__MAIN_TEXT__

Page 1

Publica_ie a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucure_ti * Anul XXI, Nr. 6 / 2010


Păstorul Arhidiecezei

A simţi cu Biserica Încheierea Anului dedicat Preoţiei îmi oferă ocazia să privesc la Arhidieceza noastră şi să observ cât de darnic a fost Dumnezeu cu noi, trimiţându-ne mulţi păstori sufleteşti, fără niciun merit din partea noastră. Când în 1969 începeam să cunosc Arhidieceza de Bucureşti, erau prin parohii aproximativ 20 de preoţi, dintre care vreo 6 abia ieşiţi din Seminarul de la Iaşi. Nu era atunci grija mea să aibă dieceza preoţi suficienţi, dar îmi amintesc că privind în jur şi comparând situaţia Bucureştiului cu dieceza de Iaşi, unde erau mult mai mulţi preoţi, mi se părea că ne aflăm în pustietate din acest punct de vedere. Azi îi aducem mulţumiri Domnului pentru toate binecuvântările sale, dar mai ales pentru numărul mare de preoţi pe care i-a dat Arhidiecezei de Bucureşti în ultimul timp. Şi ca să fiu mai precis, iată câteva cifre: avem 124 de preoţi dintre care 84 lucrează în comunităţile noastre din ţară, iar 40 lucrează sau studiază în afara României, în Italia, Austria, Germania, Elveţia, SUA, Spania, Kenya. Pe lângă aceşti 124, mai avem în Arhidieceză încă 37 de preoţi oaspeţi, rezidenţi care activează tot în cadrul comunităţilor noastre, ei aparţinând unor congregaţii şi ordine care au venit în România să ne dea o mână de ajutor: carmelitani, iezuiţi, iosefini, Don Orione, Opus Dei, salezieni, franciscani etc. Îi mulţumim Domnului pentru toţi.

1

preoţii au responsabilitate pentru întreaga Biserică. Biserica nu poate să nu fie misionară. Sigur că nu ştim ce ne aşteaptă în viitor, însă vă îndemn, iubiţi colegi preoţi, să nu renunţaţi să îndrumaţi spre Sfânta Preoţie şi spre viaţa consacrată pe cei care consideraţi că ar putea să se angajeze pe un astfel de drum. Dumnezeu lucrează prin noi, şi nu trebuie să-i limităm lucrarea prin vreo eventuală lipsă de generozitate a noastră. Sfântul Ioan Vianney ne aminteşte de pasiunea pentru mântuirea sufletelor. Poate de la acest An dedicat Preoţiei vom rămâne cu o reînnoită pasiune pentru mântuirea noastră şi a tuturor celor care ne-au fost încredinţaţi sau care ne vor fi încredinţaţi… în misiuni! + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

În ultimul timp am încercat să inspir pe unii preoţi să se gândească la un nou apostolat în afara ţării (am avut solicitări din Europa, America, Africa), însă nu prea am avut succes. Spre mirarea mea. Căci nu e vorba că nu am avea ce face cu preoţii în Arhidieceză, dar responsabilitatea episcopilor nu este numai pentru propria dieceză, ci şi pentru Biserica universală. Cred că fiecare episcop ştie ce înseamnă a simţi cu Biserica, şi de aceea nu voi renunţa niciodată la acest îndemn către preoţi, să simtă cu Biserica universală. Nu numai episcopii, ci şi nr. 6/2010

© Foto: Victor BORTAŞ

Arhidieceza a avut şi are în ultimul timp mulţi preoţi, dar a avut dintre aceştia şi pierderi. Din 1969 şi până astăzi, 11 s-au retras din slujirea preoţească (azi am fi fost 124+11), şi pentru aceasta îi cerem iertare lui Dumnezeu; poate că nu am ştiut să-i păstrăm, să-i ajutăm…


2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Duhul Sfânt este cel care dă forţă Bisericii (Regina Coeli, 23 mai 2010) La cincizeci de zile după Paşti, celebrăm solemnitatea Rusaliilor, în care amintim manifestarea puterii Duhului Sfânt, care a coborât asupra Apostolilor adunaţi în Cenacol şi le-a dat curaj să predice Evanghelia tuturor popoarelor (cf. Fapte 2,1-13). Misterul Rusaliilor, pe care în mod just noi îl identificăm ca fiind un adevărat botez al Bisericii, nu se rezumă la aceasta. Într-adevăr, Biserica trăieşte în mod constant din efuziunea Duhului Sfânt, fără de care ar fi lipsită de forţă, ca o barcă cu pânze căreia i-ar lipsi vântul (…). Aşadar, nu există Biserică fără Rusalii. Şi aş vrea să adaug: nu sunt Rusalii fără Fecioara Maria. Aşa a fost la început, în Cenacol, unde ucenicii „erau perseverenţi şi într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui” – aşa cum ne este relatat în cartea Faptele Apostolilor (1,14). Şi aşa este întotdeauna, în fiecare loc şi în orice timp. Am fost martor chiar cu puţine zile în urmă, la Fatima. Ce a trăit acea mulţime imensă, pe esplanada Sanctuarului, unde toţi erau o singură inimă şi un singur suflet, dacă nu nişte Rusalii reînnoite? În mijlocul nostru era Maria, mama lui Isus. Aceasta este experienţa tipică a marilor Sanctuare mariane – Lourdes, Guadalupe, Pompei, Loreto – sau chiar a celor mai mici, acolo unde creştinii se adună în rugăciune cu Maria, Domnul le dăruieşte Duhul său. Dragi prieteni, în această sărbătoare a Rusaliilor, şi noi vrem să fim în mod spiritual uniţi cu Mama lui Cristos şi a Bisericii, invocând cu credinţă o reînnoită efuziune a dumnezeiescului Mângâietor. O invocăm pentru toată Biserica, în mod particular, în acest An Preoţesc, pentru toţi slujitorii Evangheliei, pentru ca mesajul mântuirii să fie anunţat tuturor popoarelor.

Răspuns la telegrama trimisă Sfântului Părinte la 14 aprilie 2010 Vatican, 5 mai 2010 Excelenţa Voastră, cu mare bucurie Vă aduc la cunoştinţă că Sfântul Părinte a primit telegrama prin care în numele Vostru şi al întregii Arhidieceze de Bucureşti aţi ţinut să îl felicitaţi cu prilejul celor trei fericite zile aniversare ale Sanctităţii Sale. Sfântul Părinte, dorind să răspundă cu multă plăcere acestei mărturii de iubire şi comuniune, îl imploră pe Tatăl Ceresc ca, prin Învierea Fiului Său, să întărească sufletul, trupul şi gândul Excelenţei Voastre şi al poporului încredinţat spre păstorire şi Vă acordă cu bucurie Binecuvântarea Apostolică. Făcându-mi, aşa cum se cuvine, datoria de a Vă transmite toate acestea, Vă salut cu tot devotamentul, în Domnul,

Ferdinandus Filoni Substitut al Secretariatului de Stat

Excelenţei Sale IOAN ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti


Pelerin la Vatican 200.000 de credincioşi în Piaţa Sf. Petru, pentru a-şi exprima solidaritatea cu Papa

„Sanctitate, nu sunteţi singur: întreaga Biserică vă este alături!” Duminică, 16 mai, ziua de solidaritate cu Papa a purtat în piaţa Sfântul Petru o mulţime impresionantă de persoane care – alături de cardinalul Angelo Bagnasco, preşedintele Conferinţei Episcopale din Italia – a dorit să-i exprime succesorului lui Petru afecţiunea şi sprijinul într-un moment dificil pentru Biserică. Îndemnul la solidaritate cu Papa a făcut ca întâlnirea duminicală pentru rugăciunea pascală „Regina Coeli” să devină o întâlnire de familie cu totul specială în care numeroşii pelerini au exprimat în mod cât mai vizibil adeziunea la Magisteriul lui Benedict al XVI-lea, fidelitatea faţă de Evanghelie, dar şi decizia de a condamna şi izola răul prezent şi în viaţa Bisericii şi, de asemenea, dorinţa de a învinge răul şi de a face să prevaleze binele. Pelerinii prezenţi la ziua solidarităţii cu Papa au dorit să suscite în toţi cei care aparţin Bisericii sentimentul fidelităţii necondiţionate, susţinut de speranţa în ajutorul lui Dumnezeu pentru învingerea slăbiciunilor şi a tentaţiilor. Căci numai înrădăcinaţi în Dumnezeu, creştinii reuşesc să combată seducţiile lumii, a subliniat şi în această ocazie succesorul lui Petru. Păcatul, adevăratul duşman de temut şi de combătut În faţa „frumoasei şi spontanei” manifestări de credinţă şi de solidaritate, cuvintele de mulţumire ale Papei au fost însoţite de o clară analiză a cauzelor ce au generat situaţii de încercare prin care trece Biserica în prezent: „Dragi prieteni” – a spus – „voi arătaţi astăzi marea afecţiune şi apropierea profundă a Bisericii şi a poporului italian faţă de Papa şi faţă de preoţii voştri, care zilnic au grijă de voi, pentru ca, în angajamentul de reînnoire spirituală şi morală să putem sluji tot mai bine Biserica, Poporul lui Dumnezeu, şi pe cei care se adresează nouă cu încredere. Adevăratul duşman de temut şi de combătut este păcatul, răul spiritual care uneori, din nefericire, îi contagiază şi pe membrii Bisericii”. nr. 6/2010

Încercările, prilej de reînnoire şi de întărire a credinţei Episcopul Romei a îndemnat la reînnoire, la convertirea inimilor şi la rugăciune pentru vindecarea rănilor care marchează comunitatea eclezială, din cauza slăbiciunii şi păcatului unora din membrii săi. Şi îndemnul Papei este de a avea încredere şi de a face din încercare un prilej de întărire a credinţei, spunând: „Să continuăm împreună cu încredere pe acest drum şi încercările, pe care Domnul le permite, să ne stimuleze la o mai mare radicalitate şi coerenţă. Este frumos să vezi astăzi această mulţime în piaţa Sfântul Petru, după cum a fost emoţionant pentru mine să văd la Fatima imensa mulţime care, la şcoala Mariei, s-a rugat pentru convertirea inimilor. Reînnoiesc astăzi acest apel, reconfortat de prezenţa voastră atât de numeroasă. Mulţumesc! Încă o dată vă mulţumesc vouă tuturor!” Mii de cirinei la purtarea crucii Bisericii prin rugăciune Duminică, 16 mai, a fost şi o zi de rugăciune comunitară, pentru a da un semn al comuniunii care-i uneşte pe toţi cei care aleg să asculte şi să urmeze Cuvântul Domnului. În cadrul unic al colonadei din piaţa Sfântul Petru, imaginat şi proiectat de arhitectul Gian Lorenzo Bernini aşa încât să transmită credincioşilor prezenţi în piaţă sentimentul îmbrăţişării Bisericii, cei aproximativ 200 de mii de pelerini au voit să răspundă la rândul lor cu o îmbrăţişare simbolică oferită Papei şi Bisericii. Căci, a deveni conştienţi în timp util de limite, slăbiciuni şi păcate nu poate decât să ajute vindecării; după cum a admite cu umilinţă o situaţie dureroasă nu poate decât să ajute reînnoirii, convertirii dar şi recunoaşterii slujirii gratuite şi pline de dăruire a atâtor preoţi care-şi urmează misiunea cu fidelitate totală şi în mod consecvent. Anca MĂRTINAş GIULIMONDI

3


4

Anul Sfintei Preoţii

Preoţi parohi în pelerinaj la patronul lor În perioada 26-30 aprilie, cu binecuvântarea şi susţinerea Înalt Preasfinţitului Ioan Robu, un grup de 8 preoţi parohi din Arhidieceză au avut fericitul prilej să facă un pelerinaj la Ars. Locul este renumit acum în întreaga Biserică Catolică datorită preotului sfânt Ioan Maria Vianney, parohul de Ars. Pelerinajul la Ars s-a desfăşurat în cadrul Anului pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a dedicat Sfintei Preoţii. Au participat la pelerinaj: Pr. Ioan M. Solomon (Năvodari), Pr. Petru Mihăică (Oituz), Pr. Mihai Mărtinaş (Sfinţii Petru şi Paul - Bucureşti), Pr. Daniel Bulai (Preasfântul Mântuitor - Bucureşti), Pr. Petru Beşleagă (Craiova), Pr. Paul Marţiu (Sfântul Francisc - Bucureşti), Pr. Vincenţiu Vochin (Medgidia), Pr. Eugen Bortoş (Catedrala Sfântul Iosif - Bucureşti). În drumul nostru spre Ars, ne-am oprit la Paray-le-Monial, oraşul în care, într-o mănăstire a Congregaţiei Vizitaţiunii, a trăit călugăriţa sfântă Margareta Maria Alacoque; la abaţia de la Cluny şi mai apoi la Taize. Emoţia ne stăpânea pe toţi la gândul că ajungem în locul unde a slujit un preot simplu, dăruit total lui Cristos, desemnat ca paroh în satul în care nu era iubire de Dumnezeu, unde erau vizibile semnele păgânizării în urma Revoluţiei franceze. El, părintele Ioan Maria Vianney, prin rugăciune, penitenţă, adoraţie, răbdare, bunătate, tenacitate pastorală, a reuşit să reaprindă în inimile oamenilor iubirea de Dumnezeu. Biserica în care a spovedit, a catehizat, a predicat, a celebrat Sfântul Ioan Maria Vianney este armonios încadrată în minunata bazilică nouă, deosebit de frumoasă, împodobită cu cea mai de preţ comoară a Arsului: trupul neputre-

Meditaţie

Ars, intrarea în muzeu zit al Sfântului Ioan Maria Vianney. Arsul nu mai este acum un sătuc părăsit, cu ţărani săraci şi cu multe cârciumi, ca pe vremea Sfântului Vianney, ci un oraş care poartă peste tot urmele acestui preot care a încercat să fie un bun administrator al harului mântuitor al lui Cristos pentru cei încredinţaţi grijii lui pastorale. În a doua zi a pelerinajului am vizitat capela în care, într-un relicvariu, din 1931 este păstrată inima Parohului din Ars care, în anul 1931 a fost canonizat de către Papa Pius al XI-lea şi declarat patron al tuturor parohilor. Am vizitat apoi şi ne-am rugat în Bazilica măreaţă ridicată în cinstea lui şi în bisericuţa Sfântului. Aici, timp de 41 de ani, cu bunătate, cu mari sacrificii, cu răbdare şi iubire, rămânând zilnic în confesional uneori până la 17 ore, prin spovadă şi îndrumare spirituală a condus mulţi oameni la Dumnezeu. Am vizitat casa parohială în care a trăit şi a murit sfântul paroh. Cu emoţie am păşit din încăpere în încăpere, i-am văzut hainele, cărţile, mobilierul, icoanele. Dormea puţin, mânca te miri ce, când avea puţin timp, citea; se ruga, făcea aspră pocăinţă pentru a-i mântui pe cei încredinţaţi grijii lui, temându-se toată viaţa de responsabilitatea misiunii de paroh, pentru care avea să dea socoteală la judecata lui Dumnezeu. În timpul vieţii sale, mulţi dintre cei care fuseseră la Ars pentru a se spovedi la el sau pentru a-i asculta catehezele, mărturiseau: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om!” Şi noi, prezenţi la Ars, ne-am simţit „mai preoţi”, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru chemare,


