născut în anul 1887 în localitatea Cămin (Satu-Mare). La 6 iulie 1910 a fost hirotonit preot, iar mai târziu, după ce a obţinut o bursă, şi-a continuat studiile teologice la Roma unde a obţinut doctoratul în Dreptul canonic cu Summa cum laude. În 1942 a fost numit episcop de Satu-Mare de către Papa Pius al XII-lea. În timpul păstoririi sale, Episcopul Scheffler i-a adus în dieceză pe călugării salezieni, mai precis la Baia Mare; a întemeiat câteva parohii noi, a redeschis şcoala pentru institutori


Actualitate şi a fondat Seminarul mic. După cel de-al Doilea Război Mondial, în 1948, guvernul comunist român i-a interzis să mai activeze întrucât a refuzat să „colaboreze” cu autorităţile politice ca „preot al Statului”. În anul 1950 chiar a refuzat să organizeze o aşa-zisă mişcare a preoţilor pentru pace, motiv pentru care a fost deportat forţat la Baia de Criş. Pentru aceste „nesupuneri”, şi nu numai, a fost arestat la data de 19 martie 1952. A fost dus la închisoarea din Sighetul Marmaţiei, iar de acolo a fost mutat în temniţele subterane de la Jilava unde a şi decedat, la 6 decembrie 1952. La început, trupul său neînsufleţit a fost pus într-un mormânt necunoscut, însă preotul ortodox al închisorii a făcut un semn, iar mai târziu, în toamna anului 1965, prelatul Golombos Ferenc a putut să ia în secret rămăşiţele pământeşti ale episcopului martir. Osemintele sale au fost aşezate apoi în cripta catedralei din Satu-Mare. „Vestea că Sfântul Părinte a aprobat decretul martiriului episcopului Janos Scheffler a sosit pe neaşteptate şi s-a răspândit repede în toată dieceza. Beatificarea lui va fi un imbold puternic pentru viaţa spirituală a diecezei noastre”, a declarat Preasfinţitul Jeno Schonberger, episcop de Satu-Mare, într-un interviu acordat redacţiei maghiare de la Radio Vatican. La data publicării acestui articol încă nu se stabilise ziua ridicării solemne la cinstea altarelor a episcopului Janos Scheffler. Celebrarea beatificării Episcopul Szilard Bogdanffy, de Satu Mare şi Oradea, va avea loc, aşa cum s-a stabilit, în catedrala romano-catolică din Oradea, la 30 octombrie. La Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, din Vatican, se mai află şi alte dosare prin care Biserica Catolică din România propune ridicarea unor fii ai ei la cinstea altarelor: e vorba de peste 20 de victime ale persecuţiei comuniste (episcopi, preoţi şi o călugăriţă) şi de Veronica Antal, o „Maria Goretti” a României, fecioară şi martiră, ucisă la 24 august 1958.

SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU victime ale persecuţiei comuniste din România Vasile Aftenie, episcop m. Văcăreşti, 10 mai 1950 Gyorgy Ambrus, preot m. Băile Mocrini, 18 februarie 1960 Marton Aron, episcop m. Alba Iulia, 29 septembrie 1980 Martin Benedict, preot franciscan conventual m. Oneşti, 12 iulie 1986 Ioan Bălan, episcop m. Bucureşti, 4 august 1959 Alajos Boga, preot m. Sighet, 14 septembrie 1954 Sandor Bokor, preot m. Băiuţ, 13 iunie 1972 Domokos (Fortunat) Boros, preot franciscan minor m. Capul Midia, 18 martie 1953 Tit Liviu Chinezu, episcop m. Sighet, 15 ianuarie 1955 Anton Durcovici, episcop m. Sighet, 10 decembrie 21951 Janos Fekete, preot m. Târgu Jiu, 25 martie 1952 Valeriu Traian Frenţiu, episcop m. Sighet, 11 iulie 1952 Bela Gajdatsy, preot m. Aiud, 14 septembrie 1953 Vladimir Ghika, preot m. Jilava, 16 mai 1954 Albert Gyorgypal, preot m. Oradea, 19 iulie 1947 Gabriella Hajdu, călugăriţă ursulină m. Oradea, 20 aprilie 1963 Iuliu Hossu, cardinal m. Bucureşti, 28 mai 1970

Mormintele Slujitorilor lui Dumnezeu Episcopii Janos Ham şi Janos Scheffler, în cripta Catedralei din Satu Mare

Gyozo Maczalik, episcop m. Jilava, 19 august 1953 Janos Palffy, preot m. Târgu Mureş, 6 noiembrie 1958 Alexandru Rusu, episcop m. Gherla, 9 mai 1963 Imre Sandor, preot m. Râmnicu Sărat, 29 februarie 1956 Cristina GRIGORE

nr. 7/2010

Ioan Suciu, episcop m. Sighet, 27 iunie 1953

5


6

Actualitate

Papa l-a numit pe ÎPS Ioan Robu membru într-un dicaster al Curiei Romane Papa Benedict al XVI-lea l-a numit marţi, 6 iulie 2010, pe Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, membru al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, alături de alţi şapte arhiepiscopi şi episcopi din diferite ţări. Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor este una dintre cele 9 congregaţii ale Curiei Romane*, care se ocupă cu tot ceea ce ţine de competenţa Sfântului Scaun privitor la disciplina şi promovarea Liturgiei şi, în primul rând, a Sfintelor Taine. Condusă de Eminenţa Sa Cardinalul Antonio Cañizares Llovera, Congregaţia are competenţe în sectorul liturgic şi disciplinar, fiecare fiind articulat, la rândul său, în două oficii: Cult (I) Sacramente (II) şi Disciplina suspendării, dispenselor şi proceselor canonice legate de Preoţie (III) şi de Căsătoria încheiată şi neconsumată (IV). ÎPS Ioan Robu s-a născut la Târgu Secuiesc, la 6 noiembrie 1944. A absolvit Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968. După o perioadă de activitate pastorală la Craiova şi Bucureşti, a urmat studii de specializare la Roma (Italia), în perioada 1973-1977, la Universitatea din Lateran, Academia Alfonsiană, obţinând titlul de doctor în teologie. După întoarcerea în ţară, a fost paroh la Buzău, pentru scurt timp, apoi profesor şi rector la Institutul Teologic din Iaşi (1977-1983). La 1 decembrie 1983 a fost ales la conducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, iar la 8 decembrie 1984 a fost consacrat Episcop, la Roma, de către Cardinalul Casaroli, pe atunci Secretar de Stat în Vatican. La 14 martie 1990 a fost numit, iar la 29 aprilie instalat Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti. Pr. Ieronim Iacob Comunicat de presă al ARCB, nr. 409/07.07.2010 * Curia Romană este aparatul administrativ al Sfântului Scaun, care îl ajută pe Sfântul Părinte în conducerea Bisericii. Este alcătuită din: 1 Secretariat de Stat, 9 Congregaţii, 3 Tribunale, 12 Consilii Pontificale, 6 Comisii Pontificale, 1 Comitet Pontifical şi diferite oficii.

Actuala Congregaţie pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor este rezultatul unificării a două dicastere care la origini erau autonome: Congregaţia pentru Cultul Divino (instituită, cu această titulatură, de către Papa Paul al VI-lea prin Constituţia Apostolică Sacra Rituum Congregatio, din 8 mai 1969) şi Congregaţia pentru Disciplina Sacramentelor (instituită cu această denumire de către Sfântul Papă Pius al X-lea prin Constituţia Apostolică Sapienti Consilio, din 29 iunie 1908). Unificate de către Papa Paul al VI-lea prin

Constituţia Apostolică Constans nobis studium, din 11 iulie 1975, sub denumirea S. Congregatio pro Sacramentis et Cultu Divino, cele două dicastere au fost din nou separate în 1984, de către Papa Ioan Paul al II-lea şi se numeau Congregaţia pentru Sacramente şi Congregaţia pentru Cultul Divin. Patru ani mai târziu, în 1988, Papa Ioan Paul al II-lea a reunit din nou cele două dicastere, prin Constituţia Apostolică Pastor Bonus, din 28 iunie 1988. Dicasteriul rezultat este actuala Congregaţie pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.


Actualitate

7

SFINŢIREA BISERICII SFÂNTUL PADRE PIO DIN CONSTANŢA San Giovanni Rotondo, Mons. Ghenţa a decis să schimbe hramul noii biserici şi a pus-o sub ocrotirea călugărului italian capucin, Sfântul Pius din Pietrelcina (Padre Pio). Ulterior, parohia a trecut sub cârma Pr. Petre Balint, care a coordonat lucrările de amenajare şi decorare a interiorului bisericii. La 10 decembrie 2006 a fost celebrată pentru prima oară Sfânta Liturghie în capela din subsolul bisericii, iar la 4 martie 2007 capela a fost sfinţită de Preasfinţitul Cornel Damian. Era un eveniment important pentru comunitatea care, aşa cum spunea pe atunci Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, „trebuia să se adune în jurul bisericii şi să crească împreună cu ea”. Lucrările de construcţie la noua biserică din Constanţa sunt, de-acum, finalizate. Noul lăcaş a fost sfinţit, iar altarul consacrat, fiind destinate astfel cultului divin. „Dumnezeu locuieşte aici, în acest sfânt locaş – a explicat Înalt Preasfinţitul Ioan Robu în timpul predicii din cadrul Liturghiei de sfinţire a noii biserici –, dar şi în noi, chiar dacă altfel. Şi noi suntem temple zidite şi locuite de Duhul lui Dumnezeu, iar lucrarea – ca şi în această biserică – este continuă, de creştere. Să avem grijă de acest lăcaş, dar să avem grijă şi de templul viu al lui Dumnezeu, templul viu care suntem noi”. Fie ca biserica nou sfinţită, pusă sub ocrotirea Sf. Pius din Pietrelcina, să fie – aşa cum spune o rugăciune din ritualul de sfinţire – „casa harului şi a mântuirii, unde poporul creştin se adună, îl adoră pe Dumnezeu în Duh şi adevăr, şi sporeşte în iubire”.

Cristina GRIGORE

După zece ani de eforturi şi sacrificii, sâmbătă, 26 iunie 2010, biserica nouă din Constanţa, dedicată Sfântului Padre Pio, a fost sfinţită în cadrul unei Sfintei Liturghii solemne prezidată de Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. La invitaţia părintelui paroh Petre Balint au răspuns un număr mare de credincioşi şi 26 de preoţi din Arhidieceza noastră şi din Dieceza de Iaşi. Prin intermediul Radio Maria, celor prezenţi în biserică li s-au alăturat spiritual, pe calea undelor, şi ascultătorii postului catolic de radio. Dobrogea mai păstrează şi astăzi semnele prezenţei, încă din vechime, a creştinilor pe meleagurile sale (v. relicvele Sfinţilor Epictet şi Astion), aşa cum a păstrat, în timp, şi amprenta pe care creştinii de origine italiană şi germană au lăsat-o în comunităţile catolice. În jurul anilor 1970-1980, în zonă au început să se stabilească credincioşi catolici din alte regiuni ale ţării, mulţi dintre ei veniţi în căutarea unui loc de muncă. Ca urmare a lărgirii comunităţii, în Constanţa s-a impus necesitatea înfiinţării, în anul 2000, a unei a doua parohii. Iniţial, parohia a fost pusă sub ocrotirea Maicii Domnului, cu hramul Naştererea Sfintei Fecioare Maria şi încredinţată spre păstorire Pr. Nicolae Farcaş. Lucrările de construcţie a noii biserici şi a casei parohiale au fost realizate sub directa coordonare a monseniorului Ştefan Ghenţa, paroh la Parohia Sfântul Anton de Padova din Constanţa şi Vicar Episcopal de Dobrogea. În urma unui pelerinaj la Sanctuarul de la

nr. 7/2010


8

Din viaţa Arhidiecezei

Conferirea Sacramentului Sfântului Mir Tulcea: Duhul le-a dat putere, ca să fie martori Preasfinţitul Cornel Damian a conferit sâmbătă, 19 iunie 2010, Sacramentul Sfântului Mir celor 23 de copii şi tineri din Parohia Sfântul Arhanghel Mihail din Tulcea, care s-au pregătit intens pentru această zi. Candidaţii la Sacramentul Sfântului Mir l-au aşteptat cu emoţie pe PS Cornel Damian în faţa bisericii. Episcopul i-a salutat exprimându-şi bucuria de a fi în mijlocul lor. De aici, cu toţii au pornit în procesiune spre biserică, unde la ora 10.30 a început Sfânta Liturghie solemnă în cadrul căreia l-au primit pe Duhul Sfânt cu darurile sale. În cadrul predicii, PS Cornel Damian le-a vorbit celor prezenţi despre importanţa fundamentală a Rusaliilor în viaţa Bisericii. A urmat apoi profesiunea de credinţă a candidaţilor, moment în care au ţinut în mâini lumânări aprinse. Episcopul şi preoţii şi-au întins mâinile asupra

candidaţilor, invocându-l pe Duhul Sfânt. Apoi fiecare dintre candidaţi a putut auzi cuvintele episcopului: „N., primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. A fost un moment emoţionant. După Liturghie câţiva copii şi tineri şi-au exprimat în cuvinte în faţa întregii comunităţi sentimentele care i-au marcat în această zi: Duhul Sfânt e cel care „le-a dat putere” şi cel care îi transformă în „martori”. Manuela Hortolomei

