Page 1


Păstorul Arhidiecezei

Suferința

- enigmă a omului și vizită a lui Dumnezeu -

Î

n calendarul catolic, 11 februarie, Sărbătoarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, este ziua în care, în întreaga Biserică, ne amintim într-un mod deosebit de cei aflați în suferință și ne rugăm cu credință pentru ei, pentru cei aflați în spitale, pentru că „Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei”1. Biserica îi însoțește cu o deosebită atenție pe cei aflați în suferință. Această acțiune umanitară și spirituală a Bisericii față de cei bolnavi s-a manifestat în decursul timpului și se manifestă și astăzi în diferite forme și structuri sanitare. Suferința, boala fac parte din viața omului și multe sunt situațiile în care cel încercat și lovit de suferință, cuprins de teamă, își pune tot felul de întrebări: De ce trebuie să sufăr? De ce mi se întâmplă tocmai mie? Medicina, oamenii de știință luptă împotriva suferinței, încearcă să o limiteze, dar ea nu poate fi eliminată; nu putem fugi de suferință, nu ne putem ascunde de ea. „Fiul lui Dumnezeu făcut om nu a eliminat din experienţa umană boala şi suferinţa, ci, asumându-le în sine, le-a transformat şi le-a redimensionat. Le-a redimensionat, pentru că nu mai au ultimul cuvânt…; le-a transformat, pentru că în unire cu Cristos din negative pot deveni pozitive”, spune Sfântul Părinte Papa Francisc în mesajul său pentru cea de-a XXII-a Zi Mondială a Bolnavului 2. La începutul Mesajului său, intitulat Credinţă şi caritate: „Și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați” (1In 3,16), Papa Francisc spune: „Biserica recunoaşte în voi, dragi bolnavi, o prezenţă specială a lui Cristos suferind … Înlăuntrul suferinţei noastre, este cea a lui Isus, care poartă împreună cu noi povara ei ... Când Fiul lui Dumnezeu s-a urcat pe cruce, a distrus singurătatea suferinţei şi i-a luminat întunericul”3. Un exemplu de om care a înţeles pe deplin ce înseamnă suferinţa proprie şi cea a semenilor este Fericitul Vladimir Ghika. Într-o lucrare despre suferință, martirul nostru vede durerea din punct de vedere creștin ca pe o „vizită” a 1  2  3  4  5  6  7 

Domnului, „un sacrament al enigmei și al încercării”4. Să-l ascultăm: „Ce vrea de la mine Domnul ce vine în miez de noapte (căci totul este noapte în durere…)? Vrea să înțelegi că te iubește și că te iubește mai mult decât toți cei care te iubesc și mai mult decât poți tu însuți să te iubești…Oh, Dumnezeule, ce profund vizitezi când vii Tu în vizită! În suferință și în durere nu suntem singuri; Dumnezeu este mai prezent decât în altă parte pentru că El este alături de noi și ne veghează așa cum o mamă suferă împreună cu copilul ei bolnav și ținându-l de mână îi spune: «Nu ești singur! Sunt alături de tine!»” 5. Numai ascultând aceste cuvinte putem înţelege ceea ce spunea Arhiepiscopul de atunci, Mons. Raymund Netzhammer, despre prinţul Ghika: „Dacă mi s-ar da de veste că a făcut o minune, nu m-aș mira deloc”6. Vladimir Ghika, un adevărat Apostol al suferinței, însoțit într-un fel sau altul toată viața de suferinţă şi durere, povestește în scrierile sale un episod mișcător: „Omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut a fost un tânăr, la Roma, care nu putea să miște nici un deget fără a avea dureri atroce. Era fiul unui ateu… Printr-un apel providențial am fost chemat la căpătâiul acestui muribund. Tatăl său s-a înfuriat după ce a aflat despre vizita mea… Mai târziu, când mă găsea în camera bolnavului, se retrăgea discret. Drumul se eliberase cu totul. Devenisem un fel de obișnuit al casei. Eram acceptat și chiar așteptat. Am început să mă rog împreună cu tânărul. Într-o zi, după ce s-a mărturisit și s-a împărtășit… a acceptat să mă ajute în apostolat. Își oferea suferința, în unire cu Jertfa lui Isus, pentru intențiile mele. Ori de câte ori i-am cerut o oră sau două din suferințele lui pentru o anumită vindecare, reușeau. Atât de puternică era intervenția acestui mare infirm, încât am obținut o vindecare de cancer a unui profesor universitar… Ei da, acest mare infirm a fost omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut vreodată”7. La Salonic, Vladimir Ghika o va cunoaște pe sora Marianna Pucci, călugăriță din Congregația Fiicele Carității. Nu fără mari dificultăți, împreună cu aceasta, va reuși să fondeze la București, Spitalul Saint Vincent de Paul

Conciliul Vatican II, Lumen Gentium 8. Papa Francisc, Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, 2014, n. 2. Papa Francisc, Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, 2014, n. 1. V. Ghika, Scrieri spirituale, p. 190. V. Ghika, Scrieri spirituale, p. 192.. Arhiva Ghika ARCB – Fond Institutul Vladimir Ghika: Scrisoarea Pr. Lobry către Pr. Fiat din 10 august 1911. H. Cosmovici, Monseniorul, ed. Galaxia Gutenberg, 2011, p. 19.

Actualitatea Creștină februarie 2014


Păstorul Arhidiecezei (actualul spital Parhon), unde, alături de surori, se dedică îngrijirii bolnavilor. S-a dedicat trup şi suflet bolnavilor, vizitându-i la Sfântul Vincețiu de Paul, dar și la spitalul de urgență Floreasca, la spitalul TBC, la spitalul Central, la Filantropia, la Colțea. Mai mult chiar, vizitează creșe, orfelinate, închisori, merge peste tot unde se simte nevoia8. În calitatea noastră de creștini, având și un exemplu atât de grăitor şi mijlocitor în persoana Fericitului nostru martir, Vladimir Ghika, vrem desigur să fim alături, prin rugăciune, de cei bolnavi. Ne gândim la atâtea persoane aflate în suferință și în mizerie, care sunt și rămân singure pentru că nimeni nu le deschide ușa. Timpul dăruit celor în suferință și în singurătate nu este timp pierdut; dimpotrivă, este timp câștigat pentru veșnicie. Isus ne asigură că ceea ce facem pentru aproapele nostru care este în nevoie facem, de fapt, pentru El (cf. Mt 25). Papa Francisc ne spune: „Când ne apropiem cu tandrețe de cei care au nevoie de îngrijiri, purtăm speranța și zâmbetul lui Dumnezeu în contradicțiile lumii”9, iar pentru „a crește în tandrețe, în caritate respectuoasă și delicată”, avem un exemplu demn de urmat: Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu și Mamă a Bisericii. Bătrânul

Simeon, la Prezentarea lui Isus în Templu, îi prevestește că o sabie va străpunge inima ei. Erau cuvinte adresate direct Sfintei Fecioare la patruzeci de zile după nașterea lui Isus. Pe Calvar, sub Cruce, această profeție a bătrânului Simeon se împlinește. Aceasta este agonia inimii Mariei, care suferă împreună cu Cristos, „consimțind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea”10. Sfânta Fecioară „poartă în inima sa, de-a lungul pelerinajului vieții, cuvintele bătrânului Simeon… Ea știe cum se parcurge acest drum și pentru aceasta este Mama tuturor celor bolnavi și suferinzi”11. Cu atitudinea unor fii încrezători în ajutorul neîncetat al mamei, să o rugăm pe Sfânta Fecioară, a cărei inimă a fost străpunsă de sabia durerii, să fie alături de toate persoanele aflate în suferință, să le aline în neputința lor și să mijlocească pentru ele puterea de a-și uni propriile suferințe cu jertfa lui Cristos! Sfântă Fecioară, Tămăduitoarea bolnavilor, roagă-te pentru noi! Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi! PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de București

Un rănit, un bolnav, prin suferinţele lor, încetează să fie ei înşişi; ei nu mai sunt decât rănitul, decât bolnavul. În cazul lor, mai mult decât oriunde, e uşor să-l vedem pe Cristos în toţi şi în toate.

Dumnezeu n-ar fi putut înţelege suferinţa dacă nu şiar fi asociat-o personal; ea este acolo, în abisul uneia doar din Persoanele divine, ca pierdută, îmbătată, năucită şi înspăimântată.

A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască o speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.

Lăudaţi-L pe Dumnezeu, suferinţe sacre ale Universului care aduceţi cinste şi neprihănire lumii care, pătrunzând până în inima lui Dumnezeu, puteţi servi la ştergerea oricărei urme a răului. Laudă-L pe Dumnezeu, lăcaş al Sfintei Aşteptări unde dispar ultimele urgii ale păcatelor noastre - unde speranţa de Dumnezeu e deja sigură şi vastă ca însuşi Dumnezeu. Laudă-L pe Dumnezeu, Patrie a bunelor lacrimi, unde din lacrimi ies flăcări, iar flăcările plâng - câmpie de suflete a cărei rouă sunt rugăciunile noastre.

Dacă vei şti să iei asupră-ţi durerea celuilalt, Domnul nostru va lua asupră-Şi durerea ta, făcând-o a Sa; astfel, lucrare de mântuire ea va deveni. Dacă vei şti să iei asupră-ţi durerea celuilalt, Domnul nostru va lua asupră-Şi acea durere, în tine, şi o va face a Sa; astfel, lucrare de mântuire ea va deveni. Bunătatea cu care Domnul o va lua asupră-Şi este cu atât mai mare cu cât o găseşte deja ca smulsă din rădăcina ei şi răsădită în inima ta. Iar atunci când El o va găsi în tine purificată de orice egoism, transfigurată prin milă, sfinţită de dragostea creştinească, mângâierea va fi mai puternică în celălalt, iar binecuvântarea, mai vie în tine, şi bucuria de mâine, mai mare în amândoi. 8  9  10  11 

Binecuvântaţi-L pe Domnul, lacrimi şi bucurii... Binecuvântaţi-L pe Domnul, regrete şi căinţe... Binecuvântaţi-L pe Domnul, febre şi fervori... Binecuvântaţi-L pe Domnul, gânduri mai înalte decât cerul, necazuri strâns legate de umilul pământ...

Cf. F. Băltăceanu, M. Broşteanu, … Profesor de speranță, p. 288. Papa Francisc, Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, 2014, n. 3. Conciliul Vatican II, Lumen Gentium 58. Papa Francisc, Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, 2014, n. 4.

Actualitatea Creștină februarie 2014

(Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin)


Magisteriu

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Numele lui Cristos creează comuniune şi unitate, au îndemnat să se întâlnească pentru a înţelege ceea ce nu dezbinare! toate pot să primească din când în când unele de la altele.

S

ăptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, [...] această iniţiativă spirituală, deosebit de preţioasă, implică de peste o sută de ani, comunităţile creştine. Este vorba despre un timp dedicat rugăciunii pentru unitatea tuturor celor botezaţi, conform voinţei lui Cristos: „ca toţi să fie una” (In 17,21). În fiecare an, un grup ecumenic dintr-o regiune a lumii, sub conducerea Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, sugerează tema şi pregăteşte materiale ajutătoare pentru Săptămâna de rugăciune. Anul acesta, materialele ajutătoare provin de la Bisericile şi comunităţile ecleziale din Canada şi fac referinţă la întrebarea adresată de Sfântul Paul creştinilor din Corint: „Oare Cristos a fost împărţit?” (1Cor 1,13). Cu siguranţă, Cristos nu a fost împărţit. Dar trebuie să recunoaştem cu sinceritate şi cu durere că comunităţile noastre continuă să trăiască diviziuni care sunt scandal. Diviziunile dintre noi, creştinii, sunt un scandal. Nu există un alt cuvânt: un scandal. „Fiecare dintre voi - scria Apostolul - spune: «Eu sunt al lui Paul», «Eu sunt al lui Apollo», «Eu sunt al lui Chefa», «Eu sunt al lui Cristos»” (1,12). Şi cei care îl mărturiseau pe Cristos drept conducător al lor nu sunt aplaudaţi de Paul, pentru că foloseau numele lui Cristos pentru a se despărţi de alţii în interiorul comunităţii creştine. Însă numele lui Cristos creează comuniune şi unitate, nu dezbinare! El a venit pentru a face între noi comuniune, nu pentru a ne despărţi. Botezul şi Crucea sunt elemente centrale ale uceniciei creştine pe care le avem în comun. Paul îi ceartă pe corinteni pentru disputele lor, dar aduce şi mulţumire Domnului „pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus, pentru că în el aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea” (1,4-5). Aceste cuvinte ale lui Paul nu sunt o simplă formalitate, ci semnul că el vede înainte de toate - şi pentru aceasta se bucură cu sinceritate - darurile oferite de Dumnezeu comunităţii. Această atitudine a apostolului este o încurajare pentru noi şi pentru fiecare comunitate creştină să recunoască darurile lui Dumnezeu prezente în alte comunităţi, cu bucurie. În pofida suferinţei diviziunilor, care, din păcate, încă rămân, să primim cuvintele lui Paul ca pe o invitaţie să ne bucurăm cu sinceritate de harurile acordate de Dumnezeu altor creştini. Avem acelaşi Botez, acelaşi Duh Sfânt care ne-a dat harul: să recunoaştem aceasta şi să ne bucurăm. Este frumos a recunoaşte harul cu care Dumnezeu ne binecuvântează şi, mai mult, să găsim în alţi creştini ceva de care avem nevoie, ceva ce am putea primi ca un dar de la fraţii noştri şi de la surorile noastre. Grupul canadian care a pregătit materialele ajutătoare ale acestei Săptămâni de rugăciune nu a invitat comunităţile să se gândească la ceea ce ar putea să le dea vecinilor lor creştini, dar le-

Aceasta cere multă rugăciune, cere umilinţă, cere reflecţie şi convertire continuă. Să mergem înainte pe acest drum, rugându-ne pentru unitatea creştinilor, pentru ca acest scandal să dispară şi să nu mai fie printre noi. (22 ianuarie, Audiența generală)

Nu există alt mod de a învinge răul şi păcatul, decât cu iubirea

B

otezătorul îl vede pe Isus care înaintează prin [... ] mulţime şi, inspirat de sus, recunoaşte în el pe trimisul lui Dumnezeu, pentru aceasta, îl arată cu aceste cuvinte: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (In 1,29). Verbul care este tradus cu „ridică” înseamnă literalmente a lua, a lua asupra sa. Isus a venit în lume cu o misiune precisă: ca s-o elibereze din sclavia păcatului, luând asupra sa păcatele omenirii. În ce mod? Iubind. Nu există alt mod de a învinge răul şi păcatul, decât cu iubirea care determină la dăruirea propriei vieţi pentru alţii. În mărturia lui Ioan Botezătorul, Isus are trăsăturile Slujitorului Domnului, care „a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui” (Is 53,4), până la moartea pe cruce. El este adevăratul miel pascal, care se cufundă în râul păcatului nostru, pentru a ne purifica. Botezătorul vede în faţa sa un om care stă la rând cu păcătoşii pentru a fi botezat, deşi nu avea nevoie de asta. Un om pe care Dumnezeu l-a trimis în lume ca miel jertfit. În Noul Testament, termenul „miel” apare de mai multe ori şi mereu cu referinţă la Isus. Această imagine a mielului ar putea să uimească; de fapt, un animal care nu se caracterizează, desigur, prin forţă şi robusteţe, ia pe umerii săi o povară atât de apăsătoare. Masa enormă a răului este ridicată şi dusă de o creatură slabă şi fragilă, simbol de ascultare, docilitate şi de iubire lipsită de apărare, care ajunge până la jertfirea de sine. Mielul nu este un dominator, ci este docil; nu este un agresiv, ci paşnic; nu arată ghearele şi colţii în faţa oricărui atac, ci suportă şi este răbdător. Şi aşa este Isus, ca un miel. Ce înseamnă pentru Biserică, pentru noi, astăzi, a fi discipoli ai lui Isus, Mielul lui Dumnezeu? Înseamnă a pune îl locul răutăţii nevinovăţia, în locul forţei iubirea, în locul mândriei umilinţa, în locul prestigiului slujirea. Noi, creştinii, trebuie să facem acest lucru: să punem în locul răutăţii, nevinovăţia, în locul forţei, iubirea, în locul mândriei, umilinţa, în locul prestigiului, slujirea. A fi discipoli ai Mielului înseamnă a nu trăi ca o „cetate asediată”, ci ca o cetate aşezată pe munte, deschisă, primitoare, solidară. Înseamnă a nu asuma atitudini de închidere, ci a propune tuturor evanghelia, mărturisind cu viaţa noastră că a-l urma pe Isus ne face mai liberi şi mai bucuroşi. (19 ianuarie, Rugăciunea Angelus) Actualitatea Creștină februarie 2014


Actualitate

Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate

Î

n fiecare an, în lumea catolică, la 2 februarie, în Sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, se celebrează Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate, instituită în anul 1997 de către Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea. Această Zi are un scop triplu, după cum explica Sfântul Părinte în primul său mesaj pentru această ocazie, din 6 ianuarie 1997. Primul motiv este dat de nevoia profundă de a-i aduce Domnului laudă în mod solemn și de a-i mulțumi pentru darul vieții consacrate „care îmbogăţeşte şi bucură Biserica prin diversitatea carismelor şi prin devotamentul atâtor vieţi dăruite cu totul Domnului şi fraţilor lor”. Al doilea, este acela de a promova cunoașterea și aprecierea vieții consacrate de către întreg poporul lui Dumnezeu. Al treilea motiv privește în mod direct persoanele consacrate, invitate să celebreze împreună în mod solemn faptele minunate pe care Domnul le-a împlinit în ele; persoanele consacrate sunt invitate să reflecteze asupra darului primit, să descopere, cu privirea tot mai clară a credinței, strălucirea frumuseţii divine dăruite prin Duhul în starea lor de viaţă, să aibă conștiința vie a misiunii lor, de neînlocuit în Biserică și în lume. Referindu-se la sărbătoarea liturgică în care a ales să fie celebrată Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „ (…) Prezentarea lui Isus la Templu constituie o icoană elocventă a dăruirii totale a propriei vieți pentru cei care, bărbați și femei, sunt chemați să reproducă în Biserică și în lume, prin sfaturile evanghelice, «trăsăturile caracteristice ale lui Isus feciorelnic, sărac și ascultător» (Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata, 1). (…) Fecioara Maria care-l poartă pe Isus la templu și îl oferă Domnului exprimă foarte bine atitudinea Bisericii care continuă să-i ofere pe fiii și fiicele sale Tatălui și să-i asocieze ofrandei unice a lui Cristos, cauză și model al oricărei consacrări în Biserică”. Chemarea la viața consacrată este o vocație specială, care ocupă un loc de cinste în Biserică. După exemplul Mariei din Betania, care „stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui” (Lc 10,39), mulți bărbați și multe femei se consacră urmării totale și exclusive a lui Cristos. Deși desfășoară diferite servicii în domeniul formării umane și al îngrijirii celor săraci, în învățământ sau în asistența bolnavilor, nu consideră aceste activități ca scop principal al vieții lor, deoarece „contemplarea realităților divine și unirea asiduă cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să fie cea dintâi și principala îndatorire a tuturor călugărilor”. Biserica noastră locală apreciază prezența și munca Actualitatea Creștină februarie 2014

persoanelor consacrate, care sunt implicate în viața Bisericii și în multe sectoare ale societății. Cu ocazia Zilei Mondiale a Persoanelor Consacrate, poporul creștin, prin vocea Păstorilor săi, își exprimă mulțumirea, aprecierea și recunoștința față de munca și dăruirea călugărilor și a călugărițelor care activează în Arhidieceza noastră. „În ziua de 2 februarie, ziua Prezentării în Templu a lui Isus, Biserica de aici şi de pretutindeni, din lume, îi sărbătoreşte pe cei consacraţi, îi sărbătoreşte şi îi încurajează să meargă mai departe pe drumul consacrării lor cu seninătate, cu bucurie, cu fidelitate. Iubiţi credincioşi, de multe ori m-am gândit, dar nu am spus-o: Congregaţiile acestea din Arhidieceză sunt semnele puterii locale. Nu eu sunt un semn al puterii locale sau preotul; şi ei, preoţii, sunt, dar Congregaţiile sunt forţa Bisericii locale. Şi sunt semne ale puterii locale întrucât toate Congregaţiile au rolul acesta „de a fi semne vii ale lui Cristos în Biserica sa”. Astăzi, noi ne rugăm cu voi şi pentru voi pentru a fi statornice în calea urmării vocaţiei pe care, prin harul lui Dumnezeu, aţi primit-o. Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi pentru dieceza noastră. Eu cred că într-adevăr, în voi, persoanele consacrate, nu toată, dar în voi stă puterea diecezei noastre, în rugăciunile voastre, în jertfele voastre, în activităţile voastre desfăşurate peste tot; nu vă laudă nimeni, nici eu nu vă laud, nici voi nu vă lăudaţi, dar lucrarea pe care o faceţi rămâne în ochii lui Dumnezeu. Noi credem că această lucrare simplă, în fiecare zi supusă nu numai crucii, jertfei, dar supusă şi luminii, speranţei, noi credem că acestea transformă ceva în lumea noastră, în Biserica noastră şi în voi, în noi toţi” (ÎPS Ioan Robu, fragment din Omilia din 2 februarie 2011).


