__MAIN_TEXT__

Page 1


PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Viaţa consacrată, imagine vie a iubirii şi milostivirii divine Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea dorea în 1997, iată că se continuă în Biserică: la 2 februarie a fiecărui an, lumea catolică celebrează Ziua Mondială a Vieţii Consacrate. An de an, Sărbătoarea Întâmpinării Domnului devine, pentru toţi cei care şi-au consacrat viaţa prin preoţie sau voturi de trăire a sfaturilor evanghelice – ascultare, sărăcie, curăţie – un nou prilej de bucurie şi de primenire a propriei vocaţii, o nouă treaptă de reaprindere a zelului slujirii lui Dumnezeu în Biserica Sa, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică. Gândindu-mă la toţi preoţii Arhidiecezei, la călugării şi călugăriţele diferitelor ordine şi congregaţii care activează la noi, precum şi la alte persoane consacrate din diferite mişcări şi institute bisericeşti care îşi aduc slujirea conform propriilor carisme, îi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost generos cu Biserica noastră locală, binecuvântând-o cu atâtea daruri de slujire puse în sufletele multor fraţi şi surori care se află printre noi ca semne vii ale întâmpinării Domnului care cheamă în diferite feluri. Prin toate aceste persoane consacrate, Dumnezeu îşi arată iubirea şi îndurarea, se dovedeşte a fi El, Învăţătorul şi Păstorul nostru sufletesc, medicul sufletelor şi al trupurilor. Prin persoanele consacrate, Dumnezeu ne aminteşte că El ne-a chemat pe toţi la o iubire desăvârşită şi la sfinţenie şi că ne-a poruncit să fim sarea pământului şi lumina lumii, spre a rămâne pururi pe calea rugăciunii, a vegherii şi a înţelepciunii care ne ajută să nu ne pierdem în mrejele lumii trecătoare. Persoanele consacrate sunt dovezi că Evanghelia este veşnic vie, că multe suflete ies zilnic în întâmpinarea Domnului cu candelele aprinse, în ciuda tuturor ispitelor, a slăbiciunilor, a descurajărilor, a oboselilor şi a oricărui semn de cruce apăsătoare. Biserica, încercată şi frământată de atâtea valuri ale răului din lume şi din noi, are, în persoanele consacrate, acea putere a harului care face să nu scadă niciodată untdelemnul fidelităţii faţă de acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Pe umerii persoanelor consacrate apasă, fără doar şi poate, crucea; fiecare drum străbătut de ele se transformă în „via crucis” sortit însă să devină „via resurrectionis”; în acest sens am putea spune că prin crucile zilnice ale persoanelor consacrate, cruci care devin una cu crucea lui Cristos, Biserica îi naşte spre mântuire veşnică pe fiii ei. Spunând acestea îmi vine în minte chipul Monseniorului Ghika, imagine strălucită de suflet consacrat pe care Domnul ni l-a dăruit nouă, Bisericii, deci şi ţării, ca să rămână prin viaţa, crucea şi martiriul lui, pildă vie pentru timpul său şi pentru timpurile care vor veni. Când la 50 de ani a devenit preot, avea deja în urma sa o mare parte din viaţa în care nu numai că a simţit iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu, dar le-a şi vestit pe acestea în fel şi chip, devenind el însuşi imagine vie a iubirii şi îndurării divine. Când a început, ca preot, să celebreze Liturgia Euharistică, trecuse deja de nenumărate ori prin taina liturgiei aproapelui. În drum spre inima altarului de Jertfă euharistică, Mons. Ghika purta în suflet de fiecare dată multe taine din inimile oamenilor pe care i-a întâlnit, i-a învăţat, i-a sfătuit, i-a mângâiat şi binecuvântat, fiind pentru toţi, săraci februarie 2012

Actualitatea Creştină

1


ACTUALITATE şi bogaţi, sfinţi sau păcătoşi, sănătoşi sau bolnavi, mari sau mici, sare a pământului şi lumină purtătoare spre mântuire. Drumurile lui prin lume au fost întotdeauna planificate şi străbătute nu de calcule sau interese omeneşti, ci de căutări continue ale voinţei lui Dumnezeu care inspiră omului consacrat Lui, gânduri şi proiecte care uimesc şi care descoperă în cel ales de Dumnezeu adânci trăiri de rugăciune şi veghere, de intuiţii ale credinţei şi de jertfiri inspirate de iubirea de Dumnezeu. Dacă s-ar apuca cineva să traseze liniile distanţelor străbătute de Mons. Ghika, ar ajunge, nu în prea mult timp, să ne dea imaginea clară a kilometrilor parcurşi de acest mare apostol; a încerca însă să cuprinzi cât de cât „zonele” universului scrutat de gândurile inimii şi minţii Monseniorului, mi se pare a îndrăzni prea mult, chiar dacă impresionantul număr al cugetărilor pe care ni le-a lăsat, ne-ar da o oarecare idee. Mie personal mi se pare că Mons. Ghika a fost un ales special, un consacrat al tainei lui Dumnezeu, al tainei lumii şi al tainei omului, spirit în continuă căutare şi în neîncetată descoperire a lucrării lui Dumnezeu, statornic lucrător la mântuirea proprie şi la mântuirea aproapelui. Aşa îmi explic numărul mare al convertirilor grija deosebită şi gingaşă pentru bolnavi, căutarea celor însinguraţi şi departe de Dumnezeu. Toate acestea formau şi crucea pe care zilnic o purta Monseniorul Ghika, maestru în a privi pământul ca să vadă cerul, expert în ale omului, prin apropierea intimă de taina prezenţei lui Dumnezeu. A iubit cu pasiune Biserica universală şi Biserica

locală, iar această iubire a făcut crucea mai grea. Dragostea de Biserică l-a ţinut pe loc în România atunci când ar fi putut să plece din ţară şi astfel să evite închisoarea. Rămânând însă aici, s-a dedicat apărării credinţei şi Bisericii, şi aproape de vârsta de 80 de ani a fost închis la Jilava, unde au suferit multe alte persoane consacrate persecuţia comunistă. Şi acolo, între zidurile închisorii unde avea săşi consume jertfa martirică, Mons. Ghika a dat strălucire consacrării sale aducând seninătate şi speranţă în inimile celor închişi, anchetaţi şi torturaţi. V-am adus exemplul acestui om şi preot deosebit, gândindu-mă şi la procesul său de beatificare; însă, încă o dată spun că-i sunt recunoscător lui Dumnezeu că ne-a trimis multe suflete consacrate care lucrează în cadrul Arhidiecezei noastre, mergând zilnic în întâmpinarea Domnului prezent în semenii noştri. Aceste persoane consacrate merită toată atenţia şi recunoştinţa noastră pentru tot ceea ce sunt şi înfăptuiesc; ele ne aduc aminte tuturor că Biserica este vie şi generoasă şi că misterul prezenţei lui Dumnezeu este o realitate care ne învăluie şi ne însoţeşte mereu. Sunt bucuros să mulţumesc preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, şi altor persoane consacrate din Arhidieceză pentru slujirea lor fidelă, statornică şi rodnică. Dumnezeu să păstreze şi să întărească pe mai departe Biserica spre mântuirea noastră şi a tuturor oamenilor. Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Răspuns la telegrama trimisă Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea cu prilejul Solemnităţii Naşterii Domnului Excelenţa Voastră, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a primit cu multă bucurie felicitările Dumneavoastră şi bunele urări pe care I le-aţi adresat cu prilejul Solemnităţii Naşterii Domnului. Supremul Pontif vă mulţumeşte pentru acest semn de cinstire şi de iubire, iar, la rândul Său, Excelenţei Voastre, clerului, persoanelor consacrate şi tuturor credincioşilor Bisericii din Bucureşti, Vă urează ca adorarea misterului Cuvântului Întrupat din Sfânta Fecioară Maria pentru ca noi să primim harul adopţiunii de fii ai lui Dumnezeu, să devină izvor de bucurie şi de zel în trăirea de fiecare zi. În sfârşit, Sanctitatea Sa, prin mijlocirea Mariei, Mama Mântuitorului, pentru Excelenţa Voastră şi pentru toţi cei pe care îi păstoriţi, imploră belşug de haruri în noul an şi Vă dăruieşte Binecuvântarea Apostolică. Folosesc acest prilej ca să Vă salut şi eu, în Domnul. Excelenţei Sale IOAN ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

2

Actualitatea Creştină februarie 2012

Ioannes Becciu, Substitut Vatican, 4 ianuarie 2012


ACTUALITATE

De ce Preşedintele României nu a făcut nimic pentru apărarea Catedralei Sfântul Iosif? Luna aceasta se împlinesc 6 ani de la emiterea autorizaţiei ilegale pentru aşa-numitul proiect Cathedral Plaza. În scurtele rânduri ce urmează aş vrea să arăt câteva aspecte din atitudinea pe care d-l Traian Băsescu a avut-o de-a lungul acestor ani de procese, proteste, manifestaţii pentru apărarea Catedralei Sfântul Iosif. Pe parcursul anilor de luptă pentru salvarea lăcaşului închinat Sfântului Iosif, Preşedintele a primit multiple solicitări pentru a interveni în favoarea monumentului istoric, printre altele18 scrisori, la care nu a răspuns niciodată. După ce Senatul României prin hotărârile nr. 40/2006 şi 5/2007 a condamnat ridicarea imobilului Cathedral Plaza, Arhiepiscopia a organizat un protest chiar şi în faţa Palatului Prezidenţial, în data de 15.02.2007, afişând pancarte pe care scria „Salvaţi valorile României! Acum Catedrala Sfântul Iosif”. Nici acest moment nu l-a impresionat pe preşedinte, delegaţia Arhiepiscopiei fiind primită în audienţă de câţiva consilieri, cu toate că d-l Traian Băsescu se afla în palat. Este greu de înţeles cum a putut o persoană, aparent energică în „lupta împotriva corupţiei”, să fie insensibilă atâţia ani la proteste, petiţii şi manifestaţii de mare anvergură în favoarea monumentului de valoare naţională şi internaţională, parte a patrimoniului naţional şi european. Cum de n-a intervenit la manifestaţia fără precedent organizată în 12 iulie 2009, când s-au închis toate lăcaşele de cult catolice de pe întreg teritoriul Arhidiecezei? Cum de n-a reacţionat la protestul faţă de decizia celor 3 judecători de la CA Ploieşti care au aruncat o pată neagră pe faţa justiţiei româneşti? În toţi aceşti ani, SC Millennium Building Development SRL a sfidat bunul simţ, a ignorat semnalele şi somaţiile, încălcând legea, proferând minciuni şi încercând să intimideze mereu Arhiepiscopia. De asemenea, nu a oprit lucrările după raportul Inspectoratului de Stat în Construcţii din mai 2006, care arăta zeci de încălcări ale legii, nici în urma hotărârilor Senatului, nici după declaraţia scrisă nr. 0054/2007 a Parlamentului Europei şi nici în urma diferitelor luări de poziţie ale Academiei Române, deşi toate acestea arătau inoportunitatea şi ilegalitatea noului proiect. Constructorul Bog Art SRL a sfidat în repetate rânduri somaţiile Primăriei Capitalei pentru oprirea lucrărilor ilegale. De ce? E lesne de înţeles dacă privim documentaţia acestui proiect şi totodată ţinem cont şi de contextul în care trăim! Diferite publicaţii din ţară au arătat legătura strânsă care există între Preşedintele ţării, omul de afaceri Eyal Ofer, care finanţează acest proiect, şi fosta manageră a firmei Willbrook, Daiana Voicu. Sigur, toate aceste afirmaţii apărute în presă pot fi adevărate sau simple speculaţii. Dovadă clară rămâne faptul că d-l Traian Băsescu, pe când era Primar General al Capitalei, a concesionat în mod ilegal (fără licitaţie publică) firmei Millennium o suprafaţă

Pr. Gabriel POPA

de 70 mp din domeniul public al municipiului (vezi facsimil), pentru extinderea unei clădiri existente, pe când în acel parc, firma nu avea nici măcar o dugheană. Totul se petrecea în anul 2002. Iar această concesiune a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire din 2006, deşi nu mai era valabilă, întrucât prezenta o condiţionalitate care n-a fost respectată. Cu toate acestea, s-a bucurat mereu de prezumţia de legalitate, întrucât a fost foarte bine „împachetată” alături de zeci de avize expirate. De-a lungul acestor ani, Preşedintele a evitat să facă referinţă la acest proiect ilegal. Mai mult, ori de câte ori a fost întrebat despre acest subiect de către enoriaşii Bisericii noastre, într-un cadru oficial sau neoficial, în ţară sau în străinătate, s-a arătat vizibil deranjat. Şi totuşi, în data de 14.12.2011, Preşedintele a vorbit pentru prima dată despre acest proiect în faţa oamenilor de afaceri, spunând: „avem un mediu de afaceri atât de matur, care, scos din chingile birocratice, să se conformeze şi legii şi bunului simţ? Asta apropo de exemplul cu blocul de lângă Catedrala Catolică, care, tot aşa, a fost construit cu autorizaţie întârziată”. De ce întârziată şi nu ilegală sau inexistentă, aşa cum a dovedit-o definitiv şi irevocabil Justiţia din România? Dar să nu mai punem atâtea întrebări. Să-l ascultăm pe psalmistul care spune: „Nu-i invidia pe cei care fac răul şi nu fi gelos pe cei care săvârşesc nedreptatea, căci se usucă îndată ca iarba şi ca verdeaţa câmpului se ofilesc. Încredete în Domnul şi fă binele; locuieşte pământul şi păstrează-ţi credinţa… El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi judecata ta ca soarele la amiază” (Ps 36, 1-3.6). februarie 2012

Actualitatea Creştină

3


MAGISTERIU

Din alocuţiunile Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea Credinţa poate face posibil ceea ce omeneşte este imposibil (5 februarie, rugăciunea Îngerul Domnului) (…) Cei patru evanghelişti sunt de comun acord în a da mărturie că eliberarea de boală şi infirmitate de orice fel constituie, împreună cu predicarea, principala activitate a lui Isus în viaţa sa publică. De fapt, bolile sunt un semn al acţiunii celui rău în lume şi în om, în timp ce vindecările demonstrează că Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi este aproape. Isus Cristos a venit pentru a învinge Răul din rădăcină, iar vindecările sunt o anticipare a victoriei Sale, obţinute prin Moartea şi Învierea Sa. Într-o zi, Isus a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii” (Mc 2,17). În acest caz, El se referea la cei păcătoşi, pe care El a venit să-i cheme şi să-i mântuiască. Rămâne, însă, adevărat că boala este o condiţie specific umană, în care experimentăm cu tărie că nu suntem autosuficienţi, ci avem nevoie de ceilalţi. În acest sens, am putea spune, printr-un paradox, că boala poate fi un moment benefic în care se poate experimenta atenţia din partea celorlalţi, moment în care se poate oferi atenţie celorlalţi! Cu toate acestea, ea este întotdeauna o încercare ce poate deveni lungă şi dificilă. Atunci când vindecarea nu întârzie, iar suferinţele se prelungesc, putem rămâne zdrobiţi, izolaţi, şi atunci existenţa noastră devine deprimată şi se dezumanizează. Cum trebuie să reacţionăm la acest atac al răului? Cu siguranţă, prin tratamentele adecvate – medicina în aceste decenii a făcut progrese semnificative şi îi suntem recunoscători -, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că există o atitudine decisivă şi fundamentală cu care trebuie să înfruntăm boala, şi aceasta este cea a credinţei în Dumnezeu, în bunătatea Sa. Acest lucru îl repetă mereu Isus celor pe care îi vindecă: Credinţa ta te-a mântuit! (cf. Mc 5,34.36). Chiar şi în faţa morţii, credinţa poate face posibil ceea ce din punct de vedere uman este imposibil. Dar credinţa în ce? Intenţia generală Pentru ca toate popoarele să aibă acces deplin la apă şi la resursele necesare pentru întreţinerea zilnică. Intenţia Misionară Pentru ca Domnul să susţină efortul lucrătorilor sanitari din regiunile cele mai sărace în asistenţa acordată bolnavilor şi bătrânilor.

4

Actualitatea Creştină februarie 2012

În iubirea lui Dumnezeu. Iată răspunsul adevărat, care învinge definitiv Răul. Aşa cum Isus a înfruntat Răul cu puterea iubirii care-i venea de la Tatăl, tot aşa şi noi putem să înfruntăm şi să învingem încercarea bolii ţinând inima noastră cufundată în iubirea lui Dumnezeu. Cu toţii cunoaştem persoane care au suportat suferinţe teribile, pentru că Dumnezeu le-a dat o seninătate profundă. Mă gândesc la exemplul recent al Fericitei Chiara Badano, care a murit în floarea tinereţii din cauza unui rău fără scăpare: cei care mergeau să o viziteze, primeau de la ea lumină şi încredere! Totuşi, în boală, cu toţii avem nevoie de căldură umană: pentru a mângâia pe cineva bolnav, mai mult decât cuvintele contează a-i fi alături cu seninătate şi sinceritate.

Pentru Dumnezeu, autoritatea înseamnă slujire, umilinţă, iubire (29 ianuarie, rugăciunea Îngerul Domnului) (…) Autoritatea divină nu este o forţă a naturii. Este puterea iubirii lui Dumnezeu care creează universul şi, întrupându-se în Fiul Unul născut, coborând în umanitatea noastră, reînsănătoşeşte lumea coruptă de păcat. Romano Gurardini scrie: „Întreaga existenţă a lui Isus este traducere a puterii în umilinţă, este suveranitatea care aici se înjoseşte luând forma de sclav” („Il Potere” - Puterea, Brescia 1999, 141.142). Adesea, pentru om, autoritatea înseamnă putere, stăpânire, succes. În schimb, pentru Dumnezeu, autoritatea înseamnă slujire,umilinţă, iubire; înseamnă a intra în modul de a gândi al lui Isus care se apleacă să spele picioarele ucenicilor (cf. In 13,5), care caută adevăratul bine al omului, care vindecă rănile, care este capabil de o iubire atât de mare încât să îşi dea viaţa, pentru că este Iubirea. În una dintre scrisorile sale, Sfânta Ecaterina din Siena scria: „Este necesar ca noi să vedem şi să cunoaştem, în adevăr, cu lumina credinţei, că Dumnezeu este iubirea supremă şi veşnică, şi nu poate dori altceva decât binele nostru” (Ep. 13 in: „Le Lettere” - Scrisorile, vol. 3, Bologna 1999,206).