Flavio Cesare Mattuzzi

Bucureşti (Sfânta Cruce): „Sunt Flavio, şi l-am primit pe Duhul Sfânt” Numele meu este Flavio. Am 14 ani. Sunt botezat romano-catolic, iar biserica mea, cea mai frumoasă din Bucureşti, se numeşte Sfânta Cruce. Simt nevoia să scriu aceste rânduri pentru că vreau să împart cu ceilalţi bucuria pe care am simţit-o şi încă o mai simt de sâmbătă, 26 iunie 2010, de când am fost uns cu Uleiul Sfânt şi l-am primit pe Duhul Sfânt alături de alţi 47 de tineri şi adolescenţi de vârsta mea. Ceremonia a avut loc în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 10.30 şi a fost celebrată de către PS Cornel Damian, Episcop auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, care a fost însoţit de preoţii din parohie şi de cei invitaţi din parohiile vecine. De luni de zile, duminică de duminică, ne-a pregătit cu multă răbdare, pentru acest moment, părintele vicar Emanuel Dumitru. Pentru că emoţiile începuseră să ne copleşească, la ultima oră de pregătire, părintele paroh Ionel Pojum ne-a încurajat cu vocea sa blândă şi caldă, spunândune să ne purtăm firesc, să participăm la un dialog cu episcopul şi să arătăm că suntem pregătiţi cu cunoştinţe temeinice. Uşor de spus! În ziua ceremoniei, eram cu toţii aşa de emoţionaţi! Toate privirile erau aţintite asupra noastră, toate aparatele de fotografiat şi de filmat îndreptate către noi încât cu greu ne-am putut linişti când a început Slujba. Un moment emoţionant a fost acela când Episcopul ne-a vorbit despre conştientizarea sacramentului Mirului ca fiind întâlnirea cu puterea specială a Sfântului Duh, iar noi am înţeles că din acest moment va trebui, prin cuvânt şi faptă, să apărăm şi să răspândim credinţa noastră, devenind tineri mărturisitori ai lui Cristos. Momentele înălţătoare au fost însoţite de cântecele pe care le-am cântat cu toţii, împreună cu părinţii, naşii şi credincioşii din biserică. La încheierea ceremoniei am fost invitaţi în casa parohială, unde ne-am mai potolit arşiţa emoţiilor cu un pahar de suc. Tot atunci am primit, pe lângă alte cadouri, şi un „atestat” care dovedeşte că am depăşit această etapă a evoluţiei noastre spirituale. Pentru această clipă unică din viaţa mea, le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, părinţi, preoţi, naşi şi membrii ai parohiei noastre, pentru iubirea şi învăţătura spirituală cu care m-au însoţit.


Din viaţa Arhidiecezei

Prima Sfântă Împărtăşanie

Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus

Parohia Sfinţii Petru şi Paul (Băneasa) Pe 6 iunie, 12 copii din parohia Sfinţii Petru şi Paul din Bucureşti (Băneasa) au avut prima lor întâlnire cu Isus prezent în Sfânta Euharistie. Prima Sfântă Împărtăşanie a copiilor a fost motiv de sărbătoare şi de bucurie pentru întreaga comunitate parohială. Cu o zi înainte, copiii şi părinţii s-au spovedit şi au participat la ultimele pregătiri în vederea sărbătorii de duminică. Vizibil emoţionaţi, copiii, avându-i alături pe cei dragi, au participat duminică dimineaţă la Sfânta Liturghie în cadrul căreia urmau să se împărtăşească cu trupul lui Cristos. La predică, părinţii au fost îndemnaţi să-şi însuşească atitudinea celor două mame văduve propuse de liturgia cuvântului, care şi-au încredinţat copiii milostivirii lui Dumnezeu, ştiind că doar de la El mai pot primi ajutor. Insistând asupra importanţei educaţiei primite în familie şi a exemplului, părintele paroh le-a amintit părinţilor că ei trebuie să ceară mereu de la Dumnezeu ajutor pentru a-şi îndeplini misiunea de părinţi, pentru ca exemplul lor să fie lumină călăuzitoare pentru vieţile copiilor lor. Atât cât le-a fost cu putinţă, atât cât le-au permis emoţiile şi vârsta, copiii s-au străduit să primească cu vrednicie, pentru prima dată în viaţă, Trupul şi Sângele lui Cristos. Acum sunt abia începători în ale credinţei, dar cu siguranţă că îşi vor aminti cu bucurie de acest moment de har care a fost ziua Primei Sfinte Împărtăşanii.

Sub privirea sfântă a Mons. Vladimir Ghika duminică, 20 iunie, într-un cadru solemn de sărbătoare, 16 copii din Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus l-au primit pe Isus pentru prima oară în Sfânta Împărtăşanie. După cinci luni de pregătire sub atenta îndrumare a părintelui paroh Ioan Ciobanu, copiii s-au prezentat în faţa lui Isus cu inimile deschise, pe deplin conştienţi de importanţa momentului. Sfânta Liturghie a fost celebrată de părintele paroh Ioan Ciobanu cu participarea întregii comunităţi parohiale. La predică părintele a scos în evidenţă minunata întâlnire dintre Isus, Pâinea Vieţii şi inimile curate ale copiilor prezenţi, precum şi obligaţia întregii comunităţi de a crea un cadru optim de educaţie pentru a facilita şi a menţine apropierea copiilor de Cristos, Păstorul cel Bun. În acest sens, după această sărbătoare, la parohie s-au desfăşurat trei zile de activităţi pentru copiii comunităţii parohiale, cu ajutorul sorei Rozela şi a tinerilor animatori.

Pr. Mihai Mărtinaş

Pr. Liviu Marian BULAI

Parohia Adormirea Maicii Domnului Duminică, 6 iunie 2010, în Parohia Adormirea Maicii Domnului, din cartierul Drumul Taberei, Bucureşti, a avut loc Prima Sfântă Împărtăşanie a copiilor. Cei 35 de candidaţi au primit Sacramentul Spovezii sâmbătă, 5 iunie 2010, iar a doua zi, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 9, cu multă maturitate şi emoţie, l-au primit, pentru prima oară în sufletele lor, pe Cristos, în Sacramentul Sfintei Euharistii. Sfânta Liturghie a fost celebrată de către părintele paroh Dominic Hîrja şi animată de copii, care au participat activ la citirea lecturilor, la rugăciunea credincioşilor, la oferirea darurilor şi la cântări. Izabella TILEA nr. 7/2010

9


10

Sfânta Scriptură Duminica a XV-a (C) Evanghelia zilei: Luca 10,25-37

„Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?” (Lc 10,25).

Sfântul evanghelist Luca este singurul care ne relatează parabola bunului samaritean. El o prezintă ca pe un răspuns dat de Isus întrebării unui învăţător al Legii: Cine este aproapele meu? În felul acesta parabola devine o învăţătură referitoare la dragostea frăţească. Dar ne-am putea întreba dacă aceasta ar fi unicul sens dat parabolei de către Isus ştiind că punctul culminant al ei stă în aceea că bietul om care a căzut victimă a bandiţilor este salvat de către un samaritean atunci când preotul şi levitul au trecut pe lângă suferinţa lui fără să schiţeze măcar un gest binevoitor. Dacă interpretăm parabola în sensul iubirii frăţeşti, fără a ţine cont de întreaga activitate a lui Cristos, devine imposibil să nu citeşti în ea o critică morală a preoţilor şi a leviţilor. Aceştia ar fi criticaţi pentru că nu se sinchisesc de un om, fie el suferind, dacă nu aparţine castei lor, în timp ce samariteanul dă dovadă de multă milostivire atunci când se apleacă asupra celui rănit fără ca, în prealabil, să-l interogheze asupra apartenenţei sale religioase, etnice, etc., ci pentru simplul motiv că este un om aflat în suferinţă. Prin urmare, ucenicul lui Cristos ar trebui să se comporte nu ca preotul sau levitul din parabolă, ci ca samariteanul: să considere pe fiecare om căzut în nenorocire ca fiind aproapele său, fără a face distincţie de castă, de rasă ori de religie. O astfel de învăţătură este cât se poate de valabilă şi mereu actuală. Cu toate acestea, situată în contextul activităţii Mântuitorului, parabola capă„Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua” (Lc 10,2).

tă un plus de semnificaţie. Ea are în vedere însăşi persoana lui Isus. El opune activitatea sa aceleia a preoţilor din Vechiul Testament. Omul căzut încă de la începuturi în mâna „tâlharilor”, mai precis omul căzut în stăpânirea principelui acestei lumi din cauza păcatului său, nu a putut fi salvat de către vechea preoţie. Isus este cel care îl salvează. Isus se identifică cu samariteanul (poate în mod ironic, ştiind că evreii i-au dat acest titlu ca să-l insulte – In 8,48; cf. Lc 17,16) pentru a se deosebi de preoţii vechiului legământ (cf. Ps 110,4 şi Ev 7). Cu alte cuvinte, ceea ce preoţia levitică nu a putut să aducă oamenilor, a adus Isus Cristos. Înţeleasă în acest fel, parabola bunului samaritean constituie, împreună cu cea a viticultorilor (Mt 21,33-46 şi par.) şi cu cea a Bunului Păstor (In 10) o trilogie care cuprinde cele trei mari instituţii ale vechiului legământ: nici preoţia levitică, nici vechii profeţi (simbolizaţi prin servitorii trimişi să aducă roadele viei) şi nici regalitatea (simbolizată prin păstorii năimiţi, plătiţi) nu l-au putut salva pe om. Singurul Mântuitor este Isus Cristos, Samariteanul cel bun, Păstorul cel bun, Fiul Stăpânului viei. El este Mântuitorul nu doar al unui popor, ci al lumii întregi (In 4,42). Numai în felul acesta El a devenit modelul perfect de iubire, cel care ne-a învăţat să recunoaştem în fiecare om, oricare i-ar fi originea, clasa socială, religia, pe aproapele nostru.

Duminica a XVI-a (C) Evanghelia zilei: Luca 10,38-42

Acest episod al Evangheliei provoacă în noi o reacţie spontană de genul: Adică cum!? Cea care se străduieşte să îi facă lui Isus o primire cât mai bună nu merită altceva decât reproşuri? Şi apoi, prin laudele aduse Mariei, Isus nu încurajează oare lenea? Or, atunci când se nasc în mintea noastră astfel de întrebări, oricât de spontane ar fi ele, se impune să refacem cu mai multă atenţie lectura textului. Evenimentul, relatat doar de Sfântul Luca, se situează la începutul călătoriei lui Isus către Ierusalim (Lc 9,51-19-28). În prima parte, evanghelistul reuneşte diferite elemente care privesc misiunea ucenicilor (Lc 9,51-10,20), învăţături referitoare la identitatea şi exigenţele condiţiei de ucenic (Lc 10,2111,13). În acest context, parabola bunului samaritean (Lc 10,25-37), care ilustrează modul de a-l iubi pe aproapele, cunoaşte o completare în relatarea vizitei făcute de Isus celor două surori, Marta şi Maria. Acest episod din urmă pune în valoare ascultarea cuvântului Domnului. Textul nu precizează nici locul şi nici momentul în care are loc evenimentul. Dimpotrivă, el ne oferă încă de la început numele celor două surori, Marta şi Maria, lucru mai puţin obişnuit, dar care ne sugerează un interes aparte al Sfântului Luca faţă de ele (v. şi In 11,1-12,11). Întreaga scenă este centrată asupra modului în care cele două surori îl primesc pe Isus. Atitudinile lor sunt foarte diferite, fapt care o determină pe cea dintâi să formuleze un reproş. Povestirea culminează odată cu răspunsul lui Isus care aşează lucrurile la locul lor. Acest răspuns constituie cheia povestirii, mai exact învăţătura pe care evanghelistul Luca vrea să o transmită cititorilor săi. Prima parte a textului descrie modul în care cele două surori înţeleg să-l primească pe Isus. Astfel,


Sfânta Scriptură

11

Maria adoptă atitudinea de ucenic: aşezată la picioarele Domnului (Lc 8,35; Fap 22,3) şi ascultând cuvântul său (Lc 6,47; 8,21; 11,28). Ea este cea care primeşte de la Isus. Marta, în schimb, se preocupă să ofere o ospitalitate cât mai generoasă lui Isus. Ea este cea care oferă lui Isus. Iar Luca marchează contrastul dintre simplitatea Mariei, pe de-o parte, şi agitaţia Martei, de cealaltă parte. În final, intervenţia Martei vizavi de Isus denotă faptul că ea subestimează atât modul surorii ei de a sluji cât şi ascultarea cuvântului Domnului. În partea a doua a textului ne este oferit răspunsul lui Isus. El nu condamnă ospitalitatea şi nici slujirea aproapelui (v. parabola bunului samaritean sau Mt 25,40-45). Ceea ce i se reproşează Martei este agitaţia şi neliniştile ei. Acest lucru ne reaminteşte cuvintele lui Isus care îi invită pe misionari să nu se preocupe de apărarea lor în faţa persecutorilor (Lc 12,11), pe ucenici să nu se neliniştească la gândul că ce vor mânca sau cu ce se vor îmbrăca (Lc 12,22-26). Astfel de nelinişti îi îndepărtează de mărturisirea Fiului Omului (Lc 12,8), de căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 12,31), de primirea Cuvântului (Lc 8,11-15). Neliniştile Martei, efortul pe care îl face, enervarea ei o îndepărtează de ceea este cu adevărat necesar. Fără îndoială că ospitalitatea este apreciată, în schimb pe Isus îl slujim mult mai bine dacă îi ascultăm cuvântul şi ne străduim să-l şi punem în practică.