Din viața Arhidiecezei

Ploiești - Comemorarea episcopului martir dr. Anton Durcovici

A

cademia Teologică Anton Durcovici din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, împreună cu Parohia Romano-Catolică Ploiești, au organizat duminică, 2 februarie, în sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, un moment comemorativ dedicat Episcopului martir Anton Durcovici (1888-1951). În cadrul Sfintei Liturghii de la ora 11, la biserica Cristos Rege din Ploiești, părintele decan Iosif Imbrișcă, alături de părintele profesor dr. Emil Moraru, directorul Academiei Teologice Anton Durcovici, au prezentat credincioșilor câteva momente care au jalonat activitatea și viața plină de sfințenie și încununată prin martiriu a Episcopului de Iași și Administrator apostolic de București, dr. Anton Durcovici, ce va fi beatificat pe 17 mai 2014, la Iași. După cum se cunoaște, în vara anului 1896, Maria Durcovici, împreună cu cei doi fii ai săi, Francisc și Anton, s-au mutat de la Iași la Ploiești, oraș în care copilul Anton Durcovici va urma cursurile Școlii Parohiale Ploiești, condusă de parohul Julius Hering, în anii școlari 18961897, respectiv 1897-1898. În vara anului 1898, familia Durcovici s-a mutat la București, Anton Durcovici păstrând însă mereu în inima sa orașul Ploiești și generoasa comunitate parohială al cărei membru a fost timp de doi ani. Ori de câte ori a avut ocazia, Anton Durcovici a revenit cu bucurie și emoție în orașul

Mons. Anton Durcovici după consacrarea episcopală

copilăriei sale, așa cum avea să o facă și la 11 iunie 1943, la jubileul de 50 de ani al canonicului Julius Dwucet. Peste ani, Parohia Romano-Catolică Ploiești a dorit să aducă un omagiu uneia dintre figurile ilustre ale comunității locale, a Arhidiecezei Romano-Catolice de București și a Diecezei Romano-Catolice de Iași. Dr. Dănuț DOBOȘ

File de istorie

Episcopul Anton Durcovici La umbra sfântului Altar

N

ăscut la 17 Mai 1888, la Bad Deutsch-Altenburg (Austria), Anton Durcovici vine în România, în anul 1894, țară pe care nu o va mai părăsi, decât o singură dată, în perioada studiilor romane (1906-1911). Format și educat la umbra sfântului altar, în Seminarul Sfântul Duh din București, Episcopul Anton Durcovici și-a îndeplinit, ca preot al Arhidiecezei de București, cu mult zel și folos îndatoririle sale de mijlocitor pe lângă Dumnezeu, prin rugăciunile Bisericii, căreia i-a închinat toată viața sa, chemând astfel asupra Seminarului și a Arhidiecezei binecuvântarea îmbelșugată a Cerului. Prioritatea vieții sale a fost sufletul său, ducând o viață lăuntrică de rugăciune. Au urmat, în ordinea priorităților, Seminarul și Academia Teologică Sfântul Duh, celelalte funcții arhidiecezane, respectiv conducerea a numeroase asociații religioase, activitatea spirituală de la Catedrala Sfântul Iosif, activitatea de caritate cu săracii și bolnavii, pe ultimul plan fiind relațiile sociale, cum ar fi corespondența personală și vizitele. În anul 1948, se întoarce la Iași, ca episcop, scriind astfel cea mai frumoasă și plină de eroism pagină din istoria Diecezei moldave. Moare de foame, la Sighet, la data de 10 decembrie 1951, în captivitatea comunistă. Dr. Dănuţ DOBOŞ Actualitatea Creștină februarie 2014


Din viața Arhidiecezei

Hramul Mănăstirii Congregatio Jesu – Popești-Leordeni

Î

Hramul Mănăstirii Congregatio Jesu, Popești Leordeni

n ziua de sâmbătă, 25 ianuarie 2014, în capela surorilor din Congregatio Jesu, Popești-Leordeni, a avut loc o celebrare liturgică solemnă, cu ocazia sărbătorii hramului în cinstea fondatoarei Maria Ward, liturghie prezidată

de Nunțiul apostolic Francisco-Javier Lozano. Predica a fost ținută de ÎPS Ioan Robu Arhiepiscop de București. Înaltpreasfințitul, pornind de la testamentul Mariei Ward pentru surorile sale: „Vocația voastră să fie statornică, eficace și plină de iubire”, ne-a îndemnat pe toți să luăm în serios această moștenire, să o facem rodnică prin fidelitate și dăruire, reînnoind zilnic în fața Domnului chemarea și alegerea noastră ca persoane consacrate, ca preoți, ca soți sau părinți. În ciuda „intemperiilor” pe care le-a întâmpinat din partea Bisericii de atunci, a societății și a situaței politice, Maria Ward și-a urmat cu fidelitate chemarea primită de la Domnul, plină de încredere în bunătatea și în ajutorul lui Dumnezeu și în deplină ascultare față de Biserică. Domnul a făcut rodnică încrederea și fidelitatea ei. Astăzi, surorile Mariei Ward continuă să fie prezente și să facă mult bine în multe țări ale lumii și în Romania. Sr. Bianca PETRE CJ

Relicva Fericitului Vladimir Ghika la Cernavodă

Î

n perioada 17 – 19 ianuarie, parohia Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, din Cernavodă, a trăit trei zile de rugăciune, de bucurie, de adorare a Preasfântului Sacrament, de înălțare spirituală, de apropiere sufletească alături de Fericitul Vladimir Ghika, ajuns și în comunitatea noastră sub forma relicvei de la beatificare. Au fost trei zile în care i-am simțit prezența alături de noi și mijlocirea pentru rugăciunile noastre. Părintele Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare și canonizare, prezent între noi, ne-a ajutat să-l cunoaștem pe Monseniorul, să îndrăznim să-i cerem să ne ajute pe noi, dar mai ales pe cei aflați în suferință. Ne-a ajutat să înțelegem mai bine cine a fost Vladimir Ghika, cum a trăit, cum a murit în inchisoare și cum s-a manifestat puterea lui Dumnezeu prin glasul, mâinile, pașii lui. Sâmbătă, 18 ianuarie, alături de părintele Francisc, oaspeți ai comunității nostre au fost părintele Emil Moraru, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din București, și părintele Ioan Riba, director spiritual la Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif, din București, care, împreună cu părintele paroh, Laurențiu Ghența, au celebrat Sfânta Liturghie. Seara s-a încheiat cu adorație la Preasfântul Sacrament și rugăciuni adresate Fericitului Vladimir Ghika. Duminică, relicva a plecat din comunitatea noastră, dar Fericitul Vladimir Ghika a rămas în continuare printre noi. Mulțumim celor care, prin prezența în mijlocul nostru, ne-au făcut cunoscută personalitatea Monseniorului Actualitatea Creștină februarie 2014

Parohia Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, Cernavodă

Vladimir Ghika și au făcut posibile aceste zile de rugăciune. De acum, rugăciunile noastre se vor înălța și spre acest martir, prin care Dumnezeu își va revărsa harul său asupra noastră; nu vom înceta să-l invocăm în rugăciunile noastre pe Fericitul Vladimir Ghika. Claudia și Bruno MĂRCULESCU


Din viața Arhidiecezei

Rugăciune ecumenică la Catedrala Sfântul Iosif

O

Rugăciune ecumenică la Catedrala Sfântul Iosif

ctava Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor (18-25 ianuarie) a început pe 18 ianuarie, printr-o celebrare ecumenică la Catedrala RomanoCatolică Sf. Iosif. La această rugăciune, alături de ÎPS Ioan Robu, Nunțiul apostolic Mons. Francisco-Javier Lozano, PS Cornel Damian și PS Mihai Frățilă, au participat reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxă, Luterană (de limbă germană și maghiară), Reformată calvină, Anglicană și

Armenească. Alături de ierarhi și împreună cu ei, s-au rugat mulți credincioși de toate confesiunile, implorând de la Dumnezeu darul unității. Tema din acest an a Octavei de rugăciune a fost „Oare a fost Cristos împărţit?” (cf. 1Cor 1,1-17). Predica a fost rostită de reprezentantul Bisericii Anglicane, Rev. Jan Jansen. În cuvântul său de învățătură, acesta a spus: „Suntem reprezentanți ai unei diviziuni făcute de oameni pe pământ, dar în ciuda despărțirii noastre aparente, dacă ne recunoaștem în Cristos, aceasta ne face una cu el, fie că recunoaștem sau nu această realitate”. La sfârșitul celebrării, ÎPS Ioan Robu a adresat celor prezenți aceste cuvinte: „Ne adunăm, cerând darul unității. Nu o facem de formă. Credem în puterea rugăciunii. Credem că suntem în dialog cu Dumnezeu. Credem că suntem învăluiți de prezența lui Dumnezeu. Credem și rămânem uimiți în fața neputinței noastre de a fi uniți, de a face mai mult pentru unitate”. (arcb.ro)

Tulcea: Rugăciune pentru unitatea creștinilor

Î

n cadrul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, am avut bucuria ca împreună cu Pr. Marcel Lungeanu, parohul comunității romano-catolice din Tulcea, să fim invitați la Vecernia de rugăciune care a avut loc în Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Tulcea, în prezența Episcopului ortodox, Înaltpreasfinția Sa Visarion. Evenimentul a fost unul emoționant, pătruns de o atmosferă sacră de rugăciune și de cântări bisericești, iar frumusețea deosebită a constat în faptul că în fața lui Cristos Domnul, ortodocși și catolici ne-am prezentat așa cum suntem pentru a implora bunătatea și lumina dumnezeiască care să coboare pe pământ și să înlăture obstacolele ce ne împiedică să trăim în plină comuniune. În seara următoare, ne-am unit din nou în rugăciune împreună cu frații noștri ortodocși, de data aceasta în Biserica Romano-catolică „Sfântul Arhanghel Mihail”, cerând de la Cristos Domnul darul unității. Rugăciunea este singurul mijloc prin care diferitele confesiuni creștine putem avansa împreună pe drumul unității, pentru că rugăciunea înseamnă a privi împreună spre Cristos Domnul înviat și în această privire contemplativă acceptăm să ne lăsăm purificați și transformați de iubirea lui Dumnezeu. Multe sunt rănile și păcatele pe care istoria umană le-a acumulat și care au devenit ca un zid despărțitor între creștini. De aceea, creștinii singuri prin propriile lor forțe sunt conștienți că nu pot depăși obstacolele diviziunii

Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae”, Tulcea

decât dacă Dumnezeu intervine în inimile lor, decât dacă Dumnezeu coboară în această bunăvoință a oamenilor pentru a purta intențiile bune de unitate la realizare și la împlinire. Rugăciunea, ca deschidere a inimii, îi purifică pe creștini, înlătură orgoliile, topește zidul păcatului și aprinde caritatea unității. De aceea, Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor este un moment de har și de conștientizare pentru creștini că, în fața lumii indiferente și îndepărtate de Dumnezeu, Biserica trebuie să fie Una, așa cum Cristos Domnul este unul și așa cum este și dorința inimii lui Dumnezeu. Pr. Iosif TIBA Parohul comunității romano-catolice din Greci Actualitatea Creștină februarie 2014


Din viața Arhidiecezei

Ziua Culturii Naționale celebrată la Catedrala Sfântul Iosif

I

nstituită în 2010 și celebrată la 15 ianuarie, ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale a fost marcată pentru prima oară în acest an, la Catedrala Sfântul Iosif, prin două evenimente deosebite: organizarea în premieră a vizitării cu ghid a Catedralei, sub îndrumarea doamnei Tereza Sinigalia, cercetător și doctor în istoria artei, și un concert religios de excepție, susținut de maestrul Marcel-Octav Costea, organist și capelmaistru al Catedralei Sfântul Iosif, și de soliștii Ansamblului Musica Sacra al aceleiași Catedrale: sopranele Veronica Anușca și Georgiana Simonov, mezzo-soprana Andreia Petrea, tenorul Nicolae Simonov și basul Dominic Cristea. Catedrala Sf. Iosif, monument istoric, artistic și arhitectural înscris în patrimoniul național al României, a fost construită între 1873 și 1884, ca edificiu religios în care să se oglindească românitatea poporului nostru, într-o vreme în care România își pregătea drumul către independență. Așa cum a amintit dna Tereza Sinigalia în timpul vizitării ghidate, la care au participat circa 70 de persoane, pentru construirea Catedralei, Episcopul Ignazio Paoli (1818-1885)

a cutreierat Europa, apelând la generozitatea creștinilor și obținând concursul unor renumiți arhitecți, artiști și meșteri din străinătate și din țară. Catedrala Sf. Iosif este şi un spaţiu sacru, în care muzica a avut mereu un rol deosebit, lăcaşul de cult găzduind timp de mai bine de un secol, numeroase evenimente muzicale memorabile, la care şi-au adus concursul artişti de talie internațională. Pentru a marca contribuţia Catedralei Sf. Iosif la cultura muzicală a României, maestrul Marcel Costea şi soliştii Catedralei au oferit miercuri seara un regal muzical, propunând, într-o interpretare de excepţie, lucrări de Déodat de Séverac, Şerban Nichifor, Mihail Jora, Andrei Tănăsescu, Marcel Octav Costea, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel și Felix Mendelssohn-Bartholdy. La concert, a asistat și domnul Andrei Tănăsescu, compozitorul lucrării Cuvine-se cu-adevărat, care i-a felicitat pe artişti, şi în mod deosebit pe soprana Veronica Anușca, pentru excepţionala interpretare a lucrării sale. (Cristina GRIGORE, arcb.ro)

Inaugurarea Casei de primire Anna Maria Marletta

P

e 15 ianuarie, a avut loc inaugurarea și sfințirea casei de primire Ana Maria Marletta, din cartierul Fundeni, București, împreună cu capela din cadrul acestei case. Liturghia a fost prezidată de Preasfințitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, alături de care au concelebrat alți patru preoți. La eveniment au participat Paolo Ramonda, responsabil general al Asociației comunitare Papa Ioan al XXIII-lea, Giuseppe Amateis, responsabil al comunității din România, Domnul Mimmo, soțul Anei Maria Marletta, precum și sora și nepoții acesteia. „Această zi este o sărbătoare pentru noi, pentru că Isus va rămâne mereu cu noi, în această casă, prin prezența Sa sacramentală. Preasfântul Sacrament va rămâne permanent în tabernacolul din capelă. De asemenea, este și sărbătoarea predilecților lui Isus, cei săraci. Misiunea noastră este de a aduce celorlalți iubirea lui Dumnezeu, iubire pe care am simțit-o în viața noastră. […] Casa de primire Anna Maria Marletta face parte din Asociația comunitară Papa Ioan al XXIII-lea. Prin intermediul acestei asociații, oferim servicii de asistență socială persoanelor marginalizate sau vulnerabile, ce necesită temporar și / sau definitiv un mediu care să le asigure condițiile necesare pentru integrarea și reintegrarea socială. Această casă intenționează să re-creeze și să aducă la viață elementele de bază din familia naturală. Beneficiarii sunt persoane cu handicap, adulți în nevoie, fără adăpost”, a declarat Santo Strano, responsabilul acestei case. După Sfânta Liturghie, Santo Strano a adresat un cuvânt de Actualitatea Creștină februarie 2014

Inaugurarea Casei de primire Anna Maria Marletta

mulțumire: „Le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat în drumul nostru: Frații Misionari ai Carității, surorile Cinya, Pilar și Maria. De asemenea, îi mulțumesc Simonettei, cea cu care am împărțit lucruri bune și rele în această misiune din București. Le mulțumesc fraților mei din casă: George, Sorin, David, Romeo și Emil. Le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat. Ei ne-au făcut să simțim că facem parte dintr-o comunitate mai mare decât cea căreia îi aparținem, adică facem parte din Biserica lui Cristos”. Ana Maria Marletta făcea parte din comunitatea Asociației comunitare Papa Ioan al XXIII-lea. Era o persoană care îl avea pe Isus în centrul vieții sale și răspândea iubirea lui Dumnezeu celor din jurul ei. Era o mamă îngăduitoare, dar fermă în același timp. Era o persoană cu o spiritualitate profundă. A consemnat Valerian IȘTOC


Arta de a trăi

„Împreună cu El, voi mântuiţi lumea!”

