Page 1


COORDONATORI: prof. dr. CRISTINA CIOBANU prof. GABRIELA CIOBANU COLECTIVUL DE REDACŢIE AL COLEGIULUI NAŢIONAL „COSTACHE NEGRI”: Popa Diana Pelin Petronela Lazăr Cosmin Ionuț

Adresa redacţiei: Colegiul Naţional „Costache Negri”, Str. Brăilei nr. 134, Galaţi E-mail: arcade_ro2002@yahoo.com http://www.wix.com/revistaarcade/arc


Legendele timpului A scrie, a desena, a picta, a lucra ceva cu pasiune înseamnă a trăi în cer, adică în eternitate, căci curgerea clipelor se suspendă și rămâne veșnicia întipărită în opera finalizată – fărâmă din sufletul celui care a creat-o, oglindă a sensibilității sale, a puterii de a înfrânge teama de început, teama de a se afla în fața unei suprafețe goale pe care trebuie să construiască o lume. Creatorul nu are vârstă. El poate fi copil, adolescent, adult sau bătrân. Cel mai adesea adună în sine toate vârstele: are inocența, curiozitatea copilului, capacitatea acestuia de a privi lumea cu ochi mereu proaspeți, de a nu se afunda în clișee, de a prinde în jocul său obiectele, formele, culorile, cuvintele cele mai banale și de a le face să se dea de trei ori peste cap, pentru că doar așa, metamorfozate, vor putea să se potrivească în lumea aceasta magică, de a nu se teme că va părea ridicol, de a nu-i fi frică să dea coerență întâmplărilor, imaginilor, înșiruirilor de cuvinte aparent absurde; are exuberanța și melancolia adolescentului, spiritul său contestatar, nebunia de a visa la stele și capacitatea de a coborî în iad, are forța lui de a iubi, de a lupta, de a cădea și de a se ridica; are privirea atentă a adultului care se descurcă în pădurea de semne și simboluri în care se avântă, gata să ofere oricând o interpretare gesturilor, zâmbetelor, grimaselor semenilor săi, gata să descifreze sensul relațiilor care se încheagă între oameni, să-și urmeze scopul cu egoism și încrâncenare, să se bucure de rezultatele muncii sale, să iubească sau să urască reflexia din oglindă sau poteca pe care înaintează, are capacitatea de a da naștere, de a-și îngriji copilul (opera sa dragă!), de a-l ajuta să crească, dându-i libertate sau, dimpotrivă, limitându-i, controlându-i fiecare mișcare; are înțelepciunea bătrânului și puterea acestuia de a reveni mereu asupra lumii pe care a pus-o în mișcare cu dragoste, cu nostalgie, cu regret uneori. Pentru unii creația e un joc sau un exercițiu intelectual ori de îndemnare, pentru alții e necesitate vitală. Tinerii ale căror creații le publicăm în numărul de față al revistei noastre sunt cei pe care am avut onoarea să-i premiem la ediția I a Festivalului-Concurs „Arcade”. Am fost însă norocoși, căci lucrările primite, și cele premiate, și cele nepremiate, ne-au dat bucuria întâlnirii spirituale cu niște tineri deosebiți, care nu ne-au dezamăgit. De aceea alegerea câștigătorilor nu a fost ușoară. Ce am aflat despre toți acești participanți? Am descoperit ceea ce era scris în textele lor, în desenele lor, nu zidit în cuvânt sau în formă, ci crescând din alegerea subiectului, din căutarea cuvintelor, a culorilor, din îmbinarea acestora, din perspectiva asupra lumii pe care ei o oferă. Am aflat astfel că au curajul de a-și exprima gândurile, trăirile în fața unui public necunoscut, că stăpânesc o forță magică, aceea care face acest public să rezoneze cu mesajul pe care-l transmit, că au o sensibilitate aparte ce le permite depășirea nivelului primar de înțelegere a lumii, că au răbdarea de a căuta perfecțiunea. Tinerii aceștia ți-au făcut ție, cititorule drag, un dar neprețuit, un strop din albastrul sufletului lor. Răsfoiește revista, nu te grăbi, alege un text și citește-l pe-ndelete! Lasă-ți timp să urmărești jocul culorilor și al formelor din desenele presărate în paginile revistei! Descifrează limbajul grafic, observă elementele simbolice comune universului literar și celui artistic! Lasă-ți timp să simți iubirea, tristețea, neliniștea, bucuria cu care textul a fost pus pe hârtie sau cu care desenul a fost conturat pe pânză, pe carton! Invitația noastră la lectură este pusă sub semnul Legendelor timpului, căci numărul acesta apare la 12 ani de la publicarea primelor „Arcade”. Ne foloseam atunci de un vechi simbol al aspirației către ideal, al legăturii dintre pământ și cer, dintre material și spiritual, cel al arcadelor, pentru a defini tinerii care vor să fie altfel, adică învățați, creativi, dornici de a citi, de a cunoaște și de a transmite și altora pasiunea lor. După 12 ani, alte generații de tineri transmit același mesaj: un om talentat, un om care prețuiește cultura poate învinge timpul prin efortul de a „vorbi” și altora despre pasiunea sa.


Prem iul î nt âi Norocul de după miezul nopții Bianca Ionescu Liceul Tehnologic „Dacia”, Pitești, Argeș În lumina slabă, roșiatică a amurgului, pădurea de stejari semăna cu un uriaș cuprins de flăcări. Copacii înalți, cu tulpina dreaptă și dură își scuturau coroana largă și stufoasă în vântul care aducea de două zile numai ploaie. Niciun nor nu se zărea pe cer, nicio urmă de abur. Numai picăturile de apă curgeau necontenit, mici și grăunțoase, izbind în căderea lor necontrolată frunzele crestate adânc de pe trunchiurile rămuroase. Pe șes, în pământul întins și gras, semințe de flori târzii de vară încolțeau leneș, într-un pârâit asurzitor ce se pierdea până sus. O viață mai vie, mai iute și neîncetată, mișca pe deasupra, într-o grabă nestăpânită, ascunzându-se de întuneric printre frunzele și scorburile pădurii. Singură, liniștea sosea încet de peste dealuri, înghițind lumina și suflarea câmpiei. Undeva, pe la poalele unui povârniș înalt și împădurit, dar ierbos, o lumină palidă fulgera prin geamul murdar al unei ferestre deschise. Pe poarta mică, ruginită, a unei case, un bărbat cu fața acoperită de întuneric își aranja în grabă pălăria de bumbac pe cap. Înfășurat într-un palton gros, părea să nu simtă răcoarea de afară. Închise poarta și se opri brusc.

Nostalgia mării - primăvara, Maria Serena Diaconescu, Liceul de Arte Plastice „Nicolae Toniza”, București

Arca de

2


Prem iul î nt âi - Bastonul… Tanti Genico, mi-am uitat bastonul! Tanti!… - Mergi sănătos! Îl iei mâine la prânz. Nu face păcat să te-ntorci din drum la ceas de seară. Și-auzi? Să nu uiți de ce-am vorbit! Să faci cum te-am învățat, dacă vrei să meargă. - Bine… Dar să nu mă uiți mâine, tanti. Auzi? Să nu mă uiți! - Nu te uit, mă, nu te uit! Mergi cu băgare de seamă. Pădurile astea sunt pline de animale sălbatice și nu știi când îți surâde nenorocul. Hai, dar! Ne mai auzim noi. Altădată… - Rămâi sănătoasă, tanti Genico! Bărbatul își ridică mâna în semn de salut, după care o șterse pe poteca umedă și alunecoasă, pierzându-se în noapte. Cu ochii mari, albaștri, bătrâna privea încă în întuneric. Părea, încruntându-și sprâncenele, că vrea să caute ceva. Nicio mișcare nu se zărea însă pe întinsul câmpiei. Cu vocea groasă, răgușită din cauza tutunului, femeia șopti mai mult pentru ea: - Oameni proști și nesăbuiți, unde vă căutați norocul? La mine, la vrăjitoare, n-o să-l găsiți! Credeți orice minciuni, dar la Dumnezeu nu vă-ntoarceți fața. Dacă ar fi toate cum le spun eu, n-aș mai trăi în mijlocul pustietății cu toate lighioanele pământului pe lângă mine. Oameni, Doamne, oameni!… Își potrivi, în grabă, baticul pe cap, bolborosind întruna. Urcă puținele scări de piatră și intră în casă. Aerul rece și umed de afară se schimbă rapid într-unul cald, aburindu-i ochelarii. - Of, fir-ar să fie…, zise ea moale, scoțându-și ochelarii și punându-i pe masă. Ia să mă așez un pic. Scaunul scund, tapițat cu o țesătură de mătase roșie, foșni ușor sub greutatea bătrânei care, sprijinită cu cotul de masă, privea acum încăperea. Era o cameră mică, din lemn de brad, vopsită în negru cu un ulei ars care-și pierduse cu anii din miros. Geamurile cu sticla murdară erau acoperite noaptea cu obloane groase, iar ziua, ascunse după două rânduri de perdele gălbui, pline cu flori de bumbac alb. De la un capăt la altul al podelei de piatră era întins un covor roșu aprins, fără vreun model deosebit, terminat în colț, sub patul acoperit de macaturi colorate din lână, cu un mare ciucure albastru. Masa era și ea simplă: patru picioare de lemn și un pal rotund, lăcuit. Deasupra ei, așezată pe un milieu alb, o vază aurie ținea strâns un buchet stufos de flori de pădure, colorate și frumos mirositoare. Cu cotul sprijinit de buza mesei, bătrâna privea lampa cu gaz atârnată într-un cui gros bătut în perete. Lumina slab. Lângă ea, un ceas de plastic, aproape cât un pumn, își opri brusc ticăitul energic. - S-a stricat! șopti femeia aproape speriată. Baterii… Ia să caut. Nu, nu-s în sertar… nici pe raft… Aha, aici erați! Cu mersul greoi, bătrâna se târî până aproape de perete și apucă ceasul care arăta ora douăsprezece fix. Îi scoase capacul din spate și vechile baterii și i le puse pe cele noi, potrivindu-i limbile după ceasul de mână. Ticăitul reîncepu, mai hotărât ca înainte. - Gata, zise ea zâmbind. Își scoase cardiganul înflorat și îl puse pe marginea scaunului, apoi dădu încet macaturile de pe pat. În picioare, cu fața spre iconița negricioasă de deasupra geamului, închise ochii și apropie mâinile pline de cute. Spuse liniștit o rugăciune, se închină de trei ori și apoi suflă în lampă. Fără grabă, se întinse pe pat, și se acoperi cu o plapumă groasă, lăsându-și capul sprijinit de perna moale. Curând, un somn dulce cuprinse toată încăperea. Lumina albă a lunii străbătea în odaie, prin micile găuri ale oblonului, căzând pe obiectele împrăștiate pe rafturi. O sticlă murdară sclipea ușor în bătaia razelor subțiri, în timp ce restul dulapului era plin de întuneric. Rezemat de el, bastonul maroniu al bărbatului de adineauri stătea tăcut. Dintr-un colț, un zgomot tremurat se ridică în aer, astupând liniștea. Un greieraș mic, dar grăsun, își dezmorți picioarele lungi și apoi sări de pe covor pe plapumă, lângă mâna bătrânei, unde se întinse somnoros. Ușor, cântecul încetă. Afară nu se auzea decât pădurea, trosnind și foșnind sub ploaia deasă.

Arca de

3


Prem iul î nt âi Un bârâit înțepător răsună în cameră. Aproape ca prin vis, bătrâna își săltă mâna și opri soneria, după care se lăsă din nou pe pat și adormi. După câteva ore, se ridică aproape speriată. În cameră era întuneric. Încălță grăbită papucii și, apucând un chibrit, aprinse lampa. O lumină caldă, gălbuie, se risipi în întuneric. Femeia se așeză ușor pe marginea patului, căscând. - Oah, se vede că mi-a fost somn. Cât o fi un ceas? Ia să mă uit… Se aplecă ușor peste mâna stângă să vadă ora. - Arată ora unu. Să știi, Eugenio, că s-a oprit și ăsta. Off, și pentru el nu mai am baterii. Nu se mai fabrică… Eh, zâmbi ea cu amărăciune, o să-l țin de frumos… Ia să mă uit, zise, ia să mă uit și la ăstălalt… Tot unu… Eii, nu se poate… Un fior îi trecu pe șira spinării. - Am, a-am să-i spun lui Matei să-mi ia altul. Oricum era vechi. D-da. Trebuie să vină băiatul pe la prânz. Pe la prânz… E întuneric…, șopti speriată. De ce e întuneric? Își trase repede papucii în picioare și se duse la geam. Deschise obloanele. Nimic. Afară era tot întuneric. - Luna, nu văd luna… E întuneric beznă… Închise repede obloanele, speriată parcă să nu intre cineva, după care se așeză pe scaun. Inima îi bătea să-i sfărâme coastele. Respira greu, aproape simțit. Brusc, își duse mâna la piept: - O fi o eclipsă…, spuse puțin mai ușurată. E-e posibil. Mai stau ce stau și mă uit. Părea că își revine încet din amorțeală. Din obișnuință, se ridică și aprinse focul în vatră. Nu-i era frig. Știa numai că dimineața e răcoare și că trebuie să facă focul. Deschise un dulap și luă un ibric de aluminiu, ars pe fund, pe care îl umplu cu apă și îl așeză pe ochiul acoperit cu rotițe al plitei. Din același dulap, scoase un pachet înfășurat într-o hârtie colorată de ziar. Luă o cană și puse în ea trei lingurițe numărate de praf negru. Apa clocotea. Femeia apucă ibricul și turnă rapid apa în cană. Amestecă de câteva ori, apoi luă o farfuriuță și puse micul vas pe ea. Curând, le așeză pe amândouă pe milieul de pe masă. Trase scaunul și se rezemă cu spatele de spătar. Aburul fierbinte al cafelei umplu toată încăperea cu un miros acrișor. Bătrâna puse mâna pe coada cănii și, ducând-o în dreptul buzelor, sorbi încet. Părea să nu simtă căldura arzătoare a băuturii care i-ar fi provocat altădată o durere vie, o arsură usturătoare. Nu simțea nici căldura, nici răceala, cafeaua nu avea niciun gust. După câteva minute, se ridică de la masă și spălă cana, apoi se duse la fereastră. - Ia să vedem…, spuse ea și inima începu să îi bată din ce în ce mai tare. Puse mâna încet pe obloane și le deschise. „Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun – amintiri străvezii ale altor vremuri – și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre”. - Întuneric…, șopti speriată, e tot întuneric… Doamne, zise începând ușor să plângă, de ce întuneric? De ce? Doamne, de ce?!… Se agăță cu mâna de perdea și, într-o căzătură bruscă, o smulse de la fereastră, sfâșiindu-i floricelele de bumbac. Stătea pe covor, sprijinită cu spatele de piciorul de lemn al patului, îngânând o rugăciune pe care o știa de când era mică, dar pe care nu și-o mai putuse aminti până acum. Încercă să se așeze în genunchi, dar nu izbuti. Cu palmele împreunate, cu spatele rezemat de scândura tare, privea neputincioasă pe fereastră cu ochii albaștri plini de lacrimi. - O să vină… hî, hî, o să vină… întunericul… Doamne, nu-l lăsa să vină!… Iartă-mă, am greșit!… E drept, am înșelat oameni, le-am făcut promisiuni amăgitoare… hî,hî… N-am vrut, Doamne, n-am vrut!… Am muncit însă atât de mult… atât de mult… De mi-aș fi permis să fiu mai fericită… N-am vrut să plec… Ei m-au obligat, eu nu… Doamne, de ce-am plecat de lângă tine?! De ce n-am rămas la mănăstire?… De-aș fi avut curajul să-mi trăiesc viața așa cum voiam, nu cum au vrut alții să mi-o trăiesc…

Arca de

4


Prem iul î nt âi Lacrimi mari se prăvăleau pe fața albă a bătrânei. Încet, ridicându-și cu greu mâna, își frecă ochii roșii de plâns. - Am să plec…, zise ea cu o nouă forță în glas, am să plec… Se ridică liniștită în picioare și apucă rapid cardiganul înflorat lăsat pe marginea scaunului. Trase de la locul lui un sertar și, luând o bucată măricică de pânză, o întinse pe pat. Cotrobăi apoi pe rafturi după câte ceva și așeză totul la un loc. O sticlă, zguduită de mișcările bruște ale bătrânei, alunecă de la locul ei și se lovi de podea, scuipând cu ultima suflare țăndări subțiri în încăpere. Părea că bătrâna nu a auzit nimic. Își continuă drumurile scurte prin ungherele încăperii, căutând. Papucul de cauciuc se împotmoli însă în țesătura covorului. Într-o încercare disperată de a-și ține echilibrul, femeia apucă milieul de pe masă. În câteva secunde masa se răsturnă, deșertând pe podea florile și spărgând vaza. Cu ochii tulburi, se ridică pe cât putu de pe covor, dar se lăsă rapid în fund. Își scoase papucii. Dintr-o smucitură se sculă în picioare și alergă spre pat. Goli pânza, lăsând toate lucrurile să cadă pe podea, după care și-o legă pe cap, peste batic. Se aplecă și apucă ochelarii de lânga masa căzută pe jos. Deschise ușa, trântind-o de perete. Încercă să coboare treptele, dar alunecă. Dădu drumul ochelarilor a căror sticlă se sparse de pietre. Se ridică. Fugi pe potecă și deschise poarta. *** - Tanti Genico! (cioc, cioc) Tanti Genico?! Ușa nu se deschise. Liniștit, bărbatul puse mâna pe clanță și o răsuci. Deschise ușa. Camera era goală, exact așa cum o lăsase seara trecută. Intră și luă bastonul de lângă dulap, apoi se îndreptă spre ușă și dădu să iasă. Aruncă o ultimă privire în încăpere. Ceasul de lângă lampă arăta ora douăsprezece. Bărbatul închise ușa și coborî scările. Ieșind pe portiță șopti: - De ce nu l-o fi potrivit de mai-nainte? Tăcerea, Elis Gülnar Abdula Școala Gimnazială „Dan Barbilian”, Galați

Arca de

5


Prem iul î nt âi Crima necomisă Delia Bălaș Școala Gimnazială „Maria Rosetti”, București „Se zbuciumau la fereastră perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun, amintiri străvezii ale altor vremuri, și le lăsa apoi să cadă, inerte, creând un joc de lumini și umbre.” Deodată, întrerupând dansul lor, le fură date la o parte, cu o mișcare fermă, de brațele unchiului meu, care intrase de pe balcon și pășise, agitat, în lumina din dormitor. – Hai, J., grăbește-te! m-a strigat Poirot. Întârziem! Nu e posibil așa ceva! Mi-am dat cuvântul că voi ajunge la ora 18 fix. Cuvântul de onoare al lui Hercule Poirot! Am coborât din cameră și am plecat de îndată. Unchiului meu, Hercule Poirot, faima îi poate face rău. De exemplu, luați cazul de față. Din cauza faptului că mergem să-l întâlnim pe prim-ministrul Byron Adams m-a obligat să port cămașă, pe mine, care port numai tricou și pantaloni foarte comozi! Nu l-am întrebat de ce a petrecut jumătate de oră pe balcon, privind îngândurat cerul senin, în loc să se pregătească și, astfel, să nu-și mai facă griji că întârziem. Nu, unchiul meu are ciudățeniile lui. Prima ar fi că mereu își ține capul lui în formă de ou înclinat ușor spre stânga. A doua ar fi că, de fiecare dată când este fie entuziasmat, fie speriat, începe să vorbească în franceză. A treia ar fi că îl deranjează foarte mult să fie luat de ceilalți drept francez (o consideră aproape o insultă), căci e belgian. Iar cea de-a patra, pe care probabil că ați observat-o, e că nu îl strigă nimeni pe numele lui mic, Hercule, ci pe numele de familie. Până și rudele îl strigă Poirot, dar pe el nu pare să îl deranjeze acest lucru, ba chiar pare să-i facă plăcere. Am mers pe jos, fiindcă era o zi frumoasă. Dar, pe tot parcursul drumului, Poirot n-a scos o vorbă, însă puteai vedea că se gândește la ceva după felul în care își mișca buzele, aproape insesizabil, parcă murmurând ceva. Probabil că încerca să ghicească ceea ce voia domnul Adams să discutăm. Din păcate, oricât m-am străduit, n-am reușit să aud conversația aprinsă dintre el și unchiul meu, din seara anterioară. Într-un final, am ajuns la destinație: un conac imens de pe Strada Cireșilor. Am sunat la ușa învechită și am așteptat cuminte. Însă, cum nu a răspuns nimeni vreme de cinci minute, și era ora 17:59, Poirot a intrat. L-a strigat pe prim-ministru, dar nu a primit niciun răspuns. Unchiul meu era vizibil îngrijorat. Am intrat în cea mai apropiată cameră, care era chiar dormitorul. De îndată ce am trecut pragul am regretat că am făcut-o. Într-un maiestuos pat matrimonial dormea Byron Adams. Numai că, mi-am dat eu seama după o vreme, nu dormea, ci era mort. Nu avea strop de culoare în obraji, nu respira, nu se mișca deloc. Arăta exact ca o stană de piatră rece, imobilă, fără pic de viață în ea. M-am dat un pas în spate, speriată. Am început să respir greoi, să îmi transpire palmele. Mi se făcuse deodată foarte cald și eram amețită. Parcă de sub apă, ca de la mare depărtare, l-am auzit pe Poirot strigându-mi numele, în timp ce eu mă luptam să nu leșin. Clătinându-mă, m-am împleticit și am căzut în fund. Am rămas acolo, cu spatele lipit de peretele rece, prea speriată ca să mă pot mișca sau ca să fac ceva, orice. Nu mi-am dat seama cât am zăbovit acolo, în starea aceea de șoc pur, dar când m-am dezmeticit, ambulanța se auzea venind. Probabil că Poirot nu a ezitat deloc. Nici nu mă mir. În fond, el a fost detectiv. Vedea cadavre la fel de des cum vedea ouă la micul dejun. Eu, pe de altă parte, abia am făcut față situației. Mi-am surprins unchiul plimbându-se peste tot prin cameră. La un moment dat, au sosit niște medici care au luat cadavrul din încăpere. Odată cu ei a venit și inspectorul Thomson. El i-a zis lui Poirot: – Îmi cer scuze, dar nu aveți voie să rămâneți aici.

