Page 1


Păstorul Arhidiecezei Pro memoria, redăm mai jos editorialul primului număr al Curierului catolic/Actualitatea creştină, din ianuarie 1990.

Nu vă temeţi de speranţă Fiind profesor la Institutul Teologic Romano-catolic din Iaşi, m-a pus gândul să schiţez regulamente-program de publicare a două reviste cu circuit închis: una pentru seminariştii şi studenţii teologi, alta numai pentru preoţi. Revista pentru preoţi nu a apărut până astăzi; cea destinată seminariştilor şi teologilor, după trei sau patru numere s-a văzut legată pachete-n sfoară şi pusă cu chirie la fondul de carte interzisă. Ce se-ntâmplase? O inspecţie ne-a găsit în „neregulă” şi ne-a dat indicaţia „sfoară”. Şi sfoara poate lega şi drumurile; revista se chema Drumuri deschise. Mai zilele trecute, am auzit şi am văzut că la Iaşi, studenţii noştri au regăsit drumurile deschise - ca de altfel toţi cei ce respiră-n România – şi au reluat firul unui vis neîmplinit. Le dau binecuvântare şi le doresc din inimă succes; iar Domnul să ducă la desăvârşire ce a-nceput la noi, în multe feluri. Şi ce va purta CURIERUL CATOLIC? Semnele de prezenţă; chemări, mărturisiri de credinţă şi ştiri de-aici şi de pretutindeni. „Te rugăm, Doamne, să deschizi mereu drumurile acestui Curier şi să-l ajuţi să-şi împlinească vocaţia!” De peste 50 de ani, Biserica noastră Romanocatolică nu a mai publicat nici un ziar, nici revistă. Dar, slavă Domnului, a putut să-şi cânte, plângând şi gemând, în şoaptă şi cuvânt deschis, deşi păzit, Crezul primit spre a fi răspândit. Dovadă sunt credincioşii noştri care, purtând cu noi în spate crucile fricii, s-au întâlnit încă de mult cu crucile curajului, formând cortegiul învierii. Pe prăpastia de moarte, rănit şi pironit de lemnul ruşinii, poporul nostru a intonat imnul învierii. Şi au căzut la pământ călăii. Şi am căutat în carte: „Unde este, moarte, biruinţa ta?” Iar Cartea ne-a răspuns strămutându-ne pe alte tărâmuri: şi „adevărul vă va elibera”. Adevărul ne-a eliberat. Adevărul întrupat în nevinovăţia copiilor şi a tinerilor martiri căzuţi în pământ ca seminţe promiţătoare de taină tuturor spre împărtăşire: nevinovăţia este răscumpărătoare; cei slabi şi neînarmaţi aduc har peste

noi, prin căderea de pe tronuri a celor puternici. Calea de viaţă ne este deschisă de cei pe care n-am ştiut poate să-i vedem în jurul Celui care întrun veşnic „azi” spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Este strâmtă, dureroasă calea ce prin adevăr duce la viaţă. „Ajută-ne, Doamne, să batem calea adevărului spre viaţă, prin timp, netrecătoare”. Cu speranţă, Curierul catolic căutând împlinirea vocaţiei sale pe calea adevărului vieţii şi ştiind cuvântul sfânt, îndrăznim să spunem: „Bucură-te cruce, unică speranţă”. Apropiindu-mă cu sfială şi atingând funcţia profetică pe care o are Biserica prin slujitorii săi, mă las furat să spun: vor veni încercări, vor fi cutremure şi semne mari; şi îmi amintesc de izvorul încrederii: „Nu vă temeţi!”. Nu vă temeţi de speranţă, de încredere, de iubirea generoasă: ele ne fac să fim fără a avea, să căutăm fără a vedea, să batem fără a aştepta răspuns imediat. Nu suntem singuri, ci însoţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în înţelepciune. „Cereţi şi vi se va da; bateţi şi vi se va deschide; căutaţi şi veţi afla”. Curierul catolic, de azi începând, cere, bate, caută spre inimile şi minţile tuturor, care zilnic vor să descopere drumuri deschise spre împlinire umană şi creştină. Sufleteşte pus de evenimente între lumină şi umbră, implorând fericire pentru cei morţi ca noi să fim cu demnitate vii, doresc Curierului catolic drum bun, fără indicatoare „spre sfoară”, fără opriri lipsite de temei. Dumnezeu să-i călăuzească paşii paginilor spre Calea ce cântă Adevărul şi Viaţa. Episcop Dr. Ioan Robu Administrator Apostolic de Bucureşti

Post Scriptum Îi plângem, Doamne, pe cei morţi, pe cei ce au strigat sau au căutat să strige în lumina zile. Dar, te rugăm, învaţă-ne să ne-mbrăcăm în doliu pentru cei ce-n întunericul natural al sânului matern, fără a putea să strige, sunt jertfiţi pe piatră de „altar” păgân, de necunoaştere şi de mizerie. nr. 1/2010

1


2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE LA RUGĂCIUNEA ANGELUS Istoria are un sens, pentru că este „locuită” de Înţelepciunea lui Dumnezeu (3 ianuarie 2010) În această Duminică sunt bucuros să reînnoiesc urarea mea pentru tot binele, în Domnul! Problemele nu lipsesc, în Biserică şi în lume, precum şi în viaţa zilnică a familiilor. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, speranţa noastră nu ţine seama de pronosticurile improbabile şi nici de previziunile economice, chiar dacă sunt importante. Speranţa noastră este în Dumnezeu, nu în sensul unei religiozităţi generice sau al unui fatalism învăluit de credinţă. Noi ne încredem în Dumnezeul care în Isus Cristos ne-a revelat în mod deplin şi definitiv voinţa Sa de a fi alături de om, de a împărtăşi cu el istoria, pentru a ne conduce pe toţi în Împărăţia Sa de iubire şi de viaţă. Şi această mare speranţă însufleţeşte şi uneori corectează speranţele noastre omeneşti. Dragi prieteni, aceasta este adevărata raţiune de speranţă a umanităţii: istoria are un sens, deoarece este „locuită” de Înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, planul divin nu se împlineşte automat, întrucât este un proiect de iubire, iar iubirea generează libertate şi cere libertate. Împărăţia lui Dumnezeu vine în mod sigur; mai mult, este deja prezentă în istorie şi, graţie venirii lui Cristos, a învins deja forţa negativă a răului. Însă fiecare om, bărbat şi femeie, este responsabil de a o primi în propria viaţă, zi de zi. De aceea, şi anul 2010 va fi mai mult sau mai puţin „bun” în măsura în care fiecare, după propriile responsabilităţi, va şti să colaboreze cu harul lui Dumnezeu.

El s-a făcut om pentru ca noi să devenim fii ai lui Dumnezeu (10 ianuarie) Iubiţi fraţi şi surori, dimineaţa aceasta, în timpul Sfintei Liturghii, celebrată în Capela Sixtină, am administrat sacramentul Botezului câtorva nou-născuţi. Această consuetudine este legată de sărbătoarea Botezului Domnului, prin care se încheie timpul liturgic al Crăciunului. Botezul sugerează foarte bine sensul global al Festivităţilor Naşterii Domnului, în care tema actului de a deveni fii ai lui Dumnezeu graţie venirii Fiului unul-născut în umanitatea noastră constituie un element dominant. El s-a făcut om pentru ca noi să putem deveni fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a născut pentru ca noi să putem să ne naştem di nou. Aceste concepte revin continuu în textele liturgice de Crăciun şi constituie un motiv entuziast de reflecţie şi de speranţă. Ne gândim le ceea ce scrie Sfântul Paul Galatenilor: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care erau sub Lege ca să primim înfierea (Gal 4,4-5); sau Sfântul Ioan în prologul Evangheliei sale: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Acest minunat mister care este „a doua naştere” a noastră - renaşterea unei fiinţe umane de „sus”, de la Dumnezeu (cf. In 3,1-8) - se realizează şi se rezumă în semnul sacramental al Botezului. Prin acest sacrament omul devine realmente fiu, fiu al lui Dumnezeu. Din acel moment, scopul existenţei sale consistă în a atinge în mod liber şi conştient ceea ce încă de la început era şi este destinaţia noastră. „Devino ceea ce eşti!” reprezintă principiul educativ de bază al persoanei umane răscumpărate de har. Atare principiu are multe analogii cu creşterea umană, unde raportul părinţilor cu fiii trece, prin detaşări şi crize, de la dependenţa totală la conştiinţa de a fi fii, la recunoştinţa pentru darul vieţii primite şi la maturitatea şi capacitatea de a-şi dărui viaţa. Născut din Botez la viaţă nouă, şi creştinul îşi începe drumul de creştere în credinţă care-l va purta să-l invoce în mod conştient pe Dumnezeu ca „Abba - Tată”, să i se adreseze cu gratitudine şi să trăiască bucuria de a fi fiul său.


Pelerin la Vatican

Iubire evanghelică trăită, nu doar predicată Când cuvintele îşi află înţelesul în gesturi „Tezaure ale Bisericii”. Aşa îşi intitula părintele Federico Lombardi, în ultima săptămână a anului 2009, editorialul radiofonic din cadrul rubricii săptămânale „Octava Dies”, transmise de Radio Vatican. O sinteză a gesturilor de caritate şi de solidaritate ale Sfântului Părinte puse în contextul evocării figurii diaconului martir Laurenţiu care, ameninţat de persecutori pentru a le încredinţa tezaurul Bisericii din „Am venit să-ţi arăt că Dumnezeu este iubire.” Roma, le-a arătat săracii pe care-i slujea, spunând: „Ei sunt tezauperspectiva de privire spre ei înşişi, numindu-i rul!”. „tezaure ale Bisericii”. Episodul a fost amintit chiar de Sfântul PăIstorii de viaţă aparţinând unor persoane rinte, pe 27 decembrie, când a vizitat cantina de diferite rase, religii, limbi, culori ale pielii, Comunităţii „Sfântul Egidiu”, destinată săracimentalităţi, persoane sănătoase alături de cele lor şi marginalizaţilor. cu imperfecţiuni fizice şi psihice s-au întâlnit – La începutul Adventului, pe 13 decembrie, „într-o sărbătoare a solidarităţii şi a prieteniei Benedict al XVI-lea fusese în vizită la o strucfără frontiere” – cu istoria prezentă a păstorutură spitalicească pentru a duce mângâiere lui Bisericii universale. bolnavilor cu grave infirmităţi incurabile şi Imaginile transmise de televiziuni au surpacienţilor terminali, iar în februarie, anul prins, la spitalul pentru bolnavi terminali, acesta, va merge la adăpostul de noapte penrugăciunile muribunzilor, susurate împreună tru oamenii străzii, de lângă gara Termini, la cu Papa; binecuvântări pline de iubire; lacrimi Roma, centru gestionat de asociaţia „Caritas”. lăsate libere din ochi plini de suferinţă; mâini Gesturi prin care Sfântul Părinte – care care se strângeau într-un gest ce nu se poate a pus cuvântul „iubire” de două ori în titlutraduce decât prin cuvintele: „Am venit să-ţi rile celor trei enciclice – încearcă să pună în arăt că Dumnezeu este iubire”. practică iubirea evanghelică, să o trăiască în La cantina săracilor, ochii telecamerelor mod personal pentru a ne da astfel modele şi s-au oprit asupra celor 30 de copii care au exemple despre cum poate fi trăită iubirea, primit daruri personalizate de la Benedict al după cum explică părintele Lombardi, directoXVI-lea; au stat atenţi asupra mulţimii care se rul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, spunând: îmbulzea să-l vadă pe Papa, să-l salute, să-i „Papa nu doar vorbeşte dar şi trăieşte iubirea strângă mâna, să-i întindă copiii spre a-i bineevanghelică”. cuvânta. Gesturile, mai convingătoare Se aşteaptă, în februarie, vizita Sfântului decât cuvintele Părinte la centrul social „Caritas”, de la gara La spitalul pentru bolnavi terminali, ochi centrală din Roma, o altă etapă a unui parcurs care aveau să fie deschişi pentru încă puţin de iubire evanghelică trăită, de întâlnire cu asupra acestei lumi au întâlnit privirea plină „tezaure” ale comunităţii creştine. de compasiune şi de iubire a Papei. La cantina Mărturii de viaţă creştină trăită, de magispentru săraci a comunităţii „Sfântul Egidiu”, teriu al cuvintelor unit cu gesturi de caritate oameni care se mulţumesc cu resturi şi cu simple dar grăitoare pentru a ne arăta pe viu ce îngăduie mila semenilor au avut bucuria că Dumnezeu este iubire. să stea la masă cu Episcopul Romei, care nu Anca MĂRTINAş GIULIMONDI doar le-a dat confort spiritul, dar le-a schimbat nr. 1/2010

3


4

Actualitate

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor Mesajul Înalt Preasfinţitului Ioan Robu cu ocazia Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor Evenimentul al cărui centenar îl aniversează Bisericile din Scoţia ne stă drept mărturie a unei voinţe de unitate. Această voinţă, exprimată atât în declaraţii cât şi în atitudini, reaprinde şi în noi gândul că unitatea tuturor creştinilor este un deziderat al Mântuitorului nostru spre care trebuie nu doar să declarăm că ne îndreptăm, ci să-l şi exprimăm în atitudini concrete. De aceea Cuvântul lui Isus Cristos, Învăţătorul nostru al tuturor, Voi veţi fi martori ai acestor lucruri! (Lc 24,48), ne cheamă în aceste Zile de rugăciune pentru unitatea creştinilor să reflectăm asupra misiunii încredinţate tuturor acelora care se ştiu şi se vor a fi ucenicii Lui. Voi veţi fi martorii acestor lucruri! Aceste cuvinte au fost adresate de Isus Cristos apostolilor în ziua Învierii sale glorioase. Ele veneau să pecetluiască pentru totdeauna destinul acestor apropiaţi ai Mântuitorului care, într-un interval de doar câteva zile, traversaseră experienţa cea mai tulburătoarea a vieţii lor. Această experienţă i-a purtat de la speranţa dobândirii unui loc de mărire alături de un mesia pământesc, prin dezamăgirea de a-l vedea pe Învăţătorul lor arestat, condamnat, schingiuit, răstignit pe crucea pe care va şi muri foarte curând şi mai apoi prin spaima de iudei, spre întâlnirea cu Isus Cristos înviat. Or, numai după ce au trăit toate aceste experienţe la intensitate maximă şi după ce au primit ajutorul Duhului Sfânt trimis asupra lor, au putut apostolii să înţeleagă sensul acelor Scripturi care arătau că pătimirea şi învierea din morţi a lui Cristos aveau drept rod o viaţă cu adevărat nouă, viaţa la care orice om poate avea acces cu condiţia obţinerii iertării păcatelor. În plus, pregătiţi în acest fel, ei puteau să împlinească misiunea încredinţată lor de către Mântuitorul: Voi veţi fi martorii acestor lucruri! Noi ne ştim urmaşi ai apostolilor şi ai ucenicilor lui Isus Cristos, însărcinaţi să dăm aceeaşi mărturie a morţii şi a învierii sale. Dar numai atunci vom vedea înflorind o viaţă nouă când, ajutaţi de Duhul Rusaliilor, vom descoperi şi simţi în noi şi în jurul nostru lucrarea morţii prin secularizarea şi prin consumismul ce se înrădăcinează tot mai mult şi când vom avea curajul de a înceta să mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru noi (v. 2Cor 5,15). Isus Cristos înviat ne aşteaptă la capătul acestui drum de convertire. Important este să credem în această viaţă nouă şi să o dorim cu toată fiinţa noastră, bine ştiind că ea este animată de un alt duh, de Duhul Sfânt, care face din noi fii ai Tatălui veşnic, iar între noi ne face să ne simţim cu adevărat fraţi. Îl rog pe Mântuitorul nostru ca în aceste zile de har, atunci când ne vom reîntâlni în rugăciune comună, să ne ofere să gustăm cât de puţin din această viaţă nouă de înviere promisă de El, să simţim ce înseamnă să fii fiu sau fiică a Tatălui şi ce înseamnă să fim fraţi întru Isus Cristos înviat. Cu binecuvântare,

Dr. Ioan ROBU Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti

În mod tradiţional, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor este celebrată în perioada 18 - 25 ianuarie. Aceste date au fost propuse în 1908 de către Paul Wattson. Această alegere are o semnificaţie simbolică. În emisfera sudică, unde luna ianuarie este o perioadă de vacanţe de vară, se preferă adoptarea unei alte date, de exemplu, aproape de Rusalii (ceea ce a fost sugerat de mişcarea Credinţă şi Constituţie în 1926) care reprezintă, de asemenea, o altă dată simbolică pentru unitatea Bisericii.


