__MAIN_TEXT__

Page 1


PĂSTORUL ARHIDIECEZEI neaşteptat. Un simbol al unor astfel de aşteptări şi speranţe umane este semnificat şi simbolizat de femeile care după ce au cumpărat mirodenii ca să îmbălsămeze trupul lui Isus, s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele (Mc 16,1-2). Aşteptarea femeilor evlavioase, speranţa lor era aceea de a reuşi să-l îmbălsămeze pe Isus. Era cumva ultima formă de slujire şi un gest de afecţiune faţă de Isus: să-l îmbălsămeze. De asemenea, „îşi ziceau între ele: cine ne va prăvăli piatra de la intrarea în mormânt?” (Mc 16,3). Lucrurile aveau însă să se petreacă cu totul altfel decât se gândeau ele; nici vorbă de îmbălsămare, nici de răsturnat piatra, căci era deja răsturnată. Îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul cel răstignit? A înviat! Nu este aici!” (Mc 16,6). Răspunsul lui Dumnezeu dat femeilor şi tuturor care îl caută pe Isus este acelaşi: a înviat! Isus este viaţa noastră, moartea nu are putere asupra lui. Omul Isus nu este în puterea morţii. El a distrus puterea ce părea să zdrobească totul în lumea omului şi distrugând-o a transformat-o în trecerea spre Înviere. „Nu este aici!”. Cristos înviat nu poate fi găsit în mormânt, ci pe drumurile omenirii: în săracul înfometat, în copilul care vrea să se nască, în bătrânul care caută solidaritate, în tânărul care speră, în comunitatea ucenicilor care întâlnindu-se între ei se regăsesc şi se recunosc în El, în Cuvânt şi în Euharistie. Dar ca să crezi că în chipul celui suferind, sau în cel al copiilor nenăscuţi, sau în cel al bătrânilor, sau în comunitatea credincioşilor compusă adesea şi din persoane care nu se înţeleg, este prezent Cristos Înviat, este absolut necesar să trăieşti din credinţă, să fii deschis şi gata să primeşti oricare plan al lui Dumnezeu, asemenea femeilor evlavioase care uită de îmbălsămare şi de piatra mormântului şi primesc noutatea: învierea lui Isus. Pe de altă parte, se ştie că un trup îmbălsămat nu deranjează. Şi de aceea, societatea actuală europeană, toată axată pe economie, nu vrea să facă altceva cu Isus, cu Evanghelia Sa, cu Biserica Sa decât să aplice îmbălsămarea. Ca să nu se audă nicio voce care să critice batjocorirea şi umilirea celor săraci şi neputincioşi, condamnarea la moarte a copiilor nenăscuţi, dispreţuirea şi neglijarea bolnavilor şi a bătrânilor; ca să nu se vadă niciun deget acuzator îndreptat spre cei care încalcă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, spre cei care subminează binele şi stabilitatea familiilor şi ale generaţiilor tinere, spre cei care ucid, fură şi mint, spre cei care distrug până şi ideea binelui comun, spre cei care pun în vânzare prezentul şi viitorul aproapelui sau al întregului neam. Ceea ce au uitat îndată femeile evlavioase, ideea îmbălsămării a rămas unica amintire pentru cei care, departe de a lăsa să fie risipit întunericul minţii şi al inimii, departe de a vrea şi de a căuta binele tuturor, preferă drumul egoismului care este izvorul tuturor relelor. Desigur, ştim cu toţii că din păcate criza economică este şi rămâne o realitate necruţătoare. Însă cine, având responsabilitate publică la un popor sau altul, răspunde cu doar cumpărarea mirodeniilor pentru îmbălsămarea propriilor conştiinţe şi al viitorului generaţiilor de astăzi, precum şi al viitorului naţiunilor, cine crede că face bine ca să salveze economia distrugând omul, împreună cu drepturile şi aspiraţiile sale legitime, acela sau aceia nu caută să risipească întunericul inimii şi al minţii, aşa cum se exprimă rugăciunea pascală. Sărbătoarea Paştelui însă ne cheamă la cu totul altceva, îndemnându-ne să ne trăim credinţa cu recunoştinţă, căci este darul lui Dumnezeu. Această chemare este adresată atât membrilor Bisericii cât şi oamenilor de bunăvoinţă, tuturor celor care sunt mai degrabă sub „vraja” luminii, nu a întunericului. Ca Păstor al Arhidiecezei, mă bucur să ştiu că în comunităţile noastre credincioşii, preoţii şi persoanele consacrate au luat în serios glasul Bisericii şi, respectând postul, au sosit astfel împreună la momentul sărbătoririi Paştelui, implorând cu toţii să vină peste noi lumina lui Cristos, care învie plin de mărire, să risipească întunericul inimii şi al minţii. Şi le mulţumesc tuturor credincioşilor, preoților, congregaţiilor călugăreşti şi organizaţiilor asemănătoare pentru fidelitatea şi mărturia lor de credinţă, dată şi inspirată de Cel Înviat. Ştim cu toţii că deşi acum şi în viitor dăm şi vom da mult „spaţiu” în viaţa noastră Celui Înviat, sigur că nu vom fi scutiţi de căderi, de slăbiciuni, de nesiguranţele vieţii, însă vom avea în inima noastră cu siguranţă tărie, pace şi bucurie. În fiecare zi va străluci în noi lumina care este Cristos Înviat. Tuturor din Arhidieceză, Sărbători fericite! Domnul să ne binecuvânteze şi să ne înflăcăreze de dorințe cereşti, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătorile luminii veşnice! Cristos a înviat!

2

Actualitatea Creştină

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de București

aprilie 2012


ACTUALITATE

Vizita în Mexic și Cuba Papa răspunde jurnaliștilor Pe 23 martie, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a plecat în Mexic, într-o călătorie apostolică dincolo de graniţele Italiei. Este cea de-a 23-a vizită în străinătate a Papei, de la alegerea sa din 2005, și prima în ţările vorbitoare de limbă spaniolă din America Latină. Sfântul Părinte a rămas în Mexic până pe 26 martie, de unde a mers în Cuba; pe 29 martie, s-a întors în Vatican. Redăm câteva fragmente din răspunsurile Papei Benedict al XVI-lea la întrebările puse de jurnaliştii care l-au însoţit în zborul spre Mexic.

Pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea „În această călătorie, spunea Papa jurnaliștilor, mă simt în totalitate în continuitate cu Papa Ioan Paul al II-lea. Îmi amintesc foarte bine de prima sa călătorie în Mexic, care a fost cu adevărat istorică. Într-o situaţie juridică încă mult confuză, a deschis porţile, a început o nouă fază a colaborării între Biserică, societate şi Stat. Şi îmi amintesc bine şi călătoria sa istorică în Cuba. Prin urmare, încerc să merg pe urmele sale şi să continui ceea ce el a început. Pentru mine a existat, încă de la început, o dorinţă de a vizita Mexicul. Ca şi Cardinal, am fost în Mexic, cu amintiri extraordinare, şi în fiecare miercuri aud aplauzele, bucuria mexicanilor. A fi acum ca Papă aici, este pentru mine o mare bucurie şi răspunde la o dorinţă pe care am avut-o de atât de mult timp. Pentru a spune ce sentimente mă cuprind, îmi vin în minte cuvintele Conciliul al II-lea din Vatican „gaudium et spes, luctus et angor”, bucurie şi speranţă, dar şi durere şi angoasă. Împărtăşesc bucuriile şi speranţele, dar împărtăşesc şi durerea şi dificultăţile acestei mari ţări. Merg pentru a încuraja şi pentru a învăţa, pentru a întări în credinţă, în speranţă şi în caritate şi pentru a consolida în angajamentul pentru bine şi în angajamentul pentru lupta împotriva răului”.

Este cu siguranţă o mare responsabilitate pentru Biserica Catolică, într-o ţară cu 80% catolici. Trebuie să facem tot posibilul împotriva acestui rău distructiv al omenirii şi al tineretului nostru. Aş spune că primul act este să îl vestim pe Dumnezeu: Dumnezeu este judecătorul, Dumnezeu care ne iubeşte, dar ne iubeşte pentru a ne atrage spre bine, spre adevăr împotriva răului. Prin urmare, este o mare responsabilitate a Bisericii de a educa conştiinţele, de a educa la responsabilitatea morală şi de a demasca răul, de a demasca această idolatrie a banului, care îi înrobeşte pe oameni doar pentru acest lucru; de a demasca şi falsele promisiuni, minciuna, înşelăciunea, care stau în spatele drogului”.

Biserica nu este o putere politică, ci este o putere morală „Biserica nu este o putere politică, nu este un partid, ci este o realitate morală, o putere morală. Întrucât politica trebuie să fie în mod fundamental o realitate morală, Biserica, pe această linie, are în mod fundamental de a face cu politica. (...) primul gând al Bisericii este educarea conştiinţelor şi, astfel, crearea responsabilităţilor necesare; educarea conştiinţelor atât în etica individuală, cât şi în etica publică. Şi aici poate că este o lipsă”.

Schizofrenia între morala individuală şi cea publică

50.000 de oameni morți, în ultimii cinci ani, din cauza traficului de droguri „Cunoaştem bine toate frumuseţile Mexicului, dar şi această mare problemă a traficului de droguri şi a violenţei.

4

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

„Se vede, în America Latină, dar şi în altă parte, la nu puţini catolici, o anumită schizofrenie între morala individuală şi cea publică: personal, în sfera individuală, sunt catolici, credincioşi, dar în viaţa publică, urmează alte căi, care nu corespund marilor valori ale Evangheliei, care sunt necesare pentru fondarea unei societăţi drepte. Prin urmare, este necesară educarea pentru depăşirea acestei schizofrenii, educare nu numai la o morală individuală, dar şi la o


ACTUALITATE morală publică, şi aceasta încercăm să facem cu Doctrina Socială a Bisericii, deoarece, în mod natural, această morală publică trebuie să fie o morală raţională, împărtăşită şi care poate fi împărtăşită şi de necredincioşi, o morală a raţiunii. Desigur, noi în lumina credinţei putem vedea mai bine atâtea lucruri pe care şi raţiunea le poate vedea, dar tocmai credinţa serveşte şi pentru eliberarea raţiunii de falsele interese şi de camuflarea intereselor şi astfel creează în doctrina socială modelele substanţiale pentru o colaborare politică, în special pentru depăşirea acestei diviziuni sociale, antisociale, care din nefericire există”.

contexte specifice cu atâtea alte dificultăţi, însă fiecare ţară are situaţia sa culturală specifică. Iar pe de o parte, trebuie să plecăm de la problema comună: cum astăzi, în acest context al modernei noastre raţionalităţi, să putem din nou să-l descoperim pe Dumnezeu ca orientare fundamentală a vieţii noastre, speranţa fundamentală a vieţii noastre, fundamentul valorilor care într-adevăr construiesc o societate, şi cum să putem ţine cont astăzi de specificitatea situaţiilor diferite”.

„… Cuba să se deschidă către lume şi lumea să se deschidă către Cuba” „Mă simt în absolută continuitate cu cuvintele Papa Ioan Paul al II-lea, care sunt încă actuale. Această vizită a Papei a inaugurat o cale de colaborare şi de dialog constructiv; o cale care este lungă şi care cere răbdare, dar merge mai departe. Astăzi este evident că ideologia marxistă, aşa cum a fost concepută, nu mai răspunde realităţii: astfel nu se mai poate răspunde şi construi o societate; trebuie să fie găsite modele noi, cu răbdare şi în mod constructiv. În acest proces, care cere răbdare, dar şi decizie, vrem să ajutăm în spirit de dialog, pentru a evita traume şi pentru a ajuta drumul spre o societate fraternă şi dreaptă, aşa cum o dorim pentru întreaga lume şi vrem să colaborăm în acest sens. Este evident că Biserica este întotdeauna de partea libertăţii: libertate de conştiinţă, libertate de religie”.