Arca de 6


Prem iul î nt âi – De ce nu, monsieur? a întrebat unchiul meu, încurcat. Inspectorul și-a trosnit degetele de la mâini și a zis, un zâmbet prefăcut înflorindu-i pe chip: – Pentru că acest caz este în mâinile poliției. Țin să vă reamintesc, dumneavoastră v-ați pensionat! Poirot nu a mai zis nimic, în schimb m-a tras de mână ca să plecăm de acolo. Câteva zile a părut preocupat, adâncit în gândurile sale, într-un sfârșit a deschis televizorul. La știri se prezentau următoarele: „Judecătorul Daniel White va fi executat mâine, la ora douăsprezece, la prânz, ca urmare a sentinței de condamnare la moarte. Daniel White este vinovat de asasinarea primului-ministru Byron Adams. Au fost găsite suficiente dovezi împotriva lui: o sticluță cu arsenic (otravă care s-a dovedit fatală pentru victimă), alături de câteva fire de păr blond ce par să aparțină criminalului și de o scrisoare conținând un mesaj clar: Stimate domn Daniel White, Țin să vă reamintesc că trebuie să îmi returnați până mâine cele 10.000 de lire împrumutate (pentru jocurile de noroc). Dacă nu vreți să ne revedem în instanță, vă aștept mâine la conacul meu (știți adresa). Să veniți neapărat cu întreaga sumă. Toate cele bune, Byron Adams. Doctorul de familie al decedatului, Simon Smith, va ajunge în oraș în două ore. Desigur, îl vom chestiona și pe dânsul, cu privire la starea de sănătate a lui Adams de dinainte de acest cumplită tragedie. Revenim, în scurt timp, cu alte informații”. Poirot s-a ridicat brusc din fotoliul lui confortabil și s-a îndreptat spre mine cu pași apăsați, făcând parchetul să scârțâie zgomotos. – J., am nevoie să cauți informații despre Daniel White, mi-a spus. M-am uitat la el nedumerită: – Dar tocmai ai auzit toate informațiile la știri… – Non, non, non! m-a oprit, agitându-și disperat mâinile micuțe. Informații despre celălalt Daniel White. Tatăl criminalului. Pun pariu că au amândoi același nume. Dacă înainte eram încurcată, acum nu mai înțelegeam nimic. Și tatăl, și fiul au același nume? Ciudat. – Dar… am îngăimat eu cu prudență, de ce despre tatăl lui? Adică, tu consideri că este important? – Bien sûr! Este esențial. (Poirot avea obiceiul enervant de a întrerupe oamenii în mijlocul propoziției). Vital în rezolvarea cazului, mademoiselle… – Cum așa? Cazul e rezolvat, criminalul va fi executat… despre ce tot vorbești? De ce nu mă lămurești și pe mine? Unchiul meu s-a uitat la mine și mi-a zâmbit cu blândețe: – Ma chère niéce, nu îți pot spune acum. Pot doar să îți mărturisec că, într-un caz de crimă, e mai mult decât important să te documentezi despre familia criminalului și despre cea a victimei… Poirot a continuat să vorbească, dar eu am încetat să îl mai ascult. Am început să caut informații despre tatăl criminalului, poate așa îl ajutam. Un singur rând citit a fost suficient ca să confirm spusele lui Poirot: „Daniel Cirus White. Decedat. Fiu: Daniel White.” Deci ghicise că și tatăl, și fiul, aveau același nume. Nu înțelegeam cum reușește să intuiască, de fiecare dată, adevărul. Probabil că uimirea îmi era bine întipărită pe față, căci unchiul meu s-a întrerupt din monologul lui despre cât de superioare sunt lămâile verzi celor normale, galbene (nu știu cum a ajuns să vorbească despre asta, bănuiesc că a sărit de la un subiect la altul) și mi-a zis cu simpatie:

Arca de

7


Prem iul î nt âi – Îmi folosesc micile celule cenușii, J. Ăsta-i secretul. Ar trebui să încerci și tu să le folosești, ți-ar prinde bine. Mi-am dat seama de insultă chiar înainte să plece din apartament. Punându-și geaca pe el, îmi spunea: – Transcrie tot ce găsești despre Daniel C. White. În special despre meseria lui. Era judecător, nu? Mă întorc în jumătate de oră cu un musafir special. Am făcut întocmai și, la ora 10:30 precis, ușa s-a deschis și au trecut pragul Poirot și un domn înalt, blond, cu o trusă medicală în mână. Unchiul meu i-a făcut semn înspre canapea, îndemnându-l să se așeze. – Deci, a început unchiul meu, monsieur Simon Smith (am recunoscut numele ca fiind cel al doctorului personal al decedatului). Am să îți pun trei întrebări. Poirot s-a aplecat puțin în față, micșorând dinstanța dintre ei doi. E adevărat că Byron Adams suferea de o boală gravă și că avea să moară în curând? Atât mie, cât și doctorului, ni s-au mărit ochii de uimire. – Așa… așa e! a confirmat Simon Smith. Leucemie. Urma să se stingă în câteva zile, însă se pare că împielițatul de Daniel White a avut grijă ca asta să se întâmple mai repede! Dar… cum ați știut? – Monsieur Smith, eu sunt cel care pune întrebările, îl apostrofă unchiul meu. Următoarea: a precizat monsieur… hmm… domnul Adams dacă dorește sau nu să primească vizite în ultimele sale zile? Doctorul păru încurcat o vreme, apoi chipul i se lumină, fiindcă își adusese aminte: – Ce ciudat că m-ați întrebat tocmai asta! Chiar în dimineața zilei în care a murit, l-am întrebat dacă nu cumva ar vrea să invite niște rude sau prieteni la el acasă. Dar a scuturat hotărât din cap și a zis: „Nu, mersi. Acum sunt împăcat și pregătit.” Poirot își îndreptă spatele și își mută greutatea de pe un picior pe altul, de parcă încerca să își stăpânească dorința de a fugi. – Ultima întrebare, a rostit el după câteva clipe. V-a dispărut, cumva, o sticluță de arsenic? Doctorul s-a încruntat și și-a deschis trusa medicală. După câteva clipe, a exclamat: – Vai, mie! Într-adevăr! Poirot s-a uitat la ceas, îngrijorat. Arăta ora 11:31. A scos un fel de exclamație în franceză și a zis: – J., plecăm. Acum! Nu a trebuit să îmi spună de două ori. Când m-am dezmeticit, eram pe bancheta din spate a unui taxi, alături de doctor și de unchiul meu. Mi-am dat seama că încă țineam în mână foile transcrise cu informații despre meseria lui Daniel Cirus White. Amintindu-mi că nu s-a uitat pe ele, i le-am întins lui Poirot. Atunci, primindu-le bucuros, m-a îmbrățișat strâns, mi-a mulțumit de un milion de ori, zicând fără încetare „je t’aime!” (ce mai înseamnă și asta?!). Am realizat unde ne aflam abia când taxiul a oprit în Piața Centrală. Acolo erau o mulțime de oameni, de jur-împrejurul unei spânzurători. Pe podiumul acesteia era nimeni altul decât Daniel White, crispat de spaimă. Era ora 11:59 când am coborât din mașină și Poirot a strigat: – Opriți execuția! Toți oamenii au tăcut și inspectorul Thomson s-a apropiat de noi, zicând: – Marele Hercule Poirot! Ai venit să rezolvi cazul în mod eroic. Ce păcat că autoritățile ți-au luat-o înainte de data aceasta, bătrâne! Cazul s-a rezolvat în ziua crimei. Unchiul meu a izbucnit într-un râs isteric. Atât eu, cât și ceilalți oameni din Piață, îl priveam mirați. După câteva secunde, a redevenit serios: – Mă tem că nu ați arestat pe cine trebuia. Acum, inspectorul Thomson îl privi cu interes. Apoi spuse, într-o doară:

Arca de 8


Prem iul î nt âi – Bine, zi-ne rezolvarea corectă. Să vedem puterea de judecată a unui pensionar! Poirot, trecând peste jignire, trase aer adânc în piept. – Bun, a spus. În rezolvarea unui caz, esențială este psihologia și puterea detectivului de a se pune în pielea criminalului, lucru pe care poliția de obicei nu îl face. În cazul de față deci, un nevinovat ar fi fost executat. Folosind gândirea rațională, trebuie să urmărim trei aspecte legate de comiterea unei crime: motivul, mijloacele, ocazia. Avem nevoie de toate trei. Acum, haideți să le luăm pe rând! Motivul. Acesta reiese din scrisoarea găsită în dormitorul decedatului. Aparent, Daniel White l-ar fi omorât pe Byron Adams ca să scape de datoria lui imensă, de 10.000 de lire. Dar de ce ar plasa criminalul un indiciu (scrisoarea) care va ajuta la demascarea lui chiar la locul faptei? Mijloacele. Adams a murit prin otrăvire cu arsenic. Un judecător precum White nu prea are acces la așa ceva. Ocazie. Doctorul Simon Smith mi-a zis că a stat toată dimineața cu Adams. Dar doctorul mi-a spus de asemenea că a plecat de la conac pe la ora 17. Deci, de la ora 17 până la ora 18, când a fost găsit de mine ar fi putut fi asasinat, căci nu era nimeni acasă, nu? Iar criminalul ar fi putut cu ușurință fi Daniel White, căci nu are niciun alibi, pentru că nimeni nu i-a confirmat unul. Cât de favorabil pentru cazul nostru! Dar, vedeți voi, eu încă de ieri dimineață am simțit că ceva nu va fi în regulă. De la ora 17 până la 17:30 când am plecat de acasă, am stat pe balcon, privindu-l pe stimatul acuzat Daniel White cum îi plantează flori vecinei mele de peste drum, madame Marple (sau Miss Marple, după cum îi spune toată lumea). L-am privit preț de o jumătate de oră, apoi am plecat, însă White a rămas în compania lui Miss Marple, lucru pe care dânsa îl va confirma. De undeva din mulțime, o bătrânică cu o pălărioară pe cap vorbi: – Da, așa este. White mi-a plantat trandafirii până la ora 18:30, iar eu am stat în compania lui, pe terasă, croșetând (zicând asta ne arătă andrelele din mâinile ei). Nu am vrut să mărturisesc nimic, deoarece mă temeam că nimeni nu mă va lua în seamă. Dar bineînțeles că domnul Poirot mă ia în considerare! Unchiul meu continuă: – Atât eu, cât și Miss Marple, suntem martori în această crimă. Să recapitulăm. Motivul e reprezentat de scăparea de datorii, dar scrisoarea e ciudat plasată. Cum a fost expediată de la White, înseamnă că i-a fost livrată lui Adams prin poștă. Dar timbrul nu e valabil! E unul foarte, foarte vechi, probabil de la vreun colecționar. Înseamnă că scrisoarea a fost plasată la scena crimei de cineva, special ca să fie descoperită și ca să îl incrimineze pe White. A fost o înscenare! Daniel White nu e criminalul! După o vreme îndelungată în care nimeni nu zise nimic, inspectorul Thomson își făcu curaj și întrebă: – Atunci cine e criminalul? – Esențial e, continuă unchiul meu. faptul că persoana care comite crma trebuie să ia în considerare ce se va întâmpla dacă va fi prinsă. Vă voi spune așadar direct cine este criminalul: Byron Adams! Exclamații de uimire răsunară de peste tot. Thomson, luând în glumă răspunsul lui Poirot, zise: – S-a sinucis? Sau ce crimă a comis? Parcă el era victima. Unchiul meu râse. – Of, Doamne, încuiați la minte sunteți toți! Crima încă nu a fost comisă! O umbră de îndoială străbătu chipurile tuturor. – Cum adică? strigară câțiva din mulțime. Poirot răspunse, entuziasmat: – Nu vedeți? Deși nu a fost încă comisă, e crima ideală! Păcat că am prevenit-o.

Arca de

9


Prem iul î nt âi – Vedeți voi, continuă el, crima ar fi fost comisă de Byron Adams, victima fiind Daniel White, prin intermediul poliției. Thomson oftă frustrat: – Mă tem că ne-ai cam zăpăcit și că vorbești numai prostii! – Non, non, non! Cum de nu vedeți asta? Haideți să vă explic! Daniel Cirus White, tatăl lui Daniel White, a fost judecător, și în meseria sa a dat o singură condamnare la moarte, cea a tatălui lui Byron Adams. Așa că Adams voia să se răzbune pe White în numele tatălui său! Și ce a făcut Adams? A aflat că suferea de leucemie, lucru care nu l-a întristat deloc, căci mintea unui criminal și așa e pe dos. Fiind pe moarte și mai având doar câteva zile de trăit, a plănuit să se sinucidă și să lase în urmă niște indicii care să îl incrimineze pe Daniel White. Astfel, poliția îl va executa pe White sub pretext de asasinat, chiar dacă era nevinovat! Iar lui Adams nu îi părea rău că se sinucide, căci ar fi murit oricum. Știa că nu va fi prins! Scrisoarea a plasat-o acolo chiar el, căci timbrul lipsește din colecția lui de timbre, pun pariu. Sticluța de arsenic a furat-o de la doctorul Simon Smith, poate în momentul în care acesta a mers la toaletă. Firele blonde de păr găsite pe masă, alături de scrisoare, aparțin lui Smith, Adams a făcut rost de ele în aceeași zi, lăsând să pară astfel că ele aparțin lui Daniel White (atât White, cât și Smith sunt blonzi!). Iar mulțimea, vrând să fie cineva pedespit pentru moartea preaiubitului prim-ministru, nu ar fi plecat urechea la slabul alibi al lui Daniel White. Iar pauză totală minute în șir. Lumea părea să proceseze informațiile. Thomson sparse tăcerea: – Deci… vrei să spui… vrei să spui că Byron Adams i-a înscenat toate acestea lui Daniel White astfel încât White să fie executat după moartea sa?! Poirot a încuviințat lent din cap și a vorbit, articulând cuvintele, de parcă ar vorbi cu un copil mic: – Exact, monsieur. Dar Thomson încă era încurcat: – Deci, rezumatul rezumatului: Byron Adams aproape l-a omorât pe Daniel White prin intermediul poliției? Unchiul meu râse, ușurat că i se accepta rezolvarea. – Așa este, inspectore. Thomson mai cugetă câteva clipe, apoi se enervă și tună: – Byron Adams ne-a manipulat în așa hal?! Doamne Dumnezeule, să-l ia… – Gata, liniștiți-vă, inspectore, întrerupse Poirot cu eleganță înjurătura. Totul e bine când se termină cu bine. Thomson, încă roșu la față de furie, se mai calmă. Apoi rosti, relaxat, către niște ofițeri: – Eliberați-l pe Daniel White chiar acum! Apoi, întorcându-se înspre unchiul meu: – Îmi cer scuze, domnule Poirot, că v-am subestimat și jignit la început. Cu siguranță sunteți o persoană de o inteligență deosebită. Poirot mustăci și răspunse, cu degetul arătător înspre tâmplă: – Păi, micile celule cenușii, inspectore! Să nu uitați de ele! Apoi a urmat o rundă de urale și aplauze în numele lui Hercule Poirot, care s-a retras, cu o modestie demnă de apreciat, și a rămas în umbră, până la rezolvarea următorului caz.

Arca de 10


Prem iul î nt âi

Singur pe mare, Ioanna Dimosthenous, Liceul de Arte Plastice „Nicolae Toniza”, București

Arca de

11


Prem iul î nt âi Timp... Sânziana Caragel Crețu Liceul Teoretic Novaci, Gorj

Sunt în comă, inima mea lăuză se zbate între rânduri încetinindu-şi bătăile şi lăsând veninul să curgă în sânge, al cărui clipocit îl găsesc ca pe o cobză arsă. S-a oprit timpul biciuind mustos carnea. Becul ars, lampa stinsă de la fereastră, patul îngust continuat hilar ca într-un gest de prestidigitaţie, camera... mă dizolv în Tot şi Totul mi-e cenotaf, căci corpul meu aiurează căzând în negru. Nu mai am timp, e târziu… ah, aşa de târziu. Respiraţia e de plumb, un plumb uşor bolnav, trăind poate, odată cu mine, engrama ultimă; cu ce ţi-am greşit, Timpule, ce-mi dai atâta amar şi atâta zbucium?! Vocile incongruente răsună sub-epidermic, chemându-mă să le locuiesc, clipele neruşinate îmi urlă absenţa, iar trupul în crepuscul mă pizmuieşte, căci zilele cură, cu bucle şi rupturi, domesticindu-l. Mi-e teribil de frig. Ca o molie mă zbat în dantela propriei marginalităţi. Mă caut în dubluri schizoide şi nu mă găsesc, timpul mă îngrădeşte, îi simt pulsul lovindu-mi inima, lovind în mine, îi simt apropierea spărgându-mi veşnicia. Fiecare pas, fiecare pariu al meu cu mine sunt stinse, îmi sângerează tâmplele de la atâta nevoie de viaţă, converg spre surogate de adevăruri insolite ce citesc în a mea egografie teama. Cine sunt?! Ma uit acum în oglindă şi mă scrutez ruşinos, imobilizată în scrâşniri din dinţi şi lacrimi albastre, căci albastru este cerul mântuirii mele, sunt. Prima bătaie a inimii a fost trâmbiţă şi encomion precum pământul ce posedă facultatea cârtiţei în două dimensiuni, apoi pielea s-a înăsprit, ochii s-au încercănat, buzele s-au uscat şi trupul a căzut ca un lut asudat cu miros de cadavru în timp, am ştiut că inima-mi va mai bătea doar ca toacă… Stau în noaptea spiritului meu adulmecând licurici cu care să mă îmbrac, acoperind goliciunea stranie, lugubră, deşănţată, caleidoscopică a Timpului, demoniacului

demiurg ce-l rog la dezlegare. Mă irealizez, deci exist. Existenţa mea se pierde în fum, în ceaţă, devenind nor, praf, profet, pastor cu nările tremurânde rugând la spargerea samsarei. Aştept dezrobirea de sub palma Timpului şi regăsirea în plasma Absolutului, aşa cum iarba aşteaptă tămăduirea prin picurii de rouă amară. „Începe să fie târziu în mine.” Picioarele febril tremurânde, mâinile halucinant de reci, inima cu frecvenţa dilatată, ochiul haptic orb, cu privirea eliberată de balast, tâmpla fierbinte pe care joacă firimituri de iluzii, sângele cald, creierul imuabil, acestea sunt semnele elective ale Omului, cel suspendat între abur şi carne. Timpul nu mi-a dat răgaz să trăiesc. M-a grăbit, îmbătrânind în mine de excesivă prezenţă. Îmi e atât de cald, în trupul meu de vioară, timpul vibrează, mi-e sete de mine, cine sunt?! Când mă voi fi eliberat, ca un proscris, vreau să intru în etern cu inima pe deget, să îi pot atunci asculta orchestrările, balsamul de durere nespusă, s-o văd, s-o pătrund, s-o gust, inima-mi să-mi fie pocal; eliberată de Timp, expulzată din existenţă, voi reuşi s-o locuiesc, căci este singura ce mă va putea mărturisi până la capăt. Obsesia ospicială pentru timp mă înnebuneşte, mă consumă, mă umileşte, mă face să scriu aici şi acum despre nimicnicia mea ca om, despre impotenţa de a-l poseda, pe el, Timpul cu suflet de cauciuc ce nu ştie să ierte. M-a injectat cu trotil şi m-a făcut să-mi nesocotesc existenţa, deconstruindu-mă, să mă repar nu mai ştiu, astfel, nu accept ca existenţa mea sa stea sub semnul timpului, nu accept ca inima mea să bată la unison cu timpul, nu accept să aparţin timpului, şi cu atât mai mult, nu accept să mă domine. Îl voi sparge, îl voi dematerializa, voi ieşi în afara lui şi voi râde de a sa încercare de a încătuşa fibrele unui suflet mai slab, poate, decât am fi fost eu. …extensia mea în soarele slugarnic mă tulbură, deschid fereastra ca un ultim gest, degetele înfigându-se demoniace în negrul funerar al lemnului. Îmi iau supradoza de răcoare, înghiţindu-mi amigdalele de fum. Închid ochii bătând din palme şi muşcându-mi buzele, universul meu catabasic şi anabasic, deopotrivă, se închide.

Arca de 12


Prem iul î nt âi Receptaculul trandafirului de demenţă îmi înjunghie catena spiralată de ADN fatidic, eliberând în întreaga fiinţă un soi de linişte expirată, căci îmi arde inima. Mă topesc. Această senzaţie se joacă cu mine, necăjindu-mă. Mătasea timpului meu începe să se deşire, mozaicul de euri luând supremaţia. Se aud tristeţi şi bucurii ce clipesc în mine, mult uitate şi reînviate psihotic. M-aş opri doar o secundă să mă contemplu în templul propriei interiorităţi, dar mi-e teamă de cădere. Utopia s-a construit, de această dată, ca un univers perfect dement care (curios!) mă linişteşte, eliberându-mă de sub imperiul Timpului… Dar eu nu voi renunţa aşa cum au făcut-o colericii alegând supraomul nietzscheean ca simbol al intemperanţei lor, nu voi renunţa scăldându-mă în laşitatea regnului, lăsându-mă invadată de drogul-Timp, înşelător paharnic! Chiar de-ar fi să-mi incendiez sufletul cu gaz, să aprind fitilul ultimei clipe de-ale inimii, încăierarea mea cu Timpul va fi avut loc, căci acest western îşi merită Raiul şi Iadul. Alunec în zvonul de potenţialităţi primare ale acestei dulci alinări ce mă mai răcoreşte; categoric, de acum, picioarele-mi sunt pironite în verdele-baroc şi corpul întreg e răstignit în vitraliul albastruluieter. Categoric, de acum, aparţin exclusiv pământului şi demenţa mea represivă rămâne să îmbolnăvească Timpul fluctuant, sfărâmându-i coastele. Camera se îngustează, nu-mi mai ajunge spaţiul, nu-mi mai sunt de ajuns nici măcar eu. O mare durere se aglomerează în ceea ce par şi-n ceea ce sunt, se ascunde în spatele ultimului bemol pe care clipa finală de libertate a mai reuşit să-l sculpteze în mine. Încerc zadarnic să nu mai simt bătăile timpului ruşinându-mă, încerc să respir prin ipohondra convalescenţă, dar mă înec: prea mult contur, prea multe aripi şi semne şi visuri împrumutate. Cine sunt?! Ştiu că iluzia este singura capabilă să atingă absolutul, dar nu pot să mă mint cum că Timpul nu există când prezenţa lui e aproape carnală, când eu însămi pendulez între lumini şi umbre. Sunt un copil al său şi singur acest concept este izvorul nebuniei mele; în goana după alb, m-am împiedicat de curcubeu şi am căzut.

Arca de

Iarăşi sunt singură şi nemaipomenit de rece, sufletul mi-e contorsionat şi inima luxată, acum îi aud bătăile prin ochii ce scrutează Cerul pentru senzaţie. Vocile mă strigă, mă cheamă în intimitatea lor, lovind cu obuze; lumânarea încă pâlpâie în glastră, dar pare să fie stinsă de zarva tăcerii. Timpul nu mai trece, mă lasă să mă vindec cu tratamentul fabulatoriu. Hain Timp! Lovesc în el, dar îmi lovesc propria existenţă, îngemănate sunt, Doamne, acestea două! Mă perpelesc în lacrimi bolborosind nespuse, îngenunchez pios rugând la moarte, dar moartea e surdă şi nici răspuns n-are să-mi dea, căci... nu mi-a venit „Timpul”. Inoxidabilă ca aurul e icoana patriei mele, inoxidabilă ca aurul mi-e inima, dar putrezeşte îndată ce cuiele parşivei răstigniri o pătrund epileptic, îmbolnăvind-o de excesive emoţii incisive. Devine din ce în ce mai greu să ignor fulguranţa clipelor, devine din ce în ce mai greu să opresc pornirea erotomană ce mă invadează, consumându-mă-n tuse, deja discernământul se revelă irelevant, şi cu multe cicatrici neînchise. Mă tem că acidul Timpului începe să mă ardă, sufocându-mă-n dezordine, existenţa mea se citeşte ca o mică mare moartă. Oare închiderea ferestrei, a geamului îmi va sigila şi Universul? Încerc, dar mâinile-s înţepenite şi sângele vandalizat, umflând venele, criptând întreaga fiinţă, se conturează parcă lângă mine, dar străin de mine un alter-ego ce mă copiază sugerându-mi flirtul neechivoc cu exteriorul, căci fereastra n-am mai reușit s-o închid, reflexia exteriorului orbindu-mă. Mi-e frică de chiar aceste întrupări ce izvorăsc la comanda nevoii şi gândul îmi zboară penibil spre hotarele Timpului, dându-i un gust scabros de necesitate, iarăşi huruie venirea Charonului. Închisă în lumea mea strâmtorată şi halucinant de posesivă, închisă în camera interzisă, îmi permit să mă rog, condiţie „sine qua non” a echilibrului, căci unicul drum spre stingerea migrenei diavoleşti, singura cale de eludare a artificialei drame prin artificiu este rugăciunea. Atât mi-a mai rămas nealterat şi viu, doar atât mai am, clipa de introspecţie, în care nu bate timpul, căci nici inima nu bate, loveşte o singură durere, cea a esopicului sfârşit, căci şi de mine se ascunde, nici 13


Prem iul î nt âi eu nu stăpânesc alfabetul dezlegării sale. Sunt înfăşurată acum în giulgiul Iluziei, Pământul Senzaţiei atât mi-a dat, îmi văd reflexia în geamul bolnav de scarlatină, Soarele mi l-a mutilat… nici măcar Timpul nu mai are răbdare să-i spăl trupul cu arsen… m-am temut şi mă tem de liniştea aceasta sumbră, morfină, violentă otravă, letală aproape. Sunt posedată de drama aceasta singulară ce mă scandalizează, Existenţa şi Timpul converg în mine rupându-mă în mii şi mii de bucăţi, tăindu-mă-n franjuri, mi-e greu să le leg, mi-e greu să găsesc mordantul dintre acestea două, mă orbeşte lumina citostatică, spaţiul se divide şi eu sunt în fiecare micron de-al său. Am îmbătrânit în clipe, sau poate erau ani... nu mai ştiu, timpul e atât de derutant şi incert, inima mea zace pe noptieră, dormindu-şi veşnicia, eu încă trăiesc, mai mult plutesc, mirosind secundele, adulmecându-le ca un animal de pradă, înrăit de lăcomie. Fasciculul de fotoni îşi neglijează lumina, tinzând spre stingere, se stinge Tot, şi Cer şi Pământ. Nu mă mai recunosc, cuvintele-mi vin greu stingându-se şi ele pe buze, îmi simt sufletul vândut şi inconştient, rătăcit în vocile interioare. Lampa luminează inofeniv. Duşumeaua răvăşeşte picioarele în paşi forţaţi. Zăpuşeala alternează în nori de plăcere şi teroare. Mă înec. Ochii mi se închid resemnaţi, pleoapele parcă dansează mânate de înăbuşitorul sentiment de reverie şi exotism. Mă simt, parcă, mai împăcată cu ceea ce sunt. O fi oare doar o iluzie şăgalnică în braţele căreia mă arunc imediat?! Nu... mi-e bine aşa. Sunt liniştită. Sunt vie. Apăsarea Timpului şi-a încetinit ascensiunea, regresând, făcând acum parte din mine, să fie natura ferestrei, cea care îmi dă această păcălitoare senzaţie de renunţare? Nu ştiu, sunt doar foarte liniştită. Răcoarea pardoselei îmi apasă fruntea, aruncându-mă în leşin, întreaga mea concesie cu UniversulCronotop mă jenează totuşi, dar mă bucură nebănuit. Mi s-a trezit şi inima, târându-se spre mine, mă vrea înapoi, o vreau înapoi. Aparţinem una alteia şi mi-e de-ajuns. Timpul a speriat-o, dar nesuferita l-a înfruntat, cerându-mă pe mine, simţind nevoia dulce să mă posede. Fără de ea,

am crescut un suflet xenofob, suspendat între două file de calendar şi închis în străinătatea de acolo, crescută în cercuri, ca inelele în trunchiul arborilor. Nu pot să exist fără să exist, dar, nici existând, să nu exist nu pot. Inima, viaţa îmi dau un necesar de care nu mă pot priva, dar care loveşte în puternica schelărie, fortăreaţa solară ce m-a primit pe mine, un refugiat. Cu cât universul meu se conturează mai visceral, mai viu, mai dinamic, cu atât, mai beată sunt de durerea finalului, căci nu ştiu cine şi unde se va sfârşi, ori Hyperion, ori Demiurgul, ori Eu, ori Timpul. Camera mi-a dat azil, protejându-mă în tenebroasele ei organe, respir odată cu plămânii săi tuberculoşi, căci eu le sunt drumul spre Înviere. Cine ştie?! Poate Timpul mă va arunca în respiraţia lor, după ce mă va fi despicat din camerele inimii. Întreaga mea cameră, de fapt, continuă insolitul acestui spaţiu cu miasmă de verosimil. Natura mea se despică odată cu tavanul în picaj, coborând în cosmosul unde doar stelele pot respira, unde Timpul e îngheţat, amorţit, penibil de inapt. Scindam cumva, străin de mine, o peliculă de lumină, de spaţiu, undeva; etern străin; în care Timpul şi tramele sale să nuşi poată vreodată îndeplini înclinaţiile absurde. Intenţionez să mă consolez cu lumina ce îmbolnăveşte geamul, prins flagrant în exterior. Muşchiul inervat al inimii cerşeşte şi el o fărâmă de supliciu, căci mult repaus şi prea multă jenă a îndurat săracul! Imperiul Timpului începe să se verse... Clopotul sufletului se aude sunând consumat de orice fel de viciu onomatopeic, îl aud şi o mare uşurare îmi umple spiritul de crini şi astre. Timpul dialoghează în frânturi de sunete cu inima-mi. Un pact se încheie, desfăcând la eternitate. Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare, te bifurci, Timpule. O clipă e de-ajuns să te fărâm, clipa renunţării senine şi apolinice la mine. Liniştea se stinge, arsă ca şi becul, iar acesta mi-este testament...