Actualitate Edinburgh 2010 În iunie 2010 se va celebra la Edinburgh centenarul Conferinţei misionare care s a desfăşurat în acest oraş în urmă cu un secol. Organizatorii au dorit ca acest eveniment să fie un timp de aducere de mulţumire pentru toate progresele în misiune pe care Dumnezeu le-a permis. Lumea s-a schimbat mult din 1910 şi misiunea, astăzi, trebuie să fie regândită. Secularizarea şi decreştinarea, noile mijloace de comunicare, relaţiile interconfesionale, dialogul interreligios… sunt probleme numeroase care trebuie să fie discutate. Dacă există o înţelegere comună cu privire la necesitatea ca discipolii lui Cristos să dea mărturie, este greu de găsit un acord comun al modului în care trebuie să fie astăzi misiunea. În interiorul Bisericilor, dezbaterile nu lipsesc. Oare nu ar câştiga ele, dacă ar fi abordate împreună de către toate Bisericile? (sursa: www.ercis.ro)

Un pas înainte în dialogul cu Comuniunea Anglicană În luna noiembrie, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a publicat constituţia apostolică Anglicanorum coetibus (Despre grupurile anglicanilor), ce prevede ordinariate personale pentru anglicanii care doresc să intre în comuniune cu Biserica Catolică. Semnificaţia principală a constituţiei este solicitudinea Sfântului Părinte, care răspunde unei cereri adresată de mai multe ori nu doar de persoane individuale, ci de grupuri de anglicani, care vor să restabilească o deplină comuniune cu Biserica Catolică. Importanţa evenimentului stă în faptul că cererea a venit de la ei. Sfântul Părinte a pus la dispoziţie un mijloc juridic pentru a-i putea primi, adică Ordinariatele personale, astfel încât să păstreze tradiţia lor spirituală, liturgică, pastorală, dar intrând să facă parte din Biserica Catolică. Anglicanorum Coetibus prevede toate instrumentele juridice pentru ca aceste grupuri să nu formeze o bisericuţă în sânul Bisericii Catolice, ci să se integreze în viaţa Bisericii Catolice, chiar dacă cu trăsăturile lor specifice. Semnificaţia ecumenică a constituţiei este deschiderea unui drum de relaţii dintre Biserica Catolică şi Comuniunea Anglicană, care a purtat aceste grupuri la o reflecţie: aceea de a maturiza acel aspect al credinţei creştine care consideră necesar un centru de unitate care este instituit de Isus Cristos, adică Primatul petrin. Anglicanii care au cerut comuniunea cu Roma au răspuns pozitiv la această constituţie. Într-un articol din Messanger Journal, provincia britanică a Comuniunii Anglicane Tradiţionale afirmă că sunt „primii care acceptă” iniţiativa Vaticanului. Votul a fost unanim, fiind realizat inclusiv prin email pentru cei care nu au putut participa fizic. nr. 1/2010

Programul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor în Bucureşti Luni, 18 ianuarie, ora 17.00 Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif, str. G-ral Berthelot, nr. 17 (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Ortodoxă Română) Marţi, 19 ianuarie, ora 17.00 Biserica Armenească, str. Carol I, nr. 43 (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică Luterană C.A. Germană) Miercuri, 20 ianuarie, ora 17.00 Biserica Evanghelică Luterană C.A. Germană, str. Luterană, nr 1 (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Armenească) Joi, 21 ianuarie, ora 17.00 Biserica Reformată Calvineum, str. Luterană, nr. 13 bis (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Greco-Catolică) Vineri, 22 ianuarie, ora 17.00 Biserica Evanghelică Luterană S.P. Maghiară, Str. Badea Cârţan nr. 10 (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Reformată Calvineum) Sâmbătă, 23 ianuarie, ora 17.00 Biserica Greco-Catolică, str. Sirenelor, nr. 39 (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică Luterană S.P. Maghiară) Duminică, 24 ianuarie Rugăciuni în biserica proprie confesiunii Luni, 25 ianuarie, ora 16.00 Catedrala Patriarhală, Aleea Mitropoliei (Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică) “Voi veţi fi martorii acestor lucruri”

(Lc 24,48)

5


6

Din viaţa Arhidiecezei Salezienii, 150 de ani de la înfiinţare La 18 decembrie 2009 s-au împlinit 150 de ani de la fundarea Societăţii Saleziene, înfiinţată de Don Bosco la Torino în 1859. Salezienii lui Don Bosco sunt prezenţi astăzi în 129 de ţări, munca lor fiind dedicată educaţiei integrale a tinerilor. În România, salezienii au venit în 1997. Pe teritoriul Arhidiecezei noastre, sunt prezenţi la Constanţa, unde au un oratoriu, frecventat de peste 200 de copii. Lumina de la Betleem la Bucureşti În fiecare an, în ajunul Crăciunului, cercetaşii austrieci organizează Ceremonia Ecumenică de împărţire a Luminii Păcii, prin care doresc să transmită Europei un mesaj de Pace şi reîntoarcere la valorile spirituale ale Sărbătorii Crăciunului. Delegaţia României, condusă de Pr. Ciprian Bişoc, de la parohia Sfântul Nicolae din Bacău, a adus de la Viena flacăra aprinsă la grota din Betleem, unde s-a născut Isus Cristos. Această flacără a fost adusă de cercetaşi şi la Bucureşti, în parohia Sfânta Cruce, în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc sâmbătă, 19 decembrie 2009.

Crăciunul este drumul lui Dumnezeu spre noi Pentru credincioşii catolici din Ploieşti, Sărbătoarea Crăciunului a fost deosebită, pentru că s-au bucurat în noaptea sfântă de prezenţa Episcopului Cornel Damian, care a celebrat Sfânta Liturghie împreună cu parohul comunităţii, părintele Iosif Imbrişcă, şi cu părintele Gabriel Popa. La predică, pornind de la anunţul făcut de îngeri păstorilor, Preasfinţitul Cornel a arătat că Biserica, de mai bine de două mii de ani, aduce lumii bucuria Naşterii Domnului şi continuă să o vestească până la sfârşitul veacurilor, fără teamă. Cristos, viaţa şi lumina oamenilor, vine să-i scoată din întunericul acestei lumi ce se manifestă prin acte de egoism, prin sete de putere, prin lipsă de respect, prin lipsă de caritate. „Crăciunul este drumul lui Dumnezeu spre noi. Rămâne să răspundem şi noi acestui drum. Uneori sunt suficienţi câţiva paşi spre Dumnezeu. Şi aceşti paşi să se concretizeze în trăirea unei vieţi autentice de credinţă. Această credinţă să nască în sufletul nostru dragostea. Credinţa, dragostea, ne conduc la speranţă: speranţa mântuirii pe care o cerem acum de la Pruncul din Betleem”, a conchis Preasfinţitul. La finalul Sfintei Liturghii, credincioşii din Ploieşti i-au mulţumit Păstorului pentru prezenţa în mijlocul comunităţii lor şi l-au rugat să transmită salutul lor de Crăciun către Păstorului Arhidiecezei, Arhiepiscopul Ioan Robu. Pr. Iosif Imbrişcă

Maria Ward, venerabilă Anul 2009 a fost unul plin de semnificaţie pentru Surorile Congregaţiei lui Isus (Congregatio Jesu): 400 de ani de la înfiinţarea Congregaţiei (cunoscută şi sub numele „Institutul Sfânta Maria” sau „Damele Engleze”), şi 100 de ani de la reabilitarea Mariei Ward şi recunoaşterea ei ca fondatoare. Pe lângă aceasta, la 19 decembrie, Papa Benedict al XVI-lea a declarat-o pe Maria Ward venerabilă, marcând astfel un pas important pe drumul beatificării ei. Cu această ocazie duminică, 10 ianuarie 2010, în capela mănăstirii Sfânta Agnes a fost celebrată o Liturghie solemnă de mulţumire, prezidată de ÎPS Ioan Robu, alături de nunţiul apostolic E.S. Francisco-Javier Lozano.


Din viaţa Arhidiecezei Colindul deţinuţilor Comunitatea catolică din Brăila a fost colindată duminică, 20 decembrie 2009, de un grup de deţinuţi de la Penitenciarul Brăila. Deţinuţii au fost însoţiţi de preotul ortodox Bogdan Dănuţ, capelan la penitenciar. Credincioşii catolici au rămas impresionaţi de gestul deţinuţilor şi de farmecul colindelor, şi i-au răsplătit pe colindători cu aplauze şi donaţii. După micul concert, Pr. Alois Arcana, parohul comunităţii din Brăila, i-a invitat pe deţinuţi şi pe Pr. Dănuţ la Casa Samariteanul Milostiv, pentru un prânz cu mâncăruri tradiţionale de Crăciun. Concert instrumental de colinde Corul de tineri al Bisericii Romano-Catolice Sfântul Nicolae, din Bacău, a animat miercuri, 23 decembrie 2009, cântările din cadrul Sfintei Liturghii de seară de la biserica Sfânta Cruce din Bucureşti. După Sfânta Liturghie, Corul de tineri din Bacău a susţinut un Concert instrumental de Colinde, care a fost apreciat de toţi cei prezenţi. Crăciunul alături de persoanele vârstnice Parohia Sfântul Francisc de Assisi (Bucureşti, Crângaşi) a organizat, în ajunul Crăciunului, o celebrare specială pentru persoanele vârstnice din comunitate. Sfânta Liturghie, predica şi binecuvântarea preoţilor au adus pace şi lumină în sufletele celor prezenţi. Au înţeles că nu sunt singuri, că sunt iubiţi şi au primit mesajul preoţilor de a rămâne până la sfârşit misionari prin rugăciunea zilnică. După Liturghie, cei prezenţi s-au reunit în sala de mese, special pregătită, unde îi aşteptau, pe fundalul sonor al colindelor, ieslea şi bradul frumos împodobit şi mese pline de bucate tradiţionale, oferite cu generozitate de binefăcători. nr. 1/2010

La mulţi ani, de Sfântul Ioan!

Ziua de 27 decembrie este pentru întreaga Biserică Romano-Catolică o sărbătoare întrucât îl aminteşte pe Sfântul Ioan, apostol şi evanghelist. Cu atât mai mult este o zi deosebită pentru Arhidieceza de Bucureşti deoarece în această zi episcop, preoţi şi credincioşi îl sărbătoresc cu bucurie pe Arhiepiscopul Ioan Robu cu ocazia zilei onomastice. Anul acesta, sărbătoarea Sfântului Ioan s-a suprapus cu solemnitatea Sfintei Familii de la Nazaret, fiind duminica din Octava Crăciunului. În această zi, PS Cornel Damian, împreună cu o parte dintre colegii ÎPS Ioan şi cu preoţi de la Catedrala Sfântul Iosif l-au însoţit pe Păstorul Arhidiecezei în jurul altarului pentru a cinsti Sfânta Familie şi a-i aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru dragostea sa nemărginită revărsată asupra întregii omeniri prin venirea Fiului său în lume. La omilie, PS Cornel a subliniat importanţa familiei în societatea de astăzi în care se spune că familia este în criză, o criză de identitate. De aceea, a arătat episcopul, mai mult ca oricând, familia trebuie să aibă ca model şi călăuză Sfânta Familie de la Nazaret. Înainte de binecuvântarea finală, PS Cornel, în numele tuturor preoţilor, al persoanelor consacrate şi al credincioşilor din Arhidieceza RomanoCatolică de Bucureşti, l-a felicitat pe Arhiepiscopul Ioan şi l-a rugat pe bunul Dumnezeu să îi dăruiască acestuia sănătate şi binecuvântări pentru a putea conduce la Dumnezeu marea familie a Arhidiecezei. Pr. Vincenţiu balint

7


8

Anul Sfintei Preoţii

CRISTOS, UNICUL PREOT ÎMPĂRTĂŞIRE DIN SFINŢENIA SA (III) Autenticitatea sfinţeniei în viaţa preotului se va vedea, cu precădere, din capacitatea acestuia de a se pune în slujba credincioşilor. „Datorită consacrării realizată de Duhul Sfânt, prin revărsarea sacramentală a Ordinului – spune Papa Ioan Paul al II-lea – viaţa spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini şi comportamente care sunt proprii lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi care se rezumă în iubirea sa pastorală” (Pastores dabo vobis, nr. 21). Preotul - cap, asemenea lui Cristos Deşi cap al Bisericii, Isus se exprimă, faţă de aceasta, prin spiritul de slujire, după înseşi cuvintele sale: „Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Slujirea lui Isus a atins plenitudinea în dăruirea totală de sine, în umilinţă şi iubire: „S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8). Aşadar, autoritatea lui Isus Cristos-cap coincide cu slujirea şi dăruirea sa totală şi iubitoarea faţă de Biserică. De acelaşi tip de autoritate, adică de slujire, trebuie să fie animată şi înviorată atitudinea spirituală a fiecărui preot, ca exigenţă a asemănării sale cu Isus, după îndemnul Sfântului Augustin, adresat unui episcop, în ziua

consacrării sale: „Cel care este capul poporului trebuie, în primul rând, să-şi dea seama că este slujitorul celor mulţi. Şi să nu te ruşinezi să fii aşa, ţi-o repet, să nu te ruşinezi să fii slujitorul celor mulţi, pentru că Domnul domnilor nu s-a ruşinat să fie slujitorul nostru” (Sermo, 32. 1: PLS 2. 637). O slujire sinceră, conformă cu voinţa lui Dumnezeu, împlinită cu plăcere şi în spiritul iubirii, trebuie să caracterizeze viaţa preotului care este pus în fruntea turmei, pentru ca aceasta, la rândul ei, percepând modelul de sfinţenie a celui care o călăuzeşte, să fie animată de aceleaşi sentimente faţă de lumea înconjurătoare. Preotul - păstor, animat de iubirea lui Cristos Isus se autodefineşte păstorul cel bun (In 10,11.14), iar viaţa sa este o manifestare neîntreruptă a „dragostei sale pastorale”. Astfel: îi este milă de mulţimi, pentru că erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor (cf. Mt 9,3536); le caută pe cele rătăcite şi risipite (cf Mt 18,12-14) şi sărbătoreşte evenimentul regăsirii lor, le adună şi le apără, le cunoaşte şi le cheamă pe nume pe fiecare (cf. In 10,3), le conduce la păşuni bogate în iarbă şi la ape liniştite (cf. Ps 22-23), pentru ele pregăteşte o masă, hrănindu-le cu însăşi viaţa sa. Această lucrare a lui Isus continuă în Biserică prin apostoli, succesorii lor şi prin preoţi (cf. 1Pt 5,1-6). În calitate de păstor şi în virtutea

consacrării lui, preotul devine asemenea lui Isus şi este chemat să exprime, faţă de turma încredinţată, aceeaşi dragoste pastorală. În slujirea sa, preotul trebuie „să fie capabil să-i iubească pe oameni cu o inimă nouă, mare şi curată, printr-o autentică dezlipire de sine însuşi, printr-o dăruire deplină, continuă şi fidelă şi, în acelaşi timp, printr-un fel de gelozie divină (cf. 2Cor 11,2), cu o iubire care capătă chiar nuanţele afecţiunii materne, capabilă să înfrunte durerile naşterii până ce Cristos va fi întruchipat în credincioşi (cf. Gal 4,19)” (Pastores dabo vobis, n. 22). Pentru a nu confunda superactivismul, pe care-l poate manifesta preotul, cu adevărata iubire pastorală, Papa Ioan Paul al II-lea ne descrie conţinutul acesteia într-una din omiliile sale: „Iubirea pastorală este acea virtute prin care noi îl imităm pe Cristos în dăruirea totală de sine şi în slujirea sa. Nu numai ce facem, ci dăruriea de noi înşine este aceea care arată iubirea lui Cristos faţă de turma sa. Iubirea pastorală determină modul nostru de a gândi şi acţiona şi modul nostru de a ne raporta faţă de lume” (Insegnamenti XII/2 [1989], 785). Înzestrat şi animat de o astfel de iubire pastorală, preotul va fi capabil să afirme, în fiecare zi, o autentică dăruire de sine, care va face rodnică activitatea sa în folosul comunităţii încredinţate, iar această dăruire va fi şi măsura sfinţeniei sale. Pr. Veniamin AENĂŞOAIEI