Anul Sfintei Preoţii pentru munca depusă în slujba Bisericii, am luat hotărâri pentru viitor. Apoi am vizitat muzeul unde este reprezentată viaţa Sfântului cu ajutorul figurilor de ceară. În după-amiaza aceleiaşi zile am vizitat monumentul de pe colina din apropierea localităţii unde, pe 13 februarie 1818, tânărul preot Ioan Maria Vianney, trimis să slujească la Ars, a întrebat un copil care păştea oile dacă acela era drumul spre Ars. Copilul, Antoine Givre, i-a arătat drumul, iar tânărul preot i-a spus: „Tu mi-ai arătat drumul spre Ars, iar eu îţi voi arăta drumul spre Cer!”. Antoine Givre a murit după 41 de ani, la câteva zile după moartea lui Ioan Maria Vianney. Datorită numeroaselor grupuri de pelerini la Ars, prima Sfântă Liturghie în limba română la altarul cu racla Sfântului am celebrat-o abia seara, la ora 19.00. Ne-am rugat împreună pentru Biserică, pentru Arhidieceza noastră şi păstorii ei, pentru confraţii noştri preoţi, pentru credincioşii din parohiile noastre, pentru cei încredinţaţi nouă. Joi, 29 aprilie, am vizitat sanctuarul marian din La Salette, unde am celebrat Sfânta Liturghie. În ultima zi a pelerinajului am mai vizitat o dată locurile care ne-au vorbit despre sfântul nostru patron şi ne-am îndreptat spre Lyon, după ce am vizitat şi casa natală din Dardilly a Sfântului Ioan Maria Vianney. Ne-am întors acasă cu inimile pline de recunoştinţă faţă de Bunul DumArs, la mormântul Sf. Vianney nezeu pentru zilele pline de haruri, de bucurii şi de lumină trăite pe urmele Sfântului nostru patron. Pr. Eugen BORTOŞ

SFINŢIRE DE PREOŢI ÎN CATEDRALA SFÂNTUL IOSIF În acest an, patru dintre studenţii care au absolvit Institutul Teologic Sfântul Iosif din Iaşi, unde s-au pregătit pentru primirea sacramentului Sfintei Preoţii, sunt pentru Arhidieceza RomanoCatolică de Bucureşti. Doi dintre ei, părinţii diaconi Maricel-Ghiorghiţă Bulai şi Claudiu Văcaru, vor primi Ordinul sacru al Preoţiei vineri, 11 iunie, la Iaşi, în Catedrala Regina Sfântului Rozariu. Ceilalţi doi, părinţii diaconi Marian Blânda şi Florin Bordeuş, vor fi hirotoniţi la Bucureşti. Celebrarea va avea loc duminică, 13 iunie, în Catedrala Sfântul Iosif, în cadrul Sfintei Liturghii de la orele 10.30. În săptămânile următoare, preoţii nou-sfinţiţi vor celebra prima lor Sfântă Liturghie în comunităţile din care provin. Celebrarea conferirii Sacramentului Preoţiei celor doi diaconi va marca, în Arhidieceza noastră, şi încheierea Anului pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a dedicat Sfintei Preoţii (19 iunie 2009-11 iunie 2010). Diaconul Laurenţiu Ferăstrăoaru, aflat la studii la Roma, va fi hirotonit pe 4 iulie, în Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti. nr. 6/2010

5


6

Din viaţa Arhidiecezei Chitila: Hramul Bisericii Fericitul Ieremia Cu mare bucurie, credincioşii Parohiei Romano-Catolice din Chitila l-au sărbătorit sâmbătă, 8 mai, pe patronul comunităţii lor, Fericitul Ieremia Valahul. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Episcopul auxiliar al Arhidiecezei, PS Cornel Damian, alături de care au concelebrat 15 preoţi. La predică, părintele Eduard Giurgi a evocat momente importante din viaţa fericitului valah, precum şi de la Liturghia solemnă din Piaţa San Pietro, când Sfântul Părinte, venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea, l-a beatificat pe fratele capucin Ieremia. La Sfârşitul Sfintei Liturghii, comunitatea din Chitila l-a felicitat pe Preasfinţitul Cornel cu ocazia zilei de naştere. Inspirându-se dintr-o zicală africană, Pr. Valerian Dumea, parohul comunităţii, i-a urat episcopului auxiliar: „Am dori ca ploaia binecuvântărilor să vă prindă cu umbrela spartă, să vă ude leoarcă, şi să-i stropească şi pe cei din jurul Excelenţei Voastre”.

Pârâul Rece: Sfinţirea pietrei de temelie a bisericii mănăstirii În mijlocul unui peisaj mirific, sub crestele Bucegilor acoperite încă de zăpadă şi sub semnul impunător şi maiestos al crucii de pe vârful Caraiman, duminică, 30 mai, PS Cornel Damian a sfinţit piatra de temelie a bisericii mănăstirii Fraţilor Franciscani Conventuali de la Pârâul Rece. La Sfânta Liturghie prezidată de Presfinţitul Cornel au participat Ministrul provincial al Fraţilor Minori Conventuali din România, Fr. Emilian Cătălin, circa 20 de preoţi concelebranţi, oficialităţi locale şi judeţene, binefăcători, invitaţi şi numeroşi credincioşi din zonă. Mănăstirea fraţilor franciscani este proiectată ca un centru ecumenic. Aşa cum a explicat Ministrul provincial, scopul noului aşezământ, care respectă dorinţa donatorului terenului, este acela de a fi o oază de rugăciune, pace, înţelegere şi unitate între confesiuni şi religii. Celebrarea a fost animată de cântul corului venit de la Citta di Castello (Italia) şi al celui de la biserica din Râşnov.

Comemorarea Papei Ioan Paul al II-lea În preajma marcării a 90 de ani de la naşterea Papei Ioan Paul al II-lea (18 mai), sub auspiciile Fundaţiei Internaţionale Nicolae Titulescu, s-a organizat o manifestare consacrată vieţii şi creaţiei marelui Pontif. Reuniunea, moderată de directorul executiv al Fundaţiei, George G. Potra, s-a bucurat de participarea ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a numeroşi diplomaţi, cadre universitare, publicişti, reprezentanţi ai societăţii civile, cât şi a mass-mediei. Cu acest prilej au fost lansate trei lucrări: Ioan Paul al II-lea: Sculaţi-vă să mergem; monografia domnului Nicolae Mareş Ioan Paul al II-lea - un Papă Sfânt, precum şi culegerea de eseuri aparţinând aceluiaşi autor: Diplomaţie, Politică, Spiritualitate şi Cultură.


Din viaţa Arhidiecezei Mons. Ghika, un om al lui Dumnezeu. Amplu articol în L’Osservatore Romano La două zile de la împlinirea a 56 de ani de la moartea sfântă a monseniorului Vladimir Ghika, survenită la 17 mai 1954 în închisoarea de la Jilava, oficiosul Vaticanului, cotidianul L’Osservatore Romano, a publicat un amplu articol dedicat figurii emblematice a monseniorului, intitulat Un uomo di Dio nelle accademie e nelle banlieue (Un om al lui Dumnezeu în academii şi suburbii). Articolul este semnat de Anca Mărtinaş, jurnalist la Radio Vatican şi colaborator al revistei arhidiecezei noastre Actualitatea Creştină. Articolul este disponibil, în traducere în limba română, pe site-ul www.arcb.ro.

CONFERIREA SACRAMENTULUI SFÂNTULUI MIR

După ce s-au pregătit intens, sub îndrumarea Pr. paroh Petru Beşleagă şi a Pr. vicar Sergiu-Alin Pal, 32 de candidaţi din Parohia Toţi Sfinţii, din Craiova, au primit duminică, 23 mai, Sacramentul Sfântului Mir. Sacramentul a fost conferit de către ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. În cuvântul de învăţătură Arhiepiscopul a subliniat importanţa acestui sacrament care reînnoieşte spiritual viaţa fiecărui fiu al lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie au concelebrat Pr. Petru Beşleagă, parohul comunităţii, Pr. Sergiu-Alin Pal, vicar, Pr. decan Ionel Râtan, Pr. Iosif Cobzaru, Pr. Petru Ţurcanu, Pr. Gheorghe Coşa şi Pr. Cazimir Budău. *** În sărbătoarea Vizitei Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta, la Giurgiu a avut loc celebrarea hramului bisericii şi administrarea Sacramentului Sfântului Mir. Sfânta Liturghie din această dublă sărbătoare a fost celebrată luni, 31 mai, la ora 18.00, fiind prezidată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti. În cadrul predicii, PS Cornel i-a invitat pe cei 5 copii care au primit Sfântul Mir, precum şi pe toţi cei prezenţi la celebrare, să fie atenţi la şoaptele Duhului Sfânt şi să-şi mărturisească credinţa prin cuvinte şi fapte. Alături de Preasfinţitul Cornel Damian au concelebrat parohul comunităţii din Giurgiu, Pr. Mihai Dascălu, Pr. Ioan Solomon, Pr. Fabian Măriuţ, Pr. Nicolaie Farcaş, Pr. Ioan Riba, Pr. Gabriel Popa, Pr. Emil Moraru şi diaconul Cătălin, originar din parohia Giurgiu. nr. 6/2010

PRIMA SFÂNTĂ ÎMPĂRTĂŞANIE „Începând din această zi, nu veţi mai primi doar o binecuvântare pe frunte, ci pe Acela care este Domnul şi Învăţătorul nostru: Trupul şi Sângele lui Cristos”, le-a spus Pr. Eugen Bortoş, parohul Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti, celor 23 de copii care au primit Prima Sfântă Împărtăşanie duminică, 16 mai. La Sfânta Liturghie au concelebrat părinţii vicari ai parohiei Catedralei, Pr. Eusebiu Gabor şi Pr. Petrică Medveş. Adresându-se părinţilor şi familiilor copiilor, părintele Bortoş a insistat ca în căminul familial să fie armonie şi dragoste, să existe o şcoală a rugăciunii, „o şcoală în care copiii să-şi dea seama că părinţii îi iubesc, se ocupă de ei şi le vor binele”. *** După doi ani de pregătire cu Sr. Marie-Rose din Congregaţia Micilor Slujitoare ale Inimii lui Isus pentru bolnavii săraci, 7 fetiţe şi 5 băieţi din Parohia Sfântul Iosif din Buzău l-au primit duminică, 30 mai, pentru prima oară pe Isus în Sfânta Împărtăşanie. Biserica i-a aşteptat împodobită sărbătoreşte, iar părintele paroh, Pavel Butnariu le-a dat cuvânt de învăţătură atât celor mici cât şi celor mari, părinţilor mai ales, de la care copiii învaţă primele litere ale alfabetului credinţei. După rugăciunea de după împărtăşanie, îngenuncheaţi în faţa altarului, un băiat a citit rugăciunea de mulţumire de după împărtăşanie, iar o fetiţă o rugăciune de consfinţire către Maica Domnului. Parohul de Nehoiu, Pr. Albert Iştoc OFMCap, însoţit de Fr. Alois, a participat la bucuria comunităţii, ascultând Sfintele Spovezi şi concelebrând Sfânta Liturghie. *** Duminică, 30 mai, în Solemnitatea Preasfintei Treimi, 42 de copii din Parohia Sfânta Tereza din Bucureşti s-au apropiat pentru prima dată de Sacramentul Euharistiei, pentru a primi în dar Pâinea vieţii. Copiii au fost pregătiţi de părintele vicar Ciprian Mărtişcă, ajutat de Surorile din Congregaţia Misionarele Carităţii ale Fericitei Maici Tereza de Calcutta. Printre copii s-au numărat şi elevi ai Colegiului Sfântul Iosif. Sfânta Liturghie a fost concelebrată de mai mulţi preoţi: Pr. Emil Moraru, Pr. Ioan Riba, Pr. Emanuel (din Prelatura Opus Dei), Pr. Mihai Bâlha (originar din parohia Sf. Tereza), Pr. Ciprian Mărtişcă şi Pr. paroh Nicolaie Farcaş, care a prezidat. În cadrul predicii, părintele paroh le-a vorbit copiilor mai întâi despre Misterul Preasfintei Treimi, explicându-le mai ales semnul Sfintei Cruci. Apoi le-a împărtăşit câteva gânduri ale Sfântului Ioan Vianney despre Sfânta Euharistie şi i-a îndemnat pe copii să-l viziteze cât mai des pe Isus şi să se împărtăşească frecvent.

7


8

Actualitate

Centenarul unui spital bucureştean

Institutul Parhon (până în 1948 Sanatoriul Sfântul Vincenţiu de Paul) ocupă azi imobilul cumpărat la 15 aprilie 1910 de către superioara Fiicelor Carităţii din România, sora Elisabeta Pucci, descendenta unei familii nobile florentine. Era finalul unei etape dificile parcurse timp de 6 ani în compania prinţului Vladimir Ghika. Acesta, în 1904, pe când era la Salonic, a cunoscut-o pe sora Pucci din congregaţia Sfântului Vincenţiu de Paul. Văzând acolo realizările ei şi dorind prezenţa surorilor în România, scrie superiorului ordinului să permită deschiderea unei case a Fiicelor Carităţii în Bucureşti. După obţinerea permisiunii intervine alt obstacol: intrarea în ţară a surorilor trebuie aprobată printr-o lege specială. Profitând de organizarea la Bucureşti a unei expoziţii jubiliare (40 de ani de domnie a regelui Carol I), când graniţele erau deschise, trei surori conduse de sora Pucci intră în ţară la 26 mai 1906, fără viză pe paşaport. Aici găsesc o locuinţă modestă pe Calea Griviţei unde, cu ajutorul doctorului Nicolae Paulescu, deschid pe 20 iunie 1906 un dispensar gratuit numit Betleem Maria. După câteva luni dispensarul se mută pe strada Popa Tatu,

iar apoi, în 1910, pe şoseaua Jianu unde se va transforma în Sanatoriul Sfântul Vincenţiu de Paul, purtând acest nume până la naţionalizarea din 1948. Începutul acestei opere de caritate catolică se datoreză lui Vladimir Ghika, ce a ştiut să atragă în sprijinul ei bunăvoinţa reginei Elisabeta şi a doamnelor din înalta societate. Dintre acestea trebuie amintită doamna Maria Pâcleanu (18691942) care la 15 aprilie 1910 încheie cu sora Pucci un act prin care imobilul din şoseaua Jianu, aflat în vecinătatea unei fabrici de cărămizi, compus din mai multe construcţii şi un teren de aproape două hectare, trece în proprietatea Fiicelor Carităţii în schimbul sumei de 50 000 lei. Preferinţa încheierii unui act de vânzare-cumpărare se justifica prin dorinţa proprietarei de a păstra pe timpul vieţii o porţiune din terenul în cauză unde, peste puţin timp, îşi va construi o vilă. Din faptul că imobilul fusese cumpărat de doamna Pâcleanu cu doar trei luni înainte de a-l înstrăina, în decembrie 1909, contra sumei de 58 000 lei, rezultă că ea intenţiona să ajute pe surori în găsirea unui loc potrivit pentru a deveni spital. În acea epocă era notoriu

că doamna Pâcleanu a donat sorei Pucci imobilul de la Şosea şi chiar arhiepiscopul Netzhammer, în jurnalul său, o numeşte pe doamna Pâcleanu „marea binefăcătoare a superioarei Pucci”. Catolică practicantă, provenind dintr-o veche familie boierească din judeţul Buzău, obţine permisiunea amenajării unei capele private în locuinţa sa din fundul curţii sanatoriului. În 1912, o porţiune din terenul sanatoriului este expropriată de Primăria Capitalei pentru lucrări edilitare. La sfârşitul aceluiaşi an sora Pucci ipotechează imobilul contra unui împrumut de 40 000 lei. La fel procedează şi doamna Pâcleanu care, pentru o sumă identică ipotechează partea de imobil ce îi revenea. Erau, desigur, sumele necesare dotării spitalului, acţiune continuată de către sora Soize, succesoarea admirabilei fondatoare Pucci, decedată în 1918 la Iaşi. În 1942, la moartea doamnei Pâcleanu, terenul şi vila acesteia revin prin dispoziţie testamentară sanatoriului. După naţionalizarea din noiembrie 1948 sanatoriul, situat într-o luxoasă zonă rezidenţială, rămâne, cu excepţia bisericii construite în 1930, un loc de îngrijire a bolnavilor. (N.I.)