Raționalizarea credinței „Primul lucru mi se pare foarte important: vestirea unui Dumnezeu care răspunde raţiunii noastre, deoarece vedem raţionalitatea cosmosului, vedem că există ceva în spate, dar nu vedem cum este aproape acest Dumnezeu, cum mă priveşte şi această sinteză a Dumnezeului mare şi maiestuos şi a Dumnezeului mic care este aproape de mine, mă orientează, îmi arată valorile vieţii mele, este nucleul evanghelizării. Aşadar, un Creştinism esenţializat, unde se găseşte într-adevăr nucleul fundamental pentru a trăi astăzi cu toate problemele timpului nostru”.

Nu trebuie neglijată nici realitatea concretă Despre „noua evanghelizare” „Perioada noii evanghelizări a început cu Conciliul; aceasta a fost în mod fundamental intenţia Papei Ioan al XXIII-lea; a fost foarte mult subliniată de Papa Ioan Paul al II-lea şi necesitatea ei, într-o lume care se află în mare schimbare, devine din ce în ce mai evidentă. Necesitate în sensul că Evanghelia trebuie să se exprime în moduri noi; necesitate şi în alt sens, că lumea are nevoie de un cuvânt în confuzie, în dificultatea de a se orienta astăzi. Există o situaţia comună în lume, există secularizarea, absenţa lui Dumnezeu, dificultatea de a găsi drumul, de a-l vedea ca pe o realitate care priveşte viaţa mea. Şi, pe de altă parte, există

„În America Latină, în general, este foarte important ca creştinismul să nu fie atât de mult legat de raţiune, ci de inimă. Sfânta Fecioară de Guadalupe este recunoscută şi iubită de către toţi, deoarece înţeleg că este o Mamă pentru toţi şi este prezentă de la început în această nouă Americă Latină, după sosirea europenilor. Şi de asemenea în Cuba o avem pe Sfânta Fecioară de Cobre, care atinge inimile şi cu toţii ştiu în mod intuitiv că este adevărat, că această Fecioară îi ajută, că există, ne iubeşte şi ne ajută. Însă această intuiţie a inimii trebuie să se unească cu raţionalitatea credinţei şi cu profunzimea credinţei care merge dincolo de raţiune. Trebuie să încercăm să nu pierdem inima, dar să unim inima şi raţiunea, astfel ca ele să coopereze, deoarece numai în acest fel omul este complet şi poate cu adevărat ajuta şi lucra pentru un viitor mai bun”.

5


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Misiuni populare în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Brăila Timpul liturgic al Postului Mare ne oferă an de an prilejul de a reflecta mai profund asupra vieţii noastre creştine. Aşa cum amintea Papa Benedict al XVI-lea în Mesajul pentru Postul Mare din acest an, Postul Mare este „un timp propice pentru a reînnoi drumul nostru de credinţă, atât personal, cât şi comunitar, ajutaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente”; „un parcurs marcat de rugăciune şi împărtăşire, de tăcere şi post, aşteptând să trăim bucuria pascală”. De aceea, nu puţine sunt parohiile care aleg perioada Postului Mare pentru organizarea de „misiuni populare”, cu scopul de a le oferi credincioşilor un ajutor în plus pentru o cât mai bună pregătire personală și comunitară în vederea celebrării Învierii Domnului. Comunitatea romano-catolică din Brăila a avut ocazia de a experimenta acest tip de pregătire intensă spirituală în cadrul misiunilor populare parohiale organizate de Pr. Cazimir Budău, parohul comunității, în perioada 27 februarie - 4 martie 2012. „Suntem creştini doar în măsura în care Isus şi Cuvântul său sunt prezenţi în casele şi familiile noastre, la locul de muncă, în fiecare moment al vieţii. Sigur, la o astfel de viaţă creştină nu se poate ajunge de azi pe mâine. E nevoie de un impuls. Misiunile populare sunt menite să arunce sămânţa care, în funcţie de calitatea solului, va produce roase. Însă pentru a

rodi, solul trebuie pregătit”, le-a explicat părintele paroh credincioșilor, prezentândule inițiativa misiunilor populare în parohia din Brăila. De-a lungul a șapte zile, credincioșii din Brăila au fost îndrumați spiritual de Pr. Anton Săboanu, director al Seminarului Liceal „Sf. Iosif” din Bacău, și au fost asistați în Sacramentul Spovezii de Pr. Anton Budău, preot pensionar, colaborator la Parohia Cioplea din București. Pornind de la întrebări existențiale, propuse ca o provocare, și trecând apoi la întrebări de genul „cine este Dumnezeu” și „cine este Dumnezeu pentru mine”, „cine este omul” etc Pr. Săboanu le-a vorbit brăilenilor catolici despre viața privită ca vocație, despre păcat și convertire, despre misiunea creștinului în Biserică și în societate, despre trăirea concretă a credinței. Pr. Săboanu, așa cum ne-a mărturisit mai apoi, a găsit la Brăila „o comunitate mică, dar pregătită pentru misiunile populare: Pr. Cazimir anunțase din timp misiunile și se rugase în ultimele duminici la Sfânta Liturghie pentru roade bogate, ba chiar a făcut, împreună cu credincioșii, și o novenă în acest sens”. Duminică, 4 martie, Sfânta Liturghie de încheiere a misiunilor a fost

prezidată de Preasfințitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de București. PS Cornel le-a mulțumit credincioșilor pentru participarea, în număr mare, la Sfintele Liturghii şi predicile din timpul săptămânii de misiuni populare şi pentru că s-au apropiat atât de mulţi de Sacramentul Spovezii, pregătindu-se astfel mai intens pentru trăirea unei vieţi de credinţă mai profunde şi pentru o mărturie mai puternică şi credibilă în comunitate şi în societate. Apărute în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, misiunile populare reprezintă o formă organizată de evanghelizare și constau într-o serie de predici speciale adresate credincioșilor unei comunități, cu scopul reînnoirii vieții creștine a comunității și al aprofundării învăţăturii Bisericii.

Sărbătoarea hramului în comunitatea „Claudianum” din Bucureşti Sâmbătă, 10 martie a.c., iezuiţii din Bucureşti au sărbătorit hramul comunității „Claudianum”, pusă sub ocrotirea Sfântului Claudiu la Colombière. Sfânta Liturghie de hram a fost prezidată de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, iar omilia a fost rostită de PS Mihai Frăţilă, Episcop Auxiliar al Arhieparhiei Greco-Catolice de Alba-Iulia şi Făgăraş. Au concelebrat mai mulţi preoţi diecezani şi membri ai unor congregaţii religioase care îşi desfăşoară activitatea în capitală. Sfânta Liturghie, la care au participat reprezentanţi ai tuturor familiilor spirituale ignaţiene, precum şi membri ai grupului de rugăciune „Claudianum”, s-a încheiat cu venerarea relicvei Sfântului Claudiu şi a fost urmată de o agapă frăţească. Sfântul Claudiu de la Colombière, preot din „Societatea lui Isus”, întemeiată de Sfântul Ignaţiu de Loyola în 1540, a trecut la Domnul în 1682, la vârsta de 41 de ani. A fost îndrumătorul spiritual al sfintei Maria Alacoque şi apostol al devoţiunii la Preasfânta Inimă a lui Isus. A fost canonizat în 1992 de către Fer. Papă Ioan Paul al II-lea, iar data cinstirii sale în calendarul liturgic romano-catolic este 15 februarie.

6

Actualitatea Creştină

aprilie 2012


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Hramul comunității catolice „Sf. Iosif” din Buzău Hramul bisericii este întotdeauna o sărbătoare pentru o comunitate parohială și e frumos ca la sărbătoare, participarea să fie cât mai numeroasă. Cu acest gând, Pr. Pavel Butnariu, parohul comunității catolice din Buzău, a decis ca în acest an, să celebreze cu o mică anticipație hramul bisericii, dedicată Sfântului Iosif. Bisericuța din Buzău, de dimensiuni modeste și de o simplitate rafinată, era plină de credincioși în dimineața de sâmbătă, 17 martie 2012. Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, alături de care au concelebrat Pr. Pavel Butnariu, parohul comunității, Pr. Cazimir Budău, decan de Brăila, și alți preoți din Arhidieceză. În cadrul predicii, Pr. Eugen Murariu, OFMCap, l-a prezentat pe Sfântul Iosif ca „exemplu de om care trăiește în tăcere, în interiorul său, om drept și smerit”. „Cum ar putea fi păzitorul Sfintei Familii, soțul Sfintei Fecioare Maria un model pentru noi? Iosif ne arată că în mijlocul crizelor şi al necazurilor, pentru a se împlini în noi voinţa lui Dumnezeu, prin harul său, e nevoie ca noi să ducem o viață virtuoasă, în tăcere. A căuta voinţa lui Dumnezeu înseamnă în mod necesar a sta deoparte, în tăcere, în anumite momente ale vieții noastre, pentru a-i da spaţiu lui Dumnezeu, așa încât El să poată interveni şi să ne poată lumina”, a explicat Pr. Murariu, OFMCap. ÎPS Ioan Robu și-a exprimat bucuria de a se afla și în acest an în mijlocul comunității catolice din Buzău, cu ocazia

Hramul comunității din Râmnicu-Sărat

Sâmbătă, 24 martie 2012, comunitatea romano-catolică din Râmnicu Sărat a sărbătorit hramul său, Buna Vestire. Sfânta Liturghie a fost celebrată de Pr. Petruț Francisc, paroh de Romanu (Brăila), alături de Pr. Pavel Butnariu, paroh de Buzău, Pr. Eugen Murariu Ofm Cap și Pr. Mihai Ianoș Benchea Ofm Cap, care a ținut cuvântul de învățătură. „Puritatea, simplitatea și umilința acestei femei tinere, Maria, se vede în faptul că primește cu o disponibilitate desăvârșită propunerea lui Dumnezeu și răspunde fără niciun dubiu: Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău. Doar cine are o inimă umilă poate să facă o astfel de profesiune de credință și se poate încredința în mod deplin planului lui Dumnezeu” spunea Pr Mihai Benchea în predica sa. La sfârșitul Sfintei Liturghii, Pr. Pavel Butnariu a ținut să mulțumească în mod deosebit tinerilor frați novici capucini de la mănăstirea din Nehoiu, care au animat Sfânta Liturghie, cât și tuturor celor prezenți.

sărbătoririi hramului bisericii. Totodată, Arhiepiscopul a rememorat cu plăcere perioada în care, după întoarcerea sa de la Roma, de la studii, pe când era profesor la Seminarul teologic din Iași, la fiecare sfârșit de săptămână venea la Buzău pentru a se îngriji de comunitatea catolică din localitate. Construită la începutul secolului al XX-lea, biserica catolică din Buzău a fost consacrată de Arhiepiscopul Raymond Netzhammer, iar în 2001, au fost executate lucrări de modernizare și extindere a vechiului lăcaș de cult. Parohia romano-catolică din Buzău are zece filiale, Pr. Pavel Butnariu fiind ajutat, în administrarea parohiei, de părintele vicar Sebastian Lucaciu.