Viaţa unui preot sfânt

Sfântul Ioan Bosco (1815-1888) Preot, pedagog şi scriitor creştin

Contextul istoric. Către mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul Torino (Italia) se afla în perioada primei industrializări. Cete de copii şi adolescenţi, ai căror părinţi trudeau în fabrici şi ateliere, umpleau străzile, abandonaţi sorţii. Mulţi dintre ei vor găsi în Părintele Ioan Bosco (Don Bosco) un „tată”, învăţător, prieten şi călăuză pentru o adevărată viaţă umană şi creştină. Mama Margareta. Unul din biografii sfântului, Lemoyné, afirmă că „Don Bosco nu este decât copia fidelă a mamei sale”. De la mama Margareta, Ioan a moştenit darul nepreţuit al credinţei, al iubirii faţă de aproapele, al bunătăţii şi al spiritului de sacrificiu. Deşi văduvă şi fără ştiinţă de carte, Margareta a fost pentru fiul său nu numai „bucătăreasă”, dar un adevărat model pedagogic şi sprijin statornic în momentele dificile ale vieţii. Spirit energic, Margareta şi-a învăţat fiul să dea prioritate lucrurilor esenţiale, să se lipsească în viaţă de tot ceea ce este superfluu şi să ofere altora. Don Bosco. După ce a fost sfinţit preot, în anul 1841, Părintele Ioan s-a înconjurat de copii şi adolescenţii aflaţi în dificultate. Prin joc, rugăciune, studiu (deprinderea unei meserii) şi frecventarea sacramentelor el urmărea să dea sens vieţii lor şi să le asigure mântuire sufletelor. Pedagogia lui don Bosco, numită şi „metoda preventivă”, avea trei vectori principali de acţiune: religie, raţiune şi iubire; Sfântul Ioan Bosco

„totul prin iubire, nimic cu forţa” – obişnuia el să spună. În anul 1846 a pus bazele oratoriului, spaţiu destinat formării umane şi creştine a tinerilor, iar în 1859 a început organizarea Societăţii Sfântului Francisc de Sales (Salezienii lui Don Bosco), care a fost definitiv aprobată de către Papa Pius al IX-lea, în 1874. Deşi om de acţiune, Don Bosco şi-a dedicat o mare parte a timpului publicisticii. Conştient de marele folos pe care-l poate aduce citirea cărţilor bune, el a compus lucrări cu caracter istoric, didactic şi apologetic. Avea darul de a scrie pe înţelesul tuturor. Nu e de mirare că unele dintre cărţile sale au atins tiraje record; astfel, Tânărul capabil a ajuns la 118 ediţii. Între anii 1821 şi 1860, Italia era antrenată în complicatul proces al unificării statale (Risorgimento). Era în joc nu numai existenţa Statului Pontifical, dar însăşi libertatea de acţiune a Bisericii Catolice. Don Bosco, cu spiritul său lucid, va şti să găsească raportul just între cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi cele datorate Cezarului. Ca urmare, fără a face politică militantă, va interveni ca mediator între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi Casa regală de Savoia. Pedagogia lui Don Bosco s-a dovedit a fi nu doar un sistem eficient de formare umană, dar o adevărată şcoală de sfinţenie. Dominic Savio, unul dintre tinerii săi, trecut la cele veşnice la doar 15 ani (canonizat în anul 1954), este una dintre capodoperele sistemului pedagogic salezian. „Succesul” lui Don Bosco s-a datorat muncii şi cumpătării: o muncă neîntreruptă, făcută totdeauna în unire cu Dumnezeu; o cumpătare care se manifesta prin moderaţie, blândeţe, iertare, modestie, umilinţă, castitate şi, mai ales, bucurie. Pe scurt, „în el, extraordinarul era normalitatea” (Pius al XI-lea).

născut: 16 august 1815, la Becchi (Castelnuovo d’Asti, Italia); decedat: 31 ianuarie 1888 la Torino; numele: din ebraică – „Domnul a avut milă”, „darul Domnului”; fondator: Congregaţia Sfântului Francisc de Sales sau Salezienii lui Don Bosco, SDB, (1859); Fiicele Mariei Ajutătoare (1872); patron al: tineretului, operatorilor pentru pastoraţia tinerilor, tipăriturilor catolice; beatificat: 2 iunie 1929, Papa Pius al XI-lea; canonizat: 1 aprilie 1934, Papa Pius al XI-lea; memorie: 31 ianuarie nr. 1/2010

În părţile noastre. Deşi cunoscuţi de multă vreme, salezienii vin în România abia în anul 1996 şi deschid un centru pentru tineri la Constanţa, în Arhidieceza noastră, apoi altele la Bacău şi Chişinău. Pr. Ieronim IACOB

9


10

Sfânta Scriptură Duminica a II-a (C) Nouă ne place episodul Nunţii din Cana poate A fost o nuntă în Cana Galileii şi era mama lui pentru că ne place să-l vedem pe Isus aşezat la Isus acolo. A fost chemat şi Isus precum şi ucenimasă împreună cu prietenii săi şi cu mama sa cu caii săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, mama lui ocazia unei nunţi. În fond, prin Isus Dumnezeu Isus i-a zis: „Nu mai au vin!”. Isus i-a zis: „Ce vrei însuşi se aşează la masa noastră, stă de vorbă de la mine, femeie? Încă n-a sosit ceasul meu.” cu noi, se bucură împreună cu noi, mănâncă şi Mama lui a spus slujitorilor: „Orice vă va spune, bea împreună cu noi. Iată însă că, la un moment faceţi”. Erau acolo şase vase de piatră, puse dat, nimeni nu mai are ce bea. Nu se cunosc pentru purificarea iudeilor; fiecare cuprindea câte prea multe lucruri nici despre miri şi nici despre două-trei vedre. Le-a zis Isus: „Umpleţi vasele cu cauza terminării vinului. Am putea spune chiar apă!” Şi ei le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: că toate aceste lucruri sunt învăluite într-un „Scoateţi acum şi duceţi nunului”. Şi ei i-au dus. Când a gustat nunul apa făcută vin – şi nu ştia de mister… În acest caz am putea încerca să citim unde este, dar slujitorii care scoseseră apa ştiau –, episodul Nunţii din Cana ca pe o nouă scenă l-a chemat nunul pe mire şi i-a zis: „Orice om pune biblică a căsătoriei pe care Dumnezeu încearîntâi vinul cel bun şi, când s-au îmbătat, îl pune pe că să o încheie cu „mireasa” pe care o iubeşte cel mai slab. Tu, însă, ai ţinut vinul cel bun până şi care nu este alta decât poporul ales, Israel. acum”. Acest început al minunilor l-a făcut Isus în „Căsătoria” s-a dovedit a fi una dificilă de vreme Cana Galileii şi şi-a arătat slava sa; şi au crezut în ce Dumnezeu a cerut de atâtea ori credincioşia El ucenicii săi. După aceasta a coborât la Cafarnaşi energia atâtor patriarhi şi profeţi. Dar iat-o um, El şi mama sa şi fraţii şi ucenicii săi, dar n-au pe Mama lui Isus, fecioara prin excelenţă a lui rămas acolo decât puţine zile (In 2,1-12). Israel, cea care îl reprezintă aici pe poporul ales, mărturisind că nu mai au vin. (Cele şase vase mari ale legămintelor sale s-au dovedit a fi efemere.) Şi pentru că nu mai există vin, nu mai există nici bucurie (vinul fiind simbolul bucuriei). Sfântul Augustin a vorbit, comentând acest episod, de şase epoci ale lumii la capătul căreia se afla cea de-a şaptea care este cea a răscumpărării. Şi iată că Isus oferă din nou, prin venirea sa în lume, posibilitatea reluării legăturii de iubire, legătură ce se vrea a fi o căsătorie care să dureze toată veşnicia. Rolul Mamei lui Isus, prin invitaţia la disponibilitate (Orice vă va spune, faceţi…), depăşeşte acea delicateţe naturală a unei femei care remarcă nedumerirea invitaţilor. Ea asumă în realitate întreaga sete a poporului lui Dumnezeu după un vin nou, mesianic. Astfel Isus, la invitaţia mamei sale, cere să fie umplute cele şase vase de piatră. (Nu putem să nu remarcăm precizia cu care sfântul Ioan notează ce aceste vase conţineau în mod obişnuit apă nu pentru băut, ci pentru purificare… Altfel spus vinul cel nou va fi unul salvator, purificator…). Dar Isus are nevoie de un gest uman, de apa umanităţii pentru a face să ţâşnească băutura divină. În cele din urmă invitaţii constată că mirele (Dumnezeu) se comportă contrar oamenilor: sfârşitul timpurilor nu este marcat de decadenţă; la sfârşitul timpurilor va veni mântuirea. Iar ea are gustul unui vin de sărbătoare. Ea va manifesta slava Sa. De aceea Nunta din Cana este o epifanie. Duminica a III-a (C) Iată-ne în sinagoga de la Nazaret. Arheologii ne-au arătat că aceste mici edificii publice erau construite, în mod obişnuit, din trei încăperi dintre care una era despărţită de încăperea centrală de o perdea (aidoma Sfintei Sfintelor din Templul de la Ierusalim). În această încăpere se aflau depozitate cărţile sfinte. Încăperea centrală era dominată de un pupitru de la care era proclamat în mod solemn textul sfânt în ziua de sabat. Şefului sinagogii îi re-

Isus s-a întors, întru puterea Duhului, în Galileea şi ştirea despre El s-a răspândit în tot ţinutul acela. El învăţa în sinagogile lor, fiind lăudat de toţi. Şi s-a dus în Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat, după obiceiul său, în ziua sâmbetei în sinagogă şi s-a ridicat să citească. I s-a dat cartea profetului Isaia; şi, deschizând cartea, a găsit locul unde e scris: „Duhul Domnului este asupra mea, căci El m-a uns să duc vestea cea bună săracilor; m-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea; să-i izbăvesc pe cei striviţi şi să vestesc un an de îndurare a Domnului.” Apoi, închizând cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra lui. Atunci a început să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Lc 4,14-21).


Sfânta Scriptură venea să desemneze persoana care va citi şi va explica textul biblic al acelei zile de sabat. În ziua de sabat despre care Sfântul Luca ne vorbeşte, Isus a fost desemnat să ia cuvântul şi nu putem să nu remarcăm minuţiozitatea cu care evanghelistul a construit secvenţa într-un echilibru perfect, ca într-o oglindă: Isus s-a ridicat (v.16) şi apoi s-a aşezat (v.20); a deschis cartea (v.17) şi apoi a închis-o (v.20); iar la mijlocul acestei secvenţe a situat citatul din Isaia care descria ungerea mesianică. În mod obişnuit, predicatorul, care nu era neapărat un „profesionist”, oferea o explicaţie a textului citit parafrazând principalele sale afirmaţii. În ziua aceea s-a întâmplat un lucru nemaiauzit. Isus nu a dat nicio explicaţie referitoare la eliberarea celor închişi sau vindecarea orbilor. Întreaga aş-

11

teptare a omenirii se concentra în aceste fraze ale bătrânului Isaia, iar Isus spune doar atât: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre! În acea clipă totul se răstoarnă: aceste promisiuni pe care sfântul Luca le-a evocat în episoadele Copilăriei lui Isus (în acele minunate cântări, a Mariei, a lui Zaharia şi a lui Simeon) se realizează, prin simpla prezenţă a celui care tocmai a citit profeţia. Isus nu dă explicaţii de genul „Scriptura se împlineşte pentru că ea despre mine vorbeşte…”. El oferă mai curând indicii şi îi lasă liberi pe ascultătorii săi să constate ce se întâmplă în jurul lui. Urmarea va arăta, desigur, că putem avea ochi şi să nu vedem nimic.

Dacă în prima parte a episodului Predicii lui Isus Isus a început să vorbească în sinagogă: în sinagoga de la Nazaret, cei prezenţi au devenit „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile cât se poate de admirativi în momentul în care convoastre”. Toţi îl lăudau şi se mirau de vorbele plicitadinul lor, după lectura textului profetului Isaia, ne de har care ieşeau din gura lui şi ziceau: „Nu a început să rostească vorbele sale pline de har, în e oare acesta fiul lui Iosif?” Iar El le-a zis: „Fără partea a doua a episodului, aceiaşi oameni vor deîndoială îmi veţi spune zicala: Doctore, vindecă-te veni cât se poate mânioşi în momentul în care Isus pe tine însuţi. Câte am auzit că s-au petrecut în Cafarnaum, fă-le şi aici în patria ta.” Şi a mai zis: Cristos le va cere să adopte credinţa femeii văduve „Adevăr vă spun că niciun profet nu e bine primit din Sarepta Sidonului sau pe cea a generalului în patria sa. Ba adevăr vă spun: multe văduve Naaman. Aceştia, deşi erau păgâni, s-au dovedit erau în Israel în zilele lui Ilie, când s-a încuiat cerul vrednici de fi răsplătiţi de profeţii Ilie şi respectiv trei ani şi şase luni şi a fost foamete mare în tot Elizeu pentru credinţa lor admirabilă manifestată ţinutul; şi la niciuna dintre el nu a fost trimis Ilie, faţă de Dumnezeul lui Israel. Or, tocmai aceste ci numai în Sarepta Sidonului la o femeie văduvă. exemple ale unor ne-evrei a trezit în cei prezenţi Şi mulţi leproşi erau în Israel în vremea profetului în sinagogă o mânie care i-a condus repede către Eliseu şi niciunul dintre ei nu a fost curăţat, ci atitudini criminale faţă de Isus Cristos. Această doar Naaman sirianul”. Auzind acestea, toţi cei situaţie ne inspiră două reflecţii importante: din sinagogă s-au umplut de mânie. Şi, sărind în picioare, l-a scos afară din cetate şi l-au dus Mai întâi, discursul lui Isus nu a fost alcătuit până pe sprânceana muntelui pe care era zidită ca să placă cu orice preţ. Exemplele pe care El le cetatea lor, ca să-l arunce jos. Dar Isus, trecând dă, deşi scoase din Sfânta Scriptură, se dovedesc printre ei, şi-a văzut de drum (Lc 4,21-30). a fi de neacceptat pentru ascultători deoarece ele evocă binefaceri ale lui Dumnezeu în favoarea străinilor mai curând decât în favoarea fiilor lui Israel. Dincolo, însă, de aceste aspecte care exprimă o percepţie foarte limitată a mesajului universal al mântuirii adus de Isus Cristos, predica pronunţată de El la începutul activităţii sale publice capătă valoare de program mesianic pe care îl va concretiza de-a lungul întregii sale activităţi publice. Şi apoi vestea cea bună pe care El o aduce în lume nu are în vedere un cerc restrâns de „privilegiaţi” merituoşi şi siguri de ei înşişi, ci oile pierdute, rătăcite şi dispreţuite. În al doilea rând, să notăm faptul că Sfântul Luca, în calitatea sa de istoric, ştie bine ce face: această pagină de la începutul Evangheliei, plină de aluzii la Pătimirea de mai târziu a lui Isus Cristos, are menirea să-l pregătească pe cititor şi pentru destinul tragic al Mântuitorului pe care i-l pregătesc cei care îi refuză mesajul. Să ne gândim, de exemplu la expresia (devenită şi ea proverbială) „doctore, vindecă-te pe tine însuţi”, care face aluzie la cuvintele batjocoritorilor lui Isus pe când se afla pe cruce: „Tu eşti Mântuitorul lumii? Mântuieşte-te pe tine însuţi”... (v. Lc 23). Ne putem gândi şi la gestul de la sfârşitul episodului când concitadinii l-au scos afară din cetate. Cu alte cuvinte, moartea lui Isus Cristos face şi ea parte din programul mesianic. nr. 1/2010

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a IV-a (C)


12

Ştiri interne Biserica Greco-Catolică Monedă aniversară Petru Pavel Aron La iniţiativa Arhiepiscopiei Majore de Alba Iulia şi Făgăraş şi a Episcopiei de Oradea, Banca Naţională a României a emis recent o monedă dedicată aniversării a 300 de ani de la naşterea episcopului Petru Pavel Aron (1709 – 2009). S-a înfăptuit astfel un strălucit act de dreptate, întrucât Petru Pavel Aron a marcat istoria poporului nostru prin deschiderea primelor şcoli moderne din istoria românilor, prin iniţierea erudiţiei umaniste şi prin sprijinirea primei generaţii a Şcolii Ardelene. Moneda este turnată în argint pur (concentraţie 999‰), are greutatea de 31,103 g, diametrul de 37 mm, cu marginea zimţată. Tirajul, restrâns din principiul rarităţii şi valorii crescătoare în timp, este de 500 de exemplare. Moneda este însoţită de o carte-brevet - actul de identitate al piesei - de peste 60 de pagini, în limbile română, engleză şi franceză, unde semnificaţia momentului aniversar şi rolul providenţial al lui Petru Pavel Aron sunt reliefate cu un profesionalism de excepţie. Concepţia grafică a monedei şi a cărţii-brevet s-a realizat prin colaborarea între Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca şi expertul Cristian Ciornei de la Banca Naţională a României. Moneda are valoarea de 10 lei. Pe avers este înfăţişată catedrala de la Blaj, flancată de edificiile istorice ale şcolilor episcopului Aron, precum şi o scenă şcolară de epocă, unde elevii ascultă prelegerea unui profesor. Reversul cuprinde portretul episcopului Petru Pavel Aron şi simbolul central al blazonului său de ierarh, cu specificarea anilor de viaţă: 1709–1764. Aceleaşi persoane au realizat şi macheta grafică a cărţii-brevet cu titlul 300 de ani de la naşterea episcopului Petru Pavel Aron, ilustrată cu 36 de imagini de epocă, evocatoare ale biografiei şi activităţii episcopului, majoritatea provenind de la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca. Cu totul excepţională este scoaterea în evidenţă, pentru prima dată într-un cadru de circulaţie, a adevăratului portret al lui Petru Pavel Aron, ca ierarh somptuos din lumea catolică, după ce vreme de secole a fost cunoscut numai sub înfăţişarea subiacentă de călugăr oriental. sursa: www.egco.ro