Arca de 14


Prem iul î nt âi Narcisa Preda Clubul Copiilor Medgidia, Constanța

Timpul vameș Cu nopți agățate de pleoape, mă pierd prin jocul amintirii, înapoi spre zilele în care eram doar un copil lipsit de griji. acum plătesc vamă timpului ce aleargă nemilos și ne taxează pe toți, pierduți undeva între iluzii și realitate. Copilul din mine se dă în leagăn pe versurile unui cântec uitat de mult, în timp ce adolescenta de acum construiește o lume nouă, încărcată de întrebări...

Apus în culori Zările înfloresc în fiecare seară în culori aprinse, sub privirea mea, soarele aruncă limbi de foc roşii, trandafirii și portocalii pe cerul violet care în curând va fi adormit, înecat în smoală; stelele, ca nişte taine de lumină, încep să se prelingă în întuneric; pășesc cu ele pe un drum de mătase; aştept să se dezbrace de sens cuvintele şi să-mi îmbrăţişeze iar visele, imagini colorate pe pânza somnului, atunci când pământ şi cer deopotrivă sunt cuprinse de vraja timpului.

Acvaria, Sebastian Uț , Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca

Arca de

15


Prem iul î nt âi Galben Narcisa Preda Toamnă. O eclipsă totală de viață îmi îneacă sufletul; în fața mea un fluture-și pierde zborul întârziat; așez o mână pe umerii cerului și tresar. Vântul îmi aruncă săruturi galbene cu buze uscate. Mă prind și eu în dansul culorilor, trupul mi se leagănă, odată cu frunzele, sub ecoul strigătului meu adânc, singuratic; pleoapele mi se zbat printre ziduri de cărămidă, șoaptele mi se sting în noapte, iar sufletul mi se topește încet, încet.

ce vă faceți ce vă faceți atunci când stați pe treptele amurgului când razele sunt paralele cu pleoapele când vi se pătează tricoul alb cu amurg și cu roșu de sânge? ce vă faceți când trec trenuri de-a valma cu negreala pământurilor profanate cu mirosul greu de carbon izotop 13 și vă cad toate pe urmă ca o grămadă în buzunarele pantalonilor Armani? atunci când beți Appletini pe șezlong și vă miros măruntaiele a Marlboro e atunci când pe orizont o pasăre se sinucide tăindu-și mai întâi ciocul apoi ochiul apoi penele și pe urmă aripile. Coroliuc Claudiu 16

Coroliuc Claudiu Colegiul Tehnic „Lațcu Vodăˮ, Siret, Suceava

Cântec în luna lui Venus Acum, poveste, să îți spun impresii scrise din călătorie Așa cum Quintus i-a cântat lui Venus trepte de amor, În mai adorm pe ceruri visuri de dragoste și bucurie Și ca să nu distrug fiorii devin o clipă scriitor. Îți amintești când în povară te-am născocit cu prețuire În cartea cu litere de jad ca un boem pângăritor? Îmi inspira Anteros basmul, iar eu înfrânt de dăruire Te făuream nemuritoare, deși eu sunt doar muritor. Mi-ai insuflat la rându-ți vise cu-arome antice și vii, Iar eu, netot, rupeam petale să-ți făuresc mai mult deun trup, Fierbea și pana de-o vecie când te-nvăța ca să învii Cu orice rând ce vrea să lege petale noi ce nu se rup. Drept vrednicie tu mi-ai fost ceva ce aprig aș aprinde Când Venus și-a plimbat de mână copiii prin grădini, Deci chiar de-ți coborau prin rânduri petale șerpuinde Le-ai răsfirat în clipa-n care ți se-nălțau tulpini. De n-ar mai fi dorit vreun om ca să răzbată înspre ceruri În Aether unde nicio gură nu-l suflă în prezent, Și chiar de se-amăgește cu ambrozie și daruri Nepăsător e faptul, să te respir mi-e suficient. Acum, poveste, să îți spun impresii scrise despre tine Chiar de îmi ești doar o poveste ce nu mai pot să o rescriu, Cu amăgeală s-au schimbat și rânduielile divine Iar tu nu-mi ești decât petale ce cad din ramuri timpuriu.

Arca de


Prem iul î nt âi Agripa – tovarăș de vănătoare Coroliuc Claudiu Șuvoaie de apă zdrobesc pe pământ Pădurea și-a scurs din ramuri mormânt. Miasmele suflă zefir dinspre Iad Năvalnic, năvalnic o goană de frunze. În inima mea – livret de nomad Stau singur când pomii mi-s singure muze. Agripa – cel aprig – îl chem și de-ndată Se-apleacă amicul și-n poale îmi stă. Îmi latră Agripa și simt căteodată Că sufletul sihlei prin el mai există. Cabana se varsă și vântul vuiește Și-Agripa, cel aprig, cârtește decorul Mâhnit de lucarna ce-agită șerpește Perdeaua, iar praful așterne-mprejurul. Se scutură ceasul și focul trosnește, Cabana se varsă când vântul vuiește. Mă scol mai frenetic și îmi caut flinta Și Agripa tresaltă. Străină mi-e ținta Când veacuri trecură și soba tot arde Pereții de umbra-mi culcată pe scaun. Îmi scutur cojocul, bereta cea verde Și-l fluier pe-Agripa, tovarăș cu Faun. Pădurea e deasă. Eu calc cu scurtime Și flinta e gata să-și zboare mânia. Iar dorul m-apasă s-omor cu cruzime O biată ființă. Și chiar anemia Ce-n moarte o joacă se-arată sărmană, Privesc sângerarea ce-i curge ca mană. Prilejul se-arată și-aud cum Agripa Mă cheamă deoparte - glorioasă mi-e clipa. Eu fug spre tovarăș, pădurea mă-nghite, Și calea mă-nhață, iar mie mi-e teamă. O clipă-nlemnesc și-mi zic „Darămite Ce-ar fi ca acuma să fiu mai cu seamă”. Agripa tot latră de sună tot codrul Și brazii se uită la mine cum tremur, Încerc să-mi țin flinta și fug înspre dânsul

Arca de

Dar aflu cum glasul se stinge în murmur. M-apropii zdrobit – ce vuiet de jale! Agripa — cel aprig — îmi piere în poale. Zdrobită e calea ce-o calc spre cabană Și flinta-i mânjită de sufletu-mi rană, Obida mi-e strigăt în cele din urmă, Genunchii mi-s palizi iar tălpile scurmă. Ajung la cabană și-mi dau jos cojocul, Bereta cea verde îmi cade pe gheată. Privesc șemineul, dar niciunde focul Să-ntindă o clipă din întețita pleată. Alunec spre golul de gânduri ce-apasă Povara acestui timp arcuit, ”Dar stai” – și un sunet în taină mă lasă, ”Dar stai” – îmi zic iarăși și tremur grăbit: Agripa mă cheamă și brazii mi-s martori, Și eu calc poteca-ndesată de arbori.

aeternum vale te așezai pe banca de sub cireș aeternum vale cu un teanc de cărți de Baudelaire și de iubire cu personaje tipice și plictisitoare cu poezii care-mi surâdeau oarecum. era în parcul din spatele blocului parcul pasiunilor parcul cireșilor sau „sakurabito” parcul meu și al tău parcul tău și al meu. eu visam la stele, citeam Lovecraft și ascultam „Dark side of the moon” tu râdeai și mă iubeai și povesteai chiar despre noi despre două mașini ce-n coliziunea lor și-au împrăștiat portierele, roțile sângele, vorbele, praful stelar paginile cărților citite, albumele de jazz cafelele la ibric și țigările ieftine. dar adevărul e că n-a fost așa niciodată doar îmi doream astfel fiindcă în acea dimineață tu ai plâns iar eu n-am mai putut să surâd și nu era primăvară, era iarnă de cristal și parcul era greoi, citeam Bacovia aeternum vale tu tocmai te ridicai de pe bancă.

17


Prem iul î nt âi Pe-asfaltul memoriei mele... Ariana Oprea, Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău

Povestea iubirii Tale

Pe-asfaltul memoriei mele se-adună-n cascadă imagini, emoții și gânduri oprite o umbră a ceea ce-am fost…

Maria Nistor Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău

Pe-asfaltul memoriei mele persistă un chip fără nume, se-aude o voce-n surdină, nu știu de-i a ta sau a mea…

de-aș avea suflet să-nțeleg, de-aș avea minte să pricep cum de-ai putut iubi atât o lume-ntreagă ce n-a vrut s-asculte de al Tău cuvânt…

Pe-asfaltul memoriei mele pășesc cu sfială și teamă de-a nu deranja din visare trecutu-mi, în prag de uitare…

această taină nu-mi dă ghes, căci nu vorbești pe înțeles, iar tot cuvântul Tău îmi pare mai mult decât o ghicitoare…

Pe-asfaltul memoriei mele…

de-aș fi un geniu să cuprindă cu mintea profunzimea Ta, tot nu aș ști de unde-ncepe povestea cu iubirea Ta…

Se zice că… Iuliana Cucu Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău Un soare răsărit în orice colț al lumii se zice că te-ajută să fii mai optimist, te-ar face om mai bun cu tine și-ai tăi semeni, mai tolerant, mai blând și mai neprihănit… Un nor ivit pe cer ziua-n amiaza mare se zice că te face să pari posac ori trist, iar tot ce te-nconjoară devine film alb-negru în care joacă bine doar ea, monotonia…

de-accea-n miezul ist de noapte caut să văd printr-o făclie mai mult decât de obicei un muritor ar vrea să știe… nu vreau bucate pe ales, un vin mai fin, delicatețuri, vreau doar atât, să simt că Tu mă umpli ca pe-un vas de preț cu mirul sfânt, de nard curat, că să-nțeleg al meu păcat… căci pentru mine ai vărsat lacrimi în picuri de-opal…

Un soare ce apune în orice colț al lumii se zice că te-ajută să fii mai visător, să înțelegi de ce în timpul arcuit, un ceas este nimic, o viață, un mister.

Arca de 18


Prem iul î nt âi Unde ești tu, Marie?… Maria Cristiana Popa Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău Dacă odată, pe la sate lumea ieșea înfiorată la cântul clopotului vechi din noaptea cea mai luminată… Dacă odată, cei bătrâni, cei tineri, cu-ai lor prunci de mână, pășeau sfios, cu cap plecat, s-aducă-n casa lor lumină… Dacă odată, - ntreaga fire vibra la gândul cel curat, că astăzi, Domnul, în tărie, s-a înălțat nevătămat, cu chipu-i radiind ferice că moartea El a biruit, că a-ndurat povara crucii, durerea de a fi hulit, abandonat de-ai lui discipoli, batjocorit de un soldat, anatemat de fariseii ce cu Pilat s-au înhăitat, pe când o sete arzătoare l-a mistuit, și doar oțet i-au pus pe buze trădătorii, iar El a acceptat onest, doar ea, Maria Magdalena, cea mai urâtă-ntre femei, din pricina purtării sale, dar iertată de Rabi-al ei, a reușit să vină dârză la cina din casa lui Simon, să toarne din vas de-alabastru mir sfânt pe-un creștet curat, să spele cu lacrimi de jertfă picioarele făr‘ de păcat, revine, apoi, mai smerită, la crucea din dealul Golgotei,

Arca de

Celui ce pentru-ai Săi a-ndurat rușinea morții pe cruce, supliciul cel mai de jos, când tot ce-a greșit fost-a, însă, iubire-oferită prinos… De-aceea, Iisus a ales-o pe ea, pe Maria, femeia, s-o-ntâmpine-n zori, la mormântul, lui Iosif, din Arimateea… Căci ea înțeles-a mai bine ca Iuda, ca-Ioan cel iubit, că Rabi va merge la moarte, așa cum s-a zis, negreșit… Dar astăzi, cine mai știe cum e să fii blând și umil, să crezi în minuni și-n iertare să fii simplitatea-n purtare… Orașu-i un freamăt nestins, o lume cochetă și fadă, purtând costume și măști, de parc-ar veni la paradă… avidă să mânce, să bea, să-și etaleze desfrâul, să facă din bârfă deliciul, să ocolească supliciul, să își ferească privirea, și sufletul, și întreagă simțirea, de tot ce-i curat, luminat, de-un simplu „Hristos a-nviat!” Unde ești tu, Marie?…

19


Prem iul î nt âi

Măcar măslin de-aș fi fost… Iuliana Trandafir Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău

De câte ori aud cântând, un clopot vechi în turn bătând și văd bătrânii alergând, în pas ușor, cu ochii-arzând, de bucurie și uimire că Domnul lor azi a-nviat, ca să aducă mântuire și să albească-al lor păcat, prin jertfa Lui făr‘ de cusur, prin sângele-I mai sfânt ca mirul de nard curat în vas de preț… mă văd pe mine, vinovat, de-a-L fi respins, de-a-L fi uitat, pe crucea Golgotei răpus, de cuiele ce I-au străpuns carnea-I mai castă ca un nufăr… De cîte ori Îl părăsesc, mă-nchipui într-acel tâlhar, ce L-a hulit făr’ de rușine, în acel ceas, de greu amar, pe care, mai supus ca mielul, cu resemnare l-a primit… Iar în Grădina Ghetsemani, când noaptea neagră L-a cuprins, devin pe dat‘ acel apostol, cuprins de-un somn preablestemat, neputincios a înțelege că El, Cel sfânt, e devastat de-un foc mistuitor ca Iadul… Se zice că pe-atunci măslinii ar fi-ncercat cu-al lor suspin s-aline suprema-ntristare, s-alunge durerea cu-o boare, să șteargă lacrimi de sânge, vărsate de-un duh preacurat…

Arca de 20


Prem iul a l doil ea Patru degete Ramona Udrea Liceul Tehnologic „Dacia”, Pitești, Argeș Inhalez cu jind, simțind greutatea acută a fumului de țigară coborând adânc înăuntrul meu, pârjolindu-mi fără pic de milă sufletul. Dau un bobârnac chiștocului fumegând înțepenit între degetele mele, privind cum funinginea albă din vârful acestuia se scutură ca petalele de flori într-un sfârșit de primăvară. Și expir. Mă sprijin nepăsătoare de vitrina galeriei de artă ce se află față în față cu gara din oraș. Ultima țigară. Privesc posomorâtă bățul fumegând între degetele mele. Ar trebui să îmi aducă o oarecare alinare? Să mă oprească din ceea ce urmează să fac? Dacă m-ar fi întrebat cineva cum aș vrea să îmi petrec ultimele clipe, nu mi-aș fi imaginat vreodată că or să decurgă astfel… că o să îmi irosesc ultimele bătăi ale inimii în compania unei țigări, la miezul nopții de Sânziene, prăbușită în dreptul unei galerii de artă. Îmi întorc privirea către interiorul vitrinei și ridic din sprâncene. Și ce mai artă! În spatele geamului grosolan așteaptă sprijinită în perete capodopera absolută a următoarei licitații: un canvas pătrat, cu latura de aproape doi metri, ce înfățișează maiestuos patru cârnați bavarezi, diformi, levitând lin pe un fundal negru, grotesc. Rânjesc ironic și îmi apropii fața de vitrină, până când nasul meu se turtește ușor de suprafața tulbure a ferestrei. Îmi mijesc ochii și reușesc să disting cu greu prețul de pornire al licitației, afișat cu grijă într-un colț, chiar sub semnătura grăbită a autorului: șaisprezece mii de lei. Iată ceea ce trebuia demonstrat. Dau drumul țigării pe trotuar și o strivesc cu talpa ghetei. În timp ce traversez strada pustie, licărind în lumina felinarelor, mă gândesc la grabă și la modul în care aceasta degenerează totul în jurul nostru. Între tabloul din vitrină și un altul, pictat într-o altă perioadă din trecut, graba face marea diferență, știrbind sufletul lucrării contemporane. Capturați în goana nebună a lumii, artiștii au uitat ce înseamnă cu adevărat să creezi. Le este greu să se adapteze tendințelor veșnic schimbătoare, așa că nu mai petrec atît de mult timp cu arta lor. Și, în loc să caute lucruri magice, care să schimbe cu adevărat viața cuiva, ei pictează ce pot. Cârnați diformi, în cazul de față. Ajung în dreptul gării. Schimb cu hotărâre direcția de mers și mă strecor diafan în lateralul acesteia, scrutând împrejurimile cu atenție. Dau la o parte un panou lucios, din plastic, menit să ascundă scara exterioară de incendiu și încep să urc. Scara scârțâie apăsat sub pașii mei ritmici. Abia am urcat câțiva metri și simt cum emoția puternică îmi înmoaie picioarele. Mă sprijin de balustradă și răsuflu greu. Tot graba m-a adus și pe mine în pragul acestei situații de o delicatețe obscură. Oricât de incredibil ar părea, sinuciderea nu este ceva ce poate fi planificat detaliu cu detaliu în prealabil, și nici nu aduce cu sine un manual cu instrucțiuni. Tot ceea ce poate să ofere este o infinitate de drumuri care se înfundă. Continui să urc și ajung, într-un final, pe acoperișul clădirii. Îmi ia ceva timp să mă orientez, dar într-un târziu găsesc renumitul loc în care au fost văzuți pentru ultima oară nici mai mult, nici mai puțin de cincizeci de oameni în ultimul an: o platformă din sticlă lucitoare, ce urcă cu mai bine de zece metri peste nivelul acoperișului și se sfârșește brusc, deasupra peronului principal. Îmi afund mâinile în buzunarele blugilor și pășesc cu mișcări grijulii pe primul panou de sticlă, apoi pe următorul, tremurând la gândul că mă aflu la mai bine de douăzeci de metri de pământ. Înghit în sec și privesc înainte, în străfundurile înstelate ale cerului, în timp ce sticla scârțâie și trosnește apăsat sub picioarele mele.

Arca de

21


Prem iul a l doil ea Las în urmă casele de bilete și întinderi întregi de restaurante, în fața cărora se perindă călători întârziați. Încă una, două, trei scârțâituri și știu că am ajuns la capătul platformei. Îmi cobor încet privirea și în dreptul meu ia ființă o întreagă adunătură încâlcită de șine afumate, oțelite și vagoane amestecate, mici cât batoanele de ciocolată. Nu este nici un fel de stâlp sau balustradă care să îmi oprească căderea. Nimic în afară de propriile mâini și voința. Mi-am strâns mâinile în pumni, simțind vântul biciuindu-mă, vrând să mă ducă departe. Pe măsură ce mă aplec, sufletul meu se transformă într-un monstru de sentimente ce mă topește din interior spre suprafață, într-o încercare încrâncenată de a mă ancora pentru o ultimă dată de realitate. Încetul cu încetul, mă simt copleșită de o durere arzătoare, de un strigăt chinuit de împotrivire ce se scurge peste tot, reverberând haotic în hăul ce se cască în fața mea... - Alo! Ai de gând să te arunci anul acesta? Mai sunt și alții la coadă! Tresar și descopăr cu stupoare că atârn aproape în întregime în gol. Circuitul minții mele se blochează complet, așa că ascult de instinctele care mi-au rămas încă intacte și mă dau repede la o parte, respirând greu. - Așa ziceam și eu, mormăie o voce. Nu răspund. Mă așez pe plăcile reci, din sticlă, uimită de faptul că îmi pot simți încă inima bubuind puternic în piept. Îmi iau capul în mâini și rămân așa, încercând să mă opresc din tremurat. - Trăim senzații tari, hm? Aud pași apropiindu-se de mine. Ridic neputincioasă privirea și reușesc să disting o siluetă înaltă, cocârjată, parțial luminată de neoanele din interiorul gării. Este îmbrăcat simplu, oarecum sărăcăcios, într-o cămașă albă și o pereche de blugi, stropite cu vopsea colorată. Sub barba nerasă și părul haotic se ascund o expresie facială criptică și o privire ascuțită. După o examinare rapidă, stabilesc că persoana de lângă mine are în jur de cincizeci de ani și că nu lucrează, din fericire, la poliție sau pompieri. Chicotește, în timp ce se apropie degajat de marginea platformei. - Și ia spune, domnișoară, ce anume crezi că te face demnă de o moarte atât de elocventă? Nu răspund. Bărbatul chicotește din nou și se așează pe marginea platformei ca și cum ar fi lângă o piscină, picioarele lui goale legănându-se alene în gol. Mă scrutează atent cu privirea, după care își îndreaptă ochii spre depărtările întunecate ale orașului, ridicând din umeri. - Văd că nu vrei să răspunzi. Nicio problemă. Se întoarce brusc spre mine și ridică mâna dreaptă. Mă ghemuiesc rapid într-o parte, așteptând cu sufletul la gură lovitura care urmează să vină. Deoarece nu se întâmplă nimic, deschid din nou ochii și observ că omul își apropie palma de fața mea și latră: - Ia zi, câte degete vezi? Mă holbez prostită la el. Bărbatul își agită nebunește palma în fața mea și îmi adresează aceeași întrebare, studiindu-mă cu o căutătură nebunească. Mă cutremur și răspund fără să vreau cu jumătate de gură: - Patru. La auzul răspunsului meu, omul își privește mâna și expresia feței i se schimbă, schimonosindu-se de furie. Se năpustește asupra mea, apropiind palma cu cele patru degete ridicate și mai mult de ochii mei. - Câte ai zis? întreabă furios. - Patru, pentru numele lui Dumnezeu! strig eu, târându-mă neputincioasă câțiva metri înapoi. - Încă un idiot! bodogănește el nemulțumit, retrăgându-se pe marginea de acoperiș pe care stătuse cu câteva secunde în urmă, studiindu-și amănunțit degetele lungi. Mă ridic împleticit în picioare, examinând cu prudență situația în care mă aflu. Bătrânul nu se mișcă din loc, ci boscorodește degajat pentru sine, jumătatea inferioară a corpului său atârnând liber în gol, peste marginea platformei.

Arca de

22


Prem iul a l doil ea Pare să fi uitat de existența mea. Era un om nebun, cu siguranță. Fugit de undeva. Altfel de ce ar apărea brusc, în miez de noapte în locul în care se sinucid oamenii? Un suspin crunt îi scapă printre buzele uscate. Își freacă obrajii supți cu palmele și se întoarce spre mine. - Ce mai aștepți? Aruncă-te odată! Nu pentru asta ai venit aici? Ridic din umeri și îi ocolesc privirea sfredelitoare. O liniște ciudată îmi apasă pe umeri. Privesc peste marginea platformei, către vârful unui abis întunecat. Corect. De ce nu mă arunc odată? - Dar tu de ce nu te arunci? mă pomenesc spunând în schimb. - Presupun că timpul meu a trecut de mult, puștoaico. Eu mi-am făcut deja alegerea. Tu ce ai de gând să faci? - Cine ești și ce cauți aici, dacă nu vrei să mori? Pufnește și un zâmbet scurt i se creionează sub barba albă, de culoarea cenușei. Se scarpină în barbă, cântărind cu entuziasm o situație complicată, numai de el cunoscută, după care mormăie ceva neinteligibil și spune: - Lumea îmi spune Ptah. Sunt pictor. Sau cel puțin am fost. - Cum adică „am fost”? Nu mai poți să pictezi? întreb. Nu îmi răspunde, și nici nu mă privește. Ca și în cazul meu, înăuntrul ființei lui acoperite de un strat gros de vopseluri părea că se ascunde un fel de entitate pierdută, pe care încearcă din răsputeri să o recupereze. - Știe cineva că ești aici? - Teoretic, tot orașul. Practic, nimeni. Acum ai de gând să te arunci sau o să fiu nevoit să stau aici toată noaptea? se rățoi el. Îl privesc bulversată. Încă de când l-am întâlnit, bătrânul nu pare în stare să spună ceva care să aibă sens în vreun fel. Privesc înapoi, către scara ruginită din fier pe care am urcat până aici. Cum de nu l-am auzit venind? Ce puteam să fac în legătură cu el? Oftez. Oricum, mă îndoiam că îl puteam ajuta pe camaradul meu sinucigaș, fără să dau de știre altor oameni că mă aflu în acest loc, cel mai probabil din același motiv ca și el. Amândoi părem destul de dornici să îi punem capăt. Atunci de ce să îi fur eu această șansă, când el mă lasă să decid singură în cazul meu? Mă apropii ușor de margine și mă așez ezitând în aceeași poziție ca și pictorul, stând în fund pe platforma de sticlă, cu picioarele atârnând în gol. Brațe imaginare par că se întind din străfundurile adânci ale acestuia, parcă vrând să mă apuce, zeci de suflete pregătite să mă primească alături de ele în neființă. Ptah mă privește intrigat. Înghit în sec și sunt gata să mă arunc. - Stai puțin, zic. Trebuie să te întreb ceva. Bătrânul bate din palme, vădit amuzat de amalgamul de sentimente contradictorii în care risc să mă sufoc de una singură. - Nu ești cam vorbăreață pentru o persoană care tocmai a încercat să se sinucidă? mormăie el contrariat. - Ascultă. Degetele. Care era răspunsul? Ptah m-a privit sceptic, expresia lui facială suferind tot felul de metamorfoze: uimire, scepticism, plăcere. Și-a proptit intrigat bărbia în căușul palmei, jucându-se cu vârfurile degetelor printre râurile cenușii, argintii și albe ale bărbii sale ce cădea ca o cascadă pe cămașa jumătate vopsită în albastru. - Poate că nu ești o cauză pierdută, în cele din urmă. Interesant. Își ridică din nou mâna, scoțând la iveală cele patru degete. Câte degete vezi? - Sunt încă patru, am răspuns ezitând. - Nu sunt patru! urlă el.

