__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1


Păstorul Arhidiecezei

Numai cine știe să-i vorbească lui Dumnezeu, știe cum să-i vorbească săracului!

T

impul Postului Mare (care anul acesta începe pe 5 martie – Miercurea cenușii) este timpul liturgic în care creștinul este chemat cu mai multă insistenţă să-și analizeze propria viață în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, cu viața reînnoită, să celebreze Învierea Domnului. Este timpul prin excelenţă al convertirii, al carităţii, al rugăciunii, al postului şi al faptelor bune. Papa Francisc, în Mesajul său pentru Postul Mare, ne oferă câteva gânduri utile acestui drum spiritual, un drum străbătut nu numai personal, dar și comunitar. Titlul Mesajului - „S-a făcut sărac, pentru a ne îmbogăți cu sărăcia sa” (2Cor 8,9) - nu surprinde, pentru că am văzut încă de la începutul pontificatului său cât de aproape este Papa de cei săraci, de cei care se află la periferia societăţii; cât de mult cunoaşte viaţa şi dificultăţile celor săraci şi abandonaţi. Pentru Suveranul Pontif, cuvintele Sfântului Paul ne spun care este stilul lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu se revelează cu mijloacele puterii şi ale bogăţiei lumii, ci cu acelea ale slăbiciunii şi ale sărăciei”. Sărăcia lui Cristos este un mister: „însă motivul … este iubirea divină, o iubire care este har, generozitate, dorinţă de apropiere şi nu ezită să se dăruiască şi să se jertfească pentru creaturile iubite”. Papa Francisc, în Mesajul său, face o distincție netă între sărăcie și mizerie. Mizeria nu este atitudine evanghelică; dimpotrivă, trebuie luptat împotriva ei, trebuie combătută: „mizeria este sărăcie fără încredere, fără solidaritate, fără speranță”. Istoria Bisericii cunoaște persoane deosebite, sfinți, care, din iubire față de Cristos sărac, au ales ca stil de viață sărăcia, pentru a lupta împotriva mizeriei. Sfântul Părinte identifică trei tipuri de mizerie: Mizeria materială, în mod obişnuit, o numim sărăcie; ea loveşte pe cei care trăiesc într-o condiţie nedemnă de persoana umană, oameni privaţi de drepturile fundamentale, de bunurile absolut necesare vieţii, adică pâinea de fiecare zi, apa, condiţiile igienice, munca, dezvoltarea şi formarea intelectuală şi culturală. Mizeria morală, care se identifică cu viciul și cu păcatul. Mizeria spirituală, care lovește atunci când omul se îndepărtează de Dumnezeu, de cuvântul său și refuză chemarea Bisericii la convertire, chemare specifică Postului Mare. Convertire şi slujire – sunt două repere care marchează acest timp de har. „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!” - spune preotul, impunând cenușa la începutul Postului Mare. Cenușă pe cap la început și apă pe picioare la sfârşit,

în Joia Sfântă! Convertire și slujire! Acesta este un drum personal și comunitar de convertire. Începe în Miercurea cenușii și se termină, liturgic vorbind, în Joia Sfântă, cu ritul spălării picioarelor. Dar ne putem întreba: ajung, oare, aceste 40 de zile de Post? Cred că este un drum pe care suntem chemați să-l străbatem toată viața! Cenușă și apă – simboluri ale convertirii și ale slujirii continue. Mesajul Papei pentru Postul Mare ne oferă, dacă putem spune așa, un program de viață: „Imitându-l pe Învățătorul nostru, noi, creștinii, suntem chemați să privim mizeriile fraților… Evanghelia este adevăratul antidot al mizeriei”, o Evanghelie trăită nu numai în „timpurile forte”, ci în fiecare zi. Fericitul Vladimir Ghika a trăit Evanghelia în mod eroic și din perspectiva atenţiei şi a slujirii celor aflaţi în mizeria de orice fel. Pentru el, întâlnirea cu cei săraci era împlinirea întâlnirii cu Isus, în Euharistie: „Mergeți către Isus, în realitatea sa prezentă fără cuvinte printre noi, înainte de a-l găsi mai vădit, mai vizibil ca asemănare și mai îndepărtat, mai puțin desăvârșit în omul sărac. Unul ajută la înțelegerea celuilalt. Ostia jertfită vă va ajuta să știți ce este săracul, iar săracul, ce este Jertfa de pe altarele noastre” (Vizitarea bolnavilor, pp. 237-238). Autorul sintagmei „Liturgia aproapelui”, convins că întâlnindu-l pe cel în mizerie, îl întâlneşti pe Cristos spunea: „Sunt cât se poate de sigur: săracii… mă vor vedea mult mai des… voi fi cu ei în fiecare zi, nu ca străin, ci ca prieten și frate, nu ca vizitator ocazional, ci ca unul dintre ei” (Profesor de speranță, pp. 88-89). Spre sfârșitul anului 1906, tânărul Vladimir Ghika înființează o asociație, numită Asociația Doamnelor de Caritate, cu scopul de a le ajuta pe surorile din Congregația Sfântul Vincențiu de Paul și de a dedica timp vizitării celor săraci. La visite des pauvres este titlul unei publicații ce conține o serie de conferințe pentru formarea Doamnelor de Caritate. În aceste conferințe, Vladimir Ghika făcea o distincție clară între caritate și filantropie. Pentru el, filantropia este „exterioară, cantitativă și impersonală” (Profesor de speranță, p. 122). Papa Francisc, în Mesajul său, vorbeşte despre un pietism filantropic, care este echivalent cu a da din ceea ce-ţi prisoseşte. În schimb, caritatea, concretizată în solidaritate şi în vizitarea celor săraci, este moment de întâlnire, de comuniune cu o persoană care în Cristos, ne este frate: „dați întâlnirilor voastre caracterul familiar și familial pe care îl impune numele de frate (Profesor de speranță, p. 123). Actualitatea Creștină martie 2014


Magisteriu Conștient de faptul că nu este întotdeauna ușor să faci binele, Monseniorul Ghika spunea: „Întâlnirea cu săracul trebuie pregătită în rugăciune…; straniu și profund adevăr: numai cine știe cum să-i vorbească lui Dumnezeu, știe cum să-i vorbească săracului (Profesor de speranță, p. 124). La începutul Postului Mare, contemplându-l pe Cristos, care s-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia lui, noi să ne îmbogățim (cf. 2Cor 8,9), să primim îndemnul Sfântului Părinte din finalul Mesajului: „acest timp al Postului Mare să găsească întreaga Biserică dispusă şi preocupată să mărturisească tuturor celor care trăiesc în mizeria materială, morală şi spirituală, mesajul evanghelic… Postul

Mare este un timp potrivit pentru despuiere; şi ne va face bine să ne întrebăm de care lucruri putem să ne privăm cu scopul de a ajuta şi a îmbogăţi pe alţii cu sărăcia noastră. Să nu uităm că adevărata sărăcie doare: n-ar fi valabilă o despuiere fără această dimensiune penitenţială. Nu am încredere în pomana care nu costă şi care nu doare.” Solidaritatea şi caritatea faţă de cei aflaţi în orice tip de mizerie să însoţească drumul nostru de convertire şi purificare. PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de București

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Eu aş vrea să vă întreb: Când te-ai spovedit ultima Dumnezeu. Da, tu poţi să-i spui lui Dumnezeu „Iartă-mă!” şi dată? să spui păcatele tale, însă păcatele noastre sunt şi împotriva

S

acramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii provine [... ] direct din misterul pascal. De fapt, chiar în seara de Paşti, Domnul le-a apărut discipolilor, închişi în cenacol, şi, după ce le-a adresat salutul „Pace vouă!”, a suflat asupra lor şi a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,21-23). Acest pas ne dezvăluie cea mai profundă dinamică ce este conţinută în acest sacrament. Înainte de toate, faptul că iertarea păcatelor noastre nu este ceva ce ne putem da noi. Iertarea se cere, se cere altuia; iar la Spovadă, îi cerem iertare lui Isus. Iertarea nu este rod al eforturilor noastre, ci este un dar al Duhului Sfânt, care ne umple de apa de milostivire şi de har ce izvorăşte neîncetat din inima larg deschisă a lui Cristos răstignit şi înviat. În al doilea rând, ne aminteşte că numai dacă ne lăsăm reconciliaţi în Domnul Isus cu Tatăl şi cu fraţii, putem să fim cu adevărat în pace. [...] În timp, celebrarea acestui sacrament a trecut de la o formă publică - pentru că la început se făcea în mod public - la cea personală, la forma rezervată a Spovezii. Însă acest lucru nu trebuie să ne facă să pierdem matricea eclezială, care constituie contextul vital. De fapt, comunitatea creştină este locul în care se face prezent Duhul, care reînnoieşte inimile în iubirea lui Dumnezeu şi face din toţi fraţii un singur lucru, în Cristos Isus. Iată, deci, pentru ce nu este suficient a-i cere iertare Domnului în propria minte şi în propria inimă, dar este necesar să mărturisim cu umilinţă şi cu încredere propriile păcate slujitorului Bisericii. În celebrarea acestui sacrament, preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, ci toată comunitatea, care se recunoaşte în fragilitatea fiecărui membru al său, care ascultă emoţionată căinţa sa, care se reconciliază cu el, care-l încurajează şi-l însoţeşte pe drumul de convertire şi de maturizare umană şi creştină. Unul poate să spună: eu mă spovedesc numai lui Actualitatea Creștină martie 2014

fraţilor, împotriva Bisericii. Pentru aceasta, este necesar să se ceară iertare Bisericii, fraţilor, în persoana preotului. „Părinte, dar îmi este ruşine...”. Şi ruşinea este bună; a avea un pic de ruşine este sănătate, pentru că ruşinarea este salutară. Ruşinea face bine, pentru că ne face mai umili, iar preotul primeşte cu iubire şi cu duioşie această mărturisire şi în numele lui Dumnezeu iartă. Să nu ne fie frică de Spovadă! Unul, când stă la rând pentru a se spovedi, simte toate aceste lucruri, chiar şi ruşinea, dar apoi, când se termină Spovada, iese liber, iertat, fericit. Aceasta este frumuseţea Spovezii! Eu aş vrea să vă întreb, dar fiecare să-şi răspundă în inima sa: Când te-ai spovedit ultima dată? Fiecare să se gândească... Sunt două zile, două săptămâni, doi ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani? Şi dacă a trecut mult timp, nu mai pierde nici o zi, dute, căci preotul va fi bun. Isus este acolo şi Isus este mai bun decât preoţii! Isus te primeşte, te primeşte cu multă iubire. Fii curajos şi mergi la Spovadă! Dragi prieteni, a celebra sacramentul Reconcilierii înseamnă a fi cuprinşi într-o îmbrăţişare călduroasă: este îmbrăţişarea milostivirii infinite a Tatălui. Ne amintim de acea frumoasă parabolă a fiului care a plecat de acasă cu banii de pe moştenire; a irosit toţi banii şi apoi, când nu mai avea nimic, a decis să se întoarcă acasă, nu ca fiu, ci ca servitor. Multă vină avea în inima sa şi multă ruşine. Surpriza a fost că atunci când a început să vorbească, să ceară iertare, tatăl nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a făcut sărbătoare. Eu vă spun: de fiecare dată când noi ne spovedim, Dumnezeu ne îmbrăţişează, Dumnezeu face sărbătoare! Să mergem înainte pe acest drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze! (Audienţa generală, miercuri, 19 februarie)


Eveniment

CATEDRALA SFÂNTUL IOSIF LA 130 DE ANI

C

atedrala noastră, Mama bisericilor din Arhidieceză, a împlinit 130 de ani. La 15 februarie 1883, Arhiepiscopul Ignazio Paoli consacra în chip solemn Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, capitala proaspătului Regat al României. Piatra de temelie fusese pusă însă la 19 septembrie 1973, aşa cum o atestă inscripţia scrisă cu litere de aur, de pe pilastrul din dreapta băncii de comuniune. Biserica – o bazilică cu 3 nave şi un presbiteriu amplu – a fost ridicată după planurile celebrului arhitect vienez Friedrich Baron von Schmidt, într-un stil gotic simplificat, curent în epocă. Succesiunea de arcade descărcate pe coloane elegante de stucomarmură roşie sugerează ritmul procesional al înaintării către altarul care atrage ca un magnet privirile. Masa euharistică, locul cel mai sfânt din biserică, fostul altar principal oferă şi astăzi privirii o frumuseţe ieşită din îmbinarea dintre funcţia liturgică, o suită de simboluri dăltuite în materialul preţios – marmoră de Carrara pentru structură şi aur, pentru uşile tabernacolului, decorate cu spice de grâu şi ciorchini de struguri, trimitere directă la speciile ce vor fi consacrate. Reliefuri fine cu simbolurile celor Patru Evanghelişti decorează laturile, iar Pelicanul hrănindu-şi puii cu propriul sânge propune o analogie cu însăşi jertfa lui Cristos. Vechiul coronament gotic al altarului, deteriorat la cutremurul din 1977, a fost refolosit parţial ca bază pentru noul altar, introdus conform regulilor Conciliului Vatican II şi, parţial, ca suport pentru pupitrul destinat lecturilor şi predicii. Pe postamentul Sfintei Mese, au fost sculptate două steme: cea a Papei Leon XIII, cel care a ridicat dieceza la rangul de Arhidieceză, în 27 aprilie 1883, şi cea a Arhiepiscopului Ignazio Paoli, călugăr pasionist, cel care nu a precupeţit niciun efort spre a aduna fondurile pentru catedrala pe care o voia un lăcaş reprezentativ pentru ţara în care fusese chemat să păstorească poporul ce-i fusese încredinţat. Aceleaşi două steme se regăsesc, de această dată pictate, pe timpanele dintre arcadele de sub tribuna orgii. Pictura figurativă nu abundă în catedrală, dar ea ocupă un loc important pe pereţii presbiteriului, unde un întreg ciclu este dedicat Sf. Iosif, patronul principal al catedralei, cel care, în 1870, fusese desemnat de Papa Pius IX ca Patron al Bisericii Universale. Cele 7 scene au ca temă: Sf. Iosif – Tată purtător de grijă al lui Isus, Logodna cu Sfânta Fecioară, Îngerul îi cere Sf. Iosif să fugă în Egipt, Naşterea lui Isus,

Moartea Sf. Iosif, Adoraţia magilor şi a păstorilor, iar ultima compoziţie este un fel de ilustrare succintă a Litaniei Tuturor Sfinţilor, în care Sf. Fecioară este încoronată de Sfânta Treime, iar Sf. Iosif este înconjurat de personaje emblematice pentru diferitele categorii de Sfinţi: Sf. Cecilia, Sf. Agnes, Sf. Tereza de Avila, un Sfânt călugăr martir, Sf. Laurenţiu, un Sfânt episcop martir. Marile panouri de deasupra altarelor laterale celebrează prin imagini teme preferate ale pietăţii publice şi private din a doua jumătate a veacului XIX: Răstignirea şi Prea Sfânta Inimă a lui Isus; Neprihănita Zămislire – cel de al doilea hram al caterdalei – şi Fecioara printre crini. Picturile de pe pereţii dinspre intrare, din navele laterale, mult mai recente, reprezintă Milostivirea Divină în relaţie cu imaginea Sf. Faustina Kowalska, călugăriţa care a avut această viziune a lui Cristos. Peretele opus este dominat de portretul Fericitului Vladimir Ghika, plasat vis-à-vis de tabernacolul altarului Sfintei Inimi în care sunt adăpostite relicvele Preotului Martir. Vitraliile, ce le înlocuiesc pe cele originare, distruse la un bombardament din 1944, de o mare valoare artistică, au fost realizate după tehnica străveche a montării bucăţelelor de sticlă turnată, policromă, în rame de plumb, alcătuind figuri în picioare (în presbiteriu) şi compoziţii inspirate din Vechiul şi, mai ales, din Noul Testament (în navele laterale). Lumina diurnă şi lumina spirituală ce vine de la Cristos se regăsesc îngemănate în estetica vitraliului multicolor, bazată pe principiul transparenţei şi pe cel al diafanului. Rochia de aur a Sfintei Fecioare şi mantia albastră îi pun în valoare silueta stilizată, care schiţează sensul acelui unic Fiat al mântuirii noastre, contrastul alb-roşu din vitraliul lui Isus, care ne aminteşte că El este Începutul şi Sfârşitul, trimite la jerfă şi la bucurie, după cum veşmintele Sf. Iosif, care ţine în mâini macheta Catedralei, câştigă în prestanţă prin alăturarea complementarelor roşu-verde. Lor li se adugă, cu alte combinaţii de culori, figurile Evangheliştilor şi cele ale Sfinţilor Anton de Padova şi Paul al Crucii, cel de al treilea Sfânt patron al Catedralei. Alături de măiestria tehnică, ştiinţa îmbinării culorilor şi a formelor în jocuri ce par nesfârşite, încântă ochii şi luminează sufletul, împlinind astfel menirea spirituală a artei din spaţiul sacru: împletirea cuvântului cu imaginea ca o cale de apropiere de Dumnezeu şi de om în acelaşi timp. Tereza SINIGALIA Actualitatea Creștină martie 2014


Din viața Arhidiecezei

Aniversarea consacrării Catedralei Sfântul Iosif

S

âmbătă, 15 februarie, s-au împlinit 130 de ani de la consacrarea Catedralei Sfântul Iosif, din capitală. Evenimentul a fost marcat printr-o Sfântă Liturghie solemnă la care au participat numeroşi credincioşi şi persoane consacrate din întreaga Arhidieceză. Celebrarea a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, alături de care au concelebrat ÎPS FranciscoJavier Lozano, Nunțiu apostolic în România, PS Cornel Damian, Episcop romano-catolic auxiliar de București, PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Vicariatului de București, Pr. Eduard Mihai Coșa, secretarul Conferinței Episcopilor din România, preoți diecezani și călugări din diferite parohii ale Arhidiecezei. În cadrul Sfintei Liturghii, ÎPS Ioan Robu a consacrat noul altar al Catedralei, iar la sfârșitul celebrării euharistice, dna Tereza Sinigalia, cercetător și doctor în istoria artei, a făcut o scurtă prezentare a catedralei, monument artistic, istoric şi religios înscris în patrimoniul naţional al României. Catedrala Sfântul Iosif este ctitorită de călugărul pasionist Ignazio-Felice Paoli, Episcop de Nicopole şi vicar apostolic al Valahiei (1870-1883), primul Arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti (1883-1885). Lucrările de construcţie a Catedralei au început în vara anului 1873, iar consacrarea lăcaşului de cult a avut loc la 15 februarie 1884. Într-o scrisoare adresată nunţiului apostolic de la Viena, Arhiepiscopul Paoli descria astfel evenimentul consacrării Catedralei: „ [...] Ceea ce ne interesa în primul rând era asistenţa oficială. Era prezent întregul corp diplomatic.