Dieceza Romano-Catolică de Iaşi „Să ajutăm cu toată grija şi iubirea familiile emigrante sau refugiate” Cu ocazia celei de-a 96-a Zile Mondială a Migrantului şi Refugiatului (17 ianuarie 2010), PS Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi şi responsabil pentru pastoraţia migranţilor şi itineranţilor în cadrul Conferinţei Episcopale Române, a dat publicităţii un mesaj, publicat integral pe site-ul www.ercis.ro. Amintind că şi familia din Nazaret, din cauza ameninţărilor lui Irod, a experimentat situaţia refugiaţilor, PS Gherghel arată: "În toate timpurile au existat astfel de dislocări şi plecări în alte ţări, dar mai ales în ultimii ani acestea au devenit o realitate îngrijorătoare care a produs şi produce adevărate convulsii şi suferinţe în diferite ţări şi familii". „Vă invit pe toţi – continuă episcopul – să daţi ascultare glasului păstorului suprem, Papa Benedict al XVI-lea, să parcurgeţi cu atenţie gândurile exprimate în mesajul său şi să ajutaţi cu toată grija şi iubirea familiile plecate în emigraţie sau exil, să-i însoţiţi pe copii cu adevărată iubire creştină şi să-i faceţi pe toţi să se simtă ocrotiţi şi apăraţi în drumul lor de credinţă, de găsire a unui loc de muncă adaptat şi, mai ales, să nu se simtă singuri şi uitaţi copiii şi tinerii în pregătirea lor pentru viitor". după www.catholica.ro


Ştiri externe „Migranţii şi refugiaţii minori, o speranţă pentru viitor” Pe 17 ianuarie se sărbătoreşte cea de-a 96-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului. Tema din acest an a mesajului Sfântului Părinte se concentrează pe figura minorului ca “speranţă a viitorului”. Adesea se spune că tinerii şi copiii sunt viitorul nostru şi că ei au puterea să facă mai bună lumea în care noi trăim. Dar lumea nu este a noastră: viitorul este mai mult al lor decât al nostru. Din acest motiv este important să subliniem că ei, copiii, au dreptul de a-şi trăi propriul viitor şi să privească spre acesta cu încredere şi speranţă. Acest lucru este şi mai de dorit dacă minorul este migrant şi trăieşte într-o situaţie precară, iar viitorul său a fost marcat de fugă şi de zbucium, cum se întâmplă cel mai adesea cu migranţii. “A trăi într-un teritoriu străin, fără puncte efective de referinţă, generează greutăţi nenumărate, uneori grave, pentru ei (minorii), în special pentru cei lipsiţi de sprijinul familiei”. Papa a subliniat necesitatea de a da tinerilor “posibilitatea de a merge la şcoală şi apoi de a fi primiţi în lumea muncii, integrarea lor socială trebuind să fie facilitată de structuri educaţionale şi sociale corespunzătoare”. „Nu trebuie niciodată uitat că adolescenţa constituie o fază fundamentală în formarea fiinţelor umane”, a adăugat Papa, şi a invitat comunităţile parohiale şi asociaţiile catolice “să devină conştiente de provocările sociale şi pastorale reprezentate de minorii migranţi şi refugiaţi”.

Familia trebuie promovată şi apărată Pe 8 ianuarie, Parlamentul Portugaliei a aprobat proiectul de lege al Guvernului care permite „căsătoriile” civile între persoanele de acelaşi sex. Agenţia episcopatului portughez, Ecclesia, a reamintit faptul că mai mulţi membri ai ierarhiei catolice şi-au exprimat, în ultimele săptămâni, opiniile cu privire la acest subiect. Astfel, Monseniorul Ilídio Leandro, Episcop de Viseu, a deplâns faptul că Guvernul a legiferat măsuri care sunt “împotriva unei instituţiei care este baza naturală şi fundamentală” a societăţii. Cardinalul Jose da Cruz Policarpo, Patriarh de Lisabona, a afirmat că “nu homosexualitatea este acum problema. Sunt implicate alte aspecte. În acest moment este în joc natura căsătoriei, care nu reprezintă o problemă religiosă ci, înainte de toate, una culturală (…) Culturile antice considerau căsătoria o alianţă între un bărbat şi o femeie, care dădea naştere unei instituţii: familia. Schimbarea aceastei înţelegeri antice a ceea ce reprezintă familia pentru omenire poate avea consecinţe foarte grave în viitor”, a spus Cardinalul. Mons. Manuel Clement, Episcop de Porto, a reiterat faptul că mariajul „se bazează pe unirea dintre un bărbat şi o femeie, şi că este baza construirii societăţii. Spun asta ca cetăţean: aici este vorba despre o valoare structurală a societăţii, valoare instituţională, referitoare la o realitate pe care societatea a recunoscut-o ca fiind foarte importantă; din acest motiv ea trebuia să fie apărată şi promovată”, a remarcat Monsenorul Clement. Posibilitatea cuplurilor homosexuale care recurg la căsătoria civilă să adopte copii a rămas în afara noii legislaţii.

Un an plin pentru Sfântul Părinte Anul 2010 se anunţă unul foarte aglomerat pentru Sfântul Părinte. Papa va vizita anul acesta Malta (17 şi 18 aprilie), Portugalia (luna mai), Cipru (4-6 iunie) şi Marea Britanie (dată probabilă 17-19 septembrie; se aşteaptă beatificarea Cardinalului Newman, anglican convertit la catolicism); va prezida un Sinod, va face câteva pelerinaje în Italia. De asemenea, s-ar putea să fim martorii beatificării Papei Ioan Paul al II-lea (declarat venerabil la 19 decembrie 2009), să putem citi partea a doua a cărţii Isus din Nazaret scrisă chiar de Papa Benedict, dar şi exortaţia apostolică cu concluziile Sinodului din 2008 dedicat Cuvântului lui Dumnezeu. Priorităţi pentru Sfântul Părinte le reprezintă şi relaţiile cu creştinii, pentru atingerea unităţii mult dorite, precum şi cu necreştinii, în special cu musulmanii şi evreii. În acest sens, unul dintre cele mai importante evenimente va avea loc la 17 ianuarie, când va vizita Sinagoga din Roma. Vorbind Curiei Romane despre anul 2009, Papa Benedict sublinia că anul trecut a fost un an al Africii. Cele două evenimente cheie au fost Sinodul de la Roma pentru Africa şi călătoria făcută de Pontif pe continentul negru. În schimb 2010 se anunţă a fi un an al Orientului Mijlociu, dat fiind Sinodul dedicat acestei regiuni, eveniment programat pentru 10-24 octombrie. În fine, în 2010 se încheie Anul Sfintei Preoţii, cu evenimente intense în Roma, în luna iunie. Sfântul Părinte i-a invitat pe preoţii din toată lumea să participe la celebrările ce vor marca 150 de ani de la moartea Sf. Ioan Maria Vianney. nr. 1/2010

13


14

Semnificaţii liturgice

Liturgia Întâmpinării Domnului Întâmpinarea Domnului (2 februarie) este ultima sărbătoare legată de ciclul Crăciunului. Chiar dacă ea nu se află propriu-zis în timpul liturgic al Naşterii Domnului, data ei este fixată la 40 de zile de la Crăciun. Istoric Întâmpinarea Domnului este una dintre cele mai vechi sărbători creştine. Printre scrierile unor mari Părinţi ai Bisericii (Ciril de Ierusalim, Grigore de Nazianz, Ioan Gură-de-Aur şi Grigore de Nyssa) există omilii la această sărbătoare, ceea ce dovedeşte că ea se celebra deja în secolul al IV-lea. Peregrinatio Etheriae, jurnalul de călătorie al unei călugăriţe pelerine la locurile sfinte la sfârşitul secolului al IV-lea, arată că, la Ierusalim, Întâmpinarea Domnului se sărbătorea cu aceeaşi bucurie ca şi Paştele, având loc şi o procesiune solemnă. În Occident, sărbătoarea s-a introdus probabil în secolul al VII-lea; la sfârşitul acestui secol s-a introdus şi procesiunea cu lumânări. La început a avut denumirea de „Curăţirea (purificatio) Sfintei Fecioare Maria”. Începând din 1960, denumirea sărbătorii a devenit Praesentatio Domini („Înfăţişarea Domnului”), accentuându-se astfel caracterul ei cristologic. Denumirea în româneşte o reflectă pe cea din Biserica răsăriteană (Hypapántē toû Kyríou). Semnificaţie şi spiritualitate Mesajul sărbătorii reiese din Evanghelia care se citeşte la Liturghie (Lc 2,22-40), ilustrând cele trei mistere celebrate. În primul rând, potrivit legii mozaice, la 40 de zile de la naşterea pruncului Isus, Fecioara Maria se înfăţişează la templu, aducând o jertfă de purificare (cf. Lev 12,2-8). În al doilea rând, tot după legea veche (Ex 13,12-15; Num 18,15-16), în semn de recunoştinţă pentru cruţarea primilor născuţi evrei la fuga din Egipt (în timp ce fiii egipteni fuseseră ucişi), primul fiu al oricărei familii trebuia oferit lui Dumnezeu în Templu, iar apoi răscumpărat. Mesia prunc intră astfel pentru prima dată în templu, întâlnind poporul lui Dumnezeu (al Vechiului Legământ). Acesta este al treilea mister celebrat, ilustrat de aşteptarea în rugăciune a dreptului Simeon, căruia i s-a dat să-l vadă pe Mesia. Faptul că Isus este numit de Simeon „Lumină spre luminarea neamurilor” a dat naştere obiceiului de a ţine o procesiune cu lumânări aprinse în cadrul

acestei sărbători. Sfântul Metodiu interpretează simbolic întâlnirea pruncului Isus cu cele două pesonaje, astfel: Simeon reprezintă legea Vechiului Testament, care a „îmbătrânit” şi nu mai doreşte decât să-l vadă pe Mântuitorul înainte să-şi ia rămas bun şi să se retragă („Acum slobozeşte pe slujitorul tău, Stăpâne...”, Lc 2,29). Văduva Ana reprezintă ceata neamurilor păgâne, văduvite până în acest moment, dar la care a ajuns acum mântuirea. De aceea, Ana „îl lăuda pe Domnul şi grăia despre copil tuturor acelora care aşteptau mântuirea Ierusalimului” (Lc 2,38). Sărbătoarea vieţii consacrate Începând din 1997, potrivit unei hotărâri a Papei Ioan Paul al II-lea, Întâmpinarea Domnului a devenit şi Ziua mondială a vieţii consacrate, dobândind astfel o nouă dimensiune. Cristos oferit în templu este principalul model al persoanelor consacrate, care îşi oferă viaţa lui Dumnezeu; ceilalţi martori ai evenimentului celebrat sunt şi ei modele ale vieţii consacrate: Simeon, cel drept şi evlavios, şi Ana, care „nu se depărta de Templu, slujind lui Dumnezeu în posturi şi rugăciuni, zi şi noapte” (Lc 2,37), fiind deci o pildă excepţională de viaţă contemplativă. Rânduieli liturgice Liturghia sărbătorii Întâmpinării Domnului începe cu binecuvântarea lumânărilor şi procesiunea: credincioşii, cu lumânări în mâini, se adună într-o capelă sau un alt loc din afara bisericii în care se va celebra Liturghia. În timp ce se aprind lumânările, se cântă un cântec corespunzător; preotul începe cu semnul crucii şi salutul obişnuit, iar apoi, după câteva cuvinte introductive, rosteşte rugăciunea de binecuvântare a lumânărilor, le stropeşte cu apă sfinţită şi începe procesiunea. În timpul acesteia se cântă Nunc dimittis (cântarea lui Simeon: Lc 2,29-32), antifona Adorna thalamum tuum sau alte cântece. Ajungându-se în biserică, după cântecul de la intrare urmează direct Mărire în cer lui Dumnezeu, iar apoi Liturghia continuă în modul obişnuit. Wilhelm Tauwinkl


15

Actualitatea creştină la moment aniversar

– 20 de ani –

nr. 1/2010


16

Actualitatea creştină la – 20 de Primul număr, din ianuarie 1990, apare în format de ziar (24x34,5cm, 4 pagini), sub numele de Curierul catolic (preluat de la o publicaţie mai veche, antebelică, a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti). Pe prima pagina, două titluri: „Nu vă temeţi de speranţă”, de IPS Robu, şi un „Apel al Papei Ioan Paul al II-lea”, însoţite de următorul mesaj încadrat în chenar: „Stimaţi cititori, abonaţi, susţinători: CURIERUL CATOLIC vă întâmpină cu bucurie şi speră să vă fie un prieten nedespărţit. Ca omagiu, primul număr vi-l oferă gratuit.” Au fost cuvinte de bun augur pentru că, iată, ceea ce până în ianuarie 1997 a fost ziarul Curierul catolic, şi mai apoi a devenit revista Actualitatea creştină, astăzi împlineşte 20 de ani de existenţă. Ani bogaţi, dar şi grei; ani de căutări, dar şi plini de învăţăminte; ani de lipsuri, dar care au cunoscut şi multă generozitate… Anii noştri! Sub redacţia dlui Dumitrescu Gr., primul număr avea următorul cuprins: „Nu vă temeţi de speranţă”, de IPS Robu, „Apel al Papei Ioan Paul al II-lea”(sinteză din partea redacţiei), „Întoarcerea” (poem de Stefan Neniţescu, comentat de Emil Marinescu), „Celor ce rezistă” (Mihaela Cosmovici), „18-25 ianuarie. Octava de rugăciune mondială pentru unirea creştinilor” şi „Comuniune deplină”, ambele semnate de pr. Isidor Chinez, „Acţiune UNESCO

pentru bibliotecile din România” (fără semnătură), „Liga apărării drepturilor omului” (fără semnătură), „Gânduri despre noi” (Dr. Mihail Radu Cojocariu), „Apel” (fără semnătură), „Caritas-solidaritate catolică” (E.H.C.), „Să fie lumină” (Bogdana Moldoveanu), „Doamne, Îţi cer iertare…” (Anca Dragoş), „Caleidoscop” (Liana Pogorilovschi) şi „Un bob de sare” (fără semnătură). Aşa a început totul. Am ţinut să redăm cuprinsul primului număr din două motive: pentru că el reflectă atât programul viitoarelor numere, cât şi „personalitatea” acestei publicaţii, şi pentru că ne sugerează – dacă-l comparăm cu un număr apărut recent – elementele de continuitate ca şi pe cele de noutate, drumul străbătut în aceşti 20 de ani. Un drum care a surprins teme diverse, unele ocazionale, de moment, dar cele mai multe recurente (căci mesajul creştin, deşi acelaşi, este mereu actual). Oferim în continuare, destul de succint, o serie de elemente menite să arate cum a evoluat de-a lungul anilor Curierul catolic/Actualitatea creştină, greutăţile pe care le-a întâmpinat, luptele pe care le-a câştigat. Titlu şi frecvenţă Ianuarie-iunie 1990 – Curierul catolic. Frecvenţa ziarului variază de la unu la patru numere pe lună. August 1990: după o întrerupere de o lună, ziarul îşi reia apariţia cu un număr dactilografiat, de

data aceasta cu titlul Curierul catolic - Actualitatea creştină, „ediţie nouă”, cel de-al doilea titlu fiind mai proeminent. Periodicul va continua să apară în această formă ca publicaţie bilunară (cu rare sincope) până în februarie 1997. Începând cu al doilea număr din februarie 1997, titlul publicaţiei rămâne simplu Actualitatea creştină, continuând pentru încă un an ca revistă bilunară (uneori cu un singur număr dublu pe lună), după care frecvenţa se stabileşte la o apariţie pe lună, plus numere speciale dedicate unor evenimente deosebite (de exemplu, întâlnirea “Oameni şi religii”, din 1998, ori, în 1999, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti). În aceşti ani apar şi faimoasele “pagini albastre” – un supliment inserat la mijlocul revistei, scris cu altă culoare (de obicei albastru, dar şi verde, portocaliu…), conţinând importante traduceri din Magisteriu, documente bisericeşti etc. Ulterior, cam în ultimii cinci ani, aceste pagini au fost înlocuite cu numere separate care apar ca supliment, într-o primă perioadă şi de Paşti, iar în prezent numai de Crăciun.