Î

n fiecare dimineață, când ne trezim și ne reluăm activitățile cotidiene, totul se derulează cu un firesc care nu lasă loc la întrebări. Respirăm, mergem, vedem, auzim – totul ni se pare absolut normal. Dar dacă într-o zi simțim că ceva nu este în regulă cu noi, că avem o durere sau că nu ne mai putem mișca așa cum făceam de obicei, ne gândim imediat că avem o problemă de sănătate. Așa se întâmplă de cele mai multe ori: când omul are un bun, face abstracție de el, se comportă ca și cum i s-ar cuveni dintotdeauna și pentru totdeauna. Doar atunci când pierde acel bun, își dă seama de valoarea a ceea ce avea. Când suntem sănătoși, nu conștientizăm ce bun prețios ne-a fost dăruit. Doar când începem să „scârțâim” puțin, ne dăm seama că sănătatea este un mare dar, îndrăznim să ne gândim că acest dar ar trebui reînnoit și considerăm că a sosit momentul să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea și sănătate. Dacă unii dintre noi ne confruntăm cu suferințe trecătoare, de multe ori luate poate prea în tragic, există, din nefericire, oameni pentru care boala este un mod de viață. Există oameni care se identifică cu suferința. Aceste două realități - boala şi suferința - au marcat mereu existența omului. „Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea” (Catehismul Bisericii Catolice, 1500). Ținând cont de această realitate, Fericitul Ioan Paul al IIlea instituia, în 1992, Ziua Mondială a Bolnavului, care aduce în atenţia tuturor boala și omul afectat de boală. El însuși a fost, în ultima perioadă a vieții sale, imaginea vie a omului suferind, care a încercat să ducă la capăt lucrarea ce i-a fost încredințată! Să ne amintim ziua de 27 martie 2005 – Solemnitatea Paștelui -, când suferința i se putea citi pe chipul deformat de durere, atunci când trebuia să vestească Învierea lui Cristos și să împartă pelerinilor aflați în Piața Sfântul Petru, binecuvântarea Urbi et Orbi. Era total neajutorat, copleșit de boală și de suferință! Papa a reușit totuși să binecuvânteze mulțimea cu mâna sa, dar

nu a reușit să vorbească. Cardinalul Angelo Sodano a citit atunci mesajul, ultimul mesaj al Papei Ioan Paul al II-lea către Oraș și către Lume. Dar scopul instituirii Zilei Mondiale a Bolnavului nu a fost acela de a adânci neliniștea omului în fața suferinței sau de a întipări și mai bine în inimile oamenilor realitatea tristă și dureroasă a bolii. Nu! Pontiful dorea să îndemne la rugăciune pentru cei bolnavi, la solidaritate cu cei bolnavi și la grijă deosebită față de cei aflați în suferință. În scrisoarea prin care anunţa instituirea unei zile dedicate bolnavilor, Fericitul Ioan Paul al II-lea spunea: „Ziua Mondială a Bolnavului să fie un moment forte de rugăciune, de împărtăşire, de oferire a suferinţei pentru binele Bisericii şi de a-i invita pe toţi să recunoască în chipul fraţilor infirmi, sfântul chip al lui Cristos, care suferind, murind şi înviind, a înfăptuit mântuirea omenirii”. Celebrarea anuală a acestei zile are scopul de a sensibiliza poporul lui Dumnezeu, diferitele instituţii sanitare catolice, societatea civilă, cu privire la necesitatea de a asigura o bună asistenţă celor bolnavi; de a-i ajuta să valorizeze suferinţa pe plan uman, dar mai ales pe plan supranatural; de a implica în mod particular diecezele, comunităţile creştine, persoanele consacrate în pastoraţia sanitară; de a favoriza angajamentul întotdeauna preţios al voluntariatului; de a aminti importanţa formării spirituale şi morale a operatorilor sanitari şi, în cele din urmă, de a face să fie înţeleasă mai bine importanţa asistenţei religioase a bolnavilor, din partea preoţilor. Ziua Mondială a Bolnavului a fost instituită la 13 mai 1992, cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a aparițiilor de la Fatima (13 mai 1917) şi la 11 ani de la tentativa de asasinat, în Piaţa Sfântul Petru din Roma, a cărui victimă fusese chiar Ioan Paul al II-lea. Pentru celebrarea Zilei Bolnavului, a fost aleasă data de 11 februarie, în memoria Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, tocmai pentru legătura care există între „Tămăduitoarea bolnavilor”, sanctuarul marian de la Lourdes şi suferinţa umană, dar poate și pentru că pe 11 februarie 1984, fusese proclamată Salvifici doloris, Scrisoare Apostolică dedicată valorii suferinţei umane. Temele care au însoțit Ziua Mondială a Bolnavului de-a lungul anilor au subliniat diferite realități din viața Bisericii Universale, au prezentat diferite atitudini pe care omenirea trebuie să le aibă în fața bolii și a celor suferinzi: „A contempla faţa lui Isus, divinul samaritean” (2000); „Noua evanghelizare şi demnitatea omului suferind” (2001); „Eu am venit pentru ca să aveţi viaţă şi să o aveţi din plin” (2002); „Cristos, speranţă pentru Africa” (2004); „Euharistia, Lourdes şi îngrijirea pastorală a bolnavilor” (2008); „Biserica, în lumea sănătăţii, tutelează viaţa umană” (2010); „Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (2011); „Mergi şi fă şi tu la fel” (2013). De ce o Zi Mondială a Bolnavului? Poate că nu ar avea Actualitatea Creștină februarie 2014


Arta de a trăi sens o Zi pe an dedicată bolnavilor, dacă aceasta nu ar deveni instrument și ocazie de a revigora atenția tuturor - a Bisericii, a societății, a instituțiilor abilitate, a fiecărei persoane în parte - față de cei care suferă, dar și față de cei care îi îngrijesc pe cei aflați în suferință. Poate că nu ar avea sens o Zi pe an dedicată bolnavilor, dacă aceasta nu ar face apel către toți oamenii de bunăvoință să se aplece cu iubire și tandrețe către realitatea suferinței, pentru a aduce un plus de alinare atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual, celor aflați în suferință. Acest apel este o provocare pentru omenirea întreagă, marcată de limitările condiției muritoare. Poate că nu ar avea sens o Zi pe an dedicată bolnavilor, dacă aceasta nu ar deveni o ocazie care să-i motiveze pe cei care suferă să trăiască fiecare zi în comuniune cu Cristos, dând astfel valoare suferinței lor. Atunci când cineva se confruntă cu boala și mai ales atunci când medicina nu mai poate face nimic, este salutară întoarcerea la Evanghelie,

pentru a da sens suferinței. „Voi nu sunteţi nici abandonaţi, nici inutili: voi sunteţi chemaţi de Cristos, voi sunteţi imaginea sa transparentă, sunteți o comoară de mare preț. Iar dacă suferința voastră este unită cu jertfa lui Cristos, capătă o valoare și mai mare. Voi toţi care simţiţi mai apăsătoare povara crucii, voi care plângeţi, voi necunoscuţii în durere, recăpătaţi curaj! Voi sunteţi preferaţii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia speranţei, a fericirii şi a vieţii; sunteţi fraţii lui Cristos suferind; şi, împreună cu El, dacă vreţi asta, voi mântuiţi lumea!” (Mesajul adresat celor săraci, celor bolnavi şi tuturor celor care suferă, de către părinţii conciliari, la sfârşitul Conciliului Vatican II). Și poate că tocmai în aceste cuvinte este cuprins sensul profund și scopul spiritual al Zilei Mondiale a Bolnavului. Cristina ȘOICAN

„Înlăuntrul suferinţei noastre este cea a lui Isus, care poartă împreună cu noi povara ei şi îi revelează sensul”

C

u ocazia celei de-a XXII-a Zile Mondiale a Bolnavului, care are ca temă, anul acesta, Credinţă şi caritate: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1In 3,16), mă adresez în mod deosebit persoanelor bolnave şi tuturor celor care le acordă asistenţă şi îngrijire. Biserica recunoaşte în voi, dragi bolnavi, o prezenţă specială a lui Cristos suferind. Așa este: alături, ba chiar înlăuntrul suferinţei noastre, este cea a lui Isus, care poartă împreună cu noi povara ei şi îi revelează sensul. Când Fiul lui Dumnezeu s-a urcat pe cruce, a distrus singurătatea suferinţei şi i-a luminat întunericul. Suntem puşi, în acest fel, în faţa misterului iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, care revarsă în noi speranţă şi curaj: speranţă, pentru că în planul lui Dumnezeu, chiar şi noaptea durerii se deschide la lumina pascală; şi curaj, pentru a înfrunta orice adversitate în compania lui, uniţi cu el. [...] În virtutea Botezului şi a Mirului, suntem chemaţi să ne conformăm cu Cristos, Samariteanul Milostiv al tuturor celor suferinzi. „În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi, trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi” (1In 3,16). Când ne apropiem cu tandreţe de cei care au nevoie de îngrijiri, purtăm speranţa şi zâmbetul lui Dumnezeu în contradicţiile lumii. Când dăruirea generoasă faţă de ceilalţi devine stilul acţiunilor noastre, facem spaţiu Inimii lui Cristos şi suntem încălziţi de ea, oferind astfel contribuţia noastră la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru a creşte în tandreţe, în caritatea respectuoasă şi delicată, noi avem un model creştin spre care să ne îndreptăm privirea cu siguranţă. Este Mama lui Isus şi Mama noastră, atentă la glasul lui Dumnezeu şi la necesităţile şi dificultăţile fiilor săi. Maria, determinată de milostivirea divină care se face trup în ea, uită de ea însăşi şi porneşte la drum în grabă, din Galileea în Iudeea, pentru a o întâlni Actualitatea Creștină februarie 2014

şi a o ajuta pe verişoara Elisabeta; mijloceşte la Fiul său, la nunta din Cana, când vede că s-a terminat vinul pentru sărbătoare; poartă în inima sa, de-a lungul pelerinajului vieţii, cuvintele bătrânului Simeon, care îi prevestesc o sabie ce-i va străpunge sufletul şi cu tărie, rămâne la picioarele Crucii lui Isus. Ea ştie cum se parcurge acest drum şi pentru aceasta este Mama tuturor celor bolnavi şi suferinzi. Putem recurge încrezători la ea, cu devoţiune filială, fiind siguri că ne va asista, ne va susţine şi nu ne va părăsi. Este Mama Răstignitului Înviat: rămâne alături de crucile noastre şi ne însoţeşte pe drumul spre învierea şi viaţa deplină. [...] Încredinţez această a XXII-a Zi Mondială a Bolnavului mijlocirii Mariei, pentru ca ea să ajute persoanele bolnave să trăiască propria suferinţă în comuniune cu Isus Cristos şi să-i susţină pe cei care se îngrijesc de ele. Tuturor, bolnavi, lucrători sanitari şi voluntari, le împart din inimă Binecuvântarea Apostolică. (din Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a XXII-a Zi Mondială a Bolnavului 2014)


La umbra Cupolei

Cu gust natural şi fără îndulcitori:

Viaţa, prin ochii irlandezului

MICHAEL GANNON

V

iaţa poate fi dificilă uneori. Câteodată, „ lucrurile merg rău şi sunt dezamăgit. Cred că în astfel de situaţii, este foarte important săţi aminteşti clipele frumoase şi să aştepţi ca momentele dificile să treacă”. Rareori am citit o descriere atât de limpede şi de înţeleaptă, iar cartea din care am extras aceste rânduri se numeşte „Straight Up – No Sugar” (Natural - Fără zahăr). Nu, nu este o carte cu sfaturi ale medicului, în care să fie încurajată alimentaţia naturistă sau în care să se vorbească despre efectele negative ale zahărului în alimentaţie. Nici vorbă. Autorul cărţii, Michael Gannon, un irlandez de 33 de ani, îşi istoriseşte viaţa aşa cum a simţit-o şi a trăit-o, fără arome sau îndulcitori artificiali. De altfel, citindu-i cartea, îţi dai seama că extraordinarul vieţii lui Michael constă în faptul că a gustat fiecare moment din viaţă şi s-a bucurat de fiecare persoană din jur, membri ai familiei sau prieteni, aşa cum ai gusta şi te-ai bucura de nectarul natural al unui fruct căruia nu-i lipseşte nici acel amărui, fără de care n-am şti probabil să apreciem cum se cuvine dulceaţa sa naturală. Am citit cartea lui Michael dintr-o răsuflare, cu nerăbdarea cu care-mi făceam temele pe vremea primilor ani de şcoală. Cu o mică-mare diferenţă, însă: temele le făceam pentru că voiam să scap de ele, în vreme ce febrilitatea cu care am citit cartea Natural - Fără zahăr a venit cu fiecare rând parcurs, cu fiecare pagină în care Michael îşi dezvăluie existenţa cu o simplitate, o sinceritate şi o naturaleţe demne de urmat, mai ales de jurnalişti şi reporteri. De ce-i amestec pe jurnalişti şi pe reporteri? Pentru că autorul despre care vă vorbesc are, de asemenea, experienţă de teatru, televiziune, dans, muzică, scris, iar în prezent urmează o perioadă de practică la Radio Vatican, sub îndrumarea jurnalistului Sean Patrick Lovett, responsabilul redacţiei în limba engleză. Pentru mine, partea cea mai frumoasă a cărţii este cea în care Michael vorbeşte despre familia lui, descriind pe fiecare în parte – bunicii materni şi paterni, unchii şi mătuşile, verişorii, părinţii, fratele, sora, învăţătoarea care-i spunea „Ai un computer în cap, foloseşte-l!” – scoţând la

Michael Gannon

iveală ceea ce-i caracterizează, descriind pe fiecare cu acele daruri şi talente care i-au făcut să fie unici şi de neuitat pentru el şi pentru restul lumii. „Familia este importantă pentru mine în toate sensurile. Ai mei mi-au dat tot sprijinul şi ajutorul necesar. Sunt atât de speciali. Mi-au dat ceva ce nu credeam că am – convingerea că am talent şi capacitate”, scrie Michael în cartea sa. Plină de fotografii care întăresc afirmaţiile autorului, cartea Natural - Fără zahăr este o invitaţie la o existenţă autentică, un îndemn la a te arunca în joc cu seriozitate, cu efort, cu dorinţa de a reuşi, dar fără să stai prea mult pe gânduri, tot uitându-te la cărţile care-ţi lipsesc, ci transformând în aşi cărţile pe care le ai deja în mână. Ah, uitam un amănunt care, oricum, este lipsit de semnificaţie. Michael Gannon s-a născut cu sindromul Down. Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI Actualitatea Creștină februarie 2014


Semnificații teologice

Înțelesul teologic al bolii și suferinței

P

entru că, în fiecare an, la 11 februarie se sărbătorește, în Biserică, Ziua Bolnavului, vom încerca acum să ne gândim la sensul bolii și suferinței într-un context teologic. Catehismul Bisericii Catolice, în articolul despre Sacramentul Ungerii Bolnavilor, observă că „boala și suferința s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viața omului. Prin boală, omul face experiența propriei neputințe, a limitelor și a condiției sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea“ (nr. 1500). Boala și suferința pot pune la încercare chiar credința oamenilor. Cei care lucrează cu bolnavii sau au suferinzi în familie aud uneori cum aceștia se întreabă ce rău au făcut ca să merite situația în care se află. Răspunsul care li se dă de obicei, și anume să-și unească suferințele cu cele ale lui Cristos, în sine este corect, dar de obicei nu-i convinge, probabil fiindcă vine din partea unora „de pe margine“, care nu le cunosc starea din interior; cei care privesc de pe margine sunt percepuți ca niște „chibiți“ de către cei care experimentează drama suferinței pe propria piele. Întrebarea celor care încearcă să vadă o legătură între răul făcut de ei și soarta meritată este, într-un fel, îndreptățită, deoarece, potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și a Bisericii, boala, suferința și moartea omului sunt consecințe ale păcatului. În unele cazuri, acest lucru este evident: răul făcut altcuiva îi provoacă acestuia din urmă suferință sau moarte, deci păcatul unui om duce la soarta rea a altuia. De asemenea, un viciu se poate întoarce asupra celui atins de el, șubrezindu-i sănătatea sau grăbindu-i moartea; așadar, păcatul poate avea și consecințe fizice asupra celui care-l săvârșește. De multe ori, însă, această legătură nu este deloc evidentă: este cazul unor oameni desăvârșiți în toate — cinstiți, harnici, ordonați, credincioși, respectați de ceilalți etc. — care, la un moment dat, sunt atinși de suferințe grele sau de boli incurabile. Sfânta Scriptură ne dă, în acest sens, exemplul dreptului Iob sau al orbului din naștere din Evanghelie, despre care Isus spunea că nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci este orb „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Și în astfel de cazuri se păstrează însă legătura dintre suferință și păcat, mai precis păcatul strămoșesc. Din cauza acestuia, care a trecut la toți urmașii lui Adam, în lume a intrat boala, suferința și moartea. Este firesc, de aceea, că Mântuitorul Isus Cristos, care a venit să-i răscumpere pe oameni de păcat, a acordat atât de mult timp vindecării bolnavilor. Dacă există o legătură între păcat și suferință, atunci și invers, răscumpărarea de păcat are legătură cu vindecarea de suferință: în cei bolnavi se arată lucrarea lui Dumnezeu prin Isus Cristos, care vindecă atât păcatul, cât și suferința. Dacă acceptăm însă că, din cauza păcatului strămoșesc există moartea și suferința printre oameni, ne putem Actualitatea Creștină februarie 2014

întreba însă atunci de ce mor sau se îmbolnăvesc plantele și animalele. Acestora nu li se poate imputa vreo vină morală și totuși au aceeași soartă ca și omul. Dacă presupunem că, din cauza păcatului omului, întregul cosmos a fost atins de urmările răului făcut, ne putem întreba, mai departe, cum ar fi arătat lumea în cazul în care omul n-ar fi păcătuit, iar toate viețuitoarele ar fi trăit fără sfârșit: pământul nu s-ar fi umplut oare în scurt timp de plante, animale și oameni, care, până la urmă, s-ar fi sufocat reciproc? De-a lungul timpului, teologii au încercat să explice aceste lucruri. De pildă, a existat teoria potrivit căreia Adam și Eva ar fi murit oricum, chiar și dacă n-ar fi păcătuit; doar că moartea n-ar mai fi fost o suferință, ci o trecere lină în lumea de dincolo, de felul „adormirii“ Maicii Domnului, așa cum explică o parte dintre mariologi sfârșitul vieții pământești al Fecioarei Maria (în timp ce, după cum știm, alții consideră că n-a murit deloc, ci a fost ridicată la cer fiind în viață). Sfântul Augustin a explicat cel mai bine „nemurirea“ omului din paradis, înainte de păcat: nu era vorba de o viață într-un trup înviat, care nu mai poate muri (așa cum se va întâmpla la învierea finală a morților), ci doar de posibilitatea de a nu muri și de a trece la starea glorioasă după încercarea la care a fost supus. Această posibilitate nu schimbă natura omului, care rămâne un muritor; așadar, omul, în paradis, era „nemuritor“ doar în sensul că i s-a dat posibilitatea de a nu mai muri. Este corect să spunem deci că „putea să nu moară“, dar nu este corect să spunem că „nu putea muri“. Wilhelm TAUWINKL


Actualitatea Creștină retrospectivă

Mijloacele de comunicare socială, bine întrebuinţate, contribuie la destinderea şi îmbogăţirea sufletelor

D

intre minunatele descoperiri ale tehnicii pe care geniul uman le-a extras, mai ales în zilele noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, din lucrurile create, Biserica le primeşte şi le urmăreşte cu o solicitudine deosebită pe acelea care privesc mai direct sufletul omenesc şi au deschis căi noi de a comunica mai uşor ştiri, idei şi orientări de tot felul. Iar dintre aceste descoperiri se evidenţiază mijloacele care, prin natura lor, pot atinge şi influenţa nu numai indivizi izolaţi, ci mulţimi întregi şi toată societatea umană, cum ar fi presa, cinematograful, radioul, televiziunea şi altele de acest fel, care pot fi numite, aşadar, pe drept „mijloace de comunicare socială”. Sfânta Maică Biserica ştie că aceste mijloace, bine întrebuinţate, oferă neamului omenesc avantaje mari, întrucât contribuie mult la destinderea şi îmbogăţirea

sufletelor şi la răspândirea şi întărirea împărăţiei lui Dumnezeu. [...] În primul rând trebuie încurajate, în general, publicaţiile oneste. Iar pentru a-i hrăni pe deplin pe cititorii cu spirit creştin, se va crea şi se va răspândi o presă specific catolică. Aceasta, editată şi dependentă fie direct de autoritatea bisericească, fie de persoane catolice, să urmărească în mod deschis formarea, întărirea şi promovarea unei opinii publice conforme cu dreptul natural şi cu doctrina şi morala catolică şi să difuzeze şi să explice corect faptele care privesc viaţa Bisericii. Credincioşii să fie conştientizaţi de necesitatea de a citi şi răspândi presa catolică în scopul formării unei judecăţi creştine asupra tuturor evenimentelor. (Inter mirifica, 1; 14) Actualitatea Creștină februarie 2014


Dosar

Redăm editorialul primului număr al Curierului catolic / Actualitatea creştină, din ianuarie 1990.