Acela care s-a obişnuit să recite rugăciunea Tatăl nostru în varianta Evangheliei Sfântului Matei nu poate să nu tresară la auzul variantei mult mai scurte propuse în Evanghelia Sfântului Luca. Dar, dacă privim contextul în care cei doi evanghelişti inserează această rugăciune, ne dăm seama de „coloratura” originală pe care ea o capătă în fiecare din cele două Evanghelii. Într-adevăr, Mt 6,1-18 conţine o învăţătură referitoare la adevărata practică religioasă, propusă în opoziţie cu una ipocrită, în timp ce Lc 11,1-13 conţine o adevărată învăţătură despre rugăciune. Cu alte cuvinte, dacă Matei pune în discuţie modul corect de a ne ruga în comparaţie cu cel ipocrit al fariseilor sau al păgânilor, Luca insistă asupra nu doar a conţinutului sau a modului de a ne ruga, cât mai ales asupra necesităţii rugăciunii. Învăţătura Sfântului Luca are ca punct de plecare exemplul lui Isus de a se ruga (v. 1). Or, noi ştim că evanghelistul vorbeşte de multe ori şi cu plăcere despre rugăciunea lui Isus. De exemplu, prezentându-l pe Isus rugându-se în grădina Ghetsemani, Sfântul Luca pune accentul pe o rugăciune din ce în ce mai insistentă. În felul acesta Isus arată comunităţii în ce fel poate cineva rezista în faţa satanei: prin rugăciune (Lc 22,39-46). De asemenea, ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce este o rugăciune, oferind astfel exemplul oferirii sale totale Tatălui (Lc 23,46). Rugăciunea Tatăl nostru în varianta Sfântului Luca cuprinde cinci cereri. Primele două îl privesc pe Dumnezeu însuşi: ca numele lui să fie sfinţit, adică El să fie cunoscut şi recunoscut ca Dumnenr. 7/2010

„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...” (Lc 11,1).

zeu; ca Împărăţia sa, inaugurată de sus, să vină să se instaureze definitiv. Mai apoi, ucenicul cere hrana de care are nevoie în fiecare zi. În felul acesta el îşi arată încrederea că Dumnezeu va avea grijă de bucăţica de pâine a fiecărei zile şi nicidecum preocuparea pentru o viaţă prosperă, lipsită de griji. Ceea ce mai imploră ucenicul este iertarea, acea iertare pe care la rândul său o oferă celui care i-a greşit. Cât priveşte ultima invocaţie, nu ne duce pe noi în ispită, traducerea Lecţionarului nu este prea fericită întrucât ea lasă impresia că Dumnezeu ne supune ispitei. O traducere mai fericită ar fi, nu ne lăsa să intrăm în ispită. Ispita nu desemnează aici micile tentaţii obişnuite, ci mai curând cele care periclitează în mod grav mântuirea sau fidelitatea faţă de Dumnezeu şi care ne-ar aduce sub stăpânirea satanei. Aşadar, în rugăciunea Tatăl nostru, noi îi cerem lui Dumnezeu să îndepărteze din calea noastră un pericol atât de mare. După acest model de rugăciune, Isus propune o scurtă parabolă care să ilustreze succesul rugăciunii insistente, iar în versetele 11-13 exprimă nu atât exigenţa rugăciunii cât mai ales ceea ce ea obţine. Or, „obiectul” cererii este Duhul Sfânt, iar Tată împlineşte o astfel de cerere. În concluzie, acest pasaj ni-l prezintă pe Isus învăţând prin viaţa sa şi prin cuvintele sale nevoia de ne ruga, o rugăciune constată care traversează întreaga viaţă (v. şi Lc 18,1; 21,36). Şi, dacă am voi să caracterizăm pe scurt darul Tatălui care răspunde rugăciunilor, am vorbi despre Duhul Sfânt.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a XVII-a (C) Evanghelia zilei: Luca 11,1-13


12

Ştiri interne Biserica Greco-Catolică

Aşezarea osemintelor Episcopului greco-catolic Vasile Aftenie în biserica Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti Duminică, 20 iunie, au fost depuse, în biserica Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti (str. Sirenelor 39), osemintele episcopului mucenic Vasile Aftenie, mort pentru credinţă pe 10 mai 1950 la închisoarea Văcăreşti. Osemintele episcopului, deshumate pe 12 mai, au fost aşezate, la 19 iunie, în patru casete de sticlă şi sigilate de Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, în aşteptarea definitivării procesului de beatificare. Casetele au fost depuse şi închise într-o cutie de lemn care se află în stânga iconostasului şi vor rămâne la biserica Adormirea Maicii Domnului până la restaurarea bisericii vicariale Sfântul Vasile cel Mare. Cele câteva resturi vestimentare sunt în proces de restaurare. Sunt conservaţi de asemenea circa 15 saci cu pământ din zona osemintelor, care vor fi depuse ulterior spre păstrare într-o urnă de marmură. Sursa: www.bru.ro

Conferinţa Episcopală Română

Episcopii Catolici din România alături de Italia în apărarea crucifixelor în şcoli Printr-o scrisoare trimisă Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pe data de 17 iunie 2010, Conferinţa Episcopilor Catolici din România (CER) susţine apelul Italiei pentru păstrarea crucifixelor în şcolile publice. CEDO a condamnat în cazul Lautsi c. Italia prezenţa crucifixelor în şcolile publice italiene pe motiv ca încalcă dreptul părinţilor de a-şi educa copii în conformitate cu propriile convingeri şi libertatea religioasă a copiilor. Preafericitul Lucian Mureşan, Preşedintele CER, a subliniat în scrisoare “importanţa pe care afişarea simbolurilor religioase în şcolile publice o are în raport cu libertatea religioasă, moştenirea culturală şi tradiţiile din naţiunile europene”. Crucea reprezintă pentru creştini “salvarea şi libertatea persoanei umane”. Nu impune o religie, “ci exprimă altruism, generozitate şi solidaritate”. Crucea este însă şi un simbol cultural şi social, „inspirând identitatea şi valorile naţiunilor din Europa”, arată PF Lucian. „În perioada regimului comunist simbolurile religioase au fost interzise, iar posibilitatea de a le afişa în public după căderea comunismului a fost considerată o victorie a democraţiei şi libertăţii asupra totalitarismului şi opresiunii”. Oprirea afişării simbolurilor religioase în public ar fi nu numai o încălcare a libertăţii religioase, a afirmat PF Lucian, dar societăţile de tradiţie creştină “ nu vor reuşi să transmită generaţiilor viitoare propria identitate şi propriile valori”. Dialogul dintre religii şi oameni poate fi dezvoltat armonios într-o Europă în care există libertate religioasă pentru toţi şi respect pentru moştenirea culturală şi tradiţiile fiecărui popor şi a fiecărei naţiuni. „Conferinţa Episcopilor din România se solidarizează cu Guvernul Italian în acest demers şi speră că decizia Curţii va respecta diversitatea religioasă, tradiţiile milenare şi valorile culturale ale popoarelor Europei”, a concluzionat PF Lucian scrisoarea sa. Sursa: www.bru.ro


Ştiri externe Biblia pentru copii – tradusă în alte opt limbi africane Asociaţia catolică internaţională Kirche in Not (Ajutor pentru Biserica care suferă) a tipărit de curând Biblia pentru copii în opt limbi africane. În prezent, este deja disponibilă în alte 67 de limbi africane - pentru multe dintre acestea reprezintă una dintre puţinele, dacă nu chiar singura carte publicată - şi a fost distribuită pe continentul african în 15 milioane de exemplare. Cartea nu este folosită doar de preoţi şi de profesorii de religie pentru cateheze, dar şi ca instrument de alfabetizare, ca instrument didactic pentru a-i învăţa pe copii să citească. Ilustrată cu imagini color, conţine 99 de capitole ce cuprind episoadele mai importante ale Sfintei Scripturi, din Vechiul şi din Noul Testament. Biblia pentru copii a apărut la iniţiativa părintelui Werenfried van Straaten, fondatorul asociaţiei Kirche in Not, care a voit astfel să răspundă la dorinţa Papei Ioan Paul al II-lea de „a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu celor mai slabi, copiilor care trăiesc în sărăcie şi în mizerie, în atâtea ţări ale lumii”. În limba română, cartea a apărut în anul 1992. Cu peste 47 de milioane de exemplare traduse în 160 de limbi, Biblia pentru copii a sărbătorit anul trecut împlinirea a 30 de ani.

În Africa, 10 milioane de oameni suferă de foame Caritas solicită ajutor internaţional pentru controlarea crizei alimentelor din regiunea Sahel din vestul Africii, unde 10 milioane de oameni se confruntă cu foametea. Nigeria este cea mai lovită ţară, cu 8 milioane de persoane care riscă să moară de foame, iar alimentele scad dramatic şi în Ciad, Mali şi Burkina Faso. Raymond Yoro, secretar general al Caritas Nigeria, a făcut apel pentru ajutor de urgenţă, „până ce tragedia mai poate fi evitată”. Aproximativ 378.000 de copii suferă de malnutriţie severă, iar alţi 1,2 milioane de malnutriţie moderată. Criza, provocată de ploile sporadice, de recoltele slabe, de preţurile ridicate pentru alimente şi de sărăcia cronică, este „mult mai gravă” decât cea din 2005, susţine Caritas. „Lecţia învăţată ne spune că întârzierile costă vieţi. În ciuda alarmelor date încă din decembrie 2009, donaţiile de alimente au venit foarte încet”, a spus Yoro. Foametea a început de şase luni deja, acum ajungându-se să se apeleze la hrană sălbatică, mulţi oameni abandonându-şi casele pentru a găsi ceva de mâncare.

Turcia: Episcopul Luigi Padovese, decapitat de propriul şofer Joi, 3 iunie 2010, în Sărbătoarea trupului şi sângelui Domnului, Episcopul Luigi Padovese, vicar apostolic în Anatolia şi preşedinte al Conferinţei Episcopale Turce, a fost asasinat - se pare, după un ritual religios - de către şoferul său, de religie musulmană. Călugăr capucin, originar din Milano (Italia), Episcopul Padovese avea 63 de ani. În Turcia era implicat pe plan ecumenic şi în dialogul cu islamul, dedicându-se învigorării comunităţilor creştine locale. Chiar cu o zi înaintea morţii sale se întâlnise cu autorităţile turce pentru a discuta despre problemele care afectează minorităţile creştine. La aflarea veştii morţii episcopului, cardinalul Péter Erdő, preşedintele Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE), a transmis un mesaj în care se afirmă: „Vrem să mărturisim comuniunea de rugăciune şi să arătăm apropierea noastră cu episcopii, preoţii şi tot poporul creştin din Turcia. Suferinţa lor este şi a noastră. Moartea tragică a Monseniorului Luigi Padovese, survenită în Solemnitatea «Corpus Domini», îl uneşte, într-un mod deosebit cu Isus, care şi-a dat viaţa pentru poporul său. Suntem pe deplin încrezători că milostivirea divină îl va primi şi îl va copleşi cu slava iubirii sale. Vrem să-l asigurăm pe Sfântul Părinte, pe părinţii capucini şi familia Excelenţei sale că suntem alături, deoarece un asemenea eveniment răneşte toată Biserica, însă ne încurajează să rămânem uniţi şi credincioşi în slujirea noastră către Domnul, cu o râvnă reînnoită”. nr. 7/2010

13


14

Semnificaţii liturgice

Din sărbătorile lunii iulie În calendarul romano-catolic, în luna iulie nu apar solemnităţi sau sărbători de poruncă. Există, în schimb, în ritul bizantin (în Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică): 20 iulie, Sfântul Ilie Tesviteanul, profet. Este o sărbătoare de acelaşi rang cu cea a Sfinţilor Trei Ierarhi şi a Sfântului Nicolae, de pildă. Dimpotrivă, în ritul latin, profeţii şi patriarhii din Vechiul Testament nu au nici măcar comemorări facultative în calendar. Şi totuşi, în Catehismul Bisericii Catolice se spune că „patriarhii, profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi totdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii” (nr. 61). Chiar dacă nu apar în Calendarul roman general, patriarhii şi profeţii sunt cinstiţi, de pildă, în catedralele gotice: patriarhii sunt sculptaţi chiar la intrare, în chip de vestitori ai lui Dumnezeu; de asemenea, şi profeţii, consideraţi, în Evul Mediu, umbre ale apostolilor, apar reprezentaţi cu filacterii având înscrise citate din operele lor. De asemenea, patriarhii şi profeţii sunt invocaţi în Litania tuturor Sfinţilor, unde sunt numiţi, ca „sfinţi patriarhi şi profeţi”, Avraam, Moise şi Ilie, împreună cu Ioan Botezătorul şi Iosif. Comemorarea liturgică a patriarhilor din vechime sau a profeţilor este posibilă însă şi în ritul latin. Ei sunt menţionaţi în Martirologiul Roman, unde citim, de pildă, la 20 iulie: „Comemorarea Sfântului Ilie Tesviteanul, care a fost proroc al Domnului în zilele lui Ahab şi ale lui Ohozia, regi ai lui Israel, şi care a susţinut cu atâta tărie legea lui Dumnezeu-Unul împotriva necredincioşiei poporului, încât l-a prefigurat nu numai pe Ioan Botezătorul, ci şi pe Cristos însuşi. Nu a lăsat profeţii în scris, dar amintirea lui este păstrată cu credinţă, mai ales pe Muntele Carmel”. Toţi sfinţii menţionaţi în Martirologiul Roman pot fi comemoraţi liturgic, dacă ziua respectivă permite (dacă nu sunt prevăzute alte celebrări mai importante). Totuşi, şi în ritul bizantin, sărbătoarea Sfântului Ilie este o excepţie, fiind singurul profet cu sărbătoare importantă. Aceasta deoarece Ilie este părintele profeţilor, fiind prezentat de Sf. Iacob ca model de rugăciune: „Mult poate rugăciunea plină de râvnă a celui drept. Ilie era om supus suferinţei ca şi noi, dar s-a rugat

