Page 1


A trecut pe la noi un Sfânt: Ioan Paul al II-lea ÎPS Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti Dumnezeu mi-a dat harul să întâlnesc sfinţi în viaţa mea, şi, spunând aceasta, mă gândesc la Maica Tereza şi la Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost beatificat la 1 mai 2011, în Duminica Milostivirii Divine. Cred că toţi cei care l-au primit pe Sfântul Părinte la Bucureşti, în România, trăiesc acum un moment deosebit, de satisfacţie. Lumea l-a perceput ca pe un sfânt de multă vreme, încă de când era în viaţă şi dacă atunci, la Liturghia înmormântării, multă lume a strigat Santo Subito („Sfânt cât mai repede, îndată”), acest strigăt a ieşit din convingerea că el a fost cu adevărat un sfânt. Un lucru am admirat mereu la Papa Ioan Paul al II-lea, care cred că a constituit semnul continuu al sensului vieţii lui, al drumului de Apostol şi de Păstor al Bisericii Catolice. Când a început să vorbească, fiind deja Suveran Pontif, despre demnitatea umană, despre libertate, când a început să vorbească nu numai o dată şi într-un loc, ci pretutindeni, despre respectul vieţii, de la început până la sfârşit, atunci şi numai atunci, am văzut în el un adevărat profet al timpurilor noi, am văzut în el trimisul lui Dumnezeu pentru acest timp şi pentru timpurile care vor veni. Uneori, asemenea lui Cristos, mărturisind adevărul, a fost atacat, criticat; o ştim şi este cumva firesc lucrul acesta, când vedem că aşa a fost mereu mersul lumii şi destinul profeţilor. Însă a stăruit tot timpul în acest adevăr pentru a apăra demnitatea umană şi libertatea omului, libertăţile omului şi drepturile acestuia, a stăruit, necontenit, pentru apărarea vieţii de la început, în tot arcul ei, până la sfârşit. Această lucrare a sa a zidit mult. Se spune, pe bună dreptate, că a participat mult la schimbarea istoriei acestei lumi, chiar şi la schimbarea istoriei meleagurilor noastre subjugate de puterea comunistă. A schimbat istoria prezentă, dar o va schimba şi pe cea viitoare prin această învăţătură referitoare la dem-

nitatea omului, la libertăţile omului, la respectul faţă de viaţă etc. Mulţi vor vedea lumina în lume, lumina acestei vieţi, datorită învăţăturii Sfântului Părinte. Mulţi vor muri cu demnitate datorită învăţăturilor lui. Mulţi vor interveni în favoarea celor slabi pentru că-şi vor aminti de o învăţătură mereu predicată de un Suveran Pontif care s-a numit Ioan Paul al II-lea. L-am văzut de multe ori rugându-se: într-adevăr, era o imagine grăitoare a omului lui Dumnezeu în dialog cu Dumnezeu. Pentru mine, personal, Papa rămâne un sfânt dăruit complet semenilor săi: nu şi-a cruţat timpul, energiile. Cum spune Sfântul Apostol Paul, „m-am făcut tuturor toate”, aşa a fost Ioan Paul al II-lea: un om complet. De multe ori, văzând programul Sfântului Părinte, zi de zi foarte plin, m-am întrebat de unde are atâta putere, atâta energie, până când, invitat cu ceilalţi fraţi episcopi din ţară la celebrarea Sfintei Liturghii de dimineaţă în capela sa, l-am găsit acolo singur, în rugăciune, în faţa altarului. Aşa l-am văzut o dată, de două ori, de mai multe ori, în acelaşi loc, în faţa Sfântului Sacrament, rugându-se adâncit în Dumnezeu. Acolo şi-a găsit toată forţa, acolo şi-a găsit toată inspiraţia, în rugăciune şi în această conştiinţă a legăturii indisolubile cu Dumnezeu

prin credinţă, speranţă şi iubire. Acolo şi-a găsit tot elanul pentru a-i întâlni pe fiecare şi pe toţi, în ocazii diferite. Acolo şi-a găsit lumina şi din această lumină a dăruit lumii, Bisericii întregi. A ştiut acest secret al puterii omului care stă în genunchi zilnic în faţa lui Dumnezeu. Fără acest gest, fără această atitudine de închinare în faţa lui Dumnezeu, omul nu ajunge la întreaga sa statură. Şi Sfântul Părinte ne-a dat acest exemplu de rugăciune, de intimă legătură cu Dumnezeu. Nu pot să nu amintesc momentul în care ne-a vizitat ţara. Îmi amintesc de un album intitulat atunci „Trei zile de har”. Într-adevăr, au fost zile de har. Pe feţele oamenilor puteai vedea un semn de lumină nouă. Prezenţa Sfântului Părinte a fost şi a rămas ca o binecuvântare continuă, şi nu numai trei zile de har. Un har continuu, pentru noi şi pentru ţara noastră. A trecut pe la noi un Sfânt: Ioan Paul al II-lea. „Gândul meu se întoarce mereu, cu vie emoţie, spre vizita pe care Dumnezeu mi-a dat ocazia să o efectuez zilele trecute în România. A fost vorba de un eveniment cu dimensiune istorică, fiind prima mea călătorie într-o ţară unde creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” Aşa îşi începea Papa Ioan Paul al II-lea cuvântarea ţinută la audienţa

Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

1


2

Ioan Paul al II-lea, Fericit generală din 12 mai 1999, la câteva zile după întoarcerea din ţara noastră. L-a bucurat mult drumul făcut în România şi, de fiecare dată când se mai întâlnea cu românii, amintea de strigătul de la Liturghia ţinută la Podul Izvor: „Unitate! Unitate!” Şi-i râdeau ochii şi faţa evocând vizita în România. Ne-am bucurat de dragostea unui Papă care venind la noi, ne-a onorat ţara şi pe noi toţi fără deosebire. Tot la 12 mai 1999 spunea: „Prin acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine... În decursul secolelor, seva rădăcinilor creştine a alimentat o nesecată venă de sfinţenie, prin numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei [...]. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii care sunt viitorul iubitului Popor al României.” Având acum un mare mijlocitor în Ceruri, îi încredinţăm în rugăciune viitorul Bisericii noastre, iar binecuvântarea sa să rămână mereu asupra ţării noastre. Răspunsul Sf. Părinte la telegrama de felicitare cu ocazia zilei de naştere şi a aniversării Pontificatului Vatican, 18 aprilie 2011 Excelenţa Voastră, Sfântul Părinte a primit și a citit cu bucurie urările pe care, cu voie bună, i le-aţi adresat şi în numele Episcopului Auxiliar, al preoților, al congregațiilor religioase de bărbați și femei, ca și al tuturor credincioșilor Scaunului Mitropolitan de București, cu prilejul zilei sale de naștere și al celor șase ani împliniți de Suprem Pontificat. Sfântul Părinte vă adresează multe mulțumiri pentru acest atât de frumos semn de afecțiune, de devotament și respect, toate unite cu rugăciuni. La rândul său, cere de la Cristos, Cel Înviat din morți, prin Sfânta Fecioară Maria, Regina Cerului, cele mai alese daruri de Sus, iar Binecuvântarea Apostolică, pe care ați implorat-o, V-o acordă cu multă iubire, ca un semn al dragostei sale de Părinte, Excelenței Voastre, Episcopului Auxiliar și turmei de credincioși încredințați Vouă, ca și întregii națiuni române, pe care o iubește în mod deosebit. Împlinind această misiune, încredințată mie, Vă salut cu multă bucurie pe Excelența Voastră și rămân plin de respect, în Domnul. Excelenței Sale Ioan Robu Arhiepiscop Mitropolit de București

+ Ferdinandus Filoni Substitut la Secretariatul de Stat


Din alocuţiunile Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea Învierea lui Cristos dă forţă şi semnificaţie oricărei speranţe umane (Mesajul Urbi et Orbi, 24 aprilie 2011) Dimineaţa de Paşte ne-a readus vestea veche şi mereu nouă: Cristos a înviat! Ecoul acestui eveniment, pornit de la Ierusalim în urmă cu douăzeci de secole, continuă să răsune în Biserică, ecou care aduce vie în inimă credinţa vibrantă a Mariei, Mama lui Isus, credinţa Mariei Magdalena şi a celorlalte femei, care au văzut cele dintâi mormântul gol, credinţa lui Petru şi a celorlalţi Apostoli. Până astăzi - şi în era noastră de comunicaţii ultratehnologice - credinţa creştinilor se bazează pe acea veste, pe mărturia acelor surori şi a acelor fraţi care au văzut mai întâi piatra dată la o parte şi mormântul gol, apoi pe mesagerii misterioşi care atestau că Isus, Cel Răstignit, a înviat; deci El însuşi, Învăţătorul şi Domnul, viu şi tangibil, a apărut Mariei Magdalena, celor doi discipoli din Emaus, în sfârşit tuturor celor unsprezece, adunaţi în Cenacol (cf. Mc 16,9-14). Învierea lui Cristos nu este rodul unei speculaţii, al unei experienţe mistice: este un eveniment, care desigur depăşeşte istoria, dar care are loc într-un moment precis al

istoriei şi lasă în ea o amprentă de neşters. Lumina care a strălucit gărzilor puse să păzească mormântul lui Isus a străbătut timpul şi spaţiul. Este o lumină diferită, divină, care a sfâşiat întunericul morţii şi a adus în lume strălucirea lui Dumnezeu, strălucirea Adevărului şi a Binelui. Aşa cum razele soarelui, primăvara, fac să înmugurească şi să se deschidă mugurii pe ramurile copacilor, tot aşa iradierea care provine din Învierea lui Cristos dă forţă şi semnificaţie oricărei speranţe umane, oricărei aşteptări, dorinţe, proiect. Pentru aceasta întregul cosmos se bucură astăzi, implicat în primăvara omenirii, care se face interpret al imnului mut de laudă al creaţiei. Aleluia pascal, care răsună în Biserica pelerină în lume, exprimă tresăltarea de bucurie tăcută a universului şi mai ales dorinţa intensă a oricărui suflet uman deschis sincer spre Dumnezeu, recunoscător faţă de infinita lui bunătate, frumuseţe şi adevăr.

Creştinul, înviat cu Isus, este ca „un fiu al luminii” (Audienţa generală, 27 aprilie) A trăi ca „înviaţi” în mijlocul omenirii pentru a transforma lumea într-un loc mai solidar, oraşele în locuri unde să fie respectată demnitatea fiecăruia. Aceasta este experienţa cea mai profundă pe care creştinii o pot face din sărbătoarea Paştelui. Creştinul, înviat cu Isus, este chemat să se comporte, într-o lume de întunecime, ca „un fiu al luminii”. Învierea lui Cristos este debarcarea spre o viaţă nouă care să nu mai fie

supusă efemerităţii timpului, o viaţă cufundată în eternitatea lui Dumnezeu. În Învierea lui Isus începe o nouă condiţie de a fi oameni, care luminează şi transformă drumul nostru de fiecare zi şi deschide un viitor, calitativ diferit şi nou pentru întreaga omenire. Un Paşte trăit în cotidian schimbă calitatea vieţii. Însă doar cu condiţia ca ei, creştinii, să ştie să trăiască cu adevărat ca „înviaţi din morţi”. Dar cum se face ca „Paştele să devină viaţă”? Îna-

Intenţia generală „Pentru ca cei care lucrează în mass-media să respecte mereu adevărul, solidaritatea şi demnitatea fiecărei persoane”. Intenţia Misionară „Pentru ca Domnul să-i dea Bisericii din China harul de a persevera în fidelitate faţă de Evanghelie şi de a creşte în unitate”.

inte de toate trebuie să ne gândim „la cele de sus, nu la cele ale pământului”. Lucrurile pământului sunt în primul rând dorinţa imposibil de potolit după bunuri materiale şi egoismul, rădăcina oricărui rău. A se despuia de aceasta şi a se „îmbrăca cu Cristos” - adică cu sentimente de caritate, de bunătate, de blândeţe potrivit renumitei descrieri a Sfântului Paul - îl face pe un creştin capabil să iradieze lumină în lume.

INTENŢIILE DE RUGĂCIUNE ALE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA PENTRU LUNA MAI

Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

3


4

Ioan Paul al II-lea, Fericit

C

uvântul Domnului

omentariu la evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a III-a a Paştelui (A)

Duminica a IV-a a Paştelui (A)

Evanghelia zilei: Luca 24,13-35

Evanghelia zilei: Ioan 10,1-10

În această pagină a Evangheliei sale, Sfântul Luca îl prezintă pe Isus Cristos înviat celor care nu au reuşit încă să-L descopere. I-am putea chiar da acestui episod un subtitlu de genul: Tuturor celor pentru care Cristos este invizibil… Într-adevăr, această povestire ne învăţă cum să desluşim prezenţa Lui invizibilă în viaţa Bisericii, în viaţa noastră. Un lucru care ne atrage atenţia în acest admirabil tablou al Sfântului Luca este contrastul dintre o zonă de întuneric şi o zonă de lumină. Zona de întuneric a tabloului, deşi ne aflăm în plină zi, este dată de starea de spirit a ucenicilor. Ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască, chipul le este întunecat, sunt dezamăgiţi şi… se opresc. Totul este descris în trăsături negative şi, chiar dacă sunt evocate câteva evenimente care ar trebui să le ridice, oarecum, moralul (vv. 22-24), ele nu schimbă nimic. Speranţa este moartă. În schimb, zona de lumină începe să se profileze, chiar dacă se lasă seară şi ziua este pe sfârşite, atunci când în inima lor se înfiripă o dorinţă: rămâi cu noi…! Prin credinţă, cei doi ucenici încep să întrezărească ceea ce mintea refuza: după ce Isus le-a dovedit din Scriptură cele care se refereau la el şi după ce a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o, ucenicilor li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut…, apoi s-au ridicat de la masă şi au făcut cale întoarsă către Ierusalim. Aici totul capătă o trăsătură pozitivă care este bine exprimată în fraza: Nu ne ardea oare inima în noi…? Cu alte cuvinte, de-a lungul drumului de la Ierusalim la Emaus, ochii celor doi ucenici nu văd cu adevărat: ei nu-l recunosc pe Isus Cristos înviat; El este absent din inima lor. În schimb, atunci când, în sfârşit, l-au recunoscut la cină, Cel înviat dispare, se sustrage vederii ochiului lor de carne. În această situaţie în care Isus Cristos este viu şi totuşi invizibil, se ridică o întrebare: „În ce fel îi putem cunoaşte prezenţa de înviere?”. Unei astfel de întrebări (care are în vedere timpul Bisericii, cel de după Rusalii) Sfântul Luca propune un răspuns care s-ar putea rezuma în aceste trei elemente: 1. relectura evenimentelor (vieţii lui Isus Cristos) în perspectiva Sfintei Scripturi; 2. repetarea gestului frângerii şi al împărţirii pâinii; 3. mărturia dată în comunitatea Bisericii, mărturie care are confirmarea apostolilor. Noi ne aflăm în acest timp al Bisericii, iar ochiul nostru de credinţă îl caută pe Cel înviat întrucât destinul nostru este în mod substanţial legat de al Lui. Însă, unde îl poate întâlni, dacă nu în Cuvântul Scripturii, în celebrarea Euharistiei, în împărţirea pâinii (cu cel lipsit), în mărturia unei vieţi coerente. Şi chiar şi pentru cei care s-au îndepărtat de Ierusalim (adică de sursa revelaţiei) şi L-au pierdut pe cale, mai există o şansă: să facă cale întoarsă…

Pe măsură ce ne îndepărtăm de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos, temele duminicilor se preocupă nu doar să afirme marele adevăr al misterului pascal, ci să ne şi sensibilizeze asupra modului în care Viaţa cea nouă şi înnoitoare a Mântuitorului se face simţită după ce El a trecut din această lume la Tatăl. Cu alte cuvinte, în această a doua parte a timpului pascal, textele biblice ne pregătesc să înţelegem modul în care El îşi exercită grija faţă de cei din toate timpurile şi din toate locurile lumii pe care i-a răscumpărat prin Jertfa sa. Într-adevăr, odată cu Înălţarea sa la dreapta Tatălui, Isus Cristos va deveni Rege (Mesia) al tuturor celor care cred şi speră în mântuirea lui. Or, în noua ipostază, dobândită prin înviere şi prin înălţare, El nu mai este legat de condiţionările spaţiului şi ale timpului. Isus Cristos devine Stăpânul tuturor. Evanghelia duminicii a IV-a a Paştelui ni-l prezintă pe Isus Cristos în ipostaza Păstorului cel bun care păstrează o relaţie foarte apropiată cu oile Sale. Ele s-au deprins să-I recunoască prezenţa de înviere (să-i audă glasul) şi, simţindu-se chemate pe nume, să-L urmeze. În plus, Isus Cristos înviat este prezentat şi ca unica Poartă prin care se poate intra în Staul. Aceste metafore încearcă să exprime, prin cele două imagini foarte familiare oamenilor din acele timpuri, o intimitate anume pe care Mântuitorul a păstrat-o cu cei pe care Tatăl i-a încredinţat şi mai ales acel rol unic pe care l-a dobândit prin Moartea şi prin Învierea sa glorioasă de a-i aduna şi a-i conduce către locul de pace şi de siguranţă promis şi pregătit de Părintele Slavei. Să notăm, în acest sens, că alegoria Bunului Păstor (In 10,1-21) este, de exemplu, situată în cea de-a patra Evanghelie, imediat după vindecarea orbului din naştere (9,1-42) şi alcătuiesc împreună o cateheză pregătitoare la evenimentele Pătimirii şi Învierii lui Isus Cristos. Acel om, aruncat afară de autorităţile poporului său, este primit de Isus şi condus în staulul oilor, adică în noul popor pe care şi-l va făuri prin Moartea şi Învierea Sa. Dacă pentru noi, cei din secolul 21, identificarea cu una din oile care ascultă glasul lui şi care îl urmează, nu ne deranjează ci, dimpotrivă, ne ajută să simţim, prin intermediul acestor imagini, ce fel de legături se stabilesc între fiecare din noi şi Păstorul cel bun şi să ne lăsăm călăuziţi de El în această lume vitregă, atunci vom putea înfrunta cu mai mult curaj dificultăţile fiecărei zile ale vieţii noastre.