Nu vă temeţi de speranţă

F

iind profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, m-a pus gândul să schiţez regulamente-program de publicare a două reviste cu circuit închis: una pentru seminariştii şi studenţii teologi, alta numai pentru preoţi. Revista pentru preoţi nu a apărut până astăzi; cea destinată seminariştilor şi teologilor, după trei sau patru numere s-a văzut legată pachete-n sfoară şi pusă cu chirie la fondul de carte interzisă. Ce se-ntâmplase? O inspecţie ne-a găsit în „neregulă” şi ne-a dat indicaţia „sfoară”. Şi sfoara poate lega şi drumurile; revista se chema Drumuri deschise. Mai zilele trecute, am auzit şi am văzut că la Iaşi, studenţii noştri au regăsit drumurile deschise - ca de altfel toţi cei ce respiră-n România – şi au reluat firul unui vis neîmplinit. Le dau binecuvântare şi le doresc din inimă succes; iar Domnul să ducă la desăvârşire ce a-nceput în noi, în multe feluri. Şi ce va purta CURIERUL CATOLIC? Semnele de prezenţă; chemări, mărturisiri de credinţă şi ştiri de-aici şi de pretutindeni. „Te rugăm, Doamne, să deschizi mereu drumurile acestui Curier şi să-l ajuţi să-şi împlinească vocaţia!” De peste 50 de ani, Biserica noastră Romano-Catolică nu a mai publicat nici un ziar, nici revistă. Dar, slavă Domnului, a putut să-şi cânte, plângând şi gemând, în şoaptă şi cuvânt deschis, deşi păzit, Crezul primit spre a fi răspândit. Dovadă sunt credincioşii noştri care, purtând cu noi în spate crucile fricii, s-au întâlnit încă de mult cu crucile curajului, formând cortegiul învierii. Pe prăpastia de moarte, rănit şi pironit de lemnul ruşinii, poporul nostru a intonat imnul învierii. Şi au căzut la pământ călăii. Şi am căutat în carte: „Unde este, moarte, biruinţa ta?” Iar Cartea ne-a răspuns strămutându-ne pe alte tărâmuri: şi „adevărul vă va elibera”. Adevărul ne-a eliberat. Adevărul întrupat în nevinovăţia copiilor şi a tinerilor martiri căzuţi în pământ ca seminţe promiţătoare de taină tuturor spre împărtăşire: nevinovăţia este răscumpărătoare; cei slabi şi neînarmaţi aduc har peste noi, prin căderea de pe tronuri a celor puternici. Calea de viaţă ne este deschisă de cei pe care n-am ştiut poate să-i vedem în jurul Celui care într-un veşnic „azi” spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Este strâmtă, dureroasă calea ce prin adevăr duce la viaţă. „Ajută-ne, Doamne, să batem calea adevărului spre viaţă, prin timp, netrecătoare”. Actualitatea Creștină februarie 2014

Cu speranţă, Curierul catolic căutând împlinirea vocaţiei sale pe calea adevărului vieţii şi ştiind cuvântul sfânt, îndrăznim să spunem: „Bucură-te cruce, unică speranţă”. Apropiindu-mă cu sfială şi atingând funcţia profetică pe care o are Biserica prin slujitorii săi, mă las furat să spun: vor veni încercări, vor fi cutremure şi semne mari; şi îmi amintesc de izvorul încrederii: „Nu vă temeţi!”. Nu vă temeţi de speranţă, de încredere, de iubirea generoasă: ele ne fac să fim fără a avea, să căutăm fără a vedea, să batem fără a aştepta răspuns imediat. Nu suntem singuri, ci însoţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în înţelepciune. „Cereţi şi vi se va da; bateţi şi vi se va deschide; căutaţi şi veţi afla”. Curierul catolic, de azi începând, cere, bate, caută spre inimile şi minţile tuturor, care zilnic vor să descopere drumuri deschise spre împlinire umană şi creştină. Sufleteşte pus de evenimente între lumină şi umbră, implorând fericire pentru cei morţi ca noi să fim cu demnitate vii, doresc Curierului catolic drum bun, fără indicatoare „spre sfoară”, fără opriri lipsite de temei. Dumnezeu să-i călăuzească paşii paginilor spre Calea ce cântă Adevărul şi Viaţa. Episcop Dr. Ioan Robu Administrator Apostolic de Bucureşti Post Scriptum Îi plângem, Doamne, pe cei morţi, pe cei ce au strigat sau au căutat să strige în lumina zile. Dar, te rugăm, învaţăne să ne-mbrăcăm în doliu pentru cei ce-n întunericul natural al sânului matern, fără a putea să strige, sunt jertfiţi pe piatră de „altar” păgân, de necunoaştere şi de mizerie.


Dosar

Căsătoria, comunitate de iubire

F

amilia de astăzi este, în mod evident, diferită de cea a bunicilor noștri. Romane, filme, teatru, emisiuni de televiziune aduc în prim plan modelul unei familii rupte de cea clasică. Numeroase căsnicii traversează o criză evidentă: cea afectivă, criza unității marcată prin divorț afectiv sau real, precum și alte tipuri de criză: cea a fecundității (prin devalorizarea, trivializarea sensului fecundității care este cel al dăruirii); iar în la treilea rând, criza sacramentală ce se manifestă prin existența din ce în ce mai frecvent a căsătoriilor „libere”, temporare. Ce putem face pentru a salva această valoare socială și religioasă? Iată o întrebare la care vă invit să răspundeți gândindu-vă la aspectele pe care le observați în privința schimbărilor ce s-au petrecut în viața matrimonială, din punct de vedere al obișnuințelor, al modului de viață, al practicii morale și religioase. Să vă gândiți, de asemenea, care ar fi valorile ce ar salva familia amenințată de pericole. Pe de altă parte, observăm existența unor familii în care funcționează adevăratele valori: respectul persoanei, libertatea bazată pe dialog, încredere reciprocă, spirit de sacrificiu, deschiderea spre pluralitate (ideologică, politică, profesională), spiritualitate împărtășită. De mare importanță este climatul de iubire în care trebuie să fie crescuți copiii, sentimentul responsabilității pe care aceștia îl deprind observându-l ca pe o realitate în atitudinea părinților. Aș clasifica, în cele ce urmează, atitudinile clasice necesare într-o căsnicie: -  atitudinea senină, opusă situațiilor de conflict; - perspectiva globală, opusă abordărilor parțiale, unilaterale; -  abordarea pozitivă și nu negativistă a soluțiilor aduse de membrii familiei, într-o viziune de ansamblu; -  climat de studiu, reflecție, dialog, pornind de la faptul că noi singuri nu putem rezolva toate problemele; -  înțelegere, încredere, optimism. Puține realități umane au atâta forță și profunzime ca IUBIREA: iubirea mamei, iubirea tinerilor, iubirea mistică, ce tinde spre unire cu dumnezeirea. Iubirea este dezinteresată, este dăruire! Să ne gândim la capitolul 13 din Evanghelia după Sfântul Ioan: Isus spală picioarele ucenicilor săi la Cina cea de taină. „V-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (In 13, 15). Inima unei căsnicii este o flacără de iubire: iubirea frumoasă care se descoperă și se responsabilizează în timpul logodnei. Fără o inimă de iubire, căsătoria nu ar avea har; intimitatea sexuală ar fi doar uzanța unui drept, iar soții nu s-ar purta unii cu alții ca persoane cu nume proprii; fecunditatea ar fi reproducere mecanică; educarea copiilor - o instituție de simplă transmitere a unor norme și cunoștințe; în sfârșit, fără flacăra iubirii, căminul conjugal s-ar transforma într-un simplu hotel.

Când strălucește flacăra iubirii, căminul conjugal este locul perfect pentru bărbat și femeie. Dar a ajunge la o autentică comunitate de iubire este lucru greu. Pentru aceasta este nevoie de atingerea unui echilibru, a unei maturități din partea soților. Am putea spune că acest proces de maturizare traversează trei etape: -  mai întâi, cea a copilăriei, în care „ce e al meu e al meu, iar ce-i al tău e tot al meu”; -  apoi, etapa tinereții: fiecare pentru sine; -  etapa adultă: a trăi pentru celălalt, dar prin efortul propriu. Se folosesc în această fază pronumele „noi”, „al nostru”, iar trăirea se aseamănă cu fluidul ce suie în vasele comunicante. Suportul esențial pentru o căsnicie este cel spiritual întrucât practica religioasă ajută căsnicia și Dumnezeu este prezent în căminul conjugal. De aceea este foarte frumoasă imaginea familiei care se roagă împreună. Desigur, iubirea nu este un lucru ușor și își are propriile exigențe: transparență reciprocă (sinceritate absolută, pe toate planurile); descoperire reciprocă (în profunzime, permanentă); întâlnire reciprocă (de intimitate, profundă); respectul persoanei (a iubi în regim de libertate); dăruire reciprocă (permanentă, totală, fără să existe o filosofie a calculului). Iar pentru a încheia această meditație vă invit să mai deschideți încă o dată Cartea Sfântă și să citiți acel unic Imn al Iubirii din Prima Scrisoare a Sfântului Apostol Paul către Corinteni, capitolul 13, versetele de la 1 la 8. Pr. Cristóbal Roa, S.J. (Actualitatea Creștină, nr. 4/1996) Actualitatea Creștină februarie 2014


Dosar

Episcopul de Iași, Anton Durcovici, așa cum l-am cunoscut

S

ă vorbești despre un munte, să încerci să-l descrii și să-i pătrunzi tainele este imposibil. Să vorbești despre Episcopul Anton Durcovici, să-l cunoști și să-i pătrunzi tainele inimii e tot atât de imposibil. L-am cunoscut din copilărie și m-am despărțit de el cu trei zile înainte de hirotonirea mea ca preot, când a plecat din sufrageria seminariștilor spre Parohia Popești Leordeni. Pe drum a fost arestat și apoi a murit în închisoarea de la Sighet. Consider că e inexact să spun că l-am cunoscut, căci pe asemenea om îl vezi, îl recunoști dintre mai mulți, dar numai Dumnezeu poate să pătrundă tainele sufletului. Unii se fereau, se speriau de el; aveau impresia că îi pătrundea cu privirea; le era teamă de ochii lui, de parcă le sfredelea inima. Pentru prima oară l-am văzut la vârsta de nouă ani. Aveam respect; era mai mare, era preot, dar privirea lui nu mă speria. Îl căutam mereu și aveam impresia că îmi făcea bine când mă privea; și cunoștea gândurile mele de copil ștrengar. După ce în anul 1934 făcusem Prima Împărtășanie și primisem Sfântul Mir, prin intermediul instrumentului lui Dumnezeu, Monsenior Durcovici (pregătirea catehetică o făcusem cu Iosif Gonciu, pe atunci diacon), viața mea ia o turnură providențială: am fost primit la școala Sfântul Iosif, la clasa lui Bruder Augustin, un alt instrument al Providenței. Elevii școlii catolice Sfântul Iosif se spovedeau sâmbăta după-amiaza. Erau mai mulți preoți la confesional. Monseniorul Durcovici avea confesionalul lângă statuia Sfântului Anton, în Catedrală. Era interesant că mulți copii așteptau la rând pentru a se spovedi la dumnealui. Teologul, filosoful și profesorul de facultate putea să se coboare la nivelul nostru, să ne înțeleagă, să ne corijeze, să nu ne certe, căci altfel am fi fugit la un alt confesional. La „Părintele”, cum îi spuneam noi, copiii, găseam un tată sufletesc inegalabil și providențial, pus la dispoziția ștrengarilor care nu știau de viitorul ce le stătea în față, în lume și în Biserică. Dar revenind la șirul vieții mele, trebuie să recunosc că Monseniorul a avut o deosebită grijă față de mine, interesându-se mereu de rezultatele mele la învățătură și purtare. Îmi cerea mereu carnetul de note la sfârșitul trimestrului și de fiecare dată îmi spunea aceste cuvinte: „Dacă înveți bine și ești cuminte, după ce termini clasa a IV-a, te iau la Seminar”. Poate aceste cuvinte mi-au deschis sufletul la harul chemării de preot. Nu am fost singurul, căci am avut alături încă șase colegi de clasă. Anul acela, 1937, a fost o recoltă bogată; și toți am fost elevii lui Bruder Augustin. Dacă până la intrarea mea în Seminar îl priveam pe Monseniorul Durcovici de la distanță și doar din când în când, acum îl vedeam zilnic. Locuia alături de școală, la etajul al II-lea al Arhipiescopiei, împreună cu seminariștii. Actualitatea Creștină februarie 2014

De dimineață venea în dormitor, aprindea lumina, bătea din palme și începea Te Deum. Ne avânta să mergem repede la spălător, să ne spălăm cu apă rece până la brâu și după 15 minute să fim în capelă la rugăciune, meditație și Sfânta Liturghie. Îl vedeam zilnic la celebrarea Euharistiei. Celebra totdeauna mai recules decât ceilalți. Ochii îi erau plecați, gesturile măsurate, iar cuvintele erau rostite cu demnitate și bine articulate. Aceste imagini au rămas pentru noi, seminariștii, viitorii preoți, ca un model de neuitat. Om al rugăciunii, era dimineața în capelă cu mult înainte de a veni la noi în dormitor, iar seara, după ce stingea lumina, mergea din nou la rugăciune, unde rămânea o jumătate de oră, o oră sau mai mult, într-o profundă comuniune cu Dumnezeu. În fiecare lună făcea cu noi o zi de reculegere, iar meditațiile erau expresie a trăirii sale interioare. Cei 11 ani de Seminar, timp în care ne-a fost rector, au fost ani grei; a izbucnit al Doilea Război Mondial și mulți au plecat cu familiile lor în Germania; alții au renunțat la chemarea lor, furați de entuziasmul naționalist sau de ambiții diverse. Dintr-o clasă de 8 filosofi a rămas doar unul: părintele Xaveriu Haider. Monseniorul Durcovici era copleșit de durere văzând cum harul lui Dumnezeu nu era apreciat, iar Biserica rămâne fără preoți. [...] Monseniorului Durcovici i se propune scaunul episcopal de Iași. Între noi, teologii, se vorbea că i se mai propusese de două ori scaunul episcopal, dar a refuzat mereu. De această dată acceptă fără ezitare, în plin foc comunist, cu perspectiva sigură a persecuției. Noi, studenții teologi, eram grupa pe care dumnealui o primise în anul I de Seminar și mai aveam un an până ajungeam la preoție. Despărțirea a fost foarte dureroasă. La 5 aprilie 1948 este consacrat Episcop de Iași în Catedrala Sfântul Iosif, din București. Imediat după aceea l-am ajutat la împachetatul bagajelor. Prin mâna noastră au trecut toate lucrurile dumnealui. Nimic valoros, nimic elegant sau modern. Câteva lucruri de îmbrăcăminte uzate și vechi, ceva cărți de teologie și spiritualitate. Nu avea nici măcar un geamantan bun. Sărăcie adevărată, fără vot, dar trăită. Tot ce avea, oferea pentru întreținerea Seminarului. Pr. Victor Iacobec (fragmente, Actualitatea Creștină, nr. 6, 1996)


Dosar

Primul misionar în Africa trimis de Arhidieceza de București

D

uminică, 20 octombrie, Ziua Mondială a Misiunilor, în Catedrala Sfântul Iosif din București, Nunțiul Apostolic Janusz Bolonek a celebrat Sfânta Liturghie cu ocazia aniversării a 18 ani de la începutul solemn al pontificatul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. La aceeași Liturghie, Arhiepiscopul Ioan Robu a încredințat mandatul misionar părintelui Valerian Dumea, care va pleca pentru 3 ani în misiune în Coasta de Fildeș (Africa). Este pentru prima dată când Arhidieceza de București trimite un misionar. Trimiterea părintelui Valerian Dumea a fost posibilă cu ajutorul Centrului Misionar Diecezan Gorizia, Italia. Directorul acestui centru, Mons. Giuseppe Baldas, a fost și el prezent la Sfânta Liturghie când Părintelui Valerian i s-a încredințat mandatul. Mons. Baldas a declarat: „Am sosit aici pentru celebrarea încredințării mandatului misionar, în numele Arhidiecezei de București, unui preot al acestei Arhidieceze, Valerian Dumea. El nu pleacă singur, ci este trimis de Biserica din București, după cum arată însăși denumirea de missio – „trimitere”. După ce Arhiepiscopul i-a încredințat Evanghelia și Crucea, el este trimis ca în numele vostru să-l vestească pe Isus Cristos și Cuvântul său. Arhidieceza de București este cea care îl trimite în misiune, în speranța că, peste câțiva ani, și laicii vor putea face această experiență și că va exista posibilitatea desfășurării unei misiuni în Africa susținută în totalitate de Arhidieceza de București”. La sfârșitul Sfintei Liturghii, părintele Valerian a spus: „Îi mulțumesc Domnul că a a vut încredere în mine și m-a

chemat în slujba sa. Astăzi, în Ziua Mondială a Misiunilor, mulțumesc Arhidiecezei de București și, în același timp, Arhidiecezei de Gorizia, că mi-au dat posibilitatea de a face această experiență misionară în Africa, ca preot Fidei donum, desigur, într-o realitate diferită de a noastră, dar care are același numitor comun: numai Evanghelia poate da speranță celor săraci și asupriți. Îmi exprim dorința ca și alte persoane, preoți, surori și laici să încerce să trăiască această minunată aventură!” (Actualitatea Creștină, nr. 19, 1996)

TU EȘTI PETRU!