INTENŢIILE DE RUGĂCIUNE ALE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA PENTRU LUNA FEBRUARIE


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Noi provocări pentru mărturia Bisericilor din Europa Foto: Fr. R. Pietarinen, ceceurope.org

Întâlnirea Comitetului Mixt KEK-CCEE la Geneva

Creştinii de diferite confesiuni prezente în Europa trebuie să continue mărturia comună în faţa noilor provocări spirituale, demografice, politice şi economice pe care bătrânul continent trebuie să le înfrunte. Aceasta este concluzia la care au ajuns participanţii la întâlnirea Comitetului Mixt al Conferinţei Bisericilor Europene (KEK) şi al Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE), care s-a desfăşurat între 26 şi 28 ianuarie la Geneva. La întâlnire a luat parte şi PS Vasile Bizău, Episcop al Eparhiei greco-catolice de Maramureş, ca membru CCEE. În discursul de deschidere a lucrărilor, Preşedintele KEK, Mitropolitul Emmanuel al Franţei, a descris actuala criză economică drept una dintre chestiunile „care ridică semmne de întrebare în ce priveşte capacitatea Europei de a realiza o politică sustenabilă pentru Uniunea Europeană”. Preşedintele CCEE, Cardinalul Peter Erdo, a observat că întâlnirea are loc la încheierea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor (1825 ianuarie) şi a descris angajamentul ecumenic ca pe o necesitate care trebuie să-i implice pe toţi creştinii, şi nu doar câţiva experţi. „Angajamentul pentru ecumenism nu implică doar efortul uman; este şi o datorie spirituală care necesită rugăciunea tuturor creştinilor, conştienţi fiind că unitatea vizibilă este un dar de la Dumnezeu”, a afirmat Cardinalul Peter Erdo, Primat al Ungariei.

În cadrul reuniunii, şi-au adus contribuţia Alister McGrath, profesor de teologie la King’s College din Londra, Giancarlo Blangiardo, profesor de demografie la Universitatea din Milano, Rev. Cordelia Kopsch (Germania), vice-preşedinte KEK, Mons. Matthias Heinrich, Episcop auxiliar de Berlino, Rev. Rauno Pietarinen, din partea Bisericii Ortodoxe din Finlanda şi Mons. Jozef Michalik, Arhiepiscop de Przemysl (Polonia). În timpul celor trei zile ale întâlnirii, membrii Comitetului Mixt au ascultat relatări despre situaţia economică şi politică din Europa, despre activitatea Bisericilor în favoarea populaţiei rome, despre cooperarea pe viitor pentru un dialog cu musulmanii din Europa. Participanţii au vizitat Centrul Ecumenic Internaţional de la Geneva, unde s-au întâlnit cu reprezentanţi ai Consiliului Mondial al Bisericilor, ai Federaţiei Luterana Mondiale şi ai Alianţei ACT. De asemenea, s-au întâlnit cu diferiţi membri ai Bisericilor locale şi au fost primiţi în audienţă de Arhiepiscopul Silvano Tomasi, Nunţiu Apostolic şi Observator Permanent pe lângă Sfântul Scaun la Organizaţia Naţiunilor Unite. Comitetul Mixt KEK-CCEE este organismul suprem pentru dialogul dintre KEK şi CCEE şi se reuneşte anual. În acest an se celebrează, de altfel, 40 de ani de la înfiinţarea sa, în 1972. Într-un comunicat final al întâlnirii din acest an de la Geneva, Comitetul Mixt şi-a exprimat solidaritatea

faţă de creştinii care trec prin situaţii dificile în diferite părţi ale lumii, îndeosebi în Orientul Mijlociu, şi mai ales în Egipt şi Siria, şi şi-a exprimat preocuparea vie pentru victimele actelor din violenţă din Nigeria. „Noul ateism” din unele părţi ale Europei a generat un interes public enorm pentru Dumnezeu. Bisericile au, aşadar, oportunitatea de a participa la dezbaterea intelectuală şi de a prezenta credinţa creştină ca pe o forţă a binelui în societate. Alister McGrath Bisericile se confruntă în multe zone cu o criză spirituală, cu criza financiară şi economică şi cu marile schimbări din societate, precum numărul sporit al emigranţilor şi necesitatea unui dialog interreligios mai intens. Este necesar ca Bisericile să reziste tentaţiei de a-şi reduce prezenţa în sfera publică, deoarece este în joc credibilitatea mărturiei lor. Rev. Cordelia Kopsch În societăţile noastre se simte necesitatea unei prezenţe continue a creştinilor în sfera publică şi sunt multe sectoare în care lumea aşteaptă o mărturie curajoasă a credinţei. Arhiepiscopul Jozef Michalik

februarie 2012

Cristina GRIGORE Actualitatea Creştină

5


ECUMENISM

RUGĂCIUNE pentru UNITATEA CREŞTINILOR „Veniţi să ne rugăm împreună, în adevăr şi smerenie” „Noi credem că Mântuitorul nostru este prezent între noi, căci nu din alte motive ne-am adunat aici, ci am venit în numele Lui, ca să înălţăm către Dumnezeu rugăciunea noastră şi să implorăm cu speranţă darul unităţii tuturor creştinilor”, a afirmat Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, în cadrul celebrării ecumenice care a avut loc miercuri, 18 ianuarie 2012, în Catedrala Sf. Iosif din capitală. Cu celebrarea din Catedrala Sf. Iosif, s-a deschis Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (SRUC) din Bucureşti. La momentul de rugăciune, alături de comunitatea romano-catolică, au participat reprezentanţi din Biserica Greco-Catolică, Biserica Evanghelică Luterană, Biserica Reformată Calvină, Biserica Anglicană, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Armeană din România. În cuvântul de învăţătură, Arhimandritul Datev Hagopian, Întâistătătorul Eparhiei Armene din România, a adresat o chemare la rugăciune împreună, în adevăr şi smerenie: „Fraţilor, veniţi să ne rugăm împreună, pentru ca în adevăr şi smerenie, prin rugăciune, să putem

oferi acestei lume pace şi înţelegere; pace în suflete, pace în minte. Pentru că nu există pace în lume dacă în minte şi în inimă nu există pacea. Veniţi să ne strângem aşa cum ne-am adunat astăzi. Eu cred că Cristos este prezent aici, în mijlocul nostru, în această adunare”. „Ştim că multe ne deosebesc”, a amintit ÎPS Ioan Robu, în cuvântul pe care l-a adresat la sfârşitul celebrării ecumenice. „Aproape că suntem descurajaţi să credem şi să ne imaginăm cum am fi împreună. Totuşi, îndrăznim, da, îndrăznim să cerem ceea ce ne imaginăm uneori că ar fi imposibil: unitatea noastră, a tuturor creştinilor. Deşi avem tradiţii diferite, deşi suntem parcă statorniciţi pe o anumită cale, totuşi, rugăciunea ne ridică din ceea ce suntem şi cum suntem, pentru a nădăjdui altfel, şi, încă o dată, pentru a îndrăzni să ne vedem altcum prin darul Duhului Sfânt, nu prin puterile noastre. De aceea, nici nu ne imaginăm ceea ce cerem, nu

putem descrie exact ceea ce vrem; nu putem decât ca, prin sărmane cuvinte, să cerem darul unităţii: Ca toţi să fie una. Aceasta este rugăciunea noastră; acesta este cuvântul care ne adună şi ne animă acum şi în zilele care vin”. Celebrările din cadrul SRUC au continuat în zilele următoare în diferite biserici ale cultelor creştine din capitală şi s-au încheiat miercuri, 25 ianuarie 2012, printr-o celebrare în Catedrala Patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române. Tema din acest an a SRUC a fost „Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos" (cf. 1Cor 15,51-58). Celebrată în mod tradiţional în perioada 18-25 ianuarie, SRUC este o iniţiativă promovată în comun de Consiliul Mondial al Bisericilor (www.oikoumene.org) şi Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor (www.vatican.va). Cristina GRIGORE

Unitatea creştinilor, importantă cauza binelui. Uniţi în Cristos, suntem creştere în bine. Ea are loc după timchemaţi să împărtăşim misiunea sa, purile lui Dumnezeu, nu ale noastre, pentru binele familiei umane Deşi experimentăm în zilele noastre situaţia dureroasă a diviziunii, noi, creştinii, putem şi trebuie să privim spre viitor cu speranţă, deoarece victoria lui Cristos înseamnă depăşirea a tot ceea ce ne reţine de la împărtăşirea plinătăţii de viaţă cu El şi cu alţii. Învierea lui Isus Cristos confirmă că bunătatea lui Dumnezeu învinge răul, iubirea depăşeşte moartea. El ne însoţeşte în lupta împotriva forţei distructive a păcatului care dăunează omenirii şi întregii creaţii a lui Dumnezeu. Prezenţa lui Cristos înviat ne cheamă pe noi toţi creştinii să acţionăm împreună pentru-

6

care este aceea de a duce speranţa acolo unde domină nedreptatea, ura şi disperarea. Diviziunile noastre fac mai puţin luminoasă mărturia noastră adusă lui Cristos. Ţinta unităţii depline, pe care o aşteptăm în speranţă activă şi pentru care ne rugăm cu încredere, nu este o victorie secundară, ci importantă pentru binele familiei umane. În cultura dominantă astăzi, ideea de victorie este adesea asociată cu un succes imediat. În schimb, în optica creştină victoria este un lung şi, în ochii noştri ai oamenilor, nu întotdeauna liniar proces de transformare şi de

Actualitatea Creştină februarie 2012

şi cere de la noi profundă credinţă şi perseverenţă răbdătoare. (...) Şi aşteptarea noastră pentru unitatea vizibilă a Bisericii trebuie să fie răbdătoare şi încrezătoare. Numai în această dispoziţie îşi au semnificaţia lor deplină rugăciunea noastră şi angajarea noastră zilnice pentru unitatea creştinilor. Atitudinea de aşteptare răbdătoare nu înseamnă pasivitate sau resemnare, ci răspuns prompt şi atent la orice posibilitate de comuniune şi fraternitate pe care Domnul ne-o dăruieşte. Papa Benedict al XVI-lea (fragment, Predică, 25 ianuarie 2012)


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI „Persoanele cu Sindrom Down au mult de oferit: celor din jurul lor, familiei, comunităţii din care fac parte şi societăţii”, a afirmat PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, în cuvântul de deschidere a seminarului „Sindromul Down: opţiune pentru viaţă”, organizat vineri, 27 ianuarie, de către Asociaţia Caritas Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia RENINCO România. «Aşa cum se ştie – a amintit PS Cornel Damian –, avortul este considerat de Biserică nu doar un păcat împotriva vieţii, dar şi o plagă şi un pericol pentru om şi societate. Tendinţele din ultimii ani, care au pătruns şi în societatea românească, de a recurge la „avort selectiv”, în căutarea copilului „perfect”, îngrijorează Biserica şi ar trebui să îngrijoreze orice om de bună-credinţă şi societatea în ansamblul ei». «Invocarea unor argumente ca „dreptul de a alege” al părinţilor/mamelor, „dreptul copilului la o viaţă deplină”, conduce în mod periculos la o atitudine narcisistă şi la o falsă apărare a drepturilor omului. Nu se poate vorbi de drepturi încălcând un drept primordial şi indelebil, şi anume dreptul l a viaţă, care înseamnă „a fi prezent”, „a fi luat în considerare”, „a participa la făurirea viitorului propriu şi al societăţii”, cu propriile „abilităţi”. Tot la fel, nu se poate spune că se recurge la avortarea unui copil afectat de Sindromul Down, din iubire. Iubirea umană, adevărata iubire umană, este necondiţionată. Iubeşti pe cineva în ciuda a toate, orice ar fi, orice i s-ar putea întâmpla: dacă se îmbolnăveşte persoana iubită, o îngrijeşti; dacă întâmpină greutăţi, o ajuţi», a mai spus episcopul. PS Cornel Damian şi-a exprimat totodată recunoştinţa faţă de „familiile care şi-au acceptat copiii, chiar dacă

PS Cornel Damian: „Persoanele cu Sindrom Down trebuie tratate cu respect, demnitate şi iubire”

aveau Sindromul Down, ca pe un dar al lui Dumnezeu, al vieţii, şi se dedică cu răbdare, iubire şi curaj creşterii lor”. De asemenea, i-a asigurat de apreciere şi sprijin pe specialiştii şi voluntarii implicaţi în ajutorarea persoanelor cu Sindrom Down, în cadrul diverselor asociaţii sau programe sociale. „Deşi diferite, persoanele cu Sindrom Down trebuie tratate cu respect, demnitate şi iubire şi ajutate să-şi trăiască viaţa în mod deplin, după măsura lor, cu propriile lor abilităţi”, a afirmat în încheiere episcopul auxiliar de Bucureşti.

Popeşti Leordeni: Binecuvântarea animalelor Pentru comunitatea catolică din Popeşti Leordeni (Ilfov), binecuvântarea animalelor este deja o tradiţie de peste 100 de ani. Şi în acest an, la 17 ianuarie, când Biserica îl comemorează pe Sfântul Anton abate, protectorul animalelor domestice, credincioşii catolici din Popeşti Leordeni s-au reunit în curtea bisericii, aducând cu ei animale de companie (câini, pisici) ori animale şi păsări din ogradă (iepuri, porumbei, găini etc). Ritualul binecuvântării animalelor a fost celebrat de Pr. Ioan Solomon, parohul comunităţii. „Deoarece multe animale participă într-un fel sau altul la viaţa omului, fie ajutându-l în munca lui, fie oferindu-i hrană ori mângâiere, în Biserică s-a păstrat obiceiul de a se invoca binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor”, a explicat redacţiei părintele paroh.

Site-ul donbosco.ro are o nouă înfăţişare Comunitatea Salezienilor din România a relansat site-ul oficial, www.donbosco.ro, la 31 ianuarie 2012, când Biserica îl comemoreză pe Don Bosco, fondatorul Ordinului Sf. Francisc de Sales (Salezienii). Pe lângă informaţii despre ordinul religios şi fondatorul său, pe site sunt disponibile fotografii, informaţii şi resurse. În cei şase ani de prezenţă pe internet, site-ul donbosco.ro a adunat peste 600.000 de vizite. februarie 2012

Actualitatea Creştină

7


ŞTIRI INTERNE

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

PS Florentin Crihălmeanu, Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (UTCN) i-a decernat marţi, 24 ianuarie 2012, PS Floretin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic al Eparhiei de Cluj-Gherla, titlul de doctor honoris causa. Acelaşi titlu i-a fost decernat şi Mitropolitului Ortodox al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înalt Preasfinţiei Sale Andrei Andreicuţ. Ceremonia a fost prezidată de rectorul UTCN, prof. dr. ing. Radu Munteanu, şi s-a desfăşurat în Amfiteatrul cel mai mare al UTCN. La festivitate au participat cadre didactice universitare şi studenţi, reprezentanţi ai cultelor şi credincioşi catolici şi ortodocşi, reprezentanţi ai clasei politice, demnitari. Pentru PS Florentin Crihălmeanu, discursul laudatio a fost susţinut de prof. dr. ing. Mihail Abrudean. În discursul său, intitulat „Memorie. Identitate. Misiune”, PS Florentin a subliniat rolul major al Şcolii Blajului în menţinerea identităţii naţionale, amintind de corifeii Şcolii Ardelene şi despre episcopii martiri ai Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolice. „În mersul ei, Biserica Română Unită cu Roma, GrecoCatolică, a rămas consecventă pe linia afirmării idealurilor spirituale şi naţionale, afirmate încă din timpul corifeilor Şcolii ardelene, aducându-şi contribuţia esenţială, împreu-

nă cu Biserica Ortodoxă, la momente de răscruce ale istoriei neamului: Supplex-ul din 1791, Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (mai 1848), Memorandum-ul din 1892, precum şi Marea Unire de la Alba-Iulia din 1918. O linie ca un fir roşu ce a condus itinerarul spiritual, cultural şi naţional al Bisericii Unite, sintetizat atât de bine de Întâiul purpurat al neamului românesc, Eminenţa Sa Iuliu Cardinal Hossu: ‘Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat Vrem să ne unim cu Ţara!, iar fără aceasta, nu era nici Unirea din 1918′”, a spus înaltul prelat. Atât PS Florentin Crihălmeanu, cât şi Mitropolitul Andrei Andreicuţ provin de pe băncile unor universităţi tehnice, PS Florentin fiind chiar absolvent (1984) al instituţiei care l-a onorat cu titlul de doctor honoris causa.

Dieceza Romano-Catolică de Oradea

Ziua Mondială a Vieţii Consacrate 2012

Persoanele consacrate din Dieceza romano-catolică de Oradea şi din Eparhia greco-catolică de Oradea, la invitaţia episcopilor celor două dieceze, PS Laszlo Bocskei şi PS Virgil Bercea, au sărbători împreună Ziua Mondială a Vieţii Consacrate, celebrată în fiecare an la 2 februarie, în sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ajunsă în 2012 la cea de

8

a XVI-a ediţie, Ziua Mondială a Vieţii Consacrate a reunit în catedrala romanocatolică din Oradea circa 40 de persoane consacrate, reprezentante a 15 comunităţi religioase ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Diecezei romano-catolice şi al Eparhiei greco-catolice. Programul zilei a cuprins adoraţie euharistică şi recitarea Liturgiei Orelor,

Actualitatea Creştină februarie 2012

binecuvântarea lumânărilor şi procesiune cu lumânările aprinse, Sfânta Liturghie şi o agapă frăţească. Sfânta Liturghie a fost prezidată de PS Laszlo Bocskei, alături de Vicarul episcopal greco-catolic, Pr. Florian Gui, delegatul PS Virgil Bercea, şi de numeroşi preoţi. În cuvântul de învăţătură, PS Laszlo Bocskei le-a mulţumit

persoanelor consacrate în mod personal, dar şi în numele PS Virgil Bercea, pentru slujirea pe care o aduc în cele două dieceze şi le-a îndemnat ca, urmând exemplul Mariei, să păstreze în inima lor darul lui Dumnezeu şi să-l ofere pe Cristos lumii prin viaţa lor, cu râvnă şi dăruire. La sfârşitul Celebrării Euharistice, fiecare congregaţie şi-a prezentat carisma specifică şi domeniul de activitate printr-un simbol şi o rugăciune, după care persoanele consacrate prezente au reînnoit voturile împreună. Episcopul i-a îndemnat pe credincioşi să le însoţească pe persoanele consacrate cu rugăciunile lor.