Arca de

23


Prem iul a l doil ea - Ba da, sunt patru! izbucnesc eu, vocea mea reverberând aspru în gol. Nu ai învățat să numeri? Uite, uite. Sunt patru. Contrar voinței mele, îl apuc de mâna cu degetele ridicate și i-o apropii de față, numărând cu voce tare fiecare deget ridicat, ca și cum aș fi stat lângă un preșcolar. - Tot nu înțelegi, puștoaico, oftează el. - Cum ai vrea să înțeleg, dacă nu explici nimic? Bătrânul scutură din cap exasperat și se uită în altă parte. În jurul nostru, stelele încep să se stingă una câte una, ca făcliile unor lumânări suflate de adierea dimineții. Pufnește nemulțunit și își ciufulește părul cu o mână. - Ce cauți tu aici? întreabă domol, în final. - Ce legătură are asta cu degetele? - Te mai joci mult de-a întrebatul? Pentru că nu te joci cu mine aici, puștoaico, ci cu tine însăți. Continuă, dacă vrei, dar mă îndoiesc că te va ajuta vreodată cu ceva. Înghit în sec și privesc în altă parte, la picioarele noastre ce plutesc în derivă la treizeci de metri de pământul reavăn. Îmi dreg vocea și îmi dau seama că nu pot să îi răspund. Îmi dau seama că poate nu va înțelege. Dar ce am de pierdut, dacă oricum o să mor în noaptea aceasta? Ce poate face pictorul cu răspunsul meu? - Numele meu este Marisol, spun. Vreau să devin scriitoare. Voiam, mai exact. Nu am mai scris nimic de mai bine de un an. Nu cred că înțelegi cum este. Ideile sunt pur și simplu acolo, înăuntrul minții mele și îmi este imposibil să le pun pe hârtie. Nu pot să țin pasul. Nu pot să închei nicio însemnare pe care o fac. Am venit aici să îi pun capăt, oricum. În goana nebună a lumii, cineva mereu rămâne în urmă. Presupun că, de data aceasta, este cazul meu. Trag aer în piept și vreau să îmi dau drumul. Ptah mă oprește cu un strigăt scurt. Îmi ridică o mână în dreptul feței și o ține strâns în ale sale. Tremurând, îmi ascunde degetul mare în palmă și îmi șoptește emoționat: - Câte degete vezi? - Sunt patru, Ptah, răspund eu epuizată. Sunt patru degete ridicate. Amândoi plângem. În fața noastră, cerul se luminează, primele raze de soare însângerându-i feeric bolta. Scutur din cap. - De ajuns. Nu mai este nicio șansă pentru mine. E timpul să fiu lăsată în urmă. - Mai încearcă o dată, stăruie bătrânul. Nu, nu fetițo. Nu este bine așa. Privește peste degete. Focalizează-ți privirea asupra a ce vezi în spatele lor. Tu întotdeauna te concentrezi numai asupra problemei. Nu vei găsi niciodată răspunsul dacă faci asta. Ia zi. Câte degete vezi acum? Îmi șterg lacrimile cu cealaltă mână și fac precum îmi spune. Îmi privesc atent palma, focalizându-mi privirea asupra a ceea ce se află în spatele degetelor. Și brusc, îmi dau seama de răspuns. - Sunt opt, șoptesc. Văd opt degete. Ptah îmi dă drumul la mână și zâmbește printre lacrimi. - Tu spui că nu mai ai nicio șansă. Faptul că ai încetat să mai cauți nu înseamnă că toate șansele sunt epuizate. Vezi ceea ce alții nu pot. Privește departe. Încearcă să privești lumea cu alți ochi în fiecare zi. Tu ai ceva, Marisol. Altfel nu cred că ai fi rămas pe acest acoperiș doar ca să vorbești cu un biet bătrân hodorogit. - Nu spune asta despre tine... Se luminează de-a binelea afară. Sub mine, pot auzi gara mustind de voci la începutul unei noi zile. Siluete și grupuri se adună pe peronul de sub noi, cărând tot felul de genți și serviete. Înghit în sec. - Nu ai venit aici să te sinucizi, spun. Ptah ridică din umeri.

Arca de

24


Prem iul a l doil ea - Atunci de ce ai urcat? Ce vrei? Tot mai multă lume se strânge dedesubtul meu. Eu îl privesc pe bătrân, care nu răspunde nimic. În spatele meu, scara de incendiu scârțâie. Tresar, mă întorc și văd un om cu o caschetă roșie, din plastic, sosind pe acoperiș. - Nu te speria, te rog, spune el. Sunt aici să te ajut. Acum, vino la mine. Totul o să fie în regulă. Îmi întorc brusc privirea și mă uit în jos, la mulțimea de oameni ce mă privește înmărmurită. Unii dintre ei strigă disperați. Îmi dau seama că este prea multă lume jos ca să încapă într-un singur tren. Ceea ce înseamnă că stau aici pentru mine. Să vadă ce urmează să fac. - Nu cred că vrei să faci asta, îl aud pe pompier spunând. Vino aici. Te rog. Hai să revizuim situația. Oftez încordată și încep să mă aplec în jos. Ultima șansă. Dar oare chiar este ultima și singura care mi-a rămas? Scutur din cap, mă ridic în picioare și alerg până când simt brațele pompierului înconjurându-mă. *** Mă aflu într-un birou strâmt, cu pereți albi, învelită cu o pătură. Una dintre femeile de la recepție, îmbrăcată într-un costum pastelat, îmi aduce o cană cu ceai și îmi zâmbește duios. - I-am contactat pe părinții tăi, spune ea. Erau înnebuniți de îngrijorare. Or să sosească aici din moment în moment. Totul o să fie bine. Aprob cu o mișcare scurtă a capului și iau o gură din ceai. După ce am coborât de pe acoperiș în aplauzele mulțimii, pompierii m-au urcat într-o mașină și m-au adus la primul spital. Nu am habar ce s-a întâmplat cu Ptah. Cu siguranță că se află și el tot aici, undeva. - Pot să vă întreb ceva? adaug eu, înainte ca femeia să apuce să iasă din cabinet. Era un bărbat cu mine, pe acoperiș. Numele lui este Ptah. Îmi puteți spune vă rog dacă este în regulă? Doamna mă privește sceptic. - Marisol, nu era nimeni cu tine pe acoperiș. - Cum adică? Era un bătrân. Am vorbit cu el. El… el… - Am discutat despre asta și cu domnul care te-a salvat. A spus că te-a auzit vorbind când a urcat pe acoperiș și este absolut sigur de faptul că nu mai era nimeni acolo în acel moment. - Acest lucru nu poate fi posibil. Femeia s-a așezat lângă mine pe pat și mi-a aranjat cu blândețe părul. - Ai avut o noapte destul de grea acolo sus. Încearcă să uiți de acest mic detaliu pe moment. Ai tăi or să sosească în curând, la fel ca doamna psiholog și o să rectificați atunci problema. Acum cred că ar fi cazul să te odihnești puțin. Ce părere ai? Nu am avut de ales decât să o aprob și de data aceasta. Mi-am terminat ceaiul și m-am întins pe patul din cabinet, încercând din răsputeri să găsesc răspunsuri. - Voi fi afară dacă ai nevoie de ceva, a mai spus recepționera spitalului, după care a închis ușa în urma ei. Nu avea cum. Eram sigură de faptul că pictorul stătuse chiar lângă mine. Tot ceea ce mi-a spus… nu aș fi putut să visez totul. Dar ce căutase acolo? Nu a apucat să îmi răspundă la întrebare. Mă ridic din pat și încep să măsor camera de spital cu pasul, încercând din răsputeri să îmi eliberez mintea. Cu cât mă gândeam mai mult la întâmplarea de pe acoperiș, cu atât eram mai terifiată și neliniștită. M-am proptit în fața ferestrei și m-am uitat afară. Era o zi superbă. Încă o zi. Una pe care nu credeam că o să o apuc…

Arca de

25


Prem iul a l doil ea „Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun – amintiri străvezii – și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre”. Pe pervazul din marmură lucitoare era așezat un ziar local, datat cu trei săptămâni în urmă. Titlul grav, accentuat de pe prima pagină anunța decesul unui mare pictor din oraș. Am căutat precipitată articolul cu pricina. Alături de un scris mic, ordonat, ce se întindea pe aproximativ două pagini, se afla o poză. O versiune mai tânără, voioasă a pictorului de pe acoperiș zâmbea provocator alături de un set imens de pensule și tuburi colorate de acuarele. Am trecut în grabă peste datele din articol, simțind cum toată ființa mea se prăbușește bucată cu bucată. Conform ziariștilor, Ptah s-a sinucis, cu trei săptămâni în urmă, aruncându-se de pe același acoperiș pe care am stat și eu azi-noapte. Dar de ce? În articol mai scrie că ultimul său tablou, terminat chiar în ziua în care și-a luat viața, urmează să fie vândut curând în cadrul unei licitații. Dau pagina și zăresc din nou canvasul negru cu cârnați plutitori din vitrină. Privesc atent poza din ziar și răsuflu greu, cu ochii înotând în lacrimi. Îmi plasez o palmă cu patru degete ridicate între ziar și fața mea. Tresar. În timp ce lacrimi grele mi se scurg pe obraji, îmi dau seama că, aseară, în timp ce fumam, privisem fără să vreau patru degete înotând cu greu într-un ocean împovărat de negru…

Florile apuse ale mării, Cătălina Vlad, Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca

Arca de 26


Prem iul a l doil ea Pe valuri de amintiri Andreea-Alexandra Dobran Liceul cu Program Sportiv „Petrache Trişcuˮ, Craiova, Dolj Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun – amintiri străvezii ale altor vremuri – și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre care mă transpuneau într-o lume onirică, iar eu mă întorceam în timp... Păşesc revoltată pe podeaua de lemn ce mă admonestează prin tonul sentenţios al trosniturilor pentru impasibilitatea căpătată odată cu avântarea pe calea timpului, aprind lampa cu gaz ce-mi veghease primele litere învăţate din alfabetul vieţii, însă tuşeşte bătrâneşte, împrăştiind praful croşetat de deceniile în care se consolase cu solitudinea, şi îmi abandonez trupul costeliv, acoperit de o muselină, să cadă pe covorul desuet ţesut cu măiestrie, ale cărui margini se tocaseră precum inocenţa sufletului meu odată cu obţinerea titlului de adult. Tabloul casei de altădată suferise schimbări dramatice: stofa canapelei căpătase riduri, pereţii purtători ai vicisitudinilor se cocoşaseră, iar, în colţurile tavanului, stingher apăruseră cearcănele, însă, oricât s-ar fi amplificat miasma aerului vetust, învăluită de el mă simt izolată de triviala, grobiana, maliţioasa realitate a maturităţii sosite, parcă, intempestiv. Tot ce zăresc în lumina crepusculară este o corabie, dar, greşesc, nu este o corabie, este acea corabie care-mi purtase imaginaţia peste oceanele ale căror valuri brodate cu felurite diamante, adăpostiseră fiinţele himerice cu podoabe din nuferi şi cu irisul pictat în nuanţa coralilor, până în tărâmurile unde fantasmele cu priviri irizate îşi armonizau glasurile sublime şi unduirile mlădioase făurind splendoarea prin magii inefabile. Odată cu atingerea ornamentului primit în copilărie, memoria afectivă îşi dezmorţeşte nările prin stimularea sistemului olfactiv de amintirea miresmei lacului cu care era uns lemnul punţii, îşi desparte pleoapele prin admirarea pânzelor ţesute din ingenuitatea ce-mi hrănea sufletul nevinovat şi reliefează imagini ce erau efigiate în subconştientul meu. Desculţă, cu tălpile călcând pe iarba fragedă precum era şi vârsta mea, mă rătăceam în universul culorilor, închipuirilor, perindând printre arborii ale căror rădăcini se metamorfozau în pernă, şi frunzele în pătură, când cordialitatea planetei incendiate şi aromitoarele petale îmi uneau genele fluturânde. Mă trezeam printre razele sângerii ale amurgului ce-mi pictau în obraji nuanţe rozacee, cu părul bălai, sălbatic, căzând pe umerii dezgoliţi, cuprinşi în îmbrăţişarea castă a vântului, şi cu privirea de o îngerească blândeţe, reflectând candoarea ce s-a mistuit printre zbaterile anilor… Acele clipe mi se întrezăresc acum ca o nălucire, iar eu, cea de atunci, îmi pare că sunt o fantasmă, fiindcă, în loc de cupiditatea ce seacă sufletul de adult, atunci visam la legătura indestructibilă cu natura, fiindcă, în loc de lacrimi prorupte din dezamăgirile vârstelor înaintate, atunci ochii îmi valsau fermecaţi în reverii, fiindcă, în loc de nostalgia care umbreşte chipul bătrânesc, atunci faţa mi se lăsa pradă efuziunilor fericirii. Însă trupul mi se înfiorează când conturez femeia considerată o întruchipare a perfecţiunii, a cărei frumuseţe a estompat picturile cu zeităţi, a cărei iubire s-a revărsat asupra mea mai puternic decât apele unei cascade, a cărei inimă a bătut în aceeaşi cadenţă cu a mea, mama. Datorită săruturilor ei calde înainte de stingerea lămpii celeste, copilăria mea se putea defini prin bucurie, însă, de fapt, datorită dorinţei de a mă asemăna persoanei adorate, am luptat să nu-mi diminuez valorile din cauza eresurilor, chiar dacă uneori am pierdut! Mama mi-a insuflat prin vorbele ei parcă rostite pe note muzicale credinţa şi principiile imperioase unei vieţi curate, respectul faţă de univers şi de enigmele lui, iubirea faţă de necuvântătoare, faţă de natură, faţă de semeni, faţă de existenţă! Astfel, în nopţile cu lună plină le închinam poeme flăcărilor, ce ardeau în mister cerul, în dimineţile pierdute printre suspine, îmi oglindeam chipul în rouă, iar, apoi, cutreieram meleaguri fantasmagorice pe care le-am pierdut odată cu încolţirea între buzele mele a mătrăgunii realităţii! Tot ce mi-a rămas este stima incomensurabilă pentru vietăţile pe care le-am conservat în interiorul meu, deşi acum nu le mai pătrund glasul, fapt ce mă determină să cred despre copilărie că nu este doar o amintire, ci piedestalul viitorului! Este precum acea corabie, care în timpul unei furtuni a timpului, se cufundă printre valurile sufletului până în adâncul său, rămânând doar nişte ruine, ce întotdeauna vor aminti de tărâmurile pe care le-ai străbătut îmbarcat la bordul ei.

Arca de

27


Prem iul a l doil ea

Poezia citadină, Maria Dima, Liceul de Arte Plastice „Nicolae Toniza”, București

Arca de 28


Prem iul a l doil ea Bătăile inimii, bătăile timpului Flavia-Ioana Tofan Colegiul Național „Costache Negri” Galați Am găsit un oarecare echilibru, în sfârşit. Sunt doar eu și sentimentele mele, doar eu și o carte deschisă, doar eu și… . Am avut un echilibru până când trecutul a dat năvală, nu neapărat trecutul, cât sentimentele care acum îmi sunt străine. Observ oamenii care se îndrăgostesc, oamenii care sunt deja îndrăgostiți, oamenii care simt. Este puțin dureros, căci eu acum nu mai știu cum e sau nu mai pot, pentru moment, dar e fascinant în același timp. E interesant că am devenit obiectivă. Nu pot să desenez decât prin cuvinte. Transpun ceea ce se întâmplă cu ceilalți, nu cu mine, căci îmi e frică să îmi fac propriul portret. Timpul trece odată cu gândurile și bătăile inimii mele. Sunt prinsă în cercul lui strâmt, dar de data aceasta, reușesc să îl lărgesc cumva. Îl forţez să îmi permită să îmi satisfac propriile dorințe. Citesc, cânt, pictez în modul meu unic, trăiesc sau cel puțin am impresia că asta fac. Când eram mică… undeva la grădiniță, în grupa mare, mă simţeam dezamăgită de mine pentru că nu îmi puteam aduce aminte foarte bine întâmplările din anul precedent. Totul era ca într-o ceață care devenea din ce în ce mai densă și acoperea din ce în ce mai multe. Astfel, mi-am propus să trăiesc fiecare clipă la o maximă intensitate pentru a nu mai lăsa ceața să se așeze peste ele. Am eșuat, cum era de așteptat. Din acel moment, EU și TIMPUL am fost într-un râzboi continuu. EU voiam doar să îmi păstrez amintirile, EL credea că voiam să îl sfidez. Am lăsat ambiția de a vrea să îmi amintesc tot ceea ce las în urmă. Anii au trecut, cum era de așteptat. Am încercat să valorific fiecare secundă care se scurgea, am acceptat fiecare lovitură, fiecare îmbrățișare, fiecare râset, fiecare lacrimă. Pe parcurs, am descoperit filmele, muzica, sportul, cărțile, dar mai ales scrisul, care mă făceau să simt, îmi făceau inima

Arca de

să bată în moduri diferite. Asociam fiecare trăire cu ele. Uneori le reîntâlneam, alteori le uitam. Am plecat în foarte multe călătorii, iar la începutul oricăreia dintre ele, le comemoram pe cele care au trecut fără să vreau. TIMPUL a fost necruțător și le făcea să dispară atât de repede, încât simțeam că nu pot ține pasul. Inevitabilul sa produs și, nu neapărat din cauza vitezei cu care lucrurile trec, m-am pierdut pe mine însămi. Căutam disperată să mă agăț de ceva ce îmi putea oferi o fărâmă din ceea ce am fost odată, dar nu l-am găsit nici acum. Însă, datorită unei mici evadări care mi-a ieşit în cale, am luat o pauză de la această cursă. Am stat pe tușă cu o carte în mână, în compania unui ceai cald și a unei atmosfere impresionante, aproape imposibil de descris. Urmăream ori șirul cuvintelor care se legănau pe foi cu cerneală neagră, ori dansul valurilor de oameni din jur. Se spune că mintea reține toate figurile văzute în mod conștient sau inconștient. În acele ore de pauză, nu numai că am admirat împrejurimile, dar mi-am creat propriile imagini, propria panoramă pentru a o pune în rama care mi-a fost dată. Inima continua să bată și își schimba ritmul la intervale neregulate. Astfel, mi-a fost permis să simt, să îmi reamintesc tot ce uitasem, fie că era vorba de sentimente, fie de amintiri. Le-am acceptat cu zâmbetul pe buze și lacrimi în ochi. Totul are sens acum, totul se leagă. Muşchii inimii au memorie, așa spune manualul de biologie. Astfel, acest organ poate „gândi” pentru sine. Știe de ceea ce are nevoie. Dacă nu își poate satisface dorințele cu ajutorul împrejurărilor, se folosește de amintiri. Le poate accesa într-un mod atât de simplu. Începe să bată în ritmul pe care l-a asociat unei melodii, spre exemplu. Informația e transmisă către creier și astfel se formează o imagine a trecutului. Dacă TIMPUL nu e de acord, nu poate protesta. 29


Prem iul a l doil ea Doar se supune cerințelor și, printr-o magie, îi permite omului să revină în acea buclă pentru câte momente vă decide inima. Nu pot controla mereu bătăile, așa că uneori se revoltă parcă și mă poartă către amintiri dureroase. Mă face să izbucnesc. De obicei, sunt pusă în situații pe care încerc să le evit, să le estompez, să le dau uitării. Însă nu toată lumea înțelege, deci mă forțează să intru pe un teren minat. Îmi păstrez controlul pe moment, dar după aceea... după aceea EU suport consecințele. Acestea sunt cele care trec cel mai greu... de oprit, nici vorbă. Știu că nu e vina mea că am ajuns în situația în care să deschid o rană de mult crezută închisă. Am intrat în contact cu o persoană sau cu persoane toxice, mai mult decât era nevoie. Am interacționat cu ele, iar inima mea a reacționat, dar nu și-a adus aminte de momentele frumoase. Parcă oamenii care au încercat să îmi răpună sufletul răspund la chemare și îmi ies în cale la fiecare pas pe care îl fac. Mă bântuie, mă urmăresc, mă rănesc. Încerc să nu le dau putere, încerc să îmi mențin zidul pe care l-am construit din nimic. Dar se crapă, simt cum se crapă. Încerc să refuz, iar asta mă afundă în neant. Cu ce am greșit? Ei m-au părăsit, iar eu m-am îndepărtat pentru a nu lăsa veninul să ajungă în locurile cheie. Corpul reacționează. Vrea să elimine orice amenințare, așa că de cele mai multe ori, închid ochii. Îi închid și încep să fredonez melodiile care au cel mai mare impact asupra mea. TIMPUL trebuia să mă fi vindecat, dar m-a păcălit, se pare. Îl simt cum râde. Așa că sap mai adânc în memorie. Caut echilibrul pe care îl aveam, însă doar ajung să tânjesc după el. Momentele pline de adrenalină pe care încerc să le accesez parcă îmi scapă printre degete. Inima îmi șoptește o poveste tristă care formează lacrimi. Încă am ochii închiși. Imaginația… imaginația preia controlul armatei mele care se află în război. Începe prin a forma imagini care nu își mai au locul, dar le schimb încetul cu încetul. Urma unei îmbrățișări răsare. Mă îndrept spre ea. Mă cuprinde, iar eu fac același lucru la rândul meu. Apar inimi îndrăgite, inimi pe care

le-am descoperit de-a lungul timpului și care bat pentru a mă proteja atunci când e nevoie. Le ating și le ascult ritmul. Respir după cum îmi dictează și mă las purtată de ele. Simt atingerea cuiva care mă încălzește. Îmi ia pulsul și citește ca dintr-o carte tot ceea ce am în minte. Îmi șterge lacrimile. Acest cineva prinde contur. Îi pot vedea chipul atât de blând. Încerc să vorbesc, dar e de prisos. Nu am glas. Simt cum se apropie și își pune brațele în jurul meu, strângându-mă. Un șoc electric trece prin tot corpul meu, care începe să reacționeze. Inima se oprește pentru o fracțiune de secundă, după care începe să bată altfel. De această dată ea ascultă povestea mută ce se înfiripă. E o liniște atât de gălăgioasă… Bătăi care vorbesc între ele, care se sincronizează, asta se petrece. Oboseala își spune cuvântul. Mă acaparează. E atât de familiară. Eu sunt prea extenuată ca să mai lupt în zadar pentru a recâștiga echilibrul, pentru a reveni în punctul de plutire. E tot ceea ce fac în ultima vreme. Adorm în acea îmbrățișare, iar orice durere se risipește. Mă trezesc în lumea din care am plecat, dar calmă. Inima bate, însă nu mai rostește niciun cuvânt. Am început să măsor TIMPUL în bătăi de inimă. Probabil că nu îmi pot aminti doar lucrurile frumoase, probabil că nu am un control desăvârșit, dar dacă pot ajunge la acele suflete care mă protejează, atunci mintea va răspunde și mă va duce în locurile liniștite, plăcute, sigure. Dacă vreau să redescopăr o poveste, vorbesc cu cea care îmi pompează sângele în corp. Nu implor TIMPUL să mă poarte unde vreau, nu îi ofer o putere mai mare decât o are deja. Ceea ce mă macină încă e că inima nu poate să bată spre viitor, căci nici nu îl cunoaște. Vreau să știu dacă voi găsi măcar ideea de pace, dacă mă voi îndrăgosti din nou, dacă voi reuși să simt ceva, dacă voi umple golurile care doar se formează. Însă trăiesc prezentul cum știu mai bine. Fie citesc, fie cânt, fie desenez prin cuvinte, fie călătoresc în speranța că mă voi regăsi, fie… pur și simplu mă bucur de ceea ce mă înconjoară. Eu am grijă ca durerea să fie ori acceptată, ori evitată, iar INIMA va forța timpul să bată după cum dorește EA. Bătăile EI au devenit batăile lui.