Duminica a V-a a Paştelui (A)

Duminica a VI-a a Paştelui (A)

Evanghelia zilei: Ioan 14,1-12

Evanghelia zilei: Ioan 14,15-21

„Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl” (In 14,11-12). Meditarea misterului Învierii lui Isus Cristos, vreme de patru săptămâni, a avut menirea ca, prin reevocarea mărturiilor celor care au descoperit-o, noi înşine să pătrundem în pedagogia care să ne ajute să descoperim prezenţa de înviere a Mântuitorului astăzi, în viaţa noastră. Această aprofundare continuă pe măsură ce se apropie momentul despărţirii lui Isus de ucenicii săi prin Înălţarea glorioasă la ceruri. Anunţul despărţirii, făcut deja în cadrul Cinei celei de taină, provoacă tristeţe şi descurajare în inimile apostolilor. Această stare de spirit îl determină pe Isus să încerce să îi consoleze pe cei care îl înconjoară, să-i încurajeze şi mai ales să-i înveţe în ce fel vor putea ei să regăsească intimitatea prezenţei sale, acea intimitate care este, în acelaşi timp şi intimitate cu Tatăl. El se prezintă pe sine ca fiind Cel care mediază această intimitate. Isus este calea pentru că El este adevărul sigur şi de nezdruncinat, revelaţia Tatălui. Din aceasta decurge şi faptul că El este viaţa. De vreme ce Tatăl este izvorul vieţii, El o împărtăşeşte Fiului, iar acesta o împărtăşeşte credincioşilor: viaţa constă în a-L cunoaşte pe Tatăl prezent în Fiul (17,3). Şi dacă ucenicii recunosc în Isus calea, dacă ei recunosc în El, prin credinţă, adevărul şi viaţa Tatălui, atunci ei îl cunosc deja pe Tatăl. În perioada de după înviere – care este timpul Bisericii în călătoria sa pământească –, credinţa este condiţia esenţială a vieţii ucenicilor. Prin intermediul credinţei, ucenicii dobândesc „certitudinea” prezenţei Celui înviat, iar această prezenţă este eficace: semnele înfăptuite în Biserică – semne ale sacramentelor, semne înfăptuite de Biserică în care sălăşluieşte puterea Duhului Sfânt – manifestă prezenţa şi acţiunea Celui înviat în ea.

Tot în cadrul discursurilor adresate ucenicilor săi, discursuri menite să îi consoleze şi să îi încurajeze, Isus le vorbeşte despre un dar cu totul special pe care li-l va face după plecarea sa dintre ei, este vorba de darul Duhului Sfânt. Acest dar este esenţialmente pascal şi este numit cu un titlu (paraclet) care evocă deja rolul său: apărător şi mângâietor. Mai precis, acest Paraclet, Mângâietorul care învaţă pe fiecare om în adâncul inimii, apărătorul şi mai ales actualizatorul mântuirii înfăptuită de Isus Cristos prin intermediul predicării Evangheliei şi prin celebrarea sacramentelor, este numit şi Duh al Adevărului (14,17). El este numit astfel deoarece e singurul care poate să îi înveţe pe ucenici cine este cu adevărat Isus. Tot El este cel care poate să îi facă pe ucenici să trăiască într-o adevărată comuniune cu Fiul şi cu Tatăl: Duhul lui Isus, înviat, cel pe care Isus l-a dat ucenicilor pentru a-i conduce la întregul adevăr (sau la întreaga mântuire). Astfel, ucenicii vor fi capabili să înţeleagă corect persoana şi mesajul lui Isus şi vor actualiza mântuirea lui în viaţa lor de fiecare zi. Toate aceste lucruri vor fi posibile dacă va exista o pregătire anterioară din partea ucenicilor: dacă îl vor iubi pe Isus şi dacă îi vor păzi poruncile. Într-adevăr, în viziunea Evangheliei Sfântului Ioan, iubirea (iubirea perfectă) merge mână în mână cu cunoaşterea şi împlinirea poruncilor (cf. In 14,15.21). Cunoaşterea despre care este vorba aici nu e o simplă cunoaştere teoretică a unui cod. Ea ţâşneşte din viaţa, din experienţa concretă; este o cunoaştere practică în adâncul cel mai profund al inimii. Cu alte cuvinte, împlinirea poruncilor este un mod concret de a exterioriza ceea ce gândim, de a ne manifesta în mod concret iubirea. E ceea ce a făcut Cristos vizavi de Tatăl (15,10) şi prin urmare este ceea ce şi ucenicul va face, întrucât ucenicul îşi modelează viaţa după cea a lui Cristos, trăieşte din viaţa lui Cristos care este prezent în adâncul cel mai profund al inimii ucenicului său. De aceea Duhul adevărului sau Paracletul va fi trimis până la sfârşitul veacurilor: lucrarea lui Isus Cristos, instaurarea Împărăţiei, va dura până la sfârşitul timpurilor, iar Domnul nu vrea să ne lase orfani (14,19). El vrea să rămână cu noi până la sfârşitul istoriei (Mt 28,20) prin Duhul său dătător al vieţii, al speranţei, al adevărului şi al mântuirii, mângâietorul şi pricina bucuriei noastre şi a prezenţei sale în mod invizibil în prietenii săi. Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

5


6

Ioan Paul al II-lea, Fericit

FERICITUL IOAN PAUL AL II-LEA, PAPĂ

De la altarul propriei inimi, la altarele Bisericii „Auctoritate Nostra Apostolica facultates facimus ut Venerabilis Servus Dei Ioannes Paulus II, papa, Beati nomine in posterum appelletur ... Cu autoritatea noastră apostolică acordăm ca venerabilul Serv al lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea, Papă, de acum înainte să fie chemat Fericit şi ca să se poată celebra sărbătoarea sa în locurile şi după regulile stabilite de drept, în fiecare an, pe 22 octombrie” (Formula de beatificare pronunţată de Benedict al XVI-lea) . De la altarul propriei inimi, unde milioane de oameni l-au pus şi păstrat timp de şase ani, la altarele Bisericii, care duminică, 1 mai, duminica II-a a Paştelui şi Duminica Divinei Milostiviri, l-a proclamat Fericit. Aceeaşi mulţime, ca un fluviu debordant, din 8 aprilie 2005, care îl plângea şi în sute de limbi îl voia Sfânt imediat, a revenit să umple orice colţ şi orice spaţiu posibil din Piaţa Sfântul Petru, Via della Conciliazione şi toate pieţele romane în care a fost posibil să fie ascultată această formulă a lui Benedict al XVI-lea şi să vadă pe marea tapiserie din faţa Bazilicii Sfântul Petru imaginea Papei foarte iubit (o fotografie făcută de fotograful polonez Gregor Galazka), din balconul central unde într-o zi se prezentase lumii ca venind de departe şi să libereze prin aplauze îndelungate şi multe lacrimi bucuria reţinută în suflet până azi. Afară, un soare, care treptat a devenit din ce în ce mai puţin timid, contrazicând previziunile de ploaie din ajun, lumina tabloul extraordinar oferit de credincioşi şi a făcut să sclipească relicvariul de argint conţinând o fiolă de sânge a Papei Wojtyła, când sora Marie Simon-Pierre Normand - călugăriţa vindecată miraculos prin mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea - l-a ţinut îndelung strâns între mâini, în unul din momentele, poate, cele mai intense ale ceremoniei. De mare intensitate, ca şi acompaniamentul muzical orchestrat de mons. Marco Frisina, a fost predica lui Benedict al XVI-lea când a amintit într-un crescendo de admiraţie şi de afecţiune parabola extraordinară care l-a purtat pe Papa Wojtyła de la pământ la cer. „Ioan Paul al II-lea este Fericit datorită credinţei sale, tare, generoasă şi apostolică”, a afirmat Papa, alternând poloneza şi italiana pentru a grava într-o frază esenţa a ceea ce noul Fericit a însemnat timp de 27 de ani pentru Biserică şi pentru lume: „Cu mărturia sa de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mare încărcătură umană, acest fiu exemplar al naţiunii poloneze a ajutat creştinii din toată lumea să nu le fie frică de a se declara creştini, de a aparţine la Biserică, de a vorbi despre Evanghelie. Într-un cuvânt: ne-a ajutat să nu ne fie teamă de adevăr, pentru că adevărul este garanţia libertăţii”. Ultimul salut al Papei Benedict a fost o rugăciune spontană, sesizată bine de mulţimea credincioşilor; o rugăciune către predecesorul său stând acum la fereastra Casei Tatălui: „Fericit eşti tu, iubite Papă Ioan Paul al II-lea, pentru că ai crezut! Continuă - te rugăm - să susţii din Cer credinţa Poporului lui Dumnezeu. De atâtea ori ne-ai binecuvântat în această piaţă…Astăzi, te rugăm, binecuvântează-ne, Sfinte Părinte! Amin”. Mons. Anton LUCACI Radio Vatican, 1 mai 2011

Sr. Marie Simon-Pierre Sr. Marie Simon-Pierre, născută în 1961, la Rumilly-en-Cambresis, a fost vindecată de Parkinson în mod neaşteptat şi inexplicabil din punct de vedere ştiinţific, conform opiniei medicilor. Acest fenomen este miracolul atribuit mijlocirii lui Ioan Paul al II-lea, în procesul canonic pentru beatificarea sa. Sr. Marie Simon-Pierre, membră a Congregaţiei Micilor Surori ale Maternităţii Catolice, a fost diagnosticată în 2001 cu boala Parkinson, de care a suferit şi Papa Ioan Paul al II-lea. În 2005 boala a devenit gravă, trupul devenindu-i tot mai rigid, iar mâna stângă tremurându-i puternic. Exact la două luni după moartea Papei, după ce ea şi alte membre din congregaţie s-au rugat cerând mijlocirea acestuia, s-a întâmplat minunea: „M-am trezit la 4:30 dimineaţa, uimită că am putut să dorm. Am sărit din pat deoarece trupul meu nu mai era rigid şi nici nu mă durea. Nu mai fusesem niciodată aşa”. O cercetare medicală ulterioară a stabilit că în trupul ei nu mai există nici o urmă de boală.


Relicvariul

Papa Ioan Paul al II-lea Tabel cronologic

În timpul Liturghiei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea a fost prezentat pentru venerare un relicvariu conţinând sângele Pontifului. Un comunicat al Biroului de Presă al Sfântului Scaun a precizat care este originea acestei relicve. În ultimele zile ale vieţii Papei Ioan Paul al II-lea, medicul său personal a decis prelevarea de sânge „în vederea unei eventuale transfuzii”. Transfuzia nu s-a mai realizat, iar sângele a fost păstrat în patru fiole, la spitalul Bambino Gesù, din Roma, unde se află un centru de transfuzii. Două dintre aceste fiole au fost aşezate în două relicvarii. Unul dintre ele a fost expus la 1 mai, la Liturghia de beatificare a Papei. Sângele este „în stare lichidă, fapt explicabil prin substanţa anti-coagulantă prezentă în fiole la momentul recoltării”. În timpul Liturghiei de beatificare, relicvariul a fost purtat de Sora Marie Simon Pierre, care a fost vindecată în mod miraculos de boala Parkinson prin mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea, şi de Sr. Tobiana, care a avut grijă de Papă în timpul vieţii acestuia.

Poşta română - Un plic special, în cinstea beatificării Papei

La iniţiativa Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, la oficiile poştale din Reşiţa au fost puse în circulaţie un plic şi o ştampilă, special create cu ocazia beatificării Papei Ioan Paul al II-lea.

18 mai 1920 - se naşte la Wadowice (Polonia) Karol Józef Wojtyła, fiu al lui Karol Wojtyła şi al Emiliei Kaczorowska; botezat la 20 mai 1938 - încheie studiile Şcolii superioare „Marcin Wadowita” din Wadowice şi se înscrie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia 1 septembrie 1939 - izbucneşte cel de-al II-lea război mondial; Universitatea este închisă de către forţele de ocupaţie naziste 1940 - lucrează într-o carieră de piatră, apoi la uzinele Solvay (până în 1944) 1942 - se înscrie la cursurile seminarului preoţesc clandestin din Cracovia 1 noiembrie 1946 - este hirotonit preot la Cracovia 19 iunie 1948 - dobândeşte doctoratul în teologie la Roma 8 iulie 1948 - începe activitatea de vicar parohial la Niegowić, apoi la Cracovia octombrie 1953 - începe să predea etică socială catolică la Facultatea de teologie a Universităţii Jagiellone din Cracovia decembrie 1953 - primeşte docenţa, cu lucrarea „Evaluarea posibilităţilor de a construi etica creştină pe baza sistemului lui Max Scheler” 1954 - începe să predea la Universitatea catolică din Lublin, precum şi la Facultatea de teologie a seminarului din Cracovia, organizată în urma desfiinţării Facultăţii de teologie a Universităţii Jagiellone 4 iulie 1958 - este numit Episcop auxiliar de Cracovia 28 septembrie 1958 este consacrat episcop la Cracovia 1962 - participă la lucrările Conciliului Vatican II (până în 1965) 13 ianuarie 1964 - este numit Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia 26 iunie 1967 - este creat Cardinal de către Papa Paul al VI-lea 16 octombrie 1978 - Karol Józef Wojtyła este ales Papă 15 mai 1990 - se restabilesc relaţiile diplomatice dintre Sfântul Scaun şi România (întrerupte în 1950) 7-9 mai 1999 - efectuează vizita pastorală în România (cea de-a 86-a călătorie apostolică) 7-13 octombrie 2002 - primeşte vizita Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu care semnează o declaraţie comună 2 aprilie 2005 - moare la Vatican (înmormântat la 8 aprilie) *** 28 aprilie 2005 - Papa Benedict al XVI-lea dispensează de cei 5 ani de aşteptare înaintea deschiderii procesului de beatificare 28 iunie 2005 are loc deschiderea oficială a etapei diecezane a procesului de beatificare 2 aprilie 2007 procesul de beatificare se continuă la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor 19 decembrie 2009 Papa Benedict al XVI-lea semnează decretul de atestare a eroicităţii virtuţilor Venerabilului Papă Ioan Paul al II-lea 14 ianuarie 2011 Papa Benedict al XVI-lea promulgă decretul de recunoaştere a unui miracol săvârşit prin mijlocirea Venerabilului Papă Ioan Paul al II-lea: vindecarea Sr. Marie Simon Pierre de boala lui Parkinson (aceeaşi de care suferea şi Ioan Paul al II-lea), la 2 iunie 2005 1 mai 2011 are loc beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea la Roma Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

7


8

Ioan Paul al II-lea, Fericit

„SANTO SUBITO”. „SFÂNT IMEDIAT” Da, dar mai întâi trebuie să-l cunoaştem bine pe Wojtyla