ŞTIRI EXTERNE

În 2013 Biserica din Cehia va celebra Anul Sfânt al Sfinţilor Ciril şi Metodiu pentru a marca împlinirea a 1150 de ani de la sosirea lor în Marea Moravie. Evenimentul va fi marcat şi pe plan cultural, una dintre iniţiative fiind realizarea unui film istoric despre viaţa şi misiunea celor doi sfinţi. La realizarea producţiei cinematografice îşi vor aduce contribuţia Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă, Academia de Ştiinţe şi alţi parteneri din Cehia. „Încă nu există o versiune cinematografică validă despre istoria Sfinţilor Ciril şi Metodiu. Misiunea lor a influenţat răspândirea creştinismului, a culturii şi a educaţiei în toate naţiunile slave şi a pus bazele Republicii Cehe ca Stat”, a declarat PS Dominik Duka, Arhiepiscop de Praga. Filmul va fi turnat în locuri istorice marcate de prezenţa celor doi sfinţi slavi - Grecia, Italia, Slovacia, Cehia -, în regia lui Petr Nikolaev. Premiera filmului este prevăzută pentru 2013, în Cehia. CONSILIUL EUROPEI: STOP RASISMULUI ŞI DISCRIMINĂRII ROMILOR Comitetul de miniştri ai Consiliului Europei – care reprezintă guvernele a 47 de state membre - şi-a exprimat „profunda preocupare pentru sporirea rasismului faţă de ţigani, discursurile anti-rom şi atacurile violente” care se înregistrează în unele ţări împotriva acestei minorităţi. Într-o declaraţie adoptată la 1 februarie, Comitetul de miniştri invită guvernele să se abţină de la „discursurile anti-rom, în special în timpul campaniilor electorale”, şi să „condamne cu fermitate, rapid şi public, orice act de violenţă rasistă împotriva lor”, „inclusiv ameninţări, intimidări şi instigări la ură”. Referindu-se apoi la situaţia economică, organismul de la Strasbourg a îndemnat guvernele şi instituţiile publice să nu se folosească de romi ca de „ţinte uşoare şi ţapi ispăşitori”; să sprijine în mod deplin programele dedicate integrării lor sociale, prin adoptarea de măsuri în sectorul educaţional, sanitar, ocupaţional şi locativ.

ANGLIA: UN „CARD AL CREDINŢEI” PENTRU A MĂRTURISI IDENTITATEA CATOLICĂ „Toţi avem în portofele diferite tipuri de carduri şi cartele care spun ceva despre identitatea noastră şi despre ceea ce este important pentru noi. Faithcard (card al credinţei) doreşte să ne reamintească ce înseamnă pentru noi a fi creştini”, a spus Mons. Kieran Conry, Arhiepiscop de Arundel şi Brighto (Anglia), prezentând iniţiativa Departamentului pentru evanghelizare şi cateheză al Conferinţei Episcopale a Angliei şi Ţării Galilor. Cardul are dimensiunile unui card bancar normal şi va fi distribuit în un milion de exemplare în toate diecezele din Anglia. Pe o faţă a cardului, pe care posesorul poate adăuga propriul nume, este imprimat un text prin care deţinătorul declară că este catolic; urmează apoi o serie de acţiuni pe care catolicii sunt chemaţi să le înfăptuiască: a împărtăşi bucuria de a-l cunoaşte pe Isus Cristos, a se ruga, a celebra sacramentele cu regularitate, a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, a ierta şi a folosi cu înţelepciune darurile primite de la Dumnezeu. Tot pe faţă apare fraza: „în caz de urgenţă, chemaţi, vă rog, un preot catolic”. Pe verso este reprodus un citat din fericitul John Henry Newman prin care se subliniază vocaţia fiecărui creştin. „Cardul a fost creat şi pentru a-i încuraja pe catolici să împărtăşească propria credinţă cu alte persoane. Credinţa nu este ceva ce ţine de privat. Papa Benedict aminteşte acest lucru comunităţii catolice în ultima sa scrisoare, prin care anunţă Anul Credinţei. A purta un card al credinţei cere curaj, ori de câte ori vă folosiţi portofelul ori poşeta ,cardul le poate spune celorlalţi că credeţi în Dumnezeu, că viaţa voastră are un scop, că încercaţi să-l iubiţi şi să-l slujiţi pe aproapele. Sperăm că persoanele catolice îl vor folosi pentru a mărturisi propria credinţă", a mai spus Mons. Kieran Conry. UCRAINA: BISERICA LATINĂ, 600 DE ANI DE LA TRANSFERAREA LA LIOV Miercuri, 1 februarie, Biserica romano-catolică din Ucraina a celebrat împlinirea a 600 de ani de la transferarea sediului arhiepiscopal de la Halici la Liov. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Nunţiul Apostolic în Ucraina, Arhiepiscopul Thomas Edward Gullickson. La Celebrarea Euharistică au concelebrat Arhiepiscopul Mieczyslav Mokrzytski, ierarhul Bisericii romano-catolice din Ucraina, Preafericitul Sviatoslav Shevchuk, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, alţi episcopi şi preoţi din Ucraina şi Polonia. Celebrarea Euharistică a marcat deschiderea Anului Jubiliar al Bisericii romano-catolice din Ucraina, care are ca scop principal reînnoirea eforturilor pentru a-l duce pe Cristos lumii, aşa cum a subliniat Arhiepiscopul Mokrzytski în timpul predicii.

ŢARA SFÂNTĂ: RUGĂCIUNE PENTRU PACE Circa 2500 de oraşe din lumea întreagă s-au unit în rugăciune duminică, 25 ianuarie 2012, pentru a invoca pacea în ţara lui Isus, în cadrul celei de-a IV-a Zile Internaţionale de rugăciune pentru pace în Ţara Sfântă. Încă de la prima ediţie, la această iniţiativă au participat numeroşi tineri. Într-un mesaj transmis cu ocazia Zilei de rugăciune din acest an, Cardinalul Peter Turkson, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, s-a adresat în mod deosebit tinerilor: „Tinerii ştiu şi pot să devină o resursă pentru pace dacă-şi trăiesc libertatea în strânsă legătură cu adevărul, binele şi cu Dumnezeu. Numai aşa implicarea lor în favoarea păcii şi a dreptăţii poate prinde rădăcini adânci. (…) Perioada tinereţii este acea etapă a vieţii în care privim cu entuziasm marile valori care astăzi, din păcate, par să fi slăbit puternic: adevărul, libertatea, dreptatea, iubirea, fraternitatea”.

februarie 2012

Actualitatea Creştină

Pagini realizate de Cristina GRIGORE

CEHIA: FILM DESPRE VIAŢA SFINŢILOR CIRIL ŞI METODIU

9


VLADIMIR GHIKA

Un pas decisiv în beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika Joi, 2 februarie, în Sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu, la Vatican, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, a fost depus în mod formal dosarul cuprinzând aşa-numita Positio pentru beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika. Acest proces, înaintat de Arhidieceza Romano-catolică de Bucureşti, a fost pregătit în etapele sale preliminare de la Roma, de postulatorul numit de Arhiepiscopul Ioan Robu şi aprobat de Congregaţie. Este vorba de părintele Francisc Ungureanu care, întrun interviu pentru Radio Vatican, a oferit detalii despre acest pas important pentru ridicarea Monseniorului Ghika la cinstea altarelor: „Dosarul de 700 de pagini este rodul muncii susţinute a unui grup extraordinar de cercetători, timp de aproape 6 ani. Aceştia au continuat munca celor care puseseră fundamentul procesului diecezan. Reamintim că totul a început imediat după 1990, însă lipsa de acces la documente şi necunoaşterea posibililor martori au făcut ca efectiv procesul să fie celebrat între octombrie 2002 şi iunie 2003. Un rol deosebit l-au avut până aici postulatorul de atunci, părintele Ioan Ciobanu, arhiva strânsă de domnul Pierre Hayet la Institutul Vladimir Ghika de la Paris şi munca de cercetare a părintelui Horia Cosmovici. În 2006, este recunoscută validitatea procesului diecezan; din 2007, eu îl înlocuiesc pe părintele Claudiu Bărbuţ în rolul de postulator, la Roma. Din partea Congregaţiei, în acest răstimp, după o scurtă perioadă provizorie de lucru cu părintele Daniel Ols OP, i-am avut relatori pe părintele Cristoforo Bove OFMConv, de pie amintire, şi pe părintele Zdzisław Kijas OFMConv, cu care am reuşit să ordonăm tot ceea ce am adunat până acum”. Aşadar, după 9 ani de la procesul diecezan, s-a încheiat Positio super Martyrio, dosarul despre martiriul lui Vladimir Ghika... „A fost o perioadă când s-au adus completări documentaţiei trimise de la Bucureşti. Apoi, am început un proiect foarte ambiţios, acela al unei biografii documentate a Monseniorului Ghika, pentru că nu există încă una de acest fel. Proiectul acesta este încă în desfăşurare. Abia din 2008 putem studia arhiva securităţii cu privire la grupul Menghes, din care făcea parte şi Monseniorul Ghika, loc documentaristic extrem de important pentru reconstituirea martiriului material şi formal din partea persecutorului. Volumul dosarelor descoperite acolo ar fi cerut încă mulţi ani de muncă, dar am considerat că nu trebuie să mai adăugăm nimic pentru a ajunge la o certitudine morală cu privire la martiriul lui Vladimir Ghika”.

10

Actualitatea Creştină februarie 2012

Odată depusă întreaga documentaţie, înaintarea cauzei depinde exclusiv de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. De acum este rândul consultanţilor, teologi şi episcopi, şi apoi al cardinalilor, să ajungă la certitudinea morală asupra martirajului Monseniorului Ghika. „Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor va încredinţa dosarul cauzei noastre studiului unui grup de consultanţi teologi. Aceştia îşi vor spune părerea cu privire la dubiul ridicat: dacă a fost sau nu martiriu în moartea lui Vladimir Ghika din 16 mai 1954, în închisoarea comunistă de la Jilava. Dacă judecata acestora va fi pozitivă, în sensul că au putut ajunge la o certitudine morală în privinţa martiriului Monseniorului Ghika, cazul este supus studiului şi judecării Cardinalilor membri ai Congregaţiei. În final, desigur, este mereu Sfântul Părinte cel care autorizează o beatificare... „Părerea părinţilor cardinali şi a episcopilor se va comunica Supremului Pontif, căruia îi revine dreptul de a decreta cultul public ecleziastic al servului lui Dumnezeu”, spune Constituţia Apostolică Divinus Perfectionis Magister a Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea (25 ianuarie 1983), la nr. 15. Este vorba despre recunoaşterea martiriului Slujitorului lui Dumnezeu şi implicit despre beatificare. Cultul public, în cazul Fericiţilor, este circumscris Bisericii locale, dieceză sau naţiune, care a întreprins procesul, şi poate fi lărgit la alte teritorii, la cererea episcopilor acelor locuri. Astfel, credincioşii nu doar că vor putea să ceară în mod privat haruri de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Vladimir Ghika, ca şi până acum, dar o vor putea face şi în public şi liturgic, în comunităţile lor. Beatificarea este primul pas spre deplina recunoaştere a sfinţeniei din partea Bisericii. Ceea ce se urmăreşte în final este canonizarea… „Ţelul procesului iniţiat în 1991, sau explicit în 2002, la Bucureşti, este canonizarea Slujitorului lui Dumnezeu, Vladimir Ghika. După beatificare, cultul public va inspira şi întări cultul privat care, sperăm, va dobândi de la Dumnezeu, prin mijlocirea Fericitului, cel puţin o minune care să poată fi supusă analizei şi procesului canonic cerut de legislaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Un miracol ar însemna, dacă putem spune aşa, semnătura lui Dumnezeu pentru canonizarea lui Vladimir Ghika. Astfel cultul adus lui Dumnezeu prin intermediul Sfântului Vladimir Ghika va fi lărgit la Biserica Universală. Un proces care se anunţă încă lung; din acest motiv, fiecare reuşită, fiecare pas înainte este o bucurie pentru noi toţi. Până la urmă, avem în faţă un Rob al lui Dumnezeu care a murit pentru fidelitatea lui faţă de Cristos şi Biserică, nu numai într-un puternic parfum de martiriu şi sfinţenie, dar şi cu tenta unei universalităţi de netăgăduit”.


VLADIMIR GHIKA

Ascultarea lui Vladimir Ghika: mesajul Monseniorului către persoanele consacrate

Toate lucrurile se supun, ascultă legilor voite de Dumnezeu pentru ele. La acest lucru făcea aluzie Vladimir Ghika atunci când remarca: „În ştiinţă, omul nu face decât să cerşească lucrurilor câteva secrete din ascultarea lor de Dumnezeu.” Observarea acestei docilităţi este de mare ajutor pentru viaţa spirituală şi poate avea efecte revelatoare pentru oamenii care îşi pun speranţa doar în ştiinţă. Cât priveşte ascultarea în viaţa spirituală, aceasta indică primirea cuvântului lui Dumnezeu în mod activ, răspunzând sau corespunzând. Avem încă de la începutul Sfintei Scripturi modele de neascultare (Adam şi Eva), dar şi de extremă supunere (Avram, care e gata să-l jertfească pe Isac, fiul său). Noul Testament ne prezintă infinita ascultare a Sfintei Fecioare Maria, a Sfântului Iosif dar, mai ales a lui Isus. Acesta, din ascultare faţă de planul de mântuire a omului, îmbrăţişează crucea pe care apoi moare. Ascultare „până la moarte, şi încă moartea pe cruce”, spune Sfântul Paul (Fil 2,8). Deoarece păcatul este legat de voinţă, disciplinarea voinţei este cerută mereu creştinilor pentru a evita păcatul. Aducerea la ordine a voinţei poate fi văzută în gândul Monseniorului: „Ascultarea şi stăpânirea de sine se susţin şi, una pe cealaltă, se întreţin.” Iar acest lucru se realizează prin supunere faţă de călăuzirea superiorului; aceasta reprezintă, de altfel, şi condiţia cerută mereu pentru trăirea vieţii consacrate. La fel cum facem atunci când suntem într-o pădure şi ne lăsăm călăuziţi de ghidul expert sau când suntem bolnavi şi ascultăm de medic. Dar motivaţia ascultării pentru o persoană consacrată nu este doar înţelepciunea de a urma un ghid sau teama de a se rătăci fără acesta, ci dorinţa de a-l urma pe Isus cel ascultător faţă de Tatăl. Tratatele de spiritualitate leagă, de obicei, ascultarea de credinţă, încrederea în binele pe care o altă voinţă îl prevede pentru noi; însă Vladimir Ghika se lasă inspirat de virtutea iubirii. „Nu mergeţi spre iubire pe calea ascultării. Ci spre ascultare pe calea iubirii”, spunea el. Vom reuşi să ascultăm de Dumnezeu doar făcând să crească

Sosirea la Bucureşti a Fiicelor Carităţii

Putem înţelege acest titlu ca pe o invitaţie la a asculta ceea ce ne spune Monseniorul, şi nu este greşit. Ceea ce propune această pagină, este să vedem ce afirmă Monseniorul despre ascultare. Acesta este unul dintre cele trei sfaturi evanghelice care însoţesc voturile persoanelor consacrate: ascultare, sărăcie şi castitate, sau mai complet: ascultarea necondiţionată, sărăcia de bună voie şi fecioria până la moarte.

iubirea noastră faţă de El, ca răspuns la iubirea sa infinită faţă de noi. Monseniorul începe acest aforism cu deplângerea faptului că „iubirea voastră nu iubeşte îndeajuns”, şi o face de două ori, cu aceleaşi cuvinte. Doar ascultarea necondiţionată manifestă iubirea deplină. Şi mai interesant este faptul că acest aforism se încheie cu o atenţionare: „Altfel nu veţi şti cărui Duh îi aparţineţi...”. Preluând învăţătura lui Isus cu privire la bunătatea pomului care se cunoaşte după roade, Sfântul Paul indica discernământul spiritelor după roadele pe care le aduc. Dacă rodul adus în viaţa spirituală este ascultarea, atunci pomul este hrănit de iubire şi suntem ai Duhului care este Iubirea însăşi. Rodul neascultării indică faptul că iubirea nu iubeşte îndeajuns, şi nu putem fi siguri că suntem sub imperiul Duhului Iubirii.. Duhul care nu iubeşte a inspirat păcatul originar, făcându-l pe om să creadă că poate orice, datorită cunoaşterii, inclusiv că poate iubi. Omul a ascultat de ispititor, aşteptând să găsească iubirea în cunoaştere. Poate tocmai de aceea Vladimir Ghika spune: „nu mergeţi spre iubire pe calea ascultării”; aceasta era calea propusă de diavol. Lăsaţi ca iubirea să vă umple inima şi veţi ajunge la ascultare. Şi dacă uneori cuvintele lui Dumnezeu se prezintă sub formă de poruncă: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii!” (In 13,34), atunci Monseniorul ne spune: „Să nu iubim pentru a ne conforma poruncii, ci să ascultăm pentru că iubim”.Am putea să încercăm să aprofundăm şi următoarea afirmaţie: Pentru a asculta, omul trebuie să aibă o voinţă liberă. Altfel, nu ascultă, ci îndură”. Spaţiul nu ne permite, avem însă tot timpul. Ascultarea este, aşadar, un răspuns. Vladimir Ghika ne îndeamnă: „Răspunde Inimii sacre printr-o inimă consacrată”. Postulatura Vladimir Ghika postulatura@vladimirghika.ro februarie 2012

Actualitatea Creştină

11


SEMNIFICAŢII LITURGICE

Liturgie şi monahism în mileniul III

Carisma monastică este esenţială pentru viitorul Bisericii, păstrându-şi mereu actualitatea. Această idee era exprimată încă la Conciliul Vatican II, în aceşti termeni: „Trebuie păstrată cu fidelitate şi trebuie să strălucească tot mai mult în spiritul ei autentic [...] venerabila instituţie a vieţii monahale, care şi-a dobândit în decursul veacurilor merite strălucite înaintea Bisericii şi a societăţii. Rostul principal al monahilor este să aducă Maiestăţii divine o slujire smerită şi în acelaşi timp nobilă între zidurile mănăstirii, fie dedicându-se total cultului divin într-o viaţă ascunsă, fie asumându-şi în mod legitim o activitate de apostolat sau de caritate creştină. [...] Ei să-şi reînnoiască vechile tradiţii de binefacere şi să le adapteze nevoilor actuale ale sufletelor, în aşa fel încât mănăstirile să fie focare de edificare a poporului creştin” (Perfectae caritatis, 9). În această cerinţă a Conciliului, observăm că celebrarea cultului divin este asociată cu „viaţa ascunsă” între zidurile mănăstirii; totodată, se cere ca mănăstirile să fie focare de edificare a creştinilor. Dacă, la prima vedere, aceste două îndemnuri par să fie în contradicţie, trebuie să ne amintim că ele s-au îmbinat armonios începând cu mult timp în urmă, în mişcarea liturgică ce a culminat cu reforma Liturgiei din anii 1969/70. Se poate spune că aşa-numita „mişcare liturgică” a început cu eforturile lui Dom Prosper Guéranger (1805-1875), benedictin de la Solesmes, care propunea recuperarea centralităţii Sfintei Liturghii şi a Liturgiei orelor în viaţa consacrată, concentrarea vieţii monastice în jurul principalelor sărbători ale anului liturgic şi preferarea cântului gregorian faţă de compoziţiile muzicale bisericeşti contemporane. Deşi intenţia lui era, în primul rând, cea de a reînsufleţi viaţa monastică, el îşi exprima speranţa ca acest lucru să contribuie la reînnoirea Bisericii în general şi să atragă şi laicii la participarea mai activă la Sfânta Liturghie şi la Oficiul divin. Mişcarea a luat amploare odată cu munca unui alt călu-