Î

n deplină libertate declar că renunț la ministerul de Episcop al Romei, Succesor al Sfântului Petru”. Aceste cuvinte au făcută îndată înconjurul lumii în ziua de 11 februarie 2013, zi în care Biserica o sărbătorea și pe Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes și Ziua Bolnavului. A fost aleasă special această zi de către Papa Benedict al XVI-lea? Nu știm! Știm doar că după Codul de Drept Canonic al Bisericii Catolice, nr. 332, 2, Pontiful roman poate să renunțe la funcția sa, dar este necesar ca renunțarea să fie făcută în mod liber și manifestată în mod regulamentar, fără, însă, să trebuiască să fie acceptată de cineva.

Dar iată textul integral pe care Sfântul Părinte l-a citit atunci, în Sala Consistoriului, unde erau prezenți mai mulți Cardinali: „Iubiți frați, v-am convocat la acest Consistoriu nu numai pentru cele trei canonizări, dar și pentru a vă comunica o decizie de mare importanță pentru viața Bisericii. După ce mi-am examinat în mod repetat conștiința în fața lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele fizice, din pricina vârstei înaintate, nu mai sunt potrivite pentru a-mi exercita în mod adecvat ministerul petrin. Sunt foarte conştient că această slujire, datorită esenţei sale spirituală, trebuie să fie îndeplinită nu Actualitatea Creștină februarie 2014


Dosar numai prin fapte şi cuvinte, dar şi suferind şi în rugăciune. Cu toate acestea, în lumea de astăzi, supusă schimbărilor rapide și agitată de chestiuni de mare importanță pentru viața de credință, pentru a conduce barca Sfântului Petru și pentru a vesti Evanghelia este necesară și vigoarea atât a trupului, cât și a sufletului, vigoare care, în ultimele luni, a scăzut în mine așa încât trebuie să-mi recunosc incapacitatea de a administra bine slujirea încredințată mie. De aceea, conștient de gravitatea acestui lucru, în deplină libertate, declar că renunț la ministerul de Episcop al Romei, Succesor al Sfântului Petru, încredințat mie prin cardinali la 19 aprilie 2005, așa încât, de la 28 februarie 2013, la ora 20,00, ora Romei, scaunul Sfântului Petru va fi vacant şi va trebui convocat Conclavul, de către cei care au competenţa, pentru alegerea noului Suveran Pontif. Preaiubiţi fraţi, vă mulţumesc din adâncul inimii pentru toată iubirea şi munca cu care aţi purtat alături de mine povara slujirii mele, şi vă cer iertare pentru toate defectele mele. Acum, încredinţăm Sfânta Biserică grijii Supremului Păstor, Domnul Nostru Isus Cristos, şi o implorăm pe Preasfânta sa Mamă Maria, ca să-i asiste cu bunătatea sa maternă pe Părinţii Cardinali în alegerea noului Suveran Pontif. În ce mă priveşte, şi în viitor, voi sluji Sfânta Biserică a lui Dumnezeu cu toată inima, cu o viaţă dedicată rugăciunii”.

[...] În timp ce-i exprimăm mulțumirea și recunoștința noastră Papei Benedict al XVI-lea pentru slujirea sa frumoasă, fructuoasă și plină de dragoste față de Biserică, îl salutăm și îl îmbrățișăm cu drag încă de pe acum pe cel care va fi ales să fie următorul Păstor Suprem al Bisericii în Scaunul lui Petru de la Roma. (fragment din editorialul ÎPS Ioan Robu, Actualitatea Creștină, număr special martie 2013)

„CRISTOS E CEL CARE CĂLĂUZEŞTE BISERICA!”

P

este 150.000 de pelerini au fost prezenți miercuri, 27 februarie 2013, în Piața Sfântul Petru din Roma pentru a asculta ultima audiență generală a pontificatului Papei Benedict al XVI-lea și pentru a-i arăta afecțiunea și recunoștința întregii Biserici. „Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul Sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu”. „Am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Actualitatea Creștină februarie 2014

Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.” „Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: „Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!” (Papa Benedict al XVI-lea, la ultima Audienţă generală)


Pagina Ghika

Perle din Arhiva Fericitul Vladimir Ghika

R

edăm în traducere o rugăciune a Fericitului Vladimir Ghika. Documentul care păstrează textul este o foaie față-verso, scrisă cu creionul. Rugăciunea, după cuvintele de la început, pare a fi destinată spre a fi rostită înainte de Împărtășanie. Data compunerii ar putea fi considerată după convertire, aprilie 1902, până cel mai târziu, anul 1914, când mama lui și fratele Alexandru, pentru care sunt rostite intenții de rugăciune, trăiau încă. Dar poate că totuşi, textul este chiar înainte de anul 1906, când fratele Dimitrie s-a căsătorit. Sophie Divorne s-a aflat în slujba familiei Ghika timp de mai bine de 25 de ani (până în anul 1895). „Dumnezeul meu, În ce fel te voi primi în curând? În ce stare? Ce inimă îţi voi oferi? Cum să fiu măcar destul de simplu pentru a nu te răni cu nimic, chiar dacă rămân nevrednic să mă apropii de tine? Simt mai mult ca niciodată că nu-ţi pot dărui nimic, nici măcar pe mine însumi, nici măcar toată atenţia mea, tot spiritul meu, toată inima mea. Tu eşti acolo prezent în mod real, şi eu sunt [prezent]; şi totuşi, eu sunt mereu cumva absent. Încerc să mă pregătesc cât mai bine şi nu reuşesc decât să simt şi mai mult răceala mea, indiferenţa mea, vidul meu, neantul meu. Ştiu că această slăbiciune este naturală, dar nu mă lăsa prea mult să rămân în ea pentru că îmi pierd puterea de a te sluji! Dă-mi ardoarea Duhului tău – dă-mi-o din când în când, pentru că nu am dreptul şi pentru că tu nu mi-o poţi acorda adesea – dar dă-mi-o uneori şi de fiecare dată în aşa fel încât să construiesc puţină viaţă cu ea! Doamne, nu mă lăsa să pierd nimic din harurile tale, sunt prea înclinat să mă bucur de ceea ce îmi acorzi şi să uit că acestea mi-au fost date pentru ceva. Doamne, îţi vorbesc şi tu mă auzi; ascultă-mă în tot ceea ce îţi cer bun şi fă în aşa fel încât toate să se petreacă pentru binele sufletelor noastre! Doamne, te voi primi în curând; Domnul meu, Mântuitorul meu, Dumnezeul meu; tu vii la mine, tu cel pe care l-am căutat atât de mult; dar ceea ce am căutat nu erai tu, ci eram eu, simt aceasta acum. De ce sufletul meu este încă atât de trist şi de rece, acum când aştept o mare bucurie? Răul pe care l-am săvârşit nu mai apasă atât de greu asupra mea de când tu l-ai luat, l-ai îndepărtat, l-ai aruncat departe de mine prin suferinţele tale şi totuşi, eu sunt mereu ca un păcătos şi un păcătos trist înaintea ta. Fără păcat, ce sunt eu? Nu am nimic altceva decât acesta [păcatul], care îmi aparţine cu adevărat. Dar asta înseamnă să mă privesc din nou şi nu vreau să ştiu nimic şi nici să nu văd altceva

Vladimir Ghika cu fratele Dimitrie, verișoara Nathalia și mama Alexandrina

decât pe tine; tristeţea este încă prezentă numai din vina mea şi pentru că mă gândesc la mine. Voi merge la tine fără să mă gândesc prea mult la nevrednicia mea, mă voi gândi numai la bunătatea ta, la darul tău, la puterea ta de mântuire – mă voi gândi numai că voi primi ceva, ceva care este mai mult decât totul. Nu mă părăsi când sunt pe cale, când merg, când mă odihnesc! Fii cu cei pe care îi iubesc: ocroteşte-o pe mama, ajută-l pe Dimitrie să ducă o bună viaţă creştină. Adu-l pe Alexandru pe calea cea dreaptă. Dă multă bucurie şi fericire lui Sophie! Aminteşte-ţi de toţi morţii noştri dragi, de toţi binefăcătorii noştri, de toţi prietenii noştri, de cei abandonaţi şi de bolnavi! Fii mereu cu cei care ne-au făcut bine sufletesc şi care au fost îndemnaţi de Duhul tău să ne pună pe calea spre mântuirea noastră! Amin. Doamne, miluieşte-ne! Doamne, nu ne părăsi! Doamne, fii cu noi! Tu vii la mine şi eu merg la tine. Amin. Dă-mi mereu sentimentul prezenţei tale! Lumineazămă cu privire la nevoile momentului şi dăruieşte-mi lumina ta în deciziile care privesc viitorul. Şi pacea ta, Doamne, pacea ta! Eliberează-mă de ispite, de gândurile rele, de dorinţele rele şi de amintirile rele. Chiar de-ar trebui să mă faci orb, eliberează-mă de sclavia privirilor rele şi înlătură ivirea acestor gânduri oribile care nu ştiu de unde ies”. Iulia COJOCARIU Actualitatea Creștină februarie 2014


Pagina Ghika

Pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika (18 noiembrie 2013 – 16 mai 2014)

P

elerinajul Relicvei Fericitului Vladimir Ghika a început în Parohia Sf. Francisc din București, apoi a vizitat Parohia Cristos Rege din Ploiești, Parohia Sfântul Andrei din Mangalia, Parohia din Predeal, Parohia din Drobeta Turnu Severin, Parohia Sfinții Apostoli Petru și Paul din București, Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus, (Biserica Franceză) București, Parohia din Sinaia, Mănăstirea Sfânta Familie - Comunitatea Sfântul Ioan din București, Parohia Sfânta Cruce din București, Parohia Preasfântul Mântuitor, București, Parohia din Rovinari, Parohia din Târgu Jiu, Parohia Sfânta Tereza, București. Urmează Parohia din Bucureștii Noi (7-11 febriarie), Parohia din Brăila (21-25 februarie), Parohia din Curtea de Argeș (1 martie), Parohia din Pitești și Mioveni (2-4

martie) și Parohia Cioplea, București (7-9 martie). Trecând prin comunitățile din Arhidieceză, ne pregătim să celebrăm frumos prima comemorare liturgică din 16 mai 2014. Lăsând peste tot o părticică din rămăşițele sale pământeşti, ca moaşte purtătoare de har pentru fiecare dintre noi, Monseniorul ne rămâne prieten apropiat. P.S. Puteți urmări pelerinajul în multiplele albume foto de pe facebook, pagina Servus Dei Vladimir Ghika, martyr sau cele ale parohiilor vizitate. Pr. Francisc UNGUREANU

SEMNAL EDITORIAL: Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari, Carta lucrătorilor sanitari, traducere de pr. Claudiu Dumea. Format A5, 128 pag.

B

iserica este mereu prezentă în lumea suferinţei, faţă de care astăzi îşi asumă o mai mare atenţie şi responsabilitate. În faţa provocărilor viitorului, creştinii trebuie să se angajeze în consolidarea, animarea şi coordonarea structurilor care se dedică vieţii prin promovarea sănătăţii. Astfel, în luna februarie, cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti va publica, în traducerea părintelui Claudiu Dumea, volumul Carta lucrătorilor sanitari, document elaborat de Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari şi dedicat tuturor celor care se ocupă de îngrijirea bolnavilor. Carta lucrătorilor sanitari este rodul unei pregătiri îndelungate, atente şi multidisciplinare, oferind o sinteză organică şi completă a poziţiei Bisericii cu privire la tot ce ţine de afirmarea, în domeniul sanitar, a valorii primare şi absolute a vieţii în totalitatea ei, şi a vieţii fiecărei fiinţe umane în parte. Publicarea Cartei acoperă o lacună puternic resimţită nu numai de către Biserică, ci şi de către cei care sunt alături de ea – medici, infirmieri, capelani de spital, voluntari – în efortul deosebit pe care Biserica îl face în promovarea şi apărarea vieţii. Consiliul Pontifical pentru Pastorația Lucrătorilor Sanitari a fost înfiinţat la data de 11 februarie 1985 prin documentul motu proprio al Papei Ioan Paul al II-lea, Dolentium hominum. Conceput ca un instrument de formare şi informare, Consiliul organizează congrese Actualitatea Creștină februarie 2014

şi întâlniri anuale (cea mai semnificativă fiind Ziua Mondială a Bolnavului, celebrată la data de 11 februarie, comemorarea apariţiei Sfintei Fecioare Maria la Lourdes). De asemenea, Consiliul publică revista „Dolentium hominum”, în patru limbi, un Index al centrelor sanitare susţinute de Biserică, precum şi alte publicaţii de specialitate. Întreţine schimburi de experienţă cu Conferinţele Episcopale, cu instituţii medicale şi de cercetare, cu savanţi şi laureaţi ai Premiului Nobel din lumea întreagă. Progresele extraordinare ale ştiinţei au făcut din bioetică, sau etica vieţii, o disciplină de sine stătătoare. Iată de ce Magisteriul Bisericii intervine cu atenţie sporită, cu fermitate coerentă şi cu îndrumări tot mai clare asupra tuturor problemelor complexe ridicate de nedespărţita legătură existentă între medicină şi morală. Niciuna dintre aceste probleme, confruntate cu etica lui Hipocrat şi cu morala creştină, nu se poate considera la ora actuală pe teren neutru...


Recenzie

„Doar cel care se încrede în harul lui Dumnezeu poate fi pe deplin om” •Salvador Bernal, Mons. Josemaría Escrivá de Balaguer. Însemnări despre viața fondatorului Opus Dei •Editura Presa Bună, Iași 2013; 411 pag., cu index tematic și de nume •Traducere din limba spaniolă de Dana Camelia Hădăreanu

V

olumul de față reprezintă prima traducere în limba română a unei cărți despre Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, preot spaniol care a trăit între anii 1902-1975 și a fondat Prelatura Opus Dei. Instituție catolică răspândită azi în lumea întreagă, Opus Dei reunește persoane din toate mediile sociale, laici, preoți și consacrați, și are ca misiune să-i ajute pe oameni să ajungă la sfințenie prin munca și activitățile vieții de zi cu zi, transformându-le în prilejuri de a se apropia mai mult de Dumnezeu, de slujire a celorlalți și de îmbunătățire a societății. Conform carismei fondatorului său, Opus Dei completează munca Bisericii locale, oferind cursuri, reculegeri, conferințe și îngrijire pastorală celor care doresc să-și dezvolte viața spirituală și de apostolat. Structurate în introducere, nouă capitole și un epilog, Însemnările profesorului și jurnalistului Salvador Bernal oferă o biografie detaliată a fondatorului, pas cu pas, dar urmând mai degrabă un fir teologic decât unul cronologic. Aflăm astfel cine a fost Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, care i-a fost filosofia de viață, precum și impactul pe care opera acestuia l-a avut și îl are asupra societății. Ceea ce se remarcă, pe lângă stilul clar, ordonat, este faptul că aproape fiecare eveniment, fiecare descriere ori afirmație sunt însoțite de citate din cuvintele Sfântului Josemaría – scrise sau înregistrate cu diferite ocazii. Astfel alcătuită, cartea are un dublu rol: prezintă contextul social, politic și eclezial în care s-a născut și a crescut Opus Dei, și introduce totodată cititorul în istoria personală, precum și în gândirea Sfântului Josemaría. Niciodată, până la vârsta de 15-16 ani, Josemaría nu se gândise că va fi preot. Respecta preoția, dar credea că este „pentru alții”. Apoi, într-o zi de iarnă, a văzut întipărite în zăpadă urmele desculțe ale unui călugăr carmelitan. „Eu ce aș fi dispus să fac pentru Dumnezeu?” – s-a întrebat atunci, și așa s-a născut vocația lui la preoție. Însă toată viața a rămas aproape de laici, punându-și energiile și afecțiunea sa profund umană în slujba formării lor, astfel încât toți cei botezați să devină conștienți că sunt chemați la sfințenie. Datorită acestui concept al chemării universale la sfințenie, amplu expus în cartea de față, Sfântul Josemaría este considerat un precursor al Conciliului al II-lea

din Vatican. Dar – așa cum arată autorul – aprecierile celor din afară nu au fost întodeauna prezente în viața sfântului, nici într-a prelaturii Opus Dei, ci mai degrabă au prisosit împotrivirile, calomniile, suspiciunea. Și nu trebuie uitat că în arcul de timp și spațiu care a cuprins viața lui Escrivá de Balaguer s-au succedat trei războaie – ca să le numim doar pe cele exterioare: Războiul Civil din Spania, al Doilea Război Mondial și... Războiul rece. În tot acest timp, Sfântul Josemaría a lucrat, străbătând globul, luptând cu birocrația, ștergând lacrimi (și mucii copilașilor sărmani veniți la spovadă – cum spunea odată cu umor) și redeșteptând sufletele la speranță. În încheiere, aș dori să menționez doar unul dintre sutele de episoade exemplare cu care este înțesată cartea. Într-o zi, în timpul unei vizite a fondatorului Opus Dei la o școală din Mexic, o femeie în vârstă, de la țară, care își dorea mult să-l vadă pe Mons. Escrivá, iese din mulțime și se pleacă să-i sărute picioarele. „Asta nu, fiica mea, asta nu!” – ripostează imediat viitorul sfânt și, în aceeași clipă, îngenunchează și el. „Suntem egali, fiica mea, suntem fii ai lui Dumnezeu, cu diferența că eu nu sunt decât un biet păcătos, pentru care trebuie să te rogi mult!”. Și au rămas așa, preț de un minut, în timp ce persoanele din jur, fâstâcite, se întrebau cum să procedeze. Mica întâmplare ilustrează trei mari caracteristici ale sfântului: iubirea simplă și generoasă, umilința și apelul permanent la rugăciune. Apel pe care și Sfântul Părinte Francisc l-a scos de curând în evidență, în cuvântul adresat persoanelor reunite în luna noiembrie 2013, la simpozionul Contribuția Sfântului Josemaría la teologie, organizat de Universitatea Pontificală Sfânta Cruce, din Roma. „Adevărul peren predicat de Sfântul Josemaría prin viața și cuvintele sale, a arătat Suveranul Pontif, constă în aceea că la baza rodniciei tuturor formelor de apostolat se află rugăciunea și o viață sacramentală intensă și constantă”. Liana GEHL Actualitatea Creștină februarie 2014


Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Întâmpinarea Domnului

Duminica a V-a (A)