Interviu cu card. Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor

Încă de la ceremonia înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea, la 8 aprilie 2005, poporul credincios, reunit în Piaţa Sfântul Petru din Vatican, aclama cu insistenţă „Santo subito”, adică „sfânt imediat”. Biserica nu a fost indiferentă faţă de acest „vox populi” şi a grăbit procedurile, permiţând deschiderea procesului de beatificare imediat, fără să se mai aştepte cei cinci ani prevăzuţi de norme (această derogare s-a înregistrat şi în cazul Maicii Tereza de Calcutta). Însă Wojtyla, şi probabil că nimeni altul, nu poate fi declarat sfânt chiar imediat; cât mai curând, da. Există totuşi proceduri care trebuie urmate şi e necesar un timp pentru ca cel propus pentru a fi ridicat la cinstea altarelor să fie cunoscut cât mai bine. Într-un interviu realizat de Nicola Gori pentru L’Osservatore Romano (Nicola Gori, Un evento straordinario e universale, © L'Osservatore Romano, 1 mai 2011), Cardinalul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor în Curia Romană, vorbeşte despre procesul de canonizare a Papei Ioan Paul al II-lea. De ce poate fi definită beatificarea lui Ioan Paul al II-lea un eveniment extraordinar? Este un eveniment extraordinar care implică şi impresionează nu doar Biserica, dar lumea întreagă. Este vorba de glorificarea unui papă care a împânzit cu imaginea (figura) sa a doua jumătate a secolului trecut

şi începuturile acestui mileniu. Noul fericit va avea un cult universal? Beatificarea în sine permite doar cultul la nivel local. În ce-l priveşte pe Ioan Paul al II-lea, există posibilitatea ca, în urma unei cereri, să poată fi celebrată sărbătoarea sa liturgică şi în afara Romei. Şi asta deoarece faima sfinţeniei şi miracolele Papei Wojtyla sunt atât de răspândite în Biserica întreagă, aşa încât era imposibil să nu se acorde această derogare de la regula generală. Care credeţi că este firul conductor care traversează şi caracterizează pontificatul lui Karol Wojtyla? Avântul, entuziasmul spiritual în mărturisirea prezenţei lui Dumnezeu în istoria omenirii şi a-l face cunoscut pe Isus Cristos lumii întregi. Să ne gândim la enciclica, atât de actuală şi astăzi, Redemptoris missio, în care îl proclamă cu curaj pe Cristos mântuitor universal. Numeroasele călătorii apostolice ale Papei Wojtyla nu erau altceva decât adevărate misiuni ad gentes pentru a-l vesti pe Cristos şi evanghelia sa de adevăr şi de bunătate tuturor popoarelor, inclusiv acelora care nu l-au cunoscut încă. Aţi putea fi identifica un „nucleu” în magisteriul pontificatului său? Centrul este Isus Cristos, Stăpânul uni-


versului şi al istoriei. În jurul acestei realităţi cristocentrice se îmbină apoi toate celelalte elemente ale magisteriului său pontifical. Înainte de toate, devoţiunea sa mariană, care izvorăşte dintr-un mare entuziasm pentru Cristos. Nu întâmplător, în enciclica Redemptoris mater, Maica Domnului este prezentată ca fidelă şi eficientă mijlocitoare şi colaboratoare a Fiului, în favoarea omenirii. Tot în jurul lui Cristos, asemenea ramurilor pe trunchiul copacului, se unesc şi celelalte realităţi ale credinţei creştine, precum învăţătura trinitară, teologia morală, cateheza, spiritualitatea, eshatologia, dreptul canonic, liturgia.

rifice dacă există o legătură între cauză şi efect, între rugăciunea prin care s-a cerut mijlocirea fericitului papă şi efectul vindecării ori a salvării de pericol. Se trece apoi la şedinţa ordinară a membrilor Congregaţiei, cardinali şi episcopi, pentru votarea definitivă asupra miracolului. În final, prefectul este primit în audienţă particulară de către Papa, Un fericit este un exemplu care îl va autoriza să pucare nu trebuie să fie doar blice decretul referitor la miracol. O dată încheiată contemplat dar şi imitat. această etapă, Papa va Aceasta este semnificaţia anunţa, în cadrul unui concistoriu public, data sfinţeniei. Care este moştenirea sa principală? canonizării. Aş vrea să subliniez două moşteniri: Pentru Karol Wojtyla este necesară prima misionară, a doua spirituală. Înainte o evaluare mai riguroasă şi mai atentă, de toate, Papa Wojtyla i-a educat pe credin- deoarece este vorba de un personaj cu o cioşi să fie curajoşi în trăirea credinţei şi în dimensiune universală. Trebuie să garantăm proclamarea identităţii lor, lipsiţi de teamă timpul necesar pentru maturizarea opiniilor, în a-l mărturisi şi vesti pe Cristos celor care a estimărilor şi chiar a concluziilor. cred – e nevoie şi de acest lucru – şi celor Şi pentru că vorbim de timpi, aş vrea să care nu cred. Prin călătoriile sale chiar şi în adaug un lucru referitor la perioada dintre ţări tradiţional creştine Papa Wojtyla a fost beatificare şi canonizare în general. Trec înainte de toate un misionar. Dar a fost şi luni sau ani, însă nu e un timp pierdut sau un mare mistic, un gigant al credinţei – şi inutil. O canonizare este un eveniment spiaceasta este a doua moştenire a sa. Era un ritual care trebuie să se contureze. Pentru a adorator, prin Euharistie, al lui Dumnezeu ajunge la aceasta, există un timp providenţiÎntreit. Creştinii de astăzi, care sunt adesea al, în care ar trebui să fie atinse două obiecdistraţi şi superficiali, ar trebui să înveţe de tive. Primul este acela de a-l cunoaşte cât la el cum să se roage, cum să adore şi cum mai bine pe fericit; în cazul nostru pe Papa să se îmbogăţească spiritual. Wojtyla. Mă refer la cunoaştere profundă, adică a învăţăturii sale, a gesturilor sale, a Există posibilitatea de a se ajunge atitudinii sale, a deschiderii sale misionare. în timp scurt la canonizarea lui? Al doilea obiectiv este cel al imitării virtuCred că da. Imediat după beatificare, ţilor sale. Un fericit este un exemplu care postulatura va efectua o triere şi o evaluare a nu trebuie să fie doar contemplat, dar şi harurilor şi privilegiilor pe care credincioşi imitat. Aceasta este semnificaţia sfinţeniei. din lumea întreagă le primesc prin mijloci- În acest timp care trece între beatificare şi rea lui Ioan Paul al II-lea. Se va trece apoi la canonizare, figura şi mărturia Papei Wojtyla pregătirea documentaţiei necesare. După ce ar trebui să aibe influenţă asupra atitudinii dosarul ajunge la Congregaţia pentru Cau- ireproşabile a creştinilor, care sunt chemaţi zele Sfinţilor se va iniţia procedura canonică să-i imite virtuţile şi modul de a acţiona. prevăzută. Înainte de toate, va fi un control Mă gândesc în mod concret la implicarea în din partea medicilor sau a specialiştilor, în combaterea ateismului ideologic şi mai ales funcţie de caz, dacă e vorba de o vindecare a ateismului practic, care astăzi afectează naţiuni întregi şi pe fiecare botezat Papa Wojtyla i-a educat pe în parte. Mă refer la indiferenţa şi la relativismul etic, în care îşi află credincioşi să fie curajoşi în originea fenomene precum avortul, trăirea credinţei şi în procla- eutanasia, manipularea genetică necontrolată, contracepţia. Papa Wojtymarea identităţii lor. la ne-a propus mereu atitudini de sau de salvarea dintr-un pericol ori altceva. apărare şi de acceptare a vieţii ce se naşte. Urmează apoi o a doua etapă care îi priveşte Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea trebuie pe consultanţii teologi, care trebuie să ve- să aibă astfel de efecte. Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

9


10

Ioan Paul al II-lea, Fericit

„Crucea pe care nu v-o pot da este mai preţioasă decât cea de aur pe care v-o dăruiesc” Ioan Paul al II-lea evocat de cardinalul Angelo Comastri Interviu realizat de Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI Cardinalul Angelo Comastri este delegat cu funcţia de paroh al Bazilicii Sfântul Petru, preşedinte al Fabricii Sfântul Petru şi Vicar general al Sanctităţii Sale pentru Cetatea Vaticanului. A fost creat cardinal în Consistoriul din 24 noiembrie 2007, de Benedict al XVI-lea. A scris numeroase cărţi, ultima reprezentând un portret al Fericitului Ioan Paul al II-lea din perspectiva trăsăturii misionare a pontificatului său. Eminenţă, în ultima carte pe care aţi scris-o, „Ioan Paul al II-lea în inima lumii”, vă opriţi asupra caracteristicii misionare a pontificatului noului Fericit. Dintre numeroasele călătorii apostolice, care au fost acelea care au schimbat şi însănătoşit Istoria? Ioan Paul al II-lea a simţit intens înlăuntrul său focul apostolului Paul care a spus: „Dacă vestesc Evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9, 16). Ioan Paul al II-lea a mers pe această

linie şi a făcut 104 călătorii internaţionale şi 146 în Italia. În total 250 de călătorii care l-au purtat în 129 de naţiuni. A călătorit atât cât i-ar fi fost necesar să facă de 29 de ori înconjurul lumii. Dar Papa nu era un simplu voiajor. El era un apostol, un trimis, un misionar, iar celor care-l întrebau de ce atât de multe călătorii, el le răspundea: „Slujirea Papei a căpătat azi o dimensiune universală. Papa călătoreşte pentru a vesti Evanghelia, călătoreşte pentru a-i întări pe fraţi în credinţă, pentru a consolida Biserica, pentru a-l

Oriunde a fost, Papa a lăsat întotdeauna ceva care a schimbat viaţa acelui popor, acelei naţiuni.

Papa Ioan Paul al II-lea în timpul primei vizite în Polonia. Sfânta Liturghie în Piaţa Victoria, 2 iunie 1979, Varşovia.

întâlni pe om. Sunt călătorii de iubire, de pace, călătorii pentru Evanghelie, iar Evanghelia este Isus, aşadar sunt călătorii pentru Isus”. Desigur, fiecare dintre aceste călătorii a lăsat un semn. Oriunde a fost, Papa a lăsat întotdeauna ceva care a schimbat viaţa acelui popor, acelei naţiuni. Însă, călătoriile despre care putem spune că au schimbat geografia lumii au fost călătoriile în Polonia şi în alte ţări din Europa de Est. Călătoria în Polonia, din 1979, la un an după începerea pontificatului său, a zguduit cortina de fier şi i-a făcut pe toţi să perceapă începutul unei schimbări. Chiar în acea călătorie a spus: „Trebuie avut curajul de a rescrie o nouă istorie”. Şi tocmai acea călătorie a fost cea care a redat chipul unit al Europei, cu cei doi plămâni: Europa Orientală şi Europa Occidentală, cum spunea Ioan Paul al II-lea. Despre beatificarea lui Ioan Paul al II-lea s-ar putea spune că s-a făcut în timp record, că s-a aflat la inima lui Benedict al XVI-lea şi că a fost puternic dorită de poporul de credincioşi care a recunoscut sfinţenia Papei Wojtyła imediat după moartea sa. Care sunt trăsăturile care i-au creat faima de sfinţenie în ochii poporului? Primul care a crezut în sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea a fost cardinalul Joseph Ratzinger care, la funeraliile din Piaţa „Sfântul Petru”, l-a invocat


pe Ioan Paul al II-lea ca şi cum ar fi fost un sfânt, spunând înaintea tuturor: Părinte Sfânt, de la fereastra Cerului, binecuvântează-ne! În felul acesta se adresează unui sfânt şi este clar că aceste sentimente exprimate de Joseph Ratzinger, pe atunci cardinal, au aprins într-un fel, în inima tuturor, dorinţa de a-l vedea pe Ioan Paul al II-lea cât mai curând înălţat la cinstea altarelor. Devenit Papă, Ratzinger a accelerat timpii fără a se abate în vreun fel de la paşii unei cauze de beatificare, căci examinarea virtuţilor eroice a fost făcută cu atenţie, iar examinarea miracolului a fost foarte minuţioasă. Joseph Ratzinger a făcut aşadar o derogare doar în privinţa duratei, dar procedura de examinare a eroicităţii virtuţilor sale – din care a emers sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea – a rămas severă, riguroasă, ca pentru orice creştin, ca pentru orice botezat. Care este caracteristica sfinţeniei lui Ioan Paul al II-lea? Sigur, fiecare Fericit, fiecare Sfânt are particularitatea sa. În privinţa lui Ioan Paul al II-lea, cred că trăsătura predominantă este cea a curajului apostolic. Nu întâmplător pontificatul său a început cu strigătul: Deschideţi, ba mai mult deschideţi-i larg porţile lui Cristos! Nu vă fie teamă! De câte ori nu a spus tuturor, s-ar putea spune în orice parte a lumii: Nu vă fie teamă!? El însuşi a fost un om curajos într-un timp al marilor temeri. Epoca noastră este o epocă a neliniştilor, a frământărilor; este o epocă în care mulţi nu reuşesc să întrevadă viitorul. Ioan Paul al II-lea, ca om al lui Dumnezeu, ştia că viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, că indiferent de smintelile pe care le-ar putea face oamenii, istoria nu-i scapă niciodată din mâini lui Dumnezeu. A fost un om curajos; a fost curajos în predicarea Evangheliei chiar şi în ambientele ostile acesteia. A fost un om curajos în predicarea păcii; de câte ori nu a strigat de la fereastra sa: Pace! Nu declanşaţi războaie! Să nu mai fie războaie de acum înainte! Eu ştiu ce înseamnă războiul. Războiul nu rezolvă problemele, ci creează altele noi. Era nevoie de mult curaj pentru a striga acest apel în favoarea păcii în momente în care sufla vântul războiului. A fost un om curajos în apărarea

familiei într-o epocă în care s-a pierdut dualitatea fundamentală bărbat-femeie, mire-mireasă, tată-mamă. Şi când în 1994 a căzut şi şi-a fracturat femurul a spus: Accept această suferinţă şi o ofer pentru familii, pentru a invoca o protecţie specială a Domnului asupra familiilor.

Isus, şi nimeni altul, este cel care vă poate ajuta în împlinirea propriei vieţi”. Avea un mod de a le vorbi tinerilor care era exact ce trebuia în acel moment. Şi a fost de asemenea un om curajos în a-şi trăi boala. Azi toţi îşi ascund boala; tuturor le este frică de boală. Ba mai mult, în epoca noastră se moare în

Card. Angelo Comastri şi Anca Mărtinaş Giulimondi A fost un om curajos în a apăra viaţa. Se poate spune că enciclica sa Evangelium vitae este un strigăt în apărarea vieţii, a vieţii pe cale să se nască, a vieţii muribunzilor; a vieţii pe toate continentele, a vieţii sănătoase şi a celei bolnave. Ioan Paul al II-lea a apărat viaţa cu curajul unui Profet. Curajul său s-a manifestat şi în dialogul cu tinerii. Ioan Paul al II-lea s-a aruncat în mijlocul tinerilor şi a reuşit să-i reunească, să adune mulţimi inimaginabile de tineri. Era atât de frumos să-l vezi deja bătrân, cu dificultăţi de mişcare şi chiar de vorbire şi în acelaşi timp atât de capabil să comunice cu tinerii. Îmi amintesc încă de anul 2000. Era în luna august şi tinerii s-au reunit în Piaţa Sfântul Petru în vederea Zilei Mondiale a Tineretului (în acel an se celebra şi Jubileul tinerilor), iar Papa şi-a început discursul strigând: Pe cine căutaţi? A fost un mod extraordinar de a iniţia un discurs, de a cataliza imediat atenţia tuturor; şi-i am încă vii în memorie pe toţi acei tineri care-l priveau surprinşi, uimiţi de întrebarea Papei. Şi răspunsul Papei nu a întârziat: „Voi căutaţi libertatea. Isus este libertatea. Voi căutaţi bucuria, iar Isus este bucuria. Voi căutaţi demnitatea. Isus este demnitatea. Voi vreţi să vă realizaţi în viaţă:

izolare, acoperiţi şi ascunşi în spatele unor perdele. Ioan Paul al II-lea nu a ascuns nimic. A voit ca toţi să-i vadă boala şi a umplut-o de iubire, de bunătate, de dăruire, arătându-se mulţimii chiar şi în ultimele zile de viaţă. Pe 30 martie 2005, cu câteva zile înainte de a muri, a dorit să apară la fereastra din Piaţa Sfântul Petru pentru a da o ultimă binecuvântare, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Viaţa este frumoasă când se trăieşte pentru a face bine aproapelui”. Eram prezent la acel moment, am văzut acel gest şi mi-au venit în minte cuvintele Maicii Tereza de Calcutta care spunea: „Mulţi îmi spun că am făcut fericite multe persoane. Da, prin harul Domnului, aşa este, dar în timp ce-i făceam fericiţi pe alţii eu eram fericită în aceiaşi măsură. Şi eu îmi aflam bucuria, pentru că doar făcând bine altora se află propria bucurie şi fericire”. Iar Ioan Paul al II-lea ne-a spus acest lucru până în ultimul moment al vieţii. De aceea, după părerea mea, caracteristica sfinţeniei sale este curajul, curajul credinţei, al vestirii Evangheliei. Despre curajul ecumenismului…? Da, a avut curajul unui ecumenism plin de fineţe şi de fermitate în acelaşi timp. Ioan Paul al II-lea a dorit mult

Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

11


12

Ioan Paul al II-lea, Fericit unitatea creştinilor şi se poate spune că a murit cu un vis neîmplinit: visa să meargă în Rusia şi visa să meargă în China. Poate că Providenţa a rezervat altora aceste călătorii, dar suntem siguri că tot ceea ce a făcut nu poate decât să aducă roade. Vor aduce roade la timpul lor, ştie Domnul când. La fel şi călătoria în România, când toţi strigau: „Unitate! Unitate!…” Cât a fost de impresionat Sfântul Părinte! Am aflat că a fost atât de entuziasmat de acel strigăt încât a spus: „Auziţi? Auziţi? Este Duhul Sfânt cel care strigă, este Duhul Sfânt cel care voieşte unitatea”. În martie 2003 aţi predicat Exerciţiile Spirituale Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea şi Curiei Romane şi, aşa cum povestiţi în ultima carte, nu aţi uitat acele zile. Ne-aţi putea mărturisi amintirea cea mai dragă ce vă leagă de Ioan Paul al II-lea? Pentru mine a fost o emoţie copleşitoare să predic Exerciţii Spirituale Papei. Îl văd şi acum în Capela Sfântul Laurenţiu, într-o poziţie plină de devoţiune, ca un copil la Prima Sfântă Împărtăşanie, cu mâinile împreunate, în rugăciune şi în ascultarea meditaţiilor mele. Eram atât de emoţionat şi îmi simţeam inima bătând atât de tare… Îi vorbeam Papei! Chiar la stânga mea stătea Papa, iar în faţă îl aveam pe cardinalul Ratzinger. Vă puteţi imagina ce emoţie simţeam în acel moment. Dar, în legătură cu acele zile, am o amintire cu totul specială. La finalul

Exerciţiilor, Papa a dorit să mă întâlnească personal, direct. Mi-a spus: „Doresc să vă întâlnesc pentru a vă mulţumi şi a vă cere scuze pentru că nu vă pot invita la prânz”. Îl aştepta pe cardinalul Laghi pe care-l trimisese în Statele Unite pentru a discuta despre pace cu preşedintele Bush. Eu i-am răspuns: „Sfinte Părinte, nu trebuie să vă scuzaţi, îmi este suficient să vă pot întâlni pentru câteva momente”. Îl văd şi acum în biroul său. Era în 2003 şi era deja foarte marcat de boală. Când am intrat s-a ridicat în picioare, iar eu i-am spus: „Sfinte Părinte, nu vă ridicaţi, mă aşez eu în genunchi”. Iar el a continuat: „Pentru a vă fi recunoscător m-am gândit să vă dau o cruce ca a mea”. Eu, glumind, i-am răspuns: „Sfinte Părinte, e dificil să-mi daţi o cruce la fel ca a Sanctităţii voastre”. El a înţeles sensul şi surâzând a arătat spre crucea pectorală, spunându-mi: „E la fel ca aceasta”, şi a adăugat: „Cu siguranţă crucea pe care nu v-o pot da este mai preţioasă decât cea de aur pe care v-o dăruiesc”. Ei bine, acesta era Ioan Paul al II-lea. Eminenţă, există o caracteristică ce vă leagă în mod deosebit de Fericitul Ioan Paul al II-lea şi anume profunda devoţiune faţă de Maica lui Dumnezeu. S-ar putea imagina un pontificat al lui Ioan Paul al II-lea fără o atât de intensă devoţiune mariană?

De câte ori intru în Bazilica Sfântul Petru îmi îndrept privirea în partea dreaptă, spre Palatul Apostolic, şi văd imaginea „Maica Domnului Mater Ecclesiae”, un mozaic voit de Ioan Paul al II-lea în amintirea atentatului din 13 mai 1981. Ioan Paul al II-lea era profund convins că pontificatul său era intens marcat de protecţia Maicii Domnului. Când, în 1991, am fost primit pentru prima dată în audienţă de Papa împreună cu un grup de episcopi din regiunea Toscana, fiind numit episcop de puţin timp nu aveam o situaţie de prezentat Sfântului Părinte iar conversaţia noastră s-a desfăşurat spontan. La un moment dat, Papa mi-a spus: „Aveţi altceva să mă întrebaţi?” Neştiind ce să răspund, mi-a venit în minte această întrebare: „Sfinte Părinte, dacă nu sunt indiscret, pot să vă întreb cum aţi reuşit să călcaţi din nou în Piaţa Sfântul Petru după atentat?” Parcă-l văd. M-a fixat cu ochii lui albaştri şi mi-a spus: „Eu, în ziua aceea am simţit o mână asasină care împuşca pentru a mă ucide, dar am simţit şi o mână maternă care mă oprea pe pragul morţii. Din acea zi, fiecare zi este un dar pentru mine şi eu am datoria de a trăi fiecare moment pentru Isus, ţinând strâns” – şi-l văd încă cum făcea semn cu mâna – „ţinând strâns mâna Maicii Domnului”. Acesta este pontificatul lui Ioan Paul al II-lea: totul pentru Isus, ţinându-se strâns de mâna maternă a Maicii Domnului.

Un Papă al familiei Pr. Fabian MĂRIUŢ Multe sunt titlurile atribuite Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea de-a lungul pontificatului său de peste 26 de ani. De la pelerinul alb la conştiinţa lumii, de la papă învăţător la papă al speranţei, de la glasul săracilor la papă muncitor, de la papă al Maicii Domnului la atlet al lui Dumnezeu. Papă

al tinerilor sau papa boys a fost cel mai popular. La această înşiruire adaug şi titlul de papă al familiei de care se leagă un episod dramatic al vieţii Sfântului Părinte. Papa hotărâse înfiinţarea la Roma a Institutului pentru studii despre căsătorie şi familie, care astăzi îi poartă numele,


în ziua comemorării Sfintei Fecioare Maria de la Fatima, 13 mai 1981. Era chiar ziua atentatului. Anunţul înfiinţării va fi amânat pentru 13 octombrie în acelaşi an, tot o comemorare simbolică, dată la care se încheie şirul apariţiilor Maicii Domnului de la Fatima. În felul acesta Papa care ne-a vorbit cu atâta forţă despre evanghelia suferinţei, aşeza la baza fondării acestui loc de învăţământ şi cercetare suferinţa sa neprevăzută. Dar evanghelia suferinţei însemna pentru Papa nu atât durerea sa fizică, ci mai ales o durere spirituală. În 1994, Anul Internaţional al Familiei la Organizaţia Naţiunilor Unite, la una dintre rugăciunile Angelus, Ioan Paul al II-lea pune alături de evanghelia suferinţei şi ameninţările cu care se confruntă familia creştină, dar şi orice familie din lume în vremurile noastre. Era suferinţa păstorului pentru turma încredinţată. În Scrisoarea către Familii Papa Ioan Paul al II-lea învăţa că viitorul Bisericii trece prin familie, că parohia este o familie de familii, că Biserica vrea să educe la credinţă prin familie. De aceea am ales spre meditare două din afirmaţiile sale: „familia este calea Bisericii” şi „familia este prin ea însăşi o Veste bună” care, în opinia mea, sunt expresia spiritului profetic al succesorului lui Petru, cel care, din mila Domnului şi prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, avea să poarte Biserica din mileniul al II-lea în cel de-al III-lea. Afirmaţiile se completează una pe alta şi sunt, totodată, un strigăt de speranţă şi o chemare la a redescoperi frumuseţea familiei. Prin „familia este calea

Bisericii” fără îndoială că Papa nu se gândea doar la umbrele familiei ci mai ales la luminile sale – după titlul părţii I a documentului Familiaris consortio: Lumini

iubirea să poată fi împărtăşită. Iată motivul pentru care familia este celulă a Bisericii şi a societăţii. În Catehezele despre iubirea umană, desfășurate la

Familia este prin ea însăşi o Veste bună

şi umbre. Umbrele vin din partea forţelor distructive care atentează la temelia familiei, pe când luminile vin din efortul de a redescoperi şi recupera natura autentică şi misiunea familiei. Întoarcerea Bisericii către familie e ca o adevărată întoarcere acasă, o redescoperire a învăţăturii patristice despre familie ca Biserică domestică. Doresc să elimin riscul de a lăsa să se înţeleagă că întoarcerea acasă înseamnă închiderea în casă. Ar fi calea falimentului. Familia este locul în care se primeşte, se dăruieşte şi se învaţă iubirea. Iubirea ne-a fost dată pentru a fi împărtăşită. Ea nu poate fi închisă între patru pereţi, nici chiar într-o parohie, nici măcar într-o dieceză. Familia este locul în care se construiesc legături (soţ-soţie; părinţi-copii; bunici-nepoţi) pentru ca

audiențele de miercuri între 1979-1984, Papa aducea în atenţie un argument de natură biblică. La crearea Evei din coasta lui Adam (Gen 2,22), versiunea ebraică a Bibliei nu se referă la a modela sau a plăsmui ca în greacă, ci la a edifica, a construi. Verbul banah aminteşte intervenţia cu totul specială a lui Dumnezeu la crearea femeii. Verbul lasă să se înţeleagă că adevărata casă nu este atât edificiul cât dăruirea şi primirea reciprocă dintre un bărbat şi o femeie. Banah trimite la îmbrăţişarea dintre două persoane. Adevărata casă a soţilor este spaţiul pe care şi-l lasă unul altuia, este primirea şi dăruirea lor reciprocă. Astfel ei sunt chemaţi să devină cort, lăcaş, acoperiş, unul altuia şi împreună faţă de copii şi faţă de aproapele. În altă ordine de idei

Actualitatea Creştină - mai 2011

- pentru faptul că familia este în ea însăşi o Veste bună – casa devine primul loc al evanghelizării. Aici se stabilesc primele relaţii, au loc primele celebrări, aici se învaţă dărnicia. Dărnicia, după cum putem înţelege din Evanghelie, depinde mai ales de lepădarea de sine, de a şti să-ţi pierzi viaţa. Familia este primul loc în care se învaţă că dacă „bobul de grâu căzut în pământ nu moare, nu poate aduce roade” (In 12,24), în care se înfrânge egoismul, falsa autoconservare, prin dăruire. În încheiere amintesc că Sfântul Părinte ne-a lăsat şi o teologie a căsătoriei şi a familiei. În scrisoarea Familiaris consortio, Papa vede familia nu doar ca obiect dar şi ca subiect al pastoraţiei, chemând-o să fie protagonistă în primirea şi dăruirea credinţei. În acest document de la a cărui publicare se împlinesc treizeci de ani se reia în mai multe rânduri învăţătura despre ceea ce este familia în sine: «în planul lui Dumnezeu creator şi mântuitor, familia descoperă nu numai „identitatea” sa, ceea ce „este”, dar şi „misiunea” sa, adică ceea ce poate şi trebuie „să facă”. Misiunile pe care familia este chemată de Dumnezeu să le dezvolte în istorie, decurg din însăşi fiinţa ei şi sunt reprezentate prin dezvoltarea dinamică şi esenţială. Orice familie descoperă şi află în ea însăşi strigătul neîncetat care defineşte demnitatea şi responsabilitatea ei: familie, „devii” ceea ce „eşti”!». În viziunea Papei Ioan Paul al II-lea familia este Veste bună şi cale în măsura în care devine în permanenţă ceea ce este.

Ioan Paul al II-lea, Fericit

13


14

Ioan Paul al II-lea, Fericit

O „breşă” în cer Liturgia, conform lui Ioan Paul al II-lea Wilhelm TAUWINKL Papa Ioan Paul al II-lea a fost cunoscut în lume mai ales pentru implicarea sa în strategii geopolitice, în susţinerea drepturilor omului şi în denunţarea oprimării. De la primele sale călătorii apostolice, el a atras mulţimi de oameni şi audienţă TV mai mult decât orice politician, ceea ce a făcut necesară recurgerea la stadioane pentru organizarea celebrărilor liturgice prezidate de el. S-ar putea naşte chiar întrebarea dacă la o Liturghie a Sfântului Părinte, cum a fost cea din Parcul Izvor din data de 9 mai 1999, la care au participat cca. 500.000 de credincioşi, mai sunt posibile participarea lăuntrică şi spiritul de rugăciune. Cei care au fost atunci de faţă cunosc răspunsul: Papa Ioan Paul al II-lea avea, într-adevăr, capacitatea de a prezida o astfel de adunare liturgică impresionantă şi de a călăuzi rugăciunea unei mulţimi imense; fără îndoială, îi stătea alături Cel prezent în mijlocul celor adunaţi în numele Lui. Aşadar, la

cifrele menţionate în Mt 18,20 putem adăuga oricâte zerouri, fără ca semnificaţia să se diminueze. Mai puţin cunoscut este faptul că, pe lângă această înzestrare „practică” legată de Liturgie, Papa Ioan Paul al II-lea a abordat această temă şi la nivelul reflecţiei teologice. Astfel, el a dedicat Liturgiei Enciclica Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), pri-

Papa Ioan Paul al II-lea avea capacitatea de a prezida o adunare liturgică impresionantă şi de a călăuzi rugăciunea unei mulţimi imense; fără îndoială, îi stătea alături Cel prezent în mijlocul celor adunaţi în numele Lui.

vind raportul dintre Euharistie şi Biserică, şi Scrisoarea Dominicae cenae (24 februarie 1980), privind misterul şi cultul Euharistiei; de asemenea, mai multe Scrisori apostolice: Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), cu prilejul celei de-a XXV-a aniversări a Constituţiei Sacrosanctum concilium; Misericordia Dei (2 mai 2002), privind anumite aspecte ale celebrării Sacramentului Pocăinţei; Spiritus et sponsa (4 decembrie 2003), cu prilejul celei de-a XL-a aniversări a Constituţiei amintite; Mane nobiscum Domine (7 octombrie 2004) pentru Anul Euharistiei (oct. 2004 – oct. 2005). Unul dintre cele mai recente astfel de documente este intitulat sugestiv Spiritus et sponsa („Duhul şi Mireasa”), cu trimitere la Ap 22,17: Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cel ce aude să spună: „Vino!” Şi cel însetat să vină. Şi cine voieşte, să primească în dar apa vieţii. Explicaţia acestui titlu


ne oferă şi o definiţie teologică a Liturgiei: „Ce este Liturgia dacă nu glasul la unison al Duhului Sfânt şi al Miresei – Sfânta Biserică – ce-i strigă Domnului Isus «Vino!»? Ce este Liturgia dacă nu acel izvor curat şi veşnic de «apă vie», din care tot cel însetat poate sorbi, fără plată, darul lui Dumnezeu?” (nr. 1). Pornind de la această concepţie înaltă privind Liturgia, Papa Ioan Paul al II-lea aprofundează locul acesteia ca „izvor şi culme” a vieţii Bisericii (cf.

Sacrosanctum concilium, 10): Biserica, însufleţită de Duhul Sfânt şi trăindu-şi misiunea ca un semn al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii oamenilor, îşi află în Liturgie cea mai înaltă expresiei a realităţii ei tainice. Liturgia deschide o „breşă” în Cer, iar cântarea credincioşilor se uneşte cu imnul veşnic de laudă al Ierusalimului ceresc (cf. Spiritus et sponsa, 16). În încheierea acestei scrisori apostolice, Ioan Paul al II-lea îşi

doreşte ca în Biserică să se dezvolte „o spiritualitate liturgică, prin care să se conştientizeze faptul că Cristos este Cel dintâi Liturg, care nu încetează să lucreze în Biserică şi în lume, în virtutea Misterului pascal celebrat neîncetat şi care-şi asociază Biserica în lauda Tatălui, în unitatea Duhului Sfânt” (ibid.). Trăind acum aceste mistere „pe viu”, Fericitul Papă va mijloci, desigur, acest har pe care şi-l dorea dăruit Bisericii.

Profet al vremurilor noi Volum publicat cu prilejul beatificării Papei Ioan Paul al II-lea, 1 mai 2011 EARCB, Bucureşti 2011, 150 pag.