12

Actualitatea Creştină februarie 2012

Wilhelm TAUWINKL

găr, Dom Lambert Beauduin (1873-1960). Acest benedictin belgian — care, printre altele, a fost şi un pionier al mişcării ecumenice — îndemna, încă în 1909, la un congres al Acţiunii Catolice, la participarea activă a poporului la lucrarea Bisericii, mai ales la Liturgie. Au apărut, în continuare, numeroase publicaţii, simpozioane, asociaţii, care aveau ca scop aprofundarea Liturgiei Bisericii şi favorizarea participării conştiente şi active a creştinilor. Lucrurile s-au concretizat, din partea autorităţii bisericeşti, cu crearea, de către Pius al XII-lea, în 1948, a unei comisii de reformă a liturgiei, care a lucrat în secret desăvârşit câţiva ani, iar rezultatul muncii acesteia — reforma Săptămânii Mari — a apărut ca o surpriză, chiar şi pentru Congregaţia riturilor. Reforma Liturgiei în timpul Conciliului Vatican II şi aplicare ei începând din 1969 a fost, de asemenea, opera călugărilor, mai ales a celor benedictini. De asemenea, şi episcopii, experţii şi observatorii implicaţi în acest proces au fost influenţaţi considerabil de celebrările liturgice trăite în cadrul unor comunităţi monastice. Cum se îmbină, aşadar, „viaţa ascunsă” cu participarea activă la celebrările comunitare? În afară de exemplele de mai sus, care arată influenţa directă şi indirectă a monahismului asupra vieţii liturgice contemporane a întregii Biserici, putem prezenta un exemplu din primele veacuri ale Bisericii. Prin secolele IV-V, călugării şi asceţii cântau şi se rugau în biserica parohială în timp ce credincioşii se adunau pentru Sfânta Liturghie, continuând astfel până la sosirea preotului şi a slujitorilor pentru începerea slujbei. Astfel, fără a îndeplini vreo îndatorire specifică — asemenea slujitorilor liturgici —, ei îşi puneau în aplicare carisma de a menţine viu darul rugăciunii în mijlocul poporului. Rugăciunea continuă este o carismă importantă pentru viitorul Bisericii, trăită mai ales în mediul monastic; ea reprezintă vegherea până la întoarcerea Învăţătorului. Acelaşi rol, de veghere continuă, îl joacă Liturgia în ansamblul Bisericii şi chiar în mijlocul întregii lumi.


Persoanele consacrate sunt dovezi că Evanghelia este veşnic vie

„Începând din 1997, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, a dorit să fie celebrată în toată Biserica o Zi specială a Vieţii Consacrate. Astfel a stabilit Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate şi a dorit ca ea să fie celebrată în sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus (2 februarie). Prezentarea lui Isus la templu constituie o icoană elocventă a dăruirii totale a propriei vieţi pentru cei care, bărbaţi şi femei, sunt chemaţi să reproducă în Biserică şi în lume, prin sfaturile evanghelice, „trăsăturile caracteristice ale lui Isus feciorelnic, sărac şi ascultător” (Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 1). De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu – simbolizată de prezentarea lui în templu – este model pentru fiecare bărbat şi femeie care îşi consacră întreaga viaţă Domnului. Scopul acestei Zile este întreit: înainte de toate, a aduce laudă şi mulţumire Domnului pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, a promova cunoaşterea ei şi respectul din partea întregului Popor al lui Dumnezeu; în fine, a-i invita pe cei care şi-au dedicat propria viaţă cauzei Evangheliei să celebreze lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit în ei”. Benedict al XVI-lea

februarie 2012

Actualitatea Creştină

13


DOSAR

Începuturile vieţii consacrate în Biserică De obicei, când se vorbeşte despre originile monahismului, se spune că acesta a apărut în Egipt, în a doua jumătate a secolului al III-lea, ca un fenomen nou în istoria creştinismului, răspândindu-se apoi în restul lumii creştine, ajungând pretutindeni deja la sfârşitul secolului al IV-lea. Ca influenţe care au contribuit la apariţia vieţii consacrate, se amintesc, de pildă, cele din India (unde monahismul budist exista înaintea celui creştin); de asemenea, influenţe iudaice (esenienii), din elenism (unde găsim idealul retragerii în singurătate) şi chiar din maniheism (în care „aleşii” erau un gen de călugări).

De asemenea, se face apel şi la cauze religioase şi politice: monahismul ca reacţie împotriva secularizării Bisericii din partea celor „puri”, care doreau să calce pe urmele martirilor din perioada prigoanelor. Chiar persecuţiile înseşi sunt văzute uneori drept cauză care i-a îndemnat pe mulţi creştini să se retragă în deşert. Totuşi, din studii mai recente, rezultă că această mişcare nu a avut origini exclusiv egiptene; dimpotrivă, monahismul a apărut aproape simultan şi în mod independent în mai multe locuri ale creştinătăţii. În plus, amploarea pe care o ia în secolele III-IV nu reprezintă un fenomen cu totul nou; unele elemente constitutive ale învăţăturii monastice existau în Biserică încă din secolul I, sub forma puternicelor curente ascetice care au marcat creştinismul încă de la început. Natura primară a monahismului este ilustrată şi de începuturile folosirii termenului grecesc monachos; acesta este de obicei explicat etimologic: derivând din monos, „solitar”, l-ar desemna, deci, pe cel care trăieşte retras în deşert. Termenul se putea referi însă şi la ascet, aşa cum sugerează unele traduceri greceşti ale Vechiului Testament, care folosesc cuvântul monachos în Gen 2,18, unde se spune că Adam,

14

Actualitatea Creştină februarie 2012

Wilhelm TAUWINKL

înainte de crearea Evei, era „singur”, adică celibatar. Încă de la începuturile creştinismului exista practica unor creştini care renunţau la căsătorie „pentru Împărăţia cerurilor”; acesta pare să fie elementul definitoriu al monahismului. Ce-i drept, este vorba tot de o singurătate, dar care poate fi trăită şi printre oameni, nu doar în mijlocul pustietăţii. Pentru explicarea motivelor renunţării la căsătorie, se indică de obicei concepţia biblică şi iudaică, care cerea abţinerea de la relaţii intime ca pregătire pentru diferite slujiri sacre (de ex., preoţii la templu). Această idee explica, probabil, şi celibatul esenienilor şi probabil că a avut un rol important şi în cazul celibatului monastic creştin. Totuşi, putem găsi şi o altă motivaţie, mai profundă, şi ea inspirată din spiritualitatea biblică. A. Guillaumont (Aux origines du monachisme chrétien, 1979) leagă această motivaţie de alt sens al termenului monachos, şi anume „unic”. Verbul derivat din acest termen este folosit într-o versiune grecească la Ps 85,10: „Povăţuieşte-mă, Doamne, pe calea ta şi voi merge întru adevărul tău; uneşte (monachoûn) inima mea, ca să se teamă de numele tău”. Aici, „uneşte inima mea” înseamnă „fă-mă să nu am o inimă împărţită”, ca aluzie la porunca de a-l iubi pe Dumnezeu „din toată inima” (cf. Dt 6,5; Mt 22,37). De aici reiese că idealul monastic este cel al slujirii neîmpărţite — în simplitate — a lui Dumnezeu; toată viaţa călugărului trebuie să fie unificată, adică orientată spre un singur scop. În acest context dobândeşte sensul deplin 1Cor 7,32 şi urm.: „Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţit.” Aşadar, motivaţia care l-a îndemnat încă de la început pe monah să renunţe chiar la lucrurile bune ale vieţii (familia, căsătoria) este cea de a deveni „fără de grijă”, în sensul din citatul paulin, adică în întregime disponibil pentru slujirea lui Dumnezeu. Acest lucru nu este doar o atitudine lăuntrică (detaşare spirituală), ci se realizează şi în mod concret, prin îndepărtarea sau separarea de lume (anahoreza). Despărţirea de lume nu se efectuează însă o dată pentru totdeauna, deoarece monahul trebuie să lupte permanent, chiar şi în pustiu, pentru a-şi păzi singurătatea (aşa cum aflăm din diferite apoftegme ale părinţilor din deşert). Dar şi aici, ceea ce caută monahul este aşa-numita isihie, tăcerea, liniştea, singurătatea şi reculegerea, tot cu scopul de a ajunge la libertatea interioară ce-i îngăduie să trăiască gândindu-se doar la Dumnezeu.


DOSAR

Un copac mare,

cu multe ramuri „Ca dintr-un copac care, dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu, odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii, care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor, cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 917).

„Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbaţi şi femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus, fiecare în felul său, o viaţă consacrată lui Dumnezeu; mulţi dintre aceştia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti, pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 918). Formele de viaţă consacrată, recunoscute de Biserică, sunt : Viaţa eremitică: Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice, sihaştrii, „într-o retragere mai strictă din lume, în tăcerea singurătăţii, în rugăciune asiduă şi pocăinţă, îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”. Fecioarele consacrate: Încă din timpurile apostolice, fecioare creştine, chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El într-o mai mare libertate a inimii, a trupului şi a spiritului, au luat hotărârea, aprobată de Biserică, de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19, 12). Viaţa călugărească: născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică, viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult, prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice, prin viaţa frăţească dusă în comun, prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică. Institutele seculare: sunt institute de viaţă consacrată în care credincioşii, trăind în lume, tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie mai ales din interior la sfinţirea lumii. Societăţile de viaţă apostolică: sunt societăţi ai căror membri, fără voturi călugăreşti, urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor; duc o viaţă frăţească în comun, tind, conform propriului mod de viaţă, la perfecţiunea iubirii, prin păstrarea con-

stituţiunilor.

Institutele seculare de viaţă consacrată „Fiţi seminţe de sfinţenie aruncate din belşug în brazdele istoriei” Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu tot cel care este născut din Duh (In 3, 8). Prin aceste cuvinte, Isus doreşte să-i deschidă ochii lui Nicodim pentru a privi noutatea adevărului revelat în Isus Cristos, capabil să transforme şi să dea sens vieţii. Isus îi deschide o cale luminoasă lui Nicodim, cea a libertăţii în Duhul Sfânt, adică să conştientizeze prezenţa Duhul Sfânt în el şi să creadă că el suflă unde vrea, el este cel care are iniţiativa. Institutele seculare de viaţă consacrată reprezintă o manifestare a conştientizării acţiunii sfinţitoare a Duhului în Biserică. Acestea au fost fondate după 1947, odată cu publicarea constituţiei apostolice Provida Mater Ecclesia a Papei Pius XII, urmată, în 1948, de două motu proprio: Primo Feliciter şi Cum Sanctissimus. Rolul şi locul lor în Biserică a fost definit de Conciliul Vatican II şi de documentele pontificale post-conciliare ale Papilor Paul VI şi Ioan-Paul al II-lea. februarie 2012

Actualitatea Creştină

15


DOSAR

16

Institutele seculare valorizează trăirea spirituală inspirându-se din Evanghelie şi pronunţă voturi private de sărăcie, castitate şi ascultare. Relaţia personală cu Dumnezeu se construieşte prin trăirea carităţii evanghelice şi prin reînnoirea darului botezului. Membrii Institutelor sunt angajaţi în diferite feluri şi sub diferite forme pentru a mărturisi, prin cuvânt şi faptă, zi după zi, prezenţa iubirii infinite a lui Dumnezeu în lume, contribuind astfel la construirea unei societăţi mai drepte, bazate pe adevăr, solidaritate şi respect reciproc. Această vocaţie îşi are locul în lume şi doreşte să sfinţească lumea din interior, este ca „plămada într-o măsură de făină“. Papa Benedict XVI le spunea într-o alocuţiune: „Apostolatul vostru este tot ceea ce este uman, fie în interiorul comunităţilor creştine, fie în comunităţile civile“. Institutele seculare promovează trăirea intensă a botezului prin angajamentul unei vieţi în spiritul sărăciei evanghelice, a castităţii după modelul lui Cristos în serviciul Împărăţiei, a ascultării la voinţa lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Membrii acestor Institute continuă să exerseze activităţile lor profesionale, fiind sensibili la nevoile celor săraci şi defavorizaţi. Urmându-l pe Cristos, aceste persoane cresc în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui printr-o viaţă intensă de rugăciune, care este deschisă dimensiunii lumii şi conform spiritualităţii fiecărui Institut.

Pentru a deveni membri ai unor asemenea Institute, este propus un parcurs de formare. Mai întâi are loc perioada de iniţiere şi de cunoaştere a spiritualităţii Institutului, între trei luni şi un an. Urmează o perioadă de formare, între trei şi cinci ani, înaintea primului angajament sau consacrare. Fiecare membru în formare are un însoţitor pentru a facilita, a îndruma şi a evalua drumul parcurs. În acest timp, candidaţii aprofundează viaţa de rugăciune, îşi însuşesc carisma Institutului, studiază Scripturile, teologia şi pun în practică trăirea sfaturilor evanghelice, rămânând în lume, continuând activităţile profesionale. Ei reînnoiesc în fiecare an consacrarea până în momentul angajării definitive în Institut.

Trăsătura caracteristică a Institutelor seculare este aceea a laicităţii, în comparaţie cu ordinile călugăreşti constituite în societăţi clericale, deoarece sunt compuse în majoritate din laici care trăiesc şi-şi desfăşoară activităţile în lume. Ele sunt implantate în numeroase ţări şi sunt sub autoritatea directă a episcopului sau a ordinariului locului. În America există peste 30 de Institute seculare, în Franţa, de asemenea, există 34 de Institute seculare, iar în Canada sunt 16. În general, membrii Institutelor seculare dintr-o ţară sunt regrupaţi în conferinţe naţionale. Printre principalele Institute seculare, se pot evidenţia: Opus Dei, primul Institut secular, care astăzi numără mai bine de 80.000 de membri, printre care peste 2.000 de preoţi, în lumea întreagă, şi care a fost înălţat la rangul de prelatură personală prin constituţia apostolică Ut sit din 1982; Fraternitatea Isus Caritas, Institut secular feminin fondat în Franţa, la Ars, în 1952, care se inspiră din spiritualitatea Fericitului Charles de Foucauld; Institutul Notre Dame de Vie, fondat în 1948, care este constituit din două ramificaţii, una laică, bărbaţi şi femei, şi una clericală, se inspiră din spiritualitatea carmelitană şi animă centre de reculegeri spirituale.

ghelice şi responsabilitatea unei prezenţe şi a unei acţiuni transformatoare din interiorul lumii pentru a o modela, a o perfecţiona şi a o sfinţi“. Iar Papa Benedict XVI exprima astfel, în 2007, misiunea Institutelor seculare în lume şi în Biserică: „Anunţaţi frumuseţea lui Dumnezeu şi creaţia lui. După exemplul lui Cristos, fiţi bărbaţi şi femei înzestraţi cu blândeţe şi milostivire, capabili să parcurgeţi drumurile acestei lumi făcând doar binele. Faceţi din Fericiri centrul vieţii voastre, contraziceţi logica umană pentru a manifesta încrederea voastră necondiţionată în Dumnezeu, care doreşte ca toţi oamenii să fie fericiţi. Biserica are nevoie de voi pentru a-şi îndeplini misiunea. Fiţi seminţe de sfinţenie aruncate din belşug în brazdele istoriei... Scrieţi, prin viaţa şi mărturia voastră, parabolele speranţei, scrieţi-le prin acţiuni izvorâte din creativitatea carităţii“.

Actualitatea Creştină februarie 2012

Institutele seculare de viaţă consacrată manifestă o dorinţă de trăire după modelul lui Cristos printr-o proximitate cu lumea, făcând trecerea de la o formă de viaţă spirituală consacrată şi ruptă de lume, la o formă de viaţă seculară înscrisă în realitatea spaţiului public. Acest nou mod de a-l urma pe Cristos este încurajat şi susţinut de Biserică în scopul evanghelizării societăţilor noastre: „Viaţa voastră exprimă, spunea Papa Paul VI, necesitatea profundă a unei sinteze, afirmarea simultană a celor două caracteristici: consacrarea vieţii în trăirea sfaturilor evan-

Pr. Dr. Lucian DÎNCĂ, superiorul Părinţilor Augustinieni Asumpţionişti, Bucureşti.