Ziua de reculegere pentru tinerii din decanatul de Ploieşti, la Târgovişte Sâmbătă, 24 martie a.c., a avut loc ziua de reculegere pentru tineri organizată de către decanatul de Ploieşti. Întâlnirea a avut loc la complexul Miani care aparţine părinţilor din Congregaţia Călugărilor Somaschi, situat în comuna Valea Voievozilor, de lângă Târgovişte. Au participat 26 de tineri din parohiile catolice din Ploieşti, Câmpina şi Târgovişte. Ziua de reculegere a debutat cu o rugăciune de invocare a luminii Duhului Sfânt şi cu un cuvânt de bun venit adresat de Pr. Lorenzo Marangon. A urmat meditaţia expusă de Pr. Veniamin Aenăşoaie, preot colaborator la parohia din Câmpina, pe tema Postului Mare ca Timp de har. Pr. Lorenzo Marangon, Pr. Veniamin Aenăşoaie, Pr. Francisc Şerban şi Pr. Dominic Soare au stat toată ziua la dispoziția tinerilor pentru colocviu spiritual și spovezi. După prânz, tinerii au meditat împreună Calea Sfintei Cruci. Ziua de reculegere s-a încheiat cu Sfânta Liturghie.

7


ŞTIRI INTERNE

Conferinţa Episcopilor din România PS Virgil Bercea a fost ales vicepreşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană Preasfinţitul Virgil Bercea, Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, a fost ales vicepreşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană (COMECE), în cadrul Adunării Plenare care a avut loc la Bruxelles între 21 şi 23 martie 2012. Episcopii catolici din Comunitatea Europeană au ales totodată şi noul preşedinte al COMECE, în persoana Cardinalului Reinhard Marx, Arhiepiscop de München şi Freising, precum şi alţi trei vicepreşedinţi, pentru un mandat de 3 ani. Comisia Episcopatelor Comunităţii Europene (COMECE) a fost înfiinţată în 1980 şi reuneşte delegaţii Conferinţelor Episcopilor Catolici de pe teritoriul Uniunii Europene. Comisia are un secretariat permanent la Bruxelles. Printre obiectivele sale, se numără: monitorizarea şi analizarea procesului politic al UE, informarea membrilor Bisericii Catolice cu privire la politica şi legislaţia UE, dialogul cu instituţiile UE, promovarea unei reflecţii bazate pe învăţătura socială a Bisericii Catolice asupra provocărilor pe care le

înfruntă Europa unită. Preasfinţia sa, Virgil Bercea s-a născut la 9 decembrie 1957, în satul Habic, judeţul Mureş. A absolvit Facultatea de Agronomie (1977-1981) din cadrul Institutului Agronomic din Cluj-Napoca, iar ulterior a lucrat ca cercetător la Staţiunea de Cercetări din Târgu Mureş, până în anul 1990. În timpul perioadei universitare de la Cluj, a studiat clandestin teologia, fiind apoi sfinţit preot, tot clandestin, la 9 decembrie 1982, de către Înaltpreasfințitul Alexandru Todea. Ca preot, a desfăşurat activitate pastorală clandestină la Târgu-Mureş şi în împrejurimi. În perioada 1990-1992, s-a specializat în teologie dogmatică la Universitatea Urbaniana din Roma (Italia). În 1992 s-a întors în ţară și a fost numit Vicar General la Blaj şi profesor de teologie dogmatică la Academia Teologică din Blaj. La 8 septembrie 1994, a fost consacrat episcop şi numit Episcop Auxiliar de Blaj, iar din 6 noiembrie 1996, este Episcop la Oradea, mai întâi „coadiutor” al Preasfinţitului

Vasile Hossu, iar apoi, din 8 iunie 1997, Episcop eparhial. În 2003, a primit titlul de Doctor în Teologie la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma (Italia). Preasfinţitul Virgil Bercea îi reprezintă pe episcopii catolici din România în cadrul COMECE din anul 2005: mai întâi ca observator, iar din 2007, ca membru de drept.

Conferința Română a Superioarelor Majore

„Viața ca vocație”, în atenția persoanelor consacrate din Europa În perioada 19-25 martie, 2012 a avut loc la Lourdes cea de a XV-a adunare generală UCESM (Uniunea Conferințelor Superiorilor Majori din Europa), cu tema ”Viața ca vocație” și motoul ”Cuvântul lui Dumnezeu a venit la mine” (Jer 1,4). La adunare au participat 100 de surori și călugări din 27 de țări ale Europei. România a fost reprezentată de Sr. Varvara Acatrinei CJ, președintele CRSM (Conferința Română a Superioarelor Majore), Pr. Emilian Cătălin OFMConv, președintele CSMR (Conferința Superiorilor Majori din România) și de sr. Ildikó Homa SSS, secretara generală CRSM. Invitatul principal al adunării a fost Mons. Joseph W. Tobin, Secretarul Congregației Pontificale pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, care a vorbit despre „viața ca un pelerinaj”. În cadrul programului, participanții au avut posibilitatea de a participa la un pelerinaj, organizat de Conferința gazdă (CORREF – Conferința Superioarelor și Superiorilor Majori din Franța). Cu ocazia celei de a XV-a adunări generale a fost ales și noul Consiliu Executiv al UCESM: în funcția de Președinte, a fost ales Pr. Giovanni Peragine CCRSP (Albania), în funcția de vicepreședinte, Sr. Viviana Ballarin OP (Italia), iar în funcția de Consilieri, Pr. Mariano Sedano Sierra CMF (Rusia) și Sr. Ivanka Mihaljevic SSF (BosniaHerțegovina).

8

Actualitatea Creştină

aprilie 2012


ŞTIRI EXTERNE SLOVENIA: FAMILIA ARE UN ROL DE NEÎNLOCUIT

UNGARIA: CARD. MINDSZENTY, REABILITAT LEGAL, MORAL ŞI POLITIC La cererea Card. Peter Erdo, Primatul Ungariei, Cardinalul Jozsef Mindszenty a fost reabilitat legal, moral și politic de către autoritățile maghiare, prin ordonanţa Procuraturii Generale. Această reabilitare reprezintă „concluzia unei lungi istorii, pline de suferinţe”, care „va contribui la cunoaşterea adevărului din trecut, la însănătoşirea spirituală şi la creşterea morală a poporului nostru”, a explicat Card Erdo. Jozsef (Pehm) Mindszenty s-a născut la Csehimindszent, la 29 martie 1892. A fost hirotonit preot la 12 iunie 1915, iar la 3 martie 1944, a fost numit Episcop de Veszprém şi consacrat la 25 martie. A fost arestat de nazişti între 1944 şi 1945. La 2 octombrie 1945, a fost promovat Arhiepiscop de Esztergom şi Primat al Ungariei. Papa Pius al XII-lea l-a ridicat la rangul de cardinal în consistoriul din 18 februarie 1946. A fost arestat din nou la 26 decembrie 1948, condamnat la închisoare pe viață de către guvernul comunist. După opt ani de închisoare și arest la domiciliu, a fost eliberat în 1956, primind azil politic la ambasada americană de la Budapesta. A murit la Viena, la 6 mai 1975, în urma unui stop cardiac. La 22 octombrie 1996, a fost deschis procesul său de canonizare.

„Într-o lume adesea marcată de tristeţe şi nelinişti”, bucuria „este o mărturie importantă a frumuseţii şi a credibilităţii credinţei creştine”, afirmă Papa Benedict al XVI-lea în Mesajul pentru cea de a XXVII-a Zi Mondială a Tineretului, celebrată la 1 aprilie, în Duminica Floriilor. Tema din acest an este „Bucurați-vă mereu în Domnul!” (Fil 4). „În contextul actual dificil – observă Suveranul Pontif –, atâţia tineri în jurul vostru au o nevoie imensă de a simţi că mesajul creştin este un mesaj de bucurie şi de speranţă!”. De aceea Papa îi invită pe tineri să fie „misionari ai bucuriei”, deoarece „nu putem fi fericiţi dacă ceilalţi nu sunt fericiţi: bucuria trebuie să fie împărtăşită”. „Vă revine mai ales vouă, tineri discipoli ai lui Cristos, să arătaţi lumii că credinţa aduce o fericire şi o bucurie adevărată, deplină şi durabilă. Şi dacă modul de a trăi al creştinilor pare uneori obosit şi plictisit, mărturisiţi voi cei dintâi chipul bucuros şi fericit al credinţei”. „Fiţi misionari entuziaşti ai noii evanghelizări!”, îi îndeamnă Benedict al XVI-lea pe tineri.

CREŞTINI ÎN EUROPA: DE LA POLITICI DISCRIMINATORII LA CAZURI DE INTIMIDARE Politici discriminatorii, excluderi ale creştinilor de la viaţa politică şi socială, suprimare a simbolurilor religioase, insulte, defăimări și stereotipuri negative, acte de ură, vandalism și desacralizări și acțiuni criminale împotriva unor persoane. Toate aceste cazuri sunt relatate în Raportul pe 2011, redactat și prezentat la 19 martie 2012 de către „Observatorul asupra intoleranței și violenței împotriva creștinilor”. Statisticile arată că problema este răspândită pe scară largă: 74% dintre persoanele intervievate într-un sondaj din Marea Britanie afirmă că „există mai multă discriminare împotriva creștinilor decât împotriva persoanelor de alte confesiuni”. Franța se confruntă cu vandalism împotriva lăcaşelor de cult. În Scoţia, 95% dintre actele de violenţă pe motiv religios sunt îndreptate împotriva creştinilor. Cazurile de intimidare s-au înregistrat faţă de profesionişti care făceau recurs la obiecţia de conştiinţă, pe teme precum avortul şi eutanasia.

CHINA:VOLUNTARIATUL SOCIAL, O MĂRTURIE DE CREDINŢĂ PENTRU TINERII CATOLICI Sunt 60 la număr tinerii catolici din Arhidieceza de Xi An, în provincia chineză Shaan Xi, care au reînnoit la 11 martie angajamentul lor de a se dedica voluntariatului în anul 2012, pentru a da mărturie despre propria credinţă. Conform agenţiei Fides, printre tinerii voluntari sunt jurnalişti, studenţi, muncitori şi chiar persoane cu handicap. În timpul întâlnirii, tinerii au împărtăşit din propriile experienţe din ultimii ani: ajutorul acordat victimelor cutremurului, activitatea didactică în diferite zone izolate, sprijinul acordat familiilor care trăiesc în lipsuri, bătrânilor și persoanelor cu handicap. Prin aceste servicii sociale și caritative, „am dat mărturie despre credința noastră”, a declarat responsabilul grupului de voluntari.

SUA: RUGĂCIUNE DE BINECUVÂNTARE A PRUNCULUI ÎN SÂNUL MAMEI Congregația Pontificală pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor a acceptat cererea Conferinţei Episcopale a Statelor Unite şi a aprobat Ritul binecuvântării copilului în sânul matern. Binecuvântarea, care a fost scrisă la sugestia Arhiepiscopului Joseph Kurtz şi supusă aprobării Congregaţiei Vatican în 2008, poate fi conferită în timpul Sfintei Liturghii sau în afara acesteia. Sfântul Scaun a dat aprobarea la 25 martie 2012, în Sărbătoarea Bunei Vestiri.

Pagini realizate de Cristina GRIGORE

VATICAN: MESAJUL PAPEI CĂTRE TINERI

„Familia, în care copiii pot crește ajutați de educația maternă și paternă, rămâne legământul nostru și pentru ea, ne vom implica și în viitor”, a declarat Mons. Stres, Arhiepiscop Mitropolit de Ljubljana și Președinte al Conferinței Episcopale Slovene, la aflarea rezultatului Referendumului pentru Noul Cod al familiei. Referendumul, care a avut loc duminică, 25 martie 2012, a fost organizat la cererea societăţii civile şi a Bisericii Catolice şi viza noul Cod al familiei, aprobat de Parlamentul sloven în iunie 2011. Conform noii legislaţii, printre altele, uniunile homosexuale ar fi fost echivalate cu căsătoria, iar cuplurile de homosexuali ar fi putut adopta copii. Legea a fost respinsă, cu 55% din voturi.