Viaţa unui preot sfânt

Fericitul Jerzy Popiełuszko (1947-1984)

Preot polonez, „autentic profet al Europei” făcută. Între anii 1968 şi 1972, Jerzy şi-a desăvârşit formaţia filozofică şi teologică. Părintele Popiełuszko.Hirotonit de către cardinalul Wysznsky, în anul 1972, părintele Jerzy a fost mai întâi capelan (vicar) la diferite parohii din Varşovia; apoi s-a ocupat cu pastoraţia studenţilor (1979-1980). În vara anului 1980, Popiełuszko a fost numit vicar la parohia Sfântul Stanislaw Kostka din Varşovia, pe teritoriul căreia se afla marea oţelărie Huta. La sfârşitul verii anului 1980, muncitorii de la Huta au intrat în grevă. Nevoind să rămână fără Sfânta Liturghie, au cerut un preot care să le celebreze Sfânta Jertfă chiar la locul lor de muncă. Întâmplător, singurul preot disponibil în acel moment era părintele Jerzy. Ajuns în fabrică, el şi-a dat seama că locul lui este printre aceşti oameni, care sufereau cu speranţa că-şi vor dobândi drepturile negate de regimul comunist ateu. A devenit liderul lor spiritual: boteza, spovedea, predica şi-i ajuta pe mulţi disperaţi să se apropie de Cristos. În anul 1982, părintele Jerzy a reluat tradiţia Liturghiilor „pentru Patrie” (tradiţie care data din secolul al XIX-lea, din timpul „împărţirii” Poloniei), în ultima duminică a fiecărei luni. Curând, la aceste Liturghii au ajuns să participe 15-20 de mii

Fericitul Jerzy Popiełuszko născut: 14 septembrie 1947, la Okopy (Polonia) decedat: 19 octombrie 1984 preot: mai 1972 martir: 19 decembrie 2009 beatificat: 6 iunie 2010, Varşovia nr. 6/2010

de credincioşi (muncitori, intelectuali, studenţi etc.). Predicile părintelui Popieluszko, inspirate din doctrina socială a Bisericii şi din învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea, erau un adevărat antidot împotriva sistemului totalitarist care oprima Polonia. Asasinarea. Pe 13 octombrie 1984, trei ofiţeri ai serviciilor de securitate i-au înscenat părintelui Jerzy un „accident de automobil”, fără a reuşi să-l omoare. După numai câteva zile, pe 19 octombrie, aceiaşi ofiţeri îl opresc pe preot, pe când se întorcea la Varşovia de la un serviciu religios, îl lovesc mortal, îi desfigurează chipul şi-l aruncă în apele îngheţate ale Vistulei. Pe 27 octombrie, căpitanul Piotrowki, unul dintre asasini, va recunoaşte crima, iar pe 30 octombrie 1984 trupul neînsufleţit al martirului va fi găsit la 100 km depărtare de Varşovia, lângă digul lacului Wloclawek. La cinstea altarelor. La înmormântarea părintelui Popiełuszko (3 noiembrie 1984) au participat câteva zeci de mii de oameni. Trupul său a fost înhumat în curtea bisericii Sfântul Stanislaw Kostka, mormântul devenind din acel moment un loc de pelerinaj. Papa Ioan Paul al II-lea, în 1987, în timpul unuia dintre pelerinajele sale apostolice în Polonia, s-a recules la mormântul părintelui Jerzy Popiełuszko, pe care l-a definit un „autentic profet al Europei, acela care afirmă viaţa prin moarte”. Beatificarea Slujitorului lui Dumnezeu Jerzy Popiełuszko, preot, omorât „din ură faţă de credinţă”, va avea loc la Varşovia, duminică, 6 iunie 2010, în Piaţa Mareşal Pilsudski.

Pr. Ieronim IACOB

Contextul istoric. În Polonia, la 13 decembrie 1981, pentru a stopa acţiunile curajoase ale sindicatului Solidaritatea, generalul Jaruzelski a decretat legea marţială”. Ca urmare, au fost suspendate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (atâtea câte mai existau într-o ţară comunistă!). Totodată, serviciile de securitate poloneze au intensificat supravegherea bisericilor, singurele locuri în care creştinii mai puteau fi îndemnaţi săşi asculte glasul inimilor şi al conştiinţelor. În aceste condiţii, după nenumărate presiuni şi ameninţări, în toamna anului 1984, a fost asasinat mişeleşte pr. Jerzy Popiełuszko. Jerzy Popiełuszko şi-a trăit copilăria şi a simţit chemarea la preoţie în climatul tipic micilor sate din nord-estul Poloniei, în care mărturisirea credinţei catolice era în acelaşi timp un act explicit de respingere a comunismului impus cu forţa. În anul 1965, Jerzy a intrat în Seminarul mare din Varşovia, începând pregătirea pentru preoţie. Cei doi ani de serviciu militar obligatoriu (1966-1967), în ciuda metodelor sistematice puse la cale pentru a-i face pe seminarişti să-şi părăsească vocaţia, l-au întărit în alegerea

9


10

Sfânta Scriptură Duminica a X-a (C) Evanghelia zilei: Luca 7,11-17 Pagina evanghelică citită în această duminică, în care Isus readuce la viaţă un tânăr din Naim, conţine o bogăţie deosebită pe care noi, cei de astăzi, o percepem cu o oarecare dificultate. Întradevăr, cititorul modern este tentat să citească acest text prin grila sa, grilă dominată de întrebări precum „ce s-a întâmplat?” şi „cum s-a întâmplat?” Or, astfel de întrebări, în sine cât se poate de legitime, nu reprezentau preocupare primordială a redactorului textului. Pentru el mai important era să pună în evidenţă ceea ce un astfel de eveniment „trezea” în sufletele credincioşilor acelui timp. Or, relatarea gestului mântuitor al lui Isus nu poate fi înţeleasă dacă, de exemplu, cititorul nu îşi aminteşte de un episod similar al cărui protagonist a fost profetul Ilie (1Regi 17,17-24), episod ecou pentru relatarea Sfântului Luca. Acel episod va imprima o trăsătură importantă figurii profetice a lui Isus şi anume că Isus, ca slujitor şi revelator al lui Dumnezeu, merge în întâmpinarea celor care au nevoie de ajutorul său, El îi ajută cu toată bunăvoinţa şi cu toată libertatea sa. Într-adevăr, fiind încărcat cu mult mai puţine detalii „pitoreşti” decât pagina din cartea 1Regi, relatarea evanghelică îşi concentrează atenţia asupra lui Isus pe care îl arată ca făcând un gest asemănător celui al lui Ilie (considerat la acea oră ca fiind cel mai mare dintre profeţii Vechiului Testament), cu deosebirea că învierea înfăptuită de Isus o depăşeşte pe cea a profetului. Drept dovadă stă faptul că nimeni nu îşi va permite să conteste învierea, precum o va face

Isus i-a zis: „Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!” Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale (Lc 7,14b-15).

femeia vizavi de Ilie (1Regi). Isus ia singur decizia învierii tânărului, fără ca cineva să i-o ceară. În plus, El, spre deosebire de profeţii Ilie sau Elizeu, nu face apel la ajutorul lui Dumnezeu, ci cu putere proprie săvârşeşte minunea. Poporul percepe această diferenţă dintre Isus şi Ilie din moment ce îl numeşte pe Isus un mare profet. În acest fel Isus este prezentat în mod indirect ca fiind cel care conduce la desăvârşire întreg Vechiul Testament, cel care împlineşte în mod total şi perfect tot ceea ce Vechiul Legământ semnifica referitor la speranţa umană şi la aşteptările celui credincios. De acum înainte, ştiind că Isus este „Domnul”, creştinul care meditează fragmentul evanghelic al aceste duminici vede cum se derulează dinaintea ochilor săi o adevărată teofanie, o revelaţie a darului făcut oamenilor de către Dumnezeu în Isus Cristos. Fiind o prefigurare a teofaniei pascale, episodul readucerii la viaţă a tânărului din Naim care s-a ridicat devine şi o imagine a realităţii creştine: realitate viitoare, dar deja înfăptuită. Ceea ce Isus a făcut pentru fiul văduvei, va face şi pentru toţi ceilalţi care cred în el: îi va face să se ridice din morţi. „Vine ceasul, spune Sfântul Ioan, ba a şi venit, în care morţii vor auzi glasul Fiului Omului, iar cei care îl vor auzi vor trăi…”, iar cei care l-au auzit, trăiesc…

Duminica a XI-a (C) Evanghelia zilei: Luca 7,36-8,3 „Îţi spun: i s-au ierEvenimentul pe care îl relatează fragmentul evanghelic al acestei dumitat multe păcate, pentru că iubeşte mult. nici are toată prospeţimea unui fapt „cotidian” al cărui protagonist a fost Cel căruia i se iartă Isus, fapt care însă comportă o dimensiune eliberatoare în perfectă corelaţie puţin, puţin iubeşte” cu programul mesianic enunţat în sinagoga de la Nazaret (v. duminica a (Lc 7,47). III-a de peste an): Duhul Domnului este asupra mea, căci El m-a uns să duc vestea cea bună săracilor; m-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea; să-i izbăvesc pe cei striviţi… Într-adevăr, invitat fiind la masă de un fariseu, Isus acceptă, aşa cum de altfel a acceptat să mănânce şi cu vameşii şi cu păcătoşii publici. Aspectul mai puţin obişnuit, dar care va reprezenta intriga a ceea ce va urma, a fost intrarea în acest cadru convivial a unei femei cu nume rău famat care face un gest pe cât de surprinzător, pe atât de emoţionant: aşezată la picioarele lui Isus, ea plânge. Lacrimile îi cad din abundenţă pe picioarele Mântuitorului, udându-le… Mai apoi, cu părul capului îi şterge picioare şi le unge cu uleiul parfumat pe care l-a adus cu ea… Or, aceluiaşi gest i se fac două lecturi diametral opuse. Pentru Simon (fariseul amfitrion) gestul femeii ridică un serios semn întrebare asupra calităţii profetice a lui Isus. Într-adevăr, ca profet, Isus ar fi trebuit să ştie cine este persoana care îl atinge, chiar dacă ea stătea la spate, şi ar fi trebuit să o îndepărteze. O astfel de atitudine era justificată de faptul că până şi o simplă atingere din partea ei îl întina (îl făcea inapt pentru orice act religios). Prin urmare, Simon acceptă să pună mai degrabă în dubiu calitatea profetică a lui Isus decât să admită gândul că Mântuitorul se lasă atins şi, deci, întinat. „Fantezia” lui nu întrezăreşte vreo altă posibilitate. Pentru Isus, în schimb, lucrurile stau altfel. El „ghiceşte” adevărata cauză şi adevăratul remediu al lacrimilor femeii. Cauza şi remediul sunt ilustrate de parabola celor doi


Sfânta Scriptură datornici pe care Isus i-o spune lui Simon, arătându-i, în acelaşi timp, că ştie şi ce gânduri îl frământă. În această parabolă gestul iertării creditorului dă naştere unui sentiment de iubire. Această iubire, însă, diferă la cei doi datornici în funcţie de suma de bani iertată: unei sume mici iertate datornicul răspunde cu o iubire mică, în timp ce suma mare iertată va provoca o iubire foarte mare. Transpunând parabola la situaţia lor concretă, în datornicul căruia i s-a iertat mult e lesne de întrezărit femeia care, în gesturile ei, amestecă multă iubire şi fapte de pocăinţă, în timp ce în datornicul căruia i s-a iertat puţin ar putea fi întrezărit fariseul gazdă care nu „a abundat” în gesturi de simpatie şi bună primire. Ne-am putea întreba, cu privire la iertare şi la iubire, care trebuie să fie prima? Oare iubirea provoacă iertarea, sau iertarea provoacă iubirea? Sfântul Luca răspunde: ele merg mereu împreună! Există o permanentă trimitere de la iubire la iertare şi de la iertare la iubire. Când iubirea se exprimă, iertarea este deja acolo. Atâta doar că iubirea trebuie recunoscută ca fiind un dar. Nu putem obţine iertarea decât în momentul în care începem să simţim că suntem datornici. Dar care este locul credinţei în acest context? Ea este expresia acelui gest care iartă fără să pună vreo întrebare. Femeia nu a rostit niciun cuvânt. Ea săvârşeşte gesturi de iubire şi de pocăinţă care sunt răsplătite cu acele cuvinte aducătoare de pace: Ţi s-au iertat păcatele!... Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace! şi… i s-au iertat multe păcate, pentru că iubeşte mult.

Duminica a XII-a (C) Evanghelia zilei: Luca 9,18-24 Între evenimentul Botezului la râul Iordan, când Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus pentru a-l învesti în misiunea mesianică de a vesti… a vindeca… a elibera… a izbăvi, şi evenimentul relatat de fragmentul evanghelic al acestei duminici, s-au scurs mai multe luni, poate chiar un an. În tot acest timp Mântuitorul a străbătut întreg ţinutul de nord al Israelului, Galileea, pentru a pune în aplicare proiectul său mesianic, iar acum, la sfârşit, încearcă să facă un bilanţ al activităţii desfăşurate. Momentul este grav şi de aceea Isus îl precede cu o rugăciune profundă, aşa cum făcea de obicei înaintea oricărui moment important al vieţii sale. Imediat, apoi, adresează ucenicilor săi o întrebare: Cine spune lumea că sunt eu? (v.18). Prin această întrebare Isus a voit să constate care a fost rezultatul activităţii sale în Galileea şi să pună bazele activităţii sale viitoare. Părerile lumii cu privire la el, păreri cunoscute şi de Irod (Lc 9,7-8), sunt bine cunoscute de cei doisprezece apostoli. Lumea crede despre Isus că este, pentru unii, Ioan Botezătorul, pentru alţii, Ilie sau chiar un profet de altădată care ar fi înviat (v.19). Altfel spus, Isus este profetul sfârşitului timpurilor, unul dintre aceia care a revenit să pregătească Ziua Domnului. Pe Isus, însă, îl interesează şi părerile celor cărora El le-a dezvăluit secretele Împărăţiei cerurilor (Lc 8,9), ale celor care au trăit alături de El marile momente în care şi-a revelat puterea înfruntând natura dezlănţuită nr. 6/2010

„Cine spun mulţimile că sunt eu?” (...) „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!” (Lc 9,18b.20).

(Lc 8,22-25), pe diavoli (Lc 8,26-39), moartea (Lc 8,40-56) şi care l-au văzut înmulţind pâinile (Lc 9,10-17): Dar voi cine ziceţi că sunt eu? Cel care va da răspunsul acestei întrebări este nimeni altul decât acela a cărui chemare se situează la începutul chemărilor apostolice (Lc 5,111), care ocupă primul loc în lista apostolilor (Lc 6,14-16) şi care este martor al învierii fiicei lui Iair (Lc 8,40-56), împreună cu Ioan şi cu Iacob, adică Petru. El va răspunde în numele tuturor: ...eşti Mesia lui Dumnezeu! (Această declaraţie solemnă va fi urmată de o primă anunţare a pătimirii, morţii şi învierii lui Isus de la Ierusalim şi de o precizare a condiţiilor în care ucenicii vor trebui să-l urmeze.) Să remarcăm faptul că atâta timp cât răspunsul la întrebarea pusă de Isus se limitează doar la raportarea celor auzite, el exclude orice angajament personal. Întrebarea, însă, devine provocatoare în momentul în care, în calitate de ucenici, va trebui să răspundem Celui care simţim că ni se adresează în mod personal: Dar voi cine ziceţi că sunt eu? Prin această întrebare incisivă, Isus ne cheamă să ne situăm vizavi de El prin credinţă, să refuzăm orice compromis cu „lumea” în ceea ce priveşte raportarea noastră la El. Sintagma „Dar voi…” ne provoacă la o decizie clară. Or, imediat ce am făcut opţiunea pentru Isus,

11


12

Sfânta Scriptură auzim de pe buzele lui chemarea de a-l urma, conform voinţei Tatălui, pe Calea Crucii, şi de a-l urma astfel până la ultima noastră suflare de viaţă.