DOSAR

Mărturii... Ce înseamnă să fii persoană consacrată, azi? Gust din plin, de câţiva ani, bucuria de a fi soră şi totuşi mă simt la început de drum..., într-un „continuu noviciat”, ar spune fondatorul nostru. Ca urmare, şi răspunsul meu la întrebarea de mai sus este un zilnic şantier în lucru, pentru că zilnic sunt provocată să exclam, ca şi Sfântul Francisc de Assisi: „Cine eşti tu, Doamne, şi cine sunt eu?” Unde mă aflu acum, am posibilitatea să trăiesc printre şi împreună cu săracii societăţii de azi şi asta mă ajută să simt pulsul timpurilor prezente. De aceea, în loc să răspund eu la întrebarea din titlu, las loc provocărilor întâlnite în drumul meu, care mă învaţă cum să trăiesc ca o adevărată persoană consacrată. Într-o zi, un băiat cu retard mental, în timp ce îl ajutam să-şi facă temele, mă tot întreba: „Sora, sunt un băiat bun?” „Sigur că da”, i-am spus..., şi asta de vreo douăzeci de ori. La un moment dat, parcă voind să-l fac să înceteze, i-am spus: „Luciano, ţi-am spus de atâtea ori: sigur că eşti un băiat bun”. Atunci el, privindu-mă în ochi, mi-a răspuns: „Da, mi-ai spus-o, dar fără să zâmbeşti. Hai, mai spune o dată, dar cu zâmbetul pe buze!”. Într-o altă zi, ni s-a spus: „Caritatea bate la uşa noastră, îi deschidem sau nu? Primim la masa noastră patru refugiaţi fugiţi din Libia din cauza războiului?” Un da spus cu iubire în astfel de situaţii cred că poate fi un alt răspuns posibil. Un alt fapt: mi s-a oferit ocazia să fac o experienţă într-un centru rezidenţial educativ pentru minori, mai exact pentru adolescenţi cu probleme de comportament, mai mult sau mai puţin violenţi. Necunoscând bine nici limba, nici mentalitatea, şi în plus, eram prima soră care călca pragul casei Trebuie să înoţi împotriva curentului lor, un pic îngrijorată, am întrebat: „Dar ce trebuie să fac? Provocările actuale sunt multe, pentru toată lumea, inCum trebuie să mă comport cu ei?” Răspunsul: „Nu trebuie clusiv pentru persoanele consacrate prin voturi. Nu sunt să faci, ci să fii. Să fii ceea ce eşti – o soră, adică o expertă mai multe sau mai mari decât altădată, ci sunt diferite. în umanitate. Nu te îngrijora; ai o inimă care vrea binele Răspunsul, însă, este acelaşi ca întotdeauna, pentru că celuilalt? Atunci du-te şi fii o prezenţă, un slujitor inutil. ne raportăm la Dumnezeu care este acelaşi, ieri şi astăzi Dacă au nevoie de tine, te vor căuta, dacă nu, tu aşteaptă. şi întotdeauna. A fi persoană consacrată înseamnă să Important este să rămâi între ei”. După perioada de probă continui să fii a lui Dumnezeu şi să faci binele, cu ochii în care m-au provocat cum au vrut, unul m-a întrebat: „Dar îndreptaţi spre cei de lângă tine şi apoi, înălţaţi spre cer. cum de nu te enervezi când noi înjurăm, când vorbim vulÎnseamnă ca, atunci când eşti părăsit de toţi, să continui să mai crezi în Unicul necesar. Când eşti strivit de indigar sau ne batem joc de Dumnezeu?”. „Pentru că dincolo de aparenţe, eu văd o inimă bună”, a fost răspunsul meu. ferenţă, ignoranţă, ostilitate, să te apropii şi mai mult de singurul Atotputernic. Când idealurile par să existe doar După un an, sunt încă printre ei, dar foarte rar îi mai aud în literatura de calitate, să-ţi păstrezi idealul pe care ţi l-a înjurând sau blestemând în prezenţa unei surori. inspirat educaţia la valorile umane şi creştine şi să înoţi Asta mă face să mă întreb: a-i sluji pe ceilalţi cu zâmîmpotriva curentului până ajungi la Stânca pe care îţi vei betul pe buze, a spune da celui ce bate la uşa timpului tău zidi casa. personal, fie el negru sau alb, catolic sau musulman, conPentru că porţi un veşmânt religios, în unele medii eşti siderat normal sau respins de societatea de azi din cauza respectat, în altele eşti privit cu ostilitate. A fi consacrat vreunui handicap, dependent sau nu de droguri, copil înînseamnă a şti în cine crezi, pentru că asta te păstrează depărtat de violenţa propriilor părinţi sau adolescent străin în echilibru: nu devii înfumurat când eşti apreciat, nu te fugit din propria ţară în căutarea unui trai mai bun, om simţi un vierme când nimeni nu te vrea. Duci vestea cea liber, refugiat...., a vedea scânteia de Dumnezeu ce există bună a mântuirii universale, arunci sămânţă bună şi apoi în fiecare persoană, oare nu este tocmai răspunsul aşteptat aştepţi ploaia pe care Domnul o trimite şi peste cei buni la întrebarea de la care am pornit? şi peste cei răi, aştepţi căldura şi lumina soarelui pe care Dar de unul singur nu se poate... Protagonistul numărul Domnul îl face să răsară şi peste cei buni şi peste cei răi. unu rămâne Cristos; iar apoi, un dar preţios sunt surorile A fi consacrat, astăzi, înseamnă ce a însemnat întotdin comunitatea mea, persoane consacrate ca şi mine. Îmdeauna: să urmezi calea de mijloc, aceea a echilibrului preună călătorim în această aventură, împreună ne antresănătos între Dumnezeu şi lume, între spiritual şi uman, năm în disponibilitatea de a fi din ce în ce mai mult o inimă între credinţă şi raţiune, cu credinţă, speranţă şi iubire. care vede, ascultă şi se lasă provocată de şi din iubire. Restul, doar detalii. Sr. Irina GIURGICĂ, Sr. Daniela MARE, CJ Congregaţia Surorilor Franciscane Misionare de Assisi februarie 2012

Actualitatea Creştină

17


DOSAR Dumnezeu ne-a dat Iubirea Sa Ce este vocaţia ? Este un mister, este un dar al lui Dumnezeu oferit celor care sunt pregătiţi să-l primească şi să facă o experienţă personală cu Dumnezeu. Vocaţia religioasă este un drum de perfecţiune, este ca un pelerinaj pe acest pământ. Experienţa vieţii religioase în mai multe comunităţi şi ţări (Franţa, Italia, Rusia) m-a făcut să-l descopăr pe Dumnezeu – Iubire, care ni s-a dăruit prin Fiul Său, Isus Cristos. El ne iubeşte aşa cum suntem, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile noastre, şi aşteaptă de la noi să îndrăznim să riscăm atunci când iubim cu adevărat. El ne dă puterea să iubim mai presus de forţele şi de visurile noastre. Nu este oare acesta un mister ? Asemeni profetului Isaia, căruia Dumnezeu i-a spus „Nu te teme, te-am chemat pe nume!” şi care a răspuns „Iată-mă, trimite-mă!” , am plecat în misiune în MoscovaRusia, unde am stat timp de 16 ani. Astăzi, privind înapoi, pot să spun că în Congregaţie am „crescut” mult. Toate dimensiunile vieţii mele – umane, creştine, spirituale – s-au dezvoltat, au înflorit. Am întâlnit, sigur, multe obstacole pe parcursul acestui „pelerinaj”, dar cu harul lui Dumnezeu, le-am trecut. Aceste două fraze din Isaia m-au însoţit mereu în drumul meu. Revenind în ţară, în octombrie 2010, în Bucureşti, am regăsit aceeaşi familie religioasă de surori şi oriunde aş fi, pot să spun că sunt acasă. Aici Dumnezeu mi-a încredinţat o altă misiune şi mă cheamă din nou să lucrez pentru Venirea Împărăţia Sale. Încerc să fac acest lucru trăind viaţa religioasă după Evanghelie şi încercând să mă uit pe mine însămi pentru ceilalţi. Aceasta este Împărăţia pe care Părintele Emmanuel d’Alzon, fondatorul nostru, ne-a dat-o ca obiectiv, deschizând un drum, pe care el însuşi a păşit mai întâi. „Vie Împărăţia Ta !” sunt cuvintele din Rugăciunea „Tatăl Nostru”, dar care reprezintă şi deviza familiei noastre, a Asumpţiunii, fraţi şi surori.

Sr. Maria ZEDIU, OA

Dumnezeu este cel care ne alege Deseori, persoanelor consacrate li se pune întrebarea: „De ce ai ales această vocaţie?” Din punctul meu de vedere, este o întrebare greşită, care primeşte de cele mai multe ori un răspuns greşit. Eu cred că întrebarea corectă ar fi „De ce ai răspuns DA la chemarea pe care ţi-a adresat-o Dumnezeu?” Sfânta Fecioară Maria în loc să-l aleagă ea pe Dumnezeu, i-a spus DA atunci când El a ales-o. Ea a descoperit că este aleasă şi a ales să spună DA. Tot aşa, orice persoană consacrată alege să-i spună DA Celui care a ales-o. Răspunde cu generozitate şi iubire Celui care este Iubire. Alegerea pe care o face Dumnezeu este iniţiativa, alegerea persoanei consacrate este răspunsul. Luând în considerare cele spuse mai sus este uşor de intuit sensul ultim al vieţii consacrate. Maica Tereza de Calcutta ne spunea: „Vocaţia noastră este să îi aparţinem lui Cristos”. Slujirea celor săraci era pentru ea expresia apartenenţei la Isus, era consecinţa firească a iubirii lui Dumnezeu. Descoperind că-i aparţii lui Dumnezeu, alegi să-i aparţii Lui; în felul acesta, descoperi că şi Dumnezeu îţi aparţine. El s-a oferit şi ţi se oferă. Dăruindu-se pe sine, Dumnezeu ne învaţă să ne dăruim. Şi în acest caz se poate întâmpla ca întrebarea să fie greşită, asemenea şi răspunsul. O persoană consacrată ce călătoreşte cu trenul şi intră in discuţie cu ceilalţi călători se va afla în faţa întrebării: „Cu ce te ocupi?” Şi poate va răspunde povestind lucrurile pe care le face. Cu siguranţă că lucrurile pe care le facem sunt importante, reprezintă misiunea pe care am primit-o de la Domnul. Dar, din păcate, se întâmplă adesea ca lumea să identifice identitatea persoanei consacrate cu „lucrurile pe care le face”. Sensul ultim, lucrul cel mai important ar fi reprezentat de ceea ce facem. Dar mai importantă decât lucrurile pe care le facem este iubirea care ne îndeamnă să le facem, este iubirea Celui care ne cheamă să facem acele lucruri. Iubirea Celui care îmi aparţine şi Căruia îi aparţin. Fr. Gennaro FAVA, MC

18

Actualitatea Creştină februarie 2012


RECENZIE

Vademecum de teologie morală Editura ARCB anunţă apariţia cărţii Vademecum de teologie morală, scrisă de pr. Gerardo Cappelluti o.p. şi tradusă în limba română de Cornelia Dumitru. Nevoia unui volum de mici dimensiuni, uşor de folosit, portabil şi adus la zi în privinţa problemelor de morală practică s-a făcut simţită de mai multă vreme şi în contextul nostru românesc. Textele clasice deja nu mai pot reprezenta decât o referinţă de consultat, întrucât Conciliul Vatican II, noul Cod de drept canonic şi Catehismul Bisericii Catolice au deschis un orizont cu totul nou. Încercarea autorului se inserează în această linie de principiu, în speranţa că le va fi de folos confesorilor care îi simt urgenţa, precum şi îndrumătorilor spirituali care pot găsi aici distincţii importante. Autorul prezintă într-un mod simplu şi concret principiile de bază ale moralei creştine, având marele merit de a nu cădea nicio clipă în capcana moralismului. Mulţi consideră că morala constă doar în respectarea unor regului. Preot şi călugăr dominican, profesor şi confesor el însuşi, Gerardo Cappelluti sintetizează într-o manieră actualizată concepţia Sfântului Toma de Aquino despre morală. Pentru „Doctorul angelic”, care continua gândirea Sfinţilor Părinţi, morala însemna căutarea fericirii. Punând la temelia Vademecumului său Summa Theologica a Sfântului Toma, autorul ne aşază dinaintea ochilor o morală evanghelică pentru care Predica de pe munte – adică Sfânta Scriptură –, iar apoi Tradiţia şi Magisteriul Bisericii, reprezintă temelia stabilă şi sigură. „Am putea reprezenta învăţătura Predicii de pe Munte – scrie autorul – sub forma unei bazilici antice, dominată de un mozaic mare ce-l reprezintă pe Cristos în timp ce învaţă fericirile legii evanghelice”. Sfântul Toma ne întinde o mare cheie gotică fin cizelată. Pe ea este înscris un cuvânt simplu cu litere scânteietoare:

Vor apărea în curând la EARCB:

Pr. Emil MORARU

„Fericirea”. Şi chestiunea fericirii este tocmai aceea cu care începe lunga expunere a moralei creştine în a doua parte din Summa. Pentru Doctorul angelic, la fel ca şi pentru părinţii şi filosofii vremii lui, în casa moralei nu se poate intra fără cheia fericirii. „Dacă urmăm îndrumările sfântului învăţător – continuă Cappelluti –, el ne arată o uşă ceva mai înaltă şi ne pofteşte să intrăm. Uşa are înfăţişarea unui portal şi e împodobită cu opt statui ce reprezintă fericirile evanghelice. Această intrare ne introduce într-o sală gotică întinsă. Înainte de toate, cercetăm pardoseala, care reprezintă bazele teologiei morale. La rândul ei, este împărţită în patru, dar subdiviziunile sunt numeroase, iar înscrisurile, felurite. Sus, în stânga, citim: Scop ultim şi Fericire; la dreapta, Actele voluntare şi Pasiunile. Jos, în stânga, Virtuţile teologale şi morale, Darurile şi Păcatele. În sfârşit, în dreapta, Legile, având deasupra Legea evanghelică şi Harul. În acest fundament e evidentă deja prezenţa Evangheliei.” Vademecumul răspunde unui scop practic, indicând fiecare problemă de morală printr-un număr progresiv de referinţe aduse la zi. Recomandăm această carte în special preoţilor, care vor găsi în ea un ghid succint şi uşor de folosit în activitatea pastorală, mai ales în slujirea de la confesional. Datorită tonului clar şi concis, volumul poate fi util şi tuturor creştinilor deschişi către cunoaştere, către aprofundarea moralei creştine şi doritori de a înainta în viaţa spirituală. Indexul tematic oferă posibilitatea unei consultări rapide şi punctuale, iar antologia de texte de la sfârşit aduce lecturii un plus de savoare. Cartea apare în colecţia „Cateheză”, are 215 pagini format A5, cu copertă de vinil, şi poate fi procurată de la Librăria „Sf. Iosif” din Bucureşti (comenzile prin poştă se pot face la aceeaşi adresă ca şi abonamentul la revista Actualitatea creştină).

Alessandro Pronzato, O călugăriţă în iad (biografia Fericitei Enrichetta Alfieri, soră de caritate), 240 pag., format A5, colecţia „Sfinţi şi Fericiţi”

Jason Evert, Bărbat adevărat, 60 pag., format de buzunar (în serie cu Feminitate pură de Crystalina Evert)

Novello Pederzini, Îmbătrânitul interzis! Reflecţii şi propuneri pentru a îmbătrâni frumos, 146 pag., format A5, colecţia “Ce mi-aş fi dorit să ştiu înainte de…”

februarie 2012

Actualitatea Creştină

19


DIN LUMEA CREDINŢEI

ARCA LUI NOE (continuare din numărul precedent)

Într-o zi, Noe a auzit un glas din cer care i-a spus că va fi un potop, iar el va trebui să construiască o arcă din lemn pentru a salva fiecare specie de animal. Astfel Noe, ajutat de soţie şi de fiii lui, a construit o arcă mare, în care a urcat animale şi păsări de toate felurile, din toate colţurile lumii. Apoi Noe a umplut arca cu hrană pentru familia lui şi pentru animale. După ce s-au închis toţi în arcă, a început să plouă foarte tare. Pământul s-a umplut de apă şi arca lui Noe a început să plutească pe ape. Zilele treceau, dar ploaia nu se mai oprea.

Într-o zi ploaia s-a oprit şi cerul s-a înseninat.

Toate animalele erau în siguranţă, iar Noe se îngrijea de ele.

Adaptare de Cristina GRIGORE

Curând porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc.

20

Atunci Noe a trimis un porumbel, ca să vadă dacă s-au retras apele. Actualitatea Creştină februarie 2012

Când au ajuns pe uscat, Noe, familia lui şi toate animalele au coborât din arcă şi au început o viaţă nouă.


SUFLET TÂNĂR

Taize - Berlin – a 34 a celebrare a Pelerinajului de Încredere pe Pământ

La sfârşitul anului trecut, la fel ca în fiecare an, comunitatea din Taize a organizat o nouă etapă a Pelerinajului de Încredere pe Pământ. Gazda acestei ediţii a fost oraşul Berlin, din Germania. Din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, a participat un grup de 19 persoane, care ne-au reprezentat la această întâlnire cu fraţii din Taize. Respectându-se schema realizată de organizatori, tinerii au fost distribuiţi într-o parohie, care s-a ocupat de cazarea lor la familii ce s-au arătat disponibile faţă de această iniţiativă. Tot parohia „gazdă” s-a ocupat şi de organizarea programului de dimineaţă, care consta în rugăciunea Taize şi în discuţii în grupuri mici. Tema principală a celei de-a 34 celebrări a Pelerinajului de Încredere pe Pământ a fost Solidaritatea. Prin discuţiile în care s-au angajat, participanţii au încercat să găsească noi căi prin care să poată ajunge la solidaritate. Centrul Expoziţional Berlin (Messegelande) s-a ocupat de organizarea programului de după-amiază; astfel că, în diferite locuri din oraş, au fost organizate grupuri de lucru cu teme referitoare la credinţă, la istorie sau artă. În felul acesta, participanţii au avut la dispoziţie o bogată varietate de activităţi. Următoarea etapă a Pelerinajului de Încredere pe Pământ se va desfăşura în Cetatea Eternă, Roma, în perioada 28 decembrie 2012 - 2 ianuarie 2013.

Claudiu ROZNOVSZKY

Fericirile animatorului 1.Fericiţi animatorii care ştiu să se lase cu simplitate conduşi de Duhul Sfânt. 2.Fericiţi animatorii care ştiu să accepte în tăcere şi cu pace în suflet judecăţile celorlalţi. 3.Fericiţi toţi acei animatori împăciuitori şi cei care reuşesc să aplaneze orice conflict din grup. 4.Fericit este animatorul drept, care are curaj să intervină când cineva este nedreptăţit. 5. Fericiţi toţi animatorii care ştiu să ierte şi să depăşească răutăţile celor din jur. 6.Fericit este animatorul împăcat cu Dumnezeu. 7. Fericiţi toţi animatorii care nu sunt autoritari şi se exprimă cu blândeţe. 8. Fericiţi animatorii care încearcă să aducă cuvântul lui Dumnezeu în grup, chiar dacă pentru asta sunt criticaţi şi dispreţuiţi.