9


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Catolicii din România, chemați să dea mărturie curajoasă, pentru apărarea instituției familiei În societatea românească de astăzi, creștinii catolici sunt chemați „să iasă din anonimat, să dea mărturie cu curaj despre credința lor și despre valorile în care cred și pe care își clădesc viața personală și de familie”, a afirmat miercuri, 21 martie 2012, PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București și Președinte al Comisiei pentru familie al Conferinței Episcopilor din România, în cadrul unei conferințe pe tema familiei. Intitulată „Încotro merge familia astăzi”, conferința a fost organizată de Centrul de studii bizantine Sfinții Petru și Andrei din București, al Părinților Augustinieni Asumpționiști. PS Cornel Damian a amintit presiunea pe care grupuri mici încearcă să o facă, în diferite ţări, pe plan social și politic, în încercarea de a impune majorității propriile ideologii, bazate pe redefinirea unor termeni precum familie, căsătorie, drept, libertate și chiar

identitate sexuală, prin raportarea exclusivă la individ, în detrimentul persoanei. Sunt tentative „tot mai frecvente și mai insidioase, și tocmai de aceea mai periculoase”, „care conduc la grave probleme sociale, cu imense consecințe pe plan uman și economic”, a arătat episcopul. Schițând portretul familiei din România, în lumina datelor statistice din ultimii ani, PS Cornel Damian a evidențiat câteva pericole care amenință instituția familiei românești. Preasfințitul Cornel Damian a semnalat scăderea demografică „continuă și constantă” în România, începând din 1992 și până astăzi, rata crescută a riscului de sărăcie, rata crescută a mortalității infantile și a deceselor cauzate de accidente, precum și numărul excesiv de avorturi (1.156 de avorturi la 1.000 de nou-născuți). Insecuritatea economică, a observat episcopul, influențează asupra deciziei tinerilor de a-și întemeia o familie, a soților de a avea copii, și-i constrâng pe mulţi la emigrare și la lăsarea copiilor în grija rudelor: „avem la ora actuală 80.000

de copii care au părinții emigrați”, a specificat episcopul. La insecuritatea economică se adaugă apoi „o pierdere progresivă a valorilor morale şi spirituale, lipsa unei orientări şi a pregătirii adecvate pentru căsătorie şi viața de familie, presiunile sociale, abandonul educaţiei religioase”. PS Cornel Damian a prezentat pe scurt acțiunea Bisericii universale și locale în favoarea familiei, amintind și de apropiata Întâlnire Mondială a Familiilor, care va avea loc în acest an la Milano, între 30 mai și 3 iunie, și la care vor participa și familii din România. Totodată, episcopul a subliniat că pentru apărarea familiei „nu este suficientă doar acțiunea instituțională și pastorală a Bisericii”, dar „este nevoie de implicarea fiecăruia dintre noi, de aportul fiecăruia, de mărturia fiecăruia”. „Sper ca Anul Credinței, instituit de Papa Benedict al XVI-lea, și care va începe în luna octombrie a acestui an, să le ofere catolicilor români nutriment pentru maturizarea credinței lor și acel impuls necesar mărturiei curajoase, spre folosul Bisericii, precum și al societății românești”, a mai spus episcopul.

Catolici, ortodocși, protestanți împreună în stradă, pentru apărarea vieții „Uniți pentru viață și familie creștină”, acesta este unul dintre mesajele pe care le-au transmis românii sâmbătă, 24 martie, în timpul „Marşului pentru viaţă”, organizat în București și în alte 17 oraşe din țară, cu sprijinul diferitelor asociaţii şi al Bisericilor locale. Mii de ortodocşi, catolici şi protestanţi au ieşit în stradă pentru a apăra împreună viaţa. Participanţii au prezentat şi un Manifest, adresat societății civile și clasei politice, prin care cer o politică care să sprijine viața și familia, ajutor pentru femeile aflate în dificultate, încurajarea adopțiilor și măsuri economice favorabile natalității. De asemenea, cer suspendarea finanțărilor cu bani publici a fertilizărilor in vitro și introducerea de soluții alternative la acest tip de practici. România este țara cu cea mai mare rată a avorturilor practicate în Europa (circa 8 milioane în ultimii 20 de ani). Recent, asociații pro-vita catolice și ortodoxe, precum și Conferința Episcopală Română, s-au exprimat împotriva unui proiect de lege prin care se dorește introducerea reproducerii umane asistate medical cu terț donator și recurgerea

10

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

la mamă purtătoare. Un astfel de proiect de lege este „un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei și, implicit, la echilibrul vieții sociale”, a spus Mons. Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București și Președinte al Comisiei pentru familie din cadrul Conferinței Episcopale Române.


PELERIN LA VATICAN

„Castelul exterior. Noul în spiritualitatea Chiarei Lubich”: experienţa spirituală de comuniune într-o lume divizată Dacă Biserica ar fi reprezentată printr-un tablou al anotimpurilor, cu siguranţă primăvara s-ar potrivi cel mai bine mişcărilor ecleziale. De ce? Pentru vigoarea adusă de acestea vestirii Evangheliei, vitalitate ce ar putea fi comparată şi cu efectul vitaminelor asupra unui organism cuprins uneori de astenie. Fiecare mişcare eclezială îşi are propria carismă, exprimată prin trăirea cu intensitate a unuia dintre aspectele vieţii creştine. O carte publicată recent în Italia şi prezentată pe 14 martie la Facultatea de Teologie „Teresianum”, din Roma, pune în lumină carisma Mişcării Focolarelor, ce constă în trăirea spiritualităţii comuniunii şi a unităţii. Volumul „Castelul exterior. Noul în spiritualitatea Chiarei Lubich”, scris de părintele Jesús Castellano Cervera, a apărut la editura „Città Nuova”.

Aspectul de noutate adus de această carte este reprezentat în parte de compararea experienţei spirituale de comuniune din cadrul Mişcării Focolarelor cu un „castel exterior”. Termenul a fost folosit pentru prima oară într-o scriere inedită a Chiarei Lubich, ce poartă data 8 noiembrie 1950, la o săptămână de la proclamarea – de către Pius al XII-lea – a dogmei înălţării Preacuratei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la cer. Data capătă o importanţă specială dacă ne gândim că

numele „de botez” al mişcării este de fapt „Opera Mariei”. Trecuse doar un an de când Chiara Lubich trăise conştientizarea chemării de către Domnul la „spiritualitatea unităţii”, ca reflex al vieţii trinitare, şi în acest context scria: „Este minunat planul lui Dumnezeu: această Împărăţie a cerurilor, acest castel exterior prin care Dumnezeu este în mijlocul nostru” (Jesús Castellano Cervera, Il castello esteriore. Il „nuovo” nella spiritualità di Chiara Lubich, Città Nuova Editrice (2012, p. 59). După mai mulţi ani, Chiara nota: „Aici… apare deja ideea de castel exterior, ca o prefigurare a realităţii Operei Mariei, unde Cristos este prezent şi o iluminează în toate aspectele” (dintr-o scriere inedită a Chiarei Lubich, citată de Jesús Castellano Cervera în acelaşi volum). Autorul cărţii, părintele Jesús Castellano Cervera (1941-2006), carmelit şi autentic discipol al Sfintei Tereza d'Avila, în parcursul său spiritual, a intrat tot mai profund în „castelul interior” al propriului suflet. În acelaşi timp, întâlnirea cu Mişcarea Focolarelor şi cu fondatoarea acesteia, Chiara Lubich, l-au ajutat să descopere „castelul

exterior” al unei experienţe spirituale de comuniune între suflete, „atât de unite în iubire încât să simtă că fac parte dintr-un unic suflet comunitar”, în care fiecare se preocupă nu doar de propria mântuire, dar îi pasă în egală măsură şi de salvarea sufletelor celor din jur. Scrierile adunate în volumul „Castelul exterior. Noul în spiritualitatea Chiarei Lubich”, din care unele texte sunt inedite, iar altele au fost deja publicate, dar nu sunt uşor de găsit, reprezintă o mărturie a surprizei şi a bucuriei ivite din întâlnirea autorului cu spiritualitatea Chiarei Lubich, dar şi o expresie a unui nou mod de înţelegere a teologiei, aflat tot în urma întâlnirii cu spiritualitatea fondatoarei Mişcării Focolarelor. Volumul este îngrijit de Fabio Ciardi, din rândul misionarilor oblaţi ai Congregaţiei „Maica Domnului Neprihănit Zămislită”, profesor la Institutul de Teologie a vieţii consacrate „Claretianum”, din Roma. Cartea „Castelul exterior. Noul în spiritualitatea Chiarei Lubich” apare la aniversarea a patru ani de la moartea fondatoarei Mişcării Focolarelor. Anca Mărtinaş GIULIMONDI

11


SEMNIFICAŢII LITURGICE

Timpul pascal și misterele mântuirii Cele cincizeci de zile dintre Duminica Învierii şi Duminica Rusaliilor reprezintă „Timpul pascal“, care se celebrează ca şi cum ar fi o singură zi de sărbătoare sau „marea duminică“, după cum spune Sfântul Atanasie. În general, anul liturgic este alcătuit în jurul misterelor din viaţa Mântuitorului: naşterea, pătimirea, moartea şi învierea, înălţarea, aşa cum se poate observa din tematica marilor sărbători creştine. Dar lucrurile nu se opresc aici, fiindcă timpurile liturgice simbolizează şi marile perioade din istoria mântuirii şi, de asemenea, se leagă de momentele importante din viaţa fiecărui creştin. În Timpul pascal se retrăieşte perioada de 40 de zile în care Cristos Înviat s-a arătat de mai multe ori ucenicilor: lui Petru, celor doisprezece apostoli, unei mulţimi de peste cinci sute de creştini, lui Iacob, tuturor apostolilor (cf. 1Cor 15, 3 şi urm.). În Evanghelii se relatează, de asemenea, mai multe arătări: lui Petru (Lc 24,34) şi apostolilor (Mt 28,1620; Mc 16,14-18; In 20,19-29), precum şi altor ucenici (Lc 24,33-50); de asemenea, se relatează primele apariţii făcute Mariei şi celorlalte femei (In 20,11-18; Mt 28,9-10; Mc 16,9-11), celor doi ucenici în drum spre Emaus (Lc 24,1335; Mc 16,12s), celor şapte dintre apostoli şi ucenici pe malul lacului Tiberiadei (In 21,1-23). Ce înseamnă însă, mai exact, că Isus „s-a arătat“? Mulţi gânditori s-au întrebat dacă este vorba de o percepţie cu simţurile sau de una pur spirituală (deci de o „vedere“ lăuntrică, vizionară). În Vechiul Testament se vorbeşte despre Yahweh care i s-a arătat lui Moise (Ex 3,16), o împrejurare în care nu este vorba de o percepţie cu ochii, ci, mai degrabă, de faptul că Dumnezeu s-a revelat ca fiind prezent. De asemenea, apostolul Paul vorbeşte despre arătările lui Cristos în faţa ucenicilor, dar descrie în acelaşi mod şi apariţia pe drumul Damascului (cf. 1Cor 15,8; 9,1). Trebuie să ţinem seama că, în perioada dintre înviere şi înălţare, Isus îşi manifestă limpede natura dumnezeiască

12

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

Wilhelm TAUWINKL

unită cu cea umană (spre deosebire de perioada de dinaintea învierii, în care se arăta în toate ca un om): pe de o parte, Isus nu este o fantomă, fiindcă poate fi atins şi, de asemenea, stă la masă cu ucenicii, dar, pe de altă parte, apare şi dispare după bunul plac. Învierea lui Isus nu este o întoarcere în această viaţă, ca în cazul învierii lui Lazăr sau a tânărului din Nain care, mai târziu, au murit din nou. Trupul văzut de ucenici este unul transfigurat, având o corporalitate care nu este nici pur spirituală, nici pur senzorială. De aceea, Isus este recunoscut, dar, în acelaşi timp, de nerecunoscut, aşa cum citim în relatările din Evanghelii. Mai degrabă ar fi corect să spunem că nu are sens să ne întrebăm ce fel de percepţie este „vederea“ Mântuitorului înviat, fiindcă ne lipseşte orice termen de comparaţie pentru corporalitatea acestuia. În acest sens trebuie să înţelegem şi unele neconcordanţe — greu de explicat — în descrierea arătărilor lui Isus în Evanghelii: categoriile umane sunt inadecvate pentru descrierea unei astfel de corporalităţi glorificate. Ceea ce ştim noi despre modul de existenţă al unui om nu se poate aplica şi în acest caz. Ne putem gândi însă şi că Domnul nu s-a arătat în toate împrejurările în aceeaşi măsură. Nu se poate tăgădui însă, în toate aceste relatări, certitudinea ucenicilor că l-au văzut pe Cristos Înviat, care este acelaşi cu Isus cel răstignit. Deşi Domnul era de nerecunoscut, l-au văzut cu certitudine. Am amintit că misterele vieţii lui Isus, contemplate în liturgie, pot fi citite în paralel cu istoria mântuirii şi cu viaţa fiecărui om. Apostolul Pavel face deja o paralelă între învierea lui Isus şi învierea tuturor oamenilor la parusie, când Dumnezeu „va preschimba trupul smereniei noastre făcându-l asemenea cu trupul măririi sale, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate“ (Fil 3, 21).