Fragmentul evanghelic al acestei a treisprezecea duminici de peste an ne relatează momentul de început al celei de-a doua părţi importante a Evangheliei după Sfântul Luca (Lc 9,51-19,28). Or, trebuie remarcat imediat faptul că evanghelistul şi-a organizat naraţiunea activităţii lui Isus în funcţie de un plan geografic ale cărui etape mai importante sunt structurate de câteva localităţi de referinţă: Nazaret, Cafarnaum, Ierihon şi Ierusalim. Într-adevăr, istoria lui Isus este prezentată sub forma unei călătorii, iar ucenicul lui Isus este cel care îl urmează aidoma celor doisprezece apostoli sau a lui Simon din Cirene (Lc 23,26). Într-un mod similar, istoria Bisericii din epoca apostolică va fi prezentată, în Faptele Apostolilor, ca o înaintare către Roma, iar viaţa creştină a lui Luca este, la rândul ei, descrisă ca o călătorie în urma Sfântului Paul. Pentru a pune mai bine în evidenţă exigenţele vieţii creştine, autorul o descrie ca pe o urcare către Calvar împreună cu Isus (Lc 9,23) insistând cu tărie şi asupra unei teme de predilecţie, cea a bucuriei creştine. În fragmentul propus spre meditare, trei cuvinte ale lui Isus ne descriu trei aspecte ale vieţii celui care îl urmează pe El: 1. este o viaţă grea (Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul…). Apostolul (şi chiar ucenicul) este adesea respins de oameni aşa cum şi Isus a fost respins, de exemplu, în Samaria şi, dând deoparte orice gând de

Duminica a XIII-a (C) Evanghelia zilei: Luca 9,51-62 răzbunare, el trebuie să-şi amintească mereu că misiunea sa este aceea de a salva. Prin urmare, el trebuie să fie gata să accepte totul pentru Cristos. În aceste condiţii, mai înainte de a se angaja în lucrarea de evanghelizare, apostolul trebuie să se gândească bine şi, ca şi Isus, trebuie săşi întărească faţa; 2. în faţa chemării lui Cristos, orice alt imperativ (Îngăduie-mi, Doamne, să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu…) trebuie să se subordoneze. Într-adevăr, sarcina încredinţată de El este deosebit de urgentă şi de aceea în faţa unei astfel de situaţii apostolul trebuie să fie capabil să renunţe chiar şi la legăturile de afecţiune familială (Te voi urma, Doamne, dar mai întâi lasămă să-mi iau rămas bun de la ai mei…); 3. atunci când se face simţită chemarea lui Isus Cristos, nicio întârziere şi nici revenire asupra deciziei nu este admisă (Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu…) „Da”-ul trebuie să fie absolut, o dăruire totală. În zilele noastre această învăţătură se dovedeşte a fi pe cât de serioasă, pe atât de importantă, dat fiind faptul că mulţi creştini renunţă la exigenţele evanghelice, făcând astfel pasul înapoi. Mulţi se întreabă care a fost deznodământul celor trei persoane dispuse să-l urmeze pe Isus. Sfântul Luca se pare ca nu a voit să facă astfel de precizări pentru a nu ne distrage nouă atenţia de la propriul nostru răspuns.

ADMITERE

Facultatea de Teologie Romano-Catolică Universitatea din Bucureşti Master Specializarea: 1. Comunicare biblică şi teologie romano-catolică eclezială asistenţă socială 2. Asistenţa socială a Bisericii Durata: 3 ani zi Locuri: 40 de la buget; 5 cu taxă (3100 lei/an) Înscrieri: 8-15 iulie. Colocviu: 17 iulie Concurs de dosare: 18-22 iulie Afişarea rezultatelor: 25 iulie.

Durata: 2 ani/4 semestre Locuri de la buget: 20+20 Locuri cu taxă: 5+5 (3100 lei/ an) Înscrieri: 8-15 iulie Examen scris: 17 iulie (eseu din teologie).

Detalii la secretariatul facultăţii: str. G-ral Bethelot, nr. 19, et. II, sector 1, Bucureşti, tel/fax: 021/3148610; e-mail: office_trc@yahoo. com, www.fcunibuc.ro.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Înscrieri la Şcoala Biblică Nazaret Şcoala Biblică Nazaret din Bucureşti organizează înscrieri pentru învăţământ la zi şi cursuri pe internet, în perioada 24 mai - 25 iunie 2010 (prima sesiune). Alte detalii sunt disponibile pe site-ul www.nazareth.ro sau la secretariat (în clădirea Institutului Teologic Romano-Catolic, str. General Berthelot, nr. 19, etajul 2, sector 1, Bucureşti, tel.: 0740/380151, program: luni-sâmbătă, între 10.00-14.00; e-mail: scoalabiblica@yahoo.fr).


Ştiri externe Vaticanul, prudent faţă de „viaţa sintetică” Un grup de 24 de cercetători, conduşi de Craig Venter, unul dintre conducătorii proiectului genomului uman, au făcut cunoscut la sfârşitul lunii mai un experiment în care au pornit de la o celulă vie, i-au adăugat un cromozom sintetic, celula vie fiind astfel transformată într-o nouă celulă sintetică. În timp ce oamenii de ştiinţă vorbesc despre descoperirea unei modalităţi de creare a unui nou tip de viaţă din viaţă existentă, Vaticanul aşteaptă mai multe informaţii înainte să ofere îndrumări de natură etică. Prărintele Federico Lombardi, directorul biroului de presă al Vaticanului, a declarat că trebuie „aşteptat, pentru a afla mai multe despre acest caz”. Arhiepiscopul Rino Fisichella, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, precum şi predecesorul său, Mons. Elio Sgreccia, au făcut declaraţii pe aceeaşi linie cu părintele Lombardi. Cardinalul Angelo Bagnasco, preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, a subliniat un alt element al descoperirii. „Este un alt semn al inteligenţei umane”, a spus el. Dar a adăugat că orice realizare ştiinţifică trebuie, pentru a fi validă, să respecte cerinţele eticii, „care pune în centru demnitatea autentică a fiecărei persoane umane”. Doctorul Carlo Bellieni, director al Departamentului de Terapie Intensivă Neonatală a Universităţii Policlinice din Siena, Italia, membru al Academiei Pontificale pentru Viaţă, descriind descoperirea lui Venter ca una epocală pentru biogenetică, a subliniat că „nu a fost creată viaţă; (doar) unul dintre motoarele vieţii a fost înlocuit”. Citându-l pe geneticianul David Baltimore de la Institutul de Tehnologie din California, el a explicat că de fapt viaţa a fost copiată şi nu creată.

Ucrainenii speră într-o vizită papală

Arhiepiscopul de Lviv, Mieczyslaw Mokrzycki, capul Bisericii Catolice de rit latin din Ucraina, a afirmat că Papa Benedict al XVI-lea a fost invitat să viziteze Ucraina în 2012, cu ocazia aniversării a 600 de ani de la schimbarea sediului Bisericii din Galiţia în Lviv, dar a precizat că nu au fost fixate date exacte. Sfântul Scaun urmează să analizeze datele care ar fi posibile, urmând să se anunţe oficial vizita şi perioada ei. Aceasta ar fi a doua vizită papală în Ucraina de la câştigarea independenţei naţiunii în 1991. Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită istorică în această ţară, în 2001. Şansa unui răspuns favorabil este mare ţinând cont de interesul Papei Benedict al XVI-lea pentru ecumenism şi importanţa ortodoxiei ucrainene, chiar dacă aceasta este divizată în trei Biserici. Ucraina are o populaţie de 45 de milioane de locuitori, aproximativ 80% aparţinând diferitelor Biserici Ortodoxe. Circa 10% din populaţie este greco şi romanocatolică. Şi Biserica Greco-Catolică a avut sediul la Lviv până în 2005, când l-a mutat la Kiev, capitala ţării. nr. 6/2010

Doctrina, Disciplina şi Devoţiunea, indispensabile în viaţa preotului

Cardinalul Ivan Dias, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, a participat la Adunarea Generală a Societăţii Pontificale de Misiune, care s-a desfăşurat la Roma, pe 17 mai. Cu această ocazie a adresat un apel preoţilor şi misionarilor spunându-le că „lumea are nevoie de preoţi şi misionari în 3D, adică de persoane care păstrează Doctrina, Disciplina şi Devoţiunea”. „Păstrarea Doctrinei înseamnă să fii fidel Cuvântului lui Dumnezeu, Magisteriului Bisericii, acordând atenţie deosebită cuvintelor Sfântului Părinte. Disciplina este foarte importantă în zilele noastre şi trebuie să se ţină cont mai profund de ea. Aceasta implică disciplina minţii şi a trupului, semn şi rod al unei maturităţi umane şi spirituale. Include formarea în castitate şi relaţiile adecvate cu sexul opus; gestionarea dezacordurilor şi a conflictelor în relaţii şi în comunitate; gestionarea timpului liber şi folosirea noilor tehnologii. În ceea ce priveşte Devoţiunea, aş sublinia că preotul, în fiecare dintre acţiunile sale zilnice, trebuie să aibă în minte faptul că este un om al lui Dumnezeu. Trebuie să acorde primat spiritului, amintindu-şi că este în lume, dar nu al lumii”. Ca model al unei persoane şi al unui preot care a trăit pe deplin aceste trei dimensiuni şi a avut un spirit misionar, Prelatul l-a prezentat pe Cardinalul John Henry Newman, care va fi beatificat în 19 septembrie de către Papa Benedict al XVI-lea, în cadrul vizitei sale în Anglia.

13


14

Semnificaţii liturgice

Solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului Deşi fiecare Liturghie este o cinstire solemnă a Preasfântului Sacrament, iar instituirea Euharistiei este celebrată deja în Joia Mare, în Biserică s-a simţit nevoia sărbătoririi acestui mister cu bucurie, în afara atmosferei grave a Săptămânii Mari. Solemnitatea s-a stabilit pentru joia de după Duminica Preasfintei Treimi. Istoric Primul imbold care a dus la fixarea sărbătorii a fost constituit de viziunile referitoare la Sacramentul altarului, avute de Sfânta Iuliana din Liège, călugăriţă şi mistică din secolul al XIII-lea. În anul 1246, sărbătoarea a fost introdusă mai întâi în dieceza de Liège; şase ani mai târziu, a fost extinsă în Olanda şi vestul Germaniei. În 1264, Papa Urban al IV-lea (care fusese arhidiacon la Liège), a fixat Sărbătoarea Trupului lui Cristos pentru întreaga Biserică de rit latin, încredinţându-i Sfântului Toma de Aquino alcătuirea textelor liturgice corespunzătoare. Fastul sărbătorii a fost sporit de introducerea procesiunii (atestată deja în 1279, la Köln). Aceasta a devenit un eveniment important în multe oraşe, desfăşurându-se cu participarea suveranilor, nobililor, înalţilor funcţionari şi a membrilor breslelor. În secolul al XV-lea, mai ales în Anglia şi Spania, de obicei urmau reprezentări teatrale ale unor episoade şi cicluri biblice sau ale minunilor Sfinţilor. Obiceiul de a arunca petale de flori pe drumul pe care trece procesiunea a dat naştere unor forme deosebite de decoraţiuni florale, cum este l’Infiorata, tra-

diţionalul covor de flori de pe Via Livia de la Genzano (Italia). Cu ajutorul petalelor de flori şi al frunzelor, sunt reprezentate chipuri de sfinţi, forme geometrice şi blazoane ce acoperă strada pe care va trece procesiunea. Joia Verde: o denumire neobişnuită Catolicii de limbă română numesc uneori această sărbătoare „Joia Verde”, o denumire cu origine nesigură. Se consideră că ar putea fi legată de împodobirea cu ramuri verzi a altarelor de pe traseul procesiunii, sau de construirea unor incinte din ramuri în jurul acestora. În acest caz, semnificaţia numelui pare apropiată de cea din folclorul românesc, care numeşte „joi verzi” nouă zile de joi după Paşti, legate de diferite credinţe populare (interdicţia de a lucra pământul în aceste zile, pentru a atrage roade îmbelşugate). În unele locuri, „joia verde” (sau „paştele ţiganilor”) se referă la o sărbătoare a romilor, în prima joi după Înviere (deoarece de Paşti sunt ocupaţi cu cântatul), care se ţine într-o poiană înverzită. Altă interpretare consideră că denumirea a apărut prin influenţa Joii Mari (dat fiind că Trupul Domnului este un gen de reluare solemnă a Joii Sfinte). În germană, Joia Mare este numită Gründonnerstag; ce-i drept, numele ar putea proveni de la vb. greinen („a plânge“), arătând că ziua este legată de pocăinţa din Săptămâna Sfântă, dar ar putea însemna chiar şi „joia verde“ (aşa cum o dovedesc calcurile în cehă, slovacă

şi franceză din Alsacia). Această ultimă interpretare se leagă de numele latin dies viridium, „ziua celor verzi“ (cf. Lc 23,31), adică a penitenţilor care, în primele veacuri, primeau dezlegarea de păcate în Joia Mare. În continuare, denumirea de „joia verde“ a fost întărită, în Europa Centrală şi de Vest, de obiceiul de a mânca în Joia Mare numai legume verzi, o tradiţie care astăzi se mai menţine mai ales în comunităţile protestante. Totuşi, în unele locuri, denumirea se aplică joii de după Paşti, ceea ce poate duce la o legătură şi cu obiceiurile populare româneşti. Nu este exclus ca la formarea denumirii româneşti de „Joia Verde“ pentru sărbătoarea Trupului Domnului să fi contribuit toate aceste influenţe, întărinduse reciproc, precum şi apropierea semnificaţiei Joii Mari de cea a sărbătorii Trupului Domnului. Putem ţine seama şi de faptul că, în unii ani, sărbătoarea Trupului Domnului din calendarul latin se poate suprapune cu una din „joile verzi“ populare, după calendarul bizantin. În calendarul liturgic actual, denumirea oficială a sărbătorii este Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos. Wilhelm Tauwinkl


15

CATOLICII DIN CIOPLEA

200 de ani de existenţă a comunităţii

150 de ani de atestare a bisericii

nr. 6/2010


16

Catolicii din Cioplea

Începuturile satului după un document de acum În timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812, îndemnaţi de călugării misionari şi protejaţi de armata rusească, catolicii bulgari din satele Butovo, Laxeni, Tranceviţa, Petikladens, Oresce şi Belleni au emigrat în Valahia (Ţara Românească). Mulţi dintre ei s-au stabilit lângă Bucureşti, unde au format satul Cioplea (astăzi, o parte a cartierului Dristor). Episcopul Francesco Ferreri (mort în faimă de sfinţenie în timpul ciumei de la 1813), fondatorul satului, a construit mai întâi o capelă într-o casă ţărănească, apoi a ridicat prima bisericuţă a comunităţii. Până în anul 1828, cu voia ruşilor, episcopii catolici (Ercolani şi Molajoni) au fost şi administratorii civili al satului. Pentru o bună guvernare, ei numeau un „ciorbagì”, care era ajutat în munca sa de un consiliu al gospodarilor. În anul 1828, administraţia satului Cioplea a trecut în sarcina domnitorului ţării. Iată cum ne descrie începuturile acestui sat romano-catolic de la porţile capitalei misionarul Carlo Romano. Relatarea, scrisă la Oresce şi datată 30 mai 1841, este prezentată într-o traducere liberă şi adaptată. Profitând de retragerea armatelor ruseşti din Imperiul Otoman, misionarii au decis să îi elibereze pe creştinii catolici de opresiunea musulmană. I-au ajutat, cu multă dibăcie, să treacă în Valahia, unde libertatea religioasă şi existenţa pământului necultivat le-ar fi înlesnit modul de viaţă, oferindu-le mai multă linişte. Au vorbit cu generalii armatei ruseşti, care au aprobat proiectul şi le-au oferit mijloacele îndeplinirii acestuia. Ca urmare, toţi bulgarii catolici, împreună cu animalele şi bunurile personale pe care puteau să le ducă, au trecut în Valahia. Unii s-au alăturat acelora care fugiseră mai-nainte de frica cârjalilor, şi se stabiliseră la Slobozia. Alţii s-au dus să se stabilească în împrejurimile Bucureştiului unde au format marea comunitate de la Cioplea, alcătuită numai din catolici. Episcopul le-a inspirat o atât de mare stimă generalilor ruşi, încât aceştia i-au încredinţat conducerea temporală a noului sat, mai ales că au avut ocazia să îi admire înţelepciunea, prudenţa şi bunătatea. Totodată, ruşii i-au acordat episcopului şi un salariu anual, pentru întreţinerea sa. Prelatul nu a refuzat această sarcină, deşi era conştient că avea să fie pentru el un izvor de neplăceri, dar spera că va trage din aceasta un mai mare avantaj pentru suflete şi o mai mare slavă pentru credinţa în Isus Cristos. Ştiind că bulgarii erau obişnuiţi să îi fie supuşi, a desemnat peste ei un responsabil. Acesta se numea ciorbagì, şi depindea de episcop în mod direct. În munca sa, era ajutat de patru sau şase oameni dintre cei mai bogaţi, în calitate de consilieri, cu toţii trebuind să lucreze la bunăstarea şi liniştea satului.