Arca de 30


Prem iul a l doil ea Raluca Maria Arhipencu Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil”, Tulcea

Introspecție

Supoziție

Dimineața de 14 grade Celsius & oameni dormind pe nisip. Pene de foc plutesc în aer și învelesc răsăritul. Acum muzica s-a oprit datorită sunetelor înghețate. Ziua mi-a luat visul și încerc să mă învelesc în fum. Mi-e frig. Ne văd dansând ca doi nebuni pe plajă, dar a început să plouă cu frunze uscate. Și gândul stă ca o persoană inertă în brațele mele ca o lentilă spartă. Acum (nu) sunt acolo. Încerc să găsesc fericirea într-o noapte de vară.

Poate atunci când alerg după amintirile cu tine expir prea mult dioxid de carbon. Pari atât de real, încât îți văd părul negru pe umărul meu. Casetele video cu noi pe plajă sunt păstrate pe raftul superior al bibliotecii mele ca să rămână neatinse de melancolie. Treptele amurgului se oglindesc în ochii tăi negri. Acum valurile îmi ating tălpile și nisipul îmi reamintește ce a fost: Un vis povestit de o scoică singură pe plajă.

Destăinuire Iubirea mea este ascunsă în spatele unui geam. E dorința mea de a o proteja, de a o păstra, așa cum ai face cu o insectă în chihlimbar. Câteodată întind mâinile de parcă aș vrea să mângâi fantoma din oglindă, dar sutele de cioburi se transformă în săgeți care îmi intră sub piele și mă otrăvesc. Mă simt ca într-un bar vintage londonez în care se ascultă viniluri de Bowie și nimeni nu dansează. El a plecat de curând lăsându-mi geaca lui de piele care încă mai emană parfum. Jocul amintirii stă lângă mine ca un copil vesel.

Arca de

31


Prem iul a l doil ea Străin pustiu în gând şi-n vis voi scrie ce a fost demult, despre margini, neputinţe şi-aşteptări ascunse-n timp cu lacătul ochilor voştri translucizi biroul meu îngust şi rece e sufocat sub cincisprezece pagini fierbinţi pe cele rămase le am în sertar şi scot, temător, câte una, în fiece toamnă de cristal când e târziu şi m-am schimbat cu inima-n mână astept să veniţi, literele din sângele meu nu vor fi niciodată suficiente şi-o să vă dau şi (pentru ce?) trăiri

George Sebastian Găinaru Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Galaţi poate atunci veţi fi nemuritori la mine în casă miroase a scorţişoară şi-a străin ciudat, n-a trecut nimeni de o vreme a trecut doar timp v-am aruncat ultimul meu ceas şi l-aţi întors până la sfârşit de doisprezece ori bate pentru ce-a rămas pe foi şi încă o dată pentru nimic aud ce tot vorbiţi lângă fereastra mea şi n-o să vă răspund în noapte, cuvintele ajung la stele iar eu (pentru cine?) tot scriu pustiu în gând şi-n vis…

Translucid, Alexandra Neagu, Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Galați

Arca de 32


Prem iul a l doil ea Celeste matrici

Alchimia celui efemer

Iluzoriu glas

Culeg stelele mâinilor tale şi mă pierd în gândul de-a fi cer genunchi-mi sunt legaţi cu amintiri şi răsuflări ghemuite în lacrimi reci de cometă iar degetele inundate-n vis aleargă după zările ce le promit libertate ne aruncăm glorioşi în versurile orizontului care-a uitat să cânte pentru noi lăsăm inimile în urmă să bată singure în ritmul vântului orbitor şi facem următorul pas mai luminos mai şters mai nesincer pierdem şi sunetele înşirate mărunt în aburi de neiubire drumul de mătase încă ne priveşte solitar şi ne atinge creştetul aruncat în secunde apoi se despică ne lăsăm mâinile fericiţi şi cu abis în loc de suflet mai facem încă un pas şi murim.

Esenţe dulci şi suferinde se joacă în iluzii şi-n secunde le inspir cu teama de a mă schimba le expir cu dorul pentru infinit universul meu e-un atriu prin el curg liniştea și cerul și restul tainelor primite-n schimb pentru disoluție porii mi se umplu cu ceaţa timpului arcuit ce doreşte mai mult ca oricând sufletele prinse între vieţi şi tălpile-mi îngheaţă la fiece murmur al pământului când dincolo cântăm în vis cu sufletele ascunse-n noi şi dincoace iubind clipele mințim

Am sfărâmat în palmă miezul translucid al neliniştii mele şi departe la orizont sau poate acolo unde neiubirea împânzea picături de opal a căzut o stea în neplina zi sau preaplina noapte cu iluzia că fără să păşesc în netimp voi rămâne un crâmpei golaş de realităţi ceaţa nu îmi va pătrunde printre genele ancorate în neputinţă şi nici norii nu vor ploua peste umerii mei de sticlă cu inima bătând între rădăcini şi smoală şi smarald îmi întorc privirea către mine în pustiu şi-n alb nesunet

Am plâns în inima unei tăceri nepregătite să-mi primească suflul între urmele paşilor ce au venit cu mult înaintea mea umbrele plângeau şi ele prinse între vârfuri fragile de munţi

Arca de

Cioburi şi alte eternităţi unde tălpile străvezii ale pământului îşi cufundau rădăcinile sub stele prins în vântul unor voci ce şuieră oniric ce şuieră-n tăcere mă-ntorc cu ochii şi cu tot universul către tine departe, unde, între ceruri treptele amurgului şi mâini sculptate în secundă ne şoptesc Linişte George Sebastian Găinaru 33


Prem iul a l doil ea

Privirea melcului, Paul Alexandru Tamaș, Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca

Aș vrea să gust tristețea… Mușc dintr-un măr zemos și setea-mi se topește, Rup dintr-o pâine caldă și foamea-mi amuțește, Îmbrac o haină-albastră și corpu-mi se-ncălzește, Ascult romanța stinsă și-auzu-mi se-mblânzește,

Mădălina Ion Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii”, Buzău

Mi-aleg un cuib de pene și somnul mă răpește, Mă uit la pruncul fraged și sufletu-mi se-albește… Iar când ajung în dreptu-ți, de-i soare, vânt sau nor Un singur gând mă bate: ce gust să aibă oare tristețea-mi… fericirea-ți?!

Arca de 34


Prem iul a l doil ea Anotimp de cristal

Dorința

Se-aud pe-acoperiș, în ropot, picurii grei ai ploii reci, în toamna asta fără nume mai monotonă ca-n povești...

De aș avea eu aripi, în zbor să mă ridic, peste o lume-ntreagă de oameni și de case, de codri și de ape, de munți și de coline, de flori și de albine, de păsări și de fluturi…

Iar de încerci să te închipui în toiul unui bal regesc, a cărui muzică ritmată te-mpinge-n brațe-mpărătești, tu, într-o rochie de mătase, foșnind ușor pe albe dale, asemeni unei preafrumoase cu brațe pline de petale, ce-n noaptea asta minunată o nouă vraja se-nfiripă...

de aș avea eu ochii care să cate-n zare finitul infinit și boabele de rouă, apusul, răsăritul, întunecata mare…

Când două suflete-și șoptesc, după atâta suferință, doar vorbe dulci, pe înțeles, înseamnă că o noapte rece, în ritmul unui cânt ploios, a devenit, într-o clipită, o toamnă de cristal regesc… Mădălina Ion

m-aș preschimba-ntr-un nor, de alb și de azur, purtând în trupu-i fraged, o inimă de carne, preaplin de curăție și chiot fără glas, un avion pierdut în cosmos sau în haos… Mădălina Ion

Cartea cu litere de jad Găsit-am în patria inimii mele un obiect neprețuit, un nestemat, radiind lumină mai albă ca stelele, o carte, scrisă-n litere de jad…

Doar vise...

citită la umbra pleoapelor tale, topită în lacrima a două petale, s-a transformat în pasăre măiastră și s-a-ncuibat în dragostea noastră…

Andreea Turbatu Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Târgu Jiu, Gorj

Mădălina Ion

Doar visurile au mai rămas, În suflete de-au pierit De-atât amar și supărare Murind de foame și de frig.

Dar și-n această Românie Cât de greu poate să fie Să găsești câte un părinte… Pentru un copil cuminte.

Așa sunt ei, copii sărmani, Copii săraci și fără bani, Copii orfani și fără frați… Așa sunt ei, neajutorați.

Un copil fără destin, Fără ură și venin, Doar cu dragoste curată… Cu iubire adevărată.

Arca de

35


Prem iul a l doil ea Acrostih Bianca Ţuligă Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Târgu Jiu Căutător de forme în arhaica-ntrupare Opera-i întâi la Paris apare Naște capodopere de nedescris Să lase României un talent precis Trăiește altoit cu nuielușe Având vânătăi pe piciorușe Naște cel mai mare sculptor al României Trezind în opera sa spiritul armoniei Infinita sa iubire pentru arta Niciodata de țară nu o să-l despartă. Brâncuși, geniul artei contemporane Reușește să creeze visul oricărei persoane Adevărata scară către cer Numita Coloană Infinit ce va dura etern Cu ciocanul și dăltița Unu-i omul din Hobița Sculptorul infinitătii Idolul maturitații.

Frunza Eduard Pătraşcu Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Târgu Jiu Rămasă singură-n copac Privește-n jos, înfrigurată, Adânc, în sufletu-i opac Găsește-o lume colorată Cu nostalgie-și amintește De vremurile înverzite Doar gândul ce-o mai încălzește, În rest, doar frunze putrezite

Noapte… cred Cristal Ciucur Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Târgu Jiu În întunericul nebun și colorat Printre stelele ce urlă-n șoaptă, Împletiți cu lumina lunii Aleargă ochii mei căutând nimicuri Iar în gând apar tot feluri de imagini Imagini din copilărie cu zâmbete, Cu râsete și promisiuni rupte, Cu certuri și împăcări. Deodată imaginea stelelor devine întunecată, Mișcată, văd în ceață și curând... O picătură din sufletul meu îmi curge pe obraz. Ochii mi se îneacă în oceanul zilelor de ieri, Mațele mi se strâng într-un nod al nostalgiei, În gât mi se pune greutatea ciudei Iar inima începe să tremure în liniște. Mă uit pe cer, mă uit la stele, Cu căpruiele bile numite ochi Caut speranța în ziua de mâine, Caut zile cu crengi rupte-n armonie, Caut ploaie cu lacrimi de lumină, Caut povești și amintiri nemuritoare. La naiba, caut ce nu o să fie vreodată Sau o să fie dar doar pentru un timp Căci totul este… temporar. Așa cum și stele se vor scufunda în întuneric într-o zi… Așa cum întunericul va lumina odată și odată… Așa cum luna se va sătura să mă asculte și într-un final O să mă ignore… Totul este temporar… Acum, finalul o așteaptă Și chiar nimic nu-i de făcut, Vântul, venind, precum o șoaptă, O așterne jos, tăcut.

Pe trupu-i ruginiu uscat Sunt cicatrici de-atâta vreme, Pe toate ea le-a suportat, Scuipând numai blesteme

Arca de 36


Prem iul a l doil ea

Cosmina Grigore, Colegiul Național „Al.I. Cuzaˮ, Galați

Arca de

37


Prem iul a l tr eil ea În noapte Claudia Maria Cojocaru Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Galați 1 Nemo trecea din nou prin același pasaj vechi și binecunoscut. Îl știa atât de bine, încât prin întuneric putea să observe mici lovituri în pereți, semne ale vechilor accidente. La început era fericit să le descopere, fiind o ieșire din contidian. Dar acum totul a devenit rutină. Își stinse țigara și se gândi la viața lui. 7 milioane de oameni care se aflau sub miliarde și miliarde de stele. 7 milioane de oameni care își stricau unii altora viața, fără ca măcar să se cunoască. Atât de mulți oameni, iar el este singur. Mama lui decedase acum 6 luni. Trecea stradă și, pentru că ploua, șoferul nu a văzut-o. Un copil de 19 ani, care a fugit. Dar cel mai mare vinovat este, cu siguranță, vreun biet nenorocit care acum un an a lăsat un simplu ou să fiarbă prea mult. Aburii s-au ridicat, s-au transformat în nori și, purtați de vânt, au ajuns în micul lor oraș. Cel puțin asta i-a zis singurul lui prieten. Pentru moartea mamei lui e de vină efectul fluturelui. Ce mai născocire a omului de a nu-și asuma responsabilitatea! Cel mai trist e că nici măcar nu simte pic de durere pentru moartea mamei lui. O iubea pentru că îl născuse și crescuse. Oare la asta se rezumă iubirea: să dai ceva și să fii iubit? Să ai motiv pentru a iubi? Sau poți iubi fără motiv? Nu știa ce e iubirea și nici nu știa sigur dacă o simțise vreodată. Un claxon din spatele lui îl trezi la viață și îi aminti că trebuia să ajungă cât mai devreme la serviciu. Aparent, să filmezi niște oameni care doar intervievează o altă persoană mai mult sau mai puțin aflată în necaz e o slujbă nobilă pentru șeful lui. A văzut îndeajuns de mulți oameni, încât să știe că cei mai mulți, atunci când observă o cameră, își schimbă imediat atitudinea, de cele mai multe ori în rău. Totul în viața lor e rău atunci când știu că vor fi dați la televizor. Orice boală devine mortală și orice nenorocire pe care ei au adus-o în viața copiilor lor trebuie dintr-odată rezolvată, dacă e posibil chiar cu niște donații. Nu își putea suporta slujba, dar avea nevoie de ea. Trebuia să își plătească împrumuturile de la facultate și mai ales micul apartament pe care l-a transformat în studio. Adora să picteze lumea și să își transpună ideile prin culori adevărate care nu ascund răul ce se află în lume. Ajungând în parcarea redacției, persoana pe care nu o suporta, reportera care, fără niciun pic de remușcare se folosea de toate slăbiciunile omului, se și urcă în dreapta lui, spunându-i că trebuie să meargă într-un sătuc de lângă orașul lor. Acolo se afla o fetiță molestată de tată și, datorită surselor ei, a reușit să afle că și tatăl a trecut prin traume similare în copilărie. - Îți dai seama ce impact o să aibă asta? „Tată rănit în copilărie se răzbuna pe propriul copil”. Pentru că suntem primii care ajung, vom avea cele mai multe detalii și imagini. Vom primi o sumă imensă de bani! Uneori se gândea că, dacă viața ar fi ușoară pentru toți, pe el tot l-ar ocoli. Poate că avea nevoie de bani mai mult decât orice, dar nu mai putea să ia parte la această înjosire a umanității. Trebuia să renunțe repede sau chiar în acel moment, altfel toată viața ar fi avut coșmaruri. - Te rog să ieși din mașină! Trebuie să îți găsești alt cameraman. Reportera rămase uimită de bărbatul care niciodată nu vorbea mai mult decât i se cerea; a reușit să scoată doar un simplu și abia auzit „Nu se poate!”. Dar Nemo îl auzi și, simțind o mică mulțumire, adăugă: - Îmi dau demisia. Nu vreau să continui să lucrez în asemenea condiții, așa că te rog să ieși din mașină. Astfel, după ce reportera coborî din mașină, Nemo ieși din parcare.

Arca de 38


Prem iul a l tr eil ea 2 - Nemo, eu înțeleg că îți urai slujba, dar trebuie să conștientizezi că ai nevoie de bani. Dacă nu ai slujba, nu ai bani, deci nu mai poți plăti chiria studioului! - O să învăț să fac diferite chestii. Te rog să te liniștești, David. Totul va fi bine. Bucură-te pentru mine. Pentru prima dată mă simt liber! Și așa și era. Pentru prima dată simți că luase decizia corectă, că poate să spere la libertate fără a-i fi frică de răspuns. Viața lui nu îl va mai ține captiv, iar visurile lui vor deveni realitate. Își va căuta o nouă slujba care să îi placă, iar atunci se va simți împlinit pentru că va face ceea ce știe: să ilustreze sentimentele oamenilor în culori și linii. Și dacă va găsi ceva ce nu știe să facă, va învăța, pentru că oamenii, când au timp, se autodepășesc, iar el are foarte mult timp liber. - Bun, văd că ți-ai făcut un plan care pentru tine e convenabil. E chiar perfect. Dar sora ta? Ea este total dependentă de tine, deoarece gândul ei este doar la distracții. Cu ea cum rămâne? Cuvintele prietenului său îl treziră la realitate. Uitase de sora lui mai mică, Ștefania, de care trebuia să aibă grijă neîncetat. Era mai mică cu 5 ani decât el, dar deja abandonase școala și tot ce făcea era să stea afară cu oameni nepotriviți. Intrase într-un cerc vicios, iar el trebuia să o salveze mereu, cel puțin provizoriu. Poate că ar fi renunțat să aibă grijă de ea dacă nu i-ar fi promis tatălui său că nu o va lăsa pe Ștefania pe mâini rele. Din acel moment toate deciziile luate țineau mai mult cont de ea decât de dorințele lui. Sora lui îi stricase viața încă de când s-a născut. Părinții îl tratau cu indiferență, ba chiar mai mult, îl loveau și țipau la el chiar și atunci când nu era vinovat, pentru că mica lor prințesă nu putea fi pedepsită, ea era lumina ochilor lor chiar și la mult timp după ce ea începuse să meargă pe calea greșită. - Poate că ar fi timpul ca Ștefania să învețe să se descurce singură. Are 20 de ani și e timpul să nu se mai comporte ca un copil. De asemenea, e timpul să îmi fac viața după dorințele și nevoile mele. Este sora mea, dar doar în acte și în sânge. Ea niciodată nu s-a gândit la mine, nu a venit să mă întrebe dacă sunt bine. Așa cum ea a renunțat la mine și eu o să renunț la ea. - Prietene, atât sper: să nu regreți decizia luată. Ai grijă ce faci în viitor pentru că ceea ce îți este necunoscut s-ar putea să ți se pară înfricoșător. - Nu tuturor ni se pare la fel? Și, cu regret în inimă, David plecă, lăsându-și prietenul în negura gândurilor. 3 Uneori diminețile cele mai însorite de toamnă ascund cele mai triste momente din viața unui om. După ce a trebuit să asculte injuriile aduse de sora lui, Nemo s-a dus acasă pentru a căuta un nou loc de muncă. Din nefericire pentru el, nimeni nu căuta un artist, iar cei care căutau doreau experiență. S-ar fi făcut și grafician doar să poată să își arate talentul. Până la urmă găsi un anunț de la o editura în care tot ce se cerea era doar talent și dorința de a lucra. Era perfect pentru el. Tot ce își putea dori de la viață se va îndeplini în sfârșit. În timp ce suna la editura, se auzi o bătaie în ușă. Închizând cu regret și sperând să nu fie nimic important se duse spre ușă și o deschise. Dintr-odată se ivi domnul Abruz, avocatul familiei sale. - Îmi pare rău să te deranjez, Nemo, dar trebuia să îți aduc asta. Aceasta a fost singura dorință a mamei tale. Și, spunând acestea, îi întinse o scrisoare ce părea scrisă acum mult timp. Nu înțelegea nimic. De ce i-ar fi lăsat tocmai lui o asemenea scrisoare și ce era așa important de nu a putut să îi spună atunci când era în viața? - Domnule Abruz, dumneavoastră știți ce a scris mama? - Din păcate, nu. Mama ta mi-a lăsat scrisoarea cu o zi înainte să moară și mi-a zis să ți-o dau dau atunci când moartea ei nu va mai sta pe umerii tăi. Acum eu ar trebui să plec. La revedere!

Arca de

39


Prem iul a l tr eil ea - O zi bună! Iar Nemo închise ușa, având mii de întrebări în cap. După un minut de îndoieli și întrebări, deschise scrisoarea și începu să citească. „Dragul meu Nemo, Știi foarte bine că mereu am fost o lașă. Și acum dau dovadă de același lucru. Dar oare cum aș fi putut eu să îți spun acest lucru privindu-te în ochi? Știu cât de mult ți-ai dorit un frate. Mereu te auzeam când, pe șoptite, spuneai că viața ta ar fi fost mai ușoară așa. Și poate că aveai dreptate. Ți-a fost greu să fii frate mai mare și voiai și tu pe cineva care să îți ofere un sfat. Pe cineva care să îți arate viața, cu care să râzi și să glumești. Off, dragul meu Nemo, sper să mă poți ierta. Am purtat această durere în suflet pentru mulți ani, iar acum, că nu mai sunt, îți pot destăinui aceste lucru. Cu doi ani înainte să te am pe tine, eu am mai fost însărcinată. Încă nu eram căsătorită cu tatăl tău, dar abia așteptam amândoi să vină pe lume primul nostru copil. Am fost și mai entuziasmați când, după câteva luni, am aflat că e băiat. Eram în extaz amândoi. Am decis să ne căsătorim la o lună după ce l-aș fi născut pe Călin. Nu știi cât de fericiți eram. Dar într-o seară a venit mama la mine. Mi-a zis că sunt prea tânăra să fac un copil și că, nefiind căsătoriți când am conceput copilul, acesta va fi batjocorit, așa că mai bine aș face avort. Mă durea inima să aud cuvintele ei. Nu era încă născut, dar îl iubeam enorm. Era copilul meu și al tatălui tău. Dar în naivitatea mea am zis că mama are dreptate. Nu îmi pot lasă băiatul să fie luat în râs. Cât de naivă eram! Încă îmi amintesc acea zi. Era un cer atât de albastru! Totul era atât de calm și de liniștitor! Mai puțin sufletul meu... Eram înspăimântată. Mi s-a spus că trebuie să fac chiar în acea zi avortul, altfel nu se va mai putea realiza. Am fost de acord. Tatăl tău nu știa nimic, iar atunci când am ajuns acasă și m-a văzut și-a dat seama. Mi-a zis că i-a fost frică să vină mama în vizită, dar niciodată nu s-ar fi gândit că m-ar îndruma să fac așa ceva și mai ales că eu am să fac asta. Mă așteptam să țipe la mine, să îmi dea măcar o palmă, dar el m-a luat în brațe și mi-a zis că totul va fi bine. În acea clipă am știut cât de mult îl rănisem. Când te auzeam că vrei un frate mai mare, știam cât de mult acea decizie v-a distrus viața amândurora. Dragul meu copil, sper să mă poți ierta cândva. Cu mult regret, Mama.” Afară ploaia amenința să înceapă. Tunetele se întreceau între ele, iar fulgerele, cu lumina lor, anunțau o furtună catastrofală. Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun – amintiri străvezii ale altor vremuri – și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre care dădeau încăperii atmosfera stranie a haosului. Dar lui Nemo nu îi păsa. Cu ultima putere pe care o mai avea merse la mormântul mamei lui. - De ce ai făcut asta? De ce ai omorât un copil nevinovat? De ce mi-ai zis? Tu ești moartă, dar eu? Eu sunt aici! Eu trăiesc cu această durere. Tu ai plecat… și tata a plecat… și m-ați lăsat singur aici. Dar ce conta dacă erați cu mine sau nu? Tot singur aș fi fost, cum am fost mereu. Mereu v-a păsat mai mult de Ștefania, iar de mine, nu. Oare m-ați iubit vreodată? Știi că am fost la psiholog? Normal că nu. Mi-a zis că am tendința ca uneori să fiu frustrat pentru că nu am primit iubirea de care aveam nevoie de la voi. Norii plumburii și mari au pus stăpânire pe cer. La câțiva metri distanță, un biet câine lătra de parcă știa ce îl aștepta. În această zi natură va fi necruțătoare, arătându-și furia. Vântul se întețește imediat iar câteva frunze uscate sunt luate pe sus și spulberate. Totul devine pustiu în jur, iar primii stropi de ploaie încep să cadă. Dintr-odată ploaia devine din ce în ce mai puternică, de parcă cerul ar vrea să se descarce de o mare povara. Marea de întuneric este sfâșiată de jocul de lumini al fulgerului.