Volumul colectiv de studii Profet al vremurilor noi este o lucrare „grea”. Această greutate îi vine din extrema complexitate a problematicii abordate, ori mai bine zis din extrema densitate pe suprafaţă de pagină tipărită a numărului de idei – adesea contrastante – aduse în discuţie: libertate şi totalitarism, demnitatea omului şi cultura morţii, ideologiile secolului XX şi Fatima, Est şi Vest, păcat şi mântuire, întâlniri dramatice şi cotituri epocale la nivel cultural, politic, teologic şi filosofic... Ioan Paul al II-lea, Karol cel Mare – cum a fost numit de unii – a fost mare tocmai prin aceea că a îmbrăţişat, curajos şi neobosit, toată viaţa, această imensă problematică pe care a scos-o la iveală agitatul nostru sfârşit de mileniu. Şi în această tulbure epocă contemporană, de perpetuă tranziţie, în care atâţia cad pradă unei mentalităţi mult prea superficiale ce afirmă că este spre binele nostru ca Dumnezeu să fie izolat întrun colţ cât mai prăfuit şi întunecos, ori chiar scos afară cu totul, în această epocă prezentul volum ne aduce în faţă figura lui Ioan Paul al II-lea, care printr-o mobilizare colosală – ca intelectual, ca papă şi ca om – ne spune iar şi iar, cu glas puternic şi limpezime care nu şovăie, că numai Dumnezeu poate salva lumea. În deschiderea volumului se află o evocare semnată de Arhiepiscopul Ioan Robu care începe simplu şi adevărat cu cuvintele: „Dumnezeu mi-a dat harul să întâlnesc sfinţi în viaţa mea...”. Evocarea se încheie cu o rugăciune de încredinţare acelui Papă aflat acum printre Fericiţii din cer şi care „venind la noi, ne-a onorat ţara şi pe noi toţi fără deosebire”. Urmează patru studii: Wilhelm Dancă, „Ioan Paul al II-lea, un Papă contrar sistemelor totalitare şi aproape de români”; Fabian Măriuţ, „Ioan Paul al II-lea, teologul”; Tereza-Brînduşa Palade, „Demnitatea răscumpărată: umanismul creştin al Papei Ioan Paul al II-lea în Redemptor hominis şi

Fides et ratio”; Emil Moraru, „Caritatea în învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea”. Autorii se referă, pe rând, la aspecte esenţiale legate de figura lui Ioan Paul al II-lea, îmbinând meditaţia filosofică ori teologică cu elemente semnificative din biografia Papei, astfel încât cititorului i se dezvăluie în acelaşi timp atât panorama gândirii, cât şi traiectoria destinului pământesc al celui care a fost Karol Wojtyła (foarte binevenit, în completare, fiind tabelul cronologic de la sfârşit). Volumul se încheie cu articolul Monseniorului Anton Lucaci, „Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, o experienţă spirituală ce trebuie păstrată şi transmisă”. Autorul oferă detalii preţioase privind modul în care s-a putut realiza această vizită şi impactul ei asupra „visului profetic” al lui Ioan Paul al II-lea în ajunul Anului Sfânt care pregătea intrarea în Mileniul III. În momentul despărţirii de România, Papa a spus: „Evenimentul spiritual pe care l-am trăit […] este o experienţă de păstrat şi de transmis, în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce părăsesc acest iubit pământ”. Aşa cum spuneam la început, Profet al vremurilor noi este o lucrare „grea”, dar nu greu de receptat pentru cititorul consecvent. Fără a fi facile, studiile sunt articulate, incitante, aruncând mereu lumini neaşteptate asupra unor aspecte care ne privesc direct, dar toate legate de figura gigantică a Papei Ioan Paul al II-lea: istoria ultimilor 20 de ani; libertate şi responsabilitate în faţa provocărilor consumismului; nevoia de unitate pe fondul unei tot mai mari lipse de coeziune; lupta dintre sfinţenie şi birocraţie; binele comun şi – nu cel din urmă – binele particular al sufletului fiecăruia dintre noi, destinul nostru în veşnicie.

Actualitatea Creştină - mai 2011

Liana GEHL Ioan Paul al II-lea, Fericit

15


16

Ioan Paul al II-lea, Fericit


Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

17


18

Ioan Paul al II-lea, Fericit

Ioan Paul al II-lea şi mass-media Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI Deşi au trecut şase ani de la moartea sa, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a lăsat în noi o amintire mereu vie. Memoria colectivă îl conservă ca pe o persoană puternică care a luptat mereu pentru apărarea drepturilor omului, iar în această luptă s-a folosit de cuvânt şi imagine prin intermediul mass-media. Când nu a mai putut articula cuvântul, în ultimele luni din viaţă, această imagine a bătrânului Papă bolnav, gârbovit şi incapabil să meargă, a transmis un puternic mesaj despre acceptarea bolii, a suferinţei şi a bătrâneţii. Un papă mediatizat Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a fost un personaj mediatizat. Oriunde mergea, orice făcea sau orice spunea se transforma într-o ştire, adică „făcea ştirea”, cum s-ar spune în limbaj gazetăresc. Nici o altă personalitate a secolului trecut nu a fost atât de mediatizată. Cu siguranţă, Papa Ioan Paul al II-lea a fost un papă sui generis din mai multe motive, printre care faptul că nu era italian, iar lucrul acesta nu se mai întâmplase de la moartea olandezului Adrian al VI-lea, din 1523. El a fost „primul” şi pentru o serie de elemente biografice: a fost primul papă polonez, papă care provenea dintr-o ţară comunistă, unicul care a fost actor şi muncitor în fabrică, primul papă rănit într-un atentat, primul care a intrat într-o sinagogă, primul care a făcut 104 călătorii internaţionale şi 146 în Italia. În afară de acestea, pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a avut cel mai

mare impact comunicativ şi aceasta se datorează, pe de o parte, capacităţii sale comunicative care a reuşit să atragă atenţia mondială asupra sa, iar pe de altă parte, se datorează raportului său cu media. Maestrul conferinţelor de presă ad-hoc Încă de la începutul pontificatului, s-a deosebit de predecesorii săi prin frecventele schimbări de program a ceremonialelor prevăzute. De exemplu, după alegerea lui ca Papă, s-a întâlnit cu cei 1500 de ziarişti veniţi la Roma pentru a urmări îndeaproape Conclavul. Înainte de a părăsi aula binecuvântărilor, dând peste cap toate ritualurile, a ţinut o conferinţă de presă ad-hoc, oprindu-se şi discutând cu ziariştii de la presa scrisă, radio sau televiziune. Dădea mâna cu fiecare şi răspundea la orice întrebare. Uneori, se întâmpla să ia chiar el în mână unul dintre microfoanele îndreptate spre el pentru a se auzi mai bine. Cunoştea foarte bine câteva limbi străine: ziariştilor polonezi, li se adresa bineînţeles în poloneză, nemţilor în germană, vorbitorilor de engleză în limba engleză, celor de limbă franceză, în franceză, italienilor în italiană, spaniolilor în spaniolă. Astfel de conferinţe de presă ad-hoc au fost foarte multe pe parcursul pontificatului său, unele chiar şi la 10.000 de metri altitudine, când zbura cu avionul pe deasupra Oceanelor, a Saharei sau a Siberiei. De multe ori îi lua prin surprindere chiar şi pe ziarişti care abia aveau timp să-şi pregătească microfoanele sau telecamerele ca să imortalizeze momentul. Accepta fără nici o reţinere orice tip de întrebare despre viaţa bisericii, despre hirotonirea femeilor, despre celibatul preoţilor, despre finanţele Vaticanului, despre costurile călătoriilor papale sau despre politica internaţională. Apărarea libertăţii presei Din experienţa sa tristă din perioada comunismului din Polonia, Sfântul Părinte ştia foarte bine ce înseamnă îngră-


direa presei şi, de aceea, era foarte sensibil când se punea problema libertăţii presei. Libertatea autentică constă, conform gândirii sale, într-o „sinteză vitală între autonomie, adevăr, sensul binelui comun şi sensul responsabilităţii”. Drept urmare, le amintea deseori ziariştilor despre obligaţia morală de a căuta adevărul, de a fi oneşti, de a se ţine departe şi de a rezista presiunilor din partea celor bogaţi sau a acelora care se află la putere. Papa Ioan Paul al II-lea a cunoscut foarte bine resursele pozitive, dar şi pericolele instrumentelor de comunicare în masă. De aceea, prin îndemnurile sale, a încercat să ne pună mereu în gardă în ceea ce priveşte abuzul în folosirea lor, insistând asupra mesajului pentru public, ce nu trebuie trădat de canalul prin care este transmis, şi punând accentul pe norma generală a comunicării: şi anume valorizarea persoanei umane.

El a deschis uşa Internetului la Vatican Cu Papa Ioan Paul al II-lea, am putea spune că şi internetul, ultimul venit între mijloacele de comunicare în masă, a intrat pe uşa Vaticanului. Era în ziua de 22 noiembrie 2001, când cu un click pe computerul său portabil, Papa Wojtyla expedia pentru prima oară prin e-mail în diecezele îndepărtate un document abia semnat. Era vorba de exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Oceania. Cu acel click, Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost mereu interesat de această formă modernă de comunicare, a oficializat internetul ca pe o „nouă frontieră” pentru misiunea Bisericii. Câţiva ani mai târziu ne îndemna să nu „ne fie frică să înaintăm în larg în vastul ocean de informaţii” (Dezvoltarea rapidă, 2005).

Reţelele de socializare – O provocare pentru comunicarea Bisericii Catolice Întâlnirea naţională a operatorilor din mass-media catolice Ajunsă la cea de a XI-a ediţie, Întâlnirea Naţională a Operatorilor din Mass-media Catolice (INOMC) din acest an a fost dedicată reflecţiei asupra „Reţelelor de socializare – O provocare pentru comunicarea Bisericii Catolice”. INOMC 2011 s-a desfăşurat în perioada 9-12 mai la Mănăstirea călugărilor carmelitani desculţi de la Ciofliceni (Snagov), sub egida Comisiei Media a Conferinţei Episcopilor Catolici din România (CER). La Întâlnire au participat 24 de persoane implicate în mass-media catolice din România, din diferite dieceze, eparhii şi ordine religioase. La lucrările INOMC a fost prezent şi Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, responsabil pentru mass-media în Conferinţa Episcopală Română. La reflecţia asupra temei întâlnirii şi-au adus o contribuţie importantă conferenţiarii: Cristian Manafu (www.manafu.ro) – Social Media în România; Pr. Antonio Spadaro S.I. (www.cyberteologia.it) – Cum schimbă internetul (web 2.0) modul de a gândi şi de a trăi credinţa; Juan Narbona (web editor, www.opusdei.org) – Social Media Strategy: O propunere pentru Biserică; Leo Spadaro (consultant, Serviciul Internet al Conferinţei Episcopilor Catolici din Italia) – Web 2.0.: O oportunitate pentru comunităţile creştine; Pr. Paolo Padrini (www.ibreviary.com) – O mărturie tehnologică (via Skype); Christian Scholtes (consultant, Hermes Advisors) – Ipostaze şi „apostaze” în spaţiul virtual; Maria Garcia şi German Bustamante (School of Journalism, University of Missouri) – Comunicarea prin Social Media (via Skype). „La nivel mondial România ocupă locul al patrulea în ce priveşte viteza de navigare pe internet şi sunt peste trei milioane de români care au un profil pe Facebook. Lumea digitală, aşa cum a afirmat şi Papa Benedict al XVI-lea, este un nou continent, un nou spaţiu al misiunii de evanghelizare. Şi dacă până acum prezenţa Bisericii pe internet era considerată un optional, acum e un lucru absolut necesar”, a declarat Pr. Francisc Dobos, secretar al Comisiei media din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România. Comunicat de presă al CER, nr. 29/12.05.2011 Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

19


20

Ioan Paul al II-lea, Fericit

Amintiri inedite de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România Mons. Anton LUCACI Radio Vatican Slăbiciune pentru România Prima invitaţie de a întreprinde o călătorie apostolică în România a fost adresată Papei oral, de către episcopii catolici de ambele rituri, veniţi la Roma şi primiţi împreună sâmbătă, 23 martie 1991, la încheierea vizitei lor ad limina Apostolorum, prima de acest gen pe care episcopatul a putut-o efectua după 43 de ani de absenţă. Cred că respectiva invitaţie a fost, mai curând, de politeţe, decât oficială şi convinsă, pentru că altele erau problemele pastorale mai grave şi mai urgente în Bisericile lor locale. Cu acea ocazie mi-am dat seama pentru prima dată că Papa Ioan Paul al II-lea are o slăbiciune, dacă se poate spune aşa, pentru România, nutrind pentru ţara noastră, pentru poporul nostru, o mare admiraţie şi o anume recunoştinţă. Am putut constata acest lucru cu diferite ocazii, de-a lungul anilor, dar el reiese şi din discursuri. Asistentul Papei pentru limba română Se apropia Paştele, duminică 4 aprilie 1999, cu programul liturgic intens şi împovărător pentru Sfântul Părinte din Săptămâna Sfântă. În sâmbăta de dinaintea Duminicii Floriilor s-a stabilit că luni după Paşti va trebui ca eu să-l asist pe Sfântul Părinte la lectura discursurilor în limba română. După amiază, în timp ce ceilalţi prelaţi ieşiseră deja pe hol, m-am apropiat ultimul să-l salut pe Papa. El mi-a luat mâinile într-ale sale şi mi-a spus: „Mă încredinţez în mâinile Dv.”. După modul în care s-au desfăşurat discuţiile, mi s-a părut că vorbele Papei se refereau la o încredinţare mai amplă şi mai profundă. Îmi amintesc bine că, în timpul

Săptămânii Sfinte, după Calea Crucii de la Colosseum din Vinerea Mare, renunţând la textul scris, transmis redactorilor de la Radio Vatican, Papa a vorbit liber, comentând cuvintele lui Isus pe Cruce: „Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Lc 23,46). Sunt sigur că a făcut aceasta cu gândul la vizita apostolică din România. Cunoştea bine dificultăţile. În cele 35 de ore de pregătire a lecturii discursurilor, care se schimbau adesea, deci trebuiau reluate, miam dat seama cu ce stare de spirit aborda Papa călătoria în România: încredinţându-se întru totul în mâinile lui Dumnezeu. În timpul celor trei dejunuri de lucru, care au durat fiecare peste două ore, în prezenţa a trei sau patru persoane de diferite naţionalităţi, competente în domeniu, Sfântul Părinte se informa despre tot: geografie, istorie, formarea poporului român, cultură – muzică, literatură, arte, creştinism, Biserici, alte religii prezente, viaţa pastorală în diferitele Biserici, spiritul şi obiceiurile poporului. Voia să ştie tot. Asculta şi, din când în când, punea scurte întrebări. În timpul repetiţiilor de lectură, Papa se oprea uneori, obosit, şi mă întreba, adresându-se întotdeauna cu „Dumneavoastră”: „Dv. credeţi că o să meargă?” Dacă lectura mergea bine, spuneam să continuăm. El, însă, voia să înţeleagă sensul. Era, pentru el, o problemă de conştiinţă: să transmită cuvântul, să comunice, să nu mimeze. Grădina Maicii Domnului „Cu mare bucurie ajung astăzi în România, naţiune foarte dragă mie, pe care voiam să o vizitez de multă vreme… Iată-mă în sfârşit printre voi, ca pelerin al credinţei şi al speranţei”.

Cu aceste cuvinte calde, subliniate de acel „în sfârşit”, îşi începea Ioan Paul al II-lea primul discurs în România, în timpul ceremoniei de bun venit desfăşurată la aeroportul Băneasa din Bucureşti, vineri, 7 mai. A mai adăugat: „Această vizită a mea doreşte să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut atâta importanţă pentru istoria creştinismului în regiune”. Episcopul Romei salută România drept „ţară care este o punte între Răsărit şi Apus, răscruce între Europa centrală şi cea răsăriteană” şi o cinsteşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”. De unde provine această denumire? La începutul anilor ’90 găsisem o foaie îngălbenită, scrisă în româneşte, într-o carte a redacţiei româneşti a postului Radio Vatican. Vorbea despre devoţiunea poporului român faţă de Maica Domnului. Se explica faptul că românii nu şi-au numit ţara Regnum Mariae, socotind aceasta o construcţie prea omenească, nu au invocat-o pe Maica Domnului cu titlul de „Regină” – Regina Romaniae, Regina Moldaviae – decât rareori, dar au spus „Maica Domnului”, iar ţara aşezată sub patronajul ei au numit-o „Grădina Maicii Domnului”. Când Secretariatul de Stat mi-a cerut câteva informaţii utile de introdus în discursurile Papei, al căror original este, în cea mai mare parte, în limba română, am propus şi titlul de „Grădina Mariei” şi „Grădina Născătoarei de Dumnezeu”. Dar necazul era că nu mai găseam documentul din care mă inspirasem. Ajunsesem să mă îndoiesc că era adevărat. Dar lucrurile erau deja aranjate. În sfârşit, am găsit, nu foaia îngălbenită, ci o


informaţie într-o carte a bibliotecii postului Radio Vatican, în care se pot citi cele ce urmează: Începând din secolul al XIII-lea, pietatea mariană era deja înrădăcinată în viaţa familială şi socială, în ciuda unor situaţii istorice complexe des tul de frecvente. Ortodocşi şi catolici, atât de rit latin, cât şi de rit bizantin, erau atât de uniţi în cinstirea Maicii Domnului, încât, pe bună dreptate, România era numită „Grădina Născătoarei de Dumnezeu”. Istoria ulterioară a monahismului confirmă acest lucru într-un episod deosebit de sugestiv. În timpul domniei voievodului Ştefan cel Mare (†1504), un pustnic pios pe nume Iosif, venit de la malul Iordanului şi refugiat pe munţii româneşti, în apropiere de Bistriţa,

s-a hotărât într-o zi, împreună cu tovarăşii săi, să pornească spre Muntele Athos, „grădina devoţiunii mariane”, dar Fecioara i s-a arătat şi i-a poruncit să se întoarcă, fiindcă şi această ţară este grădina ei (Attilio Galli, Madre della Chiesa nei cinque continenti. Primo atlante mariano „Maica Bisericii pe cinci continente. Primul atlas marian”, Ed. Segno,

Udine 1997, pag. 275, cu trimitere la S. Salaville, Liturgies orientales, Paris 1942, pag.421-423). *** Timpurile se maturizează din ce în ce mai mult: nu mai este loc pentru animozități și ranchiună. Poporul lui Dumnezeu face presiuni asupra responsabililor săi religioși, pentru că a ales: „Unitate!” Iar aceasta s-a întâmplat în zilele de 7, 8 și 9 mai – ca un triduum pascal în România, țară numită de Arhiepiscopul catolic de București „pământ de har și de păcat, pământ de victorii și de căderi, pământ ca oricare altul, dar, pentru noi, pământ sfânt” (Cuvântul Arhiepiscopului Mitropolit romano-catolic de București, Ioan Robu, la Liturghia catolică din Parcul Izvor).