17

Catolicii din Cioplea

Cioplea 170 de ani Văzându-se ridicat într-un atare post de autoritate şi putere, ciorbagì-ul a început să tiranizeze poporul, să îi trateze cu dispreţ pe consilieri şi să poruncească tuturor cu acea duritate şi trufie care îi caracterizează pe parveniţi. Printre altele, pretindea o lungă aşteptare de la oricine mergea ca să trateze cu el vreo afacere; poruncea ca toţi să aştepte la uşă, în picioare, sosirea sa şi nu permitea decât cu mare dificultate, chiar consilierilor, să treacă poarta colibei sale. Participa la audienţe cu un aer atât de impunător şi de mândru încât toţi au început să fie dezgustaţi de conducerea lui. Nu permitea nimănui să îşi acopere capul în prezenţa sa, gândind că vulgul era prea josnic ca să poată fi pus la acelaşi nivel cu rangul său. Această trufie şi multe alte lucruri de acest fel nu au servit la altceva decât la îndepărtarea tuturor inimilor de el şi la câştigarea dispreţului şi urii publice.

Misionarul care avea reşedinţă la Cioplea s-a străduit să îl determine pe îngâmfatul ciorbagì să îmbrăţişeze sentimente mai sănătoase şi mai raţionale, dar aceste atenţionări n-au folosit la nimic. În cele din urmă, preotul a trimis o relatare episcopului de la Bucureşti (care-şi avea reşedinţa la Bărăţia, în mănăstirea franciscanilor), printr-unul din consilieri, informându-l de toate cele întâmplate. Verificând relatarea, episcopul l-a înlăturat imediat din funcţia sa pe josnicul ciorbagì. Acesta, neputând să suporte umilinţa sătenilor, a fugit pe ascuns, iar la puţin timp după aceea a murit în mizerie, dispreţuit fiind de toţi. Episcopul a ales un alt ciorbagì, de data asta un om bun, cu o viaţă ireproşabilă, care, prin prudenţa, blândeţea şi afabilitatea sa, şi-a câştigat aprobarea şi afecţiunea tuturor.

Astfel, creştinii fugiţi din Bulgaria, sub conducerea temporală şi spirituală a episcopului lor, asistaţi în mod continuu de preotul misionar, care avea grijă de trebuinţele lor sufleteşti, trăiau în mod paşnic. Prin obiceiurile şi purtarea lor, onorau într-adevăr credinţa pe care o profesau. Ceilalţi bulgari, împrăştiaţi prin satele din Valahia, care nu au vrut să se alăture celor de la Cioplea, au devenit în scurt timp ocazie de scandal pentru toţi, imitând cele mai josnice obiceiuri ale ortodocşilor printre care locuiau.

Cu timpul, în ciuda asistenţei preotului misionar, chiar şi bulgarii de la Cioplea, fiind atât de tare înclinaţi spre superstiţii, au reluat practica acestora. De asemenea, au adoptat cu multă uşurinţă viciile care domneau prin satele vecine. În plus, obişnuiţi cu pământurile lor şi afecţionaţi de viile pe care le-au lăsat în Bulgaria, nu încetau să suspine după patria pe care au abandonat-o şi să blesteme momentul plecării lor. Adaptare de Pr. Ieronim IACOB nr. 6/2010


18

Catolicii din Cioplea

CIOPLEA, satul drag episcopilor Această aşezare a avut un rol important în istoria Bisericii noastre locale, cu precădere în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscut fiind faptul că de Cioplea sunt legate chiar începuturile Misiunii pasioniştilor în Valahia şi tot aici s-a aflat şi reşedinţa episcopilor pasionişti. Memorabil este şi faptul că la baza satului Cioplea şi a începuturilor reşedinţei episcopale s-a aflat o jertfă a carităţii, aceea a episcopului Francesco Maria Ferreri, mort în 1813 – victimă a ciumei –, al cărui mormânt este adăpostit de biserică.

Alţi doi succesori ai episcopului Ferreri – episcopii Fortunato Ercolani şi Giuseppe Maria Molajoni – şi-au stabilit reşedinţa tot la Cioplea, îndrumând de aici destinele Episcopiei de Nicopolis ad Hystrum şi ale Vicariatului Apostolic al Valahiei. În 1844, episcopul Molajoni a transferat reşedinţa episcopală la Bucureşti, în Calea Călăraşilor, dar Parohia Cioplea avea să continue să influenţeze viaţa spirituală catolică din Bucureşti şi din întreaga Arhidieceză. (...) Satul şi biserica sa au fost dragi tuturor arhiepiscopilor de Bucureşti, iar arhiepiscopul R. Netzhammer şi-a stabilit la Cioplea, pentru o scurtă perioadă de timp, reşedinţa episcopală. De altfel, el obişnuia să se refere la Cioplea ca „satul care îmi este atât de drag”, dedicân-

Sfântul Ioan Maria Vianney, propus ca model pentru preoţi în anul pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a dedicat Sfintei Preoţii (19 iunie 2009-11 iunie 2010), spunea, referindu-se la rolul şi importanţa preotului pentru comunitatea de credincioşi: Un preot bun, un preot după inima lui Dumnezeu, este comoara cea mai mare pe care bunul Dumnezeu o poate dărui unei parohii, şi unul dintre darurile cele mai de preţ ale milostivirii divine. De la întemeierea ei şi până astăzi, comunitatea catolică din Cioplea a fost slujită de peste 50 de preoţi şi trei episcopi. Parohia din Cioplea, cu hramul Sfânta Fecioară Maria Regină, numără azi circa 1.500 de familii şi este păstorită de Pr. dr. Veniamin Aenăşoaei, paroh; Pr. Iojă Neculai, vicar; Pr. dr. Eduard Giurgi, colaborator.

du-i, totodată, pagini de o mare frumuseţe şi simţire, atât în jurnalul său, cât şi în lucrarea Reşedinţa episcopală din Bucureşti, publicată în 1923. (...) Cioplea, un sat aflat până acum o jumătate de secol la porţile Bucureştiului, a impresionat atât în epocă, precum şi astăzi, prin solemnităţile bisericeşti deosebite, dar şi prin istoria sa glorioasă. + Ioan Robu Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti (Fragmente din Prefaţă la monografia Cioplea. Două veacuri de istorie, Editura ARCB 2007)

Manifestările dedicate celor două aniversări jubiliare ale comunităţii catolice din Cioplea au fost inaugurate în seara de joi, 20 mai, printr-o Sfântă Liturghie solemnă. Sfânta Jertfă i-a reunit în jurul altarului pe preoţii hirotoniţi în anul 1989, colegii de promoţie ai Pr. Veniamin Aenăşoaei, actualul paroh al Parohiei Sfânta Fecioară Maria Regină, din Cioplea. Liturghia a fost prezidată de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.


Preoţia în Biblie

19

Preoţia împărătească

Iubiţi cititori, iată-ne ajunşi la ultimul articol pe tema “Preoţia în Biblie”, amintindu-ne că am păşit tainic pe acest tărâm sfânt al slujirii, al jertfei şi al rugăciunii. Aprofundând, la început, preoţia în Vechiul Testament, apoi chipul lui Cristos, Marele Preot, în Noul Testament, şi rolul Sfintei Fecioare în preoţia ierarhică, spre sfârşit ne vom opri la preoţia comună a creştinilor, denumită şi preoţia împărătească. Mergând la izvoarele textelor biblice, am ales Prima Scrisoare a Sfântului Petru. Să citim cu atenţie: „Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Dar voi [sunteţi] un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină” (1Pt 2, 4-5.9). Acest pasaj ne arată că orice cugetare asupra preoţiei se inspiră din adevărata valoare a Tainei lui Cristos şi a Biserinr. 6/2010

cii. Plecând de la imaginea alegorică a pietrei, textul îl asociază pe Cristos, Piatra cea vie, cu adunarea celor botezaţi, pietrele vii, care alcătuiesc lăcaşul Duhului Sfânt, Biserica. În virtutea alegerii divine, pecetluită cu apa botezului, creştinii sunt mădulare ale unei comunităţi preoţeşti, care este consacrată laudei şi slujirii lui Dumnezeu. Ei formează sfânta adunare preoţească, Biserica lui Cristos, fiind însufleţiţi de acelaşi Duh. Conform pericopei, preoţia împărătească a creştinilor se exprimă prin ofranda jertfelor spirituale şi prin vestirea bunătăţii lui Dumnezeu. Aparţinând total lui Cristos, a cărui jertfă a fost tocmai dăruirea vieţii sale, credincioşii sunt „un neam sfânt”, deoarece se împărtăşesc din Sfânta Taină a Euharistiei. Continuând în aceeaşi lumină a textului biblic ales, Conciliul Vatican II, în Constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium), evocă această preoţie împărătească a poporului lui Dumnezeu: „Credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la Jertfa euharistică şi îşi exercită preoţia prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă” (nr. 10). În acest sens, preoţia împărătească este comoara creştinului, deoarece îi conferă ascultare şi demnitate: ascultare, pentru că el este slujitorul lui Cristos; demnitate, pentru că el domneşte alături de Fiul Tatălui. Când comunitatea preoţească rămâne fidelă che-

mării sale, ea este un martor pentru întreaga lume. Prima creştină care a fost chemată să trăiască preoţia împărătească este Sfânta Fecioară Maria. Urmând exemplul ei, această vocaţie sacerdotală comună devine, pentru fiecare dintre noi, o stare de viaţă, care cuprinde trei aspecte fundamentale: * iubirea frăţească ne învaţă responsabilitatea faţă de aproapele nostru. Astfel, suntem chemaţi să-i slujim pe semenii noştri, să-i purtăm în inimă şi în rugăciunile noastre. Iubirea lui Cristos ne arată până unde merge responsabilitatea preoţească a iubirii noastre. * jetfa vieţii noastre are o puternică dimensiune sacerdotală, pentru că ne apropie atât de mult de Cristos. Suntem chemaţi să-i încredinţăm Lui întreaga noastră fiinţă, pentru a trăi total din viaţa sa dumnezeiască. Părintele Marie Dominique Philippe spunea: „În timpul vieţii sale pământeşti, Maria nu mai trăia din viaţa sa proprie, ci din viaţa Duhului Sfânt. Aceasta trebuie să fie şi dorinţa noastră, de a trăi pentru Cristos”. * iertarea este inima preoţiei împărăteşti a credincioşilor, este „gestul cel mai înalt al milostivirii”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Creştinii trebuie să se ierte, pentru ca, „în inima lui Cristos, să fim împăcaţi cu Tatăl” (Marie-Dominique Philippe, L’Étoile du matin). În încheiere, aş dori să rămânem cu o singură dorinţă în suflet: să-l iubim pe Cristos, Marele Preot, să iubim Biserica, Mireasa sfântă a Mielului şi să ne trăim din plin chemarea la preoţia ierarhică şi la preoţia împărătească.

Sr. Cristiana MAREŞ cj

a poporului lui Dumnezeu


20

Ştiri interne

Sesiunea de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România În perioada 25-27 mai 2010, la sediul Episcopiei Romano-catolice din Oradea s-a desfăşurat sesiunea de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România (CER), la care au luat parte, ca invitaţi, Excelenţa sa Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România, şi PS Anton Coşa, Episcop de Chişinău. Într-un comunicat din 27 mai, semnat de Pr. Cazimir Budău, secretar general al CER, sunt expuse principalele teme care au stat pe ordinea de zi a reuniunii episcopilor: pastoraţia rromilor; pastoraţia emigranţilor şi activitatea misionară a Bisericii; statutul Conferinţei, aflat în studiu la Consiliul Pontifical pentru Texte Legislative; aprobarea statutului şi structurii Acţiunii catolice din România; discutarea şi adoptarea unui Ratio studiorum pentru învăţământul teologic catolic în România; necesitatea organizării unui congres naţional al familiilor; Întâlnirile Naţionale ale Preoţilor şi alte iniţiative ce au avut loc cu ocazia Anului Sfintei Preoţii. De asemenea, episcopii români şi-au manifestat preocuparea faţă de proliferarea pericolelor morale actuale (aşa-numitele plante etnobotanice, magazine şi emisiuni TV cu caracter profund imoral), care „îi pun în dificultate pe mulţi tineri din zilele noastre, pe fondul unui învăţământ care nu asigură o solidă formare morală”. S-a subliniat şi necesitatea afirmării clare a poziţiei Bisericii cu privire la flagelul avortului.

Conferinţa – după cum se arată în comunicat – a abordat şi problematica relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Română: refuzul Bisericii Ortodoxe de a retroceda Bisericii Greco-Catolice (BRU) proprietăţile confiscate de regimul comunist şi neacceptarea celebrării alternative şi a rugăciunii sau a celebrării împreună, deşi în comunităţile ortodoxe din diaspora acest lucru se întâmplă. Conform statutului CER, Preafericirea sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al BRU, a preluat mandatul de preşedinte pentru o perioadă de trei ani, în funcţia de vicepreşedinte fiind ales ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. De asemenea, episcopii l-au numit pe Pr. Eduard-Mihai Coşa, din Dieceza de Iaşi, secretar general al CER, Pr. Cazimir Budău fiind eliberat din funcţie, la cerere. Următoarea sesiune a Conferinţei Episcopilor se va desfăşura la Lugoj, în zilele de 28-30 septembrie 2010.