Sfânta Liturghie solemnă cu ocazia aniversării a 130 de ani de la consacrarea Catedralei Sf. Iosif

Apoi, guvernul era reprezentat de următorii: preşedintele Consiliului de Miniştri, Brătianu, ministrul de externe, cel de finanţe, primarul oraşului, prefectul poliţiei, primul adjutant de infanterie al regelui, precum şi mulţi alţi ofiţeri şi funcţionari publici, astfel încât se poate reţine acest fapt ca o recunoaştere a ierarhiei catolice” (cf. Ieronim Iacob, Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif. Scurt istoric, în „Catedrala Sfântul Iosif: album”, EARCB 2010). arcb.ro

Hramul Sfântul Claudiu de la Colombière la Sediul JRS

C

a în fiecare an, pe 15 februarie, comunitatea iezuiților din București l-a sărbătorit pe patronul lor spiritual, Sfântul Claudiu de la Colombière. Însă pentru prima oară, au ales să sărbătorească la locul de muncă, mai bine zis de slujire, la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați, situat pe strada Ilie Opriș 54. Astfel, se poate spune că, măcar întrun fel, gazdele s-au deplasat pentru a-i întâlni pe refugiați la ei „acasă” și au putut trăi măcar câteva ceasuri bucuria psalmului: „ce bine e când frații în pace viețuiesc”. Iar în inima bucuriei s-a aflat mulțumirea, și încă mulțumirea prin excelență, Euharistia, prezidată de Păstorul Arhidiecezei de București, aflată și ea la ceas de sărbătoare. Însă dincolo de sintonia bucuriilor, Excelența Sa Ioan Robu ne-a atras atenția asupra unei realități profunde și care ne privește pe toți: într-un fel sau altul, toți suntem „refugiați” în capitală, chiar și cei din țară, din prima sau a doua generație. Mai mult, numărul „refugiaților” este în realitate inimaginabil mai mare decât acela al străinilor: câți nu se „refugiază” în boală, în droguri sau excluziune... Această observație a ridicat pe bună dreptate întrebarea despre posibilitatea unui hram în mijlocul refugiaților și, Actualitatea Creștină martie 2014

Hramul Sfântul Claudiu de la Colombière la Sediul JRS

mai ales, despre temeiul unei astfel de bucurii: într-adevăr, cum pot da oamenii din exil socoteală de speranța care este în ei? Paradoxal sau nu, răspunsul l-au dat înșiși „pelerinii” sorții veniți la Liturghie, prin cântecele lor, sau mai bine zis, prin rugile lor transformate în cântare: hramul nu ține decât o zi, însă după această zi nu-i mai putem cataloga „străini” pe cei cu care ne-am rugat împreună aceluiași Tată! Pr. Marius TALOȘ SJ


Din viața Arhidiecezei

ÎPS Ioan Robu în vizită la Centrul de zi al Misionarilor Carității

M

Vizita ÎPS Ioan Robu la Centrul de zi al Misionarilor Carității

iercuri, 12 februarie 2014, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a făcut o vizită la Centrul de zi al Fraților Misionari ai Carității, aflat în cartierul Colentina, din București. Fratele Gennaro, superiorul comunității, i-a prezentat Înaltpreasfințitului activitățile care se desfășoară în cadrul Centrului pentru ajutorarea oamenilor străzii. La amiază, oameni ai străzii, cei 13 bărbați găzduiți permanent la Centrul de zi și Frații misionari s-au reunit în capela mănăstirii, unde au participat la Sfânta Liturghie, prezidată de ÎPS Ioan Robu, alături de Pr. Ciprian Andrei, parohul Bisericii Sfântul Anton (Colentina, București). La predică, Excelenţa Sa a vorbit despre înțelepciunea

credinței, explicând că această înțelepciune determină Biserica și pe fiii ei să-i privească altfel pe cei săraci, bolnavi și marginalizați. Arhiepiscopul a evidențiat faptul că Frații Misionari ai Carității nu au niciun motiv sau câștig special din slujirea pe care o desfășoară în favoarea celor pe care înțelepții acestei lumi nu vor să-i privească și să-i ajute, dar, călăuziți de înțelepciunea credinței, recunosc chipul lui Dumnezeu în cei din urmă și-i slujesc în caritate. La sfârșitul celebrării, Fratele Gennaro le-a mulțumit Arhiepiscopului, parohului locului, voluntarilor și tuturor binefăcătorilor. A urmat prânzul, într-o atmosferă de pace, seninătate sufletească și fraternitate. Frații Misionari ai Carității din București se dedică celor mai săraci dintre săraci: oamenilor străzii, pe care îi vizitează de două ori pe săptămână – în special pe cei de la Gara de Nord și din canalele din subteran – , celor care vin la Centrul de zi. O parte dintre acești oameni sărmani sunt găzduiți la Centrul de zi și ajutați să-și regăsească demnitatea umană și spirituală. Pr. Ciprian ANDREI Parohia Sf. Anton, București

Întâlnirea cadrelor medicale catolice

C

ea de-a XXII-a Zi Mondială a Bolnavului a fost marcată la Catedrala Sfântul Iosif din București, prin celebrarea unei Sfinte Liturghii solemne, prezidate de Episcopul auxiliar de București, PS Cornel Damian, alături de care au concelebrat preoți din diferite parohii romano-catolice din capitală și pr. Andrei Mărcuş, secretar al Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Sfânta Liturghie a fost urmată de întâlnirea cadrelor medicale catolice, în cadrul căreia a avut loc şi prezentarea Cartei lucrătorilor sanitari, elaborată sub îngrijirea Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari și publicată la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București. Prezent la întâlnire, PS Cornel Damian a transmis salutul și binecuvântarea ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, și și-a exprimat bucuria pentru apariția celei de a doua ediții a Cartei, revăzute și adăugite. Apoi a adresat un îndemn cadrelor medicale prezente, citând din Mesajul Papei pentru Ziua Bolnavului: „Când ne apropiem cu tandreţe de cei care au nevoie de îngrijiri, purtăm speranţa şi zâmbetul lui Dumnezeu în contradicţiile lumii”. Apoi, Pr. Emil Moraru, asistentul spiritual al Asociației medicilor catolici din București (ASMCB), a susținut conferința „Provocări aflate în spatele dezbaterilor în domeniul bioeticii”. Doamna dr. Dunca, președinte ASMCB, a amintit scopul Asociației: lupta pentru apărarea vieţii umane, de la concepţie până la moartea naturală, a demnităţii şi a valorilor acesteia, pentru protejarea, susţinerea şi

dezvoltarea persoanei pe cele trei dimensiuni ale sale: fizică, psihică şi spirituală. Dr. Dunca a subliniat că ASMCB dorește să fie o „voce”, un forum de dezbatere pentru factorii decizionali în vederea apărării vieţii în societatea noastră, contribuind la educarea societăţii în spiritul unui respect profund pentru viaţă, individ şi familie, în conformitate cu principiile şi legile morale naturale şi creştine. A urmat prezentarea Cartei lucrătorilor sanitari, sinteză a poziției Bisericii cu privire la tot ce ține de afirmarea, în domeniul sanitar, a valorii absolute a vieții în totalitatea ei și a vieții fiecărei ființe umane în parte. Dr. Dan Alexianu, medic neuro-reanimator, a prezentat o propunere de proiect legat de îngrijirea și recuperarea pacienților aflați în comă, temă ce se înscrie în spiritul celor discutate de antevorbitori, și anume, apărarea vieții în toate formele ei, până la moartea naturală. Dr. Daniel Păun a adresat un apel la implicare și colaborare, în vederea luării de poziție în fața acelor inițiative legislative – din legislația română și europeană – care sunt contrare culturii vieții și demnității persoanei umane. În încheiere, Pr. Emil Moraru a sintetizat că în special lucrătorii sanitari sunt angajați în slujba vieții, după modelul samariteanului milostiv, încheind cu un gând al Fericitului Vladimir Ghika: „Lucrurile mari nu le facem noi, chiar dacă se fac prin noi”. Asistent social Cristina MUZELAK Parohia Catedralei Sfântul Iosif Actualitatea Creștină martie 2014


Din viața Arhidiecezei

Ziua Mondială a Bolnavului - celebrare ecumenică la Parohia Bucureştii Noi

Î

Parohia „Maica Îndurerată”, București

n data de 11 februarie, aniversarea primei apariţii a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, organizaţia Caritas Bucureşti şi Parohia „Maica Îndurerată” - Bucureştii Noi au sărbătorit anul acesta Ziua Mondială a Bolnavului printr-o Sfântă Liturghie şi o agapă frăţească, în spiritul unei tradiţii care împlineşte deja mai mult de un deceniu. Sfânta Liturghie, în cadrul căreia au fost conferite trei sacramente (Spovada, Sfânta Împărtăşanie şi Ungerea Bolnavilor), a fost concelebrată de un mare număr de preoţi: Mons. Martin Cabalaş, paroh de Bucureştii Noi, pr. prof. Emil Moraru, asistentul spiritual al Organizaţiei Medicilor Catolici din Bucureşti, pr. Ciprian Mărtişcă, paroh de Chitila şi capelanul sanitar al Arhidiecezei de Bucureşti, pr. Matei Catargiu schr, asistent spiritual al Organizaţiei Caritas

Bucureşti, pr. Eusebiu Pişta ofmconv, paroh de Buftea, pr. Marius Taloş SJ, pr. Manuel din Prelatura Opus Dei, pr. Dominic Bucur CSJ, preotul greco-catolic Gheorghe Cristescu. La celebrare a asistat și preotul ortodox Sandi Mehedinţiu. În biserica arhiplină, circa 80 de bolnavi, mulţi în cărucioare cu rotile şi greu deplasabili, au fost aduşi cu ajutorul organizaţiei Caritas, iar alţii, cu sprijinul călugărilor și al călugărițelor din diferite ordine religioase prezente în zonă: Misionarele Carităţii, Surorile de Caritate ale Sfintei Ioana Antida, Fraţii Marişti, Surorile de Caritate „Maria Bambina” etc. Pentru toţi cei prezenţi, sănătoşi sau bolnavi, a fost o zi de lumină, într-un mediu simplu, dar plin de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi cu semenii. În mod deosebit a contat faptul că împreună, şi întăriţi de harul sacramental, suferinţa le-a părut tuturor mai uşoară. Bucuria şi alinarea aduse de întâlnire au fost sporite de faptul că Sfânta Liturghie s-a desfăşurat în prezenţa relicvei Fericitului Vladimir Ghika, preot şi medic spiritual care a iubit mult bolnavii şi care a avut o profundă înţelegere a suferinţei. În cadrul pelerinajului de cinci zile în Parohia Bucureştii Noi, Mons. Francisc Ungureanu, Postulatorul cauzei de beatificare, a predicat o serie de meditaţii despre Fericitul Vladimir Ghika şi a îndemnat credincioşii să se roage în continuare cu stăruinţă, încredinţându-i Fericitului Vladimir intenţiile lor, pentru a dobândi harul canonizării. Liana GEHL

Venerabila Tecla Merlo, o viaţă dedicată răspândirii Evangheliei

F

iicele Sfântului Paul (Surorile Pauline), care la sfârșitul anului trecut au împlinit 20 de ani de prezență în România, au sărbătorit pe 8 februarie, 50 de ani de la naşterea pentru cer a Venerabilei Tecla Merlo, fondatoare a Congregaţiei, împreună cu părintele Venerabila Tecla Merlo Giacomo Alberione, și prima superioară generală. La celebrare au participat mulţi colaboratori şi prieteni. Evenimentul a început cu o oră de adoraţie în tăcere, după care a fost prezentat filmul „Tecla, o viaţă pentru Evanghelie”, urmând momentul culminant, Sfânta Liturghie, prezidată de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de București. La predică, Episcopul a subliniat relaţia profundă de comuniune a sorei Tecla cu Isus Învăţătorul, în rugăciune, din care a izvorât întreaga sa creativitate şi pasiune apostolică, cu care le-a susţinut şi le-a încurajat permanent pe surorile sale în transmiterea Evangheliei fiecărui om, prin orice mijloc de comunicare. Evenimentul s-a încheiat cu o agapă fraternă, la care toţi cei prezenţi au împărtăşit hrana spirituală şi materială, Actualitatea Creștină martie 2014

Celebrare liturgică în amintirea Venerabilei Tecla Merlo

primită în această zi. A fost o zi marcată de bucurie şi entuziasm pentru mărturia sorei Tecla Merlo care, împreună cu Fericitul Giacomo Alberione, a deschis drumul pentru predicarea Evangheliei prin toate mijloacele moderne de comunicare. Viaţa și aspiraţiile sorei Tecla Merlo, care timp de 42 de ani a fost superioara Congregaţiei Fiicele Sfântului Paul, pot fi sintetizate în aceste cuvinte: „Să dăm picioare Evangheliei: ca să alerge şi să se răspândească. Aş vrea să am o mie de vieţi pentru a le închina acestui nobil apostolat!” (Catholica.ro)


Din viața Arhidiecezei

Slobozia: Rugăciune ecumenică la biserica catolică

S

âmbătă, 8 februarie 2014, în Parohia „Preasfânta Inimă a lui Isus” din Slobozia, Pr. Paroh Romeo Horvat a organizat un moment de comuniune intitulat „Rugăciune de unitate în credinţă”, la care au participat reprezentanţi ai diferitelor culte din Slobozia. Reprezentantul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, Pastorul Viorel Ionescu, şi-a exprimat, în cuvântul său, bucuria participării pentru prima oară la un asemenea moment şi dorinţa de a se mai organiza rugăciuni în comun, pentru unitatea creştinilor. Pastorul Iulian Stoian, reprezentantul Bisericii Baptiste, a precizat în intervenţia sa, necesitatea de unitate a creştinilor în jurul Cuvântului şi al lui Isus răstignit pe Cruce. Omilia, proclamată de Pastorul Mihai Demsa, reprezentantul Bisericii Evanghelice, a avut tema „Să intrăm în odihna Domnului” (Ev 4, 1-16), a dezvoltat necesitatea intrării omului în odihna Domnului şi a evidenţiat că Mântuitorul a luat asupra sa pedeapsa pe care noi am meritat-o. A intra în „odihna Domnului” înseamnă, de fapt, a găsi liniştea în stresul cotidian. Pr. Romeo Horvat, parohul comunității romanocatolice din Slobozia, care a prezidat acest moment de

Parohia „Preasfânta Inimă a lui Isus”, Slobozia

rugăciune ecumenică, a insistat pe necesitatea cunoaşterii şi respectării reciproce, ca o cale de unitate a creştinilor în jurul lui Cristos, „Ca toţi să fie una!”. Pr. paroh Romeo HORVAT Parohia Romano-Catolică Preasfânta Inimă a lui Isus

File de istorie

Preot Vittorio Blasutti

S

-a născut la 11 ianuarie 1925, la Buzău, într-o familie de azilanți italieni, originari din regiunea Friuli (Italia). A fost acceptat în Seminarul bucureștean „Sfântul Duh” în anul 1937, fiind primit și întrebat de însuși rectorul Anton Durcovici - „Nu te bucuri?”, la care tânărul seminarist a răspuns - „Din tot sufletul!” A fost hirotonit preot la 25 iulie 1949, la ora 5 dimineața, de Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar, în capela Seminarului din București. Conform dorinței și solicitării Episcopului Anton Durcovici, înainte de arestarea acestuia, tânărul preot Vittorio Blasutti a fost trimis să activeze în Moldova (Oituz, Focșani, Iași, Dărmănești, Onești). A revenit în Arhidieceza de București în anul 1962, pentru a activa ulterior la Târgoviște, la „Sfânta Tereza” din București și la biserica italiană „Preasfântul Mântuitor”, din capitală. În perioada 1982-2004, a fost și vicar general al Arhidiecezei de București. A trecut la cele veșnice la 13 iulie 2013, la București. dr. Dănuț DOBOȘ

Actualitatea Creștină martie 2014


Știri interne

INTERVIU CU PS PETRU GHERGHEL DESPRE APROPIATA BEATIFICARE A EPISCOPULUI ANTON DURCOVICI

L

a împlinirea a o sută de zile până la beatificarea Episcopului martir Anton Durcovici, care va avea loc la Iaşi, pe 17 mai 2014, redacţia română a Radio Vatican i-a cerut un interviu Episcopului Petru Gherghel, al Diecezei romano-catolice de Iaşi, în legătură cu importanţa acestui moment, a cărui lumină trece dincolo de cadrul liturgic şi bisericesc. Jertfa vieţii unui episcop catolic în temniţele fostului regim anticreştin reprezintă un semn de întrebare pentru orice conştiinţă şi, în acelaşi timp, un far de lumină pentru dieceza moldavă şi societatea românească. Episcopul Gherghel s-a aflat la Roma, unde a participat la aniversarea Comunităţii Sf. Egidiu, care a sărbătorit 46 de ani de la înfiinţare, şi a avut un colocviu cu Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în vederea apropiatei ceremonii de beatificare de la Iaşi. În interviul acordat postului nostru de radio,

PS Petru Gherghel subliniază bucuria întâlnirii cu Papa Francisc, la audienţa generală de miercuri, 5 februarie, şi contribuţia Comunităţii «Sfântul Egidiu» la intensificarea relaţiilor ecumenice din România. În fine, PS Gherghel se opreşte pe larg la modul în care credincioşii Diecezei romano-catolice de Iaşi, alături de cei din Arhiepiscopia de Bucureşti şi de toţi oamenii de bunăvoinţă, de diferite orientări politice şi apartenenţe religioase, privesc cu încredere şi speranţă la impunătorul exemplu de curaj şi fidelitate pe care Episcopul Durcovici l-a pecetluit cu preţul vieţii. Sursa: ro.radiovaticana.va, 7 februarie 2014

ÎN BISERICA DIN TOPA DE CRIȘ (JUD. BIHOR) S-A ÎNCEPUT SLUJIREA ALTERNATIVĂ A COMUNITĂȚILOR GRECO-CATOLICĂ ȘI ORTODOXĂ

V

ineri, 7 februarie 2014, la sediul Primăriei din Comuna Vadu Crișului (jud. Bihor), a avut loc întâlnirea reprezentanților parohiilor greco-catolică și ortodoxă din localitatea Topa de Criș, jud. Bihor, în cadrul căreia s-a pus în aplicare Ordonanța Prezidențială de slujire alternativă a comunităților greco-catolică și ortodoxă din localitate, semnându-se astfel protocolul de slujire alternativă. La întâlnire au participat: primarul comunei Vadu Crișului – Cosma Dorel, în calitate de mediator, Pr. Vasile Țânțaș – paroh al Parohiei Greco-Catolice din Topa de Criș, Pr. Dorel Octavian Rusu – protopop ortodox de Oradea, Pr. Vasile Cioca, paroh al Parohiei Ortodoxe din Topa de Criș, însoțit de Consiliul Parohial ortodox. În data de 16 februarie 2014, comunitatea greco-catolică din Topa de Criș a celebrat prima Sfântă Liturghie în biserică, după mai bine de 65 de ani, timp în care biserica

a fost dată de către regimul comunist în folosința Bisericii Ortodoxe. La eveniment a participat Pr. Gavril Buboi, protopop de Oradea, și alți preoți din împrejurimi. Comunitatea ortodoxă din localitate a acceptat modalitatea de slujire alternativă a slujbelor religioase în biserică, în spirit creștinesc, modalitate propusă și susținută întotdeauna de Biserica Română Unită cu Roma, GrecoCatolică. În continuare, biserica din localitate va fi folosită de cele două comunități creștine. Sursa: www.egco.ro

Actualitatea Creștină martie 2014


Știri externe

UCRAINA: Parlamentul a retras proiectele de lege referitoare la relațiile Stat-Biserică

P

arlamentul Ucrainei a decis să retragă diferite proiecte de lege referitoare la relațiile Stat-Biserică și la religie, care urmau a fi discutate în plen. Unele dintre proiectele de lege au fost respinse atât de către parlamentari, cât și de către comunităţile religioase. O propunere de lege despre „crearea condiţiilor pentru restituirea edificiilor comunităţilor religioase” urma să confere Guvernului ucrainean atât autoritatea de a gestiona proprietăţile utilizate cu scop religios, cât şi puterea de a decide restituirea sau nu a proprietăţilor către fiecare comunitate religioasă în parte. De asemenea, 135 de clădiri urmau a

fi scoase din „lista de locuri recunoscute ca patrimoniu cultural şi care nu pot fi privatizate”. Conform Institutului pentru libertatea religioasă, de pe ordinea de zi au fost scoase şi alte proiecte care priveau, de exemplu, celebrarea diferitelor aniversare religioase ori naşterea sau moartea unor figuri marcante ale Bisericii, cum ar fi cea a Mitropolitului Andrey Sheptytskyi (una dintre figurile cele mai influente ale Bisericii greco-catolice ucrainene din secolul al XX-lea) și cea a Cardinalului Josyf Slipyi (este în curs procesul lui de canonizare).