17

la moment aniversar de ani – Format, număr de pagini Pe parcursul anilor, atât formatul cât şi structura publicaţiei s-au modificat de mai multe ori. Mai întâi cu 4, apoi cu 8 şi în final cu 12 pagini, publicaţia va apărea ca ziar alb-negru până în ianuarie 1997. Din luna februarie a aceluiaşi an devine revistă, în format A4, având 20 pagini plus 4 pagini de supliment. Ulterior, unele numere vor fi foarte bogate, ajungânduse ocazional (de exemplu în februarie 1998) până la 42 de pagini. În prezent, revista apare cu 28 pagini, la acestea adăugându-se cu diverse prilejuri un Dossier de 4 pagini. Iniţial, revista era complet alb-negru (cu excepţia câtorva numere festive, de Paşti şi Crăciun, care apar în sepia şi albastru). Din iulie 1997, avem prima copertă în culori, iar din 2004 revista este în întregime color. Tipografie Până în februarie 1997, ziarul este tipărit la ATC Buzău, sub îngrijirea părintelui Ioan Ciuraru. Odată cu noul format, tiparul este preluat de Tipocar, şi mai apoi de tipografia Everest, ambele sub

nr. 1/2010

direcţia dlui Dan Abraham. Rubrici Rubricile şi conţinutul articolelor s-au menţinut uimitor de unitare, ştiind totuşi să se muleze întotdeauna pe subiectele arzătoare ale actualităţii. Spun „uimitor” pentru că, în aceste două decenii de existenţă, la redacţia revistei s-au succedat mai multe „echipe”, cu numeroşi colaboratori, sub coordonarea a cel puţin zece redactori (multe numere au apărut fără menţionarea echipei redacţionale). Faptul că periodicul şi-a păstrat o personalitate atât de bine conturată este, credem, o frumoasă mărturie adusă solidităţii conştiinţei catolicismului de la noi şi de pretutindeni. Sub diverse titluri, rubricile tratează constant un număr de teme majore: spiritualite, studiul Scripturii, Biserica locală şi internaţională, istoria Bisericii şi dialogul inter-religios, universul familiei, viaţa consacrată, muzică şi artă bisericească, lecturi şi îndrumar media. Nu trebuie uitate paginile dedicate tinerilor şi copiilor, pagina de bioetică, precum şi sfatul medicului şi al psihologului. Fie că se referă la teme de fond, fie că oferă ştiri şi comentarii la fapte de actualitate, articolele sunt o reflectare a realităţilor trăite de noi ca popor, în dieceză şi implicit în ţară, în aceşti 20 de ani. Sunt două decenii de istorie care includ vizita unui Papă şi, mai apoi, după plecarea acestuia la cele

veşnice, alegerea unuia nou, instalarea mai multor (arhi) episcopi locali şi prezenţa diferiţilor nunţii apostolici care ne-au însoţit, sfinţiri de preoţi şi de biserici, evoluţia vieţii consacrate şi a organizaţiilor laice, activităţi din parohii, evenimente – mai bune sau mai rele – din viaţa socială şi politică ce au avut repercusiuni asupra vieţii Bisericii. Evenimente deosebite Revista a surprins venirea minerilor în Bucureşti ori aniversarea primului an de la evenimentele din decembrie 1989, dar şi vizitele Maicii Tereza de Calcutta ori ale lui Jean Vannier, precum şi a multor altor personalităţi care au acordat cu această ocazie interviuri Actualităţii creştine (lista ar fi prea lungă pentru a da nume). În 1999, revista a pregătit şi apoi a imortalizat vizita Papei Ioan Paul al II-lea. În 2000, primul numărul se deschidea cu o scrisoare a Arhiepiscopului Ioan Robu dedicată preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor arhidiecezei cu ocazia Anului Sfânt prin care îi îndemna ca în comuniune cu întreaga Biserică Catolică să parcurgă programul spiritual al Anului Jubiliar 2000. De fapt, pe întreg parcursul acelui an au apărut diferite materiale care au redat iniţiative ale Bisericii locale dedicate acestui eveniment. În 2005, numerele 5 şi 6 ale revistei au fost dedicate în întregime unor momente care au marcat viaţa Bisericii: moartea Papei Ioan Paul al II-lea şi ale-


18 gerea lui Benedict al XVI-lea. Revista a avut întotdeauna rubrici speciale dedicate Anului pastoral şi Anului proclamat de Sfântul Părinte (Anul Euharistic, Anul Paulin, Anul Sfintei Preoţii). Un spaţiu considerabil al revistei a fost acordat Monseniorului Ghika. Despre acest „mare apostol al secolului XX” au scris Andrei Brezianu, Oana Seceleanu, pr. Vasile Mare ş.a. Cu numărul 5 din 2006, revista a prezentat evoluţia procesului în care este implicată Catedrala Sfântul Iosif, pusă în pericol de blocul ce se construieşte în vecinătate. Colectivul de redacţie În casetele redacţionale (menţionate doar sporadic în primii opt ani) apar următoarele nume: Ianuarie-septembrie 1990: colectiv nespecificat (menţionăm însă, în această perioadă, contribuţia semnificativă a pr. Isidor Chinez şi a dlui Toma Amzulescu). Septembrie-noiembrie 1990 – coordonatori: pr. Emil Dumea, pr. Isidor Martincă, pr. Vincenţiu Pal. Colectiv de redacţie: Violeta Barbu, Radu Duduica, Mihaela Voicu; tehnoredactor: Terézia Bajkó; redactor şef: Tatiana Pătrulescu. Decembrie 1990 - martie 1992: colectiv nespecificat (deşi nucleul redacţional se menţine în mare parte acelaşi). Aprilie 1992-ianuarie 1993: director pr. Vincenţiu Pal, redactori Magda Cerveanu, Mihaela Bărbuş, Monica Broşteanu, Mihaela Voicu, Ioana Panciu; tehnoredactare Francisca Cernea, Mihaela Bărbuş, grafică Mihaela Şchiopu. Ian. 1993-dec. 1996: colectiv nespecificat (în 1995-1996 redacţia este asigurată de Anca Berlogea şi Willi Tauwinkl). Februarie 1997 - octombrie

2001 – colectiv de redacţie: Mons. Vladimir Petercă, Mons. Anton Lucaci (de la Radio Vatican), pr. Wilhelm Dancă, pr. Vasile Mare, pr. Claudiu Bărbuţ (corespondent la Vatican), Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Radu A. Duduica, Violeta Barbu, Anca Mărtinaş, Alexandru Catalan, Dionisie Şinca, Willi Tauwinkl. Redactor coordonator: Marina Fara; foto: Dan Fonosch; coperta Laurenţiu Hanu. Din noiembrie 2001 până în februarie 2004, revista a funcţionat cu un colectiv redus numeric (Marina Fara şi Cristina Şoican), timp în care trei persoane din arhidieceză (pr. Liviu Bălăşcuţi, pr. Francisc Ungureanu şi Anca Mărtinaş) au plecat la Roma pentru studii de specialitate (Comunicare şi mass media). Jurnaliştii care s-au specializat la Roma s-au alăturat colectivului de redacţie în februarie 2004. În aceeaşi lună, munca de tehnoredactare a început să fie făcută în redacţie de către Mircea Răşchitor. Serviciul foto şi alcătuirea coperţilor au fost asigurate pentru o lungă perioadă de un grup de tineri voluntari: Veronica Zybaczynski, Marius Bulai, Cristian Gabrea, Adriana Răcăşan, Roxana Rotaru, Anton Balint. În aceşti ultimi ani, la conducerea revistei s-au succedat pr. Francisc Ungureanu, pr. Francisc Doboş, pr. Liviu Bălăşcuţi. În prezent, echipa Actualităţii creştine se compune din: redactor coordonator – pr. Ieronim Iacob; redactori: pr. Liviu Bălăşcuţi, Cristina Şoican, Liana Gehl, Cristina Grigore; autor copertă: Roxana Rotaru, tehnoredactori: Cristina Grigore, Mircea Răşchitor; lectori: Ruxandra Răşchitor, pr. Cazimir Budău, Daniel Filip; distribuţie: Eusebiu Pârţac; versiunea on-line: pr.

Vincenţiu Balint; abonamente: Tereza Petreş. Acestora li se adaugă mulţi colaboratori preţioşi (vezi casetele redacţionale din ultimii ani). Un semn de mulţumire cu totul deosebit revista datorează fidelităţii Arhiepiscopului Ioan Robu, a cărui semnătură, pe parcursul a două decenii, lipseşte doar în câteva numere. După cum arătam la început, unele contribuţii sunt semnate, altele nu, de-a lungul timpului în paginile revistei scriind sau dând interviuri peste 300 de persoane. Trei sute de oameni ale căror destine – pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă – s-au intersectat cu cel al Actualităţii creştine. Între timp unii au trecut la cele veşnice, alţii continuă să lucreze, fie aici, fie în alte contexte de slujire; unii au rămas aproape, alţii sunt departe, de voie sau de nevoie, din cauza bolii ori a altor împrejurări. Un lucru se desprinde însă cu claritate: în cerneala cu care şi-au aşternut atunci pe hârtie cuvintele, autorii au picurat şi foarte multă dragoste. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre cei care au colaborat nu neapărat cu articole, ci ca traducători, fotografi, lectori şi corectori, tehnoredactori şi graficieni, autori de copertă, ori au sprijinit financiar revista, şi care de multe ori au rămas anonimi. (Actualmente lucrăm la o listă completă a colaboratorilor, care se va publica pe site-ul Arhiepiscopiei.) Pe lângă cei menţionaţi la caseta redacţională şi în paginile revistei, le suntem recunoscători şi tuturor acelora care cu modestie au sprijinit din umbră, în nenumărate moduri, efortul publicistic al Actualităţii creştine. Au consemnat Liana Gehl Cristina Şoican


Preoţia în Biblie

19

Iubiţi cititori, după ce am răsfoit împreună importante pagini ale Vechiului Testament, care ne-au dezvăluit chipul preotului şi rolul acestuia în viaţa poporului ales, începând cu acest articol, vă invit să aprofundăm preoţia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în Noul Testament. În acest context, este momentul să precizăm că, pe vremea lui Isus, Palestina era dominată de puterea Romei. Tocmai rivalităţile existente între preoţii din familia asmoneilor au dat ocazia armatelor conduse de Pompei să cucerească cetatea Ierusalim în anul 63 î.C. Astfel, se stingea dinastia marilor preoţi asmonei, a cărei caracteristică principală era concentrarea puterii politice şi a puterii religioase în aceeaşi persoană. Din acest motiv, după biruinţa romanilor, funcţia de mare preot a ajuns un instrument politic în mâinile administraţiei străine. În timpul lui Irod cel Mare (40 î.C.- 6 d.C.), preoţia a slujit interesele clasei politice. După spusele lui Flavius Josephus, în cartea sa, Antichităţi Iudaice, II, regele a adus din Babilon un preot necunoscut, Ananel, căruia i-a acordat funcţia sacerdotală supremă. Mai târziu, la dorinţele soţiei sale, Mariamme, Irod l-a înlocuit pe Ananel cu Aristobul, cumnatul său, doar pentru trei ani (37-34). După ce a scăpat de el, Irod a ales numai preoţi lipsiţi de însemnătate, pentru a putea stăpâni în voie şi pentru a-şi asigura tronul. După moartea regelui, procuratorii romani au domnit asupra Iudeii, numind trei mari preoţi. Între anii 18-36, Caiafa va ocupa şi el această funcţie, până la sfârşitul mandatului lui Pilat (26-36). Romanii se numeau ei înşişi „stăpânii veşmântului marelui preot”, tocmai pentru a sublinia autoritatea politică străină asupra clasei sacerdotale în declin. Lipsa de popularitate a celor patru familii sacerdotale, care şi-au impus puterea, începând cu urcarea la tron a lui Irod, până la distrugerea Templului, este subliniată de câteva texte rabinice, culese de J. Jeremias, în cartea sa, Jérusalem au temps de Jésus: „Vai, mie, din pricina familiei lui Boethos, Vai, mie, din pricina sabiei lor! Vai, mie, din pricina familiei lui Ana, Vai, mie, din pricina vorbelor spuse cu vicleşug! Vai, mie, din pricina familiei Canteras, Vai, mie, din pricina dezastrului lor! nr. 1/2010

Vai, mie, din pricina familiei lui Ismael, fiul lui Fiabi, Vai, mie, din pricina pumnalului lor! Căci ei sunt mari preoţi, fiii lor au ajuns vistiernici şi ginerii lor sunt administratori iar slujitorii lor lovesc poporul cu funii”. În ciuda acestor lipsuri ale clasei sacerdotale, în acele vremuri, marele preot rămânea celebrantul suprem al liturgiei. Numai el avea privilegiul de a intra în Sfânta Sfintelor, de Ziua Ispăşirii; putea să participe la liturgia de la templu când dorea, fără să fie constrâns de alte slujiri preoţeşti. El oficia cu bucurie cele trei mari sărbători de pelerinaj: Sărbătorea Paştelui, Sărbătoarea Rusaliilor şi Sărbătorea Corturilor. Pentru iudeii din diasporă, marele preot avea numai o valoare simbolică, deşi erau foarte ataşaţi de templu. Preoţia şi-a păstrat responsabilitatea faţă de Lege. Scrisoarea către Aristeu, redactată la începutul secolului al II-lea î.C., reaminteşte că marelui preot îi revenea funcţia de a explica iudeilor Legea şi de a o apăra. Conducător al Sinedriului, el avea putere asupra afacerilor administrative ale comunităţii; tot el reprezenta poporul în faţa Romei, însă era privat de puterea politică reală. În aceste împrejurări, determinate şi de ideologiile partidelor religioase din acea vreme, sosea Ceasul lui Isus, Acela care era mai mare decât Templul, pentru a desăvârşi unica preoţie sfântă, în slujirea lui Dumnezeu şi a omului. Următorul articol îl vom consacra preoţiei lui Cristos, aşa cum ne este dezvăluită în Scrisoarea către Evrei. De aceea, vă invit să citiţi Evrei 4,14-10,25. Gândurile dumneavoastră desprinse din texte le puteţi trimite electronic la adresa scoalabiblica@yahoo.fr sau la adresa redacţiei. Multumesc celor care au scris.