Gândul meu pentru tine/ri

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Isus s-a născut pe acest pământ, printre noi! Isus s-a întâlnit şi a vorbit cu oamenii din diferite clase sociale şi religii! Isus a schimbat modul de a gândi şi de a trăi al omului, a schimbat felul de a privi această lume, a schimbat direcţia istoriei! În istoria omenirii, nu a mai fost niciodată un Om ca Isus din Nazaret! Peste toate timpurile, El este Unic! Cu prezenţa lui Isus în lume a început numerotarea anilor şi astfel s-a deschis „Anno Domini” (A.D. = „Anul Domnului”). Oriunde a ajus mesajul învăţăturii lui Isus în lumea aceasta, s-au făcut legi pentru protecţia şi educaţia copiilor, s-au făcut şcoli şi universităţi, s-a recunoscut taina sfintei căsătorii, s-au promovat drepturile femeilor în societate, a fost îndepărtată sclavia în toate formele ei, s-au făcut schimbări uriaşe spre binele comun al omului, au înflorit cultura şi civilizaţia... Isus este o Persoană care se preocupă de binele şi mântuirea noastră. Isus este lângă noi în toate clipele vieţii noastre. El este cu noi, atunci când suntem tineri şi aspirăm la lucruri măreţe. El este prezent lângă noi, atunci când suntem slabi şi încercaţi de ispite. El este lângă noi, atunci când avem responsabilităţi în această lume şi când trebuie să luăm decizii esenţiale. El este lângă noi, atunci când „cădem” şi ni se pare că totul s-a terminat. Isus este lângă noi, atunci când suntem la douăzeci de ani, la patruzeci şi patru de ani, la nouăzeci de ani şi continuă să ne susţină, pentru a avea putere suficientă, în „pelerinajul” pe acest pământ. Isus este cu noi, atunci când suntem singuri şi vrem linişte şi pace. Isus este cu noi, pentru ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Isus este cu noi şi în noi, pentru că noi suntem ai lui Dumnezeu şi avem nevoie de ajutorul şi mângâierea Lui, de pacea şi de iubirea Lui.

Citeşte mai mult: www.tic.ro

Pr. Daniel BULAI februarie 2012

Actualitatea Creştină

21


UNIVERSUL FAMILIEI

Voi sunteţi lumina lumii

Pr. Fabian MĂRIUŢ

An de an, pe data de 2 februarie, la patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului, este sărbătoarea Întâmpinarea Domnului. Conform legii lui Moise, Iosif şi Maria îl duc pe Isus la Templu şi îl oferă Domnului. Cu această ocazie, în biserică se sfinţesc lumânările, pe care apoi fiecare credincios le poartă cu sine acasă. Urmează ca ele să fie aprinse în diferite momente din viaţa familiei. Lumina lor ne poate aminti de cuvintele pe care bătrânul Simeon le-a spus despre Isus: „lumină pentru luminarea neamurilor” (Lc 2,32), dar şi de cuvintele pe care Isus le spune ucenicilor săi: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5,14).

Fiecare familie poartă o lumină şi este o lumină

De ceva timp, această zi mă duce mereu cu gândul la ziua de sâmbătă, 8 octombrie 1994, când în Piaţa Sfântul Petru din Roma, erau adunate mii de familii pentru a celebra încheierea Anului Familiei. Totodată, îmi vin în minte cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: „fiecare familie poartă o lumină şi fiecare familie este o lumină”. Desigur, o lumină care trebuie să lumineze drumul Bisericii şi viitorul lumii. În acea seară de neuitat, piaţa forfotea de lumina lumânărilor pe care fiecare le purta în mâini şi, desigur, acel spectacol de lumini l-a inspirat pe Sfântul Părinte să rostească aceste cuvinte. Erau însă cuvinte ieşite din inimă şi îndelung meditate în rugăciune. Nu era vorba însă de o improvizaţie fără fundament teologic. Dimpotrivă! La Conciliul Vatican II, Biserica şi-a pus întrebări asupra identităţii sale: „Ce spui despre tine însăţi, Sfântă Biserică?”. Dacă Cristos este lumina care îl luminează pe tot omul care vine în lume, atunci Biserica răsfrânge splendoarea lui Cristos asupra tuturor neamurilor. Constituţia conciliară Lumen gentium vorbeşte despre familia creştină ca fiind „mica biserică domestică” (nr.11), purtătoare în lume a luminii lui Cristos. Întrucât oglindeşte adevărul originar al vocaţiei la iubire, care a fost înscrisă de Creator în inima fiecăruia, bărbat sau femeie, fiecare familie poartă o lumină indispensabilă pe drumul umanităţii, o lumină pentru viaţa fiecărei persoane. Orice om, care a avut darul să se nască într-o familie, poartă cu sine memoria acestei lumini.

22

Actualitatea Creştină februarie 2012

Nu putem trăi fără Isus

Nu întâmplător lumina însoţeşte omul în toate momentele intense ale vieţii: la Botez, la Întâia Împărtăşanie, la Mir, la Cununie, dar şi la Înmormântare. Această lumină fizică este un semn al luminii spirituale, al harului care ne îndrumă paşii în chip tainic şi care ne este dat numai prin Cristos. Dar ceea ce vreau să subliniez este rolul familiei în cultivarea acestei memorii, în păstrarea şi transmiterea valorilor credinţei. Părinţii devin canale de transmitere a luminii. Exemplul lor este de cele mai multe ori la fel de necesar ca aerul pentru plămâni. „Copiii mei – spunea o mămică –, ştiu că noi nu putem trăi fără Isus. Viaţa ne-ar fi ca un film alb-negru, fără culoare, ori ca o mâncare fără sare”. De aceea, această mămică se străduieşte - cum spune ea - să fie „o mamă bună, asemenea Maicii Sfinte”.

Lumina din vocea mamei

Un poet îşi descria în mod alegoric drumul vieţii. „Într-o bună zi am pornit la un drum lung. La ora în care părăseam casa, era încă întuneric, iar mama mi-a pus în mână o candelă ca să-mi lumineze calea. Mi-a cerut să nu renunţ nicicând la ea. Pentru ore bune, am fost însoţit de acea lumină. Apoi, când a răsărit soarele, lumina candelei a început să pălească. La ora amiezii, nu se mai vedea deloc, de aceea am fost ispitit să o arunc. Însă mi-am amintit îndată de îndemnul mamei şi am continuat să o ţin în mâini, în mod mecanic. Am mers mai departe. Soarele era la apus. Din nou a început să se reverse întunericul. Lumina candelei din mâinile mele a început să se facă văzută din nou. Când bezna a pus stăpânire peste toate, mi-am dat seama că fără acea lumină, nu aş fi putut ajunge nicidecum la ţintă. Atunci m-am bucurat nespus că am ascultat de vocea mamei”. De fapt, a ascultat de lumina din vocea mamei.


UNIVERSUL FAMILIEI

Familia, munca, sărbătoarea (Milano, 31 mai - 3 iunie, 2012)

Andreea şi Ioan ROBU

„Familia în încercare” şi „Familia însufleţeşte societatea” sunt titlurile catehezelor III şi IV din ciclul Familia, munca, sărbătoarea. Cea de-a treia cateheză are ca punct de plecare pasajul biblic al fugii în Egipt (cf. Mt 2,13-14.19-23), iar cea de-a patra, reia câteva versete din comentariul lui Isus la decalog (Mt 5,43 - 6,4).

Cateheza a treia face o

paralelă între Fuga în Egipt, ca o mare încercare a Sfintei Familii, şi încercările pe care le înfruntă orice familie de-a lungul vieţii: „Tânăra familie (din Nazaret) este constrânsă să parcurgă o cale neprevăzută, complicată, neliniştită. Câte familii nu sunt constrânse şi astăzi să-şi lase casele pentru a oferi celor mai mici o viaţă mai bună şi pentru a-i feri de pericolele lumii din jur? Poate că povestirea fugii în Egipt trimite la un fapt universal, căruia nu i se poate sustrage nicio familie: necesitatea de a parcurge calea care îi duce pe părinţi la împlinirea maturităţii lor şi pe copii la vârsta adultă, conştienţi de vocaţia primită; fapt care are loc, nu rareori, cu preţul unor decizii dureroase. Călătoria de a deveni familie, de a genera şi educa pruncii, este una arzătoare, dificilă, solicitantă”. Grija Sfântului Iosif faţă de pruncul Isus şi faţă de Maria este model pentru orice tată şi soţ responsabil. Ce face Iosif? În repetate rânduri, ascultă vocea îngerului, adică are privirea îndreptată către Dumnezeu pentru a discerne mereu care este binele mai mare al familiei, nu se dă îndărăt în faţa greutăţilor, nu expune în mod inutil familia pericolelor din afară, protejează. E mintea şi braţul care ţin familia departe de pericole în timpul încercărilor, simbolizat de imaginea nopţii: „Iosif pleacă «pe timp de noapte». Noaptea nu se vede, e ca şi cum am fi orbi; dar se poate auzi; şi asculta vocea care susţine şi încurajează. Multe sunt «nopţile» care se lasă peste viaţa de familie: cele populate cu vise bune ori rele, cele martore ale cuplurilor rătăcind prin bezna unei relaţii devenite dificilă; cele ale copiilor în criză, care muţesc, devin distanţi ori rebeli şi învinuitori, aproape de nerecunoscut. Aceste nopţi – ne spune istoria fugii în Egipt – pot fi traversate ducând copilul la loc sigur, ţinând cu mai multă încredere urechea atentă la Cuvântul lui Dumnezeu. Părinţilor li se cere să-şi ţină departe copiii de multele nopţi ale relaţiei lor, ale problemelor lor, dar şi de nopţile copiilor înşişi, uneori atât de dureroase, din cauza alegerilor potrivnice binelui. Mai ales în astfel de momente, tatăl ia în grija sa copilul, păstrând certitudinea – chiar înaintea ochilor îndureraţi ai mamei – că i se va putea găsi un loc de

refugiu. Cel mai adesea, refugiul este chiar inima tatălui şi a mamei, unde chipul copilului rămâne intact şi unde părinţii au răbdare şi speranţă, şi continuă să-l iubească”.

Cateheza a IV-a aşază la baza convieţuirii sociale omenia familiei care, la rândul său, îşi află temelia în dărnicia fără de margini a Tatălui Ceresc. În această cateheză se face o paralelă între ceea ce a trăit Isus la Nazaret şi vocaţia pe care o are familia în societate. Isus a cunoscut în familie: „lumea multicoloră a afectelor, a experimentat ospitalitatea, tandreţea, iertarea, generozitatea, dăruirea. În familie a înţeles că e mai bine să dai decât să pretinzi, să ierţi decât să te răzbuni, să oferi decât să ţii pentru tine, să te consumi fără a-ţi economisi viaţa proprie. Vestirea Împărăţiei de către Isus ia naştere din experienţa nemijlocită a traiului în familie şi cuprinde toate relaţiile, plecând tocmai de la cele de familie, pe care le pune într-o lumină nouă şi le lărgeşte dincolo de frontierele legii vechi. Invitaţia lui Isus este de a depăşi o viziune egoistă asupra legăturilor familiale şi sociale şi de a lărgi afectele, dincolo de cercul restrâns al familiei de origine, ca ele să devină ferment de dreptate pentru viaţa socială.

N.B.: Broşura Familia, munca, sărbătoarea se găseşte la librăria Sfântul Iosif, str. G-ral Berthelot, nr. 19. (lângă Catedrala Sfântul Iosif). februarie 2012

Actualitatea Creştină

23


ARTA DE A TRĂI

Bătrâneţe, haine (foarte) grele!

Cristina ŞOICAN

Îi vezi lângă uşile magazinelor, dar mai des în vecinătatea farmaciilor. Sunt sfioşi, tăcuţi, împovăraţi ‒ nu atât din cauza anilor, cât mai mult din cauza neajunsurilor ‒ cu capul plecat, nu inoportunează pe nimeni, nu cer nimic de la nimeni. Când şi când îşi ridică privirea plină de tristeţe ca să mulţumească cu sfială pentru vreun bănuţ primit sau pentru a scruta pe cei care eventual doresc să intre în vorbă cu ei. Sunt îmbrăcaţi sărăcăcios, dar sunt curaţi. Nu sunt cerşetorii pe care ne-am obişnuit să-i vedem peste tot şi care vorbesc urât dacă nu primesc ce-au cerut. Ei nu sunt cerşetori, ei sunt bătrânii noştri! Şi, pe lângă aceştia, pe care îi întâlnim în marile oraşe, există alte mii şi mii de bătrâni care au căzut în uitare, în sărăcie, în lipsuri. Şi ei sunt tot ai noştri, dar sunt trataţi de parcă nu ar fi!

Bătrâneţea, o etapă importantă a vieţii

Să îmbătrâneşti înseamnă să parcurgi acel drum, descendent din punctul de vedere al datelor din registrul de stare civilă, căruia i se spune vârsta a treia, senectute, toamnă a vieţii, bătrâneţe. Este o perioadă marcată de dificultăţi şi de diferite probleme fizice şi morale şi nu putem rosti cuvântul bătrâneţe fără să ne gândim la izolare, la dependenţă, la sentimentul de inutilitate, la frică, la moarte. Cu toate aceste inconveniente, bătrâneţea este o etapă importantă a vieţii, care pentru mulţi dintre bătrânii noştri, a ajuns să fie o povară.

Bătrânii se simt marginalizaţi

Problema bătrânilor, pentru că, din păcate, au ajuns să fie consideraţi o problemă, este actuală şi foarte acută în societatea noastră, o societate producătoare şi consumatoare, care mizează pe frumuseţea, pe puterea şi pe talentul tinereţii. Dar o societate care exaltă productivitatea, eficienţa, consumismul ostentativ, individualismul exagerat nu poate decât să excludă, chiar dacă nedeclarat şi subtil, pe cei care nu se adaptează acestui galop ameţitor al vieţii. Iar în acest context, cea mai mare parte a bătrânilor trăieşte într-o dureroasă condiţie de îndepărtare, de marginalizare, de lipsă de putere.

Ce se poate face?

Cum îşi poate justifica societatea noastră lipsa de grijă faţă de bătrânii care sunt trataţi ca o povară ce îngreunează bugetul de stat? Cu toţii, încă din fragedă pruncie, am fost învăţaţi să considerăm bătrânii ca pe o comoară preţioasă, din care tinerele generaţii să se poată îmbogăţi cu experienţă, cu răbdare, cu înţelepciune şi cu toată acea bogăţie de cunoştinţe care se dobândeşte odată cu trecerea anilor. Dar cine-şi mai aminteşte poveţele din copilărie!? Oare cum poate fi caracterizată o societate ce tolerează uciderea pruncilor, încă din sânul mamei, şi nici nu se preocupă să asigure un trai decent celor născuţi mai demult, care, după ce au muncit o viaţă întreagă, ar trebui să se bucure de o bătrâneţe liniştită? În această stare de fapt, cum se realizează echilibrul demografic dintre generaţii, atât de binefăcător pentru viitorul nostru, ca naţiune? Dacă suntem realişti, recunoaştem că la aceste probleme este greu să se găsească remedii imediate şi definitive, reţete infailibile sau miraculoase. Nici nu ne-am propus să realizăm

24

Actualitatea Creştină februarie 2012

aici o cercetare sociologică, dar putem să afirmăm că societatea noastră ar trebui să facă mult pentru a îmbunătăţi condiţia persoanelor în vârstă. Şi poate că la fel de importantă ca majorarea pensiilor este adoptarea, la scară naţională, a unei atitudini care să le redea bătrânilor demnitatea.

De ce sunt importanţi bătrânii?

Fericitul Ioan Paul al II-lea spunea în Scrisoare către bătrâni că aceştia ajută la privirea realităţilor pământeşti cu mai multă înţelepciune, pentru că vicisitudinile vieţii i-au făcut adevăraţi experţi şi maturi. „Ei sunt păzitorii memoriei colective şi de aceea interpreţi privilegiaţi ai acelui ansamblu de idealuri şi de valori comune care conduc şi călăuzesc convieţuirea socială. A-i exclude este ca şi cum ai refuza trecutul, în care se înfig rădăcinile prezentului, în numele unei modernităţi fără memorie. Datorită experienţei lor mature, bătrânii sunt în stare să propună tinerilor sfaturi şi învăţături preţioase”.

Nu incendiaţi „bibliotecile”!

Am găsit undeva o imagine grăitoare care vorbeşte despre valoarea bătrânilor: când moare un bătrân, este ca şi cum ar fi mistuită de flăcări o întreagă bibliotecă, alcătuită din cărţi voluminoase, ale căror pagini au fost scrise cu răbdare de cel care, acceptând lucrurile mai puţin plăcute ale vieţii, le foloseşte pentru a da mai multă savoare lucrurilor frumoase pe care ni le lasă ca amintire. Dacă este adevărat că, asemenea sănătăţii, persoanele dragi sunt mai preţuite şi mai apreciate atunci când nu mai sunt, cred c-ar fi timpul ca cei competenţi să se gândească la bătrânii noştri şi să facă ceva pentru ei acum, înainte ca incendiul să distrugă numeroase şi valoroase biblioteci.


Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării Acesta este titlul mesajului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, care se va celebra anul acesta pe 20 mai. Pentru că suntem la pagina Îndrumarului mediatic, începem prin a spune că, din punct de vedere al receptorului, tăcerea înseamnă lipsa totală sau parţială a sunetului sau a zgomotului. Lipsa parţială a sunetului, deoarece un ambient care produce un sunet mai mic de 20 de decibeli este considerat tot tăcere. De exemplu, pentru cei care lucrează în radio, tăcerea este o întrerupere a comunicării. Însă, în sens figurat, tăcerea poate însemna abţinerea de la cuvânt sau de la dialog. Din punct de vedere al retoricii, tăcerea nu este doar negarea sau întreruperea comunicării, ci şi mijlocul prin care îţi poţi exprima gândurile şi emoţiile. Cicero, Quintilian sau Seneca susţineau că un bun orator nu trebuie doar să ştie să vorbească, ci trebuie să ştie şi când să tacă. Pe 3 februarie, Cardinalul Gianfranco Ravasi, în articolul „Şi Dumnezeu tace”, publicat în ziarul Vaticanului L’Osservatore romano, spunea despre mesajul Sfântului Părinte că este „de o puternică intensitate spirituală”. De aceea, în mesajul Papei tăcerea capătă o altă semnificaţie. „Acolo unde mesajele şi informaţia abundă, tăcerea devine esenţială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus”, atrage atenţia Sfântul Părinte. El vorbeşte şi despre necesitatea unui echilibru între tăcere şi cuvânt: „Atunci când tăcerea şi cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită confuzie, fie pentru că creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se completează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie”.

Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferinţa... Tot despre tăcere, Sfântul Părinte a mai spus: „Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea, nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spaţiu de ascultare reciprocă şi se poate lega o relaţie umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferinţa, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă”.