Arca de 40


Prem iul a l tr eil ea După el urmează un zgomot fioros de durere, de parcă tunetul ar fi strigătul nerostit al unui suflet de mult dus. Nemo se uită spre cer și știu. Trupul îi era ud și tremura, dar pentru prima dată simțea că nu e singur și părăsit, fratele său dându-i un semn. 4 ⁃ Nemo, te rog, deschide ușa! Îmi fac griji pentru tine! El știa că nu e așa. Sau cel puțin așa avea impresia. A venit doar ca să îi ceară bani sau ajutorul. Ștefania nu mai era de mult sora lui cea mică pe care ar fi protejat-o de absolut orice în lumea asta. Acolo, undeva, în sufletul lui o iubea, dar locul era prea adânc, iar el prea obosit ca să mă scotocească în catacombele sufletului lui. - Știu că ești acolo! Te aud cum tușești. Lasă-mă să am grijă de tine! Stând lipit de ușă, simțea în ea fiecare lovitură. Auzea respirația greoaie a surorii lui și aproape că i se făcea milă. Dar el voia să stea în casa lui singur. Un loc în care nimeni nu putea pătrunde să îi strice armonia dureroasă din sufletul său. - Mereu mi-am dorit să fiu că tine. Mereu tu ai fost cel care învața bine și practica un sport. Erai deștept și făceai asta să pară atât de ușor. Știu ce ai îndurat din cauza mea. Știu și povestea cu fratele nostru. O știu de foarte mulți ani. Deși păreau fericiți, mama și tata mereu se certau din această cauză. Nu am vrut să îți zic pentru că, dacă o făceam, ai fi plecat de acasă! Știam asta. Și nu voiam să o faci. Pentru mine tu erai eroul meu. Erai fratele mai mare perfect. Mereu tată îmi zicea că eu, în comparație cu tine, nu voi reuși nimic. Voi fi doar o femeie care va sta în casă și nu va face nimic. Că nu sunt importantă pentru această lume. Poate că tu nu ai avut un frate mai mare, dar eu te am pe tine. Te iubesc, Nemo! Îi auzea plânsul prin ușă și știa că, de această dată, Ștefania era serioasă. Ar fi mers să o ia în brațe, dar deja pașii ce o duceau mai departe de el începeau să se audă din ce în ce mai puțin. Știa că asta ar putea să fie ultima șansă să vorbească cu ea, dar nu se putea ridica. Încă era șocat. Ștefania știa. Ba chiar mai mult, purta acest secret pe umerii ei de foarte mulți ani. Auzi o bătaie în ușă. Într-un fel, speră să fie Ștefania, că să poată vorbi cu ea, dar, din nefericire, era David. Fără tragere de inimă, îi deschise ușa și îl pofti în casă. - Ți-am găsit de lucru. E o mică editură, două străzi mai încolo și are nevoie de un grafician, așa că am tras câteva sfori și iată că mâine poți să mergi să dai un interviu. O să îți placă, deși salariul nu e așa mare. Nemo se uită la el și nu înțelegea cum cel mai bun prieten al lui putea fi atât de fericit. Nu voia să meargă la serviciu. Momentan voia singurătatea pe care doar el și-o putea oferi. - Te văd dezamăgit. Știu că nu e cine știe ce, dar m-am gândit că ar fi un început bun. Deci? Ce spui? O să mergi? - Nu. Nu vreau nicio slujbă. Nu vreau să ies din fortăreața mea. Lumea de dincolo e rea, iar eu vreau să rămân aici. - Uită-te la tine! Uită-te la ce ai ajuns! Nemo, o să ajungi ca soră-ta! Continui să iei pastile peste pastile, deși nici nu ai nevoie de ele. Stai în casă ta nemâncat, fără să faci nimic. Viața e grea, dar nu putem să stăm într-un singur loc și să așteptăm.... ce? Dreptatea divină? - Ție îți e ușor să spui asta. Tu ai slujba pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna, ai o soție și, în curând, și un copil. Viața ta e perfectă din toate punctele de vedere. - Aș fi avut un copil. Soția mea aseară a avut un avort spontan. Și ai fi știut asta dacă te-ai fi sinchisit să îmi răspunzi la telefon. Aveam nevoie de un prieten, Nemo. De persoană care m-a făcut să fiu cine sunt acum. Nemo, ai fost un sculptor pentru mine. Erai cel care m-a învățat să nu mă dau bătut și să perseverez. Ai văzut în mine ce alții nu au văzut. Dar toate acestea la trecut, pentru că acum ești doar o umbră a celui ce e a fost cândva.

Arca de

41


Prem iul a l tr eil ea Noaptea se lăsa ușor peste oraș. Lumea se ducea obosită spre casă. Până și câinii își căutau un mic adăpost. Stelele își făceau simțită prezența, apărând una câte una. Acum, rămas singur în întuneric, suferința nu mai părea un refugiu. Se spălă pe față. Se îmbrăcă. Corpul său era precum acele unui ceas vechi și stricat, făcând gesturile cotidiene singur. Ieși afară și un vânt tomnatic îi suflă în față, parcă îndemnându-l să ia parte la spectacolul nopții. Pentru el noaptea era precum un puzzle. Ceva misterios și totuși atât de mirific, încât nici nu ar trebui explorat. În fața ochilor lui, orașul își arăta cele mai ascunse secrete. Deși în aparență liniștit, pe fundalul lui se auzeau mici zgomote monotone, ce păreau a șopti poveștile nopții. Efortul de a cunoaște profunzimile orașului…Trupul slab și aproape fără vlagă se așeză pe o banca dintr-un parc oarecare. Prinvind spre cer la păsările nopții care străbăteau văzduhul, Nemo simți că lângă el mai era cineva. Privindu-l cu coada ochiului, observă că era un bărbat având cam aceeași vârstă cu el. La lumina felinarelor îi descoperi o mică cicatrice pe obraz. Părea adâncit în propriile gânduri, dar se uită la Nemo cu ochii mari și întrebători… Timpul se scurgea și nimeni nu spunea nimic, cei doi străini observându-se pe ascuns unul pe celălalt. - Știi, spune necunoscutul, nu pari genul de persoană care să stea târziu în noapte într-un parc și, mai ales, pe o bancă, lângă un străin. - Nici tu nu pari genul care să aibă o cicatrice pe obraz. Dar aparențele înșală, așa că, oricât de mult am încerca să ne descoperim unul pe celălalt doar cu coada ochiului, nu vom reuși. Străinul se uită la Nemo. Lângă el se afla un om ciudat. Tristețea ochilor și a vocii lui îl făcu să gândească că acest bolnav are o durere mare pe care doar noaptea i-o poate ascunde. Voia să știe. Misterul pe care îl ascundea acest străîn îl atrăgea. - De ce ești aici? Ce îți ascunde sufletul, străine? - O moarte. Ascunde durerea unei morți abia aflate. Pierderea unui frate care nici nu a apucat să vadă lumina zilei. Pierderea a doi oameni care m-ar fi ridicat din leagănul dur al vieții. Nemo se uită spre cer și observă paloarea stelelor care cândva străluciseră așa de frumos. Timpul lui trecuse și, oricât de mult ar fi vrut să îl cunoască pe străin, trebuia să se ducă acasă. - Aproape că se face ziua. E târziu și ar trebui să plec. Și acestea fiind spuse, se ridică de pe bancă și, cu pași grei și apăsați, plecă. Nu voia acasă, dar nici să stea lângă acel om. Avea ceva ce îi dădea senzația că îl cunoștea. Drumul necunoscut pe care îl străbătea îl conduse spre un lac în care cerul părea că se oglindește neîncetat. O durere de cap își făcea simțită prezența, iar amintirile aveau o sacadare de dans scheletic. Se uită spre cer și apoi spre lac. Și dintr-odată știa. În lac va fi scăparea și casa lui. Epilog „Dragul meu Nemo, mă știi de atâția ani. Fiindu-ți soră, a trebuit să fii lângă mine la bine și la greu, chiar și când nu ai vrut. Orice ai fi crezut despre mine, să știi că te-am iubit enorm. Voiam să îți fiu alături, dar eram atât de naivă! Cum putea cineva ca mine să stea lângă tine? Nu eram deșteaptă și nici măcar talentată. Până și părinții noștri îmi spuneau că eu nu am ce face pe lumea asta, că eu voi trăi doar cu ajutorul vostru sau, dacă voi avea norocul, să mă căsătoresc, cu cel al soțului. Eram sortită unei vieți simple. Dar eu știam că nu e așa. Știam că pot mai mult decât îmi spune lumea. Dar nu am știut niciodată cum să arăt asta sau cum să o demonstrez. Mereu mă gândeam la ce aș putea face și mereu am pierdut ocazia. Încrederea mea în mine era nulă, așa că mă condamnasem și eu pieirii. Dar când David a venit la mine și mi-a zis că ai renunțat la slujba ta pentru a-ți urma visurile, am știut că e și timpul meu. Am găsit! Am talent în actorie. Cine s-ar fi gândit? Acum sunt angajată la un mic teatru. Nemo, mereu vei fi fratele meu mai mare care m-a ajutat chiar și atunci când nu își dădea seama. Te rog, acolo unde ești, să ai grijă de tine și să mă aștepți ca să fim ceea ce nu am putut să fim aici. Noi doi și fratele nostru. Știi, poate că tu ai pierdut un frate, dar eu, într-un fel, am pierdut doi. Nu te învinovățesc de nimic. Adio, dragul meu frate! Eu îmi voi continua drumul pentru tine”.

Arca de 42


Prem iul a l tr eil ea

Explozie de culoare, Mădălina Talabă, Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Galați

Arca de

43


Prem iul a l tr eil ea Amintiri răscolitoare Maria Alina Milea Școala Gimnazială ,,Alexandru Vlahuță”, Focșani, Vrancea Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun - amintiri străvezii ale altor vremuri - și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre care … nu făceau altceva decât să trezească și mai mult în sufletul lui Alex, un tânăr de 25 de ani, sentimente de nostalgie și de regret față de trecerea ireversibilă a timpului. Gândul îi zboară la copilăria sa minunată, la cei mai buni prieteni ai săi, Radu și Doru, cu care, din fericire, încă mai ține legătura. De fiecare dată când cei trei copii erau împreună trebuiau să intre într-un bucluc. Dar, de fiecare dată, Andrei, fratele mai mare al lui Alex, își asuma vina pentru ceva de care nu era vinovat, fiindcă ținea foarte mult la fratele său mai mic și nu dorea ca acesta să descopere neplăcerile vieții de la o vârstă atât de fragedă. ,,Ce norocos sunt că Andrei este fratele meu și că el este cel care m-a protejat întotdeauna de răutățile vieții și cel care m-a încurajat să îmi urmez visurile. Nu aș fi realizat nimic fără ajutorul lui. Frate, îți mulțumesc pentru tot!”. În casa micuță, cu camere întunecoase, dar frumoasă prin simplitatea sa, ce aparținea bunicilor săi, a petrecut atâtea ore scriind și compunând povești, poezii, chiar și cântece, căci trebuie să știți că Alex era foarte talentat în arta scrierii, având o imaginație bogată. În grădina fermecată a bunicilor săi, plină de flori multicolore și parfumate, ce parcă te îndemnau la visare, uneori se juca cu prietenii săi, imaginându-și că el este Făt-Frumos, iar ei, balaurii ce trebuie înfrânți. Alteori dormea sub nucul umbros din fundul grădinii, visând la personaje de basm, supereroi și la locuri magice, fantastice, nemaivăzute de nimeni până atunci. Dar iată că a venit și frumoasa vârstă a adolescenței, primele iubiri, întâile chefuri cu prietenii și examenele finale. Dar cea care l-a fermecat, făcându-l să își dea seama ce înseamnă cu adevărat fericirea, a fost Olivia, singura fată pe care a iubit-o și pe care încă o iubește cu adevărat. Era în clasa a unsprezecea, la o petrecere organizată de Doru, colegul și bunul său prieten. Ca de obicei, Liviu și Dănuț întrețineau atmosfera de voie bună și chef de viață, cântând și spunând bancuri, Relu se lăuda cu talentul său la chitară, încercând să impresioneze fetele, iar cuplurile existente la petrecere dansau și chefuiau. Cu toții se simțeau bine, cu excepția lui Alex. În acel moment, Alex își dorea să aibă și el o iubită pe care să o poată îmbrățișa tandru și cu care să poată să danseze lent, de parcă doar ei ar mai fi pe Pământ. Deodată, privirea i se intersectează cu a unei adolescente. Era înaltă, blondă și avea cei mai blajini și pătrunzători ochi albaștri pe care Alex i-a văzut vreodată. O chema Olivia. În acea clipă Alex a simțit cu adevărat cum i se infiripă în suflet fiorul dragostei. Aceasta a intrat timid în casă, așezându-se chiar lângă Alex. Amândoi se simțeau puțin stânjeniți, dar, din fericire, băiatul a început conversația întrebând-o dacă dorește cumva un pahar cu punci. Aceasta a refuzat, dar prinzând curaj, l-a întrebat pe băiat cine este și ce vrea să facă cu viața sa. Așa a început o întreagă conversație, amândoi dându-și seama că sunt perfecți unul pentru altul. Lucrurile au avansat treptat, iar cei doi au devenit un cuplu. După ce au terminat liceul și facultatea, amândoi au devenit jurnaliști cunoscuți, iar cu banii strânși și-au luat un apartament în București, unde s-au mutat împreună. Totul părea să meargă perfect până când, într-o zi ploioasă de toamnă, Alex și Olivia s-au certat teribil și așa relația lor a luat sfârșit, Alex întorcându-se în vechiul său apartament. Astăzi se fac exact trei luni de când cei doi s-au despărțit. Ce mult îi lipsește! Și astăzi pleacă definitiv la Londra pentru că acolo i s-a oferit un contract de muncă. ,,Normal că pleacă. Nu mai are pentru ce să rămână. Nu mai are pe nimeni pentru care să stea aici” se gândi Alex. ,,Dar dacă…

Arca de 44


Prem iul a l tr eil ea of, nu, e prea prostesc! Aș merge până la ea pentru a-i spune că-mi pare rău și pentru a încerca să refac legătura specială pe care o aveam. Până la urmă mai sunt patruzeci de minute până la plecarea ei.” Nici nu a mai stat pe gânduri, a coborât scările și a pornit mașina în mare grabă. Dar când a ajuns la apartamentul ei, Olivia deja urca într-un taxi ce se îndrepta spre aeroport. În disperarea de a nu o pierde definitiv pe dragostea vieții sale, Alex nu s-a dat bătut și a urmărit taxiul până aproape de aeroport, când, deodată, la o trecere de pietoni, mai mulți oameni au traversat strada, făcându-l pe tânăr să piardă taxiul din vizor. Totuși, în ciuda celor ce s-au întâmplat, el și-a continuat drumul și a ajuns, în cele din urmă la aeroport. A coborat cu viteza luminii din mașină și a alergat prin aeroport mai repede decât o făcuse vreodată în toată viața sa, ajungând la locul de decolare, chiar la zece metri de marea sa iubire. Atunci a strigat cum nu o mai făcuse: - Olivia! - Alex! Ce cauți aici? - Știu că nu ai prea mult timp, dar am venit să-ți spun că-mi pare rău pentru că ne-am certat. A fost stupid să dau vina pe tine pentru ceva ce eu am făcut. Te-am urmărit aici cu mașina doar fiindcă… fiindcă… Încă te iubesc! Și n-am încetat nicio clipă să o fac! Singura greșeală pe care am făcut-o este că nu te-am prețuit destul! Așa că vrei… Dar nici nu apucă sa mai spună ceva, că Olivia îi cuprinse capul între mâinile ei fine și delicate, iar apoi cei doi se sărutară lung și dulce. - Și acum? Ce facem? - Cred că Londra mai poate aștepta! Cei doi tineri îndrăgostiți au rămas împreună definitiv, fiind fericiți întreaga lor viață.

Bătăile inimii - Bătăile timpului Anda Gabriela Felea Liceul Teoretic „Grigore Moisilˮ, Tulcea Timpul a constituit dintotdeauna un subiect complex, transformat ulterior într-o povară lipsită de finalitate. Raportându-l la fiecare aspect al vieții cotidiene, i-am conturat o imagine ștearsă, vagă, dar al cărei impact zguduie tot ceea ce credeam că știm despre existență. De la persoanele simple până la renumiții oameni de știință care ne-au lărgit orizonturile, toți au încercat să se apropie cât mai mult de adevăr. Reprezentând o constantă a filosofiei, chiar și celor mai mari gânditori le-a fost imposibil să pătrundă dincolo de definiția oferită de dicționar, să înțeleagă și să sintetizeze substratul într-o manieră universal valabilă. Contrastul dintre realitate și iluzia pe care individul și-a construit-o asupra realității constituie nucleul limitării, factorul care ne îndepărtează de adevăr. Deși pot fi asemănătoare, nu există două perspective

Arca de

identice asupra timpului, dar un lucru pe care toți îl avem în comun este faptul că depindem de acesta. Nu putem accepta ideea de a fi legați de un concept pe care nu-l înțelegem. Timpul este însă creația omului, o cârja prin intermediul căreia ne sprijinim de realitate și care ne oferă control asupra existenței. Noi am dat viață unei idei, iar treptat ne-am îndepărtat de esența ei, care a ajuns să ne domine. O simplă unealtă a omului cuprinde un univers de înțelesuri și perspective diferite, toate corecte și greșite concomitent. Timpul nu este altceva decât suma nevoilor noastre. Cu cât mintea unei persoane devine din ce în ce mai acaparată de nemulțumiri, capricii și frustrări, cu atât ea va căuta un refugiu în noțiuni pentru a evita asumarea realității. De aceea, o greșeală fundamentală care ne îndepărtează de

45


Prem iul a l tr eil ea înțelesul său o constituie faptul că oamenii tind să caute răspunsurile în exterior, să se raporteze la realitatea obiectivă, uitând că ei au creat timpul întocmai pentru a fugi de aceasta. Încearcă să-i înghețe fluiditate pentru a căpăta putere asupra lui, respingând ideea că acesta există doar pentru că ei îi permit să se manifeste. Prin simpla lui conștientizare, îi dau viață. El s-a născut în interiorul fiecăruia dintre noi, de la prima bătaie a inimii până în prezent l-am lăsat să crească în interdependență de propria persoană. Ne raportăm atât de mult la timp, încât a devenit treptat o componentă fundamentală a personalității noastre, o parte indispensabilă vieții și dezvoltării umane. Cu cât ne lăsăm mai ancorați în timp, cu atât ne îndepărtăm de viață. Ne închidem în noi înșine și ne diminuează contactul cu mediul înconjurător. Timpul este închisoarea la care ne-am condamnat singuri. Totuși, nu toți ne îngrădim în mod egal. Dacă unii își acceptă lașitatea, ascunzându-se-n trecut, alții preferă s-o nege, crezând că viitorul este alternativa care-i va lăsa să se împace cu ei înșiși. În timp ce trecutul este doar un ansamblu de amintiri, un concept static, viitorul constituie spațiul inexistent în care ne proiectăm atât temerile, cât și cele mai importante aspirații. Deși sunt văzuți ca doi termeni contrari, viitorul nu este altceva decât o extensie a trecutului, o prelungire remodelată a acestuia. Oamenii se gândesc la posibilitățile zilei de mâine, la ce s-ar putea sau la ce ar vrea să urmeze, însă acest lucru este posibil doar prin raportare la experiența anterioară a individului. Ne folosim de tot ce am acumulat de-a lungul existenței noastre pentru a contura o imagine cât mai clară a următoarelor situații, iar acest lucru este posibil doar pentru că ne lăsăm îngrădiți de noi înșine. Unele persoane sunt atât de speriate de necunoscut, de faptul că nu știu la ce să se aștepte sau că nu sunt mulțumite de situația lor actuală, încât se refugiază în trecut. Cei mai mulți îl aleg pentru că este familiar, este un spațiu sigur și stabil, în care nimic nu se mai poate schimba. În el au rămas păstrate experiențele esențiale care au dus la dezvoltarea noastră. Atunci când ne

facem un obicei din a ni-l reaminti, atunci când îl lăsăm să devină aspectul cel mai important care ne dictează viața, se conturează o dependență care ne încetinește dezvoltarea, care ne manipulează să batem pasul pe loc. Devenim la fel de rigizi ca o amintire. Să ne întoarcem constant în trecut constituie o metodă de epuizare a resurselor, dar și o înstrăinare de propria persoană și de ceea ce am putea deveni. Deși la un moment dat o întâmplare a contribuit la formarea noastră, odată trecută, prin reactualizare, o degradăm. Astfel, să ne amintim o experiență definitorie devine la fel de inutil ca și cum ne-am aminti fiecare bătaie a inimii în cele mai fine detalii. Toți le conștientizăm existența și importanta în supraviețuire, dar nimeni nu simte nevoia să se gândească la ele. Este un proces care doar se întâmplă și contribuie la cursul unei vieți armonioase. La fel ar trebui să se fie abordată și perspectiva asupra trecutului. El are loc încontinuu, îi înțelegem cursul, acumulăm informația și învățăm ceva prin intermediul său, însă nu ne concentrăm atenția asupra lui dintr-un obicei, nu acceptăm să îl folosim pentru a ne apăra de un prezent anost. Prin trecut, tot ceea ce facem este să ne zidim în noi înșine. În schimb, atunci când ne gândim la viitor, deși suntem în continuare îngrădiți, o parte din noi se revoltă. Singura realitate pe care o cunoaștem este cea a zidurilor pe care ni le-am ridicat, însă încercăm să ne imaginăm ce se află dincolo de ele. Totuși, în momentul în care ne gândim la viitor, ne irosim timpul încercând să anticipăm ceva ce nu există. El este doar un vid în care dăm frâu liber imaginației. Proiectăm pe un fundal negru imagini colorate în tonuri calde sau reci. Cei care nu pot accepta trecutul sau ar vrea să retrăiască o versiune mai bună a sa, se folosesc de acest spațiu gol pentru a-l remodela și pentru a introduce elemente noi. Caută confort în necunoscut, întrucât tot ce știu nu îi mulțumește, dar uită că nu ar putea construi un univers nou fără să aibă la bază tot ce au trăit până la acel moment. Omul poate conștientiza că viitorul s-a întâmplat de abia atunci când acesta devine trecut. Nu-l poți prinde, este mult prea rapid și îți scăpa mereu printre degete.

Arca de 46


Prem iul a l tr eil ea De aceea preferi să te minți singur că ești măcar aproape de el. Fiecare om se lasă ghidat de trecut sau de viitor, de o extensie subtilă a propriei personalități, îndepărtându-se de prezent. Atunci când vorbim despre prezent, vorbim despre libertate. Îl consider un element al timpului strict în teorie. În realitate nu poate fi cuprins în niciun concept. El constituie însuși viața pe care omul o ratează gândind-o obsesiv. Prezentul este singurul moment asupra căruia avem control și în care suntem absolut liberi. Omul aici și acum este mult mai important decât omul care fost ieri și prin el se formează cel care va fi mâine. Prezentul înseamnă autocunoaștere, constituie existența pe care o lăsăm să se prăfuiască pentru că suntem mult prea ancorați în experiențele

noastre trecute. Dacă primele două noțiuni pornesc din interiorul fiecăruia și își găsesc finalitatea tot acolo, cea de a treia reprezintă modul nostru de adaptare la mediul extern și este singura care își păstrează raporturile cu realitatea obiectivă. Prezentul începe în afară, dar repercusiunile sale se resimt adânc în dezvoltarea fiecărei persoane. Astfel, existăm doar aici și acum, restul este doar încercarea minții de a ne domina. Trecutul este memorie, iar viitorul înseamnă imaginație. Ambele sunt produsele conștientului, ambele ne aparțin și se armonizează cu personalitatea noastră. Ele sunt pentru minte ceea ce inimă este pentru corp, iar cu fiecare bătaie a timpului, pierdem pentru totdeauna o bătaie a inimii.

Bogdan Andrei Dumitrașcu, Colegiul Național Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia

Pe drumul de mătase

În treptele amurgului

Călcăm pe un drum de mătase cu tălpile goale Suntem legați la ochi cu propriile convingeri Și-n urechile-obosite răsună doar al nost' ecou.

În treptele amurgului voi înălța un lampion. Agață-te de el și prinde-i urma, până în vârf În adâncimea drumului vei găsi de unde a pornit Aici ești liber să-ți simți măreția, să te înalți, Să-ți reaprinzi felinarul, dacă ai rătăcit calea Eu voi lăsa un lampion aprins Și-l voi trimite în fiecare seară În treptele amurgului, Să-ndrume licuricii ce și-au pierdut sclipirea.

Tropote sălbatice ne zguduie pământul De-o parte și de alta, în serii negre C-argintul viu curg-neobosiţii Ei spumegă, scrâşnesc, ridică din copite, Înalţă praf în zare și tulbură noroiul Ei mușcă cu nesaț și trag de tine-n iureș Ei spulberă covorul de șoapte dulci-iubirea Ei calcă cu turbare verdeața dimprejur Ei spintecă văzduhul și rag la cer - credința. Dar tu, ridică-ți voalul și vezi dincolo de convingeri Ascultă mai presus de propriul tău ecou Și calcă cu atenție, dar sigur și convingător, pe drumul de mătase.

Arca de

E trist, dar firesc, te-ndrepți spre apus E greu, prin vene să-ți curgă deznădejde, Te-afunzi într-un întuneric prea îndepărtat Și uiți că în lume nu toate felinarele s-au stins. Dar nu ceda! Ridică-ți privirea! Pe cer va sta mereu aprins un lampion În treptele amurgului, S-aducă sus, în vârf, Toți licuricii ce și-au pierdut sclipirea.