BELGIA: A fost aprobată legea eutanasiei minorilor, la cerere și indiferent de vârstă

D

eputații belgieni au adoptat în mod definitiv legea care aprobă eutanasia minorilor. Legea a fost votată în decembrie în Senat, cu 86 voturi pentru, 44 voturi împotrivă şi 12 abţineri, şi va intra în vigoare în săptămânile următoare. Textul modifică, de fapt, şi lărgeşte legea despre eutanasie, care este în vigoare în Belgia din 2002. Astfel, Belgia devine a doua ţară europeană, după Olanda, care autorizează eutanasia minorilor. Deşi în Olanda, legea stabileşte o limită de vârstă la 12 ani, în Belgia, legislatorul nu a indicat nicio limită de vârstă pentru copii. Minorii care trăiesc „suferințe fizice insuportabile și incurabile, în fază terminală”, considerați capabili de „discernământ”, pot să ceară să fie eutanasiați, în baza noii legi adoptate. Episcopii catolici din Belgia şi-

au exprimat tristeţea şi preocuparea pentru viitor, după adoptarea acestei legi de către Parlament. „Episcopii – se afirmă într-un comunicat al Conferinţei Episcopale Belgiene – împărtăşesc părerea tuturor acelora care pe parcursul dezbaterii despre eutanasie, s-au pronunţat fără urmă de ambiguitate împotriva acestei legi (…). Susţin în totalitate drepturile copiilor, al căror drept la iubire și la respect este fundamental. Dreptul copilului de a cere propria moarte este însă excesiv. Înseamnă încălcarea interdicției de a ucide, care constituie temelia societății noastre umane”. Episcopii belgieni se tem că această nouă lege va deschide calea spre ulterioare extinderi ale eutanasiei către persoanele purtătoare de handicap, afectate de demenţă, boli psihice sau sătule de viaţă.

AUSTRIA: Fundația Pro Oriente își extinde activitatea în estul Europei

C

u ocazia împlinirii a 50 de ani de la întemeiere, Fundația ecumenică Pro Oriente va organiza la 8 noiembrie a.c., un simpozion științific și o celebrare solemnă. Printre cei care vor lua cuvântul în cadrul simpozionului, se numără Card. Christoph Schönborn, președintele Conferinței Episcopale Austriece, Patriarhul Bartolomeu I, Patriarhul copt-ortodox Tavadros al IIlea, Card. Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor. Simpozionul se va deschide cu o celebrare ecumenică la Schottenkirche și va continua apoi la Universitatea din Vienna. Celebrările includ și o conferință de trei zile despre frontierele Bisericii, o continuare a istoricei conferințe „Koinonia” din 1974, care a pregătit calea pentru începutul, în 1980, a unui dialog oficial între catolici şi ortodocşi. Simpozionul din noiembrie va marca şi o nouă orientare

geografică şi de conţinut pentru Comisia de istorici a Fundaţiei, care până acum, s-a ocupat exclusiv de ţările din fosta Iugoslavie şi Albania. Astfel, în viitor, Fundaţia Pro Oriente se va îndrepta şi spre România, Bulgaria şi Turcia. De asemenea, preşedintele Fundaţiei a explicat pentru agenţia italiană SIR, că se doreşte şi colaborarea cu alte discipline ştiinţifice, printre obiective numărânduse şi cooperarea cu OSCE. Comisia de istorici va include experţi istorici proveniţi din Bosnia, Bulgaria, Germania, Croaţia, Austria, România, Serbia și Slovenia, din diferite comunități religioase. Din 1996, Fundația se ocupă de efectele religiei asupra evenimentelor sociale și politice din zona sud-est europeană, încercând să ofere o contribuție la abordarea pozitivă a pluralității și la reconcilierea socială și între statele din regiune.

Actualitatea Creștină martie 2014


Arta de a trăi

Belgia, un exemplu ce NU trebuie urmat! „Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință”

(din Jurământul lui Hippocrate)

C

u o largă majoritate, 86 de voturi pentru, 44 împotrivă, Parlamentul Belgiei a aprobat, pe 13 februarie, legea care autorizează eutanasierea copiilor bolnavi în fază terminală. Belgia devine astfel a doua țară europeană, după Olanda, unde este autorizată eutanasierea copiilor. Belgia, Luxemburg și Olanda sunt singurele state din Uniunea Europeană care au legalizat „moartea dulce”; sunt state bogate, civilizate, cu serviciile medicale de înaltă calitate, cu un nivel de viață al populației foarte ridicat. Să fie vreo legătură între toate acestea?

În dezbaterea asupra legii eutanasiei, s-au implicat și lideri ai comunităților evreiești și musulmane din Belgia, care și-au exprimat „marea îngrijorare asupra riscului de a banaliza actul de a ucide”. Este o premieră în istoria dezbaterilor dedicate bioeticii: reprezentanții celor trei mari religii monoteiste din Belgia și-au unit vocile, afirmând că: „A pune capăt vieţii este un act care nu doar ucide, ci şi, încetul cu încetul, distruge legăturile care există în societatea noastră, în familiile noastre, victime ale unui individualism crescut”.

Dezbaterea referitoare la eutanasierea copiilor a fost iniţiată la începutul anului trecut, de către senatorul socialist Philippe Mahoux, medic de formație, autorul legii care a autorizat în 2002, eutanasierea adulţilor în Belgia. Acesta a explicat că legea a fost necesară pentru a răspunde solicitărilor pediatrilor și infirmierilor confruntați cu „suferințele insuportabile” ale copiilor. Textul de lege prevede că eutanasierea copiilor se poate face numai cu acordul părinţilor şi doar după ce un psiholog confirmă că minorul ia în mod liber decizia și că acesta conștientizează că ceea ce face este ireversibil. Copiii „care trec prin suferințe fizice insuportabile și incurabile, în fază terminală”, sunt considerați de această lege capabili de „discernământ” și, deci, capabili să ceară pentru ei înșiși eutanasierea.

După aprobarea de către Parlament, Legea trebuie să fie semnată și de către Regele Filip al Belgiei. Actualul Suveran - așa cum a făcut în 1990 regele Balduin, unchiul său, când a abdicat temporar pentru a nu-și pune semnătura pe legea ce dorea liberalizarea avortului - poate să aibă o atitudine curajoasă, în numele egalității în demnitate a fiecărei ființe umane, și să nu semneze. Pentru aceasta, a fost lansată o petiție internațională, prin care i se cere monarhului să nu semneze Legea eutanasierii minorilor! Inițiatorii petiției și toți cei care o semnează își exprimă speranța că aceasta nu va rămâne fără ecou!

Un grup de pediatri belgieni a redactat o scrisoare publică prin care au afirmat inutilitatea acestei legi și au declarat că legea este rezultatul unei încăpățânări ideologice inutile, pentru că niciun copil și nicio familie nu au cerut vreodată să se recurgă la eutanasie. Prin legea pe care a adoptat-o, Belgia încalcă Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, care prevede, printre altele, îngrijire medicală specializată. Dreptul copiilor la îngrijire medicală specializată cuprinde și tratamentele paliative. La 12 februarie, Congresul Mondial de Îngrijire Paliativă Pediatrică a cerut guvernului belgian să revină asupra deciziei de a permite eutanasierea copiilor: „Răspunsul la suferința copiilor constă în tratamente paliative de mai bună calitate și nu în a pune capăt vieții copilului”. La începutul lunii februarie, Mons. Andre-Joseph Leonard, Arhiepiscop de Malines-Bruxelles, a făcut apel la toți creștinii, pentru o zi de post și rugăciune „pentru a trezi conștiințele”. 1300 de locuitori ai Bruxellesului au răspuns la apel și s-au adunat în seara zilei de 6 februarie, în Bazilica Preasfintei Inimi, din Koekelberg; astfel de întâlniri de rugăciuni au avut loc și în alte dieceze ale Belgiei. Actualitatea Creștină martie 2014

Pentru copii, sau în numele lor, părinții aleg școala pe care s-o urmeze, limbile străine pe care să le învețe, sporturile pe care să le practice, chiar și prietenii cu care să se joace. În schimb, printr-o lege, copiii sunt considerați capabili să hotărască dacă pot muri. Cum poate un copil să hotărască că e bine să moară? Ce știu copiii despre moarte? Știu că o dată „plecat”, nu te mai poți întoarce? Și cine poate ști dacă un copil bolnav, chiar și în fază terminală, vrea să renunțe la puținele clipele de alinare pe care i le poate aduce un medicament în suferința sa? Ca să nu mai vorbim de valoarea salvifică a suferinței, complet ignorată de lumea modernă! Tot ce se întâmplă în ultimii ani în Europa și nu numai ne face să ne întrebăm: ce se întâmplă cu lumea în care trăim? Încotro se îndreaptă? Tot ce este antiuman, amoral, anti-religios este adoptat prin lege și proclamat ca „drept al omului”. Legiferarea avortului, a prostituției, a „căsătoriilor” homosexuale, a eutanasiei – toate aceste anomalii ajung să se impună ca normalitate. Și nu se ține cont de faptul că cei care nu sunt de acord cu toate acestea își doresc o lume care să se întoarcă spre normalitatea tradițională, o lume care să vrea să apere și să legifereze dreptul copiilor de a se naște și nu dreptul de a muri! Cristina ȘOICAN


La umbra Cupolei

Mâncarea din străini n-are niciodată gustul celei de acasă

C

onţinut, sensibilitate şi profunzime sunt trei condiţii necesare pentru ca o scriere să fie completă, iar cartea „Badante sissignora” (Îngrijitoare, da doamnă) le întruneşte pe toate trei. Apărută la editura ExCogita, cartea scriitoarei italiene Laura Rainieri te ia de mână şi te conduce într-o galerie de portrete feminine care se succed într-un şir aproape neîntrerupt în camera unei bătrâne bolnave de Altzheimer. Velia, Anita, Nicoletta, Dana, Maria, Valentina, Manana, Barbara, Alina, Beata, Letizia, Dusia: fiecărui portret de îngrijitoare îi corespunde un nume şi o personalitate, o istorie de viaţă cu aspiraţii, dezamăgiri şi angoase. Sunt femei care intră pe rând în viaţa „bunicii” bolnave pentru a dispărea mai apoi „precum umbra sau ceaţa”, ca şi cum s-ar sintoniza cu memoria pierdută a celei pe care au avut-o în grijă pentru câtva timp. Portretele sunt prezentate de Marta, nepoata bătrânei. Fiecare tablou îşi are propria ramă existenţială, alcătuită din materiale diferite, după natura şi caracteristicile ţării şi culturii de provenienţă. Însă, împreună alcătuiesc o colecţie ce s-ar putea chema „osmoză între popoare şi culturi”. Impregnate de o intensă umanitate, paginile volumului „Badante sissignora” stau sub semnul unei întrebări care este, pe cât de firească, pe atât de puţin probabilă: „cine sunt” persoanele din spatele genericului cuvânt „badante”, cu care sunt numite zeci de mii de femei, mai ales din Europa de Est, care muncesc ca îngrijitoare în Italia? „Pentru a şti ‚cine sunt’, ar trebui să le vedem în acţiune la ele acasă, parcurgându-le străzile, cunoscându-le gesturile cotidiene, adevăratele dorinţe şi rugăciuni în mediul cultural de origine”, este convinsă Marta, personajul de referinţă al cărţii, probabil un alter ego al autoarei. De fapt, Laura Rainieri chiar a urmat sfatul Martei şi a mers în România. Într-un recent schimb epistolar, autoarea îmi scria: „În ceea ce mă priveşte, am fost anul trecut în România, traversând-o de la Târgu Mureş până în ţinutul Bucovinei, cu minunatele sale mănăstiri. Spun mereu că italienii călătoresc, dar nu cunosc natura, civilizaţia şi cultura acestui popor”. Portretele la feminin ale Laurei Rainieri atrag imediat atenţia cititorului. Poate şi pentru că sunt conturate cu acel tip de umor impregnat de realism şi ironie, stil ce o asemuiește pe autoare cu Giovanni Guareschi, binecunoscutul scriitor italian cu care are, de altfel, în comun regiunea Bassa, din Emiglia Romagna, ca ţinut natal. Am ales câteva fragmente pentru a ilustra modul în care Marta

o pictează pe Anita, din Sibiu, una dintre protagonistele cărţii „Badante sissignora”. „Cunoştea toate secretele despre gătit, chiar şi pe cele mai vechi. Nu doar ştia să gătească, dar îi şi plăcea, fiind de altfel calificată în meseria de bucătar ospătar (…) Din bucătărie nu trebuiau să lipsească niciodată alimentele de bază: cartofii, ceapa, ardeii, varza şi merele. Dacă dispunea de alte ingrediente, începeau să apară mâncăruri sofisticate, cu gust delicat, presărate cu o iarbă aromatică căreia ea îi spunea „fratele sălbatec al feniculului”, însă numele său adevărat era „cimbru”. Marta l-a căutat nebuneşte în pieţe, dar nu avea acelaşi gust. Atunci, Anita a cerut să i-l trimită de acasă şi l-a plantat pe balcon, pentru că – spunea ea – are multe proprietăţi şi nu te poţi lipsi de el. (…) Gătea „sarmale” cu varză, carne, orez, oţet şi variate amestecuri dar şi alte mâncăruri elaborate, diferite de ale noastre dar delicate şi plăcute la gust, a căror pregătire cerea ore. Ştia să aşeze sărmăluţele pe platou ca şi cum ar fi fost într-un restaurant de lux, apoi contempla întreaga familie în timp de mânca şi se simţea răsplătită. (…) Dimineţi întregi de muncă, dar timpul nu avea valoare căci acasă la ea scurgerea zilelor era ritmată de alternarea dintre munca la câmp şi de sărbătorile religioase care impuneau pregătirea unor mâncăruri foarte complicate ce aminteau de timpuri străvechi.( …) Pentru ea mâncarea gătită în Italia nu avea niciodată gustul celei de acasă, căci îi lipsea mereu ceva ce în România există. Pe buzele ei România era asemenea ţării promise, cea mai rodnică, cea mai înmiresmată din lume, asemenea unui pom cu roade minunate care nu creşte în Italia”. De ce am ales să vă propun, de la umbra Cupolei, o carte pe care nu o puteţi citi în limba română? Pentru că la editura „Studia” din Cluj-Napoca este în curs de apariţie un alt volum al Laurei Rainieri. De această dată, cartea este bilingvă, în italiană şi română, şi are titlul: „O călătorie în România (între realitate, imaginaţie şi utopie)”. Sună interesant. Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI Actualitatea Creștină martie 2014


Semnificații teologice

Formula Botezului și Sfânta Treime Teologia trinitară a Sfântului Ilarie

S

pecificul credinței creștine în raport cu alte religii monoteiste este, fără îndoială, credința într-un Dumnezeu Unic, dar Întreit, adevăr exprimat prin expresia „Sfânta Treime“. În Sfânta Treime, nu sunt trei divinități, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane. Dumnezeirea nu este împărțită, ci fiecare dintre cele trei Persoane posedă aceeași esență divină. Până să se ajungă la formulări atât de precise, a fost nevoie de câteva secole de dezbateri și controverse teologice, precum și de concilii ecumenice care să tranșeze atunci când unele încercări de explicare a acestui mister au dus la concepții ce s-au dovedit inconsecvente față de ansamblul învățăturii creștine. Pentru a ajunge la formulări cât mai exacte, Biserica a trebuit să-și dezvolte o terminologie proprie, cu ajutorul unor noțiuni filosofice: substanță / esență / natură, persoană / ipostas, relație, care nu apar în Sfânta Scriptură — cel puțin nu cu referire la Persoanele divine —, ceea ce a dus la critici din partea celor care țineau la păstrarea unui limbaj strict biblic, cu riscul ambiguității. De altfel, nici măcar termenul de „Treime“ nu apare în Biblie cu referire la cele trei Persoane dumnezeiești, ci a început să fie folosit abia la sfârșitul secolului al II-lea. Sfântul Ilarie de Poitiers (cca. 300 – cca. 368), episcop și învățător al Bisericii, este unul dintre primii mari teologi care s-au implicat în aceste dezbateri și controverse. Rezultatul reflecțiilor lui este reprezentat de lucrarea De Trinitate („Despre Treime“), o capodoperă teologică ce a influențat, mai târziu, chiar și lucrarea cu același nume a Sfântului Augustin. În acest tratat, învățătorul Bisericii se străduiește să arate, pe larg, că învățătura despre Sfânta Treime este cuprinsă în Sfânta Scriptură; nu numai în Noul Testament, ci chiar și în cel Vechi, unde se trimite deja la misterul Mântuitorului și se pot descoperi aluzii referitoare la Dumnezeul întreit. Pentru a descrie misterul Sfintei Treimi, Ilarie pornește de la formula Botezului, exprimată în porunca misionară dată de Isus apostolilor, înainte de a se înălța la cer: „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh“ (Mt 28, 19). El spune deci că Domnul „le-a poruncit să boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică mărturisindu-l și pe Începător, și pe Unul-Născut, și pe Dar. Unul este Începătorul a toate, căci unul este Dumnezeu Tatăl, din care sunt toate; și unul este Cel Unul-Născut, Domnul nostru Isus Cristos, prin care sunt toate. Și unul este Duhul, Dar în toate. Așadar, toate sunt rânduite potrivit tăriilor și meritelor lor: una este Puterea din care sunt toate, unul este Vlăstarul, prin care sunt toate, iar Darul speranței desăvârșite unul este. Nu putem afla nimic care să-i lipsească acestei desăvârșiri atât de mari, înlăuntrul căreia se află — Actualitatea Creștină martie 2014