Sr. Cristiana MAREŞ cj

Preoţia în timpul lui Isus


20

Biserica misionară PS Cornel Damian în vizită la misiunea română din Kenya

SPERANŢĂ PENTRU AFRICA

D

upă o călătorie îndelungată, cu avionul şi autoturismul, Preasfinţitul Cornel Damian, episcop auxiliar al arhidiecezei noastre, împreună cu Pr. Ionel Pojum, Pr. Tarciziu Şerban şi Pr. Mihai Şerban au ajuns într-o seară călduroasă de noiembrie a anului trecut la misiunea română de la Maikona, în Kenya. Grupul era însoţit de Pr. Cristian Pişta, preot din arhidieceza noastră, misionar la Maikona. Misiunea se află pe teritoriul diecezei de Marsabit, în nordul Kenyei: un ţinut de deşert şi semideşert, a cărui populaţie este formată din triburi nomade sau seminomade care se ocupă cu păstoritul animalelor. „Misionarii sunt prezenţi în aceste locuri pentru a vesti Evanghelia prin celebrarea sacramentelor, cateheze, momente de rugăciune etc. Au şi ambulatorii, pentru asistenţa medicală de bază. În plus, desfăşoară o foarte frumoasă activitate cu copiii, în şcoli şi grădiniţe care funcţionează în cadrul misiunii, iar populaţia locală este foarte bucuroasă de activitatea misionarilor noştri”, explică PS Cornel, la întoarcerea din vizita pe continentul negru. „M-a impresionat dăruirea misionarilor noştri”, mărturiseşte episcopul. „Într-o zi am vizitat un trib nomad, cu circa 30-40 de corturi. Triburile nomade se aşază pentru o perioadă într-o zonă unde este apă, iar când vine seceta, plecă în căutarea apei. Când găsesc o zonă cu apă, se aşază acolo, până vine iar seceta… Iar misionarii merg cu ei. Bătrânii tribului – care

reprezintă autoritatea în trib – ştiau de la Pr. Eugen Blaj că am venit în vizită şi m-au primit foarte frumos. Erau vreo zece bărbaţi în vârstă; nu erau creştini. Am celebrat acolo Sfânta Liturghie, iar după aceea au făcut cu toţii o mare sărbătoarea în cinstea lui Baba Askofu (Părintele Episcop) şi a preoţilor români”. „Tot cu acea ocazie – continuă episcopul relatarea – am putut să văd şi cortul unei familii, care e împărţit în două părţi: la intrare au focul şi bucătăria. În zona a doua e dormitorul, cu două paturi din nuiele şi acoperite cu o piele de cămilă: în paturi dorm mama şi fetele, iar tatăl şi băieţii dorm afară lângă cort, ca să păzească familia şi animalele”. „Ce m-a impresionat la acest trib nomad – adaugă Preasfinţitul – a fost un ritual din religia lor: ritualul focului. În deşert, construiesc un loc înconjurat cu tufe de spini, în mijlocul căruia dimineaţa femeile vin să aprindă focul şi să se roage. Apoi, fiecare femeie ia foc de aici şi duce la cortul familiei sale”. Primii misionari au sosit în această zonă deşertică acum circa 40 de ani: erau doi italieni care vreme de cinci ani au însoţit triburile nomade, trăind ca şi ei în cort, arătând astfel preţuire faţă de oamenii locului şi de cultura lor. Abia după cinci ani şi-au exprimat dorinţa de

a le vorbi despre Dumnezeul creştin, iar bătrânii triburilor au acceptat, cu condiţia ca băştinaşii să nu fie forţaţi să îmbrăţişeze religia creştină. Continuând munca primilor misionari, preoţii români de la misiunea din Maikona (Pr. Eugen Blaj, Pr. Victor Osoloş şi Pr. Cristian Pişta) celebrează sacramentele – în biserica din Misiune, în aer liber sau o baracă –, iar cu ajutorul voluntarilor (unii dintre ei români) se dedică îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale localnicilor. „Cu ocazia vizitei noastre la misiunea de la Maikona am dus şi banii cu care au contribuit unii preoţi, şi cei oferiţi de Arhiepiscopul Ioan Robu. Cu aceşti bani s-a putut construi o nouă şcoală pentru copii, iar într-un sat a fost construită o instalaţie eoliană, pentru curent electric”. „Ne-am bucura – a mărturisit Preasfinţitul la final – ca şi din arhidieceza noastră să fie cât mai mulţi cei care acceptă provocarea dăruirii şi slujirii misionare”. Cristina GRIGORE


Oameni ai credinţei

Nicodim, cel care a venit noaptea la Isus

A

ceste cuvinte, pline de înţeles teologic, au fost pronunţate de Isus în timpul unei discuţii pe care a avut-o cu un om, din breasla farizeilor, doritor să-l cunoscă mai bine pe Isus şi să-i audă părerea într-o serie de probleme de viaţă importante. Numele său vine din limba greacă şi însemna biruitorul sau învingătorul poporului. Evanghelistul Ioan îl numeşte pur şi simplu conducător al iudeilor, referindu-se la faptul că Nicodim era membru al Sidedriului de la Ierusalim (In 7,48-62). În această poziţie privilegiată aparţine la una dintre cele mai influente grupări din Israel. Este cunoscut faptul că sinedriul era cea mai înaltă instituţie judecătorească la evrei, creată încă de pe vremea lui Moise şi din compoziţia căruia făceau parte 70 de bătrâni (Num 11,10-24). Mai târziu, preşedintele sinedriului îndeplinea funcţia de mare preot, însă încetând să mai existe după anul 70 dC, dată care coincide cu distrugerea templului de la Ierusalim. Evanghelistul Ioan, singurul care ne relatează despre întâlnirea lui Isus cu Nicodim, scrie că această întâlnire a avut loc noaptea, probabil pe furiş, ca să nu-l observe cineva. Acest lucru mai dovedeşte ceva: Nicodim îi cunoştea preabine pe conaţionalii săi iudei, caracterul lor năvalnic şi gălăgios, spiritul lor părtinitor. El ştia că acest popor nu iartă şi nu uită niciodată. Dimpotrivă, alţii susţin că Nicodim a venit noaptea la Isus deoarece el prefera timpul nopţii pentru liniştea totală în care putea să se întreţină cu Isus despre probleme foarte importante. Era timptul cel mai prielnic pentru studiul Torei. Nicodim îi adresează lui Isus un set de trei întrebări precise, pe care Isus, la rândul său, îi va răspunde lui Nicodim. Este interesant că el i se adresează lui Isus folosind titulatura oficială în iudaism numindu-l rabbi! Acest nume însemna în lumea obişnuită învăţătorul meu; el vine din limba aramaică unde rabi înseamnă mare sau învăţător. Mai târziu, „docotor al legii” va însemna un titulu de mare onoare, râvnit de mulţi şi care se conferea în cadrul unei ceremonii oficiale de către autonr. 1/2010

”Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (In 3,5) rităţile competente israelite. Nicodim îl stima mult pe Isus, vine la el ca să înveţe ceva, să-l asculte înainte de toate, de aceea spune deschis ce gândeşte el despre Isus din Nazaret. Nicodim nu cunoaşte adevărata geneză a lui Isus, de aceea el se foloseşte de expresia generală ”Tu ai venit de la Dumnezeu”. Probabil era prea mult pentru el să recunoască în persoana lui Isus pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Acesta constituie unul din ”secretele mesianice” pentru care trebuia ca Dumnezeu să-i dăruiască un har special descoperindu-l pe Isus. Şi totuşi, Nicodim intervine în finalul evangheliei, când vine din nou la Isus, de data acesta fiind deja mort, când el „aduce un amestec de mir şi aloe, cam o sută pe litre!” (In 19,39). Nicodim nu a putut uita nici un moment discuţia sa de altădată purtată cu Isus şi care a însemnat pentru el o adevărată binecuvântare. Întrebările lui Nicodim sunt foarte precise şi la obiect, ele urmează trei nivele de percepere a persoanei lui Isus: ca învăţător, ca purtător de semne şi faptul că Dumnezeu este cu el. Pentru Nicodim aceste trei nivele de cunoaştere însemnau tot atâtea moduri de a percepe mai profund personalitatea sa şi de a-l stima şi mai mult pe Isus. Vă propun să citiţi şi meditaţi această pericopă dedicată convorbirii între Isus şi Nicodim. Ea se împarte în trei părţi deosebite: versetele 1-3, prezentarea celor două personaje, Isus şi Nicodim; vv. 4-8, discuţia între cei doi ajunsă la un punct de neînţelegere; vv. 9-13, confruntarea de idei teologice. În iconografia creştină, Nicodim apare împreună cu Iosif din Arimateea în momentul coborârii lui Cristos de pe cruce. Faptul că între timp Nicodim a participat de aproape la principalele momente legate de moartea lui Isus este o dovadă a apropierii sale de creştinism. Acesta a fost şi sfârşitul lui Nicodim, un sfârşit binecuvântat de Dumnezeu pentru gestul său continuu de a fi fost un căutător fervent al adevăratului şi unicului Dumnezeu. Mons. Vladimir Petercă

21


22

Universul familiei

Lumea începe cu o casă Cuvântul casă are semnificaţii multiple. O arată şi DEX-ul care ne redă câteva zeci, din care amintim: locuinţă umană, clădire, încăpere specială (cum ar fi casa scării). Urmat de determinări, termenul casă devine şi mai bogat şi, poate, mai echivoc: casă de economii, casă de bani, ori casă de ajutor reciproc, casă de naşteri (maternitate), casă de filme etc… Din şirul de determinări merită să amintim Casa Domnului – biserică şi să vedem legătura sa cu locuinţa umană.

stăpâni, cultiva şi păzi pământul”. Stăpânind, îşi pot îmbunătăţi condiţiile de viaţă; cultivând pământul, îşi pot procura hrana cea de toate zilele; păzind, au posibilitatea de a fi administratori ai celor create, dar nu stăpâni. Pe scurt, lumea e o casă primitoare, o casă comună.

Lăsându-ne purtaţi cu gândul spre Betleem (în traducere: casa pâinii), în măsura în care varianta că Isus s-a născut într-o peşteră e autentică, putem găsi o asemănare între forma peşO sugestivă legendă ebraică povesteşte că terii şi litera Bet. E sugestiv că în inima peşterii atunci când Dumnezeu a hotărât să creeze lumea, e pruncul Isus, apoi Maria şi Iosif, deci Sfânta toate cele 22 de litere ale alfabetului ebraic s-au Familie, apoi păstorii, apoi magii, apoi animaaşezat în jurul său. Una după alta l-au implorat lele, într-un fel lumea întreagă. Dar Isus este spunând „Creează lumea slujindu-te de mine!”. în centru. De la această imagine ne îndreptăm Prima care a luat cuvântul a fost Taw, ultima spre Casa Domnului, biserica, unde din nou dintre literele alfabetului ebraic, după care, în Isus este în centru, de data aceasta reprezentat ordine descrescătoare s-a ajuns până la litera a de altar, locul de jertfă, de amvon, locul de unde treia, Ghimel. Niciuneia dintre cele 20 Domnul se proclamă Evanghelia, de lumânarea pascală, nu i-a dat ascultare. În cele din urmă, la ruga lui de la care pleacă lumina învierii, dar mai ales Bet, cea de-a doua literă a alfabetului, Domnul Isus prezent în mod real sub chipul pâinii, în i-a dat ascultare. Aceasta l-a rugat astfel: O, Stătaina Euharistiei din tabernacol. pânul lumii, fie voia ta ca slujindu-te de mine să Dar într-o casă de om cine este în centru? creezi lumea precum e scris „Binecuvântat să fie Răspunsul depinde de fiecare în parte, de fiecare Domnul în vecii vecilor. Amin” (Ps 89,53), Domnul familie, de istoria sa. Tind să cred că acum, la s-a înduplecat, răspunzând: „Binecuvântat să început de an, odată cu binecuvântarea caselor, fie cel care vine în numele Domnului” (Ps 118,26) măcar pentru o zi, sau pentru o oră, sau pentru şi creă lumea folosindu-se de Bet, după cum e cinci minute, ori cât durează vizita preotului, Isus scris: „Bere’shit – adică la început – Dumnezeu a este în centru. E în centru pentru că o aminteşcreat cerul şi pământul (Gn 1,1). te altarul frumos ornat pregătit special pentru Prima literă din alfabet, alef, nu avu nicio această zi, apoi Biblia pusă pe altar, scoasă deci pretenţie, de aceea pentru umilinţa sa a fost rela vedere, apoi lumânarea aprinsă. O aminteşte compensată mai târziu cu primul loc în Decalog preotul care vine din Casa Domnului ca să poar(Cele zece porunci) –„Eu sunt Domnul Dumnete spre case, prin chiar prezenţa sa, apartenenţa zeul tău” – anockhi JHWH elohekha. Bere’schit, şi dăruirea sa lui Cristos şi Bisericii. O aminteşte care corespunde expresiei la început din limba familia adunată în rugăciune. Ce-ar fi dacă acest română, este cuvântul cu care se deschide Sfânmoment ar rămâne în centrul anului? ta Scriptură, iar prima e litera Bet. Pictograma În Noul Testament, termenul casă (oikia în lui Bet reprezintă o casă sau locuinţă. Tot cu Bet greacă), e echivalentul familiei, al comunităţii începe şi cuvântul binecuvântare (berakha). În domestice. Mai multe pasaje neo-testamentare Sfânta Scriptură binecuvântarea arată relatează convertirea unei case întregi grija deosebită a lui Dumnezeu faţă de (pe atunci era o familie lărgită din care om şi răspunsul plin de recunoştinţă al făceau parte stăpânul şi stăpâna, păomului care vede cele create ca daruri rinţii, copiii, rudele, sclavii). Vizita predumnezeieşti. otului poate fi o bună ocazie de a gândi Aşadar forma literei Bet cu care legătura noastră cu Isus, cu Biserica Dumnezeu a creat lumea e asemenea nu doar individual, ci şi împreună… unei locuinţe, vetre. De aceea putem De a-l pune în inima relaţiilor dintre afirma că istoria lumii începe cu o membrii unei familii, în centru. Ce-ar casă. În această casă, ca ambient vital, rămâne din Casa Domnului dac-ar au fost aşezaţi primii oameni, Adam lipsi Prezenţa lui Isus? Ce-ar rămâne Litera BET şi Eva, cărora le-a dat porunca de „a din casa de om?


Universul familiei

23

Preotul acasă la noi

„Întotdeauna ne gândim la sfinţirea casei ca la un eveniment important. Pregătirea vizitei cuprinde mai multe etape: curăţenie în casă, ne îmbrăcăm de sărbătoare, dar mai ales, fiind vorba de o vizită importantă, spirituală şi sufletească, cercetarea cugetului sau pregătirea interioara. Aşa încercăm să dăm o bună primire preotului în calitatea sa de mesager al lui Cristos. Meditând, ca soţi, asupra momentului sfinţirii casei, neam pus următoarele întrebări: Ce reprezintă casa pentru noi? Ce se sfinţeşte de fapt? Locul în care trăieşte familia noastră. Cum folosim însă acest loc? Ar trebui să fie un loc de comunicare şi trăire în comun a evenimentelor familiale. Am constatat, şi asta e o limită serioasă, că ne folosim de casă mai mult ca de un loc de tranzit, similar unei camere de hotel. Venim de la serviciu, mâncam, dormim, arareori mai şi comunicăm între noi. Casa e locul în care înaintăm în vârstă. Oare înaintăm şi în înţelepciune? Meditând astfel ne-am întrebat dacă nu cumva casa e locul în care putem deveni treptat străini de noi înşine şi între noi. De aceea ne-am propus ca sfinţirea casei în acest an să fie începutul unui nou mod de a comunica în familie şi cu cei din jur şi de a deschide uşa casei mai multor familii”. (Fam. Cotorogea Mădălina, Toma, şi copiii, parohia Bucureştii Noi) nr. 1/2010

„Familia noastră locuieşte întrun cartier de blocuri de la marginea oraşului, Drumul Taberei. Deşi la margine de oraş, pentru noi, biserica parohială este un loc central, un loc de inimă. Din Casa Domnului vine la începutul fiecărui an înspre casa noastră preotul ca să ne binecuvânteze familia. Este un moment de emoţie şi mare bucurie pentru noi, părinţii, ca şi pentru cei cinci copii ai noştri. Copiii pregătesc un mic altar, pe care pun un crucifix, o icoană a Maicii Domnului, câteva ediţii ale Bibliei si câteva iconiţe. Împreună cu părintele vine de obicei un ministrant. Ne rugăm împreună, apoi părintele stropeşte cu apă sfinţită fiecare cameră. Uneori, părintele mai rămâne câteva minute în casa noastră. Anul trecut a vorbit cu copiii, s-a jucat cu fetiţa cea mică; de atunci, când îl vede îi sare direct în braţe. De obicei, părintele le pune întrebări copiilor despre lecturile de la Liturghie sau din catehism. Apoi împarte mult aşteptatele bomboane. Timpul trece repede şi niciodată nu stă la noi cât de mult am vrea noi să stea!...Pentru mica noastră biserică domestică este foarte importantă vizita preotului, deoarece acesta ne dă speranţă şi curaj pentru încă un an şi de fiecare dată ne spune: „ajutaţi-mă să vă slujesc, voi sunteţi Biserica vie de care are nevoie Cristos”. (fam. Radu Cornelia, Maria, Priscila, Alexia, Emanuel, Robert, Bogdan, parohia Adormirea Maicii Domnului)

„Mi-a rămas în minte cum acasă la vărul meu, atunci seminarist, părintele venea la sfinţirea casei nu neapărat la data când era în program strada pe care locuia, ci cu altă ocazie. Pe atunci faptul mi se părea un privilegiu. Cu acele ocazii am apreciat posibilitatea de a-l primi pe păstor în casă şi de a discuta mai pe îndelete despre Biserică, societate, preoţie, familie, vocaţie ş.a.m.d. Când am ajuns la casa mea, când, slavă Domnului, mi-am întemeiat o familie, acea imagine de neşters din memoria mea a reapărut ca o sfântă amprentă sufletească. Aşa că l-am rugat pe părintele paroh să ne acorde o seară anume pentru sfinţirea casei, a familie, dar şi pentru a putea rămâne timp mai îndelungat împreună, pentru discuţii. Acesta a fost un prilej de bucurie. Un mod de a-l face prezent pe bunul Dumnezeu în casa noastră, dar şi pentru a ne reînnoi şi întări sufleteşte”. (fam. Bărbuţ Beti, Cornel şi Andrei, parohia Sacre Coeur)

Pagini realizate de Pr. Fabian MĂRIUŢ

Binecuvântarea familiilor sau sfinţirea caselor este un moment liturgic. Taina vieţii creştine nu se epuizează în Biserică. Casa este un loc privilegiat unde Liturghia continuă. Ea nu este doar spaţiul unde soţul şi soţia (tatăl şi mama), copiii se întorc de la muncă sau de la scoală pentru a se odihni. Nu numai! Casa este un loc de împărtăşire. De aceea am adresat la trei familii rugămintea de a ne vorbi despre importanţa vizitei preotului în casa lor.