Sfântul Ilie, profet

fierbinte să nu plouă şi nu a plouat pe pământ trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit rodul său” (Iac 5, 16b-18, cu referire la 3Regi 17-18). Rugăciunea lui Ilie, „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă” (3Regi 18, 36-37), în urma căreia Domnul a mistuit jertfa, este reluată, în liturgiile orientale, la epicleza euharistică. Catehismul Bisericii Catolice îi dedică o pagină întreagă (nr. 2581-2584) lui Ilie ca model de rugăciune şi de convertire a inimii: Ilie, prin rugăciunea sa, o întăreşte în credinţă pe văduva din Sarepta; credinţa lui Ilie dovedeşte minciuna idolatriei şi adevărul lui Dumnezeu în momentul de cumpănă al jertfei aduse pe Muntele Carmel (3Regi 18); în pustiu, ascuns în „scobitura stâncii”, îi este dat, ca şi lui Moise, să fie de faţă când trece slava lui Dumnezeu (3Regi 19, 1-14). Acest episod era doar o prefigurare a strălucirii dezvăluite la Schimbarea la Faţă, unde, alături de Cristos, s-au arătat Moise şi Ilie. Profetul Ilie, care a trăit cu nouă veacuri înainte de Cristos şi al cărui nume înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu”, este model al credinţei, al rugăciunii şi al atitudinii necesare participării la celebrările liturgice. Wilhelm Tauwinkl


15

ÎNCHEIEREA ANULUI SFINTEI PREOŢII Roma, 11 iunie 2010 Bucureşti, 13 iunie 2010

nr. 7/2010


16

Încheierea Anului Sfintei Preoţii

ÎNCHEIEREA

ANULUI

LA BUCUREŞTI

PREOT PE VECIE

Cinci noi preoţi pentru Arhidieceza de Bucureşti Anul Sfintei Preoţii, deschis la Roma de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea pe 19 iunie 2009, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la trecerea la Tatăl ceresc a Sfântului Paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti s-a încheiat în mod solemn pe 13 iunie 2010, în Catedrala Sfântul Iosif. În această zi, la Sfânta Liturghie solemnă de la ora 10.30, doi părinţi diaconi, Marian Blânda şi Florin Bordeuş, au primit cea de a II-a treaptă a Sacramentului Preoţiei, prezbiteratul. Sfânta Liturghie şi ceremonia de hirotonire au fost celebrate de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti. La celebrare a fost prezent şi Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, care a primit promisiunile de ascultare şi respect datorate Episcopului locului de către candidaţii la Sfânta Preoţie. Împreună cu PS Cornel la altar au fost prezenţi şi părintele Wilhelm Dancă, profesor şi rector al Institutului Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif din Iaşi, părinţii parohi ai comunităţilor de unde aparţin cei doi părinţi diaconi şi alţi preoţi din Bucureşti şi invitaţi speciali pentru această mare sărbătoare. O prezenţă deosebită a fost grupul de colegi ai celor doi diaconi, care fuseseră deja sfinţiţi preoţi pe 11 iunie 2010, data oficială a încheierii Anului

Sfintei Preoţii, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, din Iaşi. Aceştia, însoţindu-i pe colegii lor, au dorit să le împărtăşească din darul pe care îl primiseră deja, la rândul lor. La bucuria părinţilor diaconi care au fost hirotoniţi preoţi prin rugăciunea de consacrare şi prin impunerea mâinilor, au participat familiile lor, împreună cu rudele, prietenii şi cunoscuţii lor, dar şi credincioşii care au dorit să fie prezenţi la un mare eveniment pentru Arhidieceza de Bucureşti. Ultimul eveniment de acest fel având loc în urmă cu şapte ani, la 29 iunie 2003, când au fost sfinţiţi trei preoţi, care sunt prezenţi şi lucrează în viaţa şi activitatea pastorală a Arhidiecezei, în diferite parohii. Cuvântul de zidire sufletească a fost ţinut de Păstorul Arhidiecezei, ÎPS Ioan Robu. „Este o mare sărbătoare pentru Arhidieceza noastră astăzi când, iată, ne-am adunat pentru Sfânta Liturghie în cadrul căreia vor fi sfinţiţi doi noi preoţi”. Astfel a anunţat Arhiepiscopul marele eveniment trăit de toţi cu emoţie în Catedrala Sfântul Iosif şi a continuat amintind că prin această hirotonire se încheie Anul Sfintei Preoţii cu bucuria „să primim noi preoţi în rândul Arhidiecezei, în rândul preoţilor care păstoresc poporul lui Dumnezeu în această parte a ţării”. Această bucurie este dată, a spus ÎPS Ioan, de faptul că „rodul harului stă în faţa noastră prin


17

Încheierea Anului Sfintei Preoţii

SFINTEI

PREOŢII

noii preoţi pe care îi primim” şi că „lucrarea harului lui Dumnezeu aduce roade în sufletele celor care s-au hotărât, pentru totdeauna, să devină slujitori ai Domnului”. Adresându-se celor doi părinţi diaconi, candidaţi la Sfânta Preoţie, Păstorul Arhidiecezei a reluat şi dezvoltat un gând lansat de Prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, Cardinalul Ivan Dias: „Biserica are nevoie de preoţi şi misionari în 3D, […] adică preoţi care păstrează Doctrina, Disciplina şi Devoţiunea”. După ce le-a vorbit despre importanţa acestor trei dimensiuni ale fidelităţii şi statorniciei vieţii sacerdotale, ÎPS Ioan le-a oferit şi trei modele de preoţi care au trăit în viaţa lor „secretul statorniciei preotului”: preoţii Rafael Friedrich, Ioan Ciuraru şi Eduard Sechel. „Aveţi exemple, mergeţi pe urma lor şi veţi fi statornici”, a încheiat cuvântul de învăţătură Înalt Preasfinţitul, asigurându-i totodată de rugăciunea întregii Biserici locale „cu voi şi pentru voi, pentru fidelitatea şi statornicia voastră”. După încheierea ritualului de hirotonire, cei doi neoprezbiteri s-au alăturat celorlalţi preoţi la altar şi au rostit pentru prima dată cuvintele lui Cristos, cuvinte care transformă substanţial prin harul Duhului Sfânt pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Cristos. La sfârşitul Sfintei Liturghii părintele Marian a adresat, în numele ambilor preoţi nou sfinţiţi, cuvântul de mulţumire pentru darul Sfintei Preoţii, mai înainte de toate lui Dumnezeu, părinţilor şi familiilor proprii, Păstorilor Bisericii locale din Arhidieceza de Bucureşti, rectorului şi profesorilor de la Institutul Teologic din Iaşi şi tuturor celor prezenţi, asigurându-i de întreaga lor rugăciune, cerând în acelaşi timp jertfe şi rugăciuni pentru ca ei, noi în viaţa de preoţi ai lui Cristos, să nr. 7/2010

rămână fideli şi statornici în misiunea la care au fost chemaţi şi învredniciţi. Pr. Vincenţiu BALINT www.arcb.ro

Pr. Laurenţiu Ferăstăoaru a fost hirotonit duminică, 4 iulie, în Catedrala Sfântul Iosif, prin impunerea mâinilor Înalt Preasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Este originar din parohia Dofteana (Bogata, Bacău). Pr. Maricel Bulai, originar din parohia Nicolae Bălcescu (Bacău), şi Pr. Claudiu Văcaru, originar din Săbăoani (Neamţ), au fost hirotoniţi vineri, 11 iunie, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, din Iaşi, prin impunerea mâinilor PS Petru Gherghel.

Pr. Maricel-Ghiorghiţă Bulai Pr. Claudiu Văcaru


18

Încheierea Anului Sfintei Preoţii

LA ROMA

Pr. Francisc UNGUREANU

Fidelitatea lui Cristos. Fidelitatea preotului

Sub semnul fidelităţii, din 9 până în 11 iunie a.c., ne-am adunat la Roma peste 15 000 de preoţi. Pentru a înţelege şi a trăi propria fidelitate am contemplat fidelitatea Mântuitorului şi am admirat fidelitatea urmaşului lui Petru. Primele două zile neam pregătit împreună cu Cardinalul Marc Quellet, Arhiepiscop de Quebec, actualmente numit Prefect al Congregaţiei Pontificale pentru Episcopi, şi Cardinalul Joachim Miesner, Arhiepiscop de Köln, cei care au propus meditaţiile în Bazilica San Paolo Fuori le Mura (Sfântul Paul din afara zidurilor) din Roma. Poate este bine să spunem aici că grupul de preoţi de limbă spaniolă şi portugheză s-a reunit în Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, tocmai pentru că eram prea mulţi ca să intrăm cu toţi într-o singură biserică. Tot la aceeaşi categorie – pregătire - putem aminti şi predicile de la Sfintele Liturghii ţinute de Cardinalul Claudio Hummes, Prefect al Congregaţiei Pontificale pentru Cler, şi de Cardinalul Tarcisio Bertone, Secretarul de Stat al Sfântului Părinte. A urmat apoi întâlnirea cu Papa Benedict al XVI-lea.

La veghe şi la Sfânta Liturghie solemnă din Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus au participat şi concelebrat toţi preoţii aflaţi la Roma. Disponibilitatea Papei de a sta cu noi şi de a răspunde la întrebările noastre a fost un semn pentru fiecare dintre noi. Curajul de a atinge şi acele subiecte care doreau să diminueze succesul acestei iniţiative

ne-a fost transmis împreună cu cuvintele care îl exprimau. Convingerea şi hotărârea în a învăţa adevărul care salvează ne-au stimulat să facem la fel. Cel mai important, pentru a reveni la motto-ul acelor zile de încheiere a Anului Sfintei Preoţii, este demonstrarea şi trăirea fidelităţii faţă de o misiune primită de la Domnul pentru a-L face prezent în lume. O fidelitate trăită în primirea şi dăruirea iertării sacramentale prin Sfânta Spovadă; în îngenuncherea cu iubire în faţa Sfântului Sacrament; în

celebrarea Sfintei Liturghii împreună cu Urmaşul lui Petru, Principele Apostolilor. O celebrare care ulterior capătă caracteristica de comuniune, exact ceea ce face ca Biserica noastră să fie puternică. La Întâlnirea Internaţională a Preoţilor de la Roma au participat şi numeroşi preoţi romano-catolici şi grecocatolici din toate diecezele ţării noastre. Preoţii români au fost însoţiţi, din partea Conferinţei Episcopale Române, de către Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de ClujGherla. Din păcate nu am reuşit să îl întâlnesc decât pe părintele Gheorghe Coşa de la noi din Arhidieceză. Pentru noi toţi a fost un timp de har. Ca să închei pe un ton personal, am încă prezent în minte îndemnul la trăirea Sacramentului Spovezii. Cardinalul german vedea în răbdarea preotului care aşteaptă şi ascultă mărturisirile un semn al îndelungii răbdări a Tatălui Ceresc. Parohul de Ars ne este model, el era un confesor atât de renumit încât veneau la el din toată Franţa. Însă experimentarea directă a iubirii divine răbdătoare, în primirea iertării sacramentale, este cea care îl întăreşte din interior pe preot în răbdarea de a aştepta, chiar şi atunci când nu vine nimeni, şi de a asculta, şi atunci când pare dificil.


Încheierea Anului Sfintei Preoţii

GÂNDURI... DE LA ARS În acest an închinat Sfintei Preoţii, la sfârşitul lunii aprilie am fost la Ars, împreună cu un grup de preoţi din Arhidieceza de Bucureşti. Seara târziu, când întunericul îi trimitea pe numeroşii pelerini la locurile de cazare şi liniştea nopţii îmbrăca sanctuarul Sfântului Paroh cu o aureolă tainică, mă retrăgeam pentru a continua rugăciunea şi meditaţia. În acel timp al nopţii mi-am adunat zece cuvinte, pe care să le păstrez ca moştenire de la vizita mea la Ars, şi le-am numit:

Zece „taine” ale preotului 1. Fidelitatea. Să-l slujeşti sincer pe Dumnezeu! Preotul este omul fidelităţii. Dumnezeu l-a chemat pe nume într-o zi... şi el, cu încredere, a răspuns „Da”! Cu acel „Da” a intrat în planul minunat de iubire al lui Dumnezeu. În ziua când a fost hirotonit preot, liber şi în mod public, a spus „Prezent”! Din acel moment s-a angajat necondiţionat în slujirea lui Cristos Învăţătorul, Preotul şi Păstorul. Acum, el veghează să nu se întrerupă în nicio clipă lucrarea minunată începută de Dumnezeu! 2. Bucuria. Bucură-te în orice moment că eşti preot! Preotul este omul bucuriei. Dumnezeu l-a atras la o comuniune sinceră cu El, la o intimitate reală cu El, la o abandonare totală faţă de voinţa lui. Rugăciunea îndelungată în faţa Sfântului Altar îi deschide porţile bucuriei veşnice. Profesorul, doctorul, muncitorul de pe şantier merg la serviciu timp de mai multe ore pe zi şi aşteaptă cu bucurie să se întoarcă acasă pentru a se întâlni cu cei dragi. Preotul – prin, cu şi în rugăciune – trăieşte bucuria continuă a întâlnirii cu Dumnezeu! 3. Sacrificiul. Zilnic să te identifici cu Cristos! Preotul celebrează zilnic Euharistia. Dumnezeu l-a ales ca să celebreze Euharistia pentru ca prin mâinile sale Dumnezeu să se dăruiască oamenilor, iar oamenii să ajungă la Dumnezeu. Sacrificul Sfintei Liturghii devine pentru orice preot inima fiecărei zile şi centrul întregii activităţi pastorale. Din acest Sacrificiu izvorăşte curajul de a spune şi de a demonstra tuturor că Dumnezeu este viu. Sf. Ioan Maria Vianney, privind tabernacolul spunea: „El este acolo!” 4. Ascultarea. Îndrăgosteşte-te de confesional! Preotul ştie să asculte. Dumnezeu l-a înzestrat cu darul de a-i atrage pe oameni la iubirea sa nr. 7/2010

prin virtuatea ascultării. La spovadă el ascultă păcatele şi cu puterea pe care a primit-o îi împacă pe oameni cu Dumnezeu, dar şi între ei. Acolo el întâlneşte milostivirea Tatălui ceresc şi participă activ la lucrarea sa. În confesional el se întâlneşte cu „lumea adevărată”. Acolo înţelege cât de răbdător este Dumnezeu şi cât de valoros este timpul! 5. Adevărul. Să fii martor curajos al lui Cristos cel mort şi înviat! Preotul este preocupat ca toţi să se mântuiască. Dumnezeu i-a încredinţat taina „Adevărului” cu privire la Împărăţia Cerurilor. În altar când proclamă cuvântul lui Dumnezeu, când celebrează Euharistia, când îşi întinde braţele pentru rugăciune el crede cu adevărat ceea ce săvârşeşte. Atunci, poporul lui Dumnezeu creşte în credinţă, deoarece preotul crede cu tărie ceea ce face. Şi în afara altarului lumea trebuie să vadă în el un „alt Cristos”! 6. Curăţia. Să fii „profet” al Împărăţiei lui Dumnezeu! Preotul tinde neîncetat spre frumuseţea cerească. Dumnezeu l-a luat din lume pentru El şi numai pentru El. Aşa cum mirele trăieşte o bucurie unică cu mireasa sa în ziua căsătoriei şi apoi, amândoi, vor ca în viaţa lor sinceritatea şi iubirea să-i ţină uniţi pe vecie, la fel Dumnezeu vrea ca preotul, printr-o prietenie curată, să-i aparţină pentru totdeauna numai lui. Mâinile preotului, să fie mâinile lui Dumnezeu! Privirea preotului, să fie privirea lui Dumnezeu! Inima preotului să fie în întregime a lui Dumnezeu! 7. Generozitatea. Fii generos, având „mâinile nevinovate”! Preotul este un servitor care veghează zi şi noapte. Dumnezeu, plin de bunătate, l-a pus administrator credincios şi înţelept peste bunurile sale. „Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult”

19


20

Încheierea Anului Sfintei Preoţii (Lc 12,48). Preotul ştie că în toate acţiunile sale se ascunde generozitatea nelimitată a lui Dumnezeu! De aceea, preotul este căutat de cei săraci, pentru a primi ajutor, dar şi de cei bogaţi, pentru a fi darnici. 8. Sfinţenia. Să trezeşti în toţi dorinţa de a fi sfinţi! Preotul aspiră la sfinţenie şi oferă sfinţenie. Dumnezeu a decis să fie semn pentru a indica direcţia spre cer. Prin modul de a gândi, de a vorbi, de a acţiona preotul demonstrează că se poate trăi „altfel” această viaţă chiar dacă este marcată şi de limite, neînţelegeri, suferinţe etc. Preotul deţine în mâinile sale o comoară: binecuvântărea. El poate binecuvânta cu credinţă şi smerenie ori de câte ori are ocazia şi lumea devine sfinţită în numele Sfintei Treimi!

Reflecţii ale Papei asupra slujirii sacerdotale “Biserica are nevoie de preoţi sfinţi, de slujitori care să-i ajute pe credincioşi să trăiască iubirea milostivă a Domnului şi să-i fie mărturisitori convinşi”.

9. Iubirea. Să te preocupi zilnic de comuniunea intimă cu Dumnezeu! Preotul iubeşte cu o iubire sfântă, de aceea nu este înţeles tot timpul. Dumnezeu l-a îmbră-

„Există mare nevoie de preoţi care să vorbească despre Dumnezeu lumii şi care să-i prezinte lui Dumnezeu lumea; oameni nesupuşi modelor culturale efemere, dar capabili să trăiască autentic acea libertate pe care doar certitudinea apartenenţei la Dumnezeu este în stare să o dea”. ***

cat cu o demnitate cerească încât toţi îl numesc părinte. Este părinte pentru copii, pentru tineri, pentru vârstnici, pentru săraci, pentru intelectuali, pentru păcătoşi etc. Preotul aparţine tuturor. De ce? Pentru că este omul prin care Dumnezeu îşi dezvăluie farmecul iubirii sale. Preotul este „puntea”. El trăieşte din iubirea lui Dumnezeu şi devine legătură între cer şi pământ! 10. Pacea. Unica mângâiere să o găseşti într-o „inimă curată”! Preotul oferă pacea lui Cristos. Dumnezeu l-a trimis în lume ca mesager al păcii sale. Pacea lui Cristos lăsată de El în lume este cu totul deosebită de pacea lumii. Ea are în vedere bucuria vederii lui Dumnezeu şi fericirea omului pe pământ. Preotul luminat de Duhul Sfânt are datoria sfântă de a spune tuturor că numai Dumnezeu este izvorul păcii în lume. Lupta pentru putere, interesul pentru avere şi neliniştea pentru plăcere vor dispărea în faţa păcii lui Cristos! Pr. Daniel BULAI

„Preotul nu învaţă propriile idei, o filozofie pe care el însuşi a inventat-o, a găsit-o sau care îi place; preotul nu vorbeşte de la sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi face poate admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, invenţii ale sale, dar, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Cristos prezent; propune adevărul care este Cristos însuşi, cuvântul Său, modul Său de a trăi şi de a merge înainte”. ***

„Dumnezeu se slujeşte de un sărman om vrând ca prin intermediul lui să fie prezent pentru oameni şi să acţioneze în favoarea lor. Dumnezeu a îndrăznit să se încredinţeze pe Sine oamenilor; deşi cunoaşte slăbiciunile noastre, consideră oamenii capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul Său; acest curaj al lui Dumnezeu constituie lucrul cu adevărat mare în cuvântul preoţie”.


Biblia, pe înţelesul nostru

Barnaba, om bun şi plin de credinţă

21

OAMENI ai CREDINŢEI

(Fap 4,36-5,2; 14,8-18)

la prezbiterii care deţineau funcţii de conducere în comunitate. De altfel, el era cel mai în vârstă şi delegat al apostolilor de la Ierusalim. Mai târziu, a plecat într-o călătorie misionară împreună cu apostolul Paul: în Cipru, apoi în oraşul Perga Pamfiliei, la Antiohia Pisidei, la Iconiu şi la Listra, în oraşul Derbe şi înapoi la Antiohia. La Listra, după ce au vindecat un paralitic, oamenii i-au considerat zei, dar cei doi s-au opus cu înverşunare să li se aducă jertfă strigând cu glas puternic: „Oameni buni: suntem simpli oameni ca şi voi!” (14,15). În ultima parte a vieţii, Barnaba a participat la două dispute: prima, cu prilejul conciliului de la Ierusalim (anul 49/50), unde a susţinut că creştinii proveniţi din păgânism nu trebuie supuşi tăierii împrejur, asemeni celor proveniţi din iudaism; a doua, cu prilejul celei de a doua călătorii misionare, când a vrut cu tot dinadinsul să-l ia cu sine şi pe vărul său, Ioan Marcu. Întrucât Paul a refuzat, Barnaba s-a separat de Paul şi a plecat cu Ioan Marcu în Cipru. Tradiţia de mai târziu susţine că Barnaba ar fi fost primul episcop de Milano. Tot lui, în urma predicilor pe care le-ar fi ţinut la Roma şi Alexandria, tradiţia îi atribuie o epistolă şi o Evanghelie, bineînţeles apocrife.

Termenul tikva (în limba ebraică) provine de la o rădăcină al cărei sens este sfoară, legătură. Ne amintim de funia pe care Rahab a legat-o la fereastra casei, pentru a fi cruţată în timpul cuceririi cetăţii Ierihon (Iosue 2,15). Această sfoară roşie era pentru familia ei semnul speranţei, al salvării. Funia leagă ceva; şi speranţa este această legătura dintre ceea ce este şi ceea ce va fi, îndreptându-ne spre viitor. Ea ne asigură că nefericirile şi durerile acestei lumi vor lua sfârşit, odată cu venirea Împărăţiei. Al doilea sens al cuvântului tikva este aşteptarea. Speranţa este legată de o venire şi diferă în funcţie de ceea ce se aşteaptă, de importanţa evenimentului care va urma. Omul biblic cunoaşte clipe de speranţă, dar şi de deznădejde: „Îndreaptă-mă spre adevărul tău, şi povăţuieşte-mă; tu eşti Dumnezeul mânturii mele, nădejdea mea nemărginită” (Ps 25,5). Trecem prin momente de disperare, când tot ce ne aparţine ne este luat, însă noaptea credinţei prin care a trecut Iob poate fi, pentru unii, prevestirea ateismului modern, pentru alţii clipa de înălţare spirituală. Desigur că adevărata aşteptare se referă la venirea lui Mesia, Isus Cristos. Sfântul Paul va dezvolta această temă a nădejdii în scrierile sale, pentru că fiecare creştin trăieşte din aşteptarea celei de-a doua veniri. Chiar dacă Domnul Isus a vestit de două mii de ani revenirea sa, speranţa noastră este aceeaşi, arzătoare, fiind o virtute care nu ne aparţine, deoarece Duhul Sfânt ne-o dăruieşte în inimă. nr. 7/2010

Pr. Vladimir PETERCĂ

Cuvintele Bibliei

„tikva” = legătură; aşteptare Să cugetăm: * Trebuie să nu mai speri în tine, pentru a putea nădăjdui în Dumnezeu. (Fénelon) * Disperarea este rodul egoismului. (Sfântul Augustin)

rubrică realizată de Sr. Cristiana MAREŞ

Barnaba era un om plin de mărinimie şi de nobleţe, discret şi plin de credinţă, un apostol harnic şi un colaborator neobosit al lui Paul. Originar din Cipru, Barnaba provenea dintr-o familie de leviţi şi s-a numărat printre cei 72 de ucenici ai lui Isus. Generos, Barnaba a vândut un ogor, nu departe de Ierusalim, şi a dăruit comunităţii banii obţinuţi (Fap 4,36-37). Conform izvoarelor istorice, el a fost cel care l-a prezentat pe Paul apostolilor, după ce acesta s-a convertit, povestind cu lux de amănunte toate cele întâmplate pe când se afla pe drumul Damascului (9,26-31). Mai târziu, Barnaba a fost trimis de către Biserica din Ierusalim la Antiohia, unde „i-a îndemnat pe toţi (evrei şi greci) să rămână credincioşi Domnului cu inimă neclintită!” (11,23). Cu acelaşi prilej, Barnaba a trecut în oraşul Tars unde l-a găsit pe Saul (Paul) cu care a revenit la Antiohia. Aici „a luat parte un an întreg la adunările Bisericii!” (11,26). Un an mai târziu, când o foamete năprasnică s-a abătut asupra Ierusalimului, Barnaba şi Paul au fost trimişi să ducă la Ierusalim colecta adunată pentru creştinii de-acolo. Când s-au întors, l-au adus cu ei pe vărul lui Barnaba, numit Ioan Marcu (12,25). La Antiohia Barnaba a primit titlul de „profet şi învăţător” (13,1), expresie care se referea


22

Universul familiei

abc -ul familiei

D ...de la dIALOG

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Se spune că a vorbi e uşor, a dialoga e mai greu şi a înţelege e şi mai greu. Dialogul se plasează între vorbă şi înţelegere, e mijlocitor, dar locul său este înainte de toate acolo unde se vorbeşte sau, mai precis, unde se comunică. Canalele de comunicare între fiinţele umane pot fi non verbale (analogice) şi verbale. Cel non verbal (gesturi, priviri, emoţii) nu este direct, şi deseori confuz. Cel verbal - prin cuvânt - este specific uman, direct, şi mult mai lipsit de ambiguitate, dar totuşi supus limitelor. Se poate vorbi (dialoga) cu sine, pe stradă, la telefon, în parlament, la confesional, între îndrăgostiţi, între soţi. Nu mă refer la dialog ca înfruntare, confruntare, ci la dialog ca dezbatere în comun, prin argumente logice, a unei teme. Dialogul se bazează pe argumente logice, raţionale. Etimologia termenului e grăitoare: a comunica prin ceea ce este logic (de la logos). Limite şi vicii Amintesc câteva limite şi dificultăţi în realizarea dialogului: tema propusă e prea vastă; interlocutorul e de rea credinţă; lipsa crasă de deschidere pentru dialog de care dau dovadă, de obicei, mincinoşii, fanaticii de orice fel, cei care se cred posesori ai adevărului. Alte limite ţin de ceea ce se întâmplă pe parcursul dialogului: lipsa de disciplină, întreruperi, contradicţii, patimă; atac la persoană; pică, invidie; nerăbdare; abateri de la temă, voite sau nu. Dialogul, astăzi, e debilitat tot mai mult de alunecarea înspre vorbărie, iar apoi prin faptul că vorbirea pierde astăzi teren în favoarea imaginii şi „acţiunii”, oarecum a limbajului analogic. Practic, de la televiziune şi din presă aflăm acţiuni: filme, sport, evenimente. Din politică

aflăm decizii, măsuri luate, terorism, orice, dar nu cuvinte. ( Talk-skow-ul este o expresie grăitoare a debilităţii dialogului: vorbărie). Totuşi, când persoanele sunt în dialog, folosesc ambele căi de comunicare: logică şi analogică. Treptele dialogului În viaţa unui cuplu sunt mai multe trepte de dialog. La începutul legăturii în doi, cuvintele abundă. Cel care vorbeşte e mai degrabă interesat de sine, de a clarifica propria situaţie. Se uită la celălalt ca într-o oglindă. Atitudinea sa faţă de partener este fundamental narcisistă. Nevoia de adevăr e încă obscură. Aceasta este de fapt o perioadă de singurătate în doi, gratificatoare dar fără o dezbatere serioasă asupra problemelor vieţii. Acordul e presupus. Persistă teama de a nu-şi pierde partenerul. Între cele două forme de limbaj verbal şi non verbal există contradicţii. Cu vorba se spune „te iubesc”, în timp ce gesturile şi privirile spun dorinţă, ori poftă dezordonată. Ore în şir de discuţii nu duc la nici un rezultat. În căsătorie diferenţele sunt şi mai evidente, datorită situaţiilor inerente care cer o rezolvare. Ele pot apărea insurmontabile dacă soluţionarea lor s-a amânat de azi pe mâine. Aşa se poate cădea în cercul vicios al neînţelegerii, al tăcerii, al relei-credinţe care fac viaţa complexă şi complicată. Fără dialog viaţa de cuplu nu are trai bun sau are trai scurt. În numărul următor al revistei vom arăta care sunt bazele dialogului care zideşte o relaţie trainică. De reţinut că fără adevăr dialogul nu există.