Paștele - Învierea Domnului este speranța noastră Tresăltaţi de bucurie, voi, îngerilor, oştire cerească, bucuraţi-vă, voi, toţi cei care îl slujiţi pe Dumnezeu, vestiţi cu sunete de trâmbițe biruinţa unui împărat atât de mare. Bucură-te şi tu, pământule, învăluit in atâta lumină, căci împăratul cel veşnic te-a îmbrăcat in strălucirea sa şi a izgonit întunericul nopţii tale. Tresaltă de bucurie, sfânta Maică Biserică, împodobită cu splendoarea luminii sale; să răsune acest sfânt lăcaş de strigătele puternice ale mulţimii. Aceasta este sărbătoarea Paştelui, în care este jertfit adevăratul Miel, cu sângele căruia sunt sfinţite sufletele credincioşilor. Aceasta este noaptea în care Cristos, rupând lanţurile morţii, se înalță biruitor din adâncuri (...). În zadar ne-am fi născut, dacă n-am fi fost răscumpăraţi. Cât de minunată este bunătatea şi îndurarea ta faţă de noi! O, admirabilă revărsare a dragostei: pentru a-i răscumpăra pe sclavi, l-ai dat pe însuși Fiul tău! O, păcat al lui Adam, datorită ţie a murit Cristos, care te-a nimicit şi ne-a adus mântuirea! Fericită vină, pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare! Da, cu adevărat fericită noapte, numai ţie ţi s-a dat să cunoşti ora în care Isus Cristos a înviat din morţi. Aceasta este noaptea despre care stă scris: „Noaptea va fi luminată ca ziua; noaptea mă va înconjura ca o lumină strălucitoare, spre bucuria mea”. Puterea sfântă a acestei nopţi şterge fărădelegile, spală orice vină, celor căzuţi în păcat le redă nevinovăţia, celor întristați, bucuria; stinge duşmăniile, aduce înțelegerea, frânge silniciile. O, noapte cu adevărat fericită, tu eşti aceea care ai împăcat cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul (...). (Preconiul pascal – Vestirea solemnă a Învierii Domnului)


DOSAR

Paştele, marea solemnitate a lumii creştine Numele solemnităţii

Cuvântul Paşte provine din limba ebraică - Pesah - şi înseamnă „trecere”. În liturgia iudaică, acest termen indica trecerea îngerului nimicitor care a cruţat casele evreilor ce trăiau ca sclavi în Egipt. Totodată, indica trecerea poporului evreu de la sclavie la libertate; trecerea din Egipt spre Ţara Făgăduită, străbătând Marea Roşie şi pustiul. Ulterior, pesah a însemnat şi cina rituală sau cina pascală la care se mânca mielul pascal, cină la care se făcea memorialul trecerii poporului ales de la sclavie la libertate, de unde expresia „a mânca paștele”.

Și pentru creştini, Paştele a însemnat o trecere, o eliberare: trecerea de la sclavia păcatului, a morţii şi a Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Această trecere şi eliberare s-au înfăptuit prin Patima, Moartea şi Învierea lui Cristos, Mielul pascal. El s-a jertfit pe cruce la ceasul când la Templu era jertfit mielul pascal. Iar din cina pascală pe care o celebrează împreună cu apostolii în cenacol, El face memorialul Noii Eliberări şi al noii treceri de la sclavie la libertate: este Euharistia sau Sfânta Liturghie. Paştele sau Misterul pascal nu trebuie redus la Învierea Domnului, care s-a petrecut în zorii zilei de duminică, ci el include, cum se exprimă Sfântul Augustin, „întregul triduum (trei zile) preasfânt al Domnului răstignit, înmormântat şi înviat”, adică tot ce se celebrează din Joia Sfântă seara până în Duminica Învierii, inclusiv. Separarea acestor evenimente ale mântuirii sau accentuarea excesivă a unuia sau a altuia dintre ele a fost cauza numeroaselor controverse şi conflicte legate de data sărbătorii anuale a Paştelui. Astfel, de la bun început s-au creat în Biserică două curente şi două tendinţe: cea asiatică şi cea romană. Din cele două elemente ale unicului mister pascal, Roma accentua Învierea, iar comunităţile din Asia accentuau Patima Domnului.

Data Paştelui

Creştinii din Asia Mică şi din Siria, considerând că ţin tradiţia apostolilor Filip şi loan, sărbătoreau Paştele - Pas-

14

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

cha crucifixionis (Patima şi Răstignirea Domnului) - la 14 nisan (nisan este numele unei luni din calendarul iudaic, corespunzând lunilor martie - aprilie), adică la luna plină a primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. De aceea erau numiţi şi cvatordecimani (cei care sărbătoresc în ziua a paisprezecea). Paştele cădea întotdeauna când cădea şi Paştele evreilor, ceea ce făcea ca mulţi să urmeze ritualul iudaic, inclusiv jertfirea mielului pascal. Nu ştim când sărbătoreau Învierea Domnului (Pascha resurrectionis). Bisericile occidentale, în schimb, urmau tradiţia romană atribuită Sfântului Petru. Ele ţineau cont de 14 nisan, zi în care comemorau Patima şi Moartea lui Isus, dar comemorau întotdeauna Învierea în duminica următoare. Din această diversitate de tradiţii, s-au născut curând neînţelegeri. Spre sfârşitul secolului al II-lea, creştinii din Asia au adoptat uzanţa romană de a sărbători duminica Învierea Domnului. Rămânea de stabilit în care duminică. Comunităţile din Siria au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paştele cădea întotdeauna în duminica imediat următoare lui 14 nisan. În schimb, la Alexandria şi la Roma, o asemenea dependență de practica evreiască părea umilitoare. Ca atare, începând cu secolul al III-lea, aceste Biserici au recurs la nişte calcule proprii pentru a fixa data Paştelui, independent de sistemul evreiesc, în aşa fel, însă, încât sărbătoarea să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Alexandrinii, însă, fixaseră echinocţiul la 21 martie, iar romanii la 18 martie, ceea ce a provocat iarăşi certuri infinite care dădeau ocazie păgânilor să râdă de creştini.

Conciliul din Niceea

Intervenţia Conciliului din Niceea, din anul 325, a fost binevenită. Conciliul a hotărât următoarele: 1) Paştele trebuie să cadă întotdeauna duminica; 2) nu va fi sărbătorit niciodată cu Paştele evreilor; când cade odată cu acesta, se amână cu o săptămână; 3) Paştele se fixează în prima


DOSAR duminică după 14 nisan, dar calculat astfel încât să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Care echinocţiu? Cel din Alexandria sau cel de la Roma? Conciliul nu a stabilit. Din păcate, eforturile părinţilor de la Niceea nu au dat rezultatele aşteptate, după cum nu au dat rezultate nici alte încercări de a se fixa pretutindeni aceeaşi dată a sărbătorii Paştelui. Ultima încercare, rămasă tot fără rezultate, Biserica a făcut-o la Conciliul al Il-lea din Vatican. Conciliul ecumenic Vatican II, acordând o mare importanţă dorinţelor multora de a stabili sărbătoarea Paştelui într-o anumită duminică şi de a se adopta un calendar fix, după ce a examinat cu atenţie consecinţele posibile ale introducerii unui nou calendar, declară cele ce urmează: Conciliul nu se opune ca sărbătoarea Paştelui să fie fixată într-o duminică anumită din calendarul gregorian, cu asentimentul celor interesaţi, mai ales al fraţilor despărţiţi de comuniunea cu Scaunul Apostolic. (Conciliul Vatican II, SC, Anexă). Până se va ajunge la doritul consens între toţi creştinii în privinţa fixării unei zile unice în care toţi să celebreze sărbătoarea Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică. (Conciliul Vatican II, Orientalium Ecclesiarum).

cu care se încheia Vigilia pascală. Mai târziu, când Vigilia începea mai devreme şi se încheia înainte de ivirea zorilor, s-a introdus o a doua Liturghie în ziua de Paşti, a cărei celebrare o aminteşte deja Sfântul Augustin: „în duminica Paştelui, dimineaţa foarte devreme”. Binecunoscuta secvenţă Victimae Paschali, elegantă şi plină de lirism, obligatorie în această zi - conform normelor actuale, este atribuită lui Wipo (+1050), preot la curtea lui Conrad II şi Henric III. Se reluau în această zi, salutate cu mare bucurie de creştini, bucatele lăsate deoparte de rigoarea postului quadragesimal: carnea, laptele, ouăle, brânza etc. Dar sentimentul creştin şi liturgic impunea ca aceste bucate să nu fie consumate până ce nu sunt binecuvântate. „În această sfântă zi, nimic nu ar trebui să se mănânce fără a fi sfinţit de un preot”, notează un vechi cronicar. Deja din secolul al VII-lea, avem formula de binecuvântare a cărnii de miel, a ouălor, simbol al revenirii la viaţă. Binecuvântarea bucatelor în ziua de Paşti este o tradiţie ce există încă în multe comunităţi creştine şi este frumos să fie respectată. La Roma, cu fast deosebit, se celebrau vesperele în seara zilei de Paşti, la care avea loc o grandioasă procesiune a neofiţilor la baptisteriul unde, în noaptea precedentă, se născuseră la viaţa divină.