47


Prem iul a l tr eil ea Gustul fericirii Dorințe Aș vrea să fim doi semizei, Pentru că zeitatea deplină, M-ar plictisi după un timp. Un munte și o mare, Regăsiţi când soarele apune Și contopiţi pân' ce răsare. Un el și o ea, Două bucăți de soare Un semizeu și o zeiță, Ce dăinuie în vreme, în amintiri, În zidurile cetăților eterne, În cărțile scrise cu litere de jad. Tu îți doreai ca noi să fim Doar două ființe efemere Fără ode și legende. Trăire, nu afundare în vis Nu cetăți înscrie, ci inimi pătrunse Nu cărți de jad, ci doar suflete transpuse În dorință. Bogdan Andrei Dumitrașcu

Am vrut să simt gustul fericirii, Să evadez din monoton și să-mi pătez Memoria cu încercări și amintiri, Să-mi colorez viața cu emoții Și universul a scos în calea mea, O fărâmă din absolut - pe tine. N-a fost ușor să te primesc Am răscolit prin teluric și celest, Dar obosisem să înot În marea lumii căutând, bule de oxigen respirabil. În atmosferă simțeam că mă sufoc. Azotul nutrea nesățios în mine, Acel foc și mă topeam încet, Privind pierdut în cosmos. Dar într-o seară, Pământul și-a făcut cu entuziasm , mișcarea lui de spin Și ajutat de gravitație, ne-a atras într-un sublim rendez-vous. Ne sorbeam din priviri, ne desfătam prin zâmbete Căutam în noi acel ceva - compatibil cu dorinţa Și-am continuat să ne oferim motive în a fi noiiubire. În sfârsit, am ajuns să gust fericirea. O simt pe buzele tale moi de fiecare dată Când îți fur nerăbdător sărutul revederii. Bogdan Andrei Dumitrașcu

Arca de 48


Prem iul a l tr eil ea Eduard Ababei Liceul „Regina-Mariaˮ, Botoșani, Dorohoi

Dorință demonică Pe treptele amurgului coboară licurici, Lăcuste se aud în zarea de cuarț, Șerpi din întuneric mă strigă neîncetat Au să mă muște din măduva sufletului, Au să mi-l coloreze-n verde de venin. Mă lovesc de albastru, roșu și negru, Stoluri de corbi rostesc poezii antice. Aripile de smarald se transformă-n cobalt Cercuri îmi țin zborul blocat, trist Privesc cerul și îmi aduc aminte că eu Sunt pământean și n-am cum să mă alătur lor, Luceferilor care stăpânesc lumina roșie. Am să sfârșesc păzit de Cerber sau Minotaur Într-un cerc chinuit de acești demoni.

Titan crunt Cronos prefaci toate picăturile de opal În smoală, spulberi monoton orice cristal, Spargi orice clepsidră, mă arunci șerpilor, Zâmbești când auzi urletul mat al sufletelor. Cronos, zeu cu chip de ceasornicar, De ce m-ai creat pentru a mă exila? Nu mă arunca în cercuri eterne, Unde-s prinși Midas, Nero si Atilla… Nu mă trimite-n infinit, în Tartar, Să scriu-n nemurire tenebroase poeme…

Arca de

Noapte de iarnă Luna de safir veghează Într-o iarnă de cristal, Felinare pâlpâie banal Ferestrele aurii visează. Fulgii din cerul gri învie, Fum cenușiu se ridică fad, Casele în somn adânc cad, Vântul adie-n melancolie. Sat, imperiu rece, sumbru, Drum trist poleit cu fumuriu. Pustiu înghețat, plumburiu, Totu-i mort, pastel macabru…

Ploaia sfârșitului… Într-o seară plumburie cu iz de cimitir, Cerul aruncă lacrimi de mercur Peste orașul trist și colosal În care păpuși de tinichea Sunt asemenea stafiilor Bântuie neîncetat Circular, Fad... Cimitir, Tot acest vacarm. La infinit privesc trist, Tabloul vechi pictat in acuarelă Oraș monoton al curiozităților de-o clipă…

49


Prem iul a l tr eil ea Sorina Iuliana Rîndașu Școala Gimnazială „Aurelian Stanciu”, Salcea, Suceava

Vecinii

Pe unde să te caut

Nu mai voiam decât să taci. Să aud vecinii care își reproșează nefericirea Și să aud nefericirea care îmi reproșează că încă exiști. Nu știu de ce pantofii tăi din lac sunt încă în faţa ușii, Nu știu de ce anii s-au scurs și tu nu mi-ai mai cerut De mult timp bani să te duci să-ţi cumperi ziare de la ghereta Franţuzoaicei Sau de ce n-am apăsat perna pe faţa ta cât dormeai.

În ce unghiuri drepte Te-ai refugiat Pe unde să te caut Unde sunt versurile inegale înghețate pe margini Unde mi-e vocea Deloc seducătoare Unde mi-e trupul

De ce nu mă mai întrebi când iau baterii pentru ceas? s-au terminat pastilele de tuse? Mai vrei să mori? s-au adunat atât de multe, iubite, atât de multe s-au strâns în căsuţa asta de 10 pe 14 metri poate le vom strânge odată, într-o zi de curăţenie le vom turna într-o carafă și le vom vărsa la rădăcina unui copac din gădină. Dar până atunci noi suntem tot aici Și încă te rog să-ţi iei pachetul de ţigări și vanitatea Și să mă lași să Ascult Vecinii.

Mai fierbinte decât gheața Aripile care mi-au rămas mici Stau pe podea Se rotesc în jurul brațelor prea scurte Pentru a le atinge Acum sunt doar o muză jalnică Pictorul e înecat în vopsea Cine Unde Cum Prea multe întrebări și răspunsuri impure Când va fi mult prea târziu Pentru a vedea culorile Eu n-am fost Decât Alb Negru

Viața Bianca Georgiana Ceunaș Școala Gimnazială „Emil Brăescu”, Măgura, Bacău

Arca de 50


Prem iul a l tr eil ea Să nu mă uitați, doamna profesoară! Păpușile rusești ale profesoarei mele Cântă în același ritm Una dintre ele poartă numele meu Dar nimeni nu înțelege de ce Umbra ușoară a păpușii Se scurge din ochii profesoarei Când o tăcere ambiguă coboară Peste drumurile fără de termen dintre Mine și ea Să tac acuma oare, să zic că e puțin Când peste noi se scurge al revederii chin Profesoara varsă liniștea Din interiorul păpușii O calcă în picioare Să se transforme în lumină Mai târziu să nu uite nimic Despre Sorina Dar Sorina nu mai există acum n-a existat niciodată cu bună știință

e doar o siluetă neclară care îngenunchează șoptind sacadat ca pentru ultima dată „să mă iertați Să nu mă uitați Doamna profesoară!”

Jurnal Jurnal al inimii Aici nu văd să citesc Scrisul e orfan și dezgolit Coperţile sunt atât grele încât mâinile Se descos Frica e transpusă într-o lume sumbră Încât zborul foilor de hârtie pălește Și nu poate decât să fie tradus în franceză În ardere Prin momente și momente mă preling În versuri inegale Și încerc să echilibrez aerul Cu sângele poetului care se amestecă noaptea În vinul celor muţi. Sorina Iuliana Rîndașu

Prin ochii altora Lorena Maria Munteanu Liceul Teoretic „Grigore Moisil”, Tulcea

Arca de

51


Prem iul a l tr eil ea

Poem Poemul se descompune Pe umerii mei Ca lemnul putred Moartea e aproape și o simt respirând Florile de tei curg în cana cu apă Peste cinci minute vine ora când va trebui Să mă împingi De pe turnul fără ceas Către masa care Strălucește ca o stea Am să închid ochii Căci prin văzduh trec pelerini Iar vârful spre care tind nu are culoare Doar gust Întunericul e o lămâie putredă Eu sunt aceeași bolnavă Am iarăși Praf stelar pe buze și sub unghii Medicamentele au rămas lângă Adolescentul lui Dostoievski Și mă vor aștepta până când îmi voi mima căderea De jos În sus În sus În sus

Corespondențe, Antonia Vasile Liceul de Arte Plastice „Nicolae Toniza”, București

Sorina Iuliana Rîndașu

Arca de 52


Prem iul a l tr eil ea

Andreea Necuț, Colegiul Național „Al. I. Cuzaˮ, Galați

Arca de

53


Prem iul a l tr eil ea

Gabriela Sălcianu, Școala Gimnazială „Miron Costinˮ, Galați

Arca de 54


Me ntiu ne Albina făr’ de „happy end” Vlad Jipa Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Galați „Că vinovat e tot făcutul…” (Ion Barbu) Nu am prea mult timp la dispoziție și trebuie să vă explic foarte multe. Fac acest sacrificiu nu doar pentru neamul meu, ci și pentru oamenii care ar putea găsi aceste câteva rânduri încrustate în ceara din stupul nostru. Repet: nu am prea mult timp, așa că am face bine să ne grăbim, căci nu știu dacă voi putea reuși să termin, oricât de tare aș încerca. Mă numesc Ana și sunt una din sutele de albine lucrătoare din stupul numărul 26. Zi de zi trebuie să zbor pentru a duce la bun sfârșit nu doar misiunea încredințată de Regină, ci și de Mama Natură, dar nu voi intra în detalii. Rolul meu este, la fel ca al oricărei lucrătoare, foarte bine pus la punct. De aceea, la finalul fiecărei zile raportez cu exactitate șefei mele de grupă câte dintre florile din planul pentru acea zi au rămas nepolenizate și din câte nu am reușit să extrag nectarul. În cazul în care limita permisă de regină este depășită, nu mai am voie să muncesc o zi întreagă! Pentru o albină, o zi este echivalentul unei… eternități! Din fericire, acest lucru nu mi s-a întâmplat niciodată, însă nu puține albine s-au aruncat în mări de apă sau și-au smuls acele de bună voie atunci când au pățit-o. După ce șefa noastră de grupă ascultă cu atenție raportul fiecărei lucrătoare, ia o hotărâre importantă – trebuie vreuna din noi să ajungă în fața Consiliului de Regine? Fiindcă nu am fost niciodată atât de înaltă în rang, nu am nicio idee în ce fel ar putea fi pedepsite aceste surate în cazul în care trimit la Consiliu lucrătoarele nepotrivite, însă trebuie să fie tare neplăcut… Continuând, ar trebui să ajung la principalul motiv pentru care vă scriu – dragostea. În rândul albinelor este mai mult decât greu să te gândești la sentimente, și asta nu doar din cauza lipsei de timp, ci și din cauza prejudecății existente în rândul neamului nostru. Toate credem (sau ar trebui să credem) că munca este mai presus de orice și, în plus, există și o credință îngrozitoare conform căreia noi nu am fi capabile de iubire. Trebuie să vă mărturisesc că nu știu cum s-a întâmplat, dar eu nu sunt o albină ca toate celelalte. Nu mă trezesc dimineața gândindu-mă că îmi doresc să depășesc eroic norma de nectar strâns. Nu părăsesc stupul văzând pomii abia înfloriți drept ținte. Nu mi-am putut explica niciodată motivul, însă acum cred că nu mai e nevoie… M-am îndrăgostit! Nu de oricine, firește, ci de cel mai chipeș bondar ce dă târcoale stupului nostru. S-a întâmplat acum aproape… Să mă gândesc… trebuie să fie vreo șase ore întregi! O veșnicie! Însă nu e nici pe departe o poveste cu „happy end”… De când sunt eu în stup, nu l-am mai observat niciodată pe Tudor, așa cum am aflat că îl cheamă. Poate că nu e din împrejurimi sau poate că destinul a vrut să ne privim preț de o clipă acum șase ore și câteva zeci de secunde. Sfântă Regină-Mamă, ce repede trece timpul! Cum spuneam, privirile ni s-au intersectat. Preț de o fracțiune de secundă. Atunci am știut de ce munca nu mă atrage ca pe oricare alta. Sunt făcută pentru a iubi, făcută pentru a demonstra că dragostea există și-n cele mai mari dintre făpturile mici și, bineînțeles, pentru a-i învăța pe oameni o lecție. După clipa aceea mi-am continuat zborul, încercând să-mi țin gândul departe de el, însă nu am reușit. Nici nu mi-am dat silința pe cât ar fi trebuit, însă părea alegerea potrivită! Am mai adunat exact zece picături de nectar și am renunțat. Am dat buzna în depozitul stupului, am lăsat acolo tot ce adunasem și am plecat în căutarea lui. Nimic nu era sigur. Nu știam nici dacă avea să fie acolo, nici dacă se îndrăgostise și el la prima vedere, însă eram pregătită să îmi asum riscuri uriașe. Iar o zi petrecută zburând fără niciun scop nu mai părea chiar un blestem… Odată ieșită afară, i-am simțit prezența. Era acolo, undeva. Într-adevăr, nu a durat mult până l-am găsit. - Bună. Sunt Ana. Și…

Arca de

55


Me ntiu ne Nu am apucat să termin propoziția, căci aripile lui le-au atins pe ale mele. Sper să înțelegeți, acest gest e mult mai mult decât un sărut omenesc. Am știut, atunci, că nu mă înșelasem. Că, într-adevăr, eram făcuți unul pentru celălalt. După ce am petrecut mai bine de două ore discutând despre vrute și nevrute, îmbrățișați pe-o frunză de castan, eu a trebuit să plec. Nu pentru că aș fi vrut, însă, în scurt timp, urma să se facă prezența. Deja lipsisem de la raportul zilei și eram sigură că voi fi pedepsită, dar nu eram pregătită să fiu izgonită din stup pe veci. În drum spre casă am fost toată un zâmbet și, contrar așteptărilor, celelalte surate au declarat că mi s-a făcut rău în timpul orelor de lucru și că ele sunt gata să renunțe la ceea ce adunaseră în plus pentru a nu fi pedepsită. Șefa de grupă a acceptat fără nicio întrebare. Și am ajuns în stup… Se zbuciumau, la fereastră, perdelele, tremurau în brațele vântului ce le umfla ca pe niște baloane de săpun – amintiri străvezii ale altor vremuri, pe care le întrevedeam deja ca trecute… – și le lăsa apoi să cadă inerte creând un joc de lumini și de umbre care puneau în balanță atât de bine pofta mea de viață și temerile, zâmbetul și grija de a nu păți ceva, aripile boțite de acel bondar și riscul de a ajunge în fața consiliului… Atunci, toate lucrătoarele au sărit cu gura pe mine. „De ce zâmbești?”, „Aripile tale sunt boțite, te-ai întâlnit cu vreun bondar?”, „De ce ai strălucirea asta ciudată în ochi?”. Le-am mărturisit totul în speranța că dragostea nu le era străină, știind că nu există doar muncă, însă în clipa în care am rostit numele „Tudor”, un bâzâit colectiv a trezit întregul stup, iar eu am fost interogată în miezul nopții de Consiliul de Regine al prisăcii. Fiecare Regină a fiecărui stup era în fața mea privindu-mă ba somnoroasă, ba nervoasă. Nu le-am ascuns nimic, având aceeași speranță. Măcar ele, cele mai înțelepte ființe din neamul meu, trebuiau să îmi înțeleagă sentimentele. - Albinele sunt incapabile de iubire! Simplu ca „Bună ziua”! Nu ar mai trebui să cauți argument pentru dorința ta de a pierde vremea degeaba! - În plus, ce treabă au bondarii cu o biată lucrătoare? Nu s-ar uita niciodată la una ca tine. Nu e evidentă sentința, colege Regine? În acel moment am știut. Iar Regina stupului meu, stupul numărul 26, a spus-o. - Ești acuzată de lene și vei fi pedepsită cum se cuvine! Fără niciun fel de întârziere, mâine dimineață îți vor fi tăiate aripile și nu vei mai putea zbura în veci, vei uita ce e munca și vei sta alături de alte albine ca tine. - Adică singură! urlă o altă Regină. - Nu meriți să faci parte din specia noastră! Sentimentele sunt cele mai rușinoase! Rușine, leneșo! Cu capul plecat și cu lacrimi în ochi, am ieșit din sala de judecată. Nu știam ce se întâmplă cu mine, așa că am încercat să găsesc o cale oarecare de a fugi din stup. Fără succes. Am fost închisă în cușca de ceară până dimineață… Nu-mi rămâne nimic decât să vă scriu. Vouă, albinelor care veți ajunge aici. Vouă, oamenilor care veți descoperi a mea poveste. Poate că am fost nesăbuită când am renunțat la muncă pentru a-mi găsi dragostea. Cu siguranță nu am făcut cea mai bună alegere când am spus adevărul lucrătoarelor care știu doar ce e munca. Însă nu regret nimic. Unde vreau să ajung? Nimic nu trebuie să vă oprească din a iubi. Iubiți-vă deopotrivă prietenii și dușmanii! Iubiți-vă familia și lumea ce vă înconjoară. Iubiți omul de lângă voi și micul dejun, raza de soare care vă înseninează dimineața, dar și adierea vântului de seară. Iubiți ca descreierații și sigur nu veți regreta nicio clipă. E singura cale de a face totul să conteze. P.S.: Dimineață ar fi urmat să-mi taie aripile, iar apoi să fiu închisă de una singură. Aș fi rezistat fără muncă, însă fără pic de dragoste în niciun caz. Așa că mi-am smuls acul și am gravat în ceară fiecare cuvânt pe care l-ați citit și încă îl mai citiți. În curând voi muri, dar voi fi fost poate singura albină care a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume. Lumea e crudă și adesea nu face decât să judece, indiferent de ce se ascunde în adâncul sufletelor noastre, așa că nu regret nimic. În cazul în care îl veți zări vreodată pe Tudor – un bondar chipeș, suplu, pe care sigur îl veți recunoaște după culorile extravagante și zborul ciudat – spuneți-i că…

Arca de 56


Me ntiu ne Casa bunicilor Călin Marin Școala Gimnazială „Maria Rosettiˮ, București Se zbucimau la fereastră perdelele. Tremurau in brațele vântului ce le umflă ca pe niște baloane de săpun - amintiri străvezii ale altor vremuri – și le lasă apoi să cadă inerte creând un joc de lumini si umbre în încapere. Privindu-le, gândul îmi zboară la casa bunicilor mei din Snagov. Este o casa veche cu pereții exteriori ușor scrijeliți de vântul ce colinda lumea, de ploile și ninsorile ce spală pamântul și de soarele batrân și înțelept. Mereu mi s-a părut și am simțit că este o casă plină cu amintiri frumoase, o casă construită de bunicul meu pentru a le păstra. Bucătaria a avut mereu două lucruri fascinante: soba veche în care iarna trosnesc lemnele și din care se împrăștie căldura cu generozitate și aragazul ce a gătit mii și mii de delicatese cu care bunica mă servește spunându-mi de fiecare dată când îi mulțumesc pentru masă: „Să crești mare și sănătos, Călinuț!ˮ În capătul holului de la parter, după ce deschizi o ușă albă, veche, zgâriată și un pic lovită zărești zece trepte ce te duc într-o lume plină de amintiri. Acolo se află lucruri vechi ce mie îmi par interesante, chiar dacă sunt ponosite, decolorate și prăfuite. Bunica îmi spune că fiecare obiect păstrat are o poveste, că nu le poate arunca deoarece odată cu ele s-ar duce și o parte din sufletul ei. Sus găsești haine demodate, ce par acum a face parte din recuzita unor filme vechi sau a unor piese de teatru, obiecte de mobilier peste care timpul și-a pus amprenta, covoare țesute manual, vase de ceramică și multe, multe poze alb-negru. Cel mai drag îmi este un șezlong de lemn ce este mult mai bătrân ca mine. Când stau în el mă las învăluit de poveștile ce vin parcă să îmi amintească de vremurile trecute când viața la țara era cu totul alta decât în zilele noastre. În această odaie de la etaj am descoperit poze făcute de bunicul meu când tati avea doar câțiva anișori. Mi s-au părut tare haioase și interesante. Le-am studiat și mi-a fost tare greu să îmi imaginez că și tati a fost copil. Privindu-le am realizat că semăn foarte mult cu el, că am același zâmbet ștrengăresc și sunt sigur că sunt la fel de glumeț. Bunica îmi povestea că nici când îl certa nu putea să fie serioasă deoarece tati afișa o mutrișoara ce îi înmuia inima și o făcea să uite de pedeapsă. Pornind de la aceste poze am vorbit cu bunicii despre ce îi plăcea lui tati să facă când avea vârsta mea. Ascultam cu atenție și nu puteam să îmi închipui că te puteai distra la maximum fără laptop, telefon mobil și alte gadget-uri. Mersul la pescuit, plimbările cu bicicleta prin pădurea Snagovului, fuga în picioarele goale prin țărână și joaca în apa lacului mi s-au părut aventuri extraordinare. Ceea ce este demn de invidiat este gașca de prieteni cu care tati făcea toate aceste activități, prieteni adevărați pe care și eu i-am cunoscut acum, cănd, oameni în toată firea fiind, se întâlnesc și își amintesc cu mare plăcere de năzbâtiile pe care le făceau. Râd din tot sufletul, se imbrățișează și știu că se pot baza unul pe altul. Fericirea plutește în jurul lor ori de câte ori se întâlnesc. Este o fericire molipsitoare deoarece toți râdem când ascultăm micile istorioare. Poate că gândul îmi zboară prea departe, dar tare îmi doresc, ca peste ani, să am în jurul meu mulți prieteni adevarați cu care să pot împărtăși toate bucuriile și pe care să știu că mă pot baza în momentele grele. Îmi doresc prieteni așa cum are tatăl meu!

Arca de

57


Me ntiu ne Bătăile inimii - Bătăile timpului Alexandra Burta Liceul Tehnologic de Electronică și Automatizări „Caius Iacob”, Arad „Sentimente care nu se vor termina niciodată. O dragoste imposibilă, dulce, frumoasă, nesfârșită”… E frumos să iubești… prima întâlnire, primele mesaje, primul sărut și primele bătăi ale inimii! Ochii sclipesc de fericire și se oglindesc etern în ființa iubită. Mai apoi sufletele se contopesc, acele suflete… dincolo de bătăile timpului, „un univers” al sentimentelor, al trăirilor, învingând „războiul” dintre Inimă și Timp. Emoțiile pe care le trăiești înving Timpul, căci atunci când iubești cu adevărat, Inima rezolvă neînțelegerile ființei tale, iar timpul fuge de ele. Te acorzi în gen, număr și caz cu spațiul din care ai venit și în care te vei întoarce. Nu aștepta ca Timpul să-şi facă apariția, acolo unde iubirea și Inima pot să panseze acel gol. Dacă anii înseamnă doar un număr, inima înseamnă toată viața. Căci nu există păcat mai mare decât a pleca din această lume fără să iubești. Chiar dacă un om nu are nimic de oferit, se va dărui fără să o știe, fiindcă e în natura lucrurilor să-ți împărtășești sentimentele, senzațiile, trăirile. Un om care-și oferă inima și sufletul este un om pe care trebuie să-l păstrezi, să-l ajuți să împace „revolta” dintre Inimă și

Timp, să reușiți mereu împreună! Nu am spus niciodată, dar în sufletul meu, vorbesc mult cu tine și zâmbesc. Datorită inimii, am devenit îngerul, care acum ceva timp era căzut. Datorită ție, azi sufletul meu nu mai e întunecat, am lăsat Inima să vorbească atunci când Timpul nu mai conta. Am lăsat bătăile Inimii să mă exploreze, ca să înving bătăile Timpului. Întâlnindu-te pe tine, sufletul meu a căpătat mai multă lumină și. tot datorită ție, inima mea radiază de fericire, fiindcă are perechea, pe care Timpul o credea pierdută. Timpul… A rămas izolat, nu mai face parte din ființa mea. A fost doar o amintire din cursul vieții. A rămas doar un gol pe care Inima îl va șterge. Bătăile Inimii contează mai mult decât ar crede cineva. Timpul în schimb, își va atenua prezența, pentru că vom trăi doar într-un timp etern, ce nu se mai măsoară în secunde… ci în BĂTĂILE INIMII. Și, astfel, Inima va învinge orice obstacol pe care Timpul îl va arunca în cale. De ce? Pentru că IUBIREA te face nemuritor și te ridică pe treapta îngerilor, acolo de unde lumea are parfum, are culoare, are Sens.