Grupaj realizat de Cristina GRIGORE

Biserica Catolica din România denunţă nedreptatea făcută familiilor tinere Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti (ARCB) şi Asociaţia familiilor catolice Vladimir Ghika dezaprobă cu fermitate - printr-un comunicat comun emis la 13 mai - „lipsa de consideraţie pe care Preşedintele Traian Băsescu a manifestat-o faţă de nou-născuţi în general şi faţă de familiile lor, în recenta sa întâlnire cu reprezentanţi ai partidelor aflate la putere”. De asemenea, se atrage atenţia asupra faptului că reducerea indemnizaţiei pentru creşterea copilului nou-născut este o măsură care „nedreptăţeşte tinerele familii care aşteaptă un copil şi le descurajează pe cele care şi-ar dori copii”. Amintind că populaţia României se află în scădere alarmantă, ARCB şi Asociaţia Vladimir Ghika avertizează asupra conscinţelor: îmbătrânirea populaţiei şi lipsa forţei de muncă, precum şi creşterea numărului de avorturi - capitol la care România ocupă deja un loc „fruntaş” în Europa. „Măsura propusă de guvern - se arată în comunicatul semnat de Pr. Ieronim Iacob, purtător de cuvânt al ARCB - va conduce societatea românească într-o situaţie asemănătoare celei relatate de Evanghelia după Matei, în care regele Irod cel Mare voia să-l cunoască pe Pruncul Isus de-abia născut nu pentru a-L ocroti, ci pentru a-L ucide, ajungând astfel la masacrarea tuturor pruncilor de la doi ani în jos (Mt 2,16)”. Biserica îşi exprimă dezacordul şi îngrijorarea faţă de asemenea măsuri financiare pe care le consideră un atentat la viitorul ţării.


Sfântul lunii în iconografie

21

Din ciclul „istoriilor” de la Santa Maria Novella din Florenţa

Ghirlandaio: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Călugări, pictori şi mecevenit între timp protector naţi. Către sfârşitul secolului al capelei din Santa Maria Zaharia scrie numele copilului al XV-lea, puternica familie a Novella, să conceapă un bancherilor Sassetti a dobândit nou proiect iconografic dreptul de patronat pe Cappella pentru pereţii laterali ai Maggiore a bazilicii dominicaacestui spaţiu sacru. De nilor, Santa Maria Novella, din data aceasta, călugării Florenţa (Italia). Ca urmare, dominicani au acceptat ca Francesco Sassetti, capul familialături de „istoriile” Sfintei ei, intenţiona să reîmpodobeasFecioare Maria, patroana că pereţii laterali ai capelei cu bisericii, să fie reprezentate un ciclu pictoric dedicat „istoriişi „istoriile” Sfântului Ioan lor” Sfântului Francisc de Assisi, Botezătorul, patronul spipatronul său spiritual. Lucraritual al oraşului Florenţa, rea i-a fost comandată marelui dar şi al lui Tornabuoni, Ioan: Îngerul îi apare lui Zahapictor renascentist ria; Naşterea Sfântului Ioan şi Domenico GhirlandaNaşterea Sfântului Ioan Zaharia scrie numele copilului. io (1449-1494), dar Ghirlandaio plasează sceopoziţia călugărilor donele istoriei sacre în ambianţa minicani, care nu actimpului său. Templul din ceptau un sfânt „opus” Ierusalim şi camera lehuzei ordinului lor în propria Elisabeta devin astfel magnifibiserică, l-au determice interioare renascimentale, nat pe marele mecenat iar protagoniştii imprumută să-şi realizeze proiectul nu numai vestimentaţia, dar într-o altă biserică a şi trăsăturile unor nobili flooraşului, şi anume la rentini, cu precădere membri Preasfânta Treime. ai familiei Tornabuoni. Grija care, dealtfel, avea să achite şi „Istoriile” Sfântului Ioan pentru detalii şi schiţarea relienota de plată a lucrării. Botezătorul. În anul 1485, fului psihologic al personajelor Dacă proiectul iconografic şi Ghirlandaio a fost chemat de transformă acest ciclu pictoric desenele îi aparţineau lui Ghircătre Giovanni Tornabuoni, deîntr-un veritabil document de landaio, cea mai mare epocă. Totodată, istoria sacră parte a execuţiei a fost este tradusă în termenii istoriei realizată de ucenicii ateÎngerul îi apare lui Zaharia prezente, înlesnind privitorului lierului său (între 1485 înţelegerea faptului celebrat. şi 1490), printre care se afla, probabil şi foarte Când privesc Naşterea Sfântânărul Michelangelo. tului Ioan Botezătorul, gândul Trei dintre cele şapte mă duce la ceea ce a devenit mari fresce dedicate „is„naşterea” în zilele noastre: se toriilor” Botezătorului, cunoaşte deja sexul copilului; care împodobesc perefişa medicală este în mare parte tele din dreapta capelei, completată; se naşte fără dureri se inspiră din pericopa (sau aproape!)... dar bucuria evanghelica a naşterii lui momentului, a rămas aceeaşi?! nr. 6/2010

Pr. Ieronim IACOB

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este relatată de Evanghelia după Luca (1,57-66). În secolul al XIII-lea, Iacopo da Varagine, în faimoasa Legenda aurea, a îmbogăţit povestirea naşterii Înaintemergătorului cu câteva elemente desprinse din tradiţie şi din pietatea populară. Aceste două izvoare au stat la baza majorităţii reprezentărilor iconografice ale solemnităţii de la 24 iunie.


22

Universul familiei

abc

-ul familiei

D … de la devotament

În luna iunie, când devoţiunea creştină se îndreaptă în primul rând către Inima Preasfântă a lui Isus şi către taina Euharistiei, izvorâtă din Inima sa străpunsă de suliţă, încerc să vă propun un gând pe tema devotamentului. Din inima omului izvorăsc devoţiunea şi devotamentul, şi totodată, în cazul creştinului pios, acestea îl duc către Inima Mântuitorului. Termenul devotament a ajuns în limba română pe filiera franţuzescului dévouement. DEX-ul îl explică astfel: „atitudine de sacrificiu pentru cineva sau ceva; ataşament faţă de cineva sau ceva, care merge până la sacrificiu; înclinare şi hotărâre de a face orice pentru a servi pe cineva sau ceva”. Rădăcinile sale se află în latinescul devotio, care iniţial avea o semnificaţie destul de străină de ceea ce înţelegem astăzi prin devotament, anume de a se oferi ca jertfă zeilor înainte de luptă. Verbul latin devovere are înţelesul de a face o promisiune sau de a se consacra unei cauze; acest verb stă la baza substantivelor devoţiune şi devotament. Primul are valenţe mai ales pe tărâm religios, arătând grija faţă de practicile cultuale (printre care şi veneraţia faţă de sfinţi), pe când cel de-al doilea se referă la modul de a sluji o cauză, arătând statornicie, fidelitate, dăruire.

O calitate a inimii. Devotamentul este o calitate a inimii din care provin veneraţia pentru toate lucrurile care există şi dragostea profundă faţă de ele. Iar când e vorba de persoane umane, nu contează dacă ele merită sau nu această atenţie, ci dacă inima e plină de dragoste sau nu. Dacă dragostea se revarsă, atunci ea va ajunge şi la cei care merită, dar şi la cei care nu merită. Ea nu va face discriminări. Norul este plin, deci se va revărsa. Următorul verset biblic exprimă adânc semnificaţia devotamentului: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45). Devotamentul este dragoste care se revarsă. Un chip al Providenţei. Alte feluri de a descrie devotamentul. Ce-i inima de mamă? Este simbolul iubirii celei mai curate, sfinte şi statornice. Exemple se găsesc din abundenţă. Amintim povestea acelui tânăr care voia să se căsătorească cu o femeie uşuratică. Mama lui nu şi-o dorea de noră. Femeia îi spune că îl acceptă ca soţ cu o singură condiţie: să-i aducă inima mamei lui în palme. El, orbit de patimă, îşi omoară mama, îi scoate inima şi se grăbea să i-o ducă. Pe drum se împiedică, cade şi din mâini îi scapă inima mamei, care se amestecă cu colbul drumului. Din praf, inima mamei îl întreabă pe cel căzut: Te-ai lovit rău, fiule? E devotamentul mamei. Şi fiii sunt devotaţi… În apartamentul lui Pius al XI-lea a fost găsită, după moartea lui, o furcă, ce mai avea încă puţină lână albă şi cu fusul încă legat de fir: obiecte folosite de Desie, mama pontifului roman. Pentru generosul Papă, acestea au fost ca un memorial al iubirii inimii ei, un simbol al generozităţii, un program de viaţă, o învăţătură


Universul familiei care depăşeşte orice altă valoare. Sau, în valiza unui tânăr misionar mort la datorie s-a găsit coroana de mireasă a mamei sale, cu rugămintea de a-i fi pusă alături în sicriu. Dar fiindcă acestea au fost găsite după înmormântare, coroana de mireasă a mamei i-a fost pusă pe crucea de la mormânt, ca un simbol al unirii celor trei inimi: a lui Isus, a Mariei şi a mamei. Micile exemple arată cum această calitate a inimii, devotamentul, nu se opreşte nici în faţa morţii. Căsătoria înseamnă devotament. Nimeni nu poate face pasul căsătoriei gândindu-se că dacă ceva nu merge, legătura poate fi ruptă prin divorţ. Cu o asemenea atitudine, divorţul e soluţia cea mai la îndemână la prima mică sau mare încercare. Căsătoria înseamnă angajament şi devotament total pentru toată viaţă. Cine nu e pregătit să-şi împartă tot restul vieţii cu soţul/soţia, mai bine să nu se căsătorească. Cine nu este pregătit să ierte şi să arate compasiune, nu e capabil de căsătorie. Incapacitatea nu se datorează vreunei stări de fapt, ci unei atitudini de viaţă sau unor condiţionări care ţin de mentalitate, unor false siguranţe şi puteri contrare devotamentului. Împietririi inimii (cf. Mt 19,8)! Paradoxal, devotamentul vine dintr-o slăbiciune sau vulnerabilitate a inimii. De aceea, pe tărâm creştin nu există devotament fără devoţiune, adică fără viaţă spirituală. Inima lui Isus. Omul de astăzi se simte atotputernic în organizarea lumii exterioare. Adorând însă Inima lui Isus, îşi dă seama de slăbiciunea sa interioară, psihologică şi morală. În faţa ochilor nu se află idealul umanist al individului puternic, perfect, admirat de toţi, ci o inimă străpunsă. Astfel, cultul Inimii divine şi adoraţia Euharistică pun în lumină forţa îndurării, a iertării, a dăruirii, a devotamentului care vrea, în toate împrejurările, să-l salveze pe om, indiferent de condiţia sa de viaţă şi de situaţia sa fizică, morală, spirituală… Odată recunoscută această neputinţă răsar, ca după roua de dimineaţă, virtuţile genuine ale blândeţii şi umilinţei. Acestea caracterizează inconfundabil Inima lui Isus şi ele vor găsi întrupări vii în fiinţe de soţi şi soţii, de taţi şi mame… Pr. Fabian MĂRIUŢ nr. 6/2010

Exerciţii spirituale pentru familii Centrul de Pastoraţie a Familiilor al Arhidiecezei Romano-Catolică de Bucureşti a organizat, în perioada 28-30 mai, o sesiune de exerciţii spirituale cu tema „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (Gal 3,22) – Credinţa, lumină pentru paşii noştri”. Întâlnirea, la care au participat circa 30 de familii din parohii din Bucureşţi, Brăila şi Ploieşti (mare parte din ele însoţite de copii) a fost găzduită de mănăstirea fraţilor carmelitani de la Snagov – Ciofliceni. Meditaţiile au fost conduse de părintele Fabian Măriuţ (responsabil cu pastoraţia famiilor în Arhidieceză), cu participarea părintelui Tarcisio Favaro. Iulian OANŢĂ Vicepresedinte al Asociaţiei Vladimir Ghika

23


24

Arta de a trăi şi priorităţile sale, iar mediul social actual este diferit de ceea ce era când adulţii de azi erau, la rândul lor, tineri dornici de libertate. Tinerii au o deschidere extraordinară spre nou, spre tehnologia care evoluează cu rapiditate. Şi este un lucru bun şi firesc. Dar, deşi pare ciudat, acesta reprezintă unul din motivele serioase actuale ale conflictelor între generaţii: când adulţii din preajma tinerilor sau părinţii nu sunt familiarizaţi cu termeni precum iPod, mp3 player, ring-tone şi alţii, comunicarea devine anevoioasă şi uneori chiar imposibilă. Tinerii îşi arată „compasiunea” prin fraze de genul „Tată, eşti depăşit!”, „Mamă, mai ieşi şi tu în lume!” etc. Mulţi părinţi îşi exprimă îngrijorarea faţă de atitudinea fiilor lor care se închid într-o lume virtuală, unde parteneri sunt monitorul şi mouse-ul, o lume cu un limbaj plin de abrevieri, de englezisme şi de alte cuvinte străine. Părinţii sunt preocupaţi pentru că în această lume a fiilor lor nu mai este loc pentru relaţiile familiale, pentru prietenii reale, pentru lectură, pentru cultură generală. Tinerii se apără susţinând că atitudinea părinţilor este cauzată de faptul că aceştia din urmă se simt excluşi din lumea şi din viaţa fiilor lor. Nu trebuie însă să generalizăm! Există şi tineri care chiar dacă sunt pasionaţi de calculator şi ascultă muzica vârstei lor, au fost receptivi la sfaturile părinţilor sau ale adulţilor care se ocupă de formarea lor şi s-au preocupat şi să dobândească o serie de valori fundamentale pentru viitorul lor. Deşi nu le etalează în cercul de prieteni pentru a nu fi ridiculizaţi, acestea sunt bine sedimentate şi sunt baza unei personalităţi sănătoase şi bine definite.

Cristina ŞOICAN

DESPRE CONFLICTUL între generaţii Conflictele între generaţii sunt vechi de când lumea şi au reprezentat o problemă care a preocupat mulţi scriitori, psihologi, sociologi etc. Aceştia le-au interpretat ca o imposibilitate de comunicare între generaţii sau ca deosebiri imposibil de conciliat între tineri şi adulţi. Întemeiat pe contradicţie, conflictul între generaţii este produs de o serie de condiţii şi factori cum ar fi: modificarea profundă a trebuinţelor (diferenţele apărute în procesul continuu şi accelerat de schimbare din tinereţe şi relativa stabilitate a trebuinţelor şi aspiraţiilor din perioada adultă), necunoaşterea de către adult a personalităţii tinerilor, lipsa de interes pentru problemele reale ale tinerilor; modul diferit de a înţelege şi de a realiza comunicarea între generaţii. În funcţie de epoca în care s-au derulat, conflictelor li s-au imprimat, cum era şi firesc, caracteristicile timpului respectiv. Astăzi, în societatea noastră aflată în permanentă şi confuză schimbare, conflictul între generaţii devine dur şi duce adesea la rupturi serioase între tineri şi adulţi, între părinţi şi copii. Adulţii şi tinerii au interese diferite, au moduri de viaţă diferite; fiecare vârstă are obligaţiile sale, problemele

Interdicţiile din partea părinţilor reprezintă un alt motiv de conflict. Chiar dacă la vârsta adolescenţei este greu să accepţi lucrul acesta, interdicţiile sunt spre binele tânărului aflat în perioada de formare. De cele mai multe ori, conflictul între generaţii pleacă de la alegerile pe care le fac tinerii. Conflictul este între tinerii care vor să urmeze un drum, nu de fiecare dată cel mai bun, şi părinţii care vor să le arate, în virtutea simţului părintesc şi a experienţei lor de viaţă, calea dreaptă. Dacă tinerii s-ar comporta matur şi responsabil, veşnicul şi mediatizatul conflict între generaţii s-ar reduce simţitor. Pentru asta însă este nevoie de timp, de răbdare din partea ambelor „tabere”, de înţelegere, de comunicare sinceră şi permanentă. Chiar dacă unii încearcă să-l nege sau să-i minimalizeze efectele, conflictul între generaţii este o realitate. Poate că această problemă ar putea fi aplanată dacă şi unii şi alţii, tineri şi adulţi, ne-am raporta mai puţin la moda vremii, la tendinţele actuale, la influenţele anturajului, şi mai mult sau chiar exclusiv la Decalog. Catehismul Bisericii Catolice, când prezintă porunca a patra, vorbeşte despre drepturi şi obligaţii atât ale copiilor cât şi ale adulţilor, ale părinţilor. Puse în practică, ar fi o soluţie pentru evitarea conflictelor. O mamă cu mulţi copii spunea că ea îşi sărută odraslele doar în timp ce dorm. Şi nu pentru că nu le iubeşte suficient de mult, ci pentru că asta ajută la menţinerea unei „distanţe” binefăcătoare în relaţia dintre părinţi şi copii. Unele mame moderne s-ar putea să nu fie de acord cu asta. Dar se pare că întotdeauna o anumită „distanţă” comportamentală impune respect. Chiar şi în relaţia dintre părinţi şi copii! Nu degeaba înţelepciunea populară spune că „dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan!”