Cum se celebra ziua de Paşti

Dezbaterile aprinse şi prelungite care au avut loc în Biserică cu privire la sărbătoarea Paştelui vorbesc despre importanţa capitală care a fost atribuită acestei sărbători, chiar din zorile creştinismului. Preeminenţa absolută a acestei sărbători a fost recunoscută şi proclamată de sfinţii părinţi cu cele mai entuziaste expresii: dies magnus, festivitatum festivitas, dies dierum, dies felicissimus etc. Era normal ca disciplina liturgică să facă de la bun început din sărbătoarea Paştelui ziua cea mare a Botezului pentru întreaga Biserică. În timp ce catecumenii scufundaţi în apele vii ale Botezului ieşeau din ele curăţiţi la viaţa nouă a harului, creştinii îşi reînnoiau permanent harul primei lor copilării creştine. Un obicei pios, atestat în secolul al VIII-lea, îi făcea pe creştini să revină la biserică „dimineaţa devreme, înainte de a se despărţi întunericul de lumină”, pentru a cânta cu mare solemnitate oficiul în cinstea lui Cristos Înviat. Potrivit unui vechi obicei comun tuturor bisericile orientale şi occidentale, oficiul începea cu îmbrăţişarea şi sărutul păcii. De asemenea, dimineaţa avea loc o procesiune solemnă la altarul mormântului pentru a ridica crucea şi Euharistia aşezate acolo în Vinerea Sfântă. Poate aici trebuie căutată originea procesiunii din noaptea de Paşti. Iniţial, era o singură Liturghie oficială de Paşti: aceea

Aspecte liturgice actuale ale Vigiliei Pascale

Noaptea în care Cristos trece de la moarte la viaţă marchează punctul cel mai înalt al istoriei religioase a omenirii; încă din primele secole, creştinii au celebrat-o cu mare solemnitate. După tăcerea, penitenţa şi momentele de meditaţie din Sâmbăta Sfântă, liturgia prevede marea Vigilie pascală, care este celebrarea cea mai importantă a Anului Liturgic şi care exprimă cel mai bine bucuria credinţei în Isus Cristos Înviat. Vigilia pascală este o celebrare complexă şi unitară, care se desfăşoară în momente succesive: Liturgia Luminii; Liturgia Cuvântului; Liturgia baptismală; Liturgia Euharistică. Ritualul are loc noaptea, simbolul vieţii care, fără Cristos, este scufundată în întunericul necunoaşterii şi al greşelii, al păcatului şi al morţii.

15


DOSAR

Liturgia Luminii

Ceremonia se desfăşoară la uşa bisericii, în exterior. Celebrantul binecuvântează focul, apoi aprinde lumânarea pascală cu care intră în biserica cufundată în întuneric, în timp ce cântă de trei ori, cu tonalitate crescândă, „Lumina lui Cristos”. Poporul răspunde „Mulţumim lui Dumnezeu”. Progresiv se aprind, de la lumânarea pascală, lumânările tuturor credincioşilor aflaţi în biserică. Lumânarea pascală este simbolul lui Cristos cel înviat. Lumânările care se vor aprinde de la aceasta sunt simbolul vieţii noi pe care Domnul o comunică prin învierea sa. Momentul marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă.

În faţa întregii Adunări creştine, care ţine lumânarea aprinsă în mână, celebrantul cântă Preconiul pascal sau vestirea solemnă a Învierii, prin care invită Biserica să înalţe un imn de mulţumire şi de laudă lui Dumnezeu cel milostiv, care a mântuit omenirea de păcat.

Liturgia cuvântului

După celebrarea luminii şi anunţul solemn al Paştelui, Biserica meditează minunile pe care Dumnezeu le-a înfăptuit cu poporul său încă de la început, prin proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt propuse nouă lecturi, şapte din Vechiul Testament şi două din Noul Testament (Epistola Sfântului Paul şi Evanghelia), care evocă principalele momente ale istoriei mântuirii: Crearea lumii, Jertfa lui Abraham, Ieşirea din Egipt, Trecerea Mării Roşii şi câteva profeţii biblice. După ultima lectură din Vechiul Testament cu rugăciunea corespunzătoare, preotul intonează Gloria in excelsis Deo, se trag clopotele, se aprind lumânările la altar, iar orga însoţeşte şi ea cântul. După proclamarea epistolei, toţi se ridică în picioare, iar preotul intonează solemn aclamaţia Aleluia pe care o repetă apoi cu toţii. Este aclamaţia ce caracterizează timpul pascal.

16

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

Liturgia baptismală

Aceasta se desfășoară după Liturgia cuvântului, ca început al celebrării sacramentelor pascale. Atenţia adunării se mută, în această parte a Vigiliei, la baptisteriu. Semnul care trebuie scos în evidenţă este apa. Preotul binecuvântează apa cu o rugăciune de invocare a Duhului Sfânt. Ritul botezului este redus la esenţial: litania, binecuvântarea apei, profesiunea de credinţă şi baia botezului. Liturgia recomandă administrarea sacramentului botezului în cadrul acestei Vigilii. Dacă nu sunt botezuri, trebuie rememorat ritualul botezului prin reînnoirea promisiunilor baptismale de către toţi cei prezenţi şi prin stropirea întregii adunări cu apa binecuvântată.

Liturgia euharistică

Este inima Vigiliei Pascale. Sunt primele momente ale marii zile pe care a făcut-o Domnul, zorii zilei în care a apărut Cristos cel înviat. Tot ceea ce Biserica săvârşeşte pe parcursul întregului an liturgic converge spre această Euharistie şi pleacă de la Euharistia pascală. Textele prefeţei şi ale rugăciunilor asupra darurilor şi după împărtăşanie ne arată conţinutul esenţial al acestei Euharistii: „Cristos este cu adevărat Mielul care a luat asupra sa păcatele lumii; prin moartea sa a nimicit moartea noastră, iar prin învierea sa ne-a făcut părtaşi de viaţa dumnezeiască” (prefaţa); „Jertfa începută în misterul pascal să ne dobândească, prin lucrarea ta, tămăduirea veşnică” (rugăciunea asupra darurilor), „revarsă asupra noastră, Doamne, Duhul iubirii tale, pentru ca noi, care am fost hrăniţi cu Tainele pascale, să fim mereu uniţi prin iubirea ta” (rugăciunea după Împărtăşanie). Liturgia zilei învierii Domnului celebrează evenimentul pascal ca fiind „ziua lui Cristos, Domnul”: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Ps 117,24), „ziua în care Cristos, Mielul nostru de Paşti, a fost jertfit” (Prefaţa de Paşti 1). Paştele, marea solemnitate a lumii creştine, este urmat de Octava Paştelui şi de Timpul liturgic pascal, care durează 50 de zile, ce cuprinde şi sărbătoarea Înălţării Domnului, până la Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt.


VLADIMIR GHIKA

Mesajul Monseniorului Ghika pentru Paște ‫( םכילע םולש‬Shalom aleichem): Pacea să fie cu voi! Cuvântul de întâmpinare obișnuit al evreilor și al primilor creștini are o pronunțată conotație pascală pentru creștinii de azi, fiind auzit ca salut al lui Isus înviat, adresat ucenicilor încuiați în casă, de frica iudeilor. Trecerea de la frica ce denotă tocmai tulburarea interioară, lipsa păcii, la bucuria întâlnirii Învățătorului viu, indică puterea cuvintelelor Celui Înviat, care realizează ceea ce semnifică și nu se vor un simplu salut. În 1970, Yvonne Estienne publica la Paris “Derniers témoignages” în care organiza cateva sute de aforisme inedite ale Monseniorului ca într-un catehism cu întrebări și răspunsuri. Iată partea care privește PACEA, așa cum apare în traducerea românească: NOI: Ce să credem despre Pace? EL: Orice pace se întemeiază pe o armonie, şi orice armonie, pe un mister. Atunci când eşti împăcat cu Dumnezeu, te poţi bucura de suferinţele tale… şi cu luare-aminte să fii doar la plăceri. Primeşte ceea ce ţi se dă şi dăruieşte ceea ce ţi se ia, dacă vrei să fie pace pe pământ. Nu poate fi pace decât întru iubire. Fără încetare stă Dumnezeu aplecat peste sufletul nostru. Când acesta e liniştit, Îl oglindeşte. (Vladimir Ghika, Ultimele mărturii, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1997, p. 67) Observând ultimul răspuns, surprinde prin claritate comparația pe care Monseniorul o face între suprafața fără unde a apei, care este capabilă să reflecte realitatea care îi este deasupra și pacea interioară a omului. Aceasta poate să reflecte imaginea lui Dumnezeu doar dacă este în pace. Fiecare dintre noi caută această pace. De multe ori, trebuie să ieșim fizic din ambientul tulburător, fie evadând în mijlocul naturii, fie intrând în inima misterului pe care se bazează pacea, cum spune primul vers al răspunsului despre pace. Tocmai pentru a facilita intrarea în misterul care conduce la redescoperirea armoniei originare prin indicarea celei de pe urmă, este deja în circulație o nouă traducere a unui alt text al Monseniorului Ghika: Ora sfântă. Experiența celor care îndrăznesc să rămână în adorație în fața Preasfântului Sacrament, este legată direct de obținerea păcii interioare. Misterul Euharistic nu vrea să spună inexplicabilitatea tainei, ci prezența mântuitoare a persoanei Fiului Omului cu cele două naturi, umană și divină, în fragmentul de pâine consacrată. Acest mister este supremul fundament al păcii de care ne putem bucura pe pământ, fiind expresia armoniei date de împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele, chiar și în abisul suferinței și al nedreptății umane. Iubirea aduce mai multă pace decât dreptatea însăși. Prezența lui Isus înviat aducea pacea ucenicilor tulburați de frică. Aceeași prezență, în Sacramentul Altarului, ne aduce și nouă pacea, iar meditația lui Vladimir Ghika pentru ora de adorație, rod al iubirii sale pentru Taina Euharistiei, nu poate să fie decât spre ajutorarea puținei noastre iubiri. Putem și noi, ca aceia care l-au cunoscut, nu doar să atingem, dar chiar să ne înfruptăm din iubirea Monseniorului Ghika. „...Prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie avea asupra Monseniorului o veritabilă fascinaţie. Nu-şi lua privirea de la ostie sau de la tabernacol. Constanta uimire în faţa acestei prezenţe, afirmată de credinţa sa, îl împingea să vorbească despre ea cu insistenţă. ...O inimă sacră bate în tăcere, pentru totdeauna, în umbra altarelor, o inimă de carne, simbol eficace şi trăitor al Dragostei eterne a lui Dumnezeu pentru noi, izvor adevărat şi aproape de toate harurile: Inima Stăpânului nostru invizibil şi prezent... Isus este tot atât de prezent ca acum 2000 de ani în mijlocul discipolilor săi. Sacramentul prezenţei sale reale este aici în faţa voastră. Şi în acest sacrament, Inima divină bate pentru veşnicie” (Jean Daujat, L’apôtre du XX-em siècle, Vladimir Ghika, Nouvelles Editions Latines, Paris 1962). postulatura@vladimirghika.ro

17


SFÂNTUL LUNII

28 Aprilie, Sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort Născut la 31 ianuarie 1673, din părinţii Jean Baptist Grignion şi Jeanne Robert, din Vizeule, în ţinutul Montfort-sur-Mer, în Bretagne, era cel de-al doilea născut dintre cei optsprezece fii. Tatăl său, avocat, lucra din greu pentru a-şi întreţine numeroasa familie şi mama sa administra cu o grijă extremă casa, găsind întotdeauna ceva de oferit şi pentru cei săraci. Foarte curând, Ludovic a fost trimis la unchiul său, preot la Rennes, pentru a studia în celebrul colegiu al iezuiţilor, unde îi acceptau gratuit pe studenţii săraci. După doi ani, întreaga familie Grignion s-a mutat în acest oraş, pentru a le da şi celorlalţi fii posibilitatea de a studia. Tatăl era mândru de Ludovic şi îl vedea deja destinat să ocupe într-o zi un loc important în societate, dar foarte curând şi-a dat seama că iubirea exagerată a acestui fiu faţă de cei săraci îl făcea un pic ciudat nu numai în ochii săi, dar şi în faţa oamenilor.

Printre săracii din Poitier

La 26 de ani, a fost hirotonit preot. A încercat să meargă misionar printre indienii din Canada, dar circumstanţele l-au condus la Poitiers. Sărăcia era în acel timp aşa de răspândită şi aşa de degradantă, încât, pentru a evita invadarea străzilor din oraş de mulţimile de cerşetori, „Societatea Oamenilor Oneşti”, cum se numeau pe atunci, construia la marginile oraşelor mari edificii pentru a-i aduna şi a-i hrăni pe cei cu viaţă mizeră. Ludovic, de la început, în calitate de capelan şi apoi ca director, s-a pus pe treabă cu tot entuziasmul tinereţii şi, împărţindu-şi viaţa în toate, chiar şi hrana, cu aceste rebuturi ale societăţii, pe care el îi trata totuşi cu bunătate de mamă, le-a câştigat imediat dragostea. În această perioadă a cunoscut-o pe Maria Luisa Trichet, care, după ce a fost mâna sa dreaptă în spital, va deveni împreună-fondatoare a „Fiicelor Înţelepciunii”. Din nefericire, succesul obţinut alături de săraci a trezit aversiunea conservatorilor, care vor reuşi să creeze o revoltă împotriva preotului şi, astfel, să-l îndepărteze.

Misionar apostolic

Avea 31 de ani şi Dumnezeu voia ca el să se dedice misiunilor populare. Cu permisiunea episcopului, s-a mutat de la spital în cartierele abandonate ale oraşului şi a început să le predice locuitorilor locului. Poporul îl asculta cu multă emoţie, dar chiar şi aici, unele persoane foarte influente l-au constrâns pe episcop să-l trimită de acolo pe preotul care pretindea că vrea să revoluţioneze viaţa oamenilor. Ludovic nu reuşea să înţeleagă ceea ce i se întâmpla şi atunci a întreprins o călătorie la Roma, pentru a supune viaţa sa judecăţii papei, arătându-şi disponibilitatea de a merge misionar în ţinuturi îndepărtate. Clement al XI-lea l-a primit în audienţă şi l-a ascultat cu multă atenţie, apoi a spus: „Tu ai un câmp destul de vast în Franţa pentru a-ţi exercita zelul. Nu pleca în altă parte. Să lucrezi întotdeauna în ascultare desăvârşită faţă de episcopii din diecezele în care vei fi chemat, şi Dumnezeu va binecuvânta munca ta”. Şi, intuind statura spirituală a interlocutorului, l-a numit

18

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

„misionar apostolic”. Acest lucru însemna că misiunea sa avea aprobarea papei.

Misterul Mariei

Capodopera lui Montfort rămâne pentru totdeauna „Tratatul despre adevărata evlavie către Maria“. Această carte, îngropată mult timp în tăcerea unui cufăr, răspândită după mai bine de un secol de la moartea autorului, este deja o lucrare clasică a literaturii spirituale. Ea se prezintă astăzi în strălucirea particulară a paginilor care au provocat multe rugăciuni. Aceasta a ajutat la formarea sfinţilor, a făcut atât de plăcută, pentru multe suflete, urmarea lui Cristos şi experienţa crucii. În lectură, cu tot echilibrul existent, poate să apară sensul unor lucruri mai vechi, care şi-au pierdut puterea lor de comunicare; dar tocmai prin folosirea vitală a adevărului conţinut în ea, conduce la cunoaşterea secretului şi la gustarea cuvântului profund. El scria cu simplitatea unui catehet şi profunzimea unui părinte al Bisericii. Terminăm cu această rugăciune, izvorâtă din inima lui Montfort: „Aminteşte-ţi, Duhule Sfinte, să formezi fii ai lui Dumnezeu prin Maria, mireasa ta fidelă. Tu ai format în ea şi împreună cu ea capul trupului mistic, de aceea, împreună cu ea şi în ea, trebuie să formezi toate membrele sale. Tu nu generezi nici o persoană divină în sânul Treimii, dar numai tu faci din oameni alţi fii ai lui Dumnezeu. Toţi sfinţii trecutului şi ai viitorului sunt opera iubirii tale şi a Mariei”.

Şi a murit cântând

Când, la 28 aprilie 1716, Grignion, în timpul uneia dintre misiunile sale, era pe punctul de a părăsi lumea aceasta, camera sa a fost invadată de cel puţin două ori de oamenii din sat. El i-a binecuvântat „pe săracii săi”, apoi şi-a adunat toate puterile şi a intonat în faţa celor prezenţi unul dintre cântecele sale: „Să mergem, dragii mei prieteni, să mergem în paradis! Orice am câştiga aici, pe pământ, paradisul valorează mai mult!” Adaptare după www itrc.ro


MICUL PRINŢ

Învierea lui Isus După ce a trecut sâmbăta, Maria din Magdala, Maria, mama lui lacob, şi Salome voiau să meargă la mormânt ca să ungă trupul lui Isus cu ulei aromat. Dis-de-dimineaţă, la răsăritul soarelui, au ajuns la mormânt. Pe drum se întrebau una pe alta: „Cine ne va da la o parte piatra de la intrarea în mormânt?”. Ajunse la mormânt, ele au văzut că piatra fusese dată la o parte. Au intrat în mormânt şi au văzut un bărbat îmbrăcat în haine albe. Atunci s-au speriat foarte tare. Îngerul, însă, le-a zis: „Nu vă speriaţi! Voi îl căutaţi pe Isus din Nazaret, care a murit pe cruce. Nu este aici. A înviat. Priviţi, în locul acesta a zăcut trupul său. Duceţi-vă înapoi şi spuneţi ucenicilor lui, şi mai ales lui Petru, că El merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea, aşa cum v-a spus El”. Femeile s-au întors şi au fugit de la mormânt, pline de nelinişte şi de spaimă. Nu au povestit nimănui despre aceasta, căci se temeau (cf. Mc 16, l-8).

Doi ucenici îl întâlnesc pe Cel Înviat În aceeaşi zi, doi ucenici mergeau de la Ierusalim la Emaus. Pe drum vorbeau despre tot ce se întâmplase. Atunci a venit Isus şi a mers cu ei. Dar ei nu l-au recunoscut. El i-a întrebat: „Despre ce vorbiţi?”. Cei doi s-au oprit plini de tristeţe. Unul dintre ei, Cleofa, a întrebat: „Chiar nu ştii ce s-a întâmplat în Ierusalim?”. Străinul a răspuns: „Ce vrei să spui?”. Cei doi ucenici au povestit: „Vorbim despre Isus din Nazaret. Vorbea şi făptuia cu putere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. A fost condamnat la moarte şi răstignit. Noi sperasem că El este Mântuitorul. Şi iată, este deja a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea. Astăzi, în zori, câteva femei din grupul ucenicilor s-au dus la mormânt. Ele nu i-au găsit trupul. Susţin că ar fi văzut un înger şi ar fi aflat de la el că Isus trăieşte. După aceasta, câţiva ucenici s-au dus la mormânt. Ei au găsit toate aşa cum spuseseră femeile. Dar pe Isus nu l-au văzut”. Atunci străinul le-a spus celor doi ucenici: „Voi nu înţelegeţi ce se întâmplă? Nu puteţi avea încredere în cuvântul profeţilor? Mesia trebuia să pătimească toate acestea, de aceea Dumnezeu îi dă slavă, putere şi viaţă”. Şi El le-a explicat ce stătea scris în Sfintele Scripturi despre Mesia. Cei trei au ajuns în satul Emaus. Isus s-a prefăcut că vrea să meargă mai departe. Atunci cei doi ucenici au insistat pe lângă El: „Rămâi cu noi! Se face seară. Ziua se sfârşeşte”. Isus a intrat şi a rămas cu ei. Când stăteau la masă, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut pe Domnul. Dar după aceea nu l-au mai văzut. Cei doi şi-au spus unul altuia: „Nu ne ardea oare inima când El ne explica Scripturile?” (Lc 24, 13-35).

20

Actualitatea Creştină

aprilie 2012


UNIVERSUL FAMILIEI

Familia, munca, sărbătoarea (Milano, 31 mai-3 iunie, 2012)

Andreea şi Ioan ROBU

Munca, provocare pentru familie şi Sărbătoarea, timp pentru familie sunt titlurile catehezelor a VII-a şi a VIII-a din ciclul Familia, munca, sărbătoarea. Ce-a de-a VII-a cateheză are ca punct de plecare două pasaje: aşezarea omului în Eden (Gn 2,8-10.15) şi alungarea omului din Eden (Gn 3,17-19). Cateheza a VIII-a are ca punct de plecare alte două pasaje: proclamarea zilei a şaptea ca zi de odihnă (Gn 2,1-4a) şi interzicerea muncii în zi de sabat (Ex 20,8-11).

Cateheza a VII-a «Munca este un bun al omului – este un bun al umanităţii sale – căci, prin muncă, omul nu numai că transformă natura, adaptând-o la propriile sale nevoi, ci se şi împlineşte pe sine însuşi şi, într-un anume sens, „devine mai om”» (Laborem Exercens, 9). De fapt, aceasta este marea provocare pentru familie: de a genera oameni autentici, iar munca este unul dintre mijloacele adecvate de umanizare. Cateheza arată că munca nu este o pedeapsă – aşa cum susţineau unele religii din Vechiul Orient, ci cale de colaborare la opera lui Dumnezeu. Din cateheză reluăm trei aspecte: scopul muncii, valoarea muncii manuale, educaţia la trudă. Scopul: „Munca nu este scopul vieţii: ea rămâne doar un mijloc just. Scopul este comuniunea şi coresponsabilitatea oamenilor cu Creatorul lor. Dacă munca ar deveni scop, idolatria muncii ar lua locul colaborării cerute de Dumnezeu oamenilor, cărora nu li se cere pur şi simplu să lucreze, ci să cultive şi să se îngrijească de creaţia divină”. Valoarea: „E oportun mai mult ca niciodată să se redescopere demnitatea muncii manuale. Îngrijirea şi cultivarea grădinii pământeşti încredinţate de Dumnezeu omenirii, nu se referă doar la minte şi inimă, ci şi la mâini”. Truda: „este parte integrantă a muncii. În vremurile actuale, caracterizate de «totul şi îndată», a educa la muncă, «în sudoarea frunţii», este providenţial (…). Uneori părinţii sunt prea zeloşi în a-i feri pe copii de efort (…) Viaţa de familie, cu poverile sale domestice, ne învaţă să apreciem truda şi să ne întărim voinţa în vederea binelui comun şi al binelui reciproc”.

Cateheza a VIII-a De la descoperirea sensului muncii, se trece la descoperirea sensului sărbătorii. Cateheza are ca punct de plecare constatarea că omul de azi a creat timpul liber, dar a pierdut sensul sărbătorii. Recuperarea sensului sărbătorii, şi în special al duminicii ca «timp pentru om» şi, în plus, «timp pentru familie», este strâns legată de umanizarea muncii, care nu poate fi un simplu răspuns la nevoie, dar trebuie să fie deschidere spre relaţie şi împărtășire: cu aproapele, cu comunitatea, cu Dumnezeu. „Sărbătoarea ca «timp liber» este trăită astăzi în cadrul «sfârşitului de săptămână» care tinde să se dilate din ce în ce mai mult, luând căile dispersiei şi ale evaziunii. Weekend-ul, cum auzim tot mai des spunându-se, sufocă spaţiul duminicii. Locul odihnei este luat de divertisment, de fuga din oraşe, ceea ce influențează familia, în chip special cea cu adolescenţi şi tineri. Cu greu mai poate fi găsit un moment de seninătate şi apropiere. Duminica pierde dimensiunea familială: fiind mai degrabă un timp «individual» şi nu un spaţiu «comun». Timpul liber este cel mai adesea unul mobil, cu riscul de a nu mai fi o zi «fixă», din cauza adaptării la exigenţele muncii şi ale organizării acesteia”. „Odihna nu are în vedere numai întoarcerea la muncă, ci şi sărbătoarea. Mai mult ca oricând, e oportun ca familiile să redescopere sărbătoarea ca loc de întâlnire cu Dumnezeu şi de apropiere reciprocă, creând atmosfera familială, mai ales atunci când copiii sunt mici. Ambianța în care am trăit în primii ani în casa natală rămâne înscrisă pentru totdeauna în memoria noastră. La fel, şi gesturile de credinţă din zilele de duminică şi de sărbătoare, îşi vor lăsa amprenta asupra vieţii de familie, trăită în casă şi în comunitate”. „Sfânta Liturghie duminicală (…) este diferită de cea de toate zilele. Dacă cea de toate zilele slujeşte la supravieţuire, cea de duminică este o ocazie de a trăi bucuria întâlnirii (…). Dies Domini trebuie să devină şi dies hominis! Dacă familia se apropie în acest fel de sărbătoare, aceasta va fi trăită cu adevărat ca ziua «Domnului»”. P.S.: Ziua Domnului devine ziua omului, numai în măsura în care slujirea şi bucuria sunt ţinute laolaltă.

23


SFÂNTA SCRIPTURĂ pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul şi mâna apostolului au reiterat traseul cuielor la răstignire şi al lăncii ostaşului la străpungerea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale, Toma făcea mai mult decât să verifice autenticitatea rănilor ştiute de el în trupul preasfânt al Învăţătorului său. Necredinciosul „repeta” răstignirea Mântuitorului, „repetare” care, cel mai probabil, a trezit în el un simţământ de vinovăţie. Doar un astfel de simţământ putea provoca acea exclamaţie atât de plină de căinţă, dar şi de speranţă: Domnul

meu şi Dumnezeul meu! Acest ultim detaliu scoate bine în evidenţă un aspect care devine condiţie pentru noi toţi de a întâlni şi de a înţelege ce este această Înviere a lui Cristos. Condiţia este aceea de a simţi, în prealabil, că vinovăţia faptelor noastre rele a avut în ele o forţă ucigătoare, care conduce la moarte. Numai după ce ne eliberăm de această forţă de moarte, putem avea bucuria de a întâlni Viaţa de după învierea lui Isus Cristos şi, în cele din urmă, Pacea. Lui să-i fie slavă şi cinste în vecii vecilor.

Duminica a III-a a Paştelui (B) În acel timp, ucenicii, care s-au întors de la Emaus, au povestit celor unsprezece, care se aflau împreună cu ai lor, cele petrecute pe drum şi cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, Isus a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (…) (Lc 24,35-48). Sfântul Evanghelist Luca a cunoscut principalele tradiţii La începutul acestui drum, se află iniţiativa lui Isus care ale Învierii glorioase a Mântuitorului, tradiţii pe care le-a le aduce ucenicilor încremeniţi şi înspăimântaţi pacea. Şi organizat pe parcursul unei zile – prima a săptămânii – în pentru că credinţa nu a încolţit în inimile lor, Isus Înviat va jurul unei menţiuni a frângerii pâinii. Prin aceasta, Sfântul fi nevoit să le aducă dovezi ale identităţii sale: arătând răLuca ne sugerează că până în momentul redactării acestei nile răstignirii pe care trupul său înviat le purta şi mâncând Evanghelii, comunitatea creştină înţelesese că orice cele- înaintea lor o bucată de peşte fript. Cea de-a doua parte a brare euharistică actualizează nu doar Pătimirea şi Moartea întâlnirii cu cei adunaţi în numele lui este alcătuită dintr-un lui Isus Cristos, ci şi Învierea şi chiar Înălţarea Lui la cer discurs al lui Isus Cristos Înviat (v. 44-49), prin care duce la bun sfârşit recunoaşterea Sa (v. 44-45) urmată de trimiterea (Lc 24,51). Cât priveşte, însă, Învierea preaslăvită a Mântuitorului, în misiune a celor unsprezece şi a însoţitorilor lor (v. 46şi pentru Sfântul Luca, la fel ca şi pentru ceilalţi evanghe- 49). Noi, cei de astăzi, ne fondăm credinţa în învierea lui lişti, rămâne un mister pe care o serie de evenimente trăite de ucenicii Săi, îl lasă să se întrezărească, şi aceasta doar Isus Cristos pornind de la mărturia martorilor aleşi de mai în anumite condiţii. Astfel, de vreme ce Învierea l-a trans- înainte (Fap 10,41), dar şi de la evenimente în care ochiul format în mod profund pe Isus, care a intrat în slava sa, ea nostru de credinţă întrezăreşte lucrarea de reînnoire a Celui nu poate fi percepută de către ucenici decât printr-un act de Înviat. Mai mult, atunci când am descoperit-o şi am trăit-o, credinţă. Numai aşa se poate explica, la început îndoiala şi, El ne cheamă să dăm mărturie celor care nu au cunoscut-o mai apoi, dificila trecere de la necredinţă la recunoaştere. şi, prin urmare, nu au gustat Pacea ei.

Duminica a IV-a a Paştelui (B) În vremea aceea, Isus a zis: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Dar năimitul, şi care nu este păstor şi oile nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Aceasta pentru că este năimit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine (…)” (In 10,11-18) Evanghelia celei de-a patra duminici a Paştelui se pre- nirea, conform poruncii primite de la Tatăl, să îi adune pe zintă sub forma unei alegorii care, prin intermediul imaginii ucenicii săi, de oriunde s-ar afla, pentru a alcătui o singură păstorului iubitor şi atent faţă de oile sale, ne ilustrează o turmă, condusă de un singur păstor. ipostază inedită a iubirii şi a grijii pe care Isus Cristos ÎnPrin urmare, în spatele acestei alegorii, suntem invitaţi viat (şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu) continuă să o să recitim nu doar o istorie a lucrării de mântuire pe care manifeste faţă de cei încredinţaţi Lui de către Tatăl. Astfel, Isus Cristos a săvârşit-o într-un anumit moment al istoriei definindu-se ca Păstorul cel bun, Isus Cristos îi asigură în favoarea locuitorilor unei ţări, ci să înţelegem mai bine pe ucenicii din toate timpurile şi din toate locurile, că îi ce este Biserica şi, mai ales, în ce fel Cel Înviat continuă să cunoaşte pe fiecare (cu problemele, grijile, dar şi cu bucu- alcătuiască poporul pe care să-l prezinte glorificat Tatălui riile sale) şi că fiecare ajunge într-o zi să-L cunoască (să-i care L-a trimis. O astfel de definire a Bisericii din care noi cunoască prezenţa şi lucrarea mântuitoare) cu o cunoaştere cei înviaţi şi glorificaţi împreună cu Cristos (Ef 2,6) facem la fel de profundă, cum este aceea dintre El şi Tatăl; că, parte, este dătătoare de mângâiere şi de speranţă, mai ales pentru a-i salva pe cei ameninţaţi, Isus Cristos îşi continuă atunci când avem de traversat experienţe cumplite ale viedăruirea jertfelnică, care merge până la a-şi pune viaţa; că ţii. El ne asigură de iubirea, de grija şi, mai ales, de prezenţa dăruirea jertfelnică de sine şi Învierea Sa glorioasă au me- lui salvatoare.

27


ARTA DE A TRĂI

Despre suferință

Cristina ŞOICAN

Viața noastră de toate zilele este alcătuită din trăiri pozitive și negative. Primele, aşa cum sunt generozitatea, înţelegerea, încrederea, iubirea, bucuria etc, aduc mângâiere sufletului şi-i dau forţa necesară să treacă frumos prin viaţă. În schimb, cele negative, ca, de exemplu, boala şi suferința, zdruncină echilibrul vieţii, atât al celui direct vizat, cât şi al familiei sale. Iar pentru a restabili un nou echilibru, este nevoie de timp, de multă răbdare, de multă rugăciune, de multă speranţă. Dintr-o dată, cineva dintre cei dragi ai tăi primește un diagnostic cutremurător. Suferința se cuibăreşte în viața ta şi a familiei tale. Te afli într-un spital, un loc nou, aparent ostil, în care vezi doar chipuri necunoscute. Ești îngrijorat; te simți dezorientat și înfricoșat. Mulți înaintea ta au urcat același calvar, dar în momentul de față, asta nu mai are nicio însemnătate pentru tine. Acum ești îngrijorat doar pentru viața persoanei dragi, care nu mai este cum era cu doar o lună în urmă. Și în mintea ta, apar zeci de întrebări!

De ce există boală?

De ce tocmai el, sau ea, sau eu? De ce există boală? Această problemă a frământat dintotdeauna mintea omului. Deşi este mai mult decât legitimă, este totuşi o întrebare la care nu se poate da foarte ușor un răspuns. Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Dacă Dumnezeu există şi este iubire, dacă nu doreşte suferinţa, pentru că nu El a creat răul şi moartea, atunci de ce există totuşi boală? Suferinţa, şi implicit boala, au intrat în lume odată cu păcatul comis de Adam şi Eva care, abuzând de libertatea lor, nu au ascultat de Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu nu vrea boala şi suferinţa, iar de când acestea au intrat în lume, El şi-a canalizat iubirea pentru a vindeca omul de păcat şi de orice rău şi pentru a-l umple de viaţă, de pace şi de bucurie. Şi pentru asta, l-a trimis pe Fiul Său, care a murit pentru a elibera omul de păcat şi de consecinţele sale.

Boala în viaţa omului

Prin boală, omul face experienţa neputinţei sale, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare, a condiţiei sale de creatură. Boala poate duce la nelinişte profundă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, poate să o ajute să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. De multe ori, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El (cf. CBC nr. 1501). Suferinţa şi boala pot deveni acceptare cu seninătate a voinţei lui Dumnezeu şi participare la jertfa lui Cristos.

Ce sens are boala?

Boala, care mai devreme sau mai târziu ne afectează pe fiecare dintre noi şi implică persoana sub toate aspectele sale – fizic, moral, psihologic, spiritual – este şi probabil va rămâne un mare mister, în ciuda extraordinarelor progrese ale medicinii. Bineînţeles că medicina îşi are rolul ei de

30

Actualitatea Creştină

aprilie 2012

necontestat, dar ea nu reuşeşte să dea răspunsuri mulţumitoare la întrebările şi neliniştile fundamentale pe care boala şi suferinţa le trezesc în inima omului. Este important ca cel afectat de boală, dar şi cei din jurul său, să privească suferinţa în lumina credinţei şi prin prisma Jertfei lui Cristos: „Prin Cristos şi în Cristos se luminează enigma durerii şi a morţii care, în afara Evangheliei lui, ne striveşte” (Gaudium et spes, 22). Din acest punct de vedere, noi, creştinii, avem un suport în plus, preţios şi de mare folos, în lupta cu boala, cu suferinţa: credinţa că victoria lui Cristos asupra păcatului şi a consecinţelor acestuia, poate să fie şi victoria noastră.

Atitudinea lui Cristos în faţa bolii

În timpul vieţii sale, Isus a avut o predilecţie deosebită faţă de bolnavi şi suferinzi: i-a preferat întotdeauna pe cei în suferinţă; a vindecat bolnavii care mergeau la El cu încredere; s-a identificat cu cei bolnavi („Eram bolnav şi voi m-aţi vizitat”, Mt 25,36; „El a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre”, Mt 8,17); le-a încredințat discipolilor săi misiunea de a vindeca bolnavii („Vindecaţii pe cei bolnavi!”, Mt 10,8); a instituit pentru ei în mod deosebit două sacramente: Euharistia (ca Viatic) şi Sacramentul ungerii bolnavilor; i-a învăţat pe cei care-l însoţeau să depăşească suferinţa şi să-i dea un sens mântuitor; i-a


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea creştină, nr. 4 / 2012  

Revista „Actualitatea Creştină” este revista Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Apare lunar iar în cuprinsul ei se pot citi articole...

Actualitatea creştină, nr. 4 / 2012  

Revista „Actualitatea Creştină” este revista Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Apare lunar iar în cuprinsul ei se pot citi articole...

Advertisement