Mal 3,1-4; Ps 23; Evr 2,14-18; Lc 2,22-40

S

ărbătoarea Întâmpinării Domnului evocă evenimentele petrecute la 40 de zile de la naşterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi anume aducerea nou-născutului la Templul din Ierusalim, pentru a fi oferit lui Dumnezeu. E drept că un astfel de gest era prescris de Legea revelată lui Moise pe muntele Sinai (Ex 13,12), iar Sfânta Familie de la Nazare i se conformează. Cu toate acestea, evenimentele care s-au petrecut la Ierusalim, potrivit relatării Sfântului Luca, împlinesc în mod tainic ceea ce profetul Malahia prezisese cu mult timp în urmă: intrarea în Templu a Domnului pe care poporul îl caută, a Vestitorului legământului pe care îl doreşte (Mal 3,1). Cele două persoane care Îl întâmpină, bătrânul Simeon şi profetesa Ana, îi reprezintă pe cei care aşteaptă momentul mângâierii lui Israel. Despre Simeon, Evanghelia ne spune că era drept şi cu frica lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte de a-l vedea pe Cristos Domnul, în timp ce despre profetesa Ana, că era o văduvă venerabilă care nu se îndepărta de templu, slujind zi şi noapte în post şi rugăciune. Întâlnirea cu Cristos Domnul îl determină pe Simeon să-şi exprime bucuria şi satisfacţia de a vedea în pruncul pe care l-a luat în braţe, mântuirea pe care Dumnezeu a pregătit-o tuturor popoarelor şi lumina spre luminarea neamurilor, în timp ce pe Ana o determină să îi aducă laudă lui Dumnezeu şi să vorbească despre prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim. Cu alte cuvinte, puritatea şi integritatea vieţii lor le-a permis să întrezărească în Pruncul adus la templu de Maria şi de Iosif pe Cel de care nu doar poporul lui Israel, ci omenirea întreagă are nevoie, îndeosebi cei care se află în încercare (Evr 2,18). Mai mult, după ce l-au aflat pe Cristos, cei doi s-au transformat în vestitori ai prezenţei în lume a Fiului lui Dumnezeu. Exemplul unei astfel de căutări a lui Cristos şi de mărturii în favoarea mângâierii aduse de El în lume l-a inspirat pe Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea să stabilească, în anul 1997, celebrarea Zilei Mondiale a Vieţii Consacrate în cadrul sărbătorii Întâmpinării Domnului. În fond, cei care s-au consacrat lui Cristos prin trăirea sfaturilor evanghelice, şi-au dedicat întreaga viaţă mărturiei prezenţei în lume a Celui care a voit să împărtăşească condiţia umană împreună cu noi. Or, lectura a II-a a acestei sărbători ne spunea, referitor la Cristos, că El trebuia să devină asemănător în toate cu fraţii săi, pentru ca, în relaţiile lor cu Dumnezeu, el să fie mare preot, îndurător şi fidel, capabil să ispăşească păcatele poporului.

kl Actualitatea Creștină februarie 2014

Is 58,7-10; Ps 111; 1Cor 2,1-5; Mt 5,13-16

S

curtul fragment evanghelic al acestei duminici conţine două interpelări surprinzătoare, adresate de către Isus atât ucenicilor, cât şi mulţimii adunate în jurul lui pe munte: Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii... Ştiindu-ne ucenici ai lui Isus, şi noi ne simţim interpelaţi de aceste cuvinte ale Mântuitorului. Cum să înţelegem noi, însă, aceste cuvinte? La ce se referă ele? Dat fiind că fragmentul evanghelic de astăzi se situează imediat după enunţul Fericirilor care inaugurează Predica de pe munte (şi pe care noi le-am meditat duminica trecută), cele două interpelări adresate astăzi de Isus Cristos se află în strânsă legătură cu conţinutul lor (al fericirilor). Mai precis, în momentul în care un ucenic al lui Isus îşi însuşeşte şi trăieşte în mod constant fericirea sărăciei în duh, pe cea a blândeţii, a milostivirii, a curăţiei inimii, dar şi pe cea a foamei şi a setei de dreptate, pe cea a înfăptuitorilor păcii ori pe cea a prigoniţilor pentru dreptate, devine pentru lumea din jur, sare a pământului şi lumină a lumii. Ne-ar rămâne nouă să identificăm, în cotidianul vieţii noastre, acele situaţii care ne-ar cere mai multă smerenie, blândeţe, milostivire, curăţie, solidarite, dar şi angajament hotărât în apărarea valorilor esenţiale ale unei adevărate vieţi familiale, sociale etc. În acest sens, celelalte lecturi ale acestei duminici ne ajută să înţelegem şi mai bine ce înseamnă să fii sarea pământului ori lumina lumii. Profetul Isaia, de exemplu, le explică contemporanilor săi (explicaţii valabile şi pentru noi): Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; pe cel gol îmbracă-l şi nu întoarce spatele semenului tău... Dacă vei îndepărta din mijlocul tău asuprirea, gestul de ameninţare şi cuvintele de ocară, atunci... lumina ta va răsări ca zorile şi-ţi vei grăbi vindecarea; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde... (Is 58,7-9) Pe aceeaşi linie se situează şi psalmistul: Omul care se teme de Domnul răsare ca o lumină în întuneric pentru cei drepţi, el este blând, îndurător şi drept. Fericit este omul care are milă şi ajută cu bucurie, el îşi rânduieşte bunurile cu dreptate. Cât îl priveşte pe Sfântul Paul, el ni se înfăţişează pe sine ca un vestitor al lui Cristos răstignit (1Cor 2,2). Or, noi ştim bine că el înfăptuieşte o astfel de vestire atât prin cuvânt, cât şi prin viaţa sa proprie. În acest fel, apostolul devine, pentru contemporanii săi (şi nu numai pentru ei), sare a pământului şi lumină a lumii. Dacă ar fi, aşadar, să ne însuşim o atitudine care să reflecte mesajul Liturgiei Cuvântului din această duminică, ea nu poate fi alta decât cea indicată de Isus însuşi, la sfârşitul pericopei evanghelice: Tot aşa să strălucească lumina voastră


Sfânta Scriptură înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri. kl

Duminica a VI-a (A)

Sir 15,15-20; Ps 118; 1Cor 2,6-10; Mt 5,17-37

C

ele două deznodăminte posibile ale vieţii, ilustrate de către înţeleptul Ben Sirah prin apa şi focul, viaţa şi moartea, binele şi răul (Sir 15,17-18), i-au determinat pe mulţi autori biblici să caute acea înţelepciune care să-i ajute pe oameni să evite focul, moartea şi răul şi să aibă parte de apa, de viaţa şi de binele pe care Dumnezeu le oferă celor care „se tem de El”. O astfel de înţelepciune s-ar afla ascunsă, potrivit lui Ben Sirah, în poruncile Domnului. Cel care le păzeşte cu credincioşie se bucură întotdeauna de atenţia şi de grija Domnului, căci ochii Lui sunt îndreptaţi mereu asupa celor care se tem de El. De aceeaşi părere este şi autorul psalmilor. El se roagă astfel: Tu ai dat, [Doamne], poruncile tale ca să fie păzite cu sfinţenie. O, de ar fi căile mele statornice în a păzi poruncile tale... Deschide-mi ochii ca să văd minunăţiile Legii tale... Dă-mi înţelepciune să păzesc Legea ta şi s-o împlinesc din toată inima... Şi Apostolul Paul vorbeşte despre o înţelepciune a lui Dumnezeu..., înţelepciune rânduită de El înaintea tuturor veacurilor, ca să ne ducă la mărire (1Cor 2,7). Înţelepciunea la care se referă el nu este, însă, cea a Legii. Apostolul consideră că înţelepciunea Legii, deşi de valoare, nu este, totuşi, desăvârşită. Deplina înţelepciune, vestită celor mici (antif. dinaintea Evangheliei – Mt 11,25), celor care îl iubesc pe Dumnezeu (1Cor 2,9), se află în Isus Cristos: în Evanghelia sa şi în gestul dăruirii de Sine ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Or, pericopa evanghelică de astăzi, ce conţine câteva fragmente din Predica de pe munte a lui Isus, confirmă faptul că înţelepciunea ce se reflectă din învăţătura lui Isus o depăşeşte pe cea a Legii lui Moise. Iată câteva exemple: Isus a spus ucenicilor săi: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să desăvârşesc... Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi», iar dacă cineva va ucide, va fi tras la judecată. Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată. Cine va spune fratelui său: «Prostule», va fi dat pe mâna Sinedriului; cine-i va spune: «Nebunule», va fi sortit focului Gheenei... Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu săvârşeşti adulter!», Eu însă vă spun: cine se uită la femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulterul cu ea în inima lui. Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l, căci este mai bine pentru tine să pierzi unul dintre mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în Gheenă... Aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci nici un jurământ fals», şi «Să ţii jurământul făcut Domnului». Eu însă vă spun: să nu vă juraţi deloc... Când spuneţi «da» să fie «da», când spuneţi «nu» să fie «nu». Tot ce este în plus vine de la Cel Rău...” Meditate cu atenţie şi trăite aşa cum Isus ni le-a sugerat, astfel de învăţături îşi arată repede atât înţelepciunea, cât şi forţa lor salvatoare. Ne rămâne nouă să facem experienţa şi să le împlinim din toată inima (Ps 118,34). kl

Duminica a VII-a (A)

Lev 19,1-2.17-18; Ps 102; 1Cor 3,16-23; Mt 5,38-48

R

evelaţia înţelepciunii lui Isus Cristos continuă şi în această duminică. Într-adevăr, alte două fragmente ale Predicii de pe munte ne explică în ce fel comportamentul din viaţa cotidiană a discipolilor faţă de semenii lor reflectă atitudinea Tatălui ceresc faţă de oameni. Cu alte cuvinte, în ce fel trebuie să împlinească ei în viaţa de zi cu zi porunca lui Isus: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este! „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Eu însă vă spun: nu întoarceţi răul celor care vă fac rău, ci dacă unul te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt; şi dacă cineva vrea să te dea în judecată ca să-ţi ia cămaşa, lasă-i şi mantaua. Şi dacă cineva te obligă să faci cu el o mie de paşi, tu fă două mii. Celui care îţi cere, dă-i, iar celui care vrea să se împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele... Aţi auzit că s-a spus: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău». Eu însă vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă vorbesc de rău, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”  O astfel de atitudine înnoită, care imită atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de oameni, are un suport consistent în celelalte texte ale Liturgiei Cuvântului de astăzi. De exemplu, psalmistul evocă, în poemul său, modul în care l-a perceput el pe Dumnezeu: Domnul este îndurător şi milostiv,  el este îndelung răbdător şi plin de dragoste... Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de dânsul... Prin urmare, o astfel de atitudine părintească a lui Dumnezeu impune fiilor poporului ales un comportament pe măsură: Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să nu te sfieşti a-l dojeni pe aproapele tău ca să nu porţi păcatul lui. Nu căuta să te răzbuni şi nu ţine supărare pe fiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi... (Lev 19,2.17-18) Admirabilă învăţătură ascunsă în paginile Vechiului Testament! Şi, deşi ea este propusă ca Lege de pus în aplicare doar între membrii poporului lui Israel, într-o zi, Isus o va prelua, o va desăvârşi şi o va propune tuturor discipolilor care alcătuiesc Biserica sa răspândită la toate popoarele. Sfântul apostol Paul va adăuga o motivaţie suplimentară comportamentului înnoit pe care fiecare membru al Bisericii lui Cristos trebuie să şi-l însuşească: Fraţilor, nu uitaţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acest templu sunteţi voi... Voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,16.22-23). Ne regăsim noi în această viziune şi în această atitudine voită de Isus Cristos pentru ucenicii săi? kl Pr. Tarciziu ȘERBAN Actualitatea Creștină februarie 2014


Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în JAPONIA - partea I Date generale

Arhipelagul Nipon se află în Oceanul Pacific (extremitatea de est a Asiei), fiind despărţit de ţărmurile Chinei şi ale Coreei prin Marea Japoniei. Arhipelagul constă din patru insule principale – Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku – la care se adaugă o sumedenie de insule de dimensiuni incomparabil mai mici. Suprafaţa totală a uscatului este de 378.000 km2, iar populaţia atinge un număr de aproape 127. 600 milioane de locuitori, deşi este într-o continuă şi rapidă descreştere. Principalele tradiţii spirituale sunt cele caracteristice spaţiului sino-nipon – budismul şi confucianismul – la care se adaugă şi cultul shinto, o credinţă ancestrală animistă specifică poporului japonez, devenită la sfârşitul secolului al XIX-lea religia naţională oficială. Numărul credincioşilor creştini este foarte scăzut, în jur de 2.773.540, dintre care aproape 510.000 sunt romano-catolici. Cu toate acestea, există pe teritoriul Japoniei nu mai puţin de 16 dieceze catolice, structurate în trei provincii: Provincia Tokyo (incluzând Arhidieceza de Tokyo şi Diecezele Niigata, Saitama, Sapporo, Sendai şi Yokohama), Provincia Osaka (Osaka, Hiroshima, Nagoya şi Takamatsu) şi Provincia Nagasaki (Nagasaki, Fukuoka, Naha şi Oita).

„Apostolul Japoniei”

Istoria creştinismului nipon începe – s-ar putea spune – cu ziua de 15 august 1549, Solemnitatea Sf. Fecioare Maria şi, totodată, ziua în care Francisc Xaveriu, după multe încercări, ancorează în portul Kagoshima. (Kagoshima era localitatea natală a interpretului său, Yajiro, primul convertit japonez.) Următorii trei ani vor fi dedicaţi exclusiv idealului său principal – convertirea Arhipelagului Nipon la creştinism. Difcultăţile, mai ales de ordin lingvistic şi cultural, nu vor întârzia să apară. După primele luni de extaz, va descoperi rând pe rând impedimentele cele mai neaşteptate. Starea sa de spirit va oscila dramatic, trecând în cele din urmă de la euforie la deznădejde şi de la încrederea iniţială totală la deziluzie şi rezervă. Japonia va rămâne totuşi „perla” descoperită în ţarină şi – fiind conştient de admiraţia cu care japonezii priveau la cultura chineză – se va decide, la sfârşitul anului 1552, să adopte o strategie justificată din punctul său de vedere, dar care în cele din urmă se va dovedi fatală: convertirea Chinei la creştinism, ca etapă preliminară (şi aparent necesară) în procesul de convertire a Japoniei. La 3 decembrie 1552, la numai câteva săptămâni după ce Actualitatea Creștină februarie 2014

părăsise Japonia, se va stinge prematur din viaţă, aproape singur pe ţărmul unei mici insule chinezeşti, în aşteptarea corăbiei cu care ar fi urmat să ajungă în China. În urma sa, vor rămâne o serie întreagă de comunităţi creştine (în zona de sud a Japoniei) şi un număr de peste 3.000 de convertiţi. La 25 octombrie 1619, este beatificat de către Papa Paul al V-lea, iar la 12 martie 1622, este canonizat împreună cu superiorul şi confratele său, Ignaţiu de Loyola. Supranumit „Apostolul Japoniei”, este declarat, în 1927, „patron al misiunilor străine”. Braţul său drept este expus în principala biserică iezuită din Roma, Chiesa del Gesu.

Sf. Paul Miki şi cei 25 de însoţitori

La începutul lunii ianuarie, anul 1597, 24 de creştini – europeni şi japonezi – fuseseră arestaţi şi condamnaţi la moarte prin crucificare. Locul execuţiei urma să fie dealul Nishizaka, aflat în vecinătatea oraşului Nagasaki. Pentru orice creştin japonez, Nagasaki însemna centrul creştinătăţii nipone, iar alegerea acestui teritoriu ca loc al unei execuţii publice spunea foarte mult despre intenţia autorităţilor Paul Miki - călugăr iezuit politice vizavi de religia creştină. De la Kyoto la Nagasaki, cei 24 de condamnaţi fuseseră siliţi să parcurgă, în plină iarnă, prin zăpadă, un drum de aproape 30 de zile. La un moment dat, în timpul acestui marş forţat, epuizant, doi creştini iezuiţi li s-au alăturat de bunăvoie, completând astfel grupul celor care aveau să devină cunoscuţi în istorie ca fiind „cei 26 de martiri de la Nagasaki”. Printre ei, aproape în totalitate franciscani, se afla şi călugărul iezuit Paul Miki, o figură deja celebră în cadrul misiunilor din Japonia. Fiu al renumitului comandant militar Miki Handayu, fratele Paul, în vârstă de 33 de ani, ar fi urmat ca peste câteva luni să primească hirotonirea sacerdotală, devenind astfel primul preot creştin japonez. Pe când el avea numai patru ani, părinţii lui se convertiseră la creştinism, copilul crescând de mic într-un mediu foarte religios. Urmase cursurile Colegiului Iezuit din Azuchi, apoi din Takatsuki, devenind călugăr în 1580. Dealul Nishizaka se afla chiar pe drumul principal ce ducea spre poarta oraşului Nagasaki. În dimineaţa zilei de 5 februarie 1597, când viitorii martiri au ajuns la destinaţie, crucile erau deja pregătite. 26 de cruci, din lemn atent


Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume şlefuit, croite pe măsura fiecăruia, cu o grijă neaşteptată. Terazawa Hanzaburo, fratele guvernatorului provinciei, cel care în mod accidental fusese desemnat să supervizeze această execuţie, se întâmplase să fie un cunoscut apropiat al lui Paul Miki şi un mare admirator al său. Se străduise, deci, pe cât posibil, să transforme această execuţie odioasă, pe care personal o resimţea ca pe o cumplită nedreptate, într-un moment cât mai puţin umilitor. Locul tradiţional al execuţiilor publice de pe dealul Nishizaka era, de fapt, un teren sordid, plin de rămăşiţe omeneşti, păsări de pradă şi câini sălbăticiţi, aflat vizavi, peste drumul ce ducea la Nagasaki. Iniţial, crucile ar fi trebuit să fie instalate pe acest teren, oribil atât ca privelişte, cât şi ca istorie – locul de execuţie a criminalilor publici. Terazawa însă, la sfatul câtorva creştini portughezi, se hotărâse în ultimul moment să aşeze crucile viitorilor martiri peste drum, într-un lan de grâu abia încolţit, un loc proaspăt, neîntinat, ce avea să devină cât de curând nu numai pământ sacru, ci şi cel mai impresionant loc de pelerinaj creştin din întreaga Japonie. Dintre cei 26 de condamnaţi, trei erau copii – Ludovicus Ibaraki, Thomas Kozaki şi Antonius. Tuturor, dar mai ales acestor copii, li s-a pus din nou, fiecăruia în parte, aceeaşi întrebare: „Sunt convinşi că nu preferă să-şi renege credinţa?” Răspunsul, fără şovăire, a fost „Da”. Execuţia în sine nu a durat mai mult de câteva minute, moartea fiind instantanee, prin străpungerea cu lănci a celor crucificaţi. Însă nu mai înainte ca Paul Miki să le adreseze celor prezenţi un ultim discurs, o argumentare a credinţei sale şi, totodată, o chemare la a-l urma cu toţii pe Cristos. La 14 septembrie 1627, Papa Urban al VIII-lea îi beatifică pe cei 26 de martiri de la Nagasaki, pentru ca, la 8 iunie 1862, să fie canonizaţi de către Pius al IX-lea. Deşi martiriul avusese loc în ziua de 5 februarie, Sf. Paul Miki şi cei 25 de însoţitori sunt comemoraţi oficial pe data de 6 februarie.

luaţi pe sus, ca de un curent de aer extrem de violent, şi izbiţi de pereţii încăperii. Alarmaţi de acest fenomen aparent inexplicabil şi nereușind să-i conştientizeze cauza, călugării au ieşit instinctiv din casă, pentru a constata însă o realitate încă mult mai şocantă. De jur împrejurul lor, pe o întindere cât cuprindeau cu ochii, întreg oraşul era culcat la pământ – clădiri, oameni, străzi, totul spulberat instantaneu. Singură casa în care se aflaseră ei rămăsese în picioare. La ceva vreme după acest incident, cei opt călugări au fost examinaţi medical şi, spre surprinderea medicilor, nu numai că nu suferiseră nicio traumă în timpul impactului propriu-zis, dar nici nu prezentau vreo urmă de expunere la mediu radioactiv. La peste treizeci de ani de la bombardamentul atomic ai cărui supravieţuitori fuseseră, cei opt iezuiţi – cu vârste destul de diferte – erau cu toţii încă în viaţă şi continuau să nu prezinte nicio afecţiune cauzată de radiaţiile radioactive. O soartă oarecum similară a avut-o şi Mănăstirea Franciscană „Grădina Neprihănitei”, fondată în 1931 de Sfântul Maximilian Maria Kolbe, la Nagasaki.