Deschiderea faţă de alte religii şi dorinţa de unitate a creştinilor, o prioritate a pontificatului lui Ioan Paul al II-lea Cristina ŞOICAN Ioan Paul al II-lea a fost un Pontif care a marcat istoria lumii. Pontificatul său (octombrie 1978 - aprilie 2005) a fost al treilea ca lungime din istoria Bisericii, după cel al Sfântului Petru (aproximativ 35 de ani) şi al Papei Pius al IX-lea (31 de ani). Dar nu durata a fost aceea care a dat valoare Pontificatul acestui Papă slav. Dintre preocupările sale majore putem menţiona fără ezitare forţa cu care a relansat mesajul creştin în lume şi deschiderea plină de respect faţă de celelalte religii, dialogul ecumenic

dintre diversele confesiuni ale religiei creştine şi cu alte religii. O prioritate a pontificatului său Considerând ecumenismul un angajament „ireversibil” al Bisericii Catolice iar deschiderea faţă de celelalte mari religii ale lumii o prioritate a pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a deschis o nouă cale de dialog cu evreii şi cu musulmanii. A fost primul Papă care a vizitat o sinagogă (Sinagoga din Roma, la 13 aprilie 1986, şi Zidul

Plângerii din Ierusalim, la 26 martie 2000) şi o moschee (Moscheea Omayyad din Damasc, Siria, în mai 2001); a fost primul Papă care a vizitat o ţară majoritar ortodoxă (România, mai 1999). În spiritul deschiderii sale pline de iubire faţă de celelalte religii, Papa a organizat întâlniri ecumenice în care i-a implicat pe liderii religiilor lumii, a creat ocazii de întâlnire, dar întotdeauna a stabilit în mod clar limitele: nu trebuie să fie

Actualitatea Creştină - mai 2011

nimic forţat şi nici dorinţă de prozelitism. În acest sens, cele mai importante două evenimente, ambele sub semnul rugăciunii pentru pacea lumii, s-au desfăşurat la Assisi. Au fost două întâlniri – în octombrie 1986 şi în ianuarie 2002 – între toţi reprezentanţii religiilor Ioan Paul al II-lea, Fericit

21


22

Ioan Paul al II-lea, Fericit lumii. Pontiful s-a rugat împreună cu ortodocşii, cu protestanţii, cu evreii, cu şintoiştii, cu musulmanii şi cu reprezentanţii altor religii. În felul acesta, Bazilica Sfântului Francisc de Assisi a devenit simbol al păcii şi iubirii universale. Episcopul Romei, slujitor al unităţii „Episcopul Romei trebuie să asigure comuniunea tuturor Bisericilor. În această calitate, el este cel dintâi dintre slujitorii unităţii” (Ut Unum Sint, 94). Acesta este unul dintre pasajele fundamentale ale acestei enciclice a Papei Ioan Paul al II-lea. Exprimă angajarea spre ecumenism, pe care Papa a urmat-o neobosit şi fără şovăire de-a lungul întregului său pontificat. Unitatea poporului creştin, deplina comuniune între Bisericile creştine – acesta a fost scopul pentru realizarea căruia Ioan Paul al II-lea a înţeles că trebuie să-şi canalizeze forţa, rugăciunea şi energia sa. La un an după alegerea ca succesor al lui Petru, Papa merge la Istanbul pentru a se întâlni cu Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Dimitrios I. A fost „o călătorie aposto-

lică, menită să fie martoră a dorinţei pline de hotărâre de a merge înainte pe calea ce conduce la deplina unitate a tuturor creştinilor”, explica atunci Pontiful. După trei ani, devine protagonistul unui eveniment fără precedent – merge în Marea Britanie pentru a se întâlni cu primatul anglican, Robert Runcie, Arhiepiscop de Canterbury, împreună cu care semnează o declaraţie comună. Bisericile orientale, Biserici surori Pontiful a privit cu speranţă spre Bisericile ortodoxe orientale, pe care le considera „Biserici surori”. În 1985, dedică enciclica Slavorum Apostoli Sfinţilor Ciril şi Metodiu, evanghelizatori ai popoarelor slave. Afirmă în mod profetic că orientul şi occidentul Europei sunt „cei doi plămâni” cu care Biserica şi Bătrânul Continent trebuie să înceapă din nou să respire. După căderea Zidului Berlinului, Papa convoacă un sinod special la care invită delegaţii fraterne ale altor Biserici. Răspunde doar Patriarhul de Constantinopol. Dar Papa nu se descurajează: în 1995, în Republica Cehă, la

Olomouc, în numele tuturor catolicilor cere iertare pentru nedreptăţile săvârşite împotriva fraţilor creştini. În acelaşi an semnează Scrisoarea apostolică Orientale Lumen, considerată aproape un act de iubire a acestui Papă slav faţă de moştenirea culturală şi liturgică a creştinătăţii orientale. Dar anul 1995 este considerat a fi anul enciclicei Ut unum sint, referitoare la angajarea ecumenică. Un an mai târziu îi primeşte în Vatican, cu iubire fraternă, pe Catolicosul armenilor, Karekin I, şi pe Arhiepiscopul de Canterbury, George Carey, alături de care îşi exprimă speranţa unor noi paşi spre deplina unitate. Efortul Papei Ioan Paul al II-lea este marcat de gesturi şi cuvinte curajoase, care exprimă convingerea că drumul ecumenic trebuie să se bazeze mai ales pe „convertirea inimii” şi pe „purificarea memoriei”. Un drum trasat de Conciliul Vatican II, drum pe care Biserica trebuie să meargă cu siguranţă: „Prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării ecumenice, dispunându-se astfel să asculte glasul Duhului Domnului” (Ut unum sint, nr.3).

Apropierea de luterani Şi alătruri de luterani Papa Wojtyla a făcut paşi importanţi spre unitate. La 31 octombrie 1999, la Augsburg, a fost semnată Declaraţia comună între Biserica Catolică şi Federaţia Luterană Mondială, document ecumenic asupra „îndreptăţirii”. Documentul este „o contribuţie importantă la purificarea memoriei istorice şi la mărturia comună”, afirma atunci Papa. În ultimul secol, evidenţia Pontiful cu altă ocazie, s-au făcut paşi încurajatori pe calea ecumenismului: „Secolul nostru a văzut cum a încolţit şi a dat rod mişcarea ecumenică în care Duhul Sfânt a făcut să fie angajaţi membri ai diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale care să caute calea dialogului pentru restabilirea deplinei unităţi”. De neuitat rămâne anul 1999 când a avut loc vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România, ţară majoritar ortodoxă, şi istorica îmbrăţişare cu Patriarhul Teoctist. După doar câteva luni, în Anul Marelui Jubileu, Ioan Paul al II-lea scria una dintre cele mai luminoase pagini ale ponti-


face să pregustăm, într-o anumită măsură, bucuria deplinei comuniuni. Este tot mai clar faptul că unitatea este în primul rând un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l cerem neîncetat, în umilinţă şi adevăr”. Şi încă o dată, acest Papă al cărui moto a fost Totus Tuus (Îţi aparţin în întregime [Marie]), o invoca pe Sfânta Fecioară, Maica Bisericii, să ne ajute să depăşim toate obstacolele şi să obţină cât mai curând darul unităţii creştinilor. Un dar încă aşteptat şi dorit! ficatului său: pe 18 ianuarie, Papa, vizibil obosit şi slăbit, deschidea Poarta Sfântă a Bazilicii San Paolo Fuori le Mura (Sfântul Paul în afara zidurilor). Alături de el erau atunci Mitropolitul ortodox Athanasios şi Arhiepiscopul de Canterbury, John Carey. În predica sa, Pontiful invoca şi atunci unitatea creştinilor: „Unitate! Unitate! Acest strigăt l-am auzit la Bucureşti, în timpul vizitei care este încă prezentă în aminitirea mea. Unitate! Unitate! striga poporul adunat în timpul celebrării euharistice. Toţi

creştinii: catolici, ortodocşi, protestanţi, evanghelici, toţi strigau împreună: Unitate! Unitate! Mulţumesc pentru această voce mângâietoare a surorilor şi fraţilor noştri”. Printre regretele Papei Ioan Paul al II-lea, neobosit promotor al unităţii creştinilor, s-a aflat neputinţa de a vizita Rusia. Când nu a mai existat opoziţie din partea Uniunii Sovietice, s-a izbit de opoziţia Patriarhului ortodox al Moscovei. Chiar şi în acest context, Sfântul Părinte nu a încetat să facă gesturi de reconciliere: la 28 august

2004 i-a oferit lui Alexei al II-lea icoana Sfintei Fecioare din Kazan, venerată cu o devoţiune deosebită de creştinii ortodocşi. Unitatea este un dar de la Dumnezeu Până la sfârşitul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea s-a angajat şi a cerut angajare pe calea ecumenismului. Pe 23 ianuarie 2005, la începutul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, spunea: „Invit comunităţile creştine să trăiască cu intensitate această întâlnire anuală, care ne

În acest an, pe 27 octombrie, actualul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea va fi prezent la Assisi, unde va participa la Ziua de Reflecţie, Dialog şi Rugăciune pentru Pacea şi Dreptatea în lume. Aceasta va fi „o ocazie să privim înapoi la drumul deja parcurs de la prima întâlnire din Assisi la următoarea, din ianuarie 2002, şi să privim de asemenea şi spre viitor, pentru a continua, în compania tuturor oamenilor de bună voinţă, să mergem pe calea dialogului şi fraternităţii, în contextul unei lumi în rapidă transformare”.

Finalul marian Tereza-Brînduşa PALADE Finalurile mariane ale celor mai multe Enciclice ale Papei Ioan Paul al II-lea surprind în general cititorul cu intuiţii teologice atât de vii şi de fecunde, încât par să fie mai curând „începuturi”, decât moduri „canonice” de a încheia o scrisoare pontificală. În realitate, finalul marian al lui Ioan Paul al II-lea ne îndeamnă de obicei să începem să ne rugăm alături de Maria, la fel ca apostolii în ziua Rusa-

liilor. Enciclica Redemptor hominis nu face, desigur, excepţie, ci ne îndeamnă explicit la unirea spirituală cu Maria, „Maica în care ne încredem”, care a primit de la Dumnezeu însuşi harul de a intra „în dimensiunea divină şi umană” a misterului Răscumpărării (nr. 22). Această invitaţie devine şi mai explicită în Redemptoris Mater (Maica Mântuitorului), Enciclica dedicată integral de Ioan Paul al II-

lea Preacuratei Fecioare, în care este analizat rolul ei în istoria mântuirii şi în realizarea unităţii tuturor creştinilor. Puţine glasuri din istoria Magisteriului Bisericii i-au adresat Mariei, „Maica cerească a Bisericii”, cuvinte atât de calde ca Ioan Paul al II-lea. Aceste cuvinte, au desigur, în spate, istoria îndelungată a credinţei unui popor: ele răsună cu gravitatea devoţiunii a generaţii întregi de polonezi faţă de

Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

23


24

Ioan Paul al II-lea, Fericit

regina Poloniei, Madona Neagră care domneşte în tăcere, în mănăstirea de la Jasna Góra. Dar sensibilitatea ieşită din comun a Papei Ioan Paul al II-lea pentru „Fecioara-Mamă” este şi o caracteristică a lui personală. Regăsim, în expresii umane care vibrează cu adânci note tragice, aceeaşi sensibilitate şi acelaşi respect faţă de dimensiunea maternităţii, în poeziile dedicate memoriei

propriei lui mame, Emilia Wojtyła, care a murit în 1929, când Lolek avea 9 ani. La 20 de ani, tânărul Karol transfigurează într-o poezie memoria suferinţei legate de dispariţia prematură a mamei sale, în chemarea de a o primi pe Mama care îi este oferită de Isus pe Cruce. O speranţă care nu mai avea să înceteze niciodată înflorea în sufletul acestui tânăr, care, la 20 de ani, îşi pierduse întreaga familie. Pe temelia acestei speranţe, după cel mai mare şoc al tinereţii sale, moartea subită a tatălui său, Karol Wojtyła, care marca practic dispariţia tuturor celor apropiaţi, şi după o veghe interminabilă de rugăciune la căpătâiul său, tânărul Karol s-a hotărât să devină preot. Sub călăuzirea Mamei sfinte dăruite de Isus, care l-a ocrotit cu o iubire unică, avea să se apropie tot mai mult de Fiul ei dumnezeiesc, ajungând apoi, ca Papă, să dea o mărturie curajoasă despre El în faţa lumii întregi. Mărturia lui Ioan Paul al II-lea este profund legată

de speranţa şi curajul care îi sunt oferite omului prin conştientizarea demnităţii sale răscumpărate de Mântuitorul lumii. Ea ne spune cu claritate că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe singurul său Fiu” (In 3,16) pentru ca omul să fie răscumpărat prin El, descoperind iubirea personală pe care El i-o poartă şi oferindu-i, la rândul său, răspunsul liber al iubirii sale. Dinamica acestei iubiri personale s-a dovedit, în cazul lui Karol Wojtyła, mai puternică decât ura şi gloanţele. Ea a atins inimile a milioane de oameni, care au admirat, probabil, lumina care iradia de pe chipul Papei şi claritatea mesajului său şi au fost mişcaţi de mărturia lui. Acest chip era cel al unui slujitor al Domnului care era şi un artist, un vizionar şi un prieten, având spontaneitatea şi libertatea de a ocoli deseori tiparele impuse de atemporalele structuri romane. Dar milioanele de oameni au văzut probabil în el şi frumuseţea omului, restaurată de Isus Cristos, care strălucea pe chipul lui mai deplin ca în ziua a şasea a creaţiei, când toate „erau foarte bune” (Gen 1,31). Era frumuseţea celui izbăvit, a celui care participa deja la ospăţul de nuntă al Domnului şi care trăia în bucuria pentru care a fost creat omul. (fragment din Demnitatea răscumpărată: umanismul creştin al Papei Ioan Paul al II-lea în Redemptor hominis şi Fides et ratio, în volumul festiv „Profet al vremurilor noi”, Ed. ARCB 2011)

La 13 mai 1981 Papa Ioan Paul al II-lea a fost împuşcat de Ali Agca în Piaţa Sf. Petru din Roma Un mozaic marian de pe faţada Palatului Apostolic aminteşte această pagină dureroasă a istoriei Bisericii Cu 30 de ani în urmă, la 13 mai 1981, Ali Agca atenta la viaţa Papei Ioan Paul al II-lea în timpul audienţei generale din Piaţa Sf. Petru din Vatican. Suveranul Pontif a supravieţuit atentatului şi a declarat mereu că a fost salvat de Maica Domnului, faţă de care îl lega o devoţiune adâncă. În amintirea acestei salvări miraculoase, pe faţada Palatului Apostolic a fost realizat un mozaic marian intitulat Mater Ecclesiae (Maica Bisericii). La baza mozaicului, care o reprezintă pe Sf. Fecioară cu pruncul Isus, se află stema papală a lui Ioan Paul al II-lea şi deviza sa, Totus tuus. Mozaicul, înalt de peste 2,5 m, a fost sfinţit de Suveranul Pontif la 8 decembrie 1981, ca semn de cerească ocrotire asupra Papei, a Bisericii şi a oricui ajunge în Piaţa Sf. Petru. Şi pentru că atentatul a avut loc în ziua comemorării liturgice a Sf. Fecioare Maria de la Fatima, Papa Ioan Paul al II-lea a dorit ca glonţul să fie fixat în coroana statuii Maicii Domnului de la Fatima.