24

Arta de a trăi

Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia

Cristina ŞOICAN

Cartea Genezei, care ne relatează actul creării întregului Univers, ne transmite un adevăr deosebit de important: Dumnezeu a creat totul din nimic şi tot ce a fost creat a fost bun în ochii Lui. Culmea acestei lucrări a fost crearea bărbatului şi a femeii, singurii plămădiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (1,27). Lor le-a încredinţat Dumnezeu grija şi folosirea întregii creaţii: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi... ” (1,28). În această frază este exprimat principiul administrării întregii creaţii: fiecare persoană este obligată să respecte mediul natural şi propria fiinţă, ca daruri preţioase de la Dumnezeu, şi să se folosească de aceste daruri în mod înţelept. Oamenii, ca buni administratori, trebuie să încerce să folosească aceste bunuri pentru binele mediului şi al persoanelor, pentru că „Stăpânirea acordată de Creator omului asupra lucrurilor şi fiinţelor nu este absolută; ea este măsurată de grija pentru calitatea vieţii aproapelui, inclusiv a generaţiilor viitoare; cere un respect religios faţă de integritatea creaţiei” (CBC, 2415). Însă oamenii au uitat că nu sunt proprietarii naturii, ci doar administratorii ei. Neacceptând această condiţie, omul a intervenit - de multe ori din egoism sau din interese meschine - şi a modificat echilibrul naturii, provocând „revolta naturii”. Creaţia este casa omului; ba, mai mult, este „camera” lui, în sensul că în fiecare loc unde omul acţionează poate fi conservată sau perturbată deosebita armonie şi uimitorul echilibru a tot ceea ce Dumnezeu a făcut, în acelaşi mod în care ordinea sau dezordinea dintr-o cameră depind de cel care o ocupă. Mesajul pe care Sfântul Părinte l-a dedicat în acest an Zilei Mondiale a Păcii ne îndeamnă să ocrotim întreaga creaţie, dar nu se referă, pur şi simplu, doar la mediul înconjurător, ca şi cum ar fi suficient să-l transformăm într-o natură bine îngrijită şi aflată în perfectă ordine, dar care nu depinde de starea… grădinarului. De fapt, grija faţă de întreaga creaţie

depinde de ordinea morală care este în inima omului; echilibrul interior al omului este rodul şi semnul armoniei raportului său cu Dumnezeu şi cu semenii. Omul însuşi, care este fiu al Creatorului, se află în centrul creaţiei. Deci, în dezordinea morală şi spirituală a omului, adică în păcat, se află cauza principală a agresării şi poluării întregii creaţii. În 1979, când i-a fost decernat premiul Nobel pentru Pace, Fericita Tereza de Calcutta afirma în faţa lumii întregi că păcatul împotriva vieţii, avortul, „este cel mai mare distrugător al păcii” şi al creaţiei, pentru că distrugând viaţa înseamnă să distrugi omul care este culme a creaţiei şi colaborator al Creatorului. Prin urmare, mult aclamatul „drept la avort” (permisiunea legală de a ucide fiinţa din pântecele matern) este una dintre cauzele ce duc la distrugerea creaţiei; şi asta nimiceşte izvorul păcii din lume. Aşadar, pacea nu poate fi separată de viaţă! Poate că aici trebuie căutat sensul Mesajului Papei. În acest sens, este semnificativ punctul 12 al textului: “Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi simte că trebuie s-o exercite (…) înainte de toate pentru a-l ocroti pe om împotriva pericolului de a se distruge pe sine însuşi. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană, motiv pentru care atunci când ecologia umană este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală beneficiază de aceasta (…) Obligaţiile faţă de ambient derivă din acelea faţă de persoana considerată în ea însăşi şi în relaţie cu alţii. De aceea, cu plăcere încurajez educaţia pentru o responsabilitate ecologică, pentru ca aceasta, aşa cum am indicat în Caritas in veritate, să salvgardeze o autentică ecologie umană, deci să afirme cu reînnoită convingere inviolabilitatea vieţii umane în orice fază a ei şi în orice condiţie a ei, demnitatea persoanei şi misiunea de neînlocuit a familiei, în care se educă la iubirea faţă de aproapele şi la respectarea naturii. Trebuie salvgardat patrimoniul uman al societăţii. Acest patrimoniu de valori îşi are originea şi este înscris în legea morală naturală, care este fundamentul respectării persoanei umane şi a creaţiei”. Mesajul Papei se adresează tuturor, dar din titlul ne dăm seama că cere fiecăruia angajarea personală: (Tu) Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia. Mesajul este o invitaţie la asumarea personală a unei responsabilităţi de care nimeni nu se poate simţi dispensat.


Arta de a trăi

25

Sub semnul solidarităţii

Micuţii Regi Magi îi ajută pe copiii defavorizaţi neficiari pe copiii din Senegal. În ziua de 12 ianuarie, 11 mici Regi Magi, băieţi şi fetiţe din Aachen (Germania), l-au vizitat pe Preşedintele Parlamentului European, însoţiţi fiind de Pr. Piotr Mazurkiewicz, secretarul general al COMECE (Comisia Conferinţelor Episcopale Europene). După ce micii Regi Magi au cântat, au scris pe uşa de la intrarea în Parlamentul de la Bruxelles formula tradiţională „C+M+B”.

Cristina GRIGORE

La fiecare început de an îmi propun o serie de lucruri pe care să le fac în anul respectiv. Apoi mă las furată de tot felul de circumstanţe (dorinţele soţului şi ale copiilor, proiecte la serviciu etc.) şi la sfârşitul anului îmi dau seama că nu am realizat nici jumătate din ce mi-am propus. Cum să fac să fiu mai consecventă? ((Ileana, 36 de ani) Ar trebui să încercaţi să vă schimbaţi puţin optica. Puteţi fi mai atentă şi mai realistă la „etichetele” (de exemplu „realizare”, „circumstanţe”, „consecventă”) puse pe faptele sau conduita dumneavoastră şi a celor din jur, pentru că în funcţie de aceste etichete veţi suferi sau veţi fi mai mult sau mai puţin mulţumită de dumneavoastră sau de cei din jur. Astfel, dacă la cât aţi realizat pentru dumneavoastră aţi fi adăugat şi cât aţi realizat din “dorinţele soţului şi ale copiilor”, sigur, la sfârşitul anului, aţi fi trecut de „jumătate”. În plus, puteţi valorifica experienţa acumulată, devenind mai „receptivă” sau mai „elastică” în perfecţionarea sau adoptarea de noi modele de gestionare a timpului disponibil. Acesta se compune, în principal, din cele 8 ore care rămân după orele de odihnă şi după orele de serviciu. Pentru că timpul disponibil este, de regulă, acelaşi cu cel al soţului sau al copiilor, propuneţi-vă să negociaţi cu aceştia. De exemplu, încercaţi anul acesta să porniţi cu nr. 1/2010

og

hol

psi

utilizarea modelului „treimii”, rezervând, în principiu, priorităţilor dumneavoastră o treime din timpul disponibil, apoi o treime „priorităţilor” soţului şi copiilor şi ultima treime rezervaţi-o „circumstanţelor” (neprevăzutului). Dacă acestea din urmă nu apar, timpul rezervat lor se va distribui, prin negociere, primelor două treimi. La limită, se poate astfel ajunge (deşi tot prin negociere) să aveţi „timp disponibil” pentru proiectele dumneavoastră zile la rând sau să nu aveţi nicio oră disponibilă zile la rând şi, cu toate acestea, să nu fie nimeni supărat. Se subînţelege că va trebui să solicitaţi (să antrenaţi) soţul şi copiii să-şi stabilească priorităţile lor şi să le negocieze cu cei cu care se intersectează pe acelaşi timp disponibil, principiile dominante fiind „realismul” şi „elasticitatea”. În funcţie de rezultat, se poate schimba sau perfecţiona modelul iniţial al „treimii”.

Psiholog cercetător Emil ROBU

Conform unei vechi tradiţii germane, sute de mii de copii, îmbrăcaţi în magi şi purtând o stea, pornesc la drum an de an, în jurul zilei de 6 ianuarie, pentru a duce în parohiile catolice binecuvântare în familii, inscripţionând uşile de la intrare cu înscrisul "C+M+B" (Christus mansionem benedicat - Cristos să binecuvânteze această casă). În acelaşi timp, adună bani pentru copii defavorizaţi din întreaga lume. Din 1959 şi până astăzi, această acţiune a copiilor de a aduna bani pentru alţi copii a evoluat mereu, devenind cea mai mare acţiune de solidaritate a copiilor cu alţi copii. De atunci, s-au strâns peste 690 milioane de euro, cu care au fost sprijinite proiecte pastorale, de formare, de sănătate, de alimentaţie, de integrare socială, de reabilitare, precum şi de intervenţie în cazuri de calamităţi naturale. În 2010, cea de a 52-a ediţie a Acţiunii micilor Regi Magi are ca slogan: „Copiii deschid drumuri noi”, şi-i va avea ca be-


26

Vladimir Ghika Vladimir Ghika şi preoţia sa

Încrederea

„Discipolii… se pot încredinţa cu ochii închişi posibilităţilor harului, bogăţiilor nebănuite ale sufletelor ce se află în mâinile unui Dumnezeu care le doreşte”, spune Monseniorul Ghika în introducerea la Prezenţa lui Dumnezeu, parte din Convorbiri spirituale. Pentru această perioadă de deschidere a unui nou an calendaristic, vizitarea acestei calităţi a părintelui Vladimir mi se pare mai mult decat utilă. Ca un adevărat martor al modului de a acţiona al lui Dumnezeu, ceea ce scrie în aceste rânduri, în 1932, deja trăise din plin. Resursele, posibilităţile harului sunt cu adevărat infinite, cum inepuizabil este izvorul acestuia. Obişnuim să numim providenţă acestă continuă revărsare de iubire către oameni ca expresie activă a înţelepciunii supreme cu care Domnul atrage toate la sine. Monseniorul are încredere în Providenţă şi propune această atitudine tuturor ucenicilor. Un alt aspect al încrederii propuse de Vladimir Ghika este cel care are în vedere „bogăţiile sufletelor”. Aceste bogăţii sunt „nebănuite” pentru că îşi au originea în acelaşi izvor al iubirii divine, manifestate fie în calităţi oferite natural, fie în capacităţi sau carisme conferite prin har. Dumnezeu îl înzestrează pe fiecare cu ce are nevoie pentru a veni spre el şi, în cazul discipolilor, pentru a-i conduce şi pe alţii. Această zestre de provenienţă divină, de la Creator şi Răscumpărător, recere încredere în oameni. Aşa şi-a construit Vladimir Ghika proiectele pastorale şi de caritate. Şi pentru că spune şi Scriptura: „este un timp pentru a face şi un timp pentru a desface”, tot aşa şi-a încheiat proiectele: în totală încredere! (UPF)

Dragi prieteni ai Părintelui Ghika, […] Mons. Vladimir Ghika era un foarte bun prieten al părinţilor mei, mai ales al tatălui meu. Ei s-au întâlnit pentru prima dată la ambasada Franţei la Bruxelles, când Paul Claudel era ambasador. Părinţii mei l-au ales pentru a celebra căsătoria lor pe 24 aprilie 1929 […] Îmi amintesc foarte bine de vizitele lui sporadice la noi acasă. În general când se îmbarca sau debarca la Marsilia. A visat să mă boteze, în octombrie 1932, dar, reţinut în altă parte, a trimis cu această ocazie o scrisoare foarte emoţionantă, al cărei original îl păstrez cu mare grijă. […] Am regăsit mai multe cărţi poştale adresate de Părintele Vladimir tatălui meu, adeseori pentru a-şi anunţa trecerea sa pe la noi sau ca să mulţumească pentru ospitalitate. Cea mai emoţionantă: o mică imagine unde înştiinţează de proiectul de a reveni în Franţa. Dar nu-şi putea părăsi poporul tocmai acum, când intra în Vinerea sa Mare. […] Eram deja călugăr la Clervaux când am aflat cu multă întârziere de martiriul lui groaznic şi glorios, din dragoste pentru Domnul şi pentru poporul lui. […] Mă rog cu stăruinţă pentru beatificarea lui în cel mai scurt timp. Viaţa şi mărturia lui sunt de o actualitate extraordinară, mai ales acum în situaţia acestor noi opresiuni ideologice occidentale, care ajung la o dictatură asupra gândirii şi în contextul unui anticreştinism care devine arogant şi de nesuportat. La un moment dat, IPS Robu se temea ca nu cumva beatificarea Monseniorului să învenineze relaţiile cu ortodocşii. Am avut ocazia să întreb mai mulţi prieteni, preoţi ortodocşi, şi în mod special pe IPS Daniel, atunci Mitropolit de Iaşi şi astăzi Patriarh. Ei au răspuns în unanimitate: nu va fi nicio problemă căci noi, de asemenea, îl venerăm ca pe un adevărat martir şi, de altfel, toţi martirii noştri şi-au amestecat sângele cu Sfântul Sânge al Mielului adus Jertfă; au adăugat că şi ei l-au pomenit în martirologiul lor contemporan. Împreună să continuăm să ne rugăm cu stăruinţă pentru beatificarea rapidă în Biserică a celui care de pe acum nu încetează să vegheze cu duioşie asupra noastră şi asupra poporului său. Pr. Daniel Ange

Pr. Daniel Ange a dedicat mons. Ghika şi martirilor comunismului capela bizantină de la Vabre (Franţa), de la şcoala Jeunesse Lumière


Sfântul lunii în iconografie Frescele lui Benozzo Gozzoli din palatul Medici-Riccardi de la Florenţa

Sfinţii Magi: GaSpar, Melchior şi Baltazar Capela Regilor Magi. La mijlocul secolului al XV-lea, puternica familie Medici şi-a construit la Florenţa, pe strada Mare (via Larga, azi str. Cavour), un nou palat. Trecută în proprietatatea familiei Riccardi în anul 1659, austera construcţie (Palatul Medici-Riccardi) adăposteşte, la primul etaj, „Capela Regilor Magi”. De formă pătrată, cu un mic prezbiteriu şi două minuscule sacristii (pe latura nordică), capela uimeşte prin inedita reprezentare a Regilor Magi, realizată în tehnica fresco pe celelalte trei laturi ale spaţiului sacru. În anul 1459, Piero de Medici l-a însărcinat pe pictorul florentin Benozzo Gozzoli (1420-1497) să decoreze capela palatului său, sugerându-i şi programul iconografic.

ocazia faimosului Conciliu „unionist” din 1438-1439. Cu această ocazie, familia Medici a avut onoarea să fie gazda actului religios al unirii (efemere!) dintre Biserica latină şi cea bizantină. Regii Magi. Călătoria magilor, în reprezentarea lui Gozzoli, începe la Ierusalim (în fapt borgo Mugello – locul de origine al familiei Medici) şi se îndreaptă către Betleem (icoana Naşterii Domnului din altar, operă a şcolii lui Filippo Lippi). Cortegiului fiecăruia dintre Magi îi este destinat câte unul din pereţii capelei.