dialog De origine greacă, termenul se compune din dia, prin şi logos, cuvânt. Dia nu înseamnă doi, cum sugerează unele traduceri. Prin urmare, dialog nu înseamnă cuvânt în doi, cu toată frumuseţea şi încărcătura poetică a expresiei. Cuvânt în doi sugerează totuşi că dialogul nu

poate fi niciodată monolog. Termenul dialog a ajuns în limba română din latinescul dialogus pe filiera franţuzescului dilogue. Din DEX aflăm că dialogul poate fi: „conversaţie între doi sau mai mulţi vorbitori; schimb de opinii; convorbire” etc.


Social

România, afectată din nou de inundaţii

Caritas intervine in Moldova În ultima perioadă, ploile au făcut ravagii în jumătatea estică a ţării. În judeţul Botoşani, oraşul Dorohoi a fost cel mai afectat după ce râul Buhai a ieşit din matcă în noaptea de luni, 28 iunie 2010. În data de 29 iunie 2010, echipa de intervenţie în situaţii de urgenţă, împreună cu coordonatorul diecezan de la Caritas Iaşi, s-a deplasat în teren pentru a interveni rapid în zona inundată, observând efectele inundaţiilor atât asupra locuinţelor şi gospodăriilor, cât şi asupra grădinilor şi culturilor. Astfel, echipa de intervenţie a discutat atât cu jandarmii şi pompierii aflaţi în zonă, cât şi cu localnicii. Unii oameni au declarat că apa a venit foarte repede, în aproximativ 20 de minute şi astfel în unele locuri a atins 2 metri. De asemenea, majoritatea susţin că nu au fost anunţaţi şi că de aceea au fost surprinşi de viitură. Miercuri, 30 iunie 2010, o altă echipă Caritas s-a deplasat pe teren, în judeţul Suceava, pen-

tru a realiza şi în această zonă un punct de lucru. Caritas este în contact permanent cu parohiile din localităţile de pe malul Siretului pentru a afla mai multe detalii şi informaţii despre evoluţia situaţiei. Confederaţia Caritas România www.caritas.org

Roadele solidarităţii faţă de populaţia din Haiti După cutremurul devastator din Haiti, din 12 ianuarie, în bisericile catolice din România a avut loc o colectă pentru ajutorarea victimelor dezastrului. Conferinţa Episcopală Română şi Confederaţia Caritas România au chemat la un gest de solidaritate faţă de populaţia din această ţară. Cutremurul a ucis peste 200.000 de persoane şi a lăsat peste un milion de oameni fără adăpost. Pe plan naţional (în bisericile romano-catolice şi greco-catolice) s-au strâns donaţii în valoare de 960.000 RON, cea mai mare sumă adunată vreodată de Caritas în România. Cu aceste fonduri vor fi finanţate în primul rând proiecte de reconstrucţie şi de reabilitare. Un prim proiect a fost deja început: în Leogane, Caritas România sprijină reconstrucţia căminului Saint Vincent de Paul pentru persoane în vârstă şi persoane cu dizabilităţi, în nr. 7/2010

cadrul căruia funcţionează şi o şcoală elementară. Înainte de cutremur, Leogane avea 200.000 de locuitori. Oraşul aflat la 30 km vest de capitala Port-au-Prince, este situat direct lângă epicentrul cutremurului. Distrugerile au fost pe măsură: 90% din clădiri au fost avariate sau distruse complet. Între 20.000 şi 30.000 de oameni au murit sub dărâmături. Cu 30 de ani în urmă, când a ajuns ca tânără soră în Haiti, sora Claudette a primit sarcina să construiască un cămin pentru vârstnici în mijlocul unui câmp, având la dispoziţie numai terenul şi cunoştinţele de geriatrie dobândite în Canada şi S.U.A., precum şi sprijinul câtorva donatori care trimiteau bani în fiecare an. Sora a început cu construcţia clădirilor de primă necesitate, cu trecerea anilor adăugându-se altele noi.

Înainte de cutremurul devastator, existau aproximativ douăsprezece clădiri, din care doar câteva nu s-au prăbuşit şi sunt încă utilizabile. Beneficiarii serviciilor căminului din Leogane, una din puţinele instituţii de acest gen din Haiti, erau cei mai vulnerabili membri ai societăţii: vârstnici abandonaţi de familiile prea sărace pentru a-i putea îngriji şi oameni mai tineri, cu dizabilităţi mintale sau fizice. Într-o primă fază de reabilitare a căminului, câteva clădiri vor fie reamenajate pentru a deveni din nou locuibile. O echipă de la Caritas Germania se implică direct la faţa locului împreună cu sora Claudette în organizarea lucrărilor de reabilitare. Mulţumim tuturor celor care au oferit din puţinul lor pentru a-i ajuta pe semenii aflaţi în dificultate. Caritas Bucureşti

23


24

Arta de a trăi

Familia toate le poate De aproape doi ani se vorbeşte despre criza spre un viitor pe care doresc să şi-l clădească. economică şi repercusiunile sale. 2009 a fost Mulţi tineri trăiesc astăzi fără să aibă ideaun an nu tocmai uşor. 2010, până acum, a luri, goliţi din punct de vedere spiritual, inteimpus multe sacrificii. Şi, cu siguranţă, situaresaţi doar de anumite competiţii sportive, de ţia nu se va schimba mâine. Printre diferitele melodii în vogă, de haine de firmă, de plăceri preocupări generate de o perioadă ca aceasta, de moment. Deseori, din cauza plictiselii şi a una ar trebui să se distingă în mod deosebit: nesiguranţei aderă la un grup şi devin agrecriza economică nu trebuie să se transforme sivi, încep să consume alcool, droguri, şi să în criză educativă, morală, culturală; nu trecomită tot felul de acte de vandalism. Angabuie să alunge din inimile oamenilor speranţa, jarea şi exemplul familiei în astfel de situaţii nici să ne facă să renunţăm sunt fundamentale, pentru la proiecte pentru viitor. că „deşi noaptea este întune„Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile Şi în acest context, rocată, nu trebuie să ne temem tale destinul meu. lul părinţilor creştini este de noapte atâta vreme cât Tu determini în cea mai mare deosebit de important în sunt focuri care luminează şi măsură dacă voi reuşi formarea şi în menţinerea încălzesc” (Papa Paul al VIsau voi eşua în viaţă. echilibrului din viaţa copiilea). Dă-mi, te rog, acele lucruri care lor lor. În ciuda a tot ce se mă vor îndrepta Familia este totul întâmplă, în ciuda înspăispre fericire. Situaţiile dificile, toate timântătoarelor profeţii pe Educă-mă, te rog, ca să pot fi o purile de criză, chiar şi cea care ni le oferă unii „viziobinecuvîntare pentru lume...” economică care îngrijorează nari” există o frază care ne (Child's Appeal, Mamie G. Cole). atâta lume, pot fi depăşite ajută să ne menţinem oaza păstrând unitatea familiei. noastră de speranţă: „Eu Părinţii trebuie să le insufle sunt cu voi până la sfârşitul copiilor curajul de a nu-şi pierde speranţa, de veacurilor!” (Mt 28,20). Ne ajută să o menţinem a merge contra curentului propus de societatea şi să o transmitem fiilor noştri care au mare neconsumistă; curajul de a rămâne puternici şi voie de siguranţă şi de speranţă pentru viitor. plini de încredere în faţa neajunsurilor; curajul Fiilor noştri care sunt obişnuiţi să navigheze de a (re)descoperi bucuria care vine din lucrurile pe Internet fără să conştientizeze riscurile, care mărunte ale vieţii; curajul de a transmite celor sunt influenţaţi de mesajele ascunse ale video de-o vârstă cu ei bucuria şi siguranţa pe care ţi jocurilor, ale muzicii, ale filmelor; fiilor noştri le conferă o familie unită. care aud vorbindu-se în jurul lor despre violenFamilia, în ciuda tuturor tipurilor de criză, ţă, despre crime, despre exploatarea la maxim poate şi trebuie să fie izvor de afecţiune şi de a trupului pentru obţinerea plăcerilor… . toleranţă pentru a rămâne locul privilegiat al Criza impune o „necesitate educativă” creşterii şi dezvoltării fiilor. În ordinea firească O consecinţă delicată şi deloc neglijabilă a lucrurilor, educaţia începe din familie; „în a acestei perioade se răsfrânge cu precădere familie şi pe genunchii mamei” copilul îşi face asupra relaţiei dintre părinţi şi copii. Este greu ucenicia pentru viaţă. pentru tineri şi copii să înţeleagă că banii care Asumându-şi cu responsabilitate misiunea le erau alocaţi de obicei sunt acum mai puţini de educator, familia îşi va ajuta fiii să depăsau aproape inexistenţi. Dar aceste momente şească consecinţele tuturor tipurilor de criză. în care le sunt refuzate micile lor plăceri pot fi Acest lucru obligă familia să pună mereu în o lecţie de viaţă: îi pot ajuta să aprecieze mai valoare acea forţă pedagogică naturală (se vormult ce au şi eforturile care se fac pentru ei! beşte adesea de pedagogia familiei), capabilă să Ştiind bine care este situaţia în societatea transmită echilibru, entuziasm pentru viaţă, contemporană, Sfântul Părinte Benedict al conştientizarea faţă de viitor, recunoaşterea şi XVI-lea vorbea despre o „necesitate educativă” promovarea valorilor autentice: viaţa umană, care să ofere tinerilor posibilitatea să depădemnitatea persoanei, toleranţa, onestitatea. şească alături de familie perioadele dificile şi să poată privi cu seninătate, curaj şi speranţă Cristina ŞOICAN


Anunţuri

Cazare pentru studenţi Comunitatea din Bucureşti a Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti oferă, începând din toamna acestui an, loc de cazare tinerilor studenţi care vin să studieze în capitală. Având în vedere destinaţia primară a acestui loc (este o mănăstire), se cere din partea tinerilor seriozitate. Se oferă un loc de cazare liniştit şi agreabil, favorabil studiului. Adresa noastră este: Str. General Christian Tell, nr. 18B (lângă Piaţa Romană). Pentru informaţii şi detalii poate fi contactat părintele Ovidiu ROBU: tel. 0748134375.

FORUM Pentru al 8-lea an, Comunitatea Emanuel (asociaţie din cadrul Bisericii Romano-Catolice) invită tineri şi tinere familii la FORUMUL din perioada 27-29 august 2010, care va avea loc la Snagov, la Mănăstirea Fraţilor Carmelitani. Timp de 3 zile, într-o atmosferă de rugăciune, laudă şi reculegere vom putea experimenta împreună prezenţa lui Isus, vom putea împărtăşi din experienţele noastre de creştini, vom participa împreună Sfânta Liturghie, vom trăi bucuria de a fi împreună.

Taxa de participare la Forum este de 150 ron/adult (cazare 2 nopţi şi mese de vineri la prânz până duminică la prânz). Părinţii îşi pot lăsa copii la „serviciul copii” care se va ocupa de aceştia în timpul activităţilor. Pentru mai multe informaţii contactaţi: Dana şi Gaby Preda: tel. 0725.547.188 sau 0744.610.565; e-mail: dana_stefane@yahoo.com .