Mons. Ghika și beatificarea „Cea mai potrivită cale de a-i sărbători pe sfinţi: aceea de a le semăna. De ce n-am încerca să trăim ca ei, fie şi numai o zi, de ziua lor, în acea zi consacrată şi binecuvântată de Biserică, în care sunt „de gardă" pentru a ne ajuta?” (Gânduri pentru zilele ce vin) Sfinți sau fericiți, „gărzile” noastre sunt mereu alături de frații lor. Biserica din gloria cerească nu uită de Biserica luptătoare din care făceau parte până nu de mult; iar împreună mijlocesc pentru Biserica suferindă, din purgator. Realitatea Comuniunii Sfinților a făcut parte în mod constant din învățătura Monseniorului. De altfel, pe această credință se bazează și efortul Bisericii noastre locale de a obține recunoașterea martiriului lui Vladimir Ghika și implict declararea lui ca Fericit. Nu cu mult timp în urmă, un confrate preot îmi spunea, mai în glumă, mai în serios: „V-a luat-o înainte Ioan Paul al II-lea!”. Și este adevărat! Procesul de beatificare al acestuia a început în 2005 și se încheie în 2011. Noi am început procesul în 2002 și încă nu s-a încheiat. Eu am răspuns confratelui că nici nu ne propusesem să facem concurență, dar în inima mea am început să analizez condițiile care au condus la împlinirea dorinței profunde a generației Ioan Paul al II-lea: „Santo subito! Sfânt imediat!” Cel mai important este desigur faima de sfințenie de care se bucura și se bucură fostul Papă, certificată nu doar de pancarta purtată de unii credincioși la înmormântare, dar și de cererea oficială a cardinalilor și de nenumăratele scrisori și mesaje trimise postulaturii cauzei de beatificare și canonizare. Aceste cereri și scrisori au fost confirmate de însuși Dumnezeu prin mulțimea semnelor cu iz de minune pe care le-a mijlocit Slujitorul lui Dumnezeu. Dintre aceste semne a fost ales unul, acela al vindecării sorei Marie Simon Pierre Normand,

care a fost declarat inexplicabil de către medici și miralucos de către teologi. Acestea sunt elemente recerute în toate cauzele de beatifiare, demonstrarea lor constantă fiind cea care dă Bisericii motivul ca să recunoască puterea de mijlocire a unui Slujitor al lui Dumnezeu, trecut deja din această viață. Faima martiriului lui Vladimir Ghika este fără îndoială prezentă în Biserica noastră locală, chiar dacă sunt puțini cei care simt nevoia să declare acest lucru deschis și insistent. Cât privește semnele, eventualele minuni, pe motivul că nu este nevoie de un miracol pentru beatificarea unui martir, amânăm încă rugăciunile de cerere a mijlocirii martiriului nostru; cel puțin aceasta este impresia dată de lipsa unei abundente corespondențe care să ajungă pe adresa postulaturii (la Catedrala Sfântul Iosif). Sunt însă multe evenimentele pe care le organizează cei care simt aproape prezența edificatoare a Monseniorului. Zilele de 16 și 17 mai, cele care amintesc moartea martirului nostru au găzduit mai multe întâlniri despre care s-a aflat în parohiile noastre. Chiar și comunitatea greco-catolică din Bruxelles va dedica o zi memoriei lui Vladimir Ghika și a episcopilor martiri pe data de 5 iunie. Acestea sunt momente de întâlnire cu personalitatea unui om cu

faimă de martir, de sfânt, ca prim pas în a încerca să-i semănăm, să trăim ca el, o iubire de Dumnezeu în comuniunea Bisericii până la dăruirea totală de sine. Suntem siguri că cel despre care noi credem deja că este în prezența lui Dumnezeu va mijloci toate harurile de care avem nevoie să tindem și noi la sfințenie: asta înseamnă iubirea de Dumnezeu în Biserică!

Actualitatea Creştină - mai 2011

Pr. Francisc Ungureanu Postulatura Cauzei de beatificare a Mons. Vladimir Ghika Str. G-ral Berthelot, 19; 010164 București postulatura@vladimirghika.ro

Ioan Paul al II-lea, Fericit

25


26

Ioan Paul al II-lea, Fericit

Bucureşti: Zile de Misiuni în Parohia Sfânta Tereza De la apa Botezului la lacrimile Pocăinţei a fost tema aleasă de părintele Claudiu Dumea, profesor şi confesor la Institutul Teologic din Iaşi, pentru Misiunile care au avut loc la Parohia Sfânta Tereza a Pruncului Isus, din Bucureşti, în perioada 8-10 aprilie. Participarea la aceste zile de misiuni ca pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a dovedit a fi destul de mare, în sfântul locaş adunându-se deopotrivă credincioşi ai acestei parohii cât şi din alte parohii bucureştene. Misiunile s-au încheiat duminică,

10 aprilie 2011, la ora 18, cu Sfânta Liturghie solemnă al cărei celebrant principal a fost PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti. Preasfinţitul a fost însoţit la altar de părintele predicator, de preoţii parohiei şi de alţi preoţi. La sfârşitul Sfintei Liturghii PS Cornel Damian a mulţumit părintelui Claudiu pentru prezenţa şi învăţătura sa şi, privind în biserică, care era umplută de mulţimea credincioşilor, i-a dat dreptate parohului comunităţii, Pr. Nicolae Farcaş, spunând că este nevoie cu adevărat de o nouă biserică: „Într-adevăr, părinte paroh, biserica este arhiplină. Trebuie să vă spun acum că Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop se gândeşte la o nouă

Năvodari: zi de reculegere a tinerilor pentru Sfintele Paşti Sâmbătă, 9 aprilie 2011, peste 80 de adolescenţi şi tineri din Vicariatul de Dobrogea au participat la o zi de reculegere în vederea unei mai bune pregătiri a sărbătorii Paştelui. Programul spiritual s-a desfăşurat la Parohia romano-catolică Fericitul Ieremia din Năvodari şi a debutat cu o rugăciune şi o scurtă prezentare a fiecărui participant. A urmat un moment de interiorizare cu ajutorul Psalmului 118 şi meditaţia zilei cu tema: „Tânărul şi voinţa lui Dumnezeu”. Tinerii au fost invitaţi să descopere voinţa lui Dumnezeu apropiindu-se mai întâi cu mai multă disponibilitate de cuvântul Domnului şi observând totodată cu ochii credinţei evenimentele vieţii personale. În al doilea rând au fost îndemnaţi să privească spre învaţătura şi exemplul sfinţilor care ne-au arătat cu viaţa proprie că recunoaşterea voinţei lui Dumnezeu înfăpturea ei cu fidelitate crescândă înseamnă sfinţirea noastră. Reflecţia personală şi pe grupe a culminat cu un moment de discuţie şi împărtăşire comunitară pe marginea temei şi a câtorva întrebări. După prânz, ne-am rugat cu toţii Calea Sfintei Cruci în biserică şi ne-am pregătit pentru sacramentul spovezii cu ajutorul unei celebrări penitenţiale. A urmat momentul minunat al purificării sufleteşti şi al reînnoirii voinţei proprii de a urma mai îndeaproape voinţa lui Dumnezeu prin sacramentul reconcilierii divine. La final, am mulţumit părintelui paroh Solomon Ioan pentru disponibilitate şi găzduire, precum şi tuturor persoanelor consacrate şi preoţilor care s-au implicat în buna desfăşurare a reculegerii. Ne-am întors acasă cu dorinţa mai vie de a trăi şi experimenta roadele cuvântului lui Isus: „Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mamă” (Mt 12, 50). Pr. Ciprian ANDREI

biserică aici la Parohia Sfânta Tereza. Biserica este mult prea mică pentru această parte a oraşului, aşa încât, iată, există deja un proiect în studiu pentru a face o biserică nouă aici”. După rugăciunile cerute pentru a obţine indulgenţa plenară pentru misiuni, părintele Claudiu Dumea a dat binecuvântarea finală care a încheiat atât celebrarea Sfintei Liturghii cât şi zilele de misiuni ce au adus un nou suflu şi au întărit speranţa că Dumnezeu este un tată iubitor care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu” (cf. Ez 33,11). Pr. Vincenţiu BALINT, www.arcb.ro

Constanţa: Concert de Paşti, în biserica Sf. Pius din Pietrelcina Sărbătoare luminată. Acesta a fost titlul Concertului de Paşti susţinut în biserica Sf. Pius din Pietrelcina din Constanţa, marţi 19 aprilie 2011. La orele 19.00, după Sf. Liturghie din marţea sfântă, biserica nouă din Constanţa era arhiplină. Credincioşi catolici şi ortodocşi, cu feţele luminate şi nerăbdătoare aşteptau ca artiştii teatrului de opera Oleg Danovki din Constanţa, sub bagheta dirijorului Radu Gabriel Ciorei, să-şi ocupe locurile spre a începe concertul. Au participat atât orchestra cât şi corul acestei instituţii de cultură, atât de cunoscută şi respectată în oraşul Constanţa. Cineva îl caracteriza pe dirijorul Radu Ciorei ca fiind „un elegant maestru al portativului care demonstrează că firul muzicii trece în mod egal prin sufletul omului cât şi prin mintea lui". Piesele prezentate în cadrul concertului – unele dintre ele foarte cunoscute: Surexit Dominus, Panis Angelicus, Regina Coeli – au avut într-adevăr menirea de a desăvârşi pregătirea sufletului şi a minţii celor prezenţi pentru a înţelege şi a intra încet-încet în atmosfera celebrării misterului pascal al lui Isus. Cei care au ţinut să participe la concert au avut fericita ocazie de a desăvârşi pregătirea lor spirituală pentru Învierea Domnului, îmbinând harurile speciale primite prin celebrările liturgice cu sentimentele înălţătoare oferite de arta muzicală a clasicilor în domeniu şi de entuziasmul şi vocile minunate ale artiştilor. Fie ca strălucirea, lumina şi pacea Celui Înviat să bucure mereu inimile tuturor. Pr. Petre BALINT


Bucureşti: Prima Sfântă Împărtăşanie în Parohia Sfântul Anton Pe 1 mai, 8 copii din Parohia Sfântul Anton de Padova, din Bucureşti, au primit pentru prima dată Trupul lui Cristos în Sfânta Împărtăşanie. Sărbătoarea a început cu o procesiune în care candidaţii la Prima Sfântă Împărtăşanie au purtat lumânările lor personalizate pe care le-au aşezat apoi pe masa altarului. La începutul Sfintei Liturghii, prin vocea unuia dintre ei, copiii i-au cerut iertare Domnului pentru momentele în care nu au ştiut să-i accepte iubirea, iar după proclamarea Cuvântului Domnului, catehetul i-a strigat pe nume şi fiecare a răspuns „Prezent!” în faţa celor de față. La predică, părintele paroh le-a amintit copiilor că la aceeaşi oră, la Roma, se celebra o Sfântă Liturghie în care Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea era declarat Fericit. Pentru că ei erau foarte mici când Papa a plecat dintre noi, părintele i-a invitat să reţină că acest Papă a iubit mult copiii, pe toţi semenii săi şi pe Dumnezeu, şi de aceea Biserică îi acordă titlul de Fericit. Pentru a rămâne cu gândul la Papa Ioan Paul al II-lea, predica a urmărit schema cuvântului Sfântului Părinte adresat copiilor care au participat la Sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului din anul 1979. Trei idei principale dezvoltate atunci de Papa au fost preluate de părintele: Isus este mereu prezent în Sfânta Euharistie; Isus este cel mai bun prieten al copiilor; Isus ne aşteaptă în Paradis. La momentul Sfintei Împărtăşanii, fiecare copil a îngenunchiat pe treapta altarului şi l-a primit pe Cristos sub chipul pâinii şi al vinului. Chiar dacă în capelă a fost cald şi aglomerat, amintirea întâlnirii cu Cristos îi va însoţi mereu pe drumul vieţii pe aceşti 8 copii. Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

Câmpina: Prima Sfântă Împărtăşanie Duminica Milostivirii Divine a fost o zi deosebită pentru comunitatea romano-catolică din Câmpina. În această zi, Cristos cel înviat, care a rămas prezent pentru totdeauna în Sfânta Euharistie, s-a oferit cu iubire pentru prima dată la Sfânta Liturghie unui număr de şapte copii, două fetiţe şi cinci băieţei. Ei au rostit făgăduinţele pe care la botez părinţii şi naşii le-au făcut în numele lor, după care s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Emoţia a cuprins întreaga biserică, căci bucuria pentru cei mici, proaspăt împărtăşiţi, s-a adăugat unui alt eveniment: beatificarea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Rugăciunile, invocaţiile şi cântările corului au sporit intensitatea momentului. Iar biserica, împodobită de sărbătoare, a trăit din plin această bucurie spirituală şi pentru faptul că această zi a deschis luna mai, lună închinată Sfintei Fecioare Maria. Pr. Pavel ENCUŢ

Bucureşti, Catedrala Sf. Iosif: Liturghie de mulţumire pentru Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea «Prin inima lui Isus răstignit milostivirea divină ajunge la oameni: „Fiica mea, spune că eu sunt Iubirea şi Milostivirea în persoană”, i-a cerut Isus sorei Faustina». Citând aceste cuvinte ale Fericitului Ioan Paul al II-lea, din acel 30 aprilie al anului 2000 când a ridicat-o la cinstea altarelor pe sora Faustina Kowalska, PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, a oferit ca mulţumire lui Dumnezeu pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea Sfânta Liturghie a Duminicii Divinei Milostiviri în Catedrala care, în 1999 l-a primit pe Suveranul Pontif, acum Fericit. „Dumnezeu este milostivire”, a subliniat Episcopul Cornel, prezentând ca sugestivă imaginea pe care Cristos i-o revelează sfintei Faustina, imagine prezentă şi în Catedrală. În această duminică „suntem chemaţi să ne abandonăm cu toţii acestei milostiviri, milostivire care iartă”. „Acum Ioan Paul al II-lea este Fericit – a spus Preasinţitul –, a fost înălţat la cinstea altarelor. Este un dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii, un dar pe care noi l-am primit de la Dumnezeu şi astăzi îi suntem recunoscători, cu atât mai mult cu cât Ioan Paul al II-lea a păşit în această Catedrală. Mulţi dintre noi l-au văzut, l-au întâlnit, poate au reuşit chiar să-l atingă. Puteţi spune: Eu m-am întâlnit în viaţa mea cu un Sfânt!” Pr. Vincenţiu BALINT Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

27


28

Ioan Paul al II-lea, Fericit

Ioan Paul al II-lea, un ”tânăr de 83 de ani” César FRANCO Episcop auxiliar de Madrid Coordonator general al ZMT Madrid 2011

Niciodată nu i-a flatat, le-a vorbit cu sinceritate şi sensibilitate, i-a cucerit cu simpatie şi afecţiune nedisimulate, i-a luat în serios, ca bărbaţi şi femei în devenire, le-a predicat Evanghelia, le-a vorbit din inimă, a glumit cu ei în momente de neuitat şi a plantat în ei dorinţa de a-l urma pe Cristos. Da, Ioan Paul al II-lea s-a apropiat de tineri, de problemele lor, de lumea lor reală: de îndoielile şi certitudinile lor, de temerile şi speranţele lor. Nu a ocolit problemele lor, nici nu s-a obişnuit cu interesele superficiale. A vrut să ajungă la inimile lor, să le vorbească precum un prieten, fără a renunţa să fie învăţător. Apropiat lor, dar cu autoritatea lui Petru. Întotdeauna ca un Tată în credinţă şi Vicar al lui Cristos. Şi tinerii îl urmau, aveau încredere în el şi îl ascultau cu

mare atenţie (deşi uneori le făcea semn să tacă atunci când îi întrerupeau discursurile cu aplauzele lor). Erau convinşi că sub acea sutană albă bate o inimă plină de o iubire fără limite, care îi atrăgea spre Cristos. Acelaşi Cristos pe care Ioan Paul al IIlea îl iubea cu pasiune şi pe care îl lăsa să trăiască prin fiecare fibră a corpului său. Secretul iubirii lui Ioan Paul al II-lea pentru tineri nu era altul decât misiunea sa de a-i apropia de Cristos, de cuvântul Său cel adevărat, de căldura Sa de prieten. De fapt, Ioan Paul al II-lea a rămas tânăr: adică, nu a permis să se răcească prima iubire şi a trăit cu pasiune prietenia sa cu Cristos. Astfel a cucerit inimile tinerilor când, la ultima sa întâlnire cu ei de la Madrid, el a aplaudat ca tânăr, spunând că el este „un tânăr de 83 de ani”.