în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt — nesfârșirea în vecie, înfățișarea în asemănare, binefacerea în dar“ (II, 1). Tatăl este numit „Începător“ (auctor), adică principiu, origine, atât înlăuntrul Sfintei Treimi, cât și cu referire la lumea creată și la istoria mântuirii. Faptul că Dumnezeu Tatăl este principiu al celorlalte două Persoane nu înseamnă însă că în Sfânta Treime ar exista o ierarhie, ca și cum Fiul și Duhul ar fi subordonați Tatălui. Cele trei Persoane sunt egale, dar în cadrul Sfintei Treimi, există o ordine sau o orientare. Numai Tatăl este cel „nenăscut“, Principiul fără de principiu și Începutul fără de început. Fiul purcede veșnic din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul, ca de la un singur principiu (cum va spune mai târziu Sfântul Toma de Aquino). Unii dintre noi s-ar putea întreba dacă aceste detalii nu sunt, mai degrabă, interesante doar pentru teologi; poate că nu este nevoie ca toți creștinii să se preocupe de astfel de lucruri. Sfântul Ilarie este însă de altă părere: astfel, prezentând planul întregii lucrări, el arată că scopul Cărții a II-a (de unde provine citatul de mai sus) este de a explica Botezul în numele Sfintei Treimi, astfel încât „cei care se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh să nu ignore adevărul acestor nume și să nu confunde înțelesul acestor cuvinte“ (I, 21), ci să le folosească după sensul lor corect. Ce-i drept, misterul Sfintei Treimi depășește rațiunea omului, care nu-l poate cuprinde pe deplin. Este deci deasupra rațiunii, dar nu împotriva rațiunii: rațiunea luminată de credință are capacitatea ca măcar să conceapă și să-și reprezinte adevăratul sens al acestei învățături. Aceasta deoarece, cum spune Sfântul Ilarie, divina non capit nisi fides, „pe cele dumnezeiești nu le cuprinde decât credința“ (I, 12). Wilhelm TAUWINKL


1 AN DE PONTIFICAT CU

PAPA FRANCISC

Cu Papa Francisc suntem în faţa unei extraordinare bogăţii de mesaje

P

apa Francisc are un background formativ şi cultural de tot respectul: studiile sale de teologie şi de filozofie în Argentina, continuate apoi în Germania, constituie un bagaj cultural de mare însemnătate. […] Deci este fals a crede că Papa Francisc nu are însemnătate teologică: dovada sunt formarea sa culturală şi teologică, identitatea sa iezuită, spiritualitatea lui reverentia care-l face să-l recunoască pe Dumnezeul care trebuie cinstit în tot ceea ce există. Mi se pare hazardată şi falsă părerea cu privire la o presupusă neatenţie faţă de valorile fundamentale: una este conţinutul credinţei - peste care acest Papă nu trece, aşa cum nu trecea Papa Benedict -, alta este limbajul de exprimare şi de comunicare al său. Poate să fie şi un limbaj format din gesturi care comunică prin puterea simbolului, uneori mult mai mult decât cuvântul însuşi. Este un pic limbajul pe care adesea l-a folosit Isus, până la semnul suprem al morţii pe cruce şi al învierii sale, care explică divinitatea sa mult mai mult decât orice cuvânt. Papa Francisc are această capacitate de a vorbi prin gesturi: de exemplu, valoarea vieţii este afirmată de el cu

duioşia extraordinară pe care o demonstrează faţă de cei fragili, cei slabi, cei bolnavi, cei mici. O duioşie care se justifică numai în cel care consideră viaţa, chiar şi în exprimările sale mai fragile, ca un dar de măreţie absolută, care trebuie respectată şi promovată la toate nivelele şi în toate fazele sale. Apoi, şi la nivel de conţinuturi verbale, din omiliile de dimineaţă de la Sfânta Marta, până la textele magisteriale, de exemplu Lumen fidei şi Evangelii gaudium, suntem în faţa unui magisteriu nicidecum slab sau de puţin conţinut. Suntem în faţa unei extraordinare bogăţii de mesaje, a unei pluralităţi de stiluri, de moduri şi de forme care în ansamblul lor constituie un foarte bogat patrimoniu de credinţă şi de cunoaştere. Cel care judecă drept slabă sau fragilă gândirea acestui Papă, ori nu l-a înţeles ori nu vrea să-l înţeleagă şi mai ales nu este atent la complexitatea limbajelor pe care Papa le foloseşte şi, mai ales, la forţa conţinuturilor pe care le exprimă. (Mons. Bruno FORTE) Actualitatea Creștină martie 2014


Dosar

AU SPUS DESPRE PAPA Prezența la Vatican a unui asemenea papă e o nesperată promisiune de normalitate

N

u știu dacă un papă trebuie neapărat să fie simpatic. Și nici dacă are vreo relevanță faptul că Sanctitatea Sa Francisc Andrei Pleșu îmi este foarte simpatic. Nu văd, totuși, de ce marii ierarhi ai creștinismului trebuie să arate lumii mai curînd chipul solemnității, al severității inflexibile, al unei autorități aproape destrupate. O religie a iubirii are, cred, dreptul la reprezentanți atașanți, străini de pompa lumească, simpli și firești, riguroși, dar disponibili și, dacă se poate, bine dispuși. În fond, cum observa cineva, cuvîntul „Evanghelie” înseamnă „veste bună”. Iar veștile bune sunt reconfortante, tonice, cordiale. De ce ne-am purta ca și cum stăm sub amenințarea unui zvon sumbru? Papa Francisc reușește să asume un oficiu supra-firesc cu tonul și comportamentul firescului însuși. El se situează, inevitabil, într-un centru spiritual, dar nu atît într-un centru care se manifestă prin iradiere suverană, ci într-un centru care absoarbe, care cheamă la sine depărtările, diferențele,

„marginile”. Venit, cum a spus-o el însuși, în discursul său inaugural, „de la capătul lumii”, Papa Francisc valorifică, prin fiecare dintre cuvintele și gesturile sale, interesul viu pentru tot ce nu este „centralitate” ostentativă, administrație suficientă sieși. A adus la Roma depărtarea sudului american, libertatea față de excesele „rolului” public, față de manevrele, sub-înțelese, de protocol. Nu este acesta sensul însuși al „modelului” hristic? N-a venit Iisus pe lume, într-o margine a ei, într-o margine de imperiu, pentru cei de la marginea subzistenței (bolnavii și păcătoșii de la Matei 9, 12-13)? Și dacă s-ar rezuma la atît, la această recuperare a „marginalității”, la facultatea de a comunica, destins, cu „departele”, la semnalarea prezenței ubicui a „centrului”, dincolo de limitele sale instituționale, prezența la Vatican a unui asemenea papă e o nesperată promisiune de normalitate. Andrei PLEȘU

scriitor și eseist, estetician și istoric al artei

Un pontificat al autenticităţii, carităţii şi bucuriei

C

îţiva prieteni catolici cu o orientare teologică şi filozofică tradiţionalistă m-au întrebat destul de polemic dacă Tereza-Brîndușa Palade înţeleg „mesajul Papei Francisc”. Răspunsul la acest gen de provocare nu a fost unul de disputatio teologică sau filozofică, ci a sunat cam aşa: „cine vrea să înţeleagă mesajul Papei Francisc ar trebui să citească mai întîi Evanghelia”. Umanitatea orientată autentic spre căutarea lui Dumnezeu, simplitatea şi bucuria unei vieţi creştine primite cu recunoştinţă din partea Creatorului – o recunoştinţă ce se manifestă şi prin atenţia caritabilă faţă de nevoile aproapelui – nu sunt atît „mesajul Papei Francisc”, cît mesajul lui Isus. Esenţialul, reamintit de Papa Francisc, este ca Isus să fie primit în umanitatea noastră imperfectă (Apoc 3,20), fără prezumţia că i-am putea deschide uşa Mîntuitorului, pentru a ne sfinţi inimile, numai dacă suntem deja sfinţi. Autenticitatea pe care o reclamă Papa Francisc – şi, prin el, Isus însuşi – este adresată deopotrivă laicilor şi clerului. Chemarea la convertirea continuă nu este astfel unidirecţională – de la preoţi spre laici – ci îl priveşte pe orice creştin. Iar dacă acesta este preot, vocaţia de a primi

har şi inspiraţie din Inima lui Isus sporeşte, în măsura în care şi rolul său este vital în economia mîntuirii. Preotul e chemat, cu o exigenţă ce provine din iubirea lui Isus care îl vizează ca pe prietenul său predilect, să fie autentic în misiunea lui, uman şi plin de compasiune, apropiat de cei pe care îi slujeşte – să fie asemenea Prietenului său. Desigur, fără a eşua în mediocritatea unui rol funcţionăresc sau în activismul unei „caste sacerdotale”, care nu fac bine nimănui. Chemarea la convertire continuă este şi o chemare la bucuria profundă ce provine din întîlnirea cu Dumnezeu, ce îi redă omului demnitatea şi libertatea. Ea ar trebui să se răsfrîngă şi asupra entuziasmului cu care e vestită Evanghelia – ca pe vestea bună că privirea Mîntuitorului dezintoxică o lume plină de ură, indiferenţă şi egoism. Parafrazînd cuvintele ziaristului francez André Frossard, care scria despre Papa Ioan Paul al II-lea că este un „papă din Galileea”, putem spune că acesta nu este atît pontificatul Papei Francisc – este un pontificat al lui Isus. Tereza- Brînduşa PALADE

doctor în filozofie, lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice (SNSPA)

Un Papă al Bucuriei

P

apa Francisc este un om al Bucuriei întru Hristos. Biserica își reamintește prin acest Papă că orice creștin este un om Marius Vasileanu al Bucuriei - care este diferită de bucuria lumească -, că Bucuria este darul Domnului, că Bucuria nu poate fi oprită, că Bucuria este o virtute peregrină. Bucuria este un har pe care trebuie să-l cerem Domnului. Creștinul Actualitatea Creștină martie 2014

trebuie să fie totdeauna bucuros, precum ar merge la nuntă - căci Mirele este Iisus Hristos. Condiția libertății creștine este să fim oameni ai Bucuriei. Cele de mai sus sunt fragmente din gândurile Papei Francisc rostite în mai multe întâlniri cu credincioșii pe parcursul acestui prim an de pontificat. Fiind creștin ortodox, mă bucur la rândul meu să regăsesc în discursul


Dosar acestui Papă atitudinea unor mari mistici aparținând Bisericii Răsăritene, precum Sf. Serafim de Sarov sau, mai nou, la noi, Pr. Rafail Noica. Fiind profesor de istorie a religiilor, consider că grație unor astfel de personalități, Biserica nedespărțită reînvie, iar „spectacolul” acestei dinamici va da naștere, sunt convins, și unor studii academice pe măsură. Aplecarea blândă spre omul simplu, nonconformismul, franchețea, modestia, bucuria – iată doar câțiva vectori aduși de Papa Francisc, personalitate atât de necesară Bisericii

Catolice contemporane și creștinismului, în general, încât dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Este un Papă tonic care aduce o nouă dinamică Bisericii. Ruperile de ritm în viața Bisericii sunt ziditoare dacă aduc miresmele primăverii de Sus. Aceasta a reușit într-un timp foarte scurt acest tânăr Papă: să reamintească Bisericii de tinerețea creștinilor care știu ce este Bucuria întru Hristos. Marius VASILEANU

profesor de istoria religiilor, jurnalist

Ai impresia că în fiecare seară ți-ar putea citi povești

M Pavel Bartoș

i-aș dori să fiu inspirat, mi-aș dori să fiu spiritual, profund și să impresionez, dar nu pot! Așa că am să fiu ... sincer!

Într-o societate în care valorile morale, creștine și spirituale își găsesc foarte greu loc, ai nevoie disperată de întâlniri umane, spirituale și profesionale care să te facă să îți dorești să fii mai bun! Eu am avut noroc! M-am născut cu el în casă, a avut grijă de mine și de familie! Nu a putut să ne ofere material mult, dar culmea, mai târziu am realizat, ne-a oferit totul! Îți mulțumesc, tată! Odihnește-te în pace! .... Cu el l-am descoperit pe Papa Ioan Paul al II-lea! Tot

timpul am avut impresia că e ca un bunic pentru mine! Din păcate, a plecat și el. Acolo sus, cred că au stat ei de vorbă și au zis că nu pot să mă lase chiar așa. Ei, bine! L-au trimis pe el, cu ochelari, blând; ai impresia că în fiecare seară ți-ar putea citi povești înainte de culcare, te-ar mângâia pe frunte și țiar spune: somn ușor! Dacă ar avea barbă, ai putea crede că e Moș Crăciun! A! Am uitat să vă spun: e Papa Francisc! Dintre primele lui cuvinte, mi-au rămas în suflet acestea: NICIODATĂ NU EȘTI SINGUR! Îți mulțumesc, tată! Pavel BARTOȘ

actor și prezentator de televiziune

STATISTICI Omul Anului

femeii, natura căsătoriei sau tentațiile puterii”, se arată în expunerea de motive a revistei Time pentru această decizie. „Pentru scoaterea papalității din palat și aducerea ei în stradă, pentru efortul de a obliga cea mai mare Biserică a lumii să se lupte cu cele mai profunde nevoi ale sale, Papa Francisc e numit Omul Anului”, se încheie argumentarea revistei Time.

Papa primeşte 30 de saci de corespondenţă pe săptămână

dramele personale, cerându-i sfatul şi sprijinul în rugăciune pentru a reuşi să menţină în viaţă speranţa. Alţii trimit scrisori în care îşi exprimă admiraţia şi afecţiunea. Scrisorile care ajung negreşit pe biroul Papei sunt cazurile mai delicate, precum cazurile de conştiinţă. În aceste situaţii, se scriu note referitoare la conţinut lor; Papa le citeşte şi scrie indicaţii privitoare la cum trebuie să se răspundă.

În 2013, Papa Francisc a fost desemnat drept Omul Anului de către revista Time. În doar 9 luni [de la alegere până în decembrie 2013], Papa Francisc s-a plasat în centrul discuțiilor privind marile probleme ale timpului nostru; „cele despre avere și sărăcie, cinste și justiție, transparență, modernitate, globalizare, rolul

30 de saci pe săptămână reprezintă cantitatea de scrisori, desene, pachete cu obiecte primite în Vatican, avându-l ca destinatar pe Papa Francisc. Misivele sosesc din întreaga lume şi sunt gestionate de Oficiul de Corespondenţă al Papei. Unii dintre cei care scriu, îi istorisesc Papei viaţa ajunsă la câte o răscruce care le impune o alegere; alţii îi mărturisesc

Peste 6,6 milioane de participanţi la evenimentele din Vatican

În primele nouă luni şi jumătate din pontificatul Papei Francisc, peste 6,6 milioane de persoane au participat în Vatican la evenimentele papale, incluzându-se aici audienţele generale, audienţele acordate grupurilor, Liturghiile şi recitarea rugăciunii Angelus, în duminici şi sărbători. Statisticile realizate de Prefectura Casei Pontificale au fost date publicităţii la începutul acestui an, ele neincluzând

cifrele de la călătoria Papei Francisc în Brazilia, pentru Ziua Mondială a Tineretului 2013, nici vizitele în Italia. De la alegerea sa și până la sfârşitul anului 2013, cel puţin 1,5 milioane de persoane au participat la cele 30 de audienţe generale; peste 87.000 au participat la audienţele acordate grupurilor; aproximativ 2,3 milioane au participat la Liturghiile prezidate de Pontif în Bazilica sau în Piaţa Sfântul Petru; şi peste 2,7 milioane s-au alăturat recitării rugăciunii Îngerul Domnului, în Piaţă. Actualitatea Creștină martie 2014


Cardinalul Jorge Mario Bergoglio este ales Papă, Înființează un Cons în al cincilea scrutin de voturi. format din 8 cardin Își ia numele FRANCISC din întreaga lume

13 martie 2013

PAPA FRANCISC AN de PONTIFICAT

1

13 aprilie 2013

27 martie 2013 Papa Francisc îl declară martir pentru credință pe VlAdImIR GhIkA, prinț și preot catolic român

O credință autentică imp de a schimba lumea, de a mai bun după trecerea noas

PAPA FRANCISC împlinește 1 AN dE PONTIFICAT

13 martie 2014

22

P ca și

Actualitatea Creștină martie 2014


22-29 iulie 2013

Veghe mondială de rugăciune pentru pace, propusă de Papa Francisc. Aderă şi alte culte religioase din întreaga lume

7 septembrie 2013

5 iulie 2013

31 august 2013

Papa Francisc publică prima scrisoare enciclică lUmEN FIdEI (lumina credinței)

Papa Francisc îl beatifică pe VlAdImIR GhIkA. la ceremonia de la București, prezidată de Card. Amato, participă circa 10.000 de persoane

plică mereu o profundă dorinţă transmite valori, de a lăsa ceva stră pe pământ. (Evangelii Gaudium 183)

2 februarie 2014

Papa Francisc salută familiile de români din Roma, prezente la Angelus în Piața Sf. Petru

29 decembrie 2013

Papa Francisc creează 19 noi ardinali. la ceremonie asistă i Papa emerit Benedict al XVI-lea

31 octombrie 2013 Papa Francisc îl declară martir pentru credință pe ANTON dURCOVICI, episcop catolic român care va fi beatificat la Iași, la 17 mai 2014

24 noiembrie 2013 Încheierea Anului Credinței. Papa Francisc publică prima exortație apostolică EVANGElII GAUdIUm (Bucuria Evangheliei)

8 decembrie 2013

Papa Francisc consacră omenirea Inimii Neprihănite a Preasfintei Fecioare Maria

Actualitatea Creștină martie 2014

G © Angelus Communicationis 2013 C

siliu special nali

Papa Francisc merge în Brazilia, pentru Ziua Mondială a Tineretului. la Sf. liturghie din 28 iulie, la Copacabana, participă circa 3 milioane de persoane


Dosar

10 IMAGINI CARE AU FĂCUT ÎNCONJURUL LUMII

În seara de 13 martie 2013, după al cincilea scrutin de voturi de la începutul Conclavului, pe hornul Capelei Sixtine a ieşit fum alb, semn că fusese ales papa.