Vara Împreună 2010 la Oratoriu Aşa cum v-aţi obişnuit în fiecare an, şi anul acesta, în luna august, Oratoriul Murialdo îi invită pe toţi copiii din Popeşti-Leordeni şi nu numai, să se bucure de programul de vacanţă binecunoscut, numit Vara Împreună. În perioada 9-20 august copiii sunt invitaţi pentru două săptămâni de relaxare, programe artistice, activităţi de grup, sport, totul într-un cadru destins şi educativ, sub supravegherea unor animatori cu experienţă. Tema din acest an este Păcală, a cărui faimă şi glume au ajuns şi la Oratoriu. La acest program de vară pot participa toţi copiii între 6 şi 14 ani, iar înscrierile se vor face în perioada 1-8 august. Taxa de participare este de 5 lei. Informaţii suplimentare la Centrul de Tineret - Oratoriul Tel: 021 361 56 71, E-mail: oratoriu@murialdo.ro nr. 7/2010

FUNDAŢIA LEONARDO MURIALDO Str. Leonardo Murialdo, nr.1 Popeşti-Leordeni

25


26

Vladimir Ghika

Vladimir Ghika – Autorul Invitaţie la lectură Pentru lunile lui Cuptor şi Gustar, luni tradiţionale de vacanţă, când poate aveţi mai mult timp pentru lectură, ne-am propus să facem o trecere în revistă a câtorva cărţi care ar putea să vă însoţească în acest răstimp. Începem cu cele care îl au ca autor pe însuşi Vladimir Ghika şi vom încheia cu cele care îl au ca subiect. Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România, în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş 2008, 176 pagini. Cartea, mai corect albumul, face parte dintr-un proiect mai larg al Asociaţiei Signis România care, sub directa coordonare a Ancăi Berlogea, a propus şi filmul cu acelaşi nume, precum şi o expoziţie şi punerea în scenă a unei piese de teatru a Monseniorului Ghika. După o asiduă muncă de traducere şi documentare susţinută de Emanuel şi Mihaela Cosmovici şi de Luc Verly, cu o postfaţă de Tereza-Brânduşa Palade, cele 30 de scrisori inedite ale lui Vladimir către Dimitrie Ghika au putut fi propuse cititorilor. Opera prezintă, pe lângă imaginile cu manuscrisul original, şi transcrierea în franceză alături de traducerea în limba română. Bogata ilustraţie cu fotografii de epocă ajută şi mai mult să înţelegem atmosfera despre care vorbea Monseniorul, cât şi pe aceia cărora li se adresa, o familie sensibilă şi foarte unită. Cartea se găseşte încă în librării ca şi filmul cu acelaşi nume. Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1995, 243 pagini. Cartea reuneşte mai multe scrieri ale Monseniorului: Pensées pour la suite des jours, (Ed. Gabriel Beauchesne et ses fils, Paris 1936, prima

ediţie fiind din 1923), tradusă în limba română de Doina Cornea; Entretiens Spirituels, publicată de aceeaşi editură în 1961, preluând gânduri publicate anterior în 1928 şi 1930, în traducerea lui Gheorghe şi Viorica Lascu. Originalul primeia, Pensées, a fost prefaţat de Fancis Jammes şi Jacques Maritain. A doua lucrare conţine mai multe conferinţe ale Monseniorului. Textele păstrează caracterul cursiv şi direct al interpelării spirituale pe care Vladimir Ghika o lansează peste ani şi pentru noi. Ultimele mărturii, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1997, 123 pagini. Cartea este traducerea unei lucrări din 1970 îngrijite de Yvonne Estienne, cea care a scris şi o biografie a Monseniorului: Une flamme dans le vitraile (éditions du Chalet, 1963). Doina Cornea semnează traducerea şi meditaţia introductivă de 13 pagini. Gândurile sunt grupate tematic sub formă de dialog, ceea ce uşurează aprofundarea bogăţiei spirituale împărtăşite astfel de Vladimir Ghika. Gânduri pentru fiecare zi, Editura ARCB. Părintele Ioan Ciobanu, parohul bisericii Preasfânta Inima a lui Isus, fosta capelă a Spitalului Sfântul Vincenţiu de Paul (actual Parhon) unde a slujit şi Monseniorul, propune o selecţie de gânduri ale lui Vladimir Ghika

într-un format de buzunar, util pentru oricine vrea să aibă la îndemână câte un gând pe zi pentru o energizare a spiritului. Pr. Ciobanu a fost dealtfel postulator al cauzei de Beatificare a lui Vladimir Ghika pe durata procesului la nivel de Arhidiecază. Actualmente coordonează activitatea postulaturii în România. Un alt text al Monseniorului, tradus în limba română, este discursul pe care l-a ţinut în 1928 la Congresul Euharistic de la Sidney: Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament. Acest text de 30 de pagini a apărut ca anexă în cartea Memoria tăcerilor, de Élisabeth de Miribel, Ed. ARCB, Bucureşti 2004. Dar despre această carte vom scrie mai mult luna viitoare, când vom prezenta cărţile care îl au ca subiect pe Monseniorul Vladimir Ghika. Unele dintre cărţile propuse mai sus spre lectură sunt disponibile, parţial sau integral, în limba română şi limba franceză, pe pagina de internet: www.vladimirghika.ro. Pr. Francisc UNGUREANU Postulatura Cauzei de Beatificare a Mons. Vladimir Ghika


Sfântul lunii în iconografie Primul sărut din istoria artei plastice italiene

Întâlnirea Sfinţilor Ioachim şi Ana, la Poarta aurită (Giotto) La 26 iulie, calendarul latin menţionează memoria Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii Mântuitorului Isus Cristos. Numele şi istoria lor ne sunt cunoscute din scrierea apocrifă intitulată Evanghelia lui Pseudo Matei şi din Legenda aurea a lui Iacopo da Varagine. Capela Scrovegni din Padova. Pe ruinele arenei romane din Padova (Italia), la începutul secolului al XIV-lea, bancherul Enrico Scrovegni construieşte o capelă întru pomenirea tatălui său, Reginaldo. În timp ce Dante îl „aşază” pe defunctul padovan în Infern, din cauza activităţii sale cămătăreşti, pictorul toscan Giotto (1267-1337) eternizează memoria Scrovegnilor împodobind capela familiei cu treizeci şi opt de fresce (pictate între anii 1304-1306), care reprezintă istoria mântuirii, de la drepţii Ioachim şi Ana până la Judecata Universală. Primele şase din cele treizeci şi opt de fresce ale capelei Scrovegni sunt dedicate istoriei Sfinţilor Ioachim şi Ana, imortalizând momentele principale ale naraţiunii apocrife. „Dezonorat” de neputinţa de a procrea, Ioachim este alungat de la templu; ca urmare, el se retrage la turmele sale, trăind printre păstori; Ana este anunţată de un înger al Domnului că va deveni mamă; în acelaşi timp, mesagerul divin îl înştiinţează pe Ioachim, pe când aducea un sacrificiu (în speranţa că ruşinea sterilităţii îi va fi ridicată!), că rugăciunea lui va fi ascultată; urmează apoi visul lui Ioachim (un clasic topos scripturistico-hagiografic!) şi, în fine, ... Întâlnirea Sfinţilor Ioachim şi Ana, scenă plasată în faţa Porţii aurite a Cetăţii Ierusalimului, întru-un cadru tipic arhitecturii ghibeline. Fresca (200/185 cm) îl înfăţişează pe Ioachim care se întoarce acasă, însoţit de păstori, în timp ce Ana, împreună cu prietenele ei, după vestea îngerului, îi iese în întâmpinare. Cei doi soţi, după lunga separare, înflăcăraţi de speranţa vestită lor de înger, se îmbrăţişează cu putere. Chipurile lor se contopesc într-un sărut plin de afecţiune. Ana, cu o candoare proprie tinerilor îndrăgostiţi, îşi trece degetele prin bogata podoabă capilară a iubitului ei soţ. Este primul sărut din istoria artei plastice italiene (şi unicul din Trecento). Cuplul sfinţilor soţi, aşezat în prim plan, este separat de grupul femeilor însoţitoare de o figură feminină înveşmântată în negru, cu faţa nr. 7/2010

pe jumătate acoperită – simbol al „văduviei” de care Ana tocmai este absolvită. Mantaua de mare preţ, purtată de una dintre doamne pe mână, face referinţă la noul statut al Anei, de femeie binecuvântată. După opinia criticilor de artă, cu ciclu pictoric din capela Scrovegni (care secondează îndeaproape Sixtina Vaticanului) începe o nouă eră în istoria picturii. Giotto depăşeşte abstractismul hieratic al curentului bizantin, specific timpului, deschizând calea către formele umane, naturale şi realiste. După el, pictura sacră occidentală devine tot mai mult „Biblie în imagini”, „catehism explicat” menit a-l instrui şi motiva pe creştinul de rând. Ca urmare, Ambrogio Bondone (Giotto) este considerat primul pictor al artei moderne.

Când privesc Întâlnirea Sfinţilor Ioachim şi Ana mă gândesc la cei doi liceeni, cu figuri atletice şi părul răsfirat în vânt, care trec în fiecare dimineaţă pe sub geamul locuinţei mele. Merg către şcoala din apropiere mână-n mână, dar privirile lor sunt îndreptate (de ce oare!?) în direcţii opuse... Pr. Ieronim IACOB

27


28

Micul Prinţ

„Vara împreună”

Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, din Bucureşti În perioada 13-20 iunie 2010, în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Drumul Taberei, Bucureşti, a avut loc, la fel ca în fiecare an, momentul recreativ numit Vara împreună, cu următorul motto: „Iubirea care rămâne cu noi”. La această activitate, care s-a desfăşurat pe ateliere de cateheză, lucru manual şi jocuri, au participat aproximativ 90 de copii şi 15 animatori. Cei 90 de copii au format 4 echipe: elfii, zânele, trolii şi vrăjitorii. Astfel, zilnic, s-a jucat câte un act din piesa cu titlul Comoara Zânelor, moment care capta de fiecare dată atenţia micuţilor, urmând ca apoi să se tragă învăţăminte utile pentru viaţa cotidiană.

Mulţumim pe această cale animatorilor care s-au implicat în această activitate cu tot sufletul, dăruind celor mici din timpul lor, multă dragoste şi răbdare. O mulţumire specială Gabrielei Strujan care a scris scenariul piesei şi a realizat costumele. Dumnezeu să-i binecuvânteze! Izabella TILEA

David şi Goliat David, viitorul rege al lui Israel, a învăţat de mic copil să se încreadă în Dumnezeu. Păscând oile tatălui său, el a putut să vadă cum Cel Atotputernic îi vine în ajutor. Odată, a luptat împotriva unui leu, care voia să-i atace turma. Puterea şi curajul îi veneau de la Dumnezeu, pentru că David se încredea în El. Astfel de momente au fost importante pentru viaţa sa, pentru că l-au ajutat să-l cunoască pe Dumnezeu şi să aibă încredere în El, chiar şi în momentele cele mai dificile. Un astfel de moment a fost şi confruntarea cu uriaşul filistean, Goliat, un ostaş puternic şi foarte abil, care îi provoca şi-i umilea ape izraeliţi. Şi niciunul dintre ostaşii lui Israel nu avea curajul să-l înfrunte. David, văzând acestea, a cerut regelui Saul încuviinţarea să se confrunte cu Goliat. Refuzând armura regelui care îi se părea nepotrivită pentru el, s-a înarmat cu o praştie şi cu mai multe pietre. Acum era momentul să arate din nou credinţa sa în Dumnezeu, acea credinţă care în trecut îl ajutase să depăşească atâtea momente dificile. În momentul confruntării, cei doi se aflau faţă în faţă: uriaşul filistean, cu lancea şi scutul său uriaş, şi tânărul păstor, înarmat cu o praştie; Goliat, un ostaş care îl insulta pe Dumnezeu, şi David, un copil credincios, cu frică de Dumnezeu. David şi-a potrivit o piatră în praştie şi a lovit drept în fruntea uriaşului, pe care l-a doborât la pământ. Victoria şi faima lui David s-au răspândit în tot regatul. Pentru a salva o naţiune, Dumnezeu s-a folosit de ajutorul unui copil; dar acest copil avea o caracteristică deosebită: îl iubea pe Dumnezeu şi se încredea în El. Şi Dumnezeu era cu el. Când te confrunţi cu o situaţie mai grea, tu crezi că Dumnezeu te poate ajuta? Îţi pui toată încrederea în El? adaptare de Cristina ŞOICAN


Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Cred că unul dintre talanţii cei mai preţioşi pe care-l poate primi omul de la Dumnezeu este sănătatea! Sănătatea te ajută să poţi sta în picioare! Sănătatea te ajută să creşti. Sănătatea te ajută să gândeşti. Sănătatea te ajută să priveşti cerul. Sănătatea te ajută să auzi, să vezi, să miroşi. Sănătatea te ajută să alergi, să-l îmbrăţişezi pe cel drag, să-l săruţi pe cel scump. Sănătatea te ajută să creezi, să ai fantezie,

să arăţi prin artă iubirea. Sănătatea adună prietenii, sporeşte numărul prieteniilor, aduce sărbătoare! Sănătatea îţi permite să vizitezi locuri îndepărtate, să urci munţii, să cauţi floarea cea mai frumoasă de pe o câmpie! Sănătatea îţi oferă inspiraţia de a cânta şi de a te ruga mereu lui Dumnezeu! Pr. Daniel BULAI