Sentimente Luiza Simion Școala Gimnazială „Dan Barbilianˮ, Galați

Arca de 58


Me ntiu ne Tei Andra Atănăsoaie Colegiul Naţional „Costache Negri”, Galaţi Îmi încep discursul fără dar şi dacă. Relatez această mare de cuvinte cu o coerență acidă, transparentă, ca să nu mă risipesc printre firele de nisip ud şi gol. Mă semnez asupra acestei povești cu amprente spumoase şi cu sânge, pentru a demonstra că a existat. Că am existat. Că s-a existat. Că ne-am existat. Timpul, Eu şi Iubirea, trei entități împărțind acelaşi Pământ. La început am așteptat ca Timpul să-mi returneze Iubirea rătăcită. Plănuia să mă sărute pe frunte de trei ori înainte de apus, să-mi fluiere parfum de păpădii în urechi… vesel să mă arunce în apă şi apoi să înoate jucăuş după mine… ori poate să mă lase să-i pictez balade pe pieptul ars de soare şi dezgolit de vânt. Nu ştiu. Nu am apucat să conduc Iubirea prin toate încăperile minții mele, dar eram ferm convinsă că eu şi idila mea fugarnică ne vom îndrăgosti. Dar Iubirea nu mă iubește. C l i ş e u. Iubirea iubește Timpul, iar eu surâd forțat la gândul că am fost doar lemn şi fereastră şi uşă opacă pentru ei. Că am devenit în mod inconștient petalele dintr-un bulb abia sădit pe pielea-mi sticloasă. Că a trebuit să ud bulbul cu furtunul arterelor mele şi să-l încing cu un sărut întârziat ca să-l fac să se dezvelească de petale. Că însuşi templul trupului meu a fost altarul lor. Că părul meu blond a fost nisip, că lacrimile-mi au fost doar o mare de simțiri în care s-au scufundat amândoi, uitând până şi de fluxul şi refluxul propriei respirații. Mă bucur că ne-am regăsit aici, la Vama dintre nisip şi mare, dragă străine. Eşti pe cale să devii primul şi singurul ascultător al unei povești al cărei emițător şi receptor am fost eu. Fă-te confortabil. Descalță-te! Deschide-ți doi trei nasturi ai cămășii şi priveşte-mă în ochi, căci mă voi folosi de acest ocean de emoții pentru a-ți dărui ce mi-a fost şi mie dăruit, nu de mult, pe când muşcam dintr-o piersică şi priveam apusul. Involuntar, m-am trezit cântând Balada

Arca de

de dragoste dintre Timp şi Iubire. Urechile îmi sorbeau fiecare vers, fiecare măsură inegală, fiecare notă ratată şi am amorțit cu degetele înfipte-n nisip. Mi se prelingea sânge pe obraji, căci propria mea inimă plângea zbuciumată la auzul acelor cuvinte. Măsura versurilor? Nemăsurabilă. Tempoul? Ritmul propriilor sărutări. Refrenul? Nearmonizat, cântat pe două voci ce au ales despărțirea. Ascultam şi eu, şi Nisipul meu, şi Apusul meu acest cântec, forme acustice atât de pline de durere, şi ne cutremuram. Multă vreme am ales să îmi muşc buzele palide şi să îndes sub straturi de piele ce am auzit întâmplător atunci. Dar, simțind spuma valurilor şi adierea vântului, am realizat că tu şi eu suntem singura speranță a dragostei lor rece şi înfierbântate de atingeri. Timpul i s-a dăruit Iubirii, nu de mult, la final de toamnă pe-o bancă rece şi i-a promis să-i fie pelerină de vânt, de ploaie, de soare şi de umbre până la capătul celei din urmă veşnicii. Iar Iubirea i-a jurat Timpului că se vor ascunde amândoi într-o inimă tânără până la sfârşit, despărțiți de ură şi amărăciune. S-au gândit că acolo, sărutul le va fi respirație, şi Versul le va fi vorbă. O să-şi coasă ei pe-un ventricul învinețit o Lună şi un Soare, iar apoi vor lipi margarete pe post de stele. Nu se vor teme de frig, căci îmbrățișarea le va fi pătură. Nici nu se vor plictisi, căci o să-şi şoptească unii altora glume seci, iar apoi o să-şi împletească râsetele-n păr. Vor mânca Pistrui de Soare şi vor bea Laptele Lunii. Când vor obosi de la atâta sărutat, Iubirea se va scurge-n Timp şi o să ațipească pe ritmul bătăilor inimii. La sfârşit, o să-şi piardă noțiunile unul în altul şi o să îmbătrânească râzând colorat. Însă au uitat că se-nvârt pe un pământ cu gravitație neiertătoare, care dezbracă copacii de frunze şi inimile oamenilor de căldură. Aşa că au evadat amândoi din propria evadare, iar apoi s-au pierdut căutându-se. 59


Me ntiu ne Au pălit râsetele multicolore şi roşul din obraji, şi pistruii de pe piele. Au ars margaretele şi pozele şi au înghițit versurile. Apoi s-au dăruit altor colțuri de lume şi n-au înțeles ce dragoste a murit când au decis să se despartă. Poate te întrebi cine ar putea fi atât de naiv, încât să-şi dorească să decupeze pereții dragostei şi să renege brațele care i-au fost casă, buzele care i-au fost apă şi mâinile care deveniseră singura atingere demnă de simțit. Îți voi da câteva indicii pentru a demasca aceşti actori nepricepuți cu inimi de gheață. Priveşte în jur, întreabă stelele (căci Luna te va minți) de un El şi o Ea. De doi îndrăgostiți care se ascund şi se resping, neavând curaj să se atingă din nou. Ea? Vânzătoarea cu voce blândă şi ochi plânşi de la aprozarul din stradă, care îți dă mereu bomboane şi te lasă să păstrezi restul. El? Acordeonistul cu zâmbetul cusut de buze care cântă în bătaia vântului şi-n respirația soarelui. Ea? Mama mult prea tânără care îşi duce cele trei fete la grădiniță şi le așteaptă pe banca din curte cititind poezii şi hrănind porumbei. El? Constructorul ironic de la colțul blocului care fredonează la nesfârşit aceeași melodie şi care spune cele mai amuzante povești din tot cartierul. Ei? Bunica cu poşeta tricotată şi bunicul cu şosete şi sandale care se plimbă la braț prin centru în fiecare zi la aceeaşi oră. Poate te întrebi cine sunt eu. Cine se joacă de-a magicianul şi spune basme mult prea dulci ca să fie adevarate la răsărit de lună şi apus de soare? Eu? Un copil zburdalnic şi lipsit de răbdare care lasă Timpul să treacă ca să-şi recunoască Iubirea cu ochi negri din Vama Veche. Pe tine. O umbră a ceva ce mi-am dorit să pipăi şi să simt, dar de care n-am avut niciodată parte. Dar continui să visez. Am înțeles că povestea nu s-a terminat. Că toţi aceşti iubiți încă se iubesc şi îşi risipesc Timpul şi Iubirea la nesfârșit, așteptând să fie căutați şi găsiți. Că există o Lună şi un Soare care au pus pături de stele şi distanță ca să nu se mai ardă cu vorbe; care îşi mai aud respirațiile doar la apus şi răsărit când Pământul îi atinge pe amândoi şi îi obligă să se privească. Că există o spumă de valuri care s-a împrăștiat pe tot pământul şi i-a sărutat pe

fiecare, cu un alt nisip dulce şi rece. Mai există un Timp şi o Iubire în tot şi în toate, pe care trebuie să le asculți cântând şi cărora să le cânți ascultându-le bătăile de inimă şi ticăiturile de ceas. Încerc să te conving pe tine, femeie cu bomboane în păr, că nu e prea târziu să-ți regăsești acordeonul, să-l acordezi şi să-l laşi să-ți cânte şi să te cuprindă cu brațele amândouă, ascultându-ți respirația. Pe tine, bărbate, că mama copiilor tăi plânge în colțul canapelei în fiecare duminică după-amiază, răsfoind albumul pătat de cafeaua ta mult prea dulce. Te așteaptă să vii şi să-ți cuprinzi fetele în braţe şi să le ridici la cer, să le învârţi şi apoi să vii râzând ca s-o săruți lung şi să-i treci blând mâinile prin păr. Încerc să te fac să-nțelegi pe tine, iubite cu ochi negri şi păr de aur, că m-ai lasat plângând cu sughițuri în mijlocul acestei plaje goale cu trei sticle de bere goale şi o cămașă descheiată. Că nu mi-ai spus nimic înainte să te ridici şi să pleci. Nu tu scrisori de adio, nu tu sărutări pe pielea goală, nu tu râsete sau macar un surâs forțat. Că te aştept de trei ore rătăcită, neavând curaj să mă clintesc ca nu cumva să mă găseşti altfel decât m-ai lăsat… Că s-a facut frig, aici în Vama Veche… Că plajele astea nu sunt pentru o persoană, că e nevoie de doi, ca să privească apusul… Că eu nu pot mânca două piersici şi de aceea ți-am păstrat una în buzunarul pantalonilor… că nu ai terminat de citit poezia pe care ți-am scris-o ieri, când mă alergai prin apă şi mă ridicai deasupra valurilor, iar eu te stropeam copilăreşte… Ai uitat că mă iubeşti? Aminteşte-ți că m-ai iubit. Iar tot Timpul ăsta-i atât de relativ şi Iubirea e doar adiere trecătoare… Uită povestea pe care ți-am spus-o, uită tot, uită-mă şi pe mine… dar te rog să te întorci şi să mă mai cuprinzi încă o dată, să-mi mai încălzeşti palmele cu sărutări… Ne vom mânca amândoi piersicile şi vom râde de întâlnirea stângace dintre Soare şi Lună… E trecut de ora nouă, iar cerul plânge cu lacrimi amare şi mă udă. Mă gândesc să-ți las un ultim bilet, să-ți fac rezumatul a tot ceea ce iubesc, să-ți dau rețeta fericirii: „galben, tricoul tău pătat de cafea, acordeonul dezacordat, pana neagră de chitară, lacrimi de ploaie, sânge dulce,

Arca de 60


Me ntiu ne 3 foi, biscuiți cu scorțișoară, margarete, scoici goale, 19 °C, parfum de iasomie, păr blond, ochi negri, pielea ta.” Ar trebui să fie de ajuns ca să mi te păstreze fericit până următoarea dată când ne vedem. Să-ți păstreze pielea caldă şi buzele moi, îmbibate-n miere, părul încrețit de sarea mării, pieptul ars de soarele gelos pe noi, tălpile murdărite de nisip. De ce nu mă iubești Iubire? De ce încă alergi după Timp? Când vei obosi, te-aş ruga să vii să mă cauti şi să-mi citeşti biletul. Eu plec, mă reîntorc toamna viitoare, lasă frunzele să cadă şi aşteaptă-mă sub un TEI. Eu

Imaginație Ioana Cristiana Ceunaș Școala Gimnazială „Emil Brăescuˮ Măgura, Bacău

Bătăile inimii… Bătăile timpului Daniela Elena Neagu Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești, Prahova Bate, respiră, trăiește… Fii curajoasă, plângi uneori, iubește… Tu, inimă le poți simți pe toate. Fiecare bătaie de-a ta e timp în formă primordială, e un firicel subțire de nisip care se scurge timid prin sticla rece și transparentă a acestei clepsidre ce nu poate fi întoarsă… Viața. Cu toții suntem legați de timp… Destinul se joacă liber cu ghemul acesta firav de ață ce ne unește sufletele. Si totuși, de multe ori, nu vedem, nu vrem ori nu putem să credem că timpul este cu adevărat esența. Noi suntem timp. Suntem rezultatul secundelor și anilor ce ne-au clădit încet, de când a apărut Universul și până în

Arca de

prezent. Suntem atomi ce s-au unit dansând în ploaie. Purtăm cu toții în inimă pulbere de stele. Auzim adesea că timpul este un lucru prețios ce nu trebuie irosit. Spunem că noi nu ne vom irosi timpul, dar o facem… Uităm să îl apreciem la adevărata lui valoare. Pierdem secunde importante îngrijorându-ne în legătură cu viitorul, privind mai mult spre trecut. Cine își face însă griji pentru prezent? Pe el cui i-l lăsăm? Facem ce trebuie? Suntem acolo unde inima ne îndeamnă să fim? O ascultăm vreodată? Suntem obsedați să ne umplem viața cu diverse sortimente de senzații dulci-amărui și nu ne dăm

61


Me ntiu ne seama cât de repede trece timpul. Credem că nu mai avem timp de visare… Amănăm vise pentru situații concrete. Nu mai sperăm, nu mai iubim… De multe ori, prinși în vârtejul existenței, uităm să trăim cu adevarat. Uităm de noi înșine… Blazați, apatici și reci, ne trăim viața fără curajul de a pune punct și de a o lua de la capăt din teama că nu mai avem timp când, în realitate, tot ce trebuie să facem este să dăm valoare timpului nostru. Cât inima încă ne bate în piept ca un fluture ce, fără frică, înfruntă o furtună, căt timp simțim dorința de a zbura, chiar dacă știm că acest lucru nu e posibil, căt timp iubim și simțim, trăim și avem timp… ,,Anunță oamenilor că au datoria să spere” spunea Octavian Paler. Ce e speranța? Și-a pierdut aceasta înțelesul de-a lungul anilor? Și dacă nu, de ce renunțăm adesea? Nu asta ne e oare menirea ca oameni ce îmbrățisăm zi de zi lumea înconjurătoare? Nu e oare speranța singurul lucru pe care ar trebui să îl facem fără urmă de îndoială? Nu e ea cea care ne ține vii, cea care rămâne când totul dispare, asemenea poveștii despre Cutia Pandorei pe care ne-o spunea bunica la lumina slabă a focului în nopțile reci de iarnă? Căutăm răspunsuri, ne punem întrebări zi de zi… Care este scopul nostru? Uneori ne simțim pierduți, căutăm o direcție. Din nevoia noastră de a ști spre ce pământuri noi ne îndrumăm pașii au apărut busolele… Când nu știm însă care ne e drumul în viață la ce ar trebui să apelăm? Inima ne va călăuzi mereu sufletul spre lumină. Trebuie doar să o ascultăm. Bătăile inimii sunt bătăile timpului de care toți ne temem și pe care toți încercăm să îl învingem. Vrem să ne depășim condiția. De ce? De ce să trăim o

viață dorindu-ne nemurirea când putem trăi fiecare clipă ca și când ar fi ultima? Să trăim, să iubim, să ne scriem bucuriile în piatră și suferința pe nisip, să lăsăm lumii ceva de care să își amintească. Și uite! A mai trecut o secundă chiar acum. Timpul e relativ, are inimaginabila abilitate de a se dilata și de a se contracta în funcție de ceea ce trăim. Fiecare etapă din viață e unică. ,,Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Timpul își lasă amprentele, zgârie adânc, măngăie tandru fiecare element al existenței, fie el uman, vegetal ori animal. Nu iartă pe nimeni, ne schimbă pe toți… E vindicator și ucigaș și oricât de mult ne-am dori să ne putem desprinde de el, acest fapt ne este peste putere. În aceste condiții, tot ceea ce putem face este să ne ascultăm inima, să facem ce iubim, să riscăm, să greșim. ,,În fiecare zi, ne batem joc/De păsări, de iubire și de mare,/Și nu băgăm de seamă că, în loc,/Rămâne un deșert de disperareˮ. Inimă, învață-ne să iubim, învață-ne să prețuim! Doar așa putem gusta cu adevărat libertatea. Lasă timpul să curgă… Tu învață-ne să trăim frumos: să dansăm în ploaie, să admirăm răsăritul ce ne aduce speranță, să adorăm apusul care ne învață că și finalurile pot fi frumoase, să privim stelele și să ne punem dorințe greu de atins, să ne pierdem în ochii celui pe care îl iubim, să plângem, să râdem, să credem. Bate, respiră, trăiește!… Nu fi doar o umbră ștearsă în bătaia vântului! Fii tot ceea ce poți fi! Pierde-te uneori în mulțime și apoi revin-o! Fii curajos, plângi uneori, iubește!… Tu, omule, le poți face pe toate!

Cina cea de taină Ilie Răpcianu Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Andrei” Galați

ieri, cina a părut eternă, gustul tristeții l-am băut cu otravă, și plângeam.

era el, cel ce m-a trădat, și mâncam împreună, din trup și vin, din pâine și sânge.

Arca de 62


Me ntiu ne Iadul a născut un sfânt – noi (I)

Iadul a născut un sfânt – noi (II)

ne întindem leneș și fără suflete pe asfaltul memoriei fierbinte de vară așteptând să treacă mașina care ne va lăsa și fără trupuri.

ținându-ne de mână vom putea urca, amândoi, treptele amurgului Și o să ajungem acolo unde ne-am născut, în întuneric. păcatul a cuprins interiorul sufletelor amăgite de frumusețea efemerului întunecat.

suntem doi oameni uitați de timp, de veacuri, de memorii, căutați doar prin fotografiile vechi, îngălbenite, aurite și aruncate în foc. căutăm drumul pavat cu piatră, via sancta, pe care doar noi, sfinții răi, putem călca…

citește cartea cu litere de jad și o să vezi cum viața unui sfânt devine viața ta, iar propriul rai devine iadul perfect – lumina nu este nimic altceva decât întunericul pe care l-am creat, atunci când am închis un ochi, iar celălalt a rămas deschis în tatuajul de pe mâna ta –

Ilie Răpcianu Ilie Răpcianu

Ziua a șasea timpul arcuit peste munții păduroși l-am cuprins în ochii roșii. peste tine s-a abătut puterea mâinilor de piatră cu care s-a pictat atâta artă. pământul netocmit în stihurile dătătoare de viață l-am tăiat cu o ață, din care a ieșit învingător omul - biet animal cuvântător. Ilie Răpcianu

Arca de

Apus pe malul mării Mirela MirabelaTudosă Colegiul Național „Costache Negri”, Galați 63


Me ntiu ne Maria-Silvia Cîmpean Colegiul Național Militar „Mihai Viteazul”, Alba Iulia, Alba

Dragoste între anotimpuri Un hoț Trecut prin glasuri, șoapte, Prin noaptea răzvrătită, Pegasul scrutează orizonturi Prin ochiuri de geam Din care se ivesc priviri senine. Atras de dansul culorilor amețitor Ce izbucnește în odaie, De capul auriu și răbdător, Ce priveghează solitar în tindă, Se-mpleticește pas cu pas Înspre ființa efemeră Care-l cercetează cu iubire. Speriat, stingher, pierdut în gânduri, Încoronat de mândria-i sumbră, Își desface aripile… Iar suflul cald al fetei se răcește Pe pielea lui de stele, Smulgând copila din lumea ei perfidă.

Bătrâne dimineți de iarnă Pe care gerul le curtează La pauze amare de cafea Se-mbracă în cristale Și-așteaptă… Cânturi de vioară artificiale Le strigă răsărituri Albite de omătul rozaliu Pudrat de soarele unei ierni Ce-așteaptă… Ochii umezi, îngoziți de ger Încet-încet ei se topesc De amorul veșnicelor dimineți Ce înfloresc în sânul iernii îndrăgostite De primăvara Nerăbdătoare… Anotimp de cristal Topit în brațele exuberantei primăveri Devine râu și ploaie, Rouă fierbinte Pe umerii ghiocelului Născut de iarna rece, Desfătat de primăvara timpurie.

Pentru viitor Îmi pregătesc metamorfoza în stea, Sunt gata să eclipsez soarele și… Poate să mă-ndrăgostesc de lună, Stricând o căsnicie platonică, O dragoste astronomică. Am s-o sărut în asfințit Să-și dezintegreze soarele Razele de durere,

În picături de opal să înece Întreg sistemul solar. Am să o port pe lună Departe de mit și de mister Ca s-o scufund în altă galaxie Într-un ocean efemer, Gustând în același timp Din același cer.

Arca de 64


Me ntiu ne

Apus la malul mării Petronela Elena Vlad, Colegiul Național „Costache Negri”, Galați

Asfințituri nefaste Pășesc pe cioburi În care-mi arcuiesc trupul înghețat, Împroșc cu viață în cer și pe pământ, Un răsărit mi-a fost dat, Ca să-l îmbrac în roșu asfințit. Îmi spală norii flacăra tinereții, Iar timpul curge-amar, Cascade tremurânde Prin pieptu-ncorsetat de raze Ce răsuflarea-mi domolesc.

Arca de

Pe treptele amurgului Mai coboară o toamnă târzie C-un semizeu de braț, Făcându-mi ochi dulci mie. Și-n ce păcat grozav m-arunc, Când zeul e al toamnei, Iar eu a nimănui! Maria-Silvia Cîmpean

65


Me ntiu ne Aș vrea să fiu…

Monocrom

Cristina Metehău Colegiul Național „Costache Negri”, Galați

Flavia Ghețu Colegiul Național „Costache Negri”, Galați

Aș vrea să fiu o pasăre, Să zbor pe cer cu nepăsare. Să pot fugi când mi-este frică În zbor suav, de rândunică.

Și ce dacă, într-o zi, amurgul N-o să mai aibă răsărit Și în ajun de toamnă, drumul Cu clinchet de clopot va fi-mpânzit?

Aș vrea să fiu un vânt puternic Și să dobor tot ce-i nemernic Să n-am nevoie de nimic Să-mi fie zborul un amic.

De ce să-ntorci cărbunii-n sobă Când gândul ți-i foc făr’ de fum? Să nu-ți prefaci toba în orgă Și nici mugurii în scrum.

Aș vrea să pot să fiu eu toată Și-un gând nebun mă face roată O, cât aș vrea să îl opresc! Nici nu mai știu ce îmi doresc.

Leș de viață și suspine, Camera-ți duhnește a urlet Și înlănțuit te ține Hespericul morganic vuiet.

Aș vrea să nu mă înspăimânți Aș vrea ca tu să poți să-mi cânți, Aș vrea să fiu ce mi-am dorit, Aș vrea să fiu… dar m-am oprit.

Dar în voluptatea faptei, Uiți că paloșa argintată a sorții, Nu se scaldă nici pe Marte, Nici nu o păstrează morții. Lasă-mă să te orbesc, Să nu vezi curcubeul monocrom, S-asculți, să mă lași să-ți tălmăcesc Paradoxul de a fi om.

De toamnă Alexandru-Gabriel Codreanu Colegiul Național „Costache Negri”, Galați Aud mereu un clopot în amurg, Pe bănci, în parcuri, sub crengi de copaci Încovoiați Aud mereu un clopot în amurg, Răzbind Prin fum și vânt și ceață, Ca o pasăre de aramă, Ca un vis uitat, Ca o strigare De moarte. 66

Mister de toamnă Crina Elena Munteanu Colegiul Național „Costache Negri”, Galați Clopotul tainic se-aude, La amurg în depărtare Vântul mătură agude, Și păsări se pierd în zare. Toamna iarăși a venit, Fumul gros a năvălit Peste case, peste vii, Peste codru și copii.

Arca de


Me ntiu ne

Poetul Beatrice Lefter, Școala Gimnazială „Emil Brăescu”, Măgura, Bacău

Arca de

67


CUPRINS Premiul I Universul cărților, Țoța Maria, coperta 1 Norocul de după miezul nopții - Ionescu Bianca, p. 2 Nostalgia mării - primăvara - Diaconescu Maria Serena, p. 2 Tăcerea - Abdula Elis Gülnar, p. 5 Crima necomisă – Bălaș Delia, p. 6 Singur pe mare - Dimosthenous Ioanna, p. 11 Timp... - Crețu Caragel Sânziana, p. 12 Acvaria - Uț Sebastian, p. 15 Timpul vameș; Apus în culori; Galben — Preda Narcisa, p. 15-16 Cântec în luna lui Venus; ce vă faceți; Agripa – tovarăș de vănătoare; aeternum vale Coroliuc Claudiu, p. 16-17 Pe-asfaltul memoriei mele... - Oprea Ariana, p. 18 Povestea iubirii Tale - Nistor Maria, p. 18 Se zice că... - Cucu Iuliana, p. 18 Unde ești tu, Marie?... - Popa Maria Cristiana, p. 19 Măcar măslin de-aș fi fost... - Trandafir Iuliana, p. 20 Premiul al II-lea Patru degete - Udrea Ramona, p. 21 Florile apuse ale mării - Vlad Cătălina, p. 26 Pe valuri de amintiri - Dobran Andreea Alexandra, p. 27 Poezia citadină - Dima Maria, p. 28 Bătăile inimii, bătăile timpului - Tofan Flavia Ioana, p. 29 Introspecție; Supoziție; Destăinuire - Arhipencu Raluca Maria, p. 31 Străin; Celeste matrici; Alchimia celui efemer; Iluzoriu glas; Cioburi şi alte eternităţi – Găinaru George Sebastian, p. 32-33 Translucid - Neagu Alexandra, p. 32 Privirea melcului - Tamaș Paul Alexandru, p. 34 Aș vrea să gust tristețea..., Anotimp de cristal, Dorința, Cartea cu litere de jad - Ion Mădălina, p. 34-35 Doar vise... - Turbatu Andreea, p. 35 Acrostih - Ţuligă Bianca, p. 36 Noapte... cred - Ciucur Cristal, p. 36 Frunza - Pătraşcu Eduard, p. 36 Rondelul frunzelor rătăcite - Grigore Cosmina, p. 37 68


Premiul al III-lea În noapte - Cojocaru Claudia Maria, p. 38 Explozie de culoare - Talabă Mădălina, p. 43 Amintiri răscolitoare - Milea Maria-Alina, p. 44 Bătăile inimii - Bătăile timpului - Felea Anda Gabriela, p. 45 Pe drumul de mătase; În treptele amurgului; Gustul fericirii; Dorințe - Dumitrașcu Bogdan Andrei, p. 47-48 Dorință demonică; Noapte de iarnă; Titan crunt; Ploaia sfârșitului... - Ababei Eduard, p. 49 Vecinii; Pe unde să te caut; Să nu mă uitați, doamna profesoară!; Poem - Rîndașu Sorina Iuliana, p. 50-52 Viața - Ceunaș Bianca Georgiana, p. 50 Prin ochii altora - Munteanu Lorena Maria, p. 51 Corespondențe - Vasile Antonia, p. 52 Oameni-clepsidră - Necuț Andreea, p. 53 Amurg de toamnă - Sălcianu Gabriela, p. 54 Mențiune Albina făr’ de „happy end” - Jipa Vlad, p. 55 Casa bunicilor - Marin Călin, p. 57 Bătăile inimii - Bătăile timpului - Burta Alexandra, p. 58 Sentimente - Simion Luiza Maria, p. 58 Tei - Atănăsoaie Andra, p. 59 Imaginație - Ceunaș Ioana Cristiana, p. 61 Bătăile inimii… Bătăile timpului - Neagu Daniela Elena, p. 61 Cina cea de taină; Iadul a născut un sfânt – noi I; Iadul a născut un sfânt – noi II; Ziua a șasea - Răpcianu Ilie, p. 62-63 Apus pe malul mării - Tudosă Mirela Mirabela, p. 63 Dragoste între anotimpuri; Un hoț; Pentru viitor; Asfințituri nefaste - Cîmpean Maria Silvia, p. 64-65 Apus la malul mării - Vlad Petronela Lorena, p. 65 Aș vrea să fiu... - Metehău Cristina, p. 66 Monocrom - Ghețu Flavia, p. 66 De toamnă - Codreanu Alexandru Gabriel, p. 66 Mister de toamnă - Munteanu Crina Elena, p. 66 Poetul - Lefter Beatrice, p. 67

69


ISSN 1842-0567 ISSN-L 1842-0567

Profile for revista arcade

Arcade 2018  

revista

Arcade 2018  

revista

Advertisement