ÎNDRUMAR MEDIATIC

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

Tăcerea naşte întrebările importante „Din tăcere derivă, aşadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate şi o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura şi natura relaţiilor interumane”. Referindu-se la Internet ca la un forum pentru întrebări şi răspunsuri, el a arătat că „adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte. Tăcerea este preţioasă pentru a favoriza discernerea necesară între numeroşii stimuli şi multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a recunoaşte şi a ne concentra pe întrebările cu adevărat importante”. Pontiful a sugerat că „acest flux neîntrerupt de întrebări arată, de fapt, neliniştea fiinţei umane aflate permanent în căutarea de adevăruri, mici sau mari, care să dea sens şi speranţă vieţii. Omul nu se poate mulţumi cu un simplu şi tolerant schimb de opinii şi de experienţe sceptice de viaţă: toţi suntem în căutarea adevărului şi împărtăşim această sete profundă”.

Tăcerea ne învaţă să ascultăm şi să contemplăm Papa a îndemnat: „Trebuie să acordăm atenţie diferitelor forme de situri, aplicaţii şi reţele sociale care îl pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de interogare autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, de meditaţie ori de împărtăşire a Cuvântului lui Dumnezeu”. Mai mult, de tăcere avem nevoie pentru a vorbi cu Dumnezeu, a amintit Sfântul Părinte. „Dacă Dumnezeu îi vorbeşte omului şi prin tăcere, şi omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu… În contemplarea în tăcere, devine şi mai prezent Cuvântul veşnic, prin care a fost creată lumea, şi acel plan al mântuirii pe care Dumnezeu îl împlineşte prin cuvinte şi gesturi de-a lungul întregii istorii a omenirii”. Pontiful a concluzionat: „Cuvânt şi tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăţa să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim”. februarie 2012

Actualitatea Creştină

25


SFÂNTA SCRIPTURĂ

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a V-a (B) În acel timp, ieşind Isus din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea în pat, cuprinsă de febră. Îndată ce a ajuns, i-au vorbit despre bolnavă. Isus s-a apropiat de ea, a prins-o de mână şi a ridicat-o; numaidecât a lăsat-o febra şi ea a început să-i servească (…) (Mc 1,29-39). Activitatea publică a lui Isus care, în sinagoga de la Cafarnaum, a debutat cu acea învăţătură proclamată cu putere şi cu eliberarea unui om de duhul necurat care îl stăpânea, cuprinde, în fragmentul evanghelic al acestei duminici, alte câteva aspecte care întregesc o zi obişnuită de muncă a Mântuitorului: vindecarea soacrei lui Petru (1,2931), vindecările multiple înfăptuite la asfinţitul soarelui (1,32-34) şi plecarea din Cafarnaum către alte localităţi unde avea să repete această primă experienţă. Demn de notat pentru aceste fapte ale lui Isus este cadrul în care ele se desfăşoară. Părăsind sinagoga, Evanghelistul Marcu ne conduce în casa lui Simon şi a lui Andrei. Cu alte cuvinte, noi părăsim un cadru iudaic tradiţional pentru a intra într-altul, casa lui Simon-Petru, care evoca Biserica. Într-adevăr, „casa” va deveni foarte curând locul noilor reuniri ale comunităţii creştine primare. Cei care îl însoţesc pe Învăţător nu vor avea parte aici de o învăţătură, ci de o vindecare. Această vindecare are o particularitate.

Ea este descrisă în termenii „învierii”. Isus, într-adevăr, se apropie de femeia culcată şi o face „să se ridice”. Or, verbul pe care Sfântul Marcu îl foloseşte aici este unul dintre cele două verbe folosite, de obicei, de către evanghelişti pentru a indica Învierea glorioasă a lui Isus. Gestul lui Isus eliberează femeia de febră, iar ea începe să slujească. În Biserică, viaţa cotidiană este organizată în jurul acestor doi poli: binefacerea şi slujirea. Iar slujirea este un har, un act de libertate. Vindecările care urmează, au valoare de universalizare a acţiunii binefăcătoare a lui Isus: ceea ce a înfăptuit în sinagogă în folosul omului posedat, iar în casă, în folosul soacrei lui Simon, acum înfăptuieşte în public, în folosul tuturor celor care vin la El. După ce a terminat, Isus iese din Cafarnaum pentru a-L reîntâlni pe Tatăl, dar şi exigenţele misiunii sale. El a ieşit de la Tatăl pentru a proclama tuturor Vestea cea Bună a Împărăţiei, deoarece, într-adevăr, toată lumea îl caută.

Duminica a VI-a (B) În zilele acelea, a venit un lepros la Isus, a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Făcându-i-se milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: „Vreau, curăţă-te!” Imediat s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat (…) (Mc 1,40-45). Vindecarea leprosului, relatată în fragmentul evanghelic al duminicii a şase de peste an are, în seria vindecărilor înfăptuite de Isus, ceva aparte. Leprosul l-a provocat, oarecum, pe Isus prezentându-i răul care îl făcea să sufere. Or, Cel care proclamă pretutindeni că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, nu poate pactiza cu impuritatea profundă pe care lepra o înfăţişează privirii. De aceea, Isus acceptă provocarea acestui om şi, în loc să fie

26

Actualitatea Creştină februarie 2012

contaminat de el, îi redă sănătatea. Iar dacă îl vindecă, este pentru a-i reda libertatea. În felul acesta, el poate reveni în comunitate, după ce se va fi supus instituţiilor ei (constatarea preotului, jertfa pentru vindecare). Şi totuşi Isus îi interzice să vorbească despre vindecarea sa. De ce oare? Foarte probabil pentru că numai o viaţă corectă va reprezenta mărturia cea mai autentică a dobândirii libertăţii. În plus, oferind jertfa pe care Moise a prescris-o, el se va situa în adevăr în faţa lui Dumnezeu, care singur purifică de lepră şi de orice impuritate… În cele din urmă, am putea observa că cel vindecat nu povesteşte doar ce i s-a întâmplat; el vesteşte mai curând Cuvântul. Or, această proclamare marchează fidelitatea omului faţă de Cuvântul care l-a marcat şi l-a transformat. Astfel, leprosul apare ca acela care îi prefigurează pe predicatorii Evangheliei, pe cei care trebuie să fim noi: oameni pe care întâlnirea cu Cristos i-a transformat şi i-a purificat, oameni care vor vesti Cuvântul celor pe care îi vor întâlni… după ce vor fi evitat orice ambiguitate.


SFÂNTA SCRIPTURĂ

Duminica a VII-a (B) Isus era din nou în Cafarnaum. Răspândindu-se vestea că se afla într-o casă, s-a adunat acolo atâta lume, încât nu mai era loc nici în faţa uşii; Isus le vestea cuvântul lui Dumnezeu. Atunci au sosit patru oameni care i-au adus un paralitic. Cum nu-l puteau aduce până la Isus din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul deasupra locului unde se afla Isus, şi, prin deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paraliticul (…) (Mc 2,1-12). Prin vindecarea pe care o înfăptuieşte în favoarea unui paralitic, Isus face un pas mai departe în pedagogia sa de a-şi revela identitatea mesianică şi de a înfăptui pe deplin lucrarea mântuitoare pentru care a venit în lume. În centrul pericopei acestei duminici stă fraza: Ca să ştiţi că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ…, frază care articulează toate aspectele evenimentului relatat. Astfel, privirea lui Isus discerne în ingeniozitatea purtătorilor tărgii pe care era aşezat paraliticul, o adevărată credinţă. Acestei credinţe Mântuitorul îi răspunde oferind celui suferind iertarea păcatelor sale, iertare care dobândeşte în acest context valoare de vindecare ce merge până la rădăcinile răului (trupul paralizat nu este oare expresia unei inimi infirme?). Apoi Isus ia iniţiativa unei clarificări prin care scoate în evidenţă autoritatea sa manifestată prin cuvânt (cea de Fiu al omului) şi prin act (vindecarea). Odată clarificate aceste aspecte, mai poate fi acuzat de hulă, El care mântuieşte de păcat şi inimile şi trupurile? Şi de aici decurge o întrebare fundamentală, care i-a preocupat pe oamenii din toate generaţiile, inclusiv pe cei de astăzi: cine este cu adevărat Fiul omului care are autori-

tatea de a ierta păcatele, iertare pe care o manifestă printr-o vindecare cât se poate de vizibilă? Această iertare a păcatelor pe pământ are, într-adevăr, valoare de anticipare mesianică şi, în plus, ea revelează oceanul de milostivire pe care Tatăl o revarsă asupra noastră prin lucrarea Fiului.

Duminica I din Postul Mare (B) În acel timp, Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu. Acolo a rămas patruzeci de zile şi a fost ispitit de Satana. El era împreună cu fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujeau (…) (Mc 1,12-15). Odată cu Miercurea cenuşii, Biserica a intrat într-un nou timp liturgic, cel al Posului Mare. În prima zi de post, fragmentul evanghelic ne-a reamintit exigenţele de bază ale unui drum de pregătire pentru sărbătoarea Paştelui: postul, rugăciunea şi pomana. Apoi, fiecare din duminicile acestui timp de convertire adaugă acestor exigenţe relatarea unor gesturi, cuvinte sau atitudini ale lui Isus, ca pe nişte exemple ori apeluri care să ne conducă prin pocăinţă spre transformarea pe care Învierea lui Isus Cristos o înfăptuieşte în noi. Evanghelia primei duminici a Postului Mare ne relatează primele evenimente ale activităţii publice a lui Isus după ce, în prealabil, a fost botezat în râul Iordan. Primul gest al lui Isus a fost acela de a se retrage în pustiu, iar al doilea a fost acela de a vesti, după ce lui Ioan Botezătorul i-a fost întreruptă în mod brutal şi, deci, încheiat activitatea de Înaintemergător, că S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Isus a voit să se retragă în pustiu înainte de a-şi începe misiunea. Acest fapt nu este doar unul normal, ci se află în conformitate cu aşteptările eshatologice ale profeţilor. Într-adevăr, în tradiţia profetică, pustiul este înţeles ca locul ideal al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Mai mult, se considera că mântuirea finală a lui Israel trebuia să fie replica experienţei oferite lui Israel cu ocazia pelerinajului său în pustiu: reîntoarcerea la aceste condiţii de viaţă ar precede,

ca o ultimă retragere, restaurarea timpurilor de pe urmă. Aşadar, Isus, retrăgându-se în pustiu, a inaugurat era reînnoirii universale. Pe de altă parte, textul Sfântului Marcu pare să evoce victoria lui Mesia şi, prin El, a întregii umanităţi, asupra puterilor celui rău. Într-adevăr, tradiţia iudaică considera fiarele sălbatice drept întruchipare a demonilor care bântuie pustiul, în timp ce slujirea îngerilor sugerează, la rândul ei, această victorie a lui Cristos, întrucât în Biblie îngerii se află în slujba lui Dumnezeu şi a celor drepţi (cf. Ps 91,11-13). Versetele 14 şi 15 ne prezintă, apoi, rezumatul primelor predici rostite de Isus. Formulele scurte, care se vor regăsi şi pe buzele primilor misionari creştini, au menirea să fie cât mai simple şi cât mai penetrante. Ele trebuie să pătrundă cu uşurinţă în inima ascultătorilor: S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Noi toţi cei care în mod conştient am ales să parcurgem acest timp de pocăinţă, însoţiţi şi ajutaţi de însuşi Fiul lui Dumnezeu, înţelegem că trebuie să ne însuşim şi să punem în practică exigenţele acestui itinerariu. Pentru cei mai mulţi dintre noi, pustiul bântuit de toate ispitele şi încercările este chiar viaţa noastră de fiecare zi. Aici trebuie să le învingem şi tot aici trebuie să descoperim prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu prin lucrarea lui Isus Cristos. februarie 2012

Actualitatea Creştină

27


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Israel Creştinii din Ţara Sfântă

N

Liana GEHL

Importanţa Israelului pentru creştini

Biserica tuturor naţiunilor, Ierusalim

Despre Israel şi locurile sale sacre pentru creştinii din toată lumea, s-a scris foarte mult: aici s-a născut Biserica, la Ierusalim, în ziua de Rusalii, la patruzeci de zile după Învierea lui Cristos din morţi. Numeroase ghiduri şi manuale însoţesc pelerinii care merg în Ţara Sfântă pentru a vizita locurile unde a trăit Isus şi pentru a se ruga în sanctuarele ridicate în amintirea evenimentelor marcante din cursul vieţii pământeşti a Mântuitorului. Unele dintre aceste sanctuare sunt administrate exclusiv de Biserica Catolică (Biserica Bunei Vestiri, Biserica Fericirilor, Biserica Înmulţirii pâinilor etc.); altele, cum ar fi Bazilica Nativităţii ori a Sfântului Mormânt, sunt de fapt complexe împărţite între diverse confesiuni (situaţie adesea nu lipsită de dificultăţi şi care a rămas „îngheţată” de la faimosul statu quo impus în 1852 de către Imperiul Otoman, pe atunci stăpân peste Ţara Sfântă). Pe lângă aceste sanctuare – care atrag anual circa un milion de turişti –, aproape fiecare confesiune creştină este reprezentată în Ţara Sfântă prin centre de studiu şi spiritualitate, mănăstiri, case de reculegere etc., unde vizitatorii petrec de obicei un timp mai îndelungat decât cel alocat unui simplu pelerinaj.

Creştinismul din Israel, între imigraţie şi emigraţie Ceea ce uimeşte la Israel – printre altele – este componenţa religioasă a acestei ţări care, deşi a fost leagănul Bisericii, astăzi adăposteşte o populaţie creştină autohtonă de mai puţin de 2,1% din cei aproximativ 7,4 milioane de locuitori ai Ţării Sfinte. În plus, există şi o „imigraţie” creştină, alcătuită din preoţi, călugări, persoane consacrate sau laici care vin din lumea întreagă fie pentru studiu, fie pentru a activa în diferite centre de spiritualitate şi mănăstiri etc., rămânând în Ţara Sfântă pentru perioade relativ lungi. Însă cea mai importantă parte a imigraţiei creştine se compune din laici veniţi la lucru (mai ales din Filipine, Europa de Est şi America de Sud) ori din solicitanţi de azil din Africa de Vest sau rude creştine care însoţesc evrei repatriaţi. Această componentă se află deja la a doua generaţie, copiii acestor imigranţi fiind asimilaţi israelienilor în general şi vorbind ebraica. După unele aprecieri, aceşti creştini – în mare parte catolici – reprezintă un grup de cinci ori mai numeros decât creştinii „arabi” (cum sunt numiţi creştinii autohtoni). Prezenţa lor impune noi exigenţe pastorale şi duce astfel la o redefinire a chipului creştinismului în Ţara Sfântă (Patriarhatul Latin de Ierusalim a observat, de exemplu, că este nevoie şi a publicat un catehism în ebraică pentru copiii imigranţilor; diverse biserici, mai ales în zona Haifa, celebrează Sfânta Liturghie în mai multe limbi care nu erau atestate tradiţional etc.). În fine, pe lângă toţi aceşti creştini „străini”, mai există în Israelul de azi şi o populaţie creştină autohtonă. Istoria ei a fost zbuciumată, reflectând şi în planul jurisdicţiei bisericeşti schimbările timpurilor şi ale stăpânirilor (aici s-au

28

Actualitatea Creştină februarie 2012

succedat conducerea romană, bizantină, arabă, cruciată, otomană, britanică şi, în sfârşit, israeliană). Dacă în secolul al VII-lea Palestina era aproape în totalitate creştină, în urma invaziei arabe, o mare parte a localnicilor a trecut la islamism ori a luat drumul pribegiei, cu reveniri şi fluctuaţii în timp. Populaţia creştină autohtonă din Israelul de astăzi (stat înfiinţat în 1948) este alcătuită din confesiuni extrem de variate (catolici, ortodocşi, armeni, copţi, melkiţi); dintre aceştia, mai ales catolicii autohtoni se află într-un îngrijorător proces de emigrare.


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME Nazaret, biserica Bunei Vestiri

Biserica Catolică în Ţara Sfântă

Sanctuare catolice în Ţara Sfântă Biserica Buna Vestire, Nazaret – basilica minor. Actuala biserică a fost finalizată în 1969 şi adăposteşte Grota Bunei Vestiri, unde tradiţia catolică spune că Sfânta Fecioară a locuit în copilărie. Lăcaşul se ridică pe locul unei prime biserici datând probabil din secolul IV, ulterior lărgită de către Împăratul Constantin I, care o instruise pe mama sa, Sfânta Elena, să întemeieze biserici care să comemoreze cele mai importante evenimente din viaţa lui Isus Cristos. Biserica a fost distrusă de invazia musulmană, reconstruită parţial de cruciaţi şi încredinţată de Saladin franciscanilor, după care a fost distrusă complet la sfârşitul secolului al XIII-lea. În următorii 500 de ani – foarte frământaţi – franciscanii ajutaţi de familiile creştine locale au reuşit să asigure aici o prezenţă aproape permanentă. În 1730, sultanul a permis construirea unei noi biserici, lărgită în 1877 şi demolată în 1954, pentru construirea actualei bazilici. Este cel mai mare sanctuar creştin din Orientul Mijlociu şi a fost consacrat de către Papa Paul al VI-lea, în 1964. Biserica Vizita Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta, Ain Karem

Creştinii care îşi trăiesc credinţa în unire cu Roma sunt în număr de aproximativ 115.000. Biserica Catolică locală cuprinde mai multe rituri, cu diverse dieceze:

Construcţia iniţială este atribuită împărătesei Elena; refăcută în perioada cruciadelor şi deteriorată treptat în timpul ocupaţiei otomane, biserica a fost cumpărată de franciscani în 1679 şi refăcută, pe două nivele, între anii 1862 şi 1955.

Eparhia de Akka (înfiinţată la

fost construită pe locul Predicii de pe Munte, unde creştinii veneau în pelerinaj încă din secolul al IV-lea. Prezenta construcţie, administrată de franciscani, a fost ridicată între 1936-1938 pe ruinele unei biserici bizantine menţionate de Sf. Egeria pe la anul 381. În apropiere, pe vârful Muntelui Fericirilor, se află Domus Galilaeae, un centru modern de spiritualitate construit în anul 2000 şi inaugurat de către Papa Ioan Paul al II-lea. Centrul este administrat de comunitatea neocatecumenală şi deschis schimburilor interreligioase; aici lucrează circa 150 de persoane, dintre care o cincime sunt creştini arabi, o treime musulmani, o treime evrei, iar restul, druizi şi maroniţi.

1753, ridicată la rang de arhidieceză în 1964; iniţial doar de rit melkit, a preluat ulterior şi credincioşii de rit grecocatolic) - rit melkit greco-catolic - sediu: Haifa - număr de credincioşi: 95.000 (în 2007)

Arhieparhia de Haifa şi Ţara Sfântă (comunitate foarte veche,

rămasă permanent în comuniune cu Roma, reînălţată la rang de arhieparhie în 1996) - rit maronit - sediu episcopal: Haifa - număr de credincioşi: 7000 (în 2007)

Patriarhatul latin de Ierusalim

(comunitate datând din perioada cruciadelor şi ridicată la rang de patriarhat de către Papa Pius al IX-lea, în 1847) - rit latin - sediu: Ierusalim - număr de credincioşi: circa 30.000 (în 2007) Pe lângă aceştia, mai trăiesc în Israel circa 350 de catolici de rit siriac (cu patriarhatul la Beirut), aproximativ 900 de armeni catolici (uniţi cu Roma din perioada cruciadelor, cu sediul patriarhal tot la Beirut) şi câteva familii de catolici de rit siro-caldeu care ţin de Patriarhatul de la Bagdad.

Biserica Fericirilor, pe malul Lacului Galileii, lângă Cafarnaum – a

Biserica Înmulţirea pâinilor, Tabga, menţionată de pelerina Egeria în jurul anului 380. Distrusă de persani în 614, a rămas pierdută până în 1888, când Deutsche Katholische Palaestinamission a cumpărat terenul pe care se aflase construcţia iniţială şi, în urma săpăturilor arheologice care au scos la iveală mozaicurile bizantine, o nouă biserică a fost contruită în anii 1930. Actualul lăcaş este administrat de benedictini. Biserica Schimbarea la faţă, Tabor. Actuala biserică, ridicată în 1924, face parte din-o mănăstire franciscană şi se află pe ruinele a două biserici mai vechi, una bizantină, din secolele IV-VI, şi alta din perioada cruciadelor. Biserica Tuturor naţiunilor sau Biserica Agoniei, Ierusalim. Sanctuar îngrijit de franciscani. Actuala construcţie, datând din 1919-1924, se află pe ruinele unei biserici din secolul IV, distruse în 746 de un cutremur, şi a unei biserici cruciate, abandonate în 1345. Mensa Christi, Nazaret. Vizitabilă la cerere, biserica adăposteşte o placă de calcar pe care, conform tradiţiei, Cristos ar fi mâncat împreună cu ucenicii săi după înviere. A fost construită de franciscani în 1861. Biserica Primatului lui Petru, Tabga. Actuala construcţie, administrată de franciscani, datează din 1933 şi se află pe ruinele unei biserici din secolul IV. Biserica Sfântul Petru, Tel Aviv. Biserică franciscană; construcţia iniţială, distrusă si refăcută de două ori, datează din 1654; construcţia de azi a fost ridicată între anii 1888-1894. A fost dedicată Sfântului Petru, în amintirea rolului pe care acesta l-a avut printre primii creştini din această zonă. februarie 2012

Actualitatea Creştină

29


SFÂNTUL LUNII

Sfântul Ioan Casian, preot S-a născut în jurul anului 360, cel mai probabil în Scythia Minor (Dobrogea de azi, localitatea de pe Valea Casimcei, judeţul Constanţa). A primit o educaţie aleasă în familie, învăţând să scrie şi să citească în limba latină şi în limba greacă. În jurul anilor 378-380, doritor să cunoască locurile sfinte, pleacă cu Gherman, prietenul său, la Betleem. În anul 382, intră într-o mănăstire din Betleem şi după câţiva ani, primeşte permisiunea ca, împreună cu prietenul său, Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă în Asia Mică şi să vizitează comunităţile înfiinţate de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Ioan Gură de Aur. În 385, ia drumul Nilului, pe urmele marilor pustnici Antonie şi Pahomie, cunoscând viaţa monahală a cenobiţilor şi anahoreţilor; apoi, după şapte ani, se întoarce la Betleem. În jurul anului 399, se află la Constantinopol. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol, îl hirotoneşte diacon, în anul 404. În urma intrigilor de la curte, Ioan Gură de Aur este exilat în Munţii Caucaz, în Georgia. Ioan Casian, însoţit de prietenul său, pleacă la Roma pentru a cere protecţia Papei Inocenţiu I (401-417). Între timp, află că Ioan Gură de Aur a murit (407). La Roma, se împrieteneşte cu viitorul Papă Leon, căruia, în anul 430, i se va adresa cu cuvinte de stimă şi de afecţiune, în prefaţa cărţii De incarnatione. Este hirotonit preot, probabil de către Papă. Ajunge în Galia în anul 415, fiind trimis de către Papă pentru a continua creştinarea galilor, începută deja de către Sfinţii Policarp şi Irineu de Lyon. La Marsilia, înfiinţează două mănăstiri, una de bărbaţi şi alta de femei: Mănăstirea Sfântul Victor şi Mănăstirea Sfântul Salvator. Organizează viaţa mănăstirească după modelul mănăstirilor din Orient, cu adaptările necesare locului. Prin aceasta, Sfântul Ioan Casian este un factor de legătură între cultura patristică a Răsăritului şi cea a Apusului. Este considerat unul dintre cei mai mari promotori ai monahismului occidental, deşi viaţă monahală exista în lumea latină şi înainte de el. A adus mari servicii Bisericii prin lupta împotriva nestorianismului şi a pelagianismului. Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituţiile, care detaliază modul de trăire a vieţii monahale, şi Convorbirile duhovniceşti, care oferă detalii despre conversaţiile dintre Ioan şi Gherman şi Părinţii deşertului. Sfântul Ioan Casian a adormit în Domnul la Marsilia, în anul 435. (www.arcb.ro)

Sfântul e încă viu şi grabnic ajutător

În 1912, învăţatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Seremet, de pe valea râului Casimcea (numit azi Casian), două inscripţii care pomeneau de hotarele Casienilor. Stânca Sfântului şi înscrisul de pe ea înfăţişează ochilor următoarele cuvinte: „Oroi Casianoun Kai Spilouha”, adică: „Hotarele Casienilor şi Peşteruca”. Pentru ţăranii din Cheia, Târguşor sau Casieni, Sfântul e

30

Actualitatea Creştină februarie 2012

Prezentare de Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

încă viu şi grabnic ajutător, e duhovnicul de taină şi rugătorul lor. Sunt multe lucruri tainice în ţinutul Casienilor, dar nimic nu se compară cu lucrarea şi forţa Sfântului. Aici vin mulţi pelerini şi credincioşi, care urcă din greu dealul până la peştera Sfântului.

Chilia Sfântului

Ascunsă privirii, printre formele carstice ale Dealului Casian, peştera se deschide într-un perete stâncos, deasupra văii Casimcea. O potecă îngustă, cu trepte săpate în calcar, amenajată recent, ajunge sub gura peşterii. Grota este spaţioasă, lipsită de forme carstice specifice, dar şi de obişnuita umezeală. Spaţiul central se continuă prin firide laterale şi galerii înguste şi lungi, iar prin stânga, se ajunge la o încăpere nu prea mare, cunoscută printre localnici, de veacuri, sub numele de Chilia Sfântului. Vechii călugări au folosit grota ca locuinţă şi spaţiu de slujire liturgică, interiorul peşterii asemănându-se foarte mult cu interiorul unei biserici. În grotă, incizate în peretele calcaros, se mai disting semne de cruci, urme de inscripţii, litere chirilice răzleţe şi cuvântul „aghios” (sfânt, în limba greacă).

Accesul spre mănăstire şi grota Sfântul Ioan Casian

Pe DN2A (E60), se parcurg dinspre Constanţa, 25 km sau dinspre Hârşova, 60 km, până ce se ajunge în localitatea Mihail Kogălniceanu. La intersecţia din centru, dacă se circulă dinspre Constanţa, se continuă înainte, iar dacă se circula dinspre Hârşova, se virează la stânga. Pe DJ222, se parcurg în continuare 11 km până în comuna Târguşor. La intrarea în comună, există o trecere la nivel cu calea ferată Medgidia – Tulcea. Se trece peste calea ferata şi se virează imediat la dreapta, pe drumul pietruit. După 4 km, se ajunge la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian.


SOCIAL

Seminarul „Sindromul Down: Opţiunea pentru viaţă”, apel la unitate pentru diversitate

Aproape 100 de persoane, copii şi adulţi cu Sindrom Down şi părinţii acestora, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale implicate în apărarea drepturilor copiilor şi ale persoanelor cu dizabilităţi, reprezentanţi ai instituţiilor de stat, profesionişti din domeniile medical, psihologic, social sau legislativ, cadre didactice din şcoli speciale, dar şi înalţi reprezentanţi ai Bisericii Catolice, s-au reunit în data de 27 ianuarie în foaierul Sălii Radio din Bucureşti, cu ocazia seminarului „Sindromul Down: Opţiunea pentru viaţă”. Organizat de Asociaţia Caritas Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia RENINCO România, în cadrul campaniei „Toate speranţele sus!” iniţiate de Radio România, seminarul şi-a propus să consolideze cadrul de susţinere a persoanelor cu Sindrom Down din România şi să formuleze soluţii şi modalităţi noi de acţiune pentru a realiza o schimbare profundă în modul de percepţie şi raportare a societăţii la persoanele cu Sindrom Down. „Avem ocazia ca, fiind împreună şi întărindu-ne rândurile, să schimbăm pas cu pas modul cum sunt percepuţi copiii care au Sindrom Down, modul în care sunt înţeleşi, integraţi, educaţi, parte a vieţii, aşa cum este normal, aşa cum au dreptul, aşa cum Dumnezeu i-a adus pe lume, pentru a fi o părticică a iubirii pe care o promovăm toţi, din puncte de vedere diferite”, a declarat în deschiderea lucrărilor gazda evenimentului, Prof. Univ. Ecaterina Vrăsmaş, preşedintele Asociaţiei RENINCO România. Puncte de vedere diferite, pornind din perspective diferite (medicală, socială şi legislativă, familială şi religioasă), dar având toate, fără nicio excepţie, un numitor comun, şi anume respectul pentru viaţă. În cadrul seminarului au pledat pentru respectarea dreptului la viaţă: PS Cornel Damian - episcop auxiliar de Bucureşti, Eugen Ştefănescu - Directorul Asociaţiei Caritas Bucureşti, Mons. Dino Pistolato – director Caritas Veneţia, Prof. Dr. Radu Vlădăreanu- şeful Clinicii de Obstetrică şi Ginecologie Elias, Mădălina Turza - preşedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, Ani Ardelean - preşedintele Asociaţiei Sindrom Down Bucureşti şi Pr. Roberto Polimeni - preşedintele Asociaţiei Don Orione.

Lucia IONESCU

Am avut alături de noi copii şi tineri cu Sindrom Down minunaţi, dintre care unii ne-au împărtăşit din exeperienţele personale şi ne-au încântat cu talentul lor. Oana Bogdănescu, care în acea zi a sărbătorit împlinirea a 32 de ani, ne-a făcut o scurtă prezentare a evoluţiei ei, Denisa Iliescu a recitat o poezie, Matei Petrică a dansat în inconfundabilul stil Michael Jackson, Abedin Nejadi Mohammad a făcut o impresionantă demonstraţie cu nunceagul şi Miruna Lixandru a ţinut un emoţionant recital de flaut. În cadrul prelegerilor, s-au dezbătut tendinţe sociale îngrijorătoare, cum este cea a căutării omului perfect care „conduce în mod periculos la o atitudine narcisistă şi la o falsă apărare a drepturilor omului” (PS Cornel Damian), s-a menţionat importanţa dizabilităţii ca fundament al unei societăţi complexe, s-a propus conceptul de standarde individuale în completarea celui de mediu adaptat nevoilor şi înlocuirea termenului de dizabilitate cu cel de diversitate, s-au oferit valoroase informaţii medicale şi legale, prin care un părinte se poate asigura de respectarea drepturilor copilului său. Ca propunere concretă de acţiune, doamna Adina Codreş, reprezentantul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului, a adresat tuturor participanţilor o invitaţie pentru completarea Planului Operaţional care însoţeşte Strategia Sănătăţii Mintale aflată în lucru la Minister, cu particularităţi referitoare la Sindromul Down. Dar poate că cea mai importantă concluzie a seminarului, transmisă sub o formă sau alta în toate prelegerile şi în toate propunerile, a fost necesitatea menţinerii unor raporturi de comunicare multilaterală, cu şi despre persoanele cu Sindrom Down, în beneficiul acestora şi în beneficiul societăţii, care numai printr-o atitudine incluzivă poate evolua în mod real, atât moral, cât şi economic. Idei foarte frumos sintetizate în apelul la unitate transmis de Mons. Dino Pistolato „Eu sper că dacă ne vom uni forţele, dacă vom şti să dialogăm şi să lucrăm împreună, vom reuşi să construim noi oportunităţi pentru aceste persoane care sunt bogaţia şi inima societăţii noastre”. februarie 2012

Actualitatea Creştină

31


ANUNŢURI

Conferinţă: Fecioara Maria de Guadalupe

Vineri, 17 februarie 2012, ora 20.00, Comunitatea Sf. Ioan din Bucureşti organizează o conferinţă cu tema „Fecioara Maria de Guadalupe”, ţinută de Fratele Pierre-Zachee. Conferinţa va avea loc la Mănăstirea Sf. Familie, Sala Sf. Toma de Aquino din Str. Jiului 37, 013211 Bucureşti. Detalii la tel. 021 668 59 19, email: bucarest@stjean.com, www.manastireasfantafamilie.ro.

Opusdei.ro: Articole despre familie şi creşterea copiilor

Situl www.opusdei.ro a început publicarea unei serii de articole referitoare la familie şi creşterea copiilor, axate pe învăţăturile Magisteriului şi ale Sfântului Josemaría Escrivá de Balaguer, fondatorul Opus Dei. Sfântul Josemaría obişnuia să asigure cuplurile creştine că, în cazul în care sunt generoase cu Dumnezeu, acesta le va ajuta să formeze un „cămin luminos şi vesel.” Pe situl www.opusdei.ro, seria de articole va fi găsită la secţiunea „Cultivarea credinţei”. Subiectele care urmează să fie tratate includ „Drepturile părinţilor în educarea copiilor lor”, „Transmiterea credinţei”, „Educarea la libertate”, „Educarea la cumpătare”, „Educarea la prietenie”, „Educarea emoţiilor” şi altele.

Pelerinaj în Ţara Sfântă, 25 martie - 2 aprilie 2012

Episcopia Romano-catolică de Iaşi, prin Oficiul pentru Pelerinaje, organizează un pelerinaj în Ţara Sfântă în perioada 25 martie - 2 aprilie 2012. În traseul pelerinajului, sunt incluse diferite obiective religioase din Nazaret, Cafarnaum, Haifa, Betleem, Betania, Ierihon, Qumran, Ierusalim etc. Transportul se va realiza cu compania TAROM, de la Bucureşti la Ben Gurion (Tel Aviv) şi retur. Preţul pelerinajului este de aproximativ 900 euro / persoană (la un număr de 45 de participanţi). Ghidul pelerinajului va fi pr. Cristian Vacaru, din Ierusalim, cu o experienţă deosebită în acest domeniu. Pachetul include: transport cu avionul şi taxele de aeroport; cazarea în camere duble la hotel de 4 stele, masă în regim demi-pensiune (mic dejun şi cină), cu excepţia cinei din ziua plecării; transport în Israel cu autocar modern (cu aer condiţionat), conform programului; plimbare cu vaporaşul pe Marea Galileei; urcare cu taxiul pe Muntele Tabor; intrările plătite la toate obiectivele din program; asigurarea medicală de călătorie în Israel pe perioada pelerinajului; închirierea aparatelor auriculare ce permit auzirea la distanţă a explicaţiilor oferite de către ghid; cartea pelerinului ce cuprinde rugăciuni, cântece şi informaţii despre Ţara Sfântă. Important: Paşaportul trebuie să fie valabil cel puţin 6 luni de la data plecării. Persoanele care au avut probleme în privinţa vizei pentru Israel în trecut, sunt rugate să se asigure că nu au interdicţie pentru a intra în Israel. Înscrierile se fac până la 20 februarie 2012, fiind necesare o copie a buletinului/cărţii de identitate şi a paşaportului şi un avans de 200 euro. Pentru informaţii suplimentare, cei interesaţi sunt rugaţi să contacteze pe Pr. Mihai Budău, mobil: 0040.744.558463; fax: 0040.232.212005, e-mail: budymichael@yahoo.com; Pr. Cristian Vacaru, asistent spiritual al comunităţii catolice de limbă română din Israel, tel. fix 00972/2/5637050; fax 00972/2/5636078; mobil 00972/54/9706471, e-mail: vacaru_cristian@yahoo.fr; www.romcatil.cnet.ro.

File de istorie

Rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ

Părintele Agostino Bernardoni

32

Născut în 1817, în localitatea Lepricnani (Italia), a intrat în Ordinul Pasioniştilor, fiind trimis apoi ca misionar în Vicariatul Apostolic al Valahiei. În perioada 31 octombrie 1849 – 9 noiembrie 1884, a ocupat funcţia de paroh de Cioplea, restaurând biserica, casa parohială şi celelalte edificii, care se păstrează şi astăzi. De asemenea, parohul Bernardoni a găzduit în mănăstirea franciscană de la Cioplea, începând cu anul 1874, cursul superior al Seminarului Sfântul Duh, precum şi Noviciatul călugărilor pasionişti. De numele său se leagă şi începuturile şcolii parohiale din Cioplea. De menţionat faptul că părintele Agostino Bernardoni a îndeplinit şi funcţia de vicar general pentru Valahia al episcopilor de Nicopolis ad Hystrum, cu sediul la Bucureşti (episcopii Angelo Parsi, Iosif Pluym şi Ignazio Paoli), luând parte la dezvoltarea structurilor ecleziastice ale Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, fondată în 1883. Una dintre realizările sale este şi obţinerea de la Statul român a unui ajutor pentru clerul parohial. Moare la 8 noiembrie 1884, fiind înmormântat în Capela Preasfânta Inimă a lui Isus, din biserica Cioplea.

Actualitatea Creştină februarie 2012


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea creştină, nr. 2 / 2012  

Revista „Actualitatea Creştină” este revista Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Apare lunar iar în cuprinsul ei se pot citi articole...

Actualitatea creştină, nr. 2 / 2012  

Revista „Actualitatea Creştină” este revista Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. Apare lunar iar în cuprinsul ei se pot citi articole...

Advertisement