Contextul istoric. Subiectul religios (călătoria Magilor către „regele nou-născut al iudeilor” – cf. Mt 2,1-13) serveşte Medicilor doar ca pretext pentru a imortaliza personalităţile sosite în oraşul lor, de la Ferrara, cu Pe peretele de la răsărit este reprezentat Gaspar, cel mai tânăr dintre înţelepţii veniţi din Răsărit, în veşminte de culoare albă, întruchipat de foarte tânărul Lorenzo Magnificul, fiul lui Piero şi nepotul lui Cosimo (pater patriae). nr. 1/2010

Pe peretele sudic, încălecat pe măgăriţa de culoare albă (conform tradiţiei iconografice a intrării lui Isus în Ierusalim), patriarhul Constantinopolului, Iosif al II-lea, îl reprezintă pe Melchior, cel mai vârstnic dintre magi. În fine, pe peretele de la apus, cu pielea feţei de culoare mai închisă, în veşminte de o eleganţă inegalabilă, în persoana lui Baltazar poate fi recunoscut nimeni altul decât împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologu. Când privesc cortegiile Magilor din frescele lui Gozzoli, îmi vin în minte ceremoniile religioase din zilele noastre, săvârşite cu participarea oamenilor politici; câţi dintre ei ar putea poza pentru chipul lui Gaşpar, al lui Melchior sau Baltazar?! Pr. Ieronim IACOB

27


28

Micul Prinţ

D

upă naşterea lui Isus, Maria şi Iosif l-au adus la Templul din Ierusalim. În timp ce erau acolo, un om pe nume Simeon a venit spre ei. El era un om evlavios şi Duhul Sfânt era asupra lui. Dumnezeu i-a spus că nu va muri înainte de a-l vedea pe Mântuitorul promis. Simeon l-a luat pe copilul Isus în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: - Doamne, acum pot muri în pace. Ţi-ai ţinut promisiunea faţă de mine. Ochii mei l-au văzut pe Mântuitorul care va fi lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău, Israel! O femeie bătrână, pe nume Ana, îşi petrecea zilele rugându-se în Templu. Ea a venit în acelaşi timp şi-i mulţumea lui Dumnezeu. Apoi a ieşit şi a vorbit tuturor despre copilul care va aduce eliberarea oamenilor. Maria şi Iosif l-au adus pe Isus înapoi în cetatea lor, Nazaret. Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Isus este prezentat la Templu (Luca 2,22-40)

Isus, Maria şi Iosif formează Sfânta Familie. Atunci când îi ascultăm pe părinţi şi ne înţelegem bine cu fraţii şi surorile noastre, noi încercăm să trăim precum Sfânta Familie, iubindu-ne şi ajutându-ne unul pe altul.

Istorioara de mai sus este preluată din cartea Biblia mea. Istoria Iubirii lui Dumnezeu, apărută la Editura Pauline, 2009. Texte: Melissa Wright. Ilustraţii: Augusta Curreli. Traducere: Andreea Popescu. Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Pauline sau Librăria Sfântul Iosif din Bucureşti. Le mulţumim Surorilor Pauline pentru permisiunea publicării istorioarei.


Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Să nu-ţi fie frică de Lumină! Chiar dacă ai prieteni care sunt indiferenţi faţă de semnele cereşti! Isus s-a născut într-o noapte când câţiva păstori făceau de strajă (cf. Lc 2,7-8). Chiar dacă cei din jurul tău condamnă practica vieţii de credinţă! Isus într-o noapte, când se ruga pe Muntele Măslinilor, a fost sărutat de Iuda (cf. Lc 22,47-53). Chiar dacă întâlneşti oameni răutăcioşi faţă de Biserică! Isus a înviat într-o noapte pe când soldaţii îi păzeau mormântul (cf. Mt 27,62-66). Astfel, ”Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5). Să nu-ţi fie frică de Cuvânt! Poate eşti derutat că Isus îţi cere prea mult şi-ţi cauţi alţi învăţători. Petru i-a spus lui Isus: ”Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

Poate ai fost atras de farmecul prezentat de ”artiştii” timpului. Isus spune: ”Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc 11,28). Poate nu ai acordat timp suficient întrebărilor profunde din sufletul tău. Ascultă îndemnul: ”Primiţi cu umilinţă cuvântul care a fost sădit în voi şi care poate mântui sufletele voastre” (Iac 1,21). Astfel, ”Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume” (In 1,9). Să nu-ţi fie frică de Adevăr! În lume ai să întâlneşti oameni care lucrează fără să-i intereseze adevărul. Şi totuşi, Isus spune: ”Oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,21). În lume veţi cunoaşte oameni care sunt călăuziţi numai de propriile interese. Şi totuşi, Isus spune:

”Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31-32). În lume veţi descoperi ”profesori în ale credinţei” dar care sunt departe de ”mărturisirea” adevărului. Şi totuşi, Isus spune: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Astfel, ”Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Să privim, cu atenţie, la înaintaşii noştrii şi să ne oprim doar la Sf. Ioan Bosco, la Maica Tereza de Calcutta, la Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Prin Lumină, Cuvânt şi Adevăr au deschis lumii speranţa către Dumnezeu! Cu Lumină, Cuvânt şi Adevăr au oferit lumii iubirea lui Dumnezeu! În Lumină, Cuvânt şi Adevăr au mărturisit lumii credinţa în Dumnezeu! Pr. Daniel BULAI

Concert de colinde Christus Natus Est Cu ocazia Sărbătorii Naşterii Mântuitorului nostru Isus Cristos, în parohia “Maica Îndurerată” din Bucureşti, a avut loc sâmbătă, 19 decembrie 2009, CONCERTUL DE COLINDE “CHRISTUS NATUS EST”. Tinerii colindători, din opt parohii ale Arhidiecezei noastre, au încercat şi au reuşit foarte bine, prin cântul lor armonios şi cald, să aducă în sufletele tuturor celor prezenţi atmosfera şi spiritul acestei minunate Sărbători. Această atmosferă de sărbătoare a mai fost îmbogăţită şi de prezenţa unei iesle vii care a prins viaţă prin disponibilitatea şi prezenţa tinerilor, care au încercat să readucă în prezent tabloul naşterii Mântuitorului Isus. nr. 1/2010

(sursa: www.tic.ro)

29


30

Lecturi

René Voillaume, În mijlocul mulţimilor René Voillaume, În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Frăţiorilor Părintelui de Foucauld, traducere din limba franceză de Monica Broşteanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009 (titlul original: Au coeur des masses. La vie religieuse des Petits Frères du Père de Foucauld, Éd. du Cerf, 1951, 1969.

La 15 octombrie 1916, Charles de Foucauld, „pustnicul din Sahara” (cum a fost cunoscut la noi în ţară, după titlul ediţiei româneşti a primei lui biografii, din 1921, datorate lui René Bazin), moare împuşcat de un tânăr tuareg. După 15 ani petrecuţi în mijlocul acestei populaţii sărace din nordul Africii, era singur, fără a avea alături niciun discipol care să-i urmeze şi să-i continue idealul de viaţă, în ciuda numeroaselor lui încercări de fondare. Un aparent eşec! Citind însă biografia amintită, René Voillaume, Magdeleine Hutin şi alţii au dorit să-l cunoască mai bine pe Charles de Foucauld: în scrierile rămase de la el, ei au cunoscut această spiritualitate înnoitoare în modul de a trăi Evanghelia, au rămas impresionaţi de sentimentul de autenticitate pe care îl emană şi au simţit inspiraţia Duhului de a o înscrie în trăire. Astfel s-au născut Les Petites Soeurs de Jésus (dintre care unele au trăit o vreme şi în România, iar amintirea iradierii, prieteniei, fraternităţii lor dăinuie în continuare), Les Petits Frères de Jésus şi alte congregaţii şi grupări spiritua-

le, formând o mare familie. Cartea de faţă este o oglindă a vieţii începuturilor, cuprinzând scrisori sau conferinţe adresate de Pr. Voillaume primilor „Fraţi”; ele păstrează stilul direct, de convorbire fraternă, farmecul mărturiei directe a căutării unei mai mari iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, printr-o trăire efectivă a Evangheliei. Esenţial însă este faptul că nu e vorba aici doar de o anume carismă a unui anume fondator pentru o anume grupare călugărească. Sunt valori de care are nevoie orice om care vrea să trăiască Evanghelia în lumea noastră de astăzi, valori necesare de fapt societăţii actuale pentru a evita primejdiile care o ameninţă – de idolatrizare a succesului şi a bogăţiei, de dezumanizare, până la urmă. Sunt valori paradoxale precum însăşi Evanghelia: moartea bobului de grâu din care izvorăşte viaţa, rodul neaşteptat al aparentei nereuşite, atingerea desăvârşirii creştine într-o existenţă ce nu are nimic neobişnuit, care nu are acces la „condiţii speciale” favorabile reculegerii şi rugăciunii. Intuiţiile fundamentale ale Părintelui de Foucauld – imitarea vieţii de la Nazaret a lui Isus şi vocaţia prieteniei frăţeşti pornită din iubirea lui Dumnezeu – constituie „un har pentru lumea modernă”, aşa cum bine observă în prefaţă Mons. de Provenchères. „Biserica este un trup viu, având o viaţă al cărei mister ne scapă. Creşterea ei se efec-

tuează atât în profunzime, în suflete, cât şi în exterior, în număr – şi poate că Biserica este mai mare în dimensiunea ei în profunzime decât în lărgime. [...] Adevărata eficacitate a unui mijloc de apostolat nu poate face obiectul niciunei statistici. Cea care ar fi voit să înregistreze rezultatele imediate ale acţiunii personale a lui Cristos ar fi fost foarte dezamăgitoare. Unele fizionomii de sfinţi vin din când în când să ne amintească această realitate” (p. 39). Câteva cuvinte despre traducere: încă din anii ’80, cucerită de mesajul actual şi universal al cărţii, traducătoarea a vrut să o pună la dispoziţia românilor cât mai repede: aşadar redarea pe româneşte a circulat dactilografiată, în „regim de samizdat”, încă de pe atunci: acum a fost revizuită însă după ultima ediţie a originalului, inaccesibilă pe atunci. Merită subliniate cu privire la această traducere proprietatea termenilor, coerenţa stilistică, fluenţa şi eleganţa, care fac cartea cu atât mai atrăgătoare. De asemenea, subliniem bunăvoinţa editurii Galaxia Gutenberg de a o tipări, în excelente condiţii grafice. Fie ca Fericitul Charles de Foucauld să inspire şi cititorilor acestor pagini dorinţa de „a striga Evanghelia prin întreaga viaţă” şi de a-şi deschide sufletul cu iubire curată şi smerită faţă de toţi oamenii. Francisca Băltăceanu


Îndrumar mediatic

31

Copiii iubesc foarte mult poveştile, istoriile, mai ales povestea de seară. De Crăciun, chiar şi părinţii care nu spun niciodată poveşti copiilor au trebuit să se aşeze, să-şi ia copiii pe genunchi şi să le povestească despre

Povestea de seară

Nu înlocuiţi povestea de seară cu televizorul Am ales, dragi părinţi, să vă spun la rândul meu această poveste îndemnându-vă ca nici să nu vă gândiţi să înlocuiţi povestea de seară cu televizorul. Este adevărat, există un mare număr de programe de televiziune cu poveşti destinate copiilor, dar s-a dovedit că vocabularul folosit în astfel de emisiuni este mult mai redus decât cel folosit într-o carte cu poveşti obişnuite. Apoi, televiziunea nu povesteşte istoriile în adevăratul sens al cuvântului, ea arată prea multe imagini şi nu dă voie copiilor să-şi construiască propriile imagini apelând la fantezie. Povestea, citită de părinţi seara, face acest lucru, iar atitudinea nr. 1/2010

povestea lui Moş Crăciun.

pozitivă a părinţilor faţă de literatură şi faţă de citit se transmite şi copiilor. Nici cu CD player-ul Nici poveştile de pe CD-uri sau de la radio nu sunt recomandate pentru povestea de seară, deoarece vocea părinţilor şi participarea lor la povestire cultivă în copil o stare de siguranţă şi de încredere. Specialiştii încurajează cititul poveştilor de către părinţi ca pe o adevărată metodă de stabilire a legăturilor dintre părinte şi copil. În plus, cititul poveştilor sau răsfoirea unei cărţi cu poze pentru copii dă prilejul petrecerii unor clipe de neuitat. Cititul cu voce tare este cea mai bună cale de a ajuta copilul să-şi dezvolte vocabularul, să vorbească fluent şi să poată citi singur; de asemenea, citind cu voce tare şi pe un ton cald, creierul copilului percepe acţiunea de a citi ca pe un lucru firesc şi plăcut. Recomandări Astăzi, când majoritatea copiilor preferă televizorul sau jocurile pe calculator în locul cărţilor, obişnuiţi-vă fiii cu lectura de la o vârstă fragedă şi încurajaţi-i să se implice, rugându-i să întoarcă pagina sau să ghicească ce se va întâmpla în poveste. Nu vă grăbiţi atunci când citiţi, explicaţi-le nelămuririle şi rezumaţi împreună povestirea. Nu alegeţi poveşti care să nu vă placă. Lipsa interesului din vocea dumneavoastră se va transmite copilului. Şi, mai ales, nu-i lăsaţi impresia că din cauza cărţilor nu mai există timp şi pentru televizor.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

Pe unul dintre site-urile noastre am găsit următoarea povestioară: Micuţa Anita avea un tată foarte ocupat. Era unul dintre acei oameni de afaceri care fac foarte mulţi bani dar au foarte puţin timp pentru familie. Însă, în fiecare seară, Anita insista ca tatăl să îi citească o poveste înainte să adoarmă. A tot insistat şi a insistat până când tatăl ei a găsit o “soluţie”. A cumpărat un casetofon colorat şi o casetă cu poveştile ei preferate. De acum, ori de câte ori fetiţa îi cerea să îi citească o poveste, el doar apăsa un buton şi casetofonul făcea treaba în locul lui. Anita a ascultat aşa poveşti timp de câteva zile, după care s-a revoltat şi a refuzat casetofonul. “De ce?”, a întrebat-o tatăl ei. “Casetofonul spune poveştile la fel de bine ca mine!”, a mai spus. “Mda”, a replicat fetiţa, “dar nu pot sta pe genunchii lui.”

Naşterii Domnului şi


32

Din istoria Bisericii

Cine decidea în în primele concilii: episcopii sau împăraŢii? În primele concilii erau foarte importanţi împăraţii care convocau adunările conciliare şi interveneau în discuţiile teologice. Ce valoare au deciziile luate în astfel de situaţii? Francisc B. – Bucureşti Un conciliu ecumenic nu este un eveniment lipsit de importanţă. Şi asta datorită faptului că este bine să se înţeleagă că toţi membrii poporului lui Dumnezeu, laici şi persoane consacrate, trebuie să se simtă convocaţi. În acest fenomen nu este nimic scandalos. Este în interesul Bisericii de a atrage atenţia asupra sa cât mai mult, pentru că astfel face cunoscută Evanghelia. Problemele apar atunci când interesul este determinat de o idee teologică care nu coincide cu credinţa sau de interese individuale şi colective aflate în contradicţie cu scopurile Bisericii şi ale creştinismului. Înainte şi după schisma din Orient Aşadar, evaluând cele 21 de concilii ecumenice celebrate până acum şi, mai ales, pe cele ale antichităţii (primele şapte, recunoscute şi de ortodocşi) la care se referă Francis B., observăm foarte clar că se disting mai multe momente: convocarea, conducerea şi desfăşurarea, concluziile finale, promulgarea, acceptarea din partea credincioşilor. În general, laicii (împăraţi, regi, şefi de stat) au dorit şi s-au implicat câte puţin în toate momentele celebrării conciliare, dar în feluri diferite, conform cimcumstanţelor istorice. Convocarea primelor şapte concilii a fost făcută de împăraţii bizantini şi nimeni nu le-a contestat această practică. Acest fapt nu atinge validitatea deciziilor luate la conciliile respective, ultimul cuvânt în materie revenindu-i întotdeauna Papei. Pr. Emanuel DUMITRU

Părintele Rafael Haag S-a născut la 6 februarie 1895, la Colelia, judeţul Tulcea, şi a urmat studiile seminariale la Bucureşti, iar pe cele de specializare la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide. A fost sfinţit preot la Roma, la 19 aprilie 1919, şi tot la Roma şi-a susţinut doctoratele în filozofie şi teologie. Întors în ţară, a activat ca profesor la şcolile arhiepiscopale Sfântul Andrei şi Sfântul Iosif, şi ca preot în parohiile TurnuSeverin, Sulina, Râmnicu Vâlcea, Cernăuţi şi Sfânta Elena, din Bucureşti. A fost arestat de Securitate, la 11 aprilie 1950, fiind condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 18 ani de muncă silnică pentru că a informat Nunţiatura Apostolică, unde era duhovnic, despre prigoana anticatolică dezlănţuită de regimul comunist. A fost eliberat la 2 august 1964, activând ulterior ca spiritual la Clauzura Sfânta Agnes, în Bucureşti. A murit la 15 aprilie 1978 şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, din Bucureşti. Dr. Dănuţ DOBOŞ


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea creştină, nr. 01/2010  

Păstorul Arhidiecezei Pro memoria, redăm mai jos editorialul primului număr al Curierului catolic/Actualitatea creştină, din ianuarie 1990....

Actualitatea creştină, nr. 01/2010  

Păstorul Arhidiecezei Pro memoria, redăm mai jos editorialul primului număr al Curierului catolic/Actualitatea creştină, din ianuarie 1990....

Advertisement