Anunţuri

Vacanţa mare la mare Şi anul acesta, în mod deosebit în perioada sezonului estival, dar şi în restul anului, Parohia Romano-Catolică Fericitul Ieremia, din Năvodari, Str. Constanţei, Nr. 23, oferã posibilitate de cazare. Mansarda casei parohiale, amenajată pentru oaspeţi, dispune de 8 camere: trei cu 2 paturi, trei cu 3 paturi şi două cu 4 paturi. Fiecare camerã are baie proprie şi televizor. Casa, la demisol, dispune de internet, are o bucătărie şi o sală de mese de 100 de mp, existând astfel posibilitatea ca oaspeţii să-şi poată pregăti masa. Intrarea către camerele de la mansardă este separată de restul casei parohiale. În curte există şi un teren de joacă care poate fi folosit pentru diferite activităţi cu grupuri de copii şi de tineri. Preţul este de 40 de lei zilnic, pentru o persoană. Distanţa până la mare este de 1,5 km, iar până în staţiunea Mamaia este de 8 km.

FORUM Pentru al 8-lea an, Comunitatea Emanuel (asociaţie din cadrul Bisericii Romano-Catolice) invită tineri şi tinere familii la FORUMUL din perioada 27-29 august 2010, care va avea loc la Snagov, la Mănăstirea Fraţilor Carmelitani. Timp de 3 zile, într-o atmosferă de rugăciune, laudă şi reculegere, vom putea experimenta împreună prezenţa lui Isus, vom putea împărtăşi din experienţele noastre de creştini, vom celebra împreună Sfânta Liturghie, vom trăi bucuria de a fi împreună. Taxa de participare la Forum este de 150 ron/adult (cazare 2 nopţi şi mese, de vineri la prânz până duminică la prânz). Părinţii îşi pot lăsa copii la "serviciul copii" care se va ocupa de aceştia în timpul activităţilor. Pentru mai multe informaţii contactaţi: Dana şi Gaby Preda (0725.547.188 sau 0744.610.565) sau la adresa de email: dana_stefane@yahoo.com. nr. 6/2010

Programul Sfintelor Liturghii: - duminica şi sărbători de poruncă – 10,00 (în perioada sezonului estival – iunie, iulie şi august - 09.00) şi 18.00. - în cursul săptămânii - 18.00 Pentru cazare şi alte informaţii: tel: 0241762607; 0721-770020. E-mail: pr_solomon@ yahoo.com

Pr. Ion M. SOLOMON

PATRONATUL SIAS în România

Asociaţia Mişcarea Creştină a Lucrătorilor (MCL), în colaborare şi susţinută de Movimento Cristiano Lavoratori din Italia, inaugurează marţi, 15 iunie, Patronatul SIAS (Servizio Italiano Assistenza Sociale - Serviciu italian de asistenţă socială). Scopul serviciului este de a-i sprijini pe cei care au lucrat sau vor lucra în Italia, în demersul de recuperare a drepturilor de pensie şi nu numai. Serviciul este gratuit şi se va desfăşura în sediul asociaţiei MCL din Bucureşti, Str. Gral Berthelot, 19 (lângă Librăria Sfântul Iosif). Evenimentul se bucură de binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, şi de prezenţa dr. Nicola Napolentano, director general al Patronato SIAS, membru în Consiliul Naţional al MCL, şi a dr. Roberto Milaneschi, director adjunct al Patronato SIAS.

25


26

Vladimir Ghika Vladimir Ghika şi preoţia sa

Comuniunea cu Urmaşul lui Petru

Anul Sfintei Preoţii, care a motivat şirul de articole despre preoţia lui Vladimir Ghika, se încheie în această lună, la Roma, în strânsă şi vizibilă comuniune cu Vicarul lui Cristos. Acest eveniment ne prilejuieşte amintirea legăturii pe care Vladimir Ghika a avut-o cu Urmaşii lui Petru în decursul vieţii sale. Emisar laic al carităţii şi vagabond apostolic Papa Leon al XII-lea îl îndemnase să studieze filosofia şi teologia tomistă devenind unul dintre puţinii laici teologi ai vremii. Devenit catolic în 1902, în timpul acestui episcop al Romei, îşi va continua activitatea sub conducerea lui Pius al X-lea şi Benedict al XV-lea, pentru că într-un fel el depindea direct de autoritatea Sfântului Părinte care l-a trimis apostol laic în lume. În timpul lui Pius al XI-lea, Vladimir Ghika a devenit preot şi prelat al casei pontificale, ocupânduse de săraci, de refugiaţi, de leproşi... dar şi de intelectuali şi de mari personalităţi... străbătând Europa şi lumea pentru Congrese Euharistice sau întemeieri de lăcaşuri monastice. Calea apostolatului său era „calea ferată”, cum obişnuia să spună. Martor al comuniunii în adevăr Anul inaugurării pontificatului Papei Pius al XII-lea, 1939, coincide cu cel al întoarcerii lui Vladimir Ghika în România. Aici va rămâne pe durata războiului şi de aici va auzi vocea Papei care vorbea despre contrastul dintre credinţa catolică şi ideologiile materialist-dialectice care ajunseseră să guverneze în estul Europei (Humani generis - 12 august 1950).

Implicarea sa în trimiterea şi primirea de scrisori de la Vatican pentru ordinariul substitut Mons. Menges, din iubire pentru Biserica în comuniune cu Papa, l-a costat scump pe Monseniorul Ghika. Luna trecută am comemorat preţul plătit de Vladimir Ghika la Jilava acum 56 de ani: moartea în mizerie. Mai ceva decât un diamant A avut, pentru cei care trăiau în acea mizerie, aşa cum are pentru noi care trăim în alte timpuri mizere, efectul pe care îl produce găsirea unui diamant sau a unei bucăţi de aur în mocirla rezultată din spălarea zăcămintelor de aur sau diamante. Când părea că nu mai era decât noroi, iată că ceva străluceşte... şi nu este un ciob de sticlă... este chiar mai mult decât un diamant... Astfel de pietre preţioase împodobesc Scaunul lui Petru. Astfel de pietre dure încât sfredelesc tot ceea ce le stă împotrivă, susţin munca de apostolat a urmaşului lui Petru. Astfel de pietre reflectă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în Biserica sa prin ministerul petrin, ajungând să lumineze pe tot omul. Acesta este diamantul nostru! Să-l preţuim! Pr. Francisc UNGUREANU Postulatura Cauzei de Beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika

Rugăciune la mormântul Mons. Ghika În după-amiaza zilei de 16 mai, la iniţiativa Centrului diecezan pentru Pastoraţia Familiilor şi a Asociaţiei Vladimir Ghika, a avut loc un moment de rugăciune la mormântul Mons. Vladimir Ghika din Cimitirul Bellu Ortodox din Bucureşti. Cei prezenţi s-au rugat rozariul, iar apoi au participat la Sfânta Liturghie celebrată în biserica Sfânta Tereza, cerând de la Dumnezeu harul ridicării cât mai curând a Monseniorului Vladimir Ghika la cinstea altarelor. Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti a deschis dosarul diecezan pentru beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika în anul 2002. Din 2003, dosarul se află în studiu la Vatican, la Congregaţia Pontificală pentru Cauzele Sfinţilor.


Vladimir Ghika

Înţelepciunea filosofică a Monseniorului Vladimir Ghika Se vorbeşte poate destul de puţin despre faptul că Vladimir Ghika, ce a studiat filosofia scolastică la colegiul dominicanilor de la Roma între 1898-1904, manifestă în scrierile şi în pastoraţia sa şi o veritabilă înţelepciune filosofică. În fragmentele sale scrise („gândurile” sale), descoperim şi o teologie naturală hrănită de metafizica realistă a Sfântului Toma de Aquino. Interesul acut al Monseniorului pentru realitate – pentru singura realitate necesară, care este Dumnezeu şi pentru realităţile existente în lucrurile create – şi respingerea idealurilor despre Dumnezeu şi a imaginilor „pios elaborate” de o fantezie neinteresată de ceea ce este vădesc o inteligenţă metafizică foarte dezvoltată, deloc contaminată de idealismul caracteristic unei mari părţi din filosofia modernă de după Descartes. Iată ce scria Monseniorul într-unul din gândurile sale: „Vei începe să fii cel care trebuie să fii şi să vezi ceea ce este, atunci când dincolo de cuvinte şi de idei vei vedea realităţile care sunt acolo (les réalités qui y sont)”. Această cunoaştere a realităţilor existente condiţionează aşadar maturizarea spirituală şi capacitatea omului de „a deveni ceea ce este”. Este cunoscut şi faptul că, în pastoraţia sa, Monseniorul Ghika nu suporta să i se vorbească despre Dumnezeu ca despre un ideal, sau să audă discuţii legate de idealul creştin. Era de părere că acest gen de discuţii erau aproape întotdeauna un mod de a fugi din faţa realităţii lui Dumnezeu sau de a fugi de adevăr. El îşi învăţa fiii spirituali că „problema cea mai importantă este să pui realitatea lui Dumnezeu la locul ei adevărat de realitate” şi să nu rămâi „în afara adevărului celui mai elementar, în afara ordinii universale, în afara oricărui posibil progres” prin greşeala de a-l privi pe Dumnezeu altfel decât ca pe „realitatea cea mai prenr. 6/2010

zentă, reală în modul cel mai intens, aşa cum suntem reali noi înşine şi lumea întreagă”. „Fără Dumnezeu”, mai spunea Monseniorul Ghika, „noi nu reuşim niciodată să avem o adevărată intimitate cu realul”. Numai prin acceptarea interioară a realităţii lui Dumnezeu, inima omului se poate purifica şi privirea lui poate deveni tot mai simplă şi mai curată, ajungând să vadă lucrurile aşa cum sunt – aceasta este chiar fericirea celor curaţi cu inima. Pentru Monseniorul Ghika, numai această acceptare a realităţii lui Dumnezeu, sau a Celui care este îl poate pune pe credincios în relaţie cu „Adevăratul Dumnezeu”, şi nu doar cu ceea ce îşi imaginează el despre Dumnezeu, proiectându-şi toate idealurile şi dorinţele sale asupra unei fiinţe care ar trebui să existe numai pentru a i le împlini. Dumnezeu este ceea ce este şi e altceva decât proiecţiile idealizate ale imaginaţiei noastre. Siguranţa metafizică a Monseniorului în privinţa realităţii lui Dumnezeu explică şi capacitatea sa de a se menţine timp îndelungat într-o rugăciune neîntreruptă în prezenţa lui Dumnezeu – pentru creştinul credincios, realitatea metafizică devine prezenţă. Această respiraţie a rugăciunii în prezenţa lui Dumnezeu era atât de puternică la Monseniorul Ghika încât cei care se apropiau de el mărturiseau că se simţeau atraşi de însuşi Dumnezeu şi integraţi în dialogul de iubire dintre Persoanele divine. Importanţa prezenţei lui Dumnezeu, derivată din înţelegerea filosofică a realităţii sale, era atât de mare pentru Monseniorul Ghika încât el definea credinţa ca pe „o lege a prezenţelor şi o morală a absenţelor”. A fi credincios însemna pentru el în primul rând a trăi în prezenţa lui Dumnezeu şi a accepta să fii ceea ce eşti în lumina acestei prezenţe. Tereza-Brînduşa PALADE

27


28

Biserică şi societate un precedent important pentru viaţa Tribunalului, pentru că în general statele membre se abţin să intervină sau intervin numai atunci când cazul loveşte un cetăţean din statul propriu", a explicat Gregor Puppinck, director al European Centre for Law and Justice.

EUROPA, ÎN APĂRAREA CRUCIFIXULUI Zece ţări europene, printre care şi România, sprijină Italia la CEDO Pentru prima dată în istoria Curţii europene a Drepturilor Omului, zece state europene s-au declarat "amicus curiae", adică terţă parte, în faţa sentinţei dată împotriva statului italian care interzice expunerea crucifixului în sălile de şcoală şi care va fi studiată de Marea Cameră a acestui Tribunal la 30 iunie. Tribunalul a comunicat la European Centre for Law and Justice (ECLJ) lista statelor care s-au declarat de partea Italiei: Armenia, Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, Monaco, San Marino, România şi Federaţia Rusă. Aceste ţări au cerut formal Tribunalului să se poată prezenta în mod oficial ca "terţă parte" atunci când va fi instrumentat procesul în faţa Marii Camere. Condiţia de "terţă parte" permite statelor să poată prezenta în formă oficială Tribunalului observaţii scrise şi orale. Cele zece ţări vor să intervină în sprijinul statului italian care încearcă să obţină anulatarea sentinţei din noiembrie 2009 care interzice expunerea crucifixelor în şcolile publice. Şi Austria şi Polonia au făcut declaraţii politice la 19 noiembrie, respectiv 3 decembrie, împotriva sentinţei tribunalului. "Este vorba de

„Cazul Crucifixului" a fost predat la Marea Cameră a Tribunalului după ce guvernul italian a prezentat recurs la 28 ianuarie împotriva sentinţei dată de Secţiunea a Doua a Tribunalului la 3 noiembrie 2009. În această primă instanţă, Tribunalul se exprimase afirmând că prezenţa Crucifixului în sălile de şcoală este „contrară dreptului părinţilor de a-i educa pe copii în linie cu propriile convingeri şi cu dreptul copiilor la libertatea de religie", pentru că studenţii ar putea să simtă „că sunt educaţi într-un ambient şcolar care are pecetea unei anumite religii". Tribunalul a continuat afirmând că prezenţa Crucifixului putea să fie „tulburătoare din punct de vedere emotiv" pentru copilul doamnei Lautsi (cea care a prezentat recursul) şi că n-ar fi permis „să fie învăţaţi elevii la o gândire critică" sau la acel „pluralism educativ care este esenţial pentru conservarea unei societăţi democratice". Tribunalul a concluzionat că era vorba de o încălcare a articolului 2 din Protocolul numărul 1 (Dreptul la educaţie), precum şi a articolului 9 (libertatea religioasă) din Convenţie. Această decizie a fost dur criticată din partea experţilor politici şi a juriştilor din diferite state europene şi considerată ca o impunere a „laicismului". Concret, s-a spus că de fapt Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu prevede că statul „este obligat la neutralitate confesională în cadrul instruirii publice obligatorii" sau în orice alt sector public. În realitate, diferite state membre ale Consiliului Europei sunt „state confesionale", în sensul că au o religie oficială sau recunosc existenţa lui Dumnezeu prin legile şi constituţiile lor. Transmiţând la 2 martie Marii Camere decizia cu privire la „Cazul Crucifixului", CEDO a recunoscut că sentinţa din noiembrie ridică grave probleme legale şi trebuie să fie reconsiderată. La 29 aprilie, guvernul italian a prezentat memorandumul său la Tribunal explicând că judecătorii de la Strasbourg nu au competenţe pentru a impune laicismul într-o ţară, îndeosebi în Italia, o naţiune caracterizată în majoritate de credincioşi care practică şi se identifică în religia catolică. Decizia Tribunalului, care va urma după audienţa publică a Marii Camere care va avea loc la 30 iunie, va fi publicată la sfârşitul anului. (după Zenit, 1 iunie 2010, trad. de Pr. Mihai Patraşcu)


Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Omul îşi limitează succesul pentru că îi lipseşte spiritul învingătorului. Învingătorul caută odihna sufletească, pentru a nu ajunge la descurajare. Învingătorul este activ în orice moment, pentru a nu ajunge la ruină. Învingătorul se concentrează la maximum, pentru a reuşi. Învingătorul este mereu într-o stare de vigilenţă. Învingătorul îşi pune iniţiativele în practică acceptând preţul jertfei. Învingătorul priveşte mereu la ţintă. Învingătorul nu se bazează pe minciună. Învingătorul nu caută să înşele. Învingătorul este cinstit. Învingătorul merge mai departe şi descoperă noi resurse. Învingătorul îl are prieten pe Isus, sfetnic pe Duhul Sfânt şi îşi pune toată încrederea în Dumnezeu Tatăl.