Papa şi tinerii se roagă pe aeroport Organizatorii Zilei Mondiale a Tineretului din 2011, de la Madrid, au ales locurile de desfăşurare ale întâlnirii. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a ales, la propunerea organizatorilor, atât locurile unde tinerii vor sta împreună, cât şi patronii spirituali ai ZMT. Joi, 18 august 2011, tinerii îl vor întâmpina pe Sfântul Părinte în piaţa Cibeles din centrul Madridului. Acest loc este impresionant, atât din punct de vedere arhitectural, cât şi istoric. Fântâna din mijlocul pieţei datează din secolul al XVIII-lea, iar clădirile care o împrejmuiesc au fost de-a lungul timpului palate pentru regi. Veghea de sâmbătă seara şi Liturghia de duminică dimineaţa se vor desfăşura pe aeroportul Cuatro Vientos, cel mai vechi aeroport din Spania. Aflat la 8 km de centrul Madridului, aeroportul a fost construit înainte de al Doilea Război Mondial. Chiar dacă şi astăzi este funcţional, peste 2 milioane de tineri se vor întâlni aici cu Sfântul Părinte. Acest loc este deja obişnuit cu tinerii pentru că în anul 2003, Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit aici cu aproape 1 milion de spanioli, marea majoritate tineri, cu ocazia celei de-a cincea vizite oficiale în Spania. Pe pista de decolare şi înconjuraţi de avioane, pelerinii se vor ruga împreună cu Sfântul Părinte. Sfântul Scaun a aprobat şi propunerile pentru patronii spirituali ai ZMT. Printre aceştia sunt Sfânta Tereza de Avila, Ignaţiu de Loyola şi Francisc Xaveriu. Toţi aceşti sfinţi sunt născuţi în Spania şi au avut un rol important în viaţa tinerilor. Chiar dacă mai sunt aproape 400 de zile până la deschiderea ZMT 2011, noi tinerii ne pregătim deja pentru acest important pelerinaj de credinţă şi de întâlnire cu Papa. Anton BALINT

nr. 7/2010

29


30

Lecturi

Merinde pentru drumUL VIEŢII Carlo Carretto, Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi, EARCB 2010, 396 pag., traducere de Victor Climovici şi Gabriel Klimowicz

Nu ştiu cum a fost pentru tine – spune Carlo Carretto vorbind despre prima întâlnire cu Dumnezeu. Dar pentru mine – continuă el –, Dumnezeu a ajuns la inima mea ca o mare parabolă. Totul în jur îmi vorbea despre El. Prima întâlnire e un fel de a spune, întrucât Carretto provenea dintr-o vrednică familie torineză în care patru din cei şase copii au devenit persoane consacrate. Despre Dumnezeu auzise vorbindu-se din fragedă copilărie, dar prima lui întâlnire adevărată, personală, cu Dumnezeu, momentul în care a conştientizat şi şi-a asumat credinţa primită de mic, a fost aşa: Cerul îmi vorbea despre El, pământul îmi vorbea despre El, marea îmi vorbea despre El. Dumnezeu era ca o taină ascunsă în toate lucrurile văzute şi nevăzute. Era ca soluţia tuturor problemelor. Era ca Personajul cel mai important care intra în viaţa mea şi cu care urma să trăiesc pentru totdeauna.

O întâlnire de dragoste, cu o Persoană căreia Carlo Carretto i-a consacrat întreaga viaţă. O dragoste veche şi totodată nouă, căci Carretto – fost preşedinte al Acţiunii Catolice –, după două decenii de implicare activă în viaţa Bisericii, la 40 de ani devine călugăr în Ordinul Micilor Fraţi ai lui Isus şi pleacă în Sahara, „lăsând toate” (Va reveni în Italia după încă un alt deceniu pentru a înfiinţa la Spello, lângă Assisi, comunita-

tea Jesus Caritas, unde îşi va petrece ultimii douăzeci de ani ai vieţii). O întâlnire consumată în cea mai mare parte în tăcere, pe cărările arse ale pustiului, ori la poalele împădurite ale muntelui Subasio, ţinutul din care s-a născut aventura franciscană. Această aventură Carretto şi-a asumat-o plenar şi accentele ei se regăsesc atât în viaţa cât şi în opera fondatorului de la Spello, trecut la cele veşnice în ziua de 4 octombrie 1988, în sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi. Dar această tăcere, a pădurii ori a deşertului deopotrivă, ridicată de Carretto la rangul de program de viaţă, a fost o tăcere bogată, rodnică, ce a dus la publicarea a 18 cărţi de spiritualitate care au influenţat generaţii de-a rândul. Avem aici o confirmare indirectă a unui vechi proverb arab, probabil nu străin autorului, în care se arată că e nevoie de şapte ani de tăcere în pustiu ca să ajungi să cunoşti adevărul, şi de încă paisprezece ani de tăcere în pustiu ca să înveţi cum să-l spui şi altora. După succesul cunoscut de cărţile lui Carretto şi după influenţa pe care continuă să o exercite, s-ar părea că autorul a deprins bine arta de a spune adevărul. Antologia de faţă, Iubire în tăcere, oferă cititorului o selecţie a celor mai percutante texte din întreaga operă a lui Carlo Carretto. Culegerea este structurată sub formă de meditaţii, una pentru fiecare zi a anului (de unde şi subtitlul

Gânduri pentru fiecare zi), şi este cu atât mai binevenită pentru cititorul român cu cât la noi în ţară s-a tradus încă foarte puţin din acest gigant al spiritualităţii catolice. Patru sunt temele majore ale antologiei: drumul, pustiul, tăcerea şi iubirea. Toate ca fundal pe care se joacă acest eveniment – singurul cu adevărat important, acum şi în veşnicie: întâlnirea cu Dumnezeu. Nu că restul lucrurilor (bunurile acestei lumi, frumuseţea naturii, căldura relaţiilor, avânturile spiritului) nu ar fi importante, dar toate – bucuria şi tristeţea, sărăcia şi preaplinul, dezolarea şi speranţa, nesiguranţa şi certitudinea –, absolut toate se înscriu şi capătă sens în acest unic eveniment: întâlnirea cu Dumnezeu. De el depinde viaţa, de el depinde veşnicia. Un gând bun traducătorilor care nu s-au speriat nici de volumul scrierilor, nici de stilul uneori aspru şi abscons al autorului, şi care au ştiut să medieze pentru cititorul român bucuria şi elanul iubirii la care se ajunge în tăcere. O carte pe care e bine să o poţi lua în mână în fiecare zi. Liana GEHL


Îndrumar mediatic

31

Deunăzi, am citit într-un ziar următoarea anecdotă. „La biserică, preotul se întâlneşte cu un tânăr enoriaş: Ce te aduce la biserică, Ioane? Iaca, am venit să mă spovedesc. Nu-i nevoie, ţi-am citit blogul (…)”.

actualizării sau adăugării informaţiilor. Blogul este o metodă excelentă de a ţine un jurnal zilnic al evenimentelor şi de a împărtăşi opinii personale legate de diferite subiecte de actualitate.

Ce este un blog? Un blog este o publicaţie web, un text scris, ce conţine articole periodice care au, de obicei, un caracter personal. Blogul sau jurnalul online a apărut încă din anul 1994 ca un loc unde scriau oameni pricepuţi la informatică, însă era mai mult o colecţie de linkuri interesante din domeniu. Termenul „blog” a fost creat abia în anul 1997 şi este o combinaţie dintre ultima litera a cuvântului „web” - cu referire la world wide web - şi „log” adică jurnal. De atunci şi până în noiembrie 2006, în toată lumea s-au înregistrat circa 60 de milioane de bloguri. Există bloggeri care au lunar şi 75. 000 de vizitatori, ceea ce înseamnă că sunt mai vizitaţi decât un ziar local sau decât unele săptămânale centrale. De regulă, actualizarea blogurilor constă în adăugarea de texte noi, asemenea unui jurnal de bord, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă, adică cele mai proaspete apar imediat sus, la vedere. Acest gen de publicaţii web sunt în principiu accesibile publicului larg. Multe bloguri permit vizitatorilor să posteze comentarii, care sunt şi ele publice, creându-se astfel o comunitate de cititori centrată în jurul blogului; altele însă nu sunt interactive. Totalitatea blogurilor şi a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă.

Dezavantajele blogului Un posibil dezavantaj ar fi dezvăluirea, conştientă sau nu, a unor informaţii care nu ar trebui să devină publice – nume complet, CNP, cont bancar, sau chiar păcatele. E adevărat că mărturisirea păcatelor (spovada) prezintă mari avantaje şi din punct de vedere pur uman, psihologic: este o eliberare şi o uşurare a conştiinţei de o povară apăsătoare. Acesta poate fi un motiv pentru care unii îşi expun păcatele în blogosferă, dar să nu uităm şi în perioada când penitenţa era publică, mărturisirea păcatelor se făcea în secret, în faţa episcopului sau a preotului pentru obţinerea dezlegării. Deşi există posibilitatea ca textele de pe blog, care conţin informaţii personale, să fie şterse cu uşurinţă, neplăcerile pot continua, deoarece paginile indexate rămân în memoria motoarelor de căutare, cum ar fi Google. Ca regulă de bază în utilizarea blogului, nu pune niciodată fotografii, date, informaţii şi cu atât mai puţin păcatele, pe care nu le-ai arăta nici mamei tale. Prin definiţie, un jurnal este asemenea unui prieten apropiat în faţa căruia îţi deschizi sufletul. Când este vorba de blog, însă, expunerea este pe cât de mare pe atât de necontrolabilă. Nu ştii în faţa cui te dezvălui şi, ce-i mai important când este vorba de păcate, nimeni nu are puterea dezlegării păcatelor în reţeaua Internet. Singurul loc în care cuvintele „Eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” rămâne scaunul de spovadă, acolo unde preotul este obligat să respecte secretul confesiunii chiar şi atunci când este ameninţat cu moartea.

Avantajele blogului A deţine un blog poate constitui un mod distractiv şi interesant de a-ţi exprima opiniile şi a interacţiona cu oameni din lumea întreagă. Este cel mai ieftin, mai nonconformist şi mai liber spaţiu de exprimare. Cel mai mare avantaj oferit de bloguri este rapiditatea şi uşurinţa nr. 7/2010

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

o spovadă publică?


32

Din istoria Bisericii

SAVONAROLA SFÂNT? (ii) (continuare din numărul anterior) Excomunicarea contestată La Florenţa, unde a activat familia Medici şi a fost reconstituită republica urbană, eşecul regelui Carol al VIII-lea a început să distrugă credibilitatea „noului Isaia“ (cum era numit Savonarola) şi să coaguleze forţele interesate să-l neutralizeze pe călugărul dominican devenit incomod, astfel încât se vor diminua susţinătorii lui şi va creşte numărul duşmanilor sub influenţa curentului anti-francez din Italia şi din Curia romană. Tocmai de aici va sosi decizia care îl va pune pe Savonarola în impas: pe 17 noiembrie 1496, un decret care îl obliga să intre pentru a face parte din noua provincie dominicană toscanoromană este cauză a obiecţiilor şi rezistenţei din partea lui, motiv pentru care pe 13 mai 1497 urmează decretul de excomunicare. Apoi, după ce Savonarola în februarie 1498, şi-a reluat predicile contestând validitatea excomunicării, vine ordinul de a fi arestat şi transferat la Roma. Abandonându-se unei „dreptăţi a lui Dumnezeu“ care urma să aibă loc pentru a decide nevinovăţia dominicanului, Signoria din Florenţa, care mai înainte refuzase să îl predea Papei, permite acum mulţimii de duşmani să

meargă şi să-l asedieze în conventul său. Capturat în seara de 8 aprilie, a fost supus la trei procese prin tortură, două din partea autorităţilor civile şi unul din partea celor ecleziastice, iar pe 23 mai este spânzurat şi ars. Savonarola, cosiderat unul dintre Doctorii Bisericii Deplorabila duritate a modului în care a sfârşit – din păcate practică obişnuită în acea perioadă –, poate să ne ducă cu gândul că a murit în deplină comuniune cu Dumnezeu şi cu Biserica? Savonarola cu siguranţă nu a fost eretic: Papa Iuliu îl reprezintă prin Rafael Sanzio între Părinţii şi Doctorii Bisericii în pictura Disputa del SS. Sacramento, iar câteva din operele sale, care erau interzise, au fost reabilitate de Papa Leon al XIII-lea. Nu putem să spunem că a fost schismatic pentru că nu a vrut să provoace ruptură nici în societate, nici în Biserică. „Nesupunerea“ a fost cu scopul de a obţine clarificări şi este de discutat dacă excomunicarea a fost validă în ceea ce priveşte forma, dar în esenţă ea corespunde de fapt voinţei Papei. Dar a fost sfânt Savonarola? La această întrebare răspunsul poate să îl dea doar Biserica, dacă şi când va exista o convingere în acest sens. Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Arhiepiscop Gerald Patrick O’Hara S-a născut la 4 mai 1895 la Green Ridge, Pennsylvania (SUA), şi a fost hirotonit preot la 3 aprilie 1920 la Philadelphia (SUA). La 26 aprilie 1929 a fost consacrat episcop titular de Heliopolis, iar la 26 noiembrie 1935 a fost numit episcop de Savannah, Georgia (SUA). Între anii 1947 şi 1950 a ocupat funcţia de nunţiu apostolic la Bucureşti, calitate în care s-a afirmat ca un oponent deschis al regimului ateu comunist. A dus, alături de episcopii din cadrul Conferinţei Episcopilor din România, o luptă dificilă pentru apărarea Bisericii Catolice din România în anii grei ai persecuţiei, motiv pentru care a şi fost expulzat din România la 5 iulie 1950. În perioada 1951-1954 a fost nunţiu apostolic în Irlanda, iar între anii 1954-1963 a fost delegat apostolic în Marea Britanie. Moare la 16 iulie 1963, fiind înhumat în cripta Catedralei Sfinţii Petru şi Paul din Philadelphia. Rămâne în istoria recentă europeană ca un simbol al binelui împotriva răului. Dr. Dănuţ DOBOŞ


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea creştină, nr. 07/2010  

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a înfiinţat recent un nou Consiliu Pontifical pentru Promo­varea Noii Evanghelizări, fapt care arată înc...

Actualitatea creştină, nr. 07/2010  

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a înfiinţat recent un nou Consiliu Pontifical pentru Promo­varea Noii Evanghelizări, fapt care arată înc...

Advertisement