Priviţi spre viitor cu încredere!

Mesajul Papei Ioan Paul al II-lea către tinerii români

„Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire, grea dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun”. (Cuvântul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la sosirea în România, 7 mai 1999)

«Evenimentul spiritual pe care l-am trăit […] este o experienţă de păstrat şi de transmis, în speranţa ca noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire, nu a fost posibil. În seara aceasta, îmi însuşesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe sfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: „Voi revărsa din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa” (Fap 2,17). În aceste zile Duhul vă încredinţează vouă, tinerilor, „visul” lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu! Voi care v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate. Această Românie este încredinţată mâinilor voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă Lui, ştiind că „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar ar osteni cei ce o zidesc” (Ps 126/127, 1)». (Ceremonia de plecare din România, Cuvântul Papei Ioan Paul al II-lea, aeroportul Băneasa, Bucureşti, duminică, 9 mai 1999)


Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Un om al timpului nostru, care a știut să spună un „da” hotărât lui Dumnezeu; Un ales al Cerului, care și-a început pontificatul spunând: „Deschideți larg porțile inimii voastre lui Cristos. Să nu vă fie teamă!” Un urmaș al Sfântului Petru, care a mers pretutindeni fără a ține cont de efort; Un Papă cunoscut de o lume întreagă, care a știut să ierte, să „unească” și să învețe;

Un martor autentic și credibil al credinței, care a trăit, a spus și a urmărit numai Adevărul; Un testament viu al Evangheliei, care dezvăluie iubirea lui Dumnezeu fața de toți oamenii; Un model de abandonare în brațele Sfintei Fecioare Maria, care și-a consumat toată viața cu încredere totală în Ea. Un purtător al suferințelor în propriul său trup, care ne-a oferit „o lecție” cum să trăim și cum să murim; Un căutător al tinerilor, care a văzut în ei, viitorul Bisericii și

Tinerii, speranţa Papei, speranţa Bisericii Îmi place să-l numesc pe Ioan Paul al II-lea Marele Papă, pentru că a marcat istoria lumii, a marcat istoria Bisericii, istoria noastră şi istoria tinerilor. Putem spune că noi am crescut la umbra învăţăturii Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. Papa i-a numit pe tineri „speranţa lui, speranţa Bisericii”. Acest Papă i-a iubit pe tineri, iar tinerii au simţit acest lucru şi, la rândul lor, au început să-l iubească pe Papa. L-au iubit, iar Papa şi-a pus speranţa în ei. Tinerii, dacă îl vor cunoaşte pe Cristos, dacă îl vor recunoaşte ca Dumnezeu, ca Mântuitor, vor avea un cuvânt de spus la începutul acestui mileniu. Şi cred că aici este cheia de interpretare a cuvintelor „Tinerii, speranţa Papei, speranţa Bisericii, speranţa lumii”. Dacă tinerii îl vor descoperi în profunzime pe Dumnezeu, pe Cristos, atunci ei vor putea să ofere ceva, vor avea ceva de spus lumii în care trăim. Papa a citit semnele timpurilor, iar întâlnirile mondiale ale tineretului pot fi astfel de semne. Tinerii vor avea de învăţat mereu din Mesajele Papei Ioan Paul al II-lea, din textele Sfântului Părinte, şi aici mă refer la scrisorile, la enciclicele, la mesajele Sanctităţii Sale, care sunt mereu de actualitate, care pot fi mereu un material de cateheză, de învăţătură. Pr. Daniel BULAI

al societății; Un adevărat Vicar al lui Cristos pe pământ, care va rămâne „piatra” pe care se ridică Biserica din mileniul trei. Papa Ioan Paul al II-lea, pe care și eu și tu l-ai întâlnit, astăzi este ridicat la cinstea altarelor pentru ca toți să înțelegem că sfințenia la care Dumnezeu ne cheamă este posibilă! Să avem curajul să trăim ca el! Iar când viața va fi grea, să-i cerem ajutorul căci el a spus: „Vă voi ocroti mereu de aici de sus!” Pr. Daniel BULAI

ANUNŢ IMPORTANT

Păstorul între tineri

Întâlnirea Diecezană a Tineretului

Sâmbătă, 28 mai 2011, în Catedrala Sfântul Iosif din București, Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Mitropolit Ioan Robu se va întâlni cu tinerii din parohiile Arhidiecezei Romano Catolice de București, conform programului: 10.00 – Primirea grupurilor în Catedrala Sfântul Iosif 10.30 – Cateheza ținută de Păstorul Arhidiecezei 11.15 – Dialogul tinerilor cu Arhiepiscopul 12.00 – Sfânta Liturghie 13.30 – Moment cultural Tema întâlnirii este propusă de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVIlea în mesajul pentru cea de-a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă” (cf. Col 2,7).

Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

29


30

Ioan Paul al II-lea, Fericit

ŞTIRI interne Biserica Greco-Catolică Tablourile ierarhilor de la Blaj s-au întors acasă La iniţiativa Preasfinţiei Sale Mihai Frăţilă, în numele Preafericitului Părinte Lucian, a fost înaintată o scrisoare oficială conducerii Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi restituite tablourile cu chipurile ierarhilor blăjeni ce se aflau în 1948 în palatul Mitropolitan din Blaj. Colecţia de tablouri aulice a fost păstrată în depozitele Bibliotecii Sfântului Sinod. Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu acordul Sfântului Sinod, a răspuns afirmativ acestei iniţiative susţinând necesitatea retrocedării bunurilor Bisericii Greco-Catolice. Întâlnirea a avut loc joi, 31 martie, în sala „Conon Mitropolitul” a Palatului Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim. Din partea Bisericii Greco-Catolice a participat o delegaţie condusă de Prea Sfinţia Sa Mihai, Episcopul Vicar al Bucureștilor. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Preasfinţia Sa Ciprian, Episcop Vicar Patriarhal, şi de Arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod. După citirea procesului verbal de predare-primire de către PS Sa Ciprian Câmpineanul s-a trecut la identificarea fiecărui tablou, moment în care s-a luat act de situaţia în care se găseau respectivele opere. La sfârşitul momentului semnării documentelor, PS Sa Mihai a reamintit că persoanele reprezentate în aceste opere de artă au avut un rol important nu doar pentru viaţa Bisericii Greco-Catolice, ci şi pentru cultura şi societatea românească. Unul dintre cele mai importante tablouri din această colecţie este cel care redă chipul Episcopului Inochentie Micu Klein, lucrare care a fost expusă la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Secretariatul Vicariatului de Bucureşti www.bru.ro

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi Cardinalul Stanislaw Dziwisz în vizită în România Cardinalul Stanisław Dziwisz, Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia, fost secretar al Papei Ioan Paul al II-lea (acum Fericitul Ioan Paul al II-lea, Papă), a sosit miercuri, 18 mai, la Bucureşti, pentru o vizită de câteva zile în ţara noastră. Cu această ocazie, Eminenţa Sa a primit titlul Doctor honoris causa din partea Universităţii Bucureşti, joi, 19 mai, la ora 10, în sala Senatului. În aceeaşi zi, la ora 12, cardinalul a participat la Simpozionul „Fericitul Ioan Paul al II-lea”, organizat de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. La ora 16.30, Card. Stanislaw Dziwisz a sfinţit statuia Fericitului Ioan Paul al II-lea, Papă, din localitatea Popeşti-Leordeni, iar seara, la ora 18.30, Eminenţa Sa a prezidat Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Vineri, 20 mai, Cardinalul Stanisław Dziwisz a mers la Iaşi, unde a vizitat Institutul teologic romano-catolic Sf. Iosif (seminarul), iar sâmbătă a sfinţit noua biserică din Poiana Micului, dedicată „Fericitul Ioan Paul al II-lea, Papă”.

Dieceza Romano-Catolică de Timişoara Exerciţii Spirituale 2011 pentru tineri Şi în acest an Centrul diecezan de tineret al Diecezei RomanoCatolice de Timişoara a organizat exerciţii spirituale pentru tineri la "Casa Marienheim". În cele trei zile tinerii au fost invitaţi să participe la activităţile propuse de Pr. Davor Lucacela, capelan de Timişoara Iosefin. Exerciţiile spirituale au început vineri seara, 18 martie, şi s-au încheiat duminică la amiază, 20 martie. La exerciţii au participat 35 de tineri din mai multe parohii ale diecezei. Tinerii s-au pregătit astfel pentru Solemnitatea Învierii Domnului şi, totodată, au legat noi prietenii. www.rom.juvtm.ro


ŞTIRI externe www.osservatoreromano.va Pentru a marca aniversarea alegerii Papei Benedict al XVI-lea ca Succesor al lui Petru, publicaţia semi-oficială a Vaticanului şi-a lansat la 19 aprilie un nou sit internet: www.osservatoreromano.va. Publicaţia tipărită apare în ediţii săptămânale şi lunare în diferite limbi, iar în limba italiană apare zilnic. Cei interesaţi se vor putea abona la ediţiile electronice (versiunea PDF a ceea ce se tipăreşte), atât săptămânale cât şi lunare ale L’Osservatore Romano. Ediţia zilnică este gratuită până în 31 august, abonamentele urmând să fie funcţionale de la 1 septembrie. Costul ediţiei electronice va fi sub costul ediţiei tipărite, dată fiind eliminarea cheltuielilor de tipar şi expediţie poştală. Conform tradiţiei, ediţia zilnică va apare în după-amiaza zile în curs pentru ziua următoare. Site-ul urmează să fie tradus şi în alte limbi. L’Osservatore Romano apare din 1861, iar în 1885 Papa Leon al XIII-lea a adoptat publicaţia ca una de informare din partea Sfântului Scaun. Se crede că este publicaţia oficială a Vaticanului, dar aceasta este de fapt Acta Apostolicae Sedis, care apare aproximativ de 12 ori într-un an. Ca publicaţie oficială, AAS conţine decretele, enciclicele, deciziile Congregaţiilor şi alte texte.

În iunie, Papa va vizita Croaţia În perioada 4-5 iunie Sfântul Părinte va fi prezent în Croaţia pentru a participa la Ziua Naţională a Familiilor Catolice Croate. Pe 4 iunie, după ceremonia de primire de pe Aeroportul Internaţional Pleso, din Zagreb, Papa va face o vizită de curtoazie preşedintelui croat Ivo Josipovic, la palatul prezidenţial. Apoi se va întâlni cu primul ministru Jadranka Kosor, la Nunţiatura apostolică, iar la Teatrul Naţional Croat din Zagreb se va întâlni cu reprezentanţii societăţii civile, ai lumii politice, academice, culturale şi de afaceri, cu corpurile diplomatice şi cu figuri ale vieţii religioase. În seara aceleeaşi zile, Pontiful va prezida o veghe de rugăciune cu tinerii croaţi, în Piaţa Ban Josip Jelacic din Zagreb. Pe 5 iunie, Ziua Naţională a Familiilor Catolice Croate, Sfântul Părinte va prezida Liturghia solemnă şi vesperele cu Episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi seminariştii din această ţară. În Catedrala din Zagreb, consacrată Ridicării la Cer a Preasfintei Fecioare Maria şi Sfântului Ştefan, Papa Benedict al XVI-lea se va ruga la mormântul Fericitului Aloysius Viktor Stepinac, care a fost Arhiepiscop de Zagreb între anii 1937 şi 1960. El a fost persecutat de regimul comunist al lui Josip Tito şi a murit ca martir. Papa se va întâlni şi cu actualul Arhiepiscop de Zagreb, Cardinalul Josip Bozanic, la reşedinţa acestuia.

Papa, protagonistul unui eveniment fără precedent În Vinerea Sfântă, Papa, pentru prima dată în istorie, a răspuns, în cadrul unui program televizat, la şapte întrebări ce i-au fost adresate de tot atâtea persoane din toată lumea. Papa a acceptat să răspundă la şapte întrebări ale telespectatorilor, alese dintre numeroasele sosite la redacţie: au fost trei întrebări despre curajul credinţei în faţa durerii şi a persecuţiei, şi patru întrebări despre adevărurile de credinţă. Rosario Carello, prezentatorul programului A sua immagine (După chipul Său), de la canalul public de televiziune italian Raiuno, în cadrul căreia a avut loc „interviul”, a povestit cum s-a născut această idee: „Vinerea Sfântă este o zi specială şi până în urmă cu câţiva ani, şi televiziunea marca acest fapt printr-un program ce invita pe cât posibil la reflecţie. S-a pierdut acest sentiment… În ziua de azi, Vinerea Sfântă, la televiziune, este o zi ca oricare alta pe toate canalele. Atunci noi, cei de la A sua immagine am încercat să readucem în centrul acestei după-amiezi, chiar la ora morţii lui Isus, cazul lui Isus. Ideea era însă că atâtea întrebări despre Isus care vin de la telespectatori găsesc deja în studio interlocutori pentru a răspunde, dar ar fi extraordinar dacă ar răspunde chiar Papa, care este atât de deschis la dialog. Ni se părea ceva de neimaginat. Însă am văzut în stilul Papei Benedict al XVI-lea ceva care ne făcea cel puţin să avansăm o atare idee: am propus-o şi iată că Papa a acceptat (…) Papa reuşeşte să exprime concepte care sunt adeseori de la sine complicate, într-un mod atât de simplu, dar în acelaşi timp exhaustiv, încât mintea le înţelege iar inima se simte înflăcărată”. Actualitatea Creştină - mai 2011

Ioan Paul al II-lea, Fericit

31


Ioan Paul al II-lea, Fericit

PREZENTARE DE CARTE Editura Sapientia Iaşi şi Academia Teologică „Anton Durcovici” Bucureşti vă invită să participaţi la prezentarea lucrării

Leo Scheffczyk • Anton Ziegenaus

Dogmatica catolică Sapientia, Iaşi 2010 (8 volume)

Sâmbătă, 28 mai, ora 16.00 la Institutul Teologic Romano-Catolic Bucureşti, Str. G-ral Berthelot 19 (în curtea Catedralei „Sf. Iosif”) PARTICIPĂ:

Mons. Prof. Dr. Doc. Anton Ziegenaus (Augsburg) co-autor al lucrării prezentate,

Pr. Prof. Dr. Doc. Manfred Hauke (Lugano, Elveţia) autor al unui volum de prezentare a teologiei Card. Leo Scheffczyk

APARIŢIE EDITORIALĂ

32

Monseniorul. Amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Vladimir Ghika în România Prima relatare documentată a vieţii Monseniorului Vladimir Ghika în România, începând cu anul 1939 şi până la moartea acestuia în închisoarea Jilava. Volumul, care se doreşte a fi un început de serie, cuprinde: 1. Monseniorul - Spiritualitea lui, aşa cum îşi aminteşte un martor direct: Horia Cosmovici 2. Anii de rezistenţă şi închisoarea - O biografie documentată a perioadei 1948-1954, în urma desecretizării arhivelor Securităţii şi după înregistrarea a numeroşi martori din Jilava 3. Agendele - Viaţa cotidiană a Monseniorului notată în agendele sale din anii 1945-1947 4. Arhivele Vaticanului. Cel mai complet „Curriculum Vitae” al lui Vladimir Ghika (1930) 5. Fotografii inedite şi facsimile

A 45-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale Adevăr, vestire şi autenticitate a vieţii în era digitală

5 iunie 2011 Duminică , 5 iunie, Biserica universală celebrează Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, dedicată, în acest an, reflecţiei asupra noilor tehnologii şi a necesităţii unei prezenţe creştine în spaţiul virtual al internetului. Mesajul pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a adresat cu această ocazie se intitulează „Adevăr, vestire şi autenticitate a vieţii în era digitală”. În Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, credincioşii sunt invitaţi de Biserică să conştientizeze mai mult rolul mijloacelor de comunicare în viaţa de credinţă şi să sprijine mass-media catolice. Cu 20 de ani în urmă nu aveam cărţi şi nici publicaţii catolice, şi ni le doream; nu aveam acces la informaţie din viaţa Bisericii catolice şi ne simţeam izolaţi. Astăzi avem edituri, reviste, birou de presă, pagini pe internet... Cât le preţuim? Cât le sprijinim? Nădăjduim că ne însoţiţi cu rugăciunea dumneavoastră şi le mulţumim tuturor acelora care ne-au sprijinit financiar prin colecta de anul trecut. Vă îndemn să participaţi cu generozitate la colecta de duminică, 5 iunie, destinată Centrului pentru comunicaţii sociale al Arhidiecezei noastre. Dumnezeu vă va răsplăti. Pr. Liviu Bălăşcuţi Director al Centrului de comunicaţii sociale al ARCB


052011  

A trecut pe la noi un Sfânt: Ioan Paul al II-lea Dumnezeu mi-a dat harul să întâlnesc sfinţi în viaţa mea, şi, spunând aceasta, mă gândesc l...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you