Tabără de vară Au început pregătirile pentru Tabăra de formare pentru viitori responsabili de tineret, ce va avea loc la Sinaia, în perioada 5-10 iulie 2010. Tema generală a acestei tabere este luată din cuvintele Sfântului Părinte Papa Benedict al XVIlea: Tinereţea constituie o mare bogăţie pentru voi, pentru ceilalţi, pentru Biserică şi pentru lume, iar motto-ul este Viitorul e în mâinile noastre. Din fiecare parohie a arhidiecezei vor participa doi adolescenţi cu vârste între 15 şi 17 ani. Participanţii sunt rugaţi să vină cu multă bună dispoziţie şi să fie dispuşi să o împartă şi celor care au mai puţină. Până la data începerii, site-ul www.tic.ro vă va ţine la curent cu pregătirile pentru Tabără. De asemenea, în timpul Taberei site-ul va fi actualizat zilnic cu fotografii şi ştiri despre activităţile tinerilor.

Pr. Daniel BULAI

Întâlnirea diecezană a ministranţilor Sâmbătă, 15 mai 2010, Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti s-a umplut de hăinuţele albe şi roşii ale copiilor care au venit să se întâlnească la Sărbătoarea Ministranţilor. La începutul întâlnirii, câţiva preoţi din Arhidieceză au împărtăşit experienţele lor de ministranţi. Apoi PS Cornel Damian a fost îndrumătorul ministranţilor, vorbindu-le despre curaj, disponibilitate şi perseverenţă. După acest moment catehetic, cei prezenţi au avut ocazia să poarte un dialog cu PS Cornel, adresându-i întrebări specifice vârstei lor. În cadrul Liturghiei, PS Cornel le-a explicat ministranţilor că „dintre persoanele laice care sunt în Biserică ei sunt cu siguranţă cel mai aproape de altar”. După Sfânta Liturghie Arhiepiscopul Ioan Robu a salutat pe fiecare ministrant în parte şi le-a oferit câte o cruciuliţă pe care să o poarte la gât; după acest moment a urmat fotografia de grup. Totul s-a încheiat cu o agapă frăţească, moment ce le-a oferit ministranţilor ocazia să lege noi prietenii. Anton BALINT nr. 6/2010

29


30

Lecturi

Leo Scheffczyk, Fundamentele Dogmei. Introducere în dogmatică (L.

Scheffczyk – A. Ziegenaus, Dogmatica catolică, vol. I) Editura Sapientia, Iaşi 2010

Remarcabilă apariţia primului volum, din cele opt, al Dogmaticii catolice scrise de cardinalul Leo Scheffczyk şi Anton Ziegenaus. Editura Sapientia ne oferă acest prim volum, redactat exclusiv de cardinalul Scheffczyk, în atenta traducere a dr. Wilhelm Tauwinkl. Cele 301 pagini ale primului volum, sugestiv intitulat Fundamentele dogmei, se deschid cu o introducere în opera teologică a cardinalului, semnată de profesorul Manfred Hauke, urmată de un interviu, realizat de Johannes Nebel, în care Sanctitatea Sa Benedict al XVIlea şi-l aminteşte pe teologul Scheffczyk, pe care l-a cunoscut şi apreciat încă din Seminarul din Freising, în 1946. Cele două texte preliminare sunt necesare cititorului pentru mai buna înţelegere a paginilor ce urmează: după un lapidar „Cuvânt înainte” semnat de cardinal, capitolele se succed comprehensiv. Şirul acestora este cel „clasic” pentru manualele tradiţionale: discuţia primă este despre „Revelaţie ca temei al dogma-

Apariţie editoriale

ticii” (cap. 1), după care patru capitole discută despre Sfânta Scriptură (cap. 2), despre „Tradiţia, instanţă de interpretare a Scripturii” (cap. 3), despre magisteriul Bisericii (cap. 4), cu o atenţie specială acordată magisteriului infailibil (cap. 5). Următoarele capitole tratează despre dogme, ca punct focal al Tradiţiei (cap. 6), văzute în dezvoltarea lor (cap. 7), discutându-se apoi despre „căile de înţelegere a dogmelor” (cap. 8), precum şi despre statutul de ştiinţă teologică al dogmaticii (cap. 9). Ultimul capitol al volumului tratează o chestiune adesea dezbătută, cea a relaţiei dintre „dogmă şi credinţa vie” (cap. 10). Volumul se încheie cu o consistentă bibliografie ce ne oferă, în cele douăzeci de pagini ale ei, o imagine despre dezbaterile, pe temele anterior amintite, ale lumii occidentale (aşa cum este de aşteptat, bibliografia de limbă germană este dominantă). Îngrijitorul volumului indică, acolo unde este cazul, şi textele disponibile în limba română, aşa că, prin reflex, putem realiza stadiul cercetării

Chiara AMIRANTE Gara Termini Povestiri despre droguri, sida, prostotiţie Ed. ARCB, 2010

autohtone. În fine, sunt plasaţi şi indicii (biblic, de nume şi analitic), care facilitează efortul cercetătorului. Mai multe lucruri ar merita semnalate în această scurtă notă: perspectiva adoptată de cardinalul Scheffczyk în redactarea Dogmaticii sale, în contextul unei dinamice literaturi de specialitate, stilul argumentativ utilizat, ce îşi subliniază registrul magisterial recurgând uneori la ironie. Deosebit de interesante mi s-au părut discuţiile privitoare la magisteriul infailibil, al credincioşilor, al episcopilor şi al papei, tratarea unei teme „populare”, cum este cea a „dezvoltării dogmelor”, precum şi semnificaţia „ştiinţei credinţei” afirmată de cardinalul Scheffczyk. Iar despre relaţia dintre dogmă şi credinţa vie, tratată aplicat în volum, mărturia Papei Benedict al XVI-lea rămâne exemplară: „Cardinalul Scheffczyk îmi rămâne în amintire ca un om sârguincios de-a lungul întregii sale vieţi, ajuns foarte învăţat şi care, în acelaşi timp, după cum ştim, a dus o viaţă foarte simplă: în fiecare duminică celebra şi predica întotdeauna la München, la căminul de bătrâni Dall’Armi-Heim”. Adrian Muraru


Îndrumar mediatic

Televizoarele 3D dăunează sănătăţii Primul Cinema 3D din România a fost lansat în luna mai a anului 2008, la Cinema Plaza, iar publicul a fost extrem de receptiv la această nouă tehnologie, mai ales în cazul filmelor de acţiune sau al celor pentru copii. De pildă, Pelicula 3D Final Destination (Destinaţie finală) s-a clasat în perioada 28 septembrie – 4 octombrie a acelui an, pentru trei săptămâni consecutiv, pe prima poziţie a box office-lui autohton, potrivit datelor Cinemagia.ro. În perioada amintită, filmul a adunat în sălile de cinema 18.462 de spectatori şi a avut încasări de 92. 000 de euro. După ce filmele 3D au adus încasări uriaşe industriei cinematografice, producătorii de electro-casnice s-au adaptat nevoilor pieţei şi au lansat primele televizoare 3D. Tonul l-au dat cei de la Samsung. Cel mai scump model de televizor 3D costă 16.000 de lei (4000 de euro). În 2010, din cauza preţurilor ridicate, livrările sunt mai mici, însă volumul a crescut pe măsură ce televiziunile noastre au început să transmită în format tridimensional. Pro TV-ul a primit deja avizul pentru a face astfel de teste. Cum funcţionează 3D? Ochii oricărui om normal percep lumea în trei dimensiuni: înălţime, lăţime şi adâncime. Şi aceasta pentru că avem doi ochi, fiecare ochi oferindu-i creierului o imagine a lucrurilor uşor diferită de a celuilalt. Combinaţia rezultată în urma prelucrărilor făcute de creier asupra imaginilor recepţionate de cei doi ochi ne dau posibilitatea să percepem cea de-a treia dimensiune, şi anume adâncimea. În cazul „ochilor tehnologici” ai telecamerelor, cadrele sunt filmate simultan cu două camere digitale care, asemenea ochilor noştri, sunt poziţionate la câţiva centimetri una de cealaltă, înregistrând perspective uşor diferite ale aceloraşi scene din film. În sala de cinema, aceste două pelicule sunt proiectate în acelaşi timp pe ecran. De aceea, pentru a nu vedea imaginea înceţoşată, ne sunt oferiţi acei ochelari speciali cu lentile polarizate. Fiecare lentilă nr. 6/2010

lasă să treacă spre ochi numai una dintre cele două imagini proiectate, astfel că ochiul drept trimite spre creier imaginea filmată cu camera din dreapta şi trimisă spre ecran de proiectorul din dreapta, în timp ce ochiul stâng trimite cealaltă imagine. Creierul se ocupă apoi de restul, adică de prelucrarea imaginilor primite. Restricţii la 3D 3D-ul oferă experienţe neobişnuite, senzaţii noi, care sunt bune şi frumoase, dar până intră în discuţie aspectul medical. Ca şi în cazul filmelor 3D de la cinema, unde solicitarea fizică este mare şi poate crea probleme, intrarea în rutină a filmelor 3D la televizor nu este văzută cu ochi buni de specialişti. După primele teste, producătorii Samsung şi LG atrag atenţia asupra unor potenţiale riscuri la care se expun utilizatorii televizoarelor 3D, mai ales femeile însărcinate, copiii şi bolnavii cronici. Se pot produce, de exemplu, atacuri cerebrale sau crize de epilepsie. Pe lista riscurilor sunt semnalate şi o serie de efecte de natură psihologică, cum ar fi halucinaţiile şi separarea faţă de lumea reală. Adolescenţii şi copiii sunt cei mai afectaţi, iar printre posibilele simptome se mai află şi deprecierea simţului vizual. Companiile producătoare recomandă şi celor aflaţi într-o condiţie fizică precară, celor obosiţi sau care au consumat alcool, să evite urmărirea programelor 3D. Bineînţeles că fac astfel de avertizări nu pentru protejarea utilizatorilor, ci pentru a se pune la adăpost de eventualele procese care le-ar putea fi intentate din cauza efectelor negative asupra sănătăţii. Până acum au fost observate doar stări de greaţă, ameţeli, mişcări involuntare, spasme, crampe, toate fiind uşor de tratat prin încetarea urmăririi filmelor 3D, dar studiile pentru identificarea efectelor adverse pe termen lung abia au început şi se recomandă atenţie căci, cum spunea un înţelept, nu s-a auzit ca prudenţa să fi ucis vreodată pe cineva. Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

31


32

Din istoria Bisericii

Savonarola sfânt? (I) Ocazional se vorbeşte despre Girolamo Savonarola nu ca despre un eretic, dar aproape ca despre un sfânt. Cum e posibil să se treacă de la o extremă la alta? Cum să înţelegem această situaţie? Radu A. – Iaşi Atunci când o persoană foarte cunoscută şi puternică este arestată, judecată, condamnată la moarte şi executată, nu poate să pretindă că este lipsită de orice vină. E de înţeles că pentru mulţi un astfel de personaj este foarte antipatic. Dar se poate însă întâmpla ca aceeaşi persoană, în ciuda aparenţelor, să fie în realitate nevinovată, victimă a erorilor şi poate a judecăţilor nedrepte, şi atunci alţii ar fi îndreptăţiţi să înceapă munca de reabilitare. Ceea ce am spus mai sus s-a întâmplat, în trecut, cu Girolamo Savonarola, călugărul dominican condamnat la moarte la Florenţa pe 23 mai 1498, de aceea vom încerca să vedem în ce a fost vinovat şi în ce a fost nevinovat? Vina lui sau vina altora? Adevăratul răufăcător a fost el, care a sfârşit ars pe rug, sau cei care l-au condamnat? Trebuie considerat un vizionar periculos, un demagog, sau trebuie să fie recunoscut ca profet adevărat, sfânt autentic? Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să reconstituim evenimentele. Datorită imposibilităţii de a le relata pe toate, să le amintim pe cele care ar fi mai semnificative.

Născut la Ferrara în 1452 şi trimis de părinţi să studieze medicina, Girolamo Savonarola este dezgustat curând de societate şi decide să devină călugăr. Intră în rândul călugărilor dominicani din Bologna în 1475, este sfinţit preot şi merge să predice în diferite oraşe unde are mare succes. La Florenţa, în Postul Mare din 1485, începe cu predici de tip profetic despre flagelurile necombătute de societatea timpului său, despre Biserică şi viitoarea ei schimbare. După o absenţă de trei ani, călugărul se întoarce definitiv la Florenţa unde devine prior al conventului dominican San Marco. Cuvintele şi comportamentul lui vor avea ecou în foarte mulţi care îl vor urma cu devotament şi entuziasm, dar vor şi trezi nu puţini duşmani înverşunaţi. Însuşi Lorenzo Magnificul, părintele oraşului Florenţa, îl admira şi se temea. După moartea principelui (8 aprilie 1492), Savonarola îi va urma devenind el adevărata autoritate. Anii 1492 şi 1493 au fost doi ani cruciali. Savonarola începe reforma propriului convent, obţinând de la noul papă, Alexandru al VI-lea, constituţia congregaţiei dominicane de la San Marco. În aceeaşi lună anunţă sosirea „noului Cirus“, regele Franţei Carol al VIII-lea, însărcinat de Dumnezeu să reformeze Florenţa, Italia şi Biserica. De fapt, Carol al VIII-lea soseşte, merge să cucerească regatul de Napoli, dar apoi trebuie să se întoarcă imediat în ţară, ameninţat de o alianţă din care făcea parte chiar şi Papa. (Va urma) Pr. Emanuel DUMITRU

File de istorie

Pr. Ioan Ciuraru

Născut la 13 ianuarie 1940 la Valea Mică, judeţul Bacău, a urmat studiile teologice la Institutele Teologice din Alba Iulia şi Iaşi. A fost hirotonit preot la 26 iunie 1966 la Iaşi, activând apoi în parohiile Oituz şi Siret. În 1973 a fost numit administrator şi profesor de muzică la Institutul Teologic Sfântul Iosif din Iaşi. Începând cu anul 1977 şi până în 1989 a fost paroh de Buzău, unde a contribuit la deschiderea unui centru de multiplicare şi la refacerea clădirilor bisericii şi casei parohiale, grav afectate de cutremurul din 4 martie 1977. În perioada 1989-1992 Pr. Ioan Ciuraru a lucrat ca redactor la revista Actualitatea Creştină, iar în perioada 1992-1994 ca vicar de Butea. În 1994 s-a pensionat, stabilindu-se la Buzău, unde a şi murit la 7 aprilie 1996. A fost înmormântat la 10 aprilie 1996 la Valea Mică. Dr. Dănuţ DOBOŞ


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea creştină, nr. 06/2010  

Nu era atunci grija mea să aibă dieceza preoţi suficienţi, dar îmi .ţia Bucureştiului cu dieceza de Iaşi, unde erau mult mai mulţi preoţi, m...

Actualitatea creştină, nr. 06/2010  

Nu era atunci grija mea să aibă dieceza preoţi suficienţi, dar îmi .ţia Bucureştiului cu dieceza de Iaşi, unde erau mult mai mulţi preoţi, m...

Advertisement