„Fraţi şi surori, bună seara!” Acestea au fost primele cuvinte adresate în seara de 13 martie 2013 de către Papa Francisc (card. Jorge Mario Bergoglio), de la balconul Bazilicii Sf. Petru din Vatican, oamenilor din Piaţa Sfântul Petru şi celor din lumea întreagă, care îl urmăreau prin intermediul mijloacele de comunicare.

Rupând o tradiţie de secole, în care papii au purtat pantofi în nuanţe de roşu sau cărămiziu, Papa Francisc a ales să poarte în continuare pantofii săi de toate zilele, de culoare neagră.

Papa Francisc, care în perioada de dinaintea conclavului a locuit la Domus Internationalis Paulus VI din Roma, imediat după alegerea ca papă a mers personal la hotel pentru a-și lua bagajele rămase acolo și pentru a achita nota de plată. În Joia Mare din 2013, Papa Francisc a spălat picioarele a 12 tineri şi tinere dintr-o şcoală de corecţie de la periferia Romei. Printre cei 12 minori s-a aflat şi un român, acuzat de tâlhărie, o tânără catolică italiancă şi o minoră musulmană născută în Serbia.

La îmbarcarea în avionul care urma să-l ducă în Brazilia, pentru a participa la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro (prima sa călătorie în străinătate), Papa Francisc a apărut ducându-şi personal servieta.

O fotografie de la sfârșitul lunii august 2013, cu Papa Francisc şi un grup de tineri în timp ce îşi fac o fotografie-autoportret, s-a răspândit cu repeziciune pe internet. Tinerii, din Dieceza de Piacenza şi Bobbio (Italia), se aflau în pelerinaj la Roma și participaseră la o întâlnire cu Papa Francisc în Bazilica Sf. Petru din Vatican.

Papa Francisc a renunţat la papamobil, preferând o maşină descoperită, pentru a fi mai aproape de oameni. Aşa a străbătut străzile din Rio de Janeiro, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, şi la fel străbate Piaţa Sf. Petru în timpul audienţelor de miercurea. Uneori Papa Francisc coboară din maşină pentru a merge el însuşi în întâmpinarea vreunui bolnav.

Actualitatea Creștină martie 2014

„Băiatul în galben”, aşa cum a fost numit de presa internaţională, trecând de forţele de ordine, a urcat pe podium şi a stat tot timpul în jurul Papei Francisc pe parcursul discursului acestuia din cadrul Întâlnirii cu familiile, organizată la 26 octombrie 2013 în Piaţa Sf. Petru din Vatican. Deşi copilul a fost cam zvăpăiat, Papa Francisc nu s-a arătat deloc deranjat, încercând să-l mai liniştească vorbind cu el şi mângâindu-l.

În timpul audienţei generale din Piaţa Sf. Petru, din 6 noiembrie 2013, Papa Francisc s-a rugat asupra lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe Vinicio Riva, un bărbat italian de 53 de ani, desfigurat, suferind de neurofibromatoză.


Dosar

UN ZÂMBET ȘI UN MESAJ

Sunt noul papă din Lumea Nouă

Francisc și Goliat. Papa Francisc, în luptă cu inegalitatea economică din lume.

Primii pași ai Papei Francisc

Actualitatea Creștină martie 2014


Dosar

ŞAPTE CĂRŢI

C

âte cărţi legate de Papa Francisc au apărut în decursul primului său an de pontificat? În câte limbi şi în ce tiraj? Cifrele ar fi desigur surprinzătoare – dar un răspuns exact nu avem. Putem spune însă cu certitudine că titlurile sunt... multe, foarte multe! Dintre acestea, semnalăm şapte cărţi în limba română, cinci deja publicate, altele două, în curs de apariţie:

1. Papa Francisc, Evangelii gaudium („Bucuria Evangheliei”) prima exortaţie apostolică a Papei Francisc, publicată cu ocazia încheierii Anului Credinţei şi adresată tuturor credincioşilor. Exortaţia este împărţită în cinci capitole şi are în centru tema vestirii Evangheliei în lumea de azi.  „Bucuria Evangheliei umple inima şi întreaga viaţă a celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă salvaţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Alături de Isus Cristos, bucuria apare şi reapare mereu. În această Exortaţie doresc să mă adresez credincioşilor creştini, pentru a-i invita la o nouă etapă a evanghelizării, marcată de această bucurie” – spune Papa Francisc în primul paragraf al exortaţiei. Editura Presa Bună, Iaşi 2013, traducerea de pr. Mihai Pătraşcu. 2. Papa Francisc, Lumen fidei („Lumina credinţei) – prima şi foarte aşteptata enciclică a Papei Francisc. Împărţită în patru capitole, o introducere şi o concluzie, Lumen fidei vine în continuarea enciclicelor Papei Benedict al XVI-lea despre dragoste (Deus caritas est) şi speranţă (Spe salvi), încheind astfel trilogia dedicată virtuţilor teologale. În această enciclică, Papa Francisc a asimilat „munca preţioasă” efectuată de predecesorul său, adăugind-o cu „contribuţii ulterioare” ce relevă continuitatea substanţială a mesajului Papei Francisc cu învăţătura Papei Benedict al XVI-lea. Editura Presa Bună, Iaşi 2013, traducere de pr. Mihai Pătraşcu. 3. Papa Francisc, Corupţie şi păcat. O foarte scurtă incursiune în mecanismele corupţiei, dintr-o perspectivă care ne implică pe toţi. Editura ARCB, Bucureşti 2013, traducere de Liana Gehl. 4. Francesca Ambrogetti, Sergio Rubin, Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio. Viaţa sa în propriile cuvinte. O carte care atrage în primul rând prin aspectul grafic, apoi prin prospeţimea şi profunzimea ideilor, acest volum este rezultatul mai multor conversaţii purtate de-a lungul a doi ani între jurnalistul Sergio Rubin şi Cardinalul Jorge Bergoglio. Temele atinse încep cu originile italiene ale familiei, emigrarea în Argentina, copilăria, studiile profesionale, momentul de graţie al alegerii de către Dumnezeu, activitatea în Biserică, de la preot la cardinal, în paralel cu zbuciumul Argentinei în anii de dictatură. Editura Publica, Bucureşti 2013, traducere de Ana-Maria Tamaş. Actualitatea Creștină martie 2014

5. Ecaterina Hanganu, Papa Francisc - o întreită premieră. Dacă interviul de mai sus este aperitivul, menit să stârnească apetitul, cartea Ecaterinei Hanganu este în schimb, prin consistenţa ei, „felul principal”. Extrem de bine documentată şi adânc gândită, Întreita premieră are avantajul de a fi scrisă de un autor român, pentru români. Astfel, printr-o amplă încadrare istorică, politică şi culturală, autoarea ne aduce figura şi rolul Papei Francisc foarte aproape, surprinzând mereu, în moduri neaşteptate şi foarte concrete, relevanţa pontificatului său atât pentru Biserica universală, cât şi pentru Biserica noastră locală. 6. Papa Francisc, Educaţia: pasiune şi devotament. „Sentimentul de neapartenenţă care predomină în cultura contemporană alimentează nevoia reîntâlnirii cu Tatăl – se arată în prezentarea cărţii. Cei care încercăm să trăim în fiecare zi în prezenţa Lui ne bucurăm şi de consolarea oferită de alte prezenţe… Mame şi taţi pământeşti şi cereşti ne însoţesc, ne ghidează paşii, ne sprijină prin tăcere sau cuvinte, ne ajută să ne ridicăm când cădem şi ne învaţă secretele Drumului... Pe această linie se încadrează reflexiile adresate de Papa Francisc formatorilor catolici, chemaţi să vindece acest sentiment de neapartenenţă pe care îl simte orice copil, orice tânăr, în fiecare sală de curs, în fiecare instituţie de învăţământ. Cuvintele lui capătă în contextul actual o importanţă deosebită...” Editura ARCB, Bucureşti, în curs de apariţie. Traducere de Sofia Alexe. 7. Papa Francisc, Educaţia: în slujba vieţii. „Câtă vreme putem merge fără o direcţie precisă? Unde putem ajunge, dacă paşii noştri nu se orientează spre un scop anume? Ce ne putem propune, dacă nu ştim cine suntem? Aceste întrebări rezumă, desigur, neliniştile inimii omului, dar tot ele exprimă şi devenirea unui întreg popor care îşi construieşte identitatea. Şi tocmai vremurile de criză dezvăluie cu veridicitate din ce plămadă suntem făcuţi...” O carte despre educatori şi educaţie, care se adresează fiecăruia dintre noi. Editura ARCB, Bucureşti, în curs de apariţie. Traducere de Marina Fara.


Pagina Ghika

Calea Crucii

P

rezentăm în rândurile de mai jos, un text al Fericitului Vladimir Ghika - o meditaţie pentru Calea Sfintei Cruci, devoţiune pe care a practicat-o inclusiv în închisoare şi pe care o recomanda fiilor săi spirituali, spunându-le să o facă săptămânal. „Adoramus te Christe et benedicimus tibi Quia per sanctam crucem tuam redemisti mundum

În faţa Altarului principal Venim, Doamne, aici pentru a înfăptui două lucruri. Realitatea prezenţei tale şi a suferinţelor tale. Realitatea suferinţelor fraţilor tăi după trup întâlniţi de noi pe parcursul vieţii noastre, pentru a ne face să înţelegem şi să ni le însuşim pe ale tale. Compasiunea noastră să fie adevărată precum pătimirea ta şi să nu fie doar un exerciţiu de imaginaţie pioasă, prea adesea înşelătoare. Crucile fraţilor noştri să verifice valoarea acestei căi a crucii; prin unirea noastră cu pătimirea ta, să prelungim binefacerea pentru sufletele noastre şi, în comuniunea sfinţilor, pentru toate sufletele. Vrem să parcurgem această cale a crucii împreună cu Maria şi să o facem bine, aşa cum a fost făcută de către ea. […] Staţiunea I – Isus este condamnat la moarte Maria simte cum pătrunde sabia în sufletul ei. Şi substituţia: sentinţa nedreaptă în locul sentinţei noastre drepte. Există o responsabilitate directă a greşelilor noastre în această condamnare. Asistăm la condamnarea altuia în locul nostru în durere, ruşine, confuzie, recunoştinţă infinită. Staţiunea a II-a – Isus ia crucea Maria simte cum cade crucea pe umerii săi. Noi suntem cei care o aşezăm la fiecare greşeală şi la fiecare iertare o aşezăm din nou fără încetare pe umerii tăi, Doamne. Fie ca inscripţia acestei cruci, care te numeşte Regele credincioşilor şi al necredincioşilor în cele trei limbi ale Cuvântului lui Dumnezeu, să nu mintă în ceea ce ne priveşte. Staţiunea a III-a - Isus cade sub greutatea crucii sale Inima Mariei se frânge şi tresaltă în această cădere. Căderea ta ne ridică din căderile noastre. Prin exemplul tău tu arăţi milă faţă de slăbiciunile noastre. Şi slăbiciunea ta va fi puterea noastră.

Staţiunea a IV-a – Isus o întâlneşte pe mama sa Ea nu-l poate ajuta să ducă crucea. Îl regăseşte pe Fiul său, care-şi sfârşeşte viaţa. Ea este mama celui mai părăsit, a celui mai neobişnuit dintre

condamnaţi. Niciun cuvânt. Abia dacă privirile lor îndrăznesc să-şi vorbească şi această agonie a acestor fiinţe preaiubite a fost cu adevărat trăită pentru mine / pentru noi. Staţiunea a V-a – Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea Dacă Maria nu poate ridica oribila cruce şi să meargă după tine, i se cere unui străin să te ajute să înaintezi pe calea dureroasă. Lasă-ne să fim acest străin care suferă sub greutatea încercărilor pe care vrea să le tragă după el în Biserică - trupul tău mistic. Staţiunea a VI-a – Veronica şterge faţa lui Isus Maria o binecuvântează pe femeia evlavioasă care îi redă vederea trăsăturilor fiului său şi le păstrează în mod miraculos pentru viitor, fără să se îndoiască, încă din prima clipă. Fie ca evlavia noastră să ne facă să vedem chipul tău în toţi cei care suferă, iar chipul tău să se arate fără încetare regăsit în noi, în ciuda păcatelor noastre, prin puterea sângelui tău. Staţiunea a VII-a – Isus cade pentru a doua oară Maria cade împreună cu el şi se opreşte cu el, zdrobită. Supliciul este dificil de atins. Trebuie să te căzneşti pentru a-l atinge. Să ştim să-i vedem imaginea în sacrificiile noastre. Şi fie ca cea de-a doua cădere a ta să ne ferească de descurajare. Staţiunea a VIII-a - Isus mângâie pe fiicele lui Israel Maria vede cum în acest moment condamnatul se gândeşte nu la el, nici chiar la misiunea pe care trebuie să o ducă până la capăt, ci la mila, la regretul, la duioşia pentru fraţii şi surorile sale. Dă-ne cu Isus, cu Maria, care o va dovedi la picioarele Crucii, cea mai mare iubire pentru suflete, durerea adevărată pentru relele altora. Staţiunea a IX-a – Isus cade pentru a treia oară Inima Mariei aproape că se opreşte odată cu această cădere. Cum se va ridica fiul ei? Face un ultim efort şi merge în picioare către sacrificiul suprem. În ispitele noastre, în încercări, în cele mai groaznice slăbiciuni, împreună cu tine, Doamne, ne vom ridica mereu. Actualitatea Creștină martie 2014


Pagina Ghika Staţiunea a X-a – Isus este dezbrăcat de hainele sale Maria aproape că nu-l mai recunoaşte pe fiul său în această fiinţă torturată, lipsită de veşminte şi fără formă. Nu mai are nici tunica pe care ea i-a ţesut-o. Nu mai este nici condamnatul neobişnuit, ridiculizat prin veşmântul său regesc de sărbătoare. Un trup rănit şi sfâşiat, o faţă desfigurată, o mizerie care nu mai este deosebită de altele şi care astfel confundată cu mizeriile noastre cele mai rele, ne răscumpără într-un mod şi mai vizibil. Aşa cum tu, Doamne, te-ai substituit nouă, fă ca şi noi să ne îmbrăcăm cu tine. Staţiunea a XI-a – Isus este răstignit pe Cruce Maria se lasă răstignită împreună cu el. Cruzimea oarbă se adaugă suferinţei. Este tratată ca un lucru. Este lucrul nostru. Sunt gesturi de meşteşugar care acţionează asupra unei materii maleabile ce trebuie să devină ceva, dar care pe cei care lovesc nu-i ajută la nimic. Mâinile şi picioarele nu sunt doar mutilate, ele nu vor mai mişca. Fiul omului este pe locul său final. Nu mai poate face nimic, şi totuşi este pe punctul de a face mai mult decât totul. Staţiunea a XII-a – Isus moare pe Cruce Maria spune cel mai dureros şi cel mai sfânt fiat din viaţa sa. Iată adevărul morţii, pe care a suportat-o în persoana sa Fiul lui Dumnezeu şi adevărul morţii păcatului, obţinute prin aceasta, pentru totdeauna. Iată ce a costat iertarea noastră. Iată ce oferă prin

ultima revărsare de sânge şi de suflu. Dezlegarea, cu adevărat, în umbră, cu un gest nevăzut, dar atotputernic. Staţiunea a XIII-a – Isus este coborât de pe Cruce şi dat Mamei sale O, Marie, ajută-mă să primesc prin împărtăşanie în inima mea trupul Mântuitorului nostru, aşa cum tu l-ai primit în braţele tale. Să-l primesc în inima mea chiar din braţele tale, cu strigătul inimii tale care mă/ne imploră să nu-l fi făcut să moară în zadar. Staţiunea a XIV-a – Isus este înmormântat Maria nu-l mai vede, şi niciodată nu a fost mai aproape de ea. El nu este acolo decât pentru a învia, pentru a învia împreună cu noi, atrăgându-ne în urmarea sa, oferindune garanţia Mamei lui Dumnezeu care ne aşteaptă deja acolo cu trupul şi cu sufletul. În faţa Altarului principal Ne aflăm în faţa celui înviat, nu în mod simbolic ci în realitate, în faţa prezenţei veritabile a celui care a murit cu adevărat pentru noi, pentru a încheia momentul rememorării cu gândul, cu amintirea şi cu rugăciunea a locurilor prin care el a trecut. Doamne, care ai suferit pentru noi, care ai murit pentru noi, care ai înviat pentru noi, care eşti aici pentru noi, binecuvântează-ne astăzi şi pentru totdeanuna prin sfânta ta cruce şi prin toate crucile noastre, prin sacramentul iubirii tale şi prin ofranda sfinţită a iubirii noastre.” Material realizat de Iulia COJOCARIU

Pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika (18 noiembrie 2013 – 16 mai 2014)

M

odel și mijlocitor! În aceste ipostaze este prezent Fericitul Martir Vladimir în parohiile Arhidiecezei de București. Pelerinajul relicvei a început în Parohia Sf. Francisc din București, apoi a vizitat Parohiile din Ploiești, Mangalia, Predeal, Drobeta Turnu Severin, Greci Băneasa - București, Biserica Franceză - București, Sinaia, Mănăstirea Sfânta Familie, Parohia Sf. Cruce din București, Biserica Italiană – București, Parohiile din Rovinari, Târgu Jiu, Cernavodă, Sf. Tereza din București, Bucureștii Noi, Brăila, Galați, Romanu și Țepeș Vodă. Pregătind prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir, 16 mai 2014, care coincide cu sărbătorirea a 60 de ani de la jertfa sa martirică, pelerinajul va continua în luna martie, în Parohiile din Curtea de Argeș (1), Pitești și Mioveni (2-4), Parohia Cioplea din București Actualitatea Creștină martie 2014

(7-9), Mănăstirea Congregatio Jesu și Parohia (15) din Popești Leordeni (16-18), Parohia din Buzău (19-21), și din București: Drumul Taberei Adormirea Maicii Domnului (22-25) și Colentina - Sf. Anton (28-30). P.S. Puteți urmări pelerinajul în multiplele albume foto de pe facebook, pagina Servus Dei Vladimir Ghika, martyr, sau cele ale parohiilor vizitate. Pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika


Biserica Misionară

Impresii misionare

A

trecut luna decembrie, au trecut şi sărbătorile de iarnă, iar noul an care a bătut şi la porţile misiunii Arhidiecezei de Bucureşti în Kenya, Sololo, a venit cu noi proiecte. Dacă în prima parte a mandatului nostru misionar, ne-am concentrat mai mult pe observarea aspectelor religioase, culturale şi sociale specifice locului, a sosit timpul să ne implicăm şi fizic - desigur, cu forţele noastre limitate – în activităţile care aveau să urmeze. Întâi de toate, pentru a facilita accesul spre şi dinspre misiune, împreună cu mai mulți muncitori locali, am îmbunătăţit starea anumitor drumuri care, din cauza ploilor, au devenit parţial impracticabile. Dar de rodul eforturilor noastre ne-am bucurat în special după ce am demarat o nouă iniţiativă, şi anume, renovarea şcolii generale din localitate. Astfel, timp de două săptămâni, ajutaţi ocazional de un alt muncitor, am vopsit interiorul şi exteriorul sălilor de clasă. La puţin timp după încheierea acestor lucrări, am fost informaţi că într-una din filiale, urmează să fie construită o grădiniţă. În acest sens, am început prin a procura materialele necesare.

În ceea ce ne priveşte, zilele de la începutul lunii februarie, în care ne-am îndreptat spre Nairobi pentru a

A

utorii acestui material sunt seminarişti la Iaşi, viitori preoți ai Arhidiecezei de Bucureşti. În anul pastoral (după anul IV de studiu, seminariştii întrerup pentru 1 an studiile, timp în care se implică în diferite activități în plan

ni se reînnoi viza până în luna mai, au putut fi numite pe drept cuvânt, o scurtă vacanţă. Toate cele amintite ar fi mult prea puţin dacă am limita experienţa noastră de până acum doar la un aport fizic dat misiunii. Nu au lipsit activităţile cu copiii, care mai ales la sfârşit de săptămână, vin în număr tot mai mare la parohie, pentru a se bucura de un moment de repaus, prin diferite jocuri sau prin vizionarea unor filme şi desene animate. Iar dacă în articolul precedent am amintit de o caracteristică specifică a credincioşilor, şi anume dansul liturgic condus de tineri, în ultima perioadă, am remarcat cu bucurie o prezenţă mai activă şi numeroasă a elevilor care vin zilnic la celebrarea euharistică şi o animă. Poate că la începutul experienţei noastre în Kenya, am privit cu un oarecare scepticism prezenţa şi rolul nostru în cadrul comunităţii, în parte, diferită de cele din România; uşor-uşor, realizăm că a fi misionar, chiar dacă pentru o perioadă mai scurtă de timp, îţi aduce o bucurie care te face să uiţi de dificultăţile de fiecare zi. Iar acest lucru nu ar fi fost posibil dacă în spatele acestei iniţiative, nu s-ar afla bunăvoinţa şi sprijinul dumneavoastră, care o susţineţi spiritual şi material. Valeriu ACATRINEI, Liviu MATIEŞ pastoral), cei doi: Valeriu Acatrinei, din Galbeni, județul Bacău, şi Liviu Narcis Matieş, din Săbăoani, județul Neamț, au ales să facă această experiență misionară de 6 luni în Sololo, în Misiunea catolică a Arhidiecezei noastre. Actualitatea Creștină martie 2014


Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale -

Duminica I a Postului Mare (A)

Gen 2,7-9;3,1-7; Ps 50; Rm 5,12-19; Mt 4,1-11 e aflăm în prima duminică a Postului Mare, a acestui timp liturgic în care încercăm să înţelegem de ce a trebuit Isus Cristos să pătimească şi să moară şi, mai ales, ce consecinţe au pentru noi Moartea şi Învierea sa glorioasă. Liturgia Cuvântului a acestei duminici ne poartă, mai întâi, în timpul începuturilor, acolo unde s-au croit destinele umanităţii. Atunci, în climatul de armonie ce domnea după creaţie, s-a produs o perturbare majoră, ale cărei efecte le resimte fiecare om. Sfântul Paul a fost cel care a evocat cel mai bine efectele acestei perturbări: îmi este uşor să vreau binele, dar nu să-l şi fac, deoarece nu binele, pe care îl vreau îl fac, ci răul, pe care nu-l vreau, pe acela îl făptuiesc… Descopăr prin urmare această lege, că atunci când vreau să fac binele, mai la îndemână îmi vine păcatul… Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte? (Rm 7,19.21). Autorul cărţii Genezei a înfăţişat cauzele acestei destrămări interioare cu trăsăturile căderii primilor oameni în ispita de a fi ca Dumnezeu. Or, această dorinţă, potrivit Gn 3,1-6, nu era înnăscută în om, ci lui i-a fost indusă de către un ispititor. Cert este că, imediat ce au gustat fructul oprit, primii oameni au făcut o descoperire cumplită: erau goi. Altfel spus, au descoperit că fără Dumnezeu, ei nu mai valorează nimic. Psalmul responsorial se face ecoul strigătului după ajutor pe care îl exprimă fiecare om după ce a mâncat din fructul oprit: Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea... Căci recunosc fărădelegea mea şi păcatul meu stă pururi înaintea mea... Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor. Unui astfel de strigăt Dumnezeu îi răspunde, potrivit lecturii a doua, corectând păcatul lui Adam: precum prin greşeala unuia, a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia, a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă.  Căci precum prin neascultarea unui om, au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa, prin ascultarea unuia, vor deveni drepţi cei mulţi. Or, Omul care a reparat greşeala lui Adam nu este altul decât Isus Cristos. Să remarcăm faptul că modalitatea prin care Isus a reparat greşeala lui Adam constă, potrivit fragmentului evanghelic de astăzi, într-o atitudine constantă de respingere a tentaţiilor venite din partea ispititorului şi de orânduire a vieţii în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, voinţă exprimată în Sfânta Scriptură. Noi ştim că o astfel de atitudine îi va cere lui Isus să accepte crucea şi chiar să moară pe ea. Dar reuşita lui nu venea doar din tenacitatea sa, ci şi ea a fost susţinută de post şi de rugăciune. Într-adevăr, postul (care ne învaţă să spunem Nu! tentaţiei), rugăciunea (care ne pune în legătură permanentă cu Dumnezeu) şi trăirea în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu I-au dat

N

Actualitatea Creștină martie 2014

lui Isus acel echilibru al omului voit de Dumnezeu. Drept dovadă ne stă sugestia atmosferei paradisiace care încheie episodul Ispitirii lui Isus în pustiu.

Duminica a II-a a Postului Mare (A)

Î

Gen 12,1-4a; Ps 32; 2Tim 1,8b-10; Mt 17,1-9

n cea de-a doua duminică a Postului Mare, liturgia cuvântului ne invită să străbatem, alături de protagoniştii lecturilor, un drum la capătul căruia ne aşteaptă o descoperire. Prima lectură îl are ca protagonist pe Abraham, căruia Dumnezeu îi cere, într-o zi, să-şi părăsească şi ţara, şi familia şi să meargă în ţara pe care El i-o va arăta. La capătul drumului, pe Abraham urma să-l aştepte o răsplată nesperat de mare: va deveni părintele unui popor mare, va fi copleşit de binecuvântări de către Dumnezeu şi va deveni el însuşi izvor de binecuvântare pentru toate popoarele. O astfel de promisiune e cât se poate de tentantă pentru un om lipsit de urmaşi. Însă, niciun om nu ar pleca în necunoscut fără un minim de asigurare: unde se află acea ţară şi mai ales ce eforturi ar presupune o astfel de călătorie (dat fiind că Abraham avea, în acel moment, 75 de ani). Or, autorul cărţii Genezei, ne spune simplu că: Abraham a plecat precum i-a spus Domnul. Prin urmare, drumul în care se angajează Abraham presupune în egală măsură un act de credinţă faţă de Cel care l-a chemat şi un angajament care, însoţit de binecuvântarea lui Dumnezeu, va transforma imposibilul în posibil, nerodnicia în rodnicie, blestemul în binecuvântare. La rândul ei, lectura a doua ne prezintă o „invitaţie la drum” pe care Sfântul Paul i-o adresează ucenicului său Timotei: ia parte cu mine la suferinţă pentru vestirea evangheliei, bizuindu-te pe puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o sfântă chemare, întemeiată... pe hotărârea harului său. Acest har ne-a fost dat în Cristos Isus... [atunci când] a distrus moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea prin vestirea evangheliei. Cu alte cuvinte, angajamentul de a vesti (fie şi numai prin fapte) Evanghelia obţine o victorie importantă împotriva morţii şi o manifestare strălucită a vieţii şi a nemuririi. Şi fragmentul evanghelic al acestei duminici descrie un drum pe care îl străbat, alături de Isus, trei dintre apostolii Săi cei mai apropiaţi: Petru, Iacob şi Ioan. Drumul lor către vârful unui munte înalt este anevoios. Dar, odată ajunşi, ei au parte de o revelaţie surprinzătoare. Lumina strălucitoare care învăluie chipul şi hainele Învăţătorului, prezenţa lui Moise şi a lui Ilie şi, mai ales, Glasul ce răsună din norul luminos devăluie faptul că Isus este Fiul preaiubit al Tatălui; că Tatăl îşi află în El toată bucuria; că pe El toţi ucenicii trebuie să-l asculte. Aşadar, toate aceste aspecte ale identităţii lui Isus Cristos sunt revelaţii pe care cineva le obţine la capătul unui drum (adesea foarte anevoios).


Sfânta Scriptură Timpul Postului Mare ne invită pe toţi la un drum, la un itinerariu de descoperire a identităţii lui Isus: Cine este El? În ce constă viaţa cea nouă pe care El ne-o propune? Apostolii care l-au însoţit pe munte au înţeles toate aceste lucruri şi au putut vorbi despre ele numai după ce Fiul Omului a înviat din morţi. Spre acest capăt ne îndreptăm şi noi, ajutându-ne de meditarea textelor biblice propuse în acest timp liturgic, de participarea la celebrările liturgice, de rugăciune, de Sfânta Spovadă şi Sfânta Împărtăşanie.

Duminica a III-a a Postului Mare (A)

Ex 17,3-7; Ps 94; Rm 5,1-2.5-8; In 4,5-42

O

dată cu duminica a treia a Postului Mare, facem un pas înainte în descoperirea identităţii şi a prezenţei mântuitoare a lui Isus Cristos în vieţile noastre. Într-adevăr, liturgia cuvântului din această duminică ne oferă câteva situaţii concrete de viaţă, în care ne descoperim limitele umane, neputinţele şi neajunsurile. Astfel de situaţii ne pot face adesea să ne întrebăm: Este oare Domnul cu adevărat în mijlocul nostru, sau nu? (Ex 17,7) Prima lectură ne descrie situaţia poporului ales la puţin timp după trecerea Mării Roşii. Peregrinarea istovitoare prin pustiu şi lipsa apei i-au făcut pe membrii poporului ales să uite de faptele minunate săvârşite de Dumnezeu. În loc să-şi arate încrederea şi să ceară ajutorul Celui care le-a dat atâtea dovezi de sprijin, ei s-au răzvrătit atât de tare încât erau pe punctul să-şi ucidă conducătorul cu pietre. Moise, însă, a convertit murmurele şi strigătele lor în rugăciune, iar Domnul a ostoit setea lor. Mai precis, El i-a cerut lui Moise să lovească cu toiagul său stânca muntelui Horeb. Imediat din stâncă a ţâşnit apă din belşug, astfel încât toţi au băut pe săturate. Acest incident a revelat faptul că Dumnezeu este nu numai Eliberatorul, ci şi Sursa vieţii şi a binelui poporului. În episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană lângă fântâna lui Iacob, povestit de fragmentul evanghelic, Mântuitorul este prezentat ca însetat, nevoit să ceară apă de la o femeie pe care o vede pentru prima dată. Dar, dialogul care se înfiripă între ei produce o răsturnare de situaţie, scoţând la iveală în femeie o „sete” pe care doar El o poate ostoi. Într-adevăr, viaţa tumultoasă a femeii (care avusese deja cinci bărbaţi) arată că nimic din ceea ce căuta nu o satisface. În schimb, în omul întâlnit lângă fântână, a descoperit mai întâi un profet (v. 19), mai apoi pe Mesia (v. 29), care îi dă pe faţă trecutul fără a o umili, iar, împreună cu concitadinii săi, pe Mântuitorul lumii (v. 42). Isus se descoperă a fi, aşadar, „noul izvor de viaţă veşnică”. Despre „sete ostoită” vorbeşte şi lectura a doua, atunci când Sfântul Paul le explică creştinilor din Corint, e drept, cu alte cuvinte, ceea ce a înfăptuit Isus Cristos pentru ei: Noi suntem în pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, care, prin credinţă, ne-a deschis cale liberă spre acest har, în care ne aflăm, iar lauda noastră este speranţa că vom avea parte de mărirea fiilor lui Dumnezeu... Dovada că Dumnezeu ne iubeşte stă în faptul că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi. Duminica a treia a Postului Mare ne invită, aşadar,

să căutăm în adâncul nostru care sunt nevoile noastre, aşteptările noastre, cele mai profunde şi mai vitale. Isus ne îndreaptă atenţia către El, singurul „izvor de apă vie” care „ostoieşte setea de viaţă (veşnică)”.

Duminica a IV-a a Postului Mare (A)

1Sam 16,1b.6-7.10-13a; Ps 22; Ef 5,8-14; In 9,1-41

D

uminica a patra ne ajută să întărim în noi convingerea că în Isus Cristos se află sursa vindecării şi a împlinirii destinului nostru uman. Pentru a evidenţia cât mai bine această convingere, textele liturgiei cuvântului din această duminică încearcă să educe ochiul nostru pentru a-l învăţa să vadă. În prima lectură, de exemplu, Dumnezeu îi cere profetului Samuel să-l identifice şi să-l ungă rege pe unul dintre fiii lui Iese betleemitul. Surprinzător e faptul că profetul identifică greşit persoana voită de Domnul. Din reproşul pe care Dumnezeu i-l adresează înţelegem care este cauza erorii lui Samuel: „ochiul” său s-a oprit la aparenţele exterioare, mai precis la înfăţişare, când, de fapt, el trebuia să se uite, aşa cum Domnul face, la inima omului. Astfel educat, profetul va reuşi, în cele din urmă, să vadă în tânărul trimis la câmp ca să păzească oile, pe viitorul rege al lui Israel, nimeni altul decât David. În frgamentul evanghelic, nevoia educării „ochiului” pentru „a vedea” esenţialul vieţii, pentru a descoperi Lumina lumii, este şi mai bine scoasă în evidenţă. Într-adevăr, fiind videcat de Isus, un cerşetor, orb din naştere, „a întrezărit” în Cel care l-a făcut să vadă un profet (In 9,17), venit din partea lui Dumnezeu (In 9,33), l-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu (In 9,35-38). În schimb, cei apropiaţi orbului şi, mai ales, fariseii, în faţa unei astfel de minuni, nu reuşesc să înţeleagă cum de a fost posibilă această vindecare şi, mai ales, cine este Cel care a săvârşit-o. Întrucât Isus a săvârşit acea vindecare în zi de sâmbătă, fariseii L-au catalogat drept păcătos (In 9,16) care nu vine de la Dumnezeu (In 9,16), iar fapta Lui nu poate să-l confirme drept Mesia (In 9,22). În felul acesta, cei care ar fi trebuit „să vadă” în vindecarea lui Isus lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, se dovedesc „a fi orbi”. De o astfel de „orbire” încearcă Sfântul Paul, în lectura a doua, să-i prevină pe credincioşii din Efes. Evident, cu alţi termeni, apostolul îi îndeamnă: Fraţilor, odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Trăiţi deci ca nişte copii ai luminii. Căci rodul luminii constă în tot ce este bunătate, dreptate şi adevăr. Cercetaţi ce este plăcut lui Dumnezeu  şi nu luaţi câtuşi de puţin parte la lucrările neroditoare ale întunericului; dimpotrivă, osândiţi-le! Noi ne însuşim aceste îndemnuri ale apostolului convinşi fiind că Isus Cristos este cu adevărat Lumina lumii (In 9,5), Cel care ne ajută „să vedem esenţialul vieţii”. Ne putem face proprie şi convingerea dătătoare de încredere a autorului psalmului responsorial: Domnul mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă apără. kl Pr. Tarciziu ȘERBAN Actualitatea Creștină martie 2014


Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în JAPONIA - partea a II a Venerabilul Don Cimatti (1879-1965)

V

incenzo Cimatti, cel care avea să fie supranumit „Don Bosco al Japoniei”, s-a născut la 15 iulie 1879, în Faenza (Italia). La 17 ani, tânărul Vincenzo devine frate în Ordinul Salezian. Obţine apoi diplome în domeniile cele mai diverse – muzică, ştiinţe naturale, filosofie, pedagogie, teologie – pentru ca în anul Vincenzo Cimatti 1903, să fie hirotonit preot. După un răstimp de peste 20 de ani petrecuţi la Valsalice ca profesor şi compozitor, Vincenzo Cimatti este trimis – la propriile sale insistenţe – în Japonia, pentru a fonda prima comunitate saleziană locală. Aici va traduce viaţa lui Dominic Savio în limba japoneză, dedicându-se, totodată, „apostolatului presei” şi muzicii. Preţuirea de care se bucură în rândurile japonezilor este imensă – atât ca preot, cât şi ca muzician. Excelent organist şi neobosit compozitor, va lăsa la sfârşitul vieţii sale o colecţie de nu mai puţin de 950 de piese muzicale, dintre care 18 Misse cantate, 48 de operete şi prima operă lirică scrisă în limba japoneză – Hosokawa Grazia, în trei acte. Apariţiile sale publice sunt la fel de impresionante: 2000 de concerte susţinute pe teritoriul Japoniei, dar şi în Manciuria, Coreea de Nord şi de Sud. Grăitor este şi faptul că tocmai lui i se va cere oficial să compună o lucrare simfonică dedicată sărbătoririi a 2600 de ani de la fondarea Imperiului Japonez. Recenziile au fost impresionante. Simultan, evoluţia sa în cadrul misiunilor saleziene din Japonia este la fel de spectaculoasă: Rector al primei comunităţi saleziene, apoi Superior al Vice-provinciei. În 1935, Papa Pius al XI-lea îl numeşte Prefect Apostolic de Miyazaki, conferindu-i totodată şi titlul de Monsenior, iar ultimii ani de viaţă îi va petrece ca Rector al Facultăţii de Filosofie şi Teologie din Chofu. Activitatea sa caritativă nu se limitează la graniţele provinciei sale, ci străbate întreaga Japonie. Motto-ul său era: „Munca este sănătatea mea”. Odată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Don Cimatti fondează la Tokyo, un orfelinat în cadrul căruia vor fi găzduiţi şi educaţi 260 de copii. Adevărat discipol al lui Don Bosco, pe care îl cunoscuse încă de mic şi al cărui exemplu l-a urmat cu prisosinţă de-a lungul vieţii sale, Vincenzo Cimatti se va stinge din viaţă în Tokyo, la 6 octombrie 1965. Deshumat în 1977, trupul său va fi găsit perfect intact, moale şi flexibil, în prezent Actualitatea Creștină martie 2014

aflându-se expus în Cripta Bisericii din Chofu (la 20 km de Tokyo), devenită instantaneu loc de pelerinaj. La 21 decembrie 1991, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea îl declară Venerabil, pentru practicarea eroică a virtuţilor . În 1983, se deschide Muzeul Cimatti din Tokyo, găzduind obiecte care i-au aparţinut, cărţi, celebrele scrisori (colecţia numără 6138 de exemplare), lucrările muzicale, dar şi impresionanta colecţie de plante, scoici, alge marine, insecte şi fluturi, împreună cu cele doua cataloage complete întocmite de el însuşi conţinând denumirile ştiinţifice ale tuturor exponatelor, atât în limba latină, cât şi în cea japoneză.

Împărăteasa Michiko a Japoniei

Actuala Împărăteasă a Japoniei este una dintre cele mai controversate figuri feminine din istoria poporului japonez – admirată frenetic de nenumăraţi contemporani şi în acelaş timp, criticată cu maximă intransigenţă de multe voci tradiţionaliste. Michiko Shouda, cea care avea să devină soţia Prinţului Moştenitor Akihito, s-a născut la Tokyo pe 20 octombrie Împărăteasa Michiko Shouda a Japoniei 1934, într-o familie de mari industriaşi, renumită ca fiind de câteva generaţii catolică – bunicul, tatăl, fratele. Mama lui Michiko, iniţial budistă, s-a convertit şi ea la catolicism pe patul de moarte. Michiko însăşi, deşi aparent nebotezată şi oficial, de religie budistă, a urmat cursurile gimnaziale şi liceale în cadrul Şcolii Catolice „Sei Shin” („Preasfânta Inimă”) din Tokyo. Ulterior, a fost studenta Universităţii „Preasfintei Inimi” din Tokyo, absolvind Facultatea de Litere, Limba şi Literatura Engleză, cu calificativul summa cum laude. A urmat apoi diferite cursuri la Universităţile Harvard şi Oxford. Pe data de 10 aprilie 1955, se căsătoreşte cu Prinţul Akihito, declanşând o serie întreagă de critici foarte severe din partea multor personalităţi politice sau a diferitor membri ai aristocraţiei nipone cu vederei conservatoare. Primul Ministru însuşi – suspectând că Michiko ar fi fost de fapt catolică, după modelul întregii familii – a avut intenţia de a descuraja această căsătorie foarte inoportună din punctul lor de vedere. Impedimentul religios ar fi venit într-adevăr ca un adaos


Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume foarte grav la deja existentul neajuns privind originea nearistocratică a viitoarei Prinţese, deşi familia Shouda era totuşi descendenta unei vechi familii de samurai. Cel care sistematic îi va lua apărarea, va fi chiar tutorele Prinţului Akihito, Cancelarul Ko-izumi Shinzou – el însuşi creştin. Această dilemă a fost şi este încă îndelung discutată. Atât Prinţul Akihito, cât şi Prinţesa Michiko – astăzi Împăratul şi Împărăteasa Japoniei – au lăsat adeseori impresia unei simpatii pro-creştine. Unele surse merg atât de departe, încât să acuze cuplul imperial de a fi cripto-creştini. Când Împărăteasa Michiko a declarat întâmplător presei că în momentele dificile ale vieţii sale, are obiceiul de a spune o mică rugăciune (fără a preciza nimic mai mult), s-a speculat numaidecât că rugăciunea ar fi fost, evident, una creştină. Şi este oarecum de aşteptat această reacţie, având în vedere că nici măcar după căsătorie, Michiko nu s-a îndepărtat de nenumăraţii cunoscuţi şi prieteni catolici care o înconjuraseră dintotdeauna. Oficialităţile, în schimb, neagă sistematic orice conexiune a Împărătesei cu religia creştină (alta decât cea pur educaţională), având în vedere că o asemenea preferinţă ar contraveni foarte grav exigenţelor impuse de eticheta casei imperiale nipone.

în sine numără aproximativ 80.000 de credincioşi catolici, un număr absolut remarcabil pentru o ţară în care cifra totală a creştinilor de toate confesiunile abia dacă atinge 2.773.540 de persoane. După declararea libertăţii religioase a creştinilor japonezi în 1889, la Nagasaki s-a construit o splendidă catedrală, la care sătenii din apropierea oraşului au lucrat ei înşişi timp de treizeci de ani. Catedrala Urakami, a cărei construcţie a început în 1895 şi s-a finalizat în 1925, era pe departe cea mai impresionantă catedrală din întreaga Asie, având o capacitate de 5.000 de credincioşi. La bombardamentul din 9 august 1945, bomba atomică a căzut în cartierul catolic, la numai 500 m de catedrală, spulberând-o aproape în totalitate. Preoţii şi credincioşii aflaţi la liturghie au decedat pe loc. Din întreaga catedrală, s-au păstrat un clopot, una sau două statui mutilate şi reminiscenţele unui fost zid. Dintre cei 12.000 de catolici din oraşul Nagasaki, aproximativ 8.500 au murit cu ocazia bombardamentului propriu-zis, iar decesele au continuat timp de luni de zile.

Vizita Sf. Părinte la Nagasaki

„Vreau ca astăzi să fiu unul dintre mulţii pelerini care vin aici, la Dealul Martirilor din Nagasaki, locul unde creştinii şi-au pecetluit loialitatea faţă de Cristos cu sacrificiul propriilor vieţi”, a spus Fericitul Ioan Paul al II-lea. „Prin acest mod inegalabil de-a aduce laudă Domnului, ei s-au arătat triumfători asupra morţii.” La 26 februarie 1981, Sfântul Părinte a făcut o vizită în Japonia, trecând mai întâi prin Hiroshima, unde le-a adresat creştinilor japonezi un mesaj de încurajare, plasând în centrul discursului său tema păcii – importanţa pe care pacea, iertarea şi iubirea frăţească trebuie să o aibă pentru comunităţile creştine, pentru poporul japonez şi, în cele din urmă, pentru întreaga lume. Dintr-un spaţiu devastat de efectele distructive ale urii şi ale răzbunării, Sfântul Părinte i-a îndemnat pe locuitorii oraşului Hiroshima – creştini şi necreştini deopotrivă – să transforme amintirea experienţei tragice a bombardamentului atomic din 1945 într-un izvor permanent de motivaţii pentru promovarea păcii. A fost un discurs care pentru mulţi a însemnat o revelaţie – speranţa că, pe baza suferinţelor din trecut, se poate construi o atitudine complet nouă, şi nu una victimizantă, ci, dimpotrivă, o atitudine impulsionată de idealul unei lumi mai bune, mai pline de iubire. Vizita la Hiroshima a fost apoi urmată – cum era şi firesc – de o vizită la Nagasaki, cel de-al doilea oraş devastat de bombardamentele din 1945, dar, mai ales, cel mai important centru creştin din întreaga Japonie. Istoria creştinismului la Nagasaki datează încă din timpul primelor eforturi misionare ale Sf. Francisc Xaveriu (sec. XVI), iar tradiţia martiriilor de pe Dealul Nishizaka este una covârşitoare, datele oficiale apropiindu-se per total de 3.000 de creştini martirizaţi în mai puţin de trei secole. Dieceza de Nagasaki

Catedrala Urakami (Nagasaki) înainte și după bombardamentul atomic

În anul 1962, sculptorul japonez Yasutake Funakoshi a realizat „Monumentul celor 26 de Martiri” şi „Muzeul Memorial” în amintirea celui dintâi martiriu de pe Dealul Nishizaka. Tot în 1962, arhitectul Kenji Imai a construit Biserica Sfântul Filip, dedicată şi ea martirilor din 1597, dar pentru că cei 26 de Martiri erau deja sfinţii patroni ai Bisericii Oura (Nagasaki), Biserica din Nishizaka a fost numită după Sfântul Filip al lui Isus, unul dintre cei 26. Aflat la Nishizaka, Sfântul Părinte Fericitul Ioan Paul al II-lea le-a adresat celor prezenţi un succint, dar foarte intens mesaj, trasând o paralelă izbitoare între martiriul celor 26 de creştini japonezi şi sacrificiul pascal al lui Isus. Mai mult, le-a explicat cum aceşti „primii dintr-o recoltă bogată de martiri” au însemnat bobul de grâu care moare pentru a da rod însutit, căci, într-adevăr, după martiriul din 1597, Biserica din Nagasaki s-a bucurat de o înflorire dincolo de orice speranţă. Ulterior, nenumăratele martirii care au urmat pe acelaş loc, deja consacrat, au continuat să edifice credinţa şi loialitatea locuitorilor din Nagasaki. Ioana ILIESCU Actualitatea Creștină martie 2014


Universul familiei

„Detest pomana care nu costă şi nu doare!”

P

e 13 martie se împlineşte anul de când omul venit aproape de la capătul lumii a devenit cel de-al 266lea succesor al apostolului Petru. Desigur, e vorba despre Papa Francisc. În tot acest timp, în repetate rânduri, ne-a îndemnat la speranţă şi bucurie. A făcut-o îndreptându-ne mereu privirea către Isus, Cuvântul Întrupat. Una dintre constantele învăţăturii papei ţine tocmai de logica Întrupării. O vedem şi în mesajul pentru Postul Mare de anul acesta, în care spune: „Dumnezeu n-a lăsat să cadă din înălţimi mântuirea asupra noastră, aşa cum cineva ar da de pomană din surplusul său, fiind mânat de evlavie filantropică”. „Isus s-a făcut unul dintre noi” pentru „a lua asupra sa greutatea păcatelor noastre”. Am fost mântuiţi „nu datorită bogăţiei lui Cristos, ci cu ajutorul sărăciei sale”. Încă de la începutul misiunii sale, ne-a vorbit despre sărăcie şi ne-a prezentat-o nu ca pe o pedeapsă infiltrată în trupul omenirii, ci ca pe o soră cu care trebuie să ne obişnuim a trăi. O lecţie de viaţă atât de necesară în vremuri de răstrişte. În duminica Floriilor din 2013, le spunea tinerilor: „Să nu fiţi niciodată trişti. Să nu cădeţi niciodată în capcana descurajării. Bucuria nu se naşte din posedarea multor lucruri, ci se naşte din faptul că am întâlnit o Persoană: Isus, care este în mijlocul nostru. Se naşte din certitudinea că niciodată nu suntem singuri, nici în clipele grele, nici când în drumul vieţii apar obstacole ce par a fi de netrecut”. De fapt, titlul mesajului pentru Postul Mare „S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa” (2 Cor 8,9), se constituie într-o invitaţie de a trăi postul cu spirit de dărnicie. A dărui nu înseamnă a oferi din ceeea ce ai, ci, înainte de toate, înseamnă a se oferi pe sine însuşi. Cât de răspicat o spune Papa, folosind aceste cuvinte „Destest pomana care nu costă şi nu doare”. O afirmaţie în stilul profeţilor din Vechiul Testament, care condamnau practicile de pietate sterile şi cultul exterior („jertfele de animale”). Da, întradevăr, când dai - cum se spune în popor - „rupi ceva din tine”. Într-un fel sau altul, Fericitul Vladimir Ghika observa în gândurile sale cât de îndoielnică este persoana care vorbeşte frumos despre dărnicie, dar care rămâne zgârcită. „O pomană de natură materială îşi găseşte locul cu mult deasupra unui fals sistem, dar minunat de abstract. La urma urmei… nimic mai spiritual decât Diavolul”. Cineva făcea o corelaţie între acest gând al Fericitului şi următoarea poveste de viaţă. Medicul i-a cerut unui băieţel să facă o donaţie de sânge. El şi sora sa geamănă grav bolnavă aveau o grupă sanguină rară. După un moment de ezitare, copilul întinse braţul şi spuse: Bine! Când medicul a terminat prelevarea, întrebă: „Acum spuneţi cât mi-a mai rămas de trăit, câteva minute?” Simpatic băieţelul ... credea că donând sânge pentru surioara lui, îi dăduse toată viaţa sa... Dincolo de tâlcul întâmplării, copilul intuise cum a da înseamnă a fi parte integrantă din ceea ce dai, a se dărui pe sine până la capăt. Actualitatea Creștină martie 2014

De la dăruirea materială facem un pas către dăruirea de natură spirituală. Într-un alt gând – care ne poate fi ghid în timpul Postului mare, Fericitului Vladimir spune: „Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate, o rugăciune, şi ce rugăciune!... o frumoasă rugăciune de nevoiaş”. Cu un dram de rumoare şi cu mult umor, la rugăciunea Îngerul Domnului, din ziua de duminică 18 noiembrie, Papa Francisc, asemenea unui farmacist, recomanda credincioşilor adunaţi în Piaţa Sfântul Petru medicamentul «mizericordin». La încheierea Anului Credinţei, Papa prescria mizericordin-ul, simbolizat de o cutie în care se află cele 59 de bobiţe (pastile) ale Rozariului, pe care se poate recita Coroniţa Divinei Milostiviri. Administrarea acestui medicament spiritual, spunea Papa, „este de mare ajutor spiritual pentru suflet, ca să putem răspândi pretutindeni iubirea, iertarea, fraternitatea” . Pe prospect – apropo! la Librăria Sfântul Iosif se găseşte acest medicament din belşug - e scris „să nu uitaţi să-l luaţi, face bine la inimă, la suflet şi la viaţa întreagă (…). Medicamentul nu are contraindicaţii. Îl pot lua deopotrivă copiii şi părinţii, minorii şi adulţii, tinerii şi vârstnicii”. Merită să-i amintim efectele: „simptomele inimii milostive sunt starea de linişte interioară, bucuria şi dorinţa de a face cât mai mult bine”. Ar putea oare face cineva cât mai mult bine, fără dăruirea de sine şi fără purificarea inimii prin rugăciune? Desigur, pomana şi rugăciunea costă şi dor, sunt trudă, dar acesta e singurul criteriu de a le da autenticitate. Nu contează dacă autenticitatea e apreciată sau nu de oameni, dar sigur e văzută şi apreciată de Dumnezeu. Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”


Universul familiei

Patru puncte critice cu privire la raportul Lunacek

E

uropa s-a sucit odată cu votarea raportului Lunacek în Parlamentul European, la 4 februarie 2014. În joc nu este neapărat discriminarea şi homofobia, aşa cum o sugerează titlul raportului „Foia de parcurs a Uniunii Europene împotriva homofobiei și a discriminării pe motive de orientare sexuală și identitate de gen”, cât mai ales este în joc adevărul despre om, despre bine şi rău, despre libertate, şi nu în ultimă instanţă, despre familie. Conţinutul raportului, expresie a relativismului post-modern, este mult în afara tradiţiei iudeo-creştine cu privire la om, la familie şi la drepturile lor fundamentale. Raportul susţine implicit că omul nu a fost creat doar „bărbat” şi „femeie”, ci că există o multitudine de identități de gen, cuprinse în prescurtarea LGBTI (lesbian, gays, bisexuals, transsexuals şi intersex peuple). Poate fi izbitoare pretenţia adepţilor teoriei identităţii de gen de a susţine valoarea ştiinţifică a acesteia, în net contrast cu experienţa elementară, anume de a descoperi de pe urma interacţiunilor sociale faptul de a fi bărbaţi şi femei.

Ce este fals într-un astfel de demers politic?

Mai întâi, se atentează la un concept sănătos de egalitate. Unul dintre marile obiective ale erei moderne era graduala înaintare spre egala recunoaştere a demnităţii tuturor fiinţelor umane. Există deja un principiu politic şi moral consfinţit de o sumedenie de tratate, care stabileşte valoarea intrinsecă a fiinţei umane: nicio persoană nu poate fi discriminată pentru valorile sale. Astfel există o egalitate de fond pentru toţi. Totuşi, sunt studioşi care afirmă că persoanelor li se atribuie o valoare mai mare sau mai mică ori de câte ori sunt evaluate în funcţie de ceea ce li se datorează. De exemplu, pentru aceşti studioşi, a spune că relaţia dintre două femei şi un copil conceput prin înseminare artificială nu este familie înseamnă atât negarea egalităţii, cât şi discriminare, din moment ce relaţia lor ar fi de mai mică valoare faţă de cea dintre doi soţi. Problema e falsă din start. Nu putem schimba mere cu pere. Merele sunt mere, perele sunt pere. Putem recunoaşte, în cel mai bun caz, că relaţiile bazate pe identitatea de gen duc la o unitate fondată pe acord reciproc, în timp ce relaţiile dintre soţii autentici, adică un bărbat şi o femeie, duc la un alt tip de unitate, de comuniune, bazată pe complementaritate, care presupune diferenţa sexuală. A trata diferitele feluri de raporturi umane în mod diferit nu înseamnă a discrimina, deci nu înseamnă a acţiona împotriva principiului egalităţii. Familia e familie, altfel de uniuni sunt altfel de uniuni. În al doilea rând, chiar dacă raportul Lunacek nu se referă în mod explicit la familie, avem de-a face cu un concept greşit de libertate, care duce la erodarea familiei. Cei care cred că libertatea ar fi simpla absenţă a restricţiilor ajung să propună un status de familie în favoarea relaţiilor dintre indivizii de același sex, care sunt în mod voit relaţii

sterile, raporturi de grup, relaţii cu minori ş.a.m.d. Aceştia pot merge până la a susţine că a nu le acorda acestor relaţii statusul de familie echivalează cu violarea dreptului de interacţiune cu alţii; interacţiune care, în viziunea lor, trebuie să aibă loc după bunul plac, şi nu pe baza a ceea ce dictează Statul ori Biserica. E, de fapt, o libertate care suprimă adevărata libertate a persoanei. În al treilea rând, a fi bărbat sau a fi femeie reprezintă elementul intim al fiecărui individ. Sunt persoane care manifestă disconfort faţă de sexul lor, atrase fiind de persoane de acelaşi sex, ba chiar vor să aparţină sexului opus. E clar că aceste trăiri ale sexualităţii sunt imperfecte şi inadecvate. Sexualitatea umană nu cuprinde doar dimensiunea fizică, ci implică şi latura raţională şi emotivă; o sexualitate incorectă e adesea însoţită de tulburări emoţionale (temperamentale) sau cognitive (gânduri), ca surse de stres şi confuzie. Din păcate, în zilele noastre, în viziunea unor studioşi, sentimentele şi viciile sexuale nu sunt altceva decât metode „alternative” de exprimare a sexualităţii. Tot mai frecvent genul (dacă nu şi sexul) e considerat a fi un concept construit de societate şi ales de individ, acesta fiind liber să-şi abandoneze genul din naştere sau educaţie şi să adopte genul opus. Raportul Lunacek dă spaţiu ideii că indivizii sunt liberi să creeze şi să altereze propriul gen, în funcţie de diferite opţiuni. În cele din urmă, raportul arată adâncirea prăpastiei dintre agenda politicienilor şi preferinţele electoratului. Raportul privilegiază minoritatea care promovează identitatea de gen împotriva zecilor de milioane de cetăţeni care aderă la codul moral inspirat de învăţături etice tradiţionale (creştine, iudaice) în materie de familie şi sexualitate. În virtutea unui simţ comun al binelui şi adevărului despre om, a vota în conformitate cu o aşa-zisă teorie științifică LGBTI, mai precis cu ideologia identităţii de gen, e o gravă formă de atrofiere a conştiinţei şi, în același timp, o formă de trădare a electoratului. Chiar şi promotoarea foii de parcurs afirma, în ziua votării, că niciodată nu a primit atâtea mailuri prin care să i se ceară să spună NU raportului. Pr. Fabian MĂRIUŢ Actualitatea Creștină martie 2014


Suflet tânăr

Credinţa prin artă

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

S

e spune că iubirea este creativă. Acest lucru putem să îl observăm în dorinţa tinerilor de a exprima prin artă ceea ce simt. Arta fiind un domeniu larg, oferă posibilitatea exteriorizării oricărei trăiri. Dumnezeu dă omului şansa de a fi creator prin artă. Omul are nevoie să îşi exprime trăirile, iar atunci când cuvintele nu sunt suficiente, intervine dorinţa de a face mai mult. Aşa cum Dumnezeu îşi arată iubirea faţă de noi în fiecare zi prin culoarea cerului, prin mirosul florilor, prin razele soarelui de dimineaţă, prin lumină, prin ciripitul păsărilor şi prin măreţia copacilor, aşa şi omul, copil al lui Dumnezeu fiind, încearcă să arate ce simte prin pictură, prin teatru, prin muzică etc. Astfel, putem observa în lume cum tinerii doresc să transmită anumite mesaje cu ocazia diferitelor festivaluri organizate de ei înşişi, dar și la care participă cu entuziasm. Tinerii, aşa cum spunea Fericitul Papa Ioan Paul al IIlea, sunt speranţa Bisericii, speranţa unei lumi în continuă schimbare. Dacă tinerii îşi suprimă dorinţa de exprimare, atunci tot ceea ce ţine de partea creatoare a omului dispare, în consecinţă, şi continuitatea artei. Pentru Biserică, prezenţa tinerilor este necesară. Putem spune că Biserica se poate bucura de prezenţa tinerilor şi în afara lăcaşelor sale. Tinerii încearcă să dea mărturie prin tot ceea ce fac în mediile din care provin, dar şi în cele în care merg. Chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna uşor, iubirea, credinţa şi speranţa ne ajută să ne ducem la bun sfârşit momentele creatoare. După fiecare moment teatral, concert, aplauzele sunt aprecierea celor din jur pentru munca depusă, dar şi modul de a spune că mesajul a fost transmis şi primit. Pentru tinerii Arhidiecezei de Bucureşti, există diferite ocazii de a transmite mărturia lor de credinţă, prin diferitele întâlniri în cadrul Bisericii, dar şi în afara ei. Festivalurile organizate oferă posibilitatea participării oricărei persoane. De asemenea, le oferă tinerilor ocazia de a-şi folosi harurile primite şi de a-şi dezvolta armonios talentele artistice. Adriana CALOTĂ Actualitatea Creștină martie 2014

Cine poate mărturisi că nu s-a întâlnit cu „o cruce”? Sau cine poate spune că nu are „o cruce” de purtat în această viață? Sau cine poate spune că în drumul vieții sale, nu a întâlnit suferința? Cine ar îndrăzni să afirme că nu a avut parte, cel puțin, de o durere în această viață? Cine poate susține că nu a trecut printr-o boală trupească, fie ea cât de mică? Cine are curajul să spună că nu a vărsat lacrimi? Cine pretinde că nu a ajuns niciodată să experimenteze limita umană? Cine nu a trecut prin neînțelegeri din partea altora? Cine s-ar ridica în picioare pentru a susține, cu tărie, că nu a simțit niciodată în adâncul sufletului povara unui păcat? Cine poate să râmână indiferent când în lume este nedreptate, război și violență? Cine poate privi cu suflet rece sărăcia, indiferența și răutatea altora? Cine poate să declare că este insensibil în fața morții? Cine nu a simțit povara crucii? Crucea face parte din viața noastră. Ne-am născut cu ea, trăim cu ea și murim cu ea! În ea descoperim misterul de a trăi cu înțelepciune în această lume și misterul de a dobândi cu certitudine viața veșnică. Suntem creștini, am fost pecetluiți la Botez cu un caracter de neșters și am devenit urmași ai lui Isus Cristos. Acum, urmându-L cu fidelitate pe Cristos, ajungem să înțelegem și să experimentăm că crucea nu este un instrument de umilință și înjosire, ci devine o cale sigură ce duce la fericire și pace adevărată. Noi, creștinii, credem în cuvintele lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde, cine însă își va pierde viața pentru mine o va salva” (Lc 9,23-24). Pr. Daniel BULAI

Zi de reculegere pentru adolescenţi şi tineri în Postul Mare

S

âmbătă, 22 martie 2014, la Mănăstirea Sfânta Agnes, din Popeşti Leordeni, va fi o zi de reculegere pentru tineri și adolescenți. Tema celor două meditații din programul zilei este inspirată din Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a XXIX-a Zi Mondială a Tineretului: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Programul va începe la ora 9.30 și se va încheia cu Celebrarea Sfintei Liturghii de la ora 16.00.


Retrospectivă

Reflecţii după ziua vieţii consacrate…

Z

iua vieţii consacrate, pe care am celebrat-o la data de 2 februarie, ne oferă un motiv pentru a reînnoi consacrarea noastră, dar şi pentru a reflecta asupra convingerilor noastre, pentru a le împrospăta sau a le da puţin gust. Sora benedictină Joan Chittister, în cartea sa The Fire in these ashes („Focul din această cenuşă”), spune că viaţa consacrată nu a însemnat niciodată doar o forţă de muncă în Biserică; scopul ei a fost să fie o prezenţă arzătoare, o căutare profundă, o marcă a sufletului uman în locul unde se află, o trezire a conştiinţei. Nicio comunitate religioasă nu a făcut tot ce trebuia făcut într-un loc anume, în societate. Viaţa consacrată a iniţiat anumite proiecte sau a constatat anumite nevoi în societate, pentru ca şi alţii să le îndeplinească la rândul lor. Cei care intră astăzi într-o congregaţie nu intră pentru a salva congregaţia, ci pentru că fiecare ia personal o decizie de a-l urma pe Domnul în sărăcie, ascultare şi curăţie. Astfel, congregaţiile religioase se dezvoltă pentru că persoanele care aud această chemare personală din partea Domnului răspund acestei chemări în mod liber şi cu generozitate. Această decizie este un rod al Duhului Sfânt şi aduce bucurie şi pace. De ce tot mai puţini tineri se îndreaptă spre o astfel de cale? E de ajuns să ne gândim la emigrarea forţei de muncă, situaţie valabilă nu doar pentru România, dar şi pentru ţări mai dezvoltate, precum Irlanda, Spania sau Polonia. Apoi, cultura de astăzi nu încurajează acest discernământ, ci mai degrabă consumismul şi egocentrismul: contează ce vreau eu, să-mi cunosc nevoile personale şi să mi le satisfac. Acum, mai mult decât în trecut, există mai multe oportunităţi de slujire a Domnului: grupurile de laici care trăiesc spiritualitatea unei congregaţii, grupurile carismatice, alte grupuri de rugăciune cu o anume trăire spirituală. Totodată, tinerii continuă să îl caute pe Domnul, dar nu mai vor să fie încadraţi într-o structură religioasă. De structura religioasă ţine şi exigenţa de a fi disponibili pentru a lucra în cadrul unei comunităţi acolo unde cerinţele o impun şi nu unde dorim. De asemenea, pentru cel care intră astăzi într-o congregaţie, diferenţa de vârstă poate fi semnificativă faţă de restul membrilor. Chiar îţi trebuie curaj să te bagi in chestia asta! Provocările mele ? Diferenţa considerabilă de vârstă între membrii comunităţii suscită întrebări. Ce va fi în 20 de ani, când va scădea numărul? Pot să mă blochez în această teamă sau să continui cu o viaţă simplă, dar plină de dăruire. Aş vrea să împărtăşesc un text revelator din articolul De bons souvenirs-Chapitre provincial Upholland, Janvier 1998 („Amintiri de neuitat-Capitulul provincial Upholland, Ianuarie 1998”), scris de sora M.C. McCarren fcJ, care e aplicabil situaţiilor pe care unele congregaţii deja le trăiesc. «Printre triburile de eschimoşi, dacă este o furtună, există obiceiul ca aceia mai în vârstă să-i încurajeze pe cei mai

tineri să meargă înainte. „Voi ştiţi cine sunteţi. Puteţi să mergeţi mai repede, să aveţi visele voastre. Grupul este în spate şi vă binecuvântează. Mergeţi prin zăpadă. Nu vă faceţi griji pentru cei în vârstă care au rămas în igluuri. Noi vrem să mergeţi înainte. Suntem în spatele vostru. Noi vă încurajăm. Tinerii să nu aibă impresia că cei în vârstă îi ţin pe loc”». Acest text e o încurajare ca tinerii să se simtă liberi să meargă mai departe câte doi, câte trei, câteodată singuri. Vorba unui bolnav psihic: şi chiar dacă eşti mic, tot te descurci! Acceptarea deciziilor care se iau de responsabilul comunităţii sau al provinciei nu reprezintă o mare dificultate pentru mine. Acceptarea consecinţelor acestor decizii în viaţa mea cu seninătate şi credinţă, asta poate fi exigent. Mi-aduc aminte de o colegă de muncă, atunci când am fost în situaţia de a pleca dintr-o organizaţie, pentru că superiorii mi-au cerut şi nu pentru că alesesem eu asta, spunându-mi: „Ce disponibilitate trebuie să ai, ca să dai voie unor oameni în viaţa ta să decidă pentru tine ca adult, care ai o viaţă profesională şi putere de decizie !” Viaţa noastră de castitate este o provocare mare pentru cultura de astăzi, aşa încât mulţi oameni nu înţeleg cum putem să ne dezvoltăm ca persoane umane fără o viaţă sexuală. Acest mod de a trăi naşte întrebări, pentru că prezenţa noastră poate să transmită ceva fără să ne folosim de cuvinte. Aşadar, întrebările celor din afara vieţii de credinţă sunt o altă provocare: „Nu simţi nevoia să te culci cu un bărbat? Ce faci pentru a nu fi un om frustrat ?” Am avut colegi pe la diferite cursuri cărora nu le-a venit să creadă că nu am relaţii sexuale. Au avut nevoie de timp să mă cunoască şi să-şi dea seama că este adevărat. Dar şi eu am avut nevoie de reflecţie ca să găsesc răspunsuri valide. Sfidarea poate veni şi din altă direcţie: „Dumnezeul tău este o abstracţie, e doar în mintea ta. El nu ajută, doar oamenii ajută, cei pe care îi vezi lângă tine. Sufletul nu există ! Crucea nu are nicio valoare. N-are rost!” Provocările acestea pot lua din energie, dar în acelaşi timp, te fac să mergi la Domnul cu mâinile goale şi să ceri credinţă mai mare! Fiecare vârstă a vieţii consacrate rămâne cu provocările ei, însă mă rog să nu abandonăm această lucrare pe care nu o vedem şi în care suntem chemaţi să lucrăm împreună cu Isus şi nu de capul nostru! Într-un articol publicat recent în revista online Thinking Faith („Cugetarea credinţei”) a iezuiţilor britanici, Niall Leahy SJ afirmă că noua generaţie de tineri consacraţi este chemată să facă un pod între generaţiile vechi şi cele noi. Ceea ce am avut înaintea noastră este o oportunitate să învăţăm din trecut şi să pregătim bine viitorul. E important să păstrăm această înţelepciune vie. Pe lângă aceasta, să-i cerem lui Isus harul să rămânem fideli angajamentului nostru şi să adăugăm muncii pe care deja o facem: bună dispoziţie. Sr.Gabriela LUNGU fcJ Actualitatea Creștină martie 2014


Anunț

NUTRIȚIA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN VIAȚA OMULUI MODERN

C

ontrolul greutăţii şi al alimentaţiei este un subiect de actualitate indiferent de vârstă, starea de sănătate sau de alţi parametri. Este esenţial să avem un control asupra alimentaţiei şi a modului de viaţă în general, pentru a avea un organism sănătos. Greutatea este punctul comun al multor procese care se desfăşoară în organism, influenţându-le în mod pozitiv sau negativ: tranzitul intestinal, echilibrul hormonal, echilibrul metabolic, imunitatea, funcţionalitatea sistemului cardio-vascular şi a celui respirator. Obezitatea este un factor de risc cu greutate semnificativă pentru apariţia unor afecţiuni precum hipertensiunea arterială, insuficienţa cardiacă, boala coronariană, tulburările respiratorii, diabetul zaharat, steatoza hepatică nonalcoolică, creşterea riscului de infarct miocardic, cancer, tulburări de fertilitate. O parte din această patologie generată de excesul ponderal se ameliorează sau poate chiar să dispară odată cu pierderea în greutate. Spre a stopa epidemia de obezitate, cercetătorii au făcut eforturi considerabile pentru a înţelege rolul alimentelor şi nutrienţilor care pot influenţa aportul de energie şi au creat suplimente alimentare care să ajute în controlul greutăţii. Modul de viață echilibrat și sănătos reprezintă o componentă extrem de importantă pentru realizarea prevenției, a protecției împotriva unor afecțiuni strâns legate de alimentație și nu numai. Prevenția înseamnă optimizarea modului de viață, iar prin aceasta, se ințelege în primul rând o alimentație echilibrată, aleasă corect din punct de vedere cantitativ, dar și calitativ, și nu în ultimul rând, activitate fizică zilnică. Nutriţia se defineşte ca totalitatea proceselor fiziologice prin care organismul metabolizează şi asimilează nutrienţii necesari pentru creştere, dezvoltare şi refacerea ţesuturilor. Astfel, nutriţia şi terapia medicală nutriţională sunt elementele esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a organismului uman, menţinerea stării de sănătate, prevenţia apariţiei unor patologii, cât şi tratamentul după apariţia acestora. Nutrienţii, substanţe biochimice indispensabile organismului uman pentru creştere şi supravieţuire, sunt incluşi în proporţii şi cantităţi variate în diferite alimente, fiind eliberaţi în urma metabolizării acestora. Din punctul de vedere al funcţiei exercitate în organism, cât şi al cantităţii necesare, nutrienţii se împart în două categorii: macronutrienţi (glucide, lipide şi proteine) şi micronutrienţi (vitamine şi minerale). Nutrienţii esenţiali sunt reprezentaţi de acele elemente (aminoacizi, acizi graşi) care nu pot fi sintetizate de către organismul uman şi de aceea este obligatoriu aportul lor din surse exterioare. Absenţa acestora din alimentaţie timp mai îndelungat, în special în perioada de creştere, poate conduce la disfuncţionalităţi ale organismului. O alimentaţie echilibrată nutriţional conţine un aport caloric adecvat necesarului organismului, care să ofere toţi macronutrienţii necesari, în proporţiile optime – glucide 50Actualitatea Creștină martie 2014

55%, lipide 25-30% şi proteine 10-15% din totalul caloriilor şi, implicit, toţi micronutrienţii. Piramida alimentaţiei corecte oglindeşte aceste procente. Necesarul caloric zilnic variază în funcţie de vârstă, sex, greutate corporală, formă şi compoziţia corpului, statusul hormonal, activităţile zilnice. O persoană sedentară are un necesar caloric de 25 de kcalorii pe kilogram (totalul situându-se între 1500 şi 1900 de kcalorii/zi), iar o persoană activă, aproximativ 35 de kcalorii pe kilogram (între 2100 şi 2700 de kcalorii/ zi). La copii, necesarul energetic raportat la greutate este mai mare, mai ales în primii ani de viaţă, fiind concentrat pentru creşterea şi dezvoltarea întregului organism. Acesta variază în funcţie de vârstă şi sex: 1300 de kcalorii în primii 3 ani de viaţă, 1700 de kcalorii între 4 şi 6 ani, 2400 între 7 şi 10 ani, 2800 între 15 şi 18 ani pentru băieţi, respectiv 2.100 de kcalorii pentru fete. Caracteristicile esenţiale ale alimentaţiei sănătoase sunt moderaţia, diversitatea și calitatea. Pentru un stil de viață sănătos, este importantă însă și activitatea fizică, ce crește performanțele mentale prin creșterea fluxului de sânge bogat în oxigen în creier, fiind astfel bună pentru intelect și sănătatea psihică, nu doar pentru sistemul osteoarticular, ci și muscular. Societatea în care trăim este formată din oameni sedentari în majoritatea ei. Foarte mulți dintre cei angajați au activități desfășurate în fața calculatorului, în picioare sau altă ocupație statică. Mișcarea de orice fel este binevenită pentru o bună funcționalitate a organismului, fie că este vorba despre plimbări cu bicicleta în aer liber sau alergare, înot, dans sportiv, aerobic, fitness, tenis, ski, baschet, fotbal, aerobic acvatic etc. Sunt o mulțime de sporturi care ne pot îmbunătăți memoria, condiția fizică, imunitatea, starea de spirit. Omul modern trebuie educat în ceea ce înseamnă o promovare a stării de sănătate, necesară unei bune funcționalități psihice și fizice într-o epocă a vitezei. Pe această cale, vă anunțăm cu bucurie că am dat în funcțiune un centru medical specializat în nutriție, în incinta parohiei Bărăția, (Sfânta Maria a Harurilor), în Turnul Bărăției, la etajul 1 al clădirii. Med consult & care este un centru medical care propune identificarea, ameliorarea și tratarea problemelor legate de controlul greutății corporale, îmbunătățirea stării de sănătate prin restabilirea echilibrului nutrițional, îmbunătățirea calității vieții bolnavului cronic prin dietoterapie și/sau psihoterapie, dar și educația nutrițională a copilului, a adolescentului și a adultului. Pentru a afla mai multe detalii și a putea beneficia de serviciile medicale ale acestui centru, vă rugăm, adresațivă părintelui paroh al parohiei dumneavoastră. Dr. Luana ȘAHIAN / Dr. Luiza PÎRVU


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea Creștină, nr. 3/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București

Actualitatea Creștină, nr. 3/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București

Advertisement