Hiroshima şi Nagasaki

La 6 august 1945, Japonia trece printr-una dintre cele mai cumplite catastrofe din istoria modernă – bombardamentul atomic din Hiroshima. Explozia în sine a nimicit instantaneu peste 80.000 de oameni, devastând total cel puţin două treimi din localitate. Cât despre efectul pe care radioactivitatea cauzată de acest bombardament l-a avut asupra populaţiei din întreaga zonă, consecinţele acesteia s-au dovedit în timp încă și mai mari, monstruoase. La momentul acela, exista undeva în interiorul oraşului o comunitate de călugări iezuiţi, constituită din numai opt fraţi, ce primiseră permisiunea de a locui într-o clădire anexă a bisericii parohiale. În dimineaţa zilei de 6 august, se adunaseră cu toţii după celebrarea Sfintei Liturghii – fusese chiar Solemnitatea Schimbării la Faţă – pentru a lua împreună micul dejun. La ora 8 şi un sfert dimineaţa, are loc, pe neaşteptate şi fără nicio avertizare prealabilă a populaţiei civile, lansarea primei bombe atomice. Fără să poată înţelege nimic din ceea ce se petrecea la momentul acela, călugării s-au trezit

Mănăstirea franciscană Grădina Neprihănitei, Nagasaki, Japonia

Trei zile mai târziu după bombardamentul din Hiroshima, la 9 august 1945, are loc cel de-al doilea bombardament atomic. Nagasaki găzduia la momentul acela două treimi din populaţia romano-catolică a Japoniei. Deşi efectul a fost aproape la fel de dezastruos ca şi în cazul oraşului Hiroshima, mănăstirea franciscană a rămas intactă. Este adevărat că Maximilian Kolbe – din raţiuni neînţelese pe atunci de nimeni – alesese ca loc de amplasare a clădirii versantul opus al unui mic deal din apropierea oraşului Nagasaki, amplasare ce s-a dovedit salvatoare. Pe de altă parte, însă, chiar şi această alegere, cu totul neaşteptată şi care iniţial cauzase împotriviri, a fost ulterior interpretată ca rodul unei inspiraţii providenţiale, ştiut fiind faptul că Maximilian Kolbe fusese dintotdeauna un pasionat devotat al cultului Sfintei Fecioare. Ioana ILIESCU Actualitatea Creștină februarie 2014


Sfântul lunii

Ieronim Emiliani (1486-1537) Fondator al Clericilor Regulari Somaschi - comemorat la 8 februarie -

N

u a fost dificil pentru generalul La Palisse să pună stăpânire pe castelul Castelnuovo din Quero sul Piave, în ciuda apărării viguroase din partea comandantului Ieronim Emiliani sau Miani, care îl guverna în numele Republicii Veneţia. Ieronim a trebuit să se predea şi a fost încarcerat chiar în propriul castel. Pe atunci, avea 25 de ani. Tatăl său era senator al Serenissimei, iar mama sa era descendentă a dogilor. Pentru el și frații săi, totul a mers din plin până în acea celebră zi de 27 august 1511, când s-a aflat în lanţuri, ca şi cum ar fi fost un periculos delincvent. A început să mediteze la viaţa sa: viaţă galantă, întotdeauna în situaţia de a comanda şi de a se bucura.

Dacă voi ieşi viu din acest infern...

Era creştin, dar Evanghelia nu-l prea interesase. Acum înfloreau în conştiinţa sa întrebări ca acestea: „De ce îmi consum viaţa în războaie, semănând pretutindeni mizerie şi moarte? Pentru ce fac să crească numărul orfanilor şi al văduvelor?” Şi a luat o hotărâre: „Dacă voi ieşi viu din acest infern, viaţa mea va căpăta o altă direcţie!” În seara de 27 septembrie a acelui an, sfidând vigilenţa gărzilor, a trecut neobservat printre soldaţii duşmani, s-a îndepărtat de castel şi s-a îndreptat spre Treviso. Aici, în biserica Santa Maria Maggiore, i-a promis Sfintei Fecioare să-şi consume restul vieţii sale pentru a-i ajuta pe alții să trăiască mai bine. Nu se gândea să intre într-un ordin religios şi nici să se facă preot; voia să facă binele, rămânând ceea ce era: laic. În 1519, a trebuit să vină la Veneţia ca urmare a morţii fratelui său, Luca, pentru a lua în mâini soarta familiei şi a celor trei nepoţi rămaşi orfani. Întors la Castelnuovo, a rămas acolo până în 1527, când, din cauza morţii altui frate, Marcu, s-a întors definitiv la Veneţia, pentru a administra bunurile familiei şi pentru a avea grijă de alţi trei nepoţi.

Alegerea săracilor

În acea perioadă, în timp ce se ducea să asiste bolnavi în două faimoase spitale veneţiene, a întâlnit copii orfani şi abandonaţi, ce hoinăreau prin oraş ca nişte mici câini vagabonzi în căutare de hrană. S-a hotărât să-i adune într-o casă numită Sfântul Vasile şi s-a angajat nu numai să le dea de mâncare, dar să le ofere educaţie religioasă şi să-i înveţe o meserie. În 1529, în contactul cu bolnavii de ciumă, a contractat şi el această boală. Abia vindecat, a abandonat pentru totdeauna responsabilitatea asumată faţă de nepoţii care erau deja adulţi, le-a trecut lor prin acte notariale proprietatea asupra bunurilor familiei, a dat săracilor Actualitatea Creștină februarie 2014

partea de care putea să dispună şi, sărac între săraci, cu o nelimitată încredere în providenţă, şi-a început divina sa aventură.

Opera se extinde

Episcopii din diecezele de Veneto şi de Lombardia l-au invitat pe Ieronim în teritoriile lor, pentru a crea acolo noi fundaţii caritative sau pentru a le readuce la viaţă pe cele existente. Ieronim, în martie 1532, şi-a început călătoria carității la Verona, Brescia, Bergamo, Como, Milano şi Pavia. Câmpul în care el s-a dedicat în cea mai mare parte, a fost acela al orfanilor. Dorea ca aceşti copii să găsească în casele sale iubirea maternă şi paternă a lui Dumnezeu, aşa cum se poate experimenta într-o adevărată familie creştină. Reunindu-i pe cei mai fideli colaboratori ai săi, pentru prima oară în 1532, la Merone, le-a dat numele de Societatea Slujitorilor celor săraci şi, după doi ani, la Somasca, o localitate aproape de Bergamo, a stabilit structura juridică a operei sale. Aceasta lua aspectul unei congregaţii de clerici regulari, nefiind încă posibilă pentru mentalitatea timpului, acceptarea unei forme laice de consacrare lui Dumnezeu. De la numele oraşului, Somasca, Slujitorii Săracilor au fost numiţi mai apoi, în mod popular, Părinţii somaschi.

Evanghelizarea şi promovarea umană

Ieronim Emiliani nu s-a preocupat numai să le ofere tinerilor o casă, să le dea ceva de mâncare şi să-i înveţe puţin catehism, ci s-a străduit să-i pregătească profesional, pentru ca ei să poată înfrunta viaţa cu demnitate. Nu separa niciodată formarea creştină de cea umană: promovarea umană însemna evanghelizare, deoarece practicarea evangheliei trebuia să le deschidă lor porţile cerului şi pe acelea ale lumii. Prin aceasta se explică şi răspândirea extraordinară pe care a avut-o congregaţia sa. Moartea l-a surprins pe Ieronim la 8 februarie 1537, la Somasca, după ce contractase din nou boala ciumei, în timp ce ajuta bolnavii din acest oraş. A fost canonizat în anul 1767; în anul 1928, Pius al XIlea l-a numit patron al orfanilor şi al tineretului părăsit. calendarcatolic.ro


Micul Prinț

Iubirea învinge mereu:

Cucerirea penei de vultur

P

e malul unui frumos râu albastru, își ducea traiul un sat liniștit de indieni. Într-o seară de vară, dintr-o dată, atmosfera din sat părea să se fi schimbat brusc. Bărbații tribului s-au adunat la cortul Bizonului Negru, marele șef de trib, pentru sfatul înțelepților și al bătrânilor. Se întâlneau pentru o problemă foarte importantă care îi privea pe micii indieni, ce împliniseră unsprezece ani. Era nevoie să se decidă „proba de forță” ce trebuia depășită pentru ca ei să fie acceptați ca membri ai tribului. Spre seară, când din cort au ieșit bărbații, bătrânii și șeful de trib, copiii s-au apropiat nerăbdători. Bizonul Negru a declarat cu voce solemnă : „Mâine, în zori, odată cu prima rază de soare, veți pleca cu bărcile voastre pe cealaltă parte a lacului, să căutați pana vulturului auriu, care este ascunsă într-un loc secret”. Când abia se lumina de ziuă, din spatele muntelui se puteau zări umbrele tinerilor indieni, fiecare ducându-și spre malul lacului barca. În timp ce se pregăteau, se apropia de ei, cu pasul încet, Șoim Ostenit, un bătrân ce locuia întrun sat, de cealaltă parte a lacului. El le spuse: „Sunt bătrân și ostenit și, ca să ajung acasă, la tribul meu, trebuie să merg

pe cealaltă parte a lacului. Ca să merg pe jos, mi-ar lua o noapte întreagă. Ar putea careva dintre voi să mă ducă cu barca lui?”. Micul Vulpe Vicleană îi privi pe ceilalți și spuse: „Dar noi avem de trecut proba de forță!”. Și toți au spus: „Nu, nu este posibil! Acum trebuie să ne grăbim”. „Of!”, se gândea Nor Roșu. „Dacă unul dintre noi îl ia în barcă pe Șoim Bătrân, va rămâne în urmă și nu va putea să câștige pana de vultur. Dar ce efort va trebui să facă bietul bătrân ca să ocolească lacul, pentru a ajunge acasă. Și cât de trist va fi dacă toți îl vom refuza”. Nor Roșu se apropie de bătrân: „Vino, Șoim Ostenit! Te duc eu!”. Ceilalți se uitară mirați și se gândeau: „Nor Roșu nu a fost foarte înțelept! Va rămâne în urmă și nu va putea să câștige pana de vultur. A pierdut ocazia, el, care se numără printre băieții cei mai iscusiți!”. În acel moment, apăru prima rază de soare; cu un strigăt de bucurie micii indieni porniră în grabă. Nor Roșu își vedea prietenii cum se îndepărtează și se gândea dacă nu cumva greșise. Apoi îl privi pe Șoim Ostenit și văzu cum chipul brăzdat de riduri zâmbea fericit. Tânărul auzi în inima lui o voce care-i spunea: „Ai făcut bine, ai făcut bine!”. Spre miezul zilei, ajunse și Nor Roșu. Era transpirat, ostenit și credea că unul dintre prietenii săi găsise deja pana de vultur. Dar încă nu era niciun învingător. Nor Roșu își recăpătă puterile și entuziasmul, îl salută pe Șoim Ostenit și începu să caute. Dar bătrânul indian îl chemă: „Vino! Trebuie să-ți dau ceva!”. Tânărul se opri și se îndreptă spre fostul tovarăș de drum, care-i spuse: „Marele șef de trib mi-a spus: mâine dimineață, când vei vrea să te întorci în satul tău, cere micilor indieni să te ducă de cealaltă parte a lacului. Și celui care te va duce, când ajungeți acolo, dă-i asta!”. Și Șoim Ostenit scoase la lumină, de sub haina lui, o minunată pană de vultur auriu. Nor Roșu o luă și o ridică în sus cu un strigăt de bucurie. Ceilalți se apropiară plini de uimire. Șoim Ostenit spuse: „Nor Roșu, ai câștigat proba de forță, pentru că cea mai mare forță este forța iubirii și tu, ajutându-mă, ai demonstrat că ai această forță. Tu ai avut curajul să faci ceea ce niciunul nu voia să facă!”. Și toți ceilalți au fost de acord cu bătrânul. În timp ce îi saluta, Șoim Ostenit se gândea: „Într-adevăr, aceasta a fost o zi foarte importantă pentru micii indieni, pentru că au învățat că în viață există ceva mai important decât să ajungi primul: SĂ AJUNGI PRIMUL IUBIND!” Cristina ȘOICAN Traducere și adaptare după www.qumran2.net Actualitatea Creștină februarie 2014


Universul familiei

Care este secretul suferinţei?

S

uferinţa, durerea, boala tulbură, descumpănesc, impresionează, dar sunt şi sursă de nesfârşite şi nebănuite întrebări. Într-un moment sau altul al vieţii, fiecare a avut o problemă mai mică sau mai mare de sănătate, de la o banală durere de dinţi, la vreo operaţie. Când eşti bolnav, te întrebi: De ce eu? Cât timp va dura boala? Unii, care se declară credincioşi, chiar se miră că Dumnezeu a îngăduit boala lor. Vrând-nevrând, suferinţa are şi o latură pedagogică, îndreaptă spre ceva, duce la schimbarea perspectivelor. Zguduie certitudini, mai ales temporale şi materiale, şi introduce într-un orizont nou, supra-temporal. Pentru cine crede, în suferinţă se întrezăreşte şi mai mult pragul veşniciei. Odată cu ea, începe o autoevaluare, o judecată asupra propriilor fapte. Ca preot, mergând la căpătâiul bolnavilor, fie ca pregătire pentru Prima Vineri din lună, fie la spital, fie acasă în cazuri de urgenţă pentru a da Maslul şi Viaticul, mi-a fost dat să ascult mărturisiri lucide, profunde, care arată cum atenţia şi grija bolnavului se mută înspre ce este şi va fi cu adevărat definitiv. Sunt momentele în care se vădeşte puterea sau slăbiciunea credinţei în Cristos cel Înviat. Fericitul Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat ca moştenire o frumoasă expresie: „evanghelia suferinţei”. Ne-a mai lăsat ca moştenire şi o frumoasă scrisoare, Salvifici Doloris, de la a cărei publicare se împlinesc luna aceasta 30 de ani. Dar poate exista o Evanghelie, adică o veste bună a suferinţei în lumea ce caută cu orice preţ să fugă de ea, să o ascundă, să o elimine? La prima vedere, nu, din moment ce suferinţa aduce nelinişte, angoasă, frustrări, teamă. Când se asociază cu boala, aduce neputinţă, izolare, singurătate, gândul morţii. Din vizitele acasă la bolnavi, mi-am dat seama că una dintre marile ispite ale persoanei încercate de boală este de a se închide în sine şi de a face din propria situaţie, din propriul caz, centrul existenţei celorlalţi. De a reclama cu vehemenţă, chiar în ciuda bunei îngrijiri din partea celor apropiaţi, lipsa de atenţie şi grijă. Am mai întâlnit şi o altă ispită, cu care se confruntă, de astă dată cei care le stau alături, la căpătâi: aceea de a acţiona, încetul cu încetul, mai mult din datorie şi mai puţin din iubire. Faptul se petrece mai ales în cazul în care cel bolnav suferă de mult timp. Când se dă curs ispitei, fie din partea bolnavului, fie din partea familiei, apare marea dramă a îndepărtării. Persoana bolnavă şi suferindă nu-şi mai recunoaşte soţul/soţia, ori copiii, nici aceştia nu o mai recunosc. Iată marea provocare: recunoaşterea. În esenţă, nici suferinţa, nici boala, nici gândul morţii nu par a fi atât de greu de acceptat. Ce este greu de acceptat este tocmai lenta şi progresiva degradare a chipului persoanei dragi şi a trăsăturilor sale trupeşti şi sufleteşti. Am văzut acest fel de suferinţă în familiile care se îngrijesc de persoane paralizate, cu trăsături rigide, cu trupul contractat. Şi ce adâncă suferinţă trăiesc părinţii care îşi Actualitatea Creștină februarie 2014

însoţesc copilul către ultima suflare, văzând cum trupul său rămâne fără vlagă. Întâlnirea cu astfel de situaţii, în care degradarea duce la nerecunoaşterea persoanei dragi, m-a purtat cu gândul la chipul de nerecunoscut al Slujitorului suferind, la chipul lui Isus, încoronat cu spini, la trupul său biciuit şi răstignit pe cruce, dar care este recunoscut de apostoli după Înviere. O tainică recunoaştere. Şi poate acesta este secretul: de a ajunge la recunoaştere, chiar şi atunci când, omeneşte vorbind, chipul este de nerecunoscut. Biserica găseşte în boală şi suferinţă, motive de bucurie. O arată an de an la 11 februarie, când se celebrează Ziua Mondială a Bolnavului. Tema propusă de Papa Francisc pentru 2014 este: „Credinţă şi caritate. Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (In 1,27). Ca o constantă a mesajelor pe care urmaşii apostolului Petru le-au transmis în cei 22 de ani de când se celebrează ziua bolnavului, este amintirea exemplului bunului samaritean. Bucuria provine din capacitatea de a deveni apropiați faţă de cei ce sunt încercaţi de boală şi suferinţă, asemenea bunului samaritean. Şi poate acesta este secretul evangheliei suferinţei: ca, odată cu recunoaşterea, să se ivească şi nevoia de a deveni aproapele. În încheiere, redau emoţionanta mărturie a lui Emanuel Mounier, mare filosof, dar înainte de toate, soţ şi tată, care, veghind la creştetul Franciscăi, fiica sa atinsă de o gravă maladie, scria: „Să fie o nenorocire?! Nu, nu-i o nenorocire! Cineva de sus ne-a vizitat…Atunci când m-am apropiat de pătuţul său, am trăit același sentiment ca și în preajma altarului. M-am aplecat în faţa ei - şi nu am un alt cuvânt - în adoraţie. Niciodată nu am mai cunoscut atât de intens rugăciunea ca atunci când mâna mea vorbea cu acea frunte care nu răspundea, când ochii mei au avut îndrăzneala să întâlnească acea privire absentă, îndreptată către depărtări. Câte sclipiri se ascund în acest copilaş care nu le poate spune nimic oamenilor!”. Pr. Fabian MĂRIUŢ


Universul familiei

Gânduri despre suferinţă şi bucurie cu Fericitul Valdimir

P

aradoxal sau nu, în Gândurile Fericitului Vladimir, asocierea dintre suferinţă şi bucurie este aproape spontană: „Ce bucurie pentru mine, Doamne, că poţi suferi în mine, atunci când eu sufăr pentru Tine, că suferi numai în mine, şi defel în Tine, întrucât ai suferit deja pentru noi”. O extraordinară trăire sufletească a ceea ce pare ireconciliabil: suferinţa ca bucurie. Întrezărim în Gânduri acea bucurie a Sfântului Paul, care trăieşte din următoarea certitudine: „Cine ne va despărți de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom 8,35). Nimeni şi nimic, din moment ce ucenicul trăieşte dintr-o tainică identificare: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (Gal 4,22). Cine dintre noi ar îndrăzni să spună „Trăiesc în strâmtorare, ce bucurie!” sau „Trăiesc în primejdie, ce bucurie!”, „Sunt flămând, ce bucurie!”? Ori, mai actual, „Trăiesc criza, ce bucurie!”? Ar părea o nebunie, una mare de tot, pentru contextul materialist în care vieţuim. Mai degrabă am putea auzi enunţuri de felul „O viaţă de plăceri, ce bucurie!”, „O viaţă de huzur, ce bucurie!”, dar nicidecum nu s-ar ajunge la concluzia că suferinţa este o bucurie. O simplă privire în jur (de la stradă la mass-media) sugerează că bucuria se egalează cu plăcerea, confortul, banul, puterea de a domina, influenţa; sau, şi mai dăunător, bucuria se aseamănă cu dezinhibarea a ceea ce e ruşinos, subteran, grotesc în firea omului decăzut. Cu Fericitul Vladimir, cât de departe ne aflăm, ca de la pământ la lună - o spune înţelepciunea populară, de acel mod de a înţelege bucuria ca pe o modalitate nesfârşită de multiplicare a plăcerilor. Omul raţionalist, utilitarist şi individualist nici nu vrea să gândească altfel. Şi, din păcate, majoritatea oamenilor de azi au căzut în această capcană. Cu toate acestea, strâmtorările, prigoana, foamea, închisoarea chiar au fost împrejurări în care Vladimir Ghika nu şi-a pierdut seninătatea şi pacea. Dimpotrivă, din preaplinul de har al credinţei, le-a dăruit contemporanilor săi, iar prin Gânduri şi prin mijlocirea sa ca fericit, ni le dăruieşte şi nouă. O persoană care a rămas paralizată la pat ca urmare a unui atac cerebral, mărturisea că în primii ani de boală, a avut sufletul plin de revoltă. Parcă se prăbuşise lumea peste ea şi nimic nu mai era de făcut ca să fie scoasă din nenorocire. Nici cea mai delicată grijă a familiei nu avea preţ. Chiar şi vorbele bune păreau săgeţi înveninate înfipte în trupul şi sufletul său plin de durere. Într-o zi însă, cineva i-a dăruit broşura cu Gândurile Monseniorului. Două au atins-o îndată. Primul: „În lumea aceasta, pedepsele lui Dumnezeu sunt lecţii şi nicidecum nenorociri”. Al doilea: „Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propriile lor suferinţe”.

Că fusese pedepsită şi că asupra sa se abătuse o nenorocire era o certitudine consolidată, dar că primise o lecţie nu se gândise niciodată. Ce lecţie? De umilinţă? De neputinţă? De dependenţă? Toate la un loc, luând în considerare că până la accident, nu avusese nevoie de nimeni, iar acum, nu mai putea trăi fără mâna întinsă a familiei. Dar înainte de toate, era o lecţie de viaţă. „Când eram în putere, plină de energie - spune ea - ‚ mi se părea inutilă viaţa bătrânilor ajunşi la neputinţă, a persoanelor cu handicap, a bolnavilor cronici, incapabili de muncă. Simţeam un dispreţ ascuns la simpla lor vedere. Îi vedeam ca pe nişte umbre ale pământului. Şi iată lecţia: acum am descoperit că, de fapt, eu clocotesc de viaţă, în ciuda paraliziei. Am descoperit că sunt mai mult decât ceea ce aş fi putut face şi decât ceea ce aş avea. Acum, când nu mai pot munci şi când nici nu mai simt bucuria de a poseda, am descoperit ce înseamnă a fi şi a trăi”. Dar cum să răspândeşti bucurie când suferi? Pare imposibil. Boala însă a pus stavilă multor încăpăţânări, fixaţii, unui fel superficial de a mă comporta cu cei din jur, şi mai ales cu cei din jur. „Acum nu mai dictam eu. O mare eliberare. Boala m-a scos din strâmtorarea în care intrasem, pentru că am început să am o legătură mai senină cu cei din familie. M-am abandonat în mâinile lor, şi asta mă bucură, şi am primit în schimb afecţiune, grijă, mângâiere. Am descoperit credinţa. Cuvintele lui Vladimir Ghika m-au întărit: Un rănit, un bolnav, prin suferinţele lor, încetează să fie ei înşişi; ei nu mai sunt decât rănitul, decât bolnavul. În cazul lor, mai mult decât oriunde, e uşor să-l vedem pe Cristos în toţi şi în toate. Iar eu văd în ei pe Isus, bunul samaritean”. Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină februarie 2014


Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

pentru a-L urma îndeaproape şi este singurul care are „Cuvintele Vieţii Veşnice”. Isus este prezent în fiecare om La patruzeci de zile după Crăciun, ne întâlnim cu şi, îndeosebi, în cei săraci şi suferinzi. sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu, numită: ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI. Omenirea, reprezentată Isus vine în ajutorul omului, pentru ca omul să-L prin Simeon și Ana, vine în întâmpinarea Domnului, este cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu. Omul este fricos, gata să-l îmbrățișeze pe Isus, este dispusă să-i fie fidelă lui dar Isus spune: „Eu sunt, îndrăzniţi, nu vă temeţi”. Omul Dumnezeu, care și-a manifestat iubirea. Și cine este Acest este singur, dar Isus spune: „Eu sunt în mijlocul lor”. Isus care vrea să se întâlnească cu tot omul? Omul este în căutare, dar Isus spune: „Eu sunt, pipăiţi-mă şi vedeţi”. Omul este înfometat, dar Isus spune: „Eu sunt Isus este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut Trup, pâinea vieţii”. Omul este în întuneric, dar Isus spune: „Eu Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Isus ne-a revelat sunt lumina lumii”. Omul este rătăcitor, dar Isus spune: „faţa” lui Dumnezeu prin parabole şi a arătat lumii că „Eu sunt Păstorul cel bun”. Omul este abandonat, dar Isus Dumnezeu este un Tată bogat în iubire. Isus este „Calea” spune: „Eu şi Tatăl una suntem”. Omul este descurajat, dar care duce la Tatăl şi „Adevărul” care îl face liber pe om. Isus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Omul este însetat de Isus este „Apa Vie” care potoleşte setea omului de a trăi şi ştiinţă, dar Isus spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. „Viaţa” care învinge moartea. Isus este „Păstorul cel Bun”, Omul este dornic de a vedea, dar Isus spune: „Eu sunt în care este preocupat de oiţa pierdută, şi „Poarta” deschisă Tatăl meu”. Omul este preocupat de cunoaştere, dar Isus spre Împărăţia Cerească. Isus este „Bunul Samaritean”, spune: „Eu sunt în voi”. Omul este interesat să facă multe, care se îngrijeşte de cel căzut şi este singurul care poate dar Isus spune: „Eu sunt adevărata viaţă”. Omul este sigur face minuni. Isus a suferit, a fost răstignit, a murit pe cruce pe el, dar Isus spune: „Eu sunt Alfa şi Omega”. Omul este şi a înviat pentru a lua asupra Sa suferinţele şi păcatele călător în lume, dar Isus spune: „Eu sunt cel dintâi şi cel de omenirii. Isus oferă în Evanghelie răspunsuri la întrebările pe urmă”. Omul este sincer la suprafaţă, dar Cristos spune: cele mai importante despre viaţă şi este singurul care „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti”. dezvăluie secretele Vieţii. Isus continuă să cheme oameni Pr. Daniel BULAI

Isus în centrul vieții noastre

U

neori uităm de cei de lângă noi. Ne pierdem echilibrul și devenim închiși, păstrând totul doar pentru noi. Uităm cam des faptul că omul nu poate trăi izolat. Uităm, iar în uitarea noastră ne întrebăm de ce nu suntem fericiți, de ce simțim mereu în noi un gol. Ne cunoaștem prioritățile, încercăm să ne îndeplinim visele și atunci când reușim bucuria nu este deplină. Uităm să fim deschiși spre și pentru ceilalți, iar atunci când reușim, ne atribuim nouă toate meritele. Ne este mai ușor să ne pierdem în mulțime decât să încercăm să fim autentici. Ne este mai ușor să ne lăsăm conduși de fluviul indiferenței. Lăsăm adevăratele valori pe seama altora cu gândul că mai avem timp. Însă cel mai important lucru pe care îl uităm uneori este iubirea. Doar avându-L pe Isus în centrul activităților noastre putem păstra echilibrul dorit, echilibrul ce ne ajută să nu cădem în indiferență sau în egoism. Doar cu ajutorul credinței putem păstra curată iubirea pentru cel de lângă noi. Atunci când ne punem speranța în Cristos reușim să facem bucuria autentică. Cristos ne dă puterea de a face pentru cei din jurul nostru lucruri minunate. Micile noastre acțiuni pentru ceilalți devin mărețe atunci când El este prezent. Un zâmbet, o vorbă, Actualitatea Creștină februarie 2014

o mână strânsă, un lucru oferit din inimă sunt uneori marile minuni ce schimbă omul. Avem nevoie de modele care să ne reamintească că doar împreună putem să facem ceva pentru noi și pentru ceilalți și că doar atunci când credem că ceea ce ne ajută să formăm acest „împreună” este Cristos. Sfântul Părinte Papa Francisc ne îndeamnă: „fiecare creștin și fiecare comunitate va discerne care este drumul pe care i-l cere Domnul, însă cu toții suntem invitați să acceptăm această chemare: să ieșim din propria noastră comoditate și să avem curajul să ajungem la toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei”( Papa Francisc, Evangelii Gaudium). Adriana CALOTĂ


Anunțuri

RETROSPECTIVĂ T. RĂDUCAN

Î

ntre 16 ianuarie şi 9 februarie 2014, sala „Oaspeţi” a Muzeului Naţional al Ţăranului Român, din Bucureşti, găzduieşte o expoziţie retrospectivă a pictorului T. Răducan, intitulată repere cronologice II. 1954-3013. Aşa cum reiese din titlu, evenimentul se referă – în ceas aniversar – la o activitate artistică de aproape 60 de ani. Născut la 4 iulie 1938, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicoale Grigorescu” în 1966, pictorul T. Răducan este autorul unei opere vaste, premiată cu numeroase distincţii internaţionale şi prezentă cu peste 2.000 de lucrări în diverse colecţii oficiale private din ţară şi străinătate. A realizat, de asemenea, unele lucrări cu caracter monumental (cum ar fi cele din Biserica Maica Îndurerată, Bucureştii-Noi), şi a ilustrat volume de proză şi poezie ale unor cunoscuţi scriitori români şi italieni. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici, al Asociaţiei Internaţionale pentru Literatură şi Artă şi al Academiei Tiberina din Roma, domnul Teodor Răducan a fost invitat să ţină conferinţe, cursuri şi prelegeri referitoare la arta tradiţională şi modernă, iar la Academia Bruckhardt din Roma şi la Școala Catolică San Martino, din Brianza, a predat desenul şi acuarela.

„Contactele tot mai dese – se arată în prezentarea autorului –, pe care le-a avut cu pământul Dobrogei, iar mai recent cu zonele luminoase ale Mediteranei, l-au făcut să înţeleagă că problemele spaţiului şi ale luminii ocupă locuri importante în problematica artelor contemporane. Dragostea nemăsurată pe care o poartă Câmpiei Române s-a materializat într-un ciclu dedicat Bărăganului, văzut şi «revăzut» în diversele sale ipostaze; la partea opusă a acestor preocupări, un loc aparte a fost dedicat zidurilor emblematice, ale căror multiple sensuri simbolice au dat o nouă dimensiune în Veneţiile realizate de artist în ultimii 20 de ani, atât în Italia cât şi în România. De-a lungul întregii vieţi, pictorul T. Răducan s-a dedicat cu pasiune, dar şi cu mare blândeţe, crezului său artistic: „Am crezut şi cred în forţa pe care o degajă cele mai umile obiecte din natură. Omul va rămâne veşnic uimit în faţa vieţii, întotdeauna va dori să se contopească cu ea, recreând-o conform visurilor şi aspiraţiilor sale.”

TIC FEST 2014

Î

nainte de a intra în Postul Mare, pe data de 1 martie 2014, în București se va organiza „Festivalul tinereții” („TIC FEST”), unde actorii principali vor fi tinerii talentați din parohiile Arhidiecezei de București. Aceștia, prin scenete

și montaje artistice, prin cântece și jocuri, vor scoate în evidență cum „Cristos este adevăratul soare!”. Mai multe date despre festival veți găsi pe: www.tic.ro

ANUNŢ RECRUTARE MENAJERĂ

A

sociația Caritas București, cu sediul în str. Gheorghe Pripu, nr. 22 - 36, sector 1, București, angajează menajeră full-time pentru un centru de tip rezidențial în care sunt găzduiți copii cu vârsta peste 7 ani. Abilități și compețente: bun observator și cu inițiativă; abilități de comunicare; capacitate de efort fizic; atenție la detalii; capacitatea de a lucra în echipă; rezistenţă la efort şi stres; disponibilitate de a lucra în afara programului de lucru, dacă situația impune; corectitudine şi loialitate faţă de organizație.

Cerințe: minim studii obligatorii; experiență pe o poziție similară constituie un avantaj; seriozitate în exercitarea sarcinilor stabilite în fișa postului. Responsabilități: Întocmește necesarul de consumabile igienico – sanitare pentru menținerea unui climat de

curățenie în cadrul Centrului. Asigură curățenia în birouri și dependințele Centrului și păstrarea în bune condiții a mobilei și echipamentelor. Asigură preparea alimentelor o dată pe săptămână, servirea mesei și spălarea veselei în cadrul Centrului. Asigură igienizarea, călcarea obiectelor textile (haine copii, fețe de masă etc.) precum și repararea defecțiunilor acestora. Persoanele interesate pot depune CV-ul și Scrisoarea de intenție la sediul asociatiei, prin e-mail: corina.marinescu@caritasbucuresti.org sau prin fax nr. 021.233.21.36, în atenția d-nei Corina Marinescu, pâna la data de 05.02.2014. Actualitatea Creștină februarie 2014


Anunțuri

PREZENTARE DE CARTE

E

ditura Publica şi Vicariatul de Bucureşti organizează evenimentul de prezentare a cărţii Papa Francisc Convorbiri cu Jorge Bergoglio de Francesca Ambrogetti şi Sergio Rubin. Evenimentul va avea loc miercuri, 5 februarie 2014, ora 18.30, la Librăria Humanitas – Cişmigiu (b-dul Regina

Elisabeta, nr.38). Vor lua cuvântul Emil Hurezeanu, PS Cornel Damian, Pr. Marius Taloş S.J., PS Mihai Frăţilă, Gelu Trandafir. (facebook.com/vicariatuldebucuresti)

APARIȚIE EDITORIALĂ LA EDITURA CARMELITANĂ

L

a Editura Carmelitană, a apărut cartea intitulată „Ivan Petre Sebastian în perioada de sovietizare a statului român (1952-1961)” a autorului Marius Oanţă. Lucrarea, structurată în două secţiuni, cuprinde atât un studiu, cât şi o colecţie inedită de documente din arhivele laice sau ecleziale. În Prefaţa cărţii, preotul Florin Buhalea, capelan militar, responsabil cu pastoraţia militarilor catolici din Armata Română, amintind despre personajul istoric tratat în paginile acesteia, menţionează: „Din rândurile aşternute pe filele acestei cărţi, am descoperit un om şi un preot împlinit, complet, iubitor de Dumnezeu şi de oameni, care a ştiut să se bucure, dar şi să sufere cu demnitate, să piardă, dar şi să dea un sens la tot ce era durere. Părintele Ivan Petre Sebastian a făcut din viaţa sa o mărturie şi o ofrandă aduse pe altarul comunităţilor pe care le-a slujit [...] Despre asemenea oameni trebuie să citim cu un sentiment de reverenţă şi de gratitudine, având vie speranţa că astfel de vremuri nu trebuie să se întoarcă. Depinde de noi dacă asemenea oameni vor fi lăsaţi pradă uitării sau vor dăinui şi vor face parte din acea istorie pe care Dumnezeu o scrie împreună cu noi.” Personajul istoric tratat în paginile acestei cărţi a îndeplinit mai multe oficii, atât în Arhidieceza Romano-Catolică de

Bucureşti, cât şi în Dieceza RomanoCatolică de Alba Iulia, precum şi în cadrul Ordinului Carmelitanilor Desculţi din Semi-provincia ungară, acolo unde se formează ca aspirant la ordinele sacre şi mai apoi, ca preot. Devenind misionar în Polonia, la Wadowice, în Conventul carmelitan din oraşul omonim, este ajutat de Karol Wojtyła (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea), care în calitate de ministrant, participa în dese rânduri, alături de preotul Ivan Petre Sebastian, la serviciile divine ale carmelitanilor polonezi. Îşi va aduce aminte cu bucurie de momentele petrecute în oraşul polonez, precum şi despre tânărul Karol, care după mulţi ani, va deveni Suveran Pontif. Preotul Ivan Petre Sebastian este autorul unor articole în revista interbelică Farul Nou, unde va publica alături de personalităţi ale lumii laice şi religioase. De asemenea, este autor de muzică sacră, prezentă în colecţiile de profil. Cartea este disponibilă la Librăria Sfântul Iosif, din Bucureşti, precum şi la Mănăstirea Ordinului Carmelitanilor Desculţi din Cioflinceni (Snagov, jud. Ilfov). (catholica.ro)

SITE DEDICAT EPISCOPULUI MARTIR ANTON DURCOVICI

E

piscopul martir Anton Durcovici, episcop de Iași și Administrator Apostolic de București, care va fi beatificat la 17 mai a.c., la Iaşi, în cadrul unei ceremonii solemne, are dedicat acum şi un site oficial pe internet: www.durcovici.ro . Site-ul este realizat de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi şi poate fi accesat şi de pe prima pagină a site-ului Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (arcb.ro). Site-ul este împărțit în două mari secțiuni: una dedicată Episcopului Anton Durcovici, cea de a doua, dedicată beatificării lui. Pe lângă reperele biografice ale episcopului martir, în prima secțiune sunt puse la dispoziția navigatorului diferite materiale audio-video, cărți dedicate cunoașterii vieții și spiritualității Episcopului Anton Durcovici, câteva scrieri ale episcopului martir și mărturii edificatoare ale unor personalități care l-au cunoscut Actualitatea Creștină februarie 2014

personal pe Mons. Durcovici. În secțiunea a doua, sunt informații despre procesul de beatificare, precum și despre organizarea ceremoniei beatificării. De asemenea, pe site sunt culese la un loc multele știri și articole apărute până în prezent pe site-ul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, ercis.ro . Cei care doresc să-l cunoască mai bine pe Episcopul martir Anton Durcovici și/sau care vor să fie la curent cu organizarea și desfășurarea evenimentului beatificării lui, au prin acest site, o sursă utilă de informare. Cristina GRIGORE


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 02/2014, februarie  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București

Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 02/2014, februarie  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București

Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded