Issuu on Google+

ANDOR KOMIVES | GHEORGHE ILEA Vânătoare de fluturi Butterfly hunt

1


ILEA 2


KOMI 3


I.

Minunarea ca experiență spirituală

„Mirarea anilor tîrzii este că au în ei problemele anilor timpurii.” Constantin Noica – Jurnal de idei

Adevărata uimire poartă numele de minunare. Ea constituie o formă de gîndire

dominată de prospețime; e posibilitatea, facultatea de a nu pierde niciodată prospețimea gîndirii, o prospețime care rămîne prezentă și este evidentă în timp. Capacitatea de minunare pune deîndată ființa în stare de trezie, de luciditate intensă. Prin minunare devine activă în adîncul sufletului capacitatea de a sesiza aspectul cosmos, macrocosmos al realului și prezența vie a celuilalt împreună cu presentimentul propriei interiorități. Oricare dintre acestea poate stîrni minunarea și poate trezi în fiecare dintre noi percepția extraordinarei unități de sens și de ființă a realului. Nu poți mîngîia o floare fără a tulbura o stea, spune o vorbă afgană.

Tresărim dinaintea descoperitei unități a realului pentru că ea este accesibilă în

momente privilegiate: o unitate care ne este interioară și exterioară totodată și care ne scapă totuși pentru că e trecătoare, vremelnică. De aici minunarea! Minunarea ne oferă, iată, dimensiunea profunzimii – nu în sensul de gravitate, ci în sensul că minunarea aduce în conștiință inepuizabilul vieții pe care îl poți imobiliza, nu îl poți deține odată pentru totdeauna, rînduit și stabil. Îi poți reține doar numele și chipul. Este numele care ascunde, care devine misterios. Este numele și chipul în contul căruia tot ceea ce numim în mod frecvent lume devine disimulare și văl. Esența cuvîntului, din această perspectivă, rămîne tainică.

Dacă privim lumea așa cum ni se înfățișează ca lume, putem trăi și putem sesiza

în continuare numele și chipul revelat, atunci ne aflăm în fața unei deschideri inepuizabile care ne dezvăluie dimensiunea profunzimii care, cu cît înaintăm pe direcția ei, cu atît ne atrage și ne înnoiește, ne „întinerește”. Sensul unei asemenea trăiri spirituale este contrar față de sensul timpului. În dimensiunea orizontală a timpului, cu cît înaintezi cu atît dobîndești ființa atemporală a propriei experiențe spirituale care te întinerește.

Minunarea mai are darul de a pune în evidență în sufletul căutător și adîncul

sens al gratuității. Gratuitatea permite manifestarea în noi nu a necesității, ci a libertății și a inventivității, a creativității. Ascunsă în străfundul cel mai adînc al ființei e o stare (pe care știința contempoarnă o redescoperă): e ceea ce numim dorință. Dorința se află

4


în interiorul tuturor entităților lumii ca element dinamic al spiritului, ca motivație a ființelor și a ființării. Acolo unde nu este dorință ne aflăm, pur și simplu, în prezența neființei. Grecii o numeau eros și epitymia. În tradiția spirituală a oricărei culturi unitare și temeinice, dorința constituie adîncul Duhului, viața de foc a Duhului.

Aceste sumare observații privind limbajele subtile ale experienței spirituale

merită a fi făcute atunci cînd ne gîndim la felul în care, după decenii, Gheorghe Ilea și Andor Kőmives își asumă într-o expoziție (Vînătoarea de fluturi) un itinerariu de formare și de cunoaștere. Istoria ar fi rămas apocrifă și ar fi operat în zone obscure dacă nu ar fi fost scoasă la iveală și luată în serios de cei doi artiști și nu parodiată cum ar fi putut fi dacă dorința de a o aduce în lumină nu ar fi ajuns să primeze. Deși puțin paranoică și dominată de o cosmicitate a implicațiilor, dominată și de un anacronism subtil al sensibilității eroilor participanți la aceasta acțiune care pune în mișcare un crez progresist. Profeția, deși numai o pseudoprofeție anacronistică beneficiind de perspectiva auctorială, ne duce pînă în pragul fanteziei postmoderniste prin care se produce integrarea istoriei personale și a fantasticului umil. Construcția narativă se face acum în funcție de și potrivit unor evidente necesități poetice. În acele vremuri post-freudiene cei doi pictori s-au întors către adolescența lor ca să caute înțelesul unor întimplări care nu evocă un fragment de cultură victoriană dar se arată acum a fi fost, iată, modelatoare. Ei văd în acele întîmplări modelatoare revelații ale drumului pe care aveau să-l urmeze în viitor, Cei doi tineri se pregătesc să îmbrace, iată, la mijlocul anilor șaptezeci, toga virilă în condițiile de cenzurare relativă a gîndirii, în care trebuie să ai curajul să înfrunți, fie și inconștient, un aparat ideologic represiv și în care aspirațiile și visul sunt mai ample decît îți este îngăduit să înfăptuiești. Gheorghe Ilea și Andor Kőmives ne pun în expoziția aceasta față în față cu ceea ce cred ei că a fost marea lor șansă de ordin personal în drumul lor către artă. Discursul este autobiografic și confesiv. Pe acest drum ei se întîlnesc „în cale” cu temele recurente ale operei artistice și în care valoarea experienței de viață și de învățare ca drum către artă și nu prin artă devin esențiale, dimpreună cu constituirea in nuce a unui mod propriu de gîndire vizuală ca și, e firesc, asumarea unui instrumentar de operare artistică autentic. Intrarea într-o matrice stilistică formatoare care îți poate dărui un spor de înțelegere și de clarificare în drumul spre idealul artistic al fiecăruia dintre participanții la actul paideic, ne sunt descrise pe parcursul „devoalării” pe care expoziția o produce. Contextul actual – cel al expoziției care evocă după patru decenii și jumătate de la instituirea

5


cîmpului educațional care apoi a intrat în emergență – ne permite să nu întreprindem o abordare istoricistă, nici una culturalistă, ci una de dezvăluire epistemică. Contextul social-spiritual al lumii în care prinde aripi un asemenea caz este dominat de dezideratul: cu cît nu știu mai nimic despre ceva, cu atît mai mult trebuie să mă pronunț despre lumea gîndurilorși faptelor în mjlocul cărora trăiesc.

Acesta este „climatul” în care dobîndesc chip și formă (idealul comunitarist

era: fără chip și fără formă!) perspectivismul lui Andor Kőmives dar și metafizicul, care nu este o ramură a vizualității fantastice, a lui Gheorghe Ilea, și în care versatilitatea lui Andor Kőmives devine expresivă (Andor este un artist care „întrupează” o natură versatilă prin care se numără între creatorii postmoderni ai narativității și ai noțiunii de „eu căutător”) și, pe de altă parte, monocordul fluxului conștiinței căutătoare a lui Gheorghe Ilea care se face muzical și profund melodios. Acesta din urmă pare a avea o singură coardă la violoncelul cu care cîntă și cu toate astea răscolește în adîncuri melodii profunde și, de bună seamă, ascunse.

Cei doi novici porniți pe drumul creșterii lor spirituale își dau seama încet-încet

de diferența dintre sat și oraș, dintre urban și rural, își dau seama că formele superioare ale culturii au loc numai acolo unde spiritul cetății capătă vocația unei cetăți a spiritului. Abia în aceste cazuri, în perioade rare, istoria devine cu adevărat atelier de configurare a staturii umane, un teren apt și cultivat, capabil să înțeleagă sensul nobil și superior al ideii de educație. În general, i se atribuie zonei pe care tinde s-o acopere termenul de educație sensul unui program colectiv de adaptare a indivizilor, mai ales a celor neformați, la bunurile generale izvorîte dintr-un nivel de cunoștințe colective; mai exact se crede că educația presupune o nivelare a felului de a fi, adică un program de egalizare a capacităților individuale. Artistul bine educat pare să fie acela supus rigorilor de care toți țin seama și care se organizează în jurul unei ștachete ce împiedică excepția să iasă din comun, în așa fel încît apariția ei să nu depășească cadrul unui exercițiu programat. Și, de fapt, acesta și este spiritul educației, în înțelesul lui minor și totalitar. Numai că aici, ideea de educație se află la răspîntie: pe de o parte ea caută să-i scoată pe indivizi din anonimat, să le îngăduie să participe la artă; pe de altă parte însă, ea sugrumă avîntul ieșirii din anonimat și al dorinței de a controla excepționalul. Or, văzut de sus, din zbor de fluture (trebuie spus că vînătoarea de fluturi înseamnă de fapt căutarea de suflet, asta și pentru că în limba greacă fluture este desemnat de cuvîntul psyche) un exercițiu folositor omului în timpul și în lumea în care poate vedea lucrurile cu claritate

6


este cel în care înțelege că reușita aparține indivizilor excepționali mai degrabă decît masei anonime care păstrează încă instinctul agrar, așa încît smulgerea din letargie îți dă anvergura vieții care îți permite să te arăți excepțional prin ambiție și îndrăzneală și cînd îți deschizi șansa de a deveni matur prin spirit, lărgindu-ți viața proprie prin ceilalți, prin excepțiile reunite ale tuturor celorlalți, nu doar prin sensul dat de propria ta excepție.

Atunci cînd atingi pragul de minunare, descoperi viața artei și sensul ei urban

de cultură fertilă și de devenire pînă la moarte. De fapt, în acel punct, ieșirea din anonimat nu se petrece, ca adevăr, decît printr-o întoarcere inspirată la viața însăși, care ascunde în ea și propriul tău ingenium. Expoziția celor doi artiști de astăzi, Gheorghe Ilea și Andor Kőmives, dezvăluie atît toposul unei lumi pierdute, o lume cilindrică ce conține în inima ei o “poveste bună” , cît și calea de a compensa prin artificiu pierderea spontaneității afective care s-a ivit ca prin minune în noaptea aceea miraculoasă a vînătorii de fluturi și a evadării din Bastilia adolescenței de acum mai bine de patru decenii și jumătate. Pare că real-ficțiunea acestei călătorii inițiatice ține în fața realității o oglindă prin care realitatea aceasta, acum mai mult ca niciodată, este plurală. Cum realizează expoziția de astăzi modelarea pesajului nostru ontologic pluralist? Exact prin evidențierea temelor și diferențelor ontologice, interne și externe, dar și asemănărilor, care își păstrează în fundal, ca deziderat, realizarea operei de artă.

Ce a născut oare apropierea, la început contingentă, dintre cei doi adolescenți?

Ea a fost apropierea din care s-a născut prietenia în care diferența dintre ei apare mai puțin activă și hotărîtoare decît faptul că cei doi adolescenți de altădată împărtășesc și împart ceva comun: o complicitate intimă care nu are program și nici puncte explicite, ci doar o legătură de afinități, un gen proxim sufletesc. E o legătură care funcționează periodic, are voie să-și schimbe semnul și există în funcție de climatul afectiv, de un mod de atracție care se supune comandamentelor unei împreună-lucrări care devine definitorie pentru cei doi. În cazul acesta eul este smuls și dislocat din fondul lui inerțial, de consecvență față de sine și devine un element plutitor, aerian, aproape în stare de disoluție, nu însă de stingere. Sunt două destine artistice, două vieți, în care ceva din adînca lor profunzime a fost împărtășit, lăsînd nesecat izvorul. Pînă și diferența dintre cei doi artiști devine în expoziție o formă comună de schimb și de împărtășire, în care există totuși și o zonă de adîncime care rămîne netransmisibilă, deși mediul de fuziune care a devenit mediumunitate, miraj și zonă de apropiere, a căpătat consistență proprie,

7


realitate în sine, în așa fel încît nici unul dintre cei doi nu mai locuiește în el însuși, ci se întîlnesc în această mediumunitate care a devenit un al treilea duh ce îi unește, un spațiu ireal care se transpune și se petrece dincolo de fiecare din cei doi. Expoziția, trebuie spus, ipostaziază în felul ei și mediul ei de diferențiere, deși ea însăși și-a propus să aducă în lumină un moment revelat în care condiția individuală se află depășită, ridicată în sus, fluidificată spre o zonă generică superioară, zona spirituală a minunării în fața adîncimii sinelui și lumii de azi și de ieri. Mircea Oliv, Curator, art critic

I.

Marveling as a spiritual experience

“The amazement of late years is that they contain the problems of the early years.” Constantin Noica – Jurnal de idei

True wondering is called marveling. It is a form of thought dominated by freshness;

it is the possibility, the ability to never loose the freshness of thought, a kind of freshness that remains present and is obvious in time. One’s capacity to marvel immediately places the being into a state of awakening, of intense lucidity. Wondering awakens deep in one’s soul the capacity to observe the cosmos aspect, the macrocosm of reality and the living presence of the other together with the presentiment of one’s own inner nature. Any of these can trigger marveling and can awaken in any of us the perspective of the extraordinary unity of meaning and being of reality. An Afghan saying states that one cannot caress a flower without unsettling a star.

We are startled to discover the unity of reality because it is accessible in privileged

moments: such a unity is at the same time inward and outward and still escapes us because it is fleeting, temporary. Thus wondering! Wondering therefore provides the dimension of depth – not in the sense of gravity, but in the sense that wondering brings into consciousness the inexhaustibility of life that one can immobilize, though not own forever, settled and stable. One can only hold on to its name and face. It is the name that hides, that be-

8


comes mysterious. It is the name and the face on account of which everything we frequently call world becomes dissimulation and veil. The essence of the word remains arcane from this perspective.

Looking at the world as it presents itself as world, one can live and keep sensing the

revealed name and face, and then faces a never ending opening that unravels the dimensions of depth that attracts us and renews us, rejuvenates us the more we walk along its direction. The direction of such a spiritual experience is contrary to the direction of time. According to the horizontal dimension of time, the more you advance the more you acquire the atemporal being of your own spiritual experience that rejuvenates you.

Wondering also has the gift of stressing the deep meaning of gratuity in the soul

that searches. Gratuity thus allows not for necessity, but for freedom and ingeniousness, for creativity to manifest itself inside us. Hidden in the deeper most corner of the being is a state (that contemporary science rediscovers) what we call desire. Desire is located inside all of the world’s entities as dynamic element of the spirit, as motivation behind beings and existence. The absence of desire is in fact the absence of existence. The Greeks called it eros and epitymia. In the spiritual tradition of all unitary and solid cultures, desire is the depth of the Spirit, the fiery life of the Spirit.

These brief observations regarding the subtle language of spiritual experience are

worth making when thinking of the way in which, after decades, Gheorghe Ilea and Andor KĹ‘mives assume an itinerary of formation and knowledge through an exhibition (The Butterfly Hunt). The history would have remained apocryphal and would have operated in obscure areas if the two artists had not revealed it and taken it seriously, not parodied as they could have done if the desire to bring it to light had not prevailed. Though slightly paranoiac and dominated by a cosmic measure of the implications, dominated by a subtle anachronism of the sensibilities of the two heroes that took part in this action that sets in motion a progressive belief. Prophecy, though only an anachronistic prophecy benefiting from the auctorial perspective, brings us to the brink of postmodern imagination through which personal history and humble fantasy are integrated. Narrative construction is now achieved depending on and according to certain obvious poetic necessities. In those post-Freudian times, the two painters returned to their adolescence in order to search for the meaning of some events that do not evoke a fragment of Victorian culture but are thus revealed to have had a modeling function. They see in those events modeling revelations of the road they were to follow in the future. The two young men were ready to adopt the toga

9


virilis in the middle of the 1970s in conditions of relative censorship of thought in which one needed courage to confront, even unconsciously, a repressive ideological apparatus and in which aspirations and dreams were greater than what one was allowed to accomplish. Through this exhibition Gheorghe Ilea and Andor Kőmives make us face what they believe to have been their great personal chance on the road to art. The discourse is autobiographic and confession-like. On this road they “meet” the recurrent themes of the artistic work and in which the value of life experience and learning as road to art and not through art become essential, together with the in nuce creation of a personal way of visual thinking just like the natural assuming of an authentic set of artistic operating instruments. Entering a shaping stylistic matrix that can provide extra understanding and clarification on the road to the artistic ideal of each participant to the paideic act is described throughout the “unveiling” that the exhibition produces. The current context – that of the exhibition that evokes four and a half decades after the institution of the educational field that then entered a stage of emergence – allows us to perform not a historicist approach, neither a culturalist one, but one of epistemic revealing. The social and spiritual context of the world in which such a case grows wings is dominated by the following goal: the less I know about something, the more I must express myself on the world of the thoughts and deeds amongst which I live.

This is the climate in which Andor Kőmives’ perspectivism and Gheorghe Ilea’s

metaphysic, that is not a branch of fantastic visuality, obtain a face and a shape (the Communitarist ideal was faceless and shapeless!). In this climate Andor Kőmives’ versatility becomes expressive (Andor is an artist that embodies a versatile nature that places him among the postmodern creators of narrativity and of the notion of “creative self ”) and, on the other hand, Gheorghe Ilea’s monochord of the seeking consciousness flux becomes musical and deeply melodious. The later seems to have a single cord at the cello he is playing and nevertheless manages to stir in the depth profound and, naturally, hidden melodies.

The two novices who had started on the road of spiritual growth slowly realize the

difference between village and town, between urban and rural, they realize that the superior forms of culture only happen where the spirit of the polis acquires the vocation of a polis of the spirit. Only in such cases, in rare periods, history truly becomes a workshop for the configuration of the human stature, a favorable and cultivated land, able to understand the noble and superior meaning of the idea of education. One generally attributes the area that the term education tends to cover the meaning of collective program of adapting individu-

10


als, especially those who had not been formed, to the goods generated at a level of collective knowledge; that is people believe that education involves a leveling of the manners of being, i.e. a program of equalizing individual capacities. Well educated artists seem to be the ones submitted to the rigors that all take into account and that are organized around a standard that prevents exceptions from escaping the common ground, so that the onset of such exceptions does not surpass the context of a planned exercise. And, in fact, this is the spirit of education, in its minor and totalitarian meaning. But here the idea of education is at a crossroads: on the one hand it seeks to take the individuals out of anonymity, to allow them to take part in art, and on the other hand it strangles the momentum of exiting anonymity and the desire to control the exceptional. Seen from above, the flight of the butterfly (one must state that butterfly hunt actually means soul searching because in Greek the butterfly is called psyche) an exercise useful for man during time and in the world where he/she can see things with clarity is the one in which he/she understands that achievement belongs to exceptional individuals rather than to the anonymous masses that still preserve the agrarian instinct so that pulling yourself out of lethargy provides the span of life that allows you to show yourself as exceptional through ambition and daring and when you open the chance of becoming mature in spirit, widening your own life through the others, through the reunited exceptions of all the others, not only through the meaning provided by your own exception.

Reaching the wondering threshold one discovers the life of art and its urban mean-

ing of fertile culture and becoming until death. In fact, at that point, the exit from anonymity does not take place, as truth, but from inspiredly returning to life itself, to life that hides inside itself one’s own ingenium. The exhibition of the two artists here, Gheorghe Ilea and Andor Kőmives, reveals both the topos of a lost world, a cylindrical world that contains “a good story” in its heart and the way of compensating through artifice the loss of affective spontaneity that came to pass by magic in that miraculous night of the butterfly hunt and of the escape from the Bastille of adolescence more than four decades and a half ago. It seems that the real-fiction of this initiation travel holds in the face of reality a mirror through which this reality is, now more than ever, plural. How does this exhibition shape our pluralist ontological landscape? Precisely by stressing the ontological topics and differences, internal and external, but also the similarities that maintain in the background, as a goal, the creation of the work of art.

What has the initially contingent closeness between the two teenagers generate? It

11


was the closeness that created the friendship in which the difference between them seems less active and decisive than the fact that the two adolescents of time passed impart and share something: an intimate complicity that has no explicit schedule or points, but only a bond of affinities, a genus proximus of the soul. It is a connection that functions periodically, that is allowed to change its mark and exists according to the affective climate, to a manner of attraction that submits to the commandments of a together-working that becomes definitory for the two. In this case the self is pulled out and dislocated from its inertial background, of self consequence, and becomes a floating, aerial element, close to the state of dissolution, but not extinction. There are two artistic destinies, two lives that shared something in their deep profundity, leaving the spring not dried. Even the difference between the two artists becomes in the exhibition a common form of sharing and imparting, though the fusion medium that has become mediumunity, mirage and area of proximity, has gained individual consistency, reality in itself, so that neither of them inhabits himself alone, but they meet in this mediumunity that has become a third spirit uniting them, a surreal space that transposes itself and happens beyond each of the two. One must say that the exhibition also presents facets, in its own way, of its differentiation environment, though it aims at bringing to light a new revealed moment in which individual condition is overwhelmed, elevated, turned fluid towards a generic superior area, the spiritual area of wondering faced with the depth of the self and the light of today and of yesterday. Mircea Oliv, Curator, art critic

12


text sbarciu - daca va mai fi.... IN LUCRU

13


Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai (nume de cod Bastilia) și au fost atrași, asemeni fluturilor, de mirajul unei alte lumi, într-o călătorie inițiatică a imaginarului, care este lumea libertății și a artei.

The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Când îi spuneam povești fiului meu simțeam cum i se dilată pupilele a mirare și privea aura poveștii mele care prindea viață în jurul meu. Ei bine, tot așa ascultam și eu poveștile lui Ghiță Ilea despre un unchi al său, care stătea singur o jumătate de an acolo sus pe munte cu oile la stână. Îmi vorbea despre aerul pur al muntelui, de mireasma de otavă și fân cosit, povești cu lupi și urși noaptea în pădurile întunecate ale muntelui. Fiind băiat născut la oraș, i-am propus lui Ghiță să trăim puțin din acea magică poveste.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story.

Istoria noastră reală conține scene eroice, coborârea noaptea cu cearceafuri legate de la primul etaj al clădirii unde aveam dormitorul, călătoria cu troleul până la capătul orașului, întâlnirea cu un milițian, mersul prin necunoscuta pădure Hoia, construirea unui adăpost din crengi cu briceagul în formă de pește al lui Ghiță.

Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way through the unknown Hoia forest, building a branch cover with Ghiță’s fish-shaped pocket knife.

Conștiincioși cum eram, am vrut să prindem și fluturi pentru insectar la școală. Din câte știu, fluturi n-am prins, doar vre-o două palme de la pedagog la întoarcerea în lumea reală a internatului și notele scăzute la purtare. Ne-am făcut intrarea în „lumea bună” a școlii. A fost clipa noastră de celebritate.

Conscientious as we were, we also wanted to catch some butterflies for the insectarium at school. As far as I know, we caught no butterflies, just a couple of slaps from the pedagogue when we returned to the real world of the boarding school and our good behavior grades were lowered. We thus entered the school’s “fine society”. It was our moment of celebrity.

Asemeni acelui fluture albastru cu brun găsit de Ghiță în plină iarnă prin bucătăria casei sale de la Bucea și, care încălzit în palme și-a luat zborul spre necunoscut, tot așa, acum după 45 de ani, aventura copilăriei a zburat prin picturile noastre spre necunoscut și nebănuit.

Just like that blue-and-brown butterfly that Ghiță found in the middle of the winter in the kitchen of his house from Bucea and that took off into the unknown after being heated between the palms, today, 45 years later, the adventure of our childhood flew through our paintings towards the unknown and the unsuspected.

Andor Kőmives

Andor Kőmives

14


În preajma vacanţei de vară din clasa a VI-a, împreună cu Komi, ne-am gândit să mergem în pădure. Ziua eram ocupaţi cu şcoala, aşa că ne-a rămas noaptea , iar ca să primim un 10 la biologie am zis să prindem şi fluturi, fluturi de noapte. N-am văzut nici un fluture.

Around the summer holiday of the sixth grade, together with Komi, we thought of going to the woods. During the day we were busy with school, so only night was left and in order to get a 10 in biology we decided to also catch butterflies, night butterflies. We saw no butterfly.

După 45 de ani de atunci, expunem împreună. Una din lucrări am pictat-o amândoi în acelaşi timp având ca temă “povestea noastră cu fluturii”.

45 years since then, we exhibit art together. One of the works was painted by both of us at the same time, on the topic of “our butterfly story”.

Ei nu fac parte din preocupările noastre artistice, doar că mai apar uneori în vreo lucrare. Mi sa pare însă că arta seamană mult cu un fluture. Vedem în ea ceea ce nu este. Am auzit ca albastrul din aripile fluturelui nu e albastru, ci o iluzie optică apărută sub influenţa luminii. Aşa e şi cu arta, o lumină într-un anumit loc sau context îi schimbă înţelesul. Fluturii de noapte zboară spre lumină cu orice preţ, la fel şi cel care caută lumina interioară, ignoră primejdiile.

They are not part of our artistic endeavors, but sometimes show up in our works. Still, it seems to me that art is a lot like a butterfly. We see in it something it is not. I heard that the blue on butterfly wings is not blue, but an optical illusion created under the impact of light. The same is true with art; light in a certain spot or in a certain context changes its meaning. Night butterflies fly towards the light at any cost, just like the one seeking for inner light who ignores the dangers.

Se întâmplă uneori, mai rar, ca aşternând nişte culori pe pânză, ele să prindă viaţă. Să fie doar o iluzie?

It sometimes happens, more rarely, that by setting colors on a canvas, they come to life. Could it be just an illusion?

Dacă nu veţi găsi nici un fluture în această expoziţie, nu renunţaţi, căutaţi lumina.

If you find no butterfly in this exhibition, don’t give up, search for the light.

Gheorghe Ilea

Gheorghe Ilea

15


16


17


Imagini din timpul ...... 18


ILEA / KÖMIVES, 2015 19


ANDOR KÖMIVES, 2015 20


ANDOR KÖMIVES, 2015 21


GHEORGHE ILEA, 2015 22


ANDOR KÖMIVES, 2015 23


ANDOR KÖMIVES, 2015 24


GHEORGHE ILEA, 2015 25


GHEORGHE ILEA, 2015 26


ANDOR KÖMIVES, 2015 27


GHEORGHE ILEA, 2015

ANDOR KÖMIVES, 2015 ANDOR KÖMIVES, 2015 28


29


ANDOR KÖMIVES, 2015 30


GHEORGHE ILEA, 2015 31


ANDOR KÖMIVES, 2015 32


ANDOR KÖMIVES, 2015 33


ANDOR KÖMIVES, 2015 34


35


GHEORGHE ILEA, 2015 36


ANDOR KÖMIVES, 2015 37


ANDOR KÖMIVES, 2015 38


39


GHEORGHE ILEA, 2015

GHEORGHE ILEA, 2015 40


GHEORGHE ILEA, 2015 41


GHEORGHE ILEA, 2015 42


GHEORGHE ILEA, 2015 43


ANDOR KÖMIVES, 2015 44


ANDOR KÖMIVES, 2015 45


ANDOR KÖMIVES, 2015 46


47


GHEORGHE ILEA, 2015 48


GHEORGHE ILEA, 2015 49


ANDOR KÖMIVES, 2015 50


51


GHEORGHE ILEA, 2015 52


53


54


55


Andor Kőmives

The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art. Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai (nume de cod Bastilia) și au fost atrași, asemeni fluturilor, de mirajul unei alte lumi, într-o călătorie inițiatică a imaginarului, care este lumea libertății și a artei.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story. Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way through the unknown Hoia forest, building a branch cover with Ghiță’s fish-shaped pocket knife. Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai (nume de cod Bastilia) și au fost atrași, asemeni fluturilor, de mirajul unei alte lumi, într-o călătorie inițiatică a imaginarului, care este lumea libertății și a artei. Când îi spuneam povești fiului meu simțeam cum i se dilată pupilele a mirare și privea aura poveștii mele care prindea viață în jurul meu. Ei bine, tot așa ascultam și eu poveștile lui Ghiță Ilea despre un unchi al său, care stătea singur o jumătate de an acolo sus pe munte cu oile la stână. Îmi vorbea despre aerul pur al muntelui, de mireasma de otavă și fân cosit, povești cu lupi și urși noaptea în pădurile întunecate ale muntelui. Fiind băiat născut la oraș, i-am propus lui Ghiță să trăim puțin din acea magică poveste. ti cu lupi și urși noaptea în pădurile întunecate ale

56


The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Istoria noastră reală conține scene eroice, coborârea noaptea cu cearceafuri legate de la primul etaj al clădirii unde aveam dormitorul, călătoria cu troleul până la capătul orașului, întâlnirea cu un milițian, mersul prin necunoscuta pădure Hoia, construirea unui adăpost din crengi cu briceagul în formă de pește al lui Ghiță. Conștiincioși cum eram, am vrut să prindem și fluturi pentru insectar la școală. Din câte știu, fluturi n-am prins, doar vre-o două palme de la pedagog la întoarcerea în lumea reală a internatului și notele scăzute la purtare. Ne-am făcut intrarea în „lumea bună” a școlii. A fost clipa noastră de celebritate.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story.

Asemeni acelui fluture albastru cu brun găsit de Ghiță în plină iarnă prin bucătăria casei sale de la Bucea și, care încălzit în palme și-a luat zborul spre necunoscut, tot așa, acum după 45 de ani, aventura copilăriei a zburat prin picturile noastre spre necunoscut și nebănuit.

Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way through the unknown Hoia forest, building a branch cover with Ghiță’s fish-shaped pocket knife.

Andor Kőmives The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Conscientious as we were, we also wanted to catch some butterflies for the insectarium at school. As far as I know, we caught no butterflies, just a couple of slaps from the pedagogue when we returned to the real world of the boarding school and our good behavior grades were lowered. We thus entered the school’s “fine society”. It was our moment of celebrity.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story.

Just like that blue-and-brown butterfly that Ghiță found in the middle of the winter in the kitchen of his house from Bucea and that took off into the unknown after being heated between the palms, today, 45 years later, the adventure of our childhood flew through our paintings towards the unknown and the unsuspected. Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way

Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way 57


Gheorghe Ilea

The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art. Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai (nume de cod Bastilia) și au fost atrași, asemeni fluturilor, de mirajul unei alte lumi, într-o călătorie inițiatică a imaginarului, care este lumea libertății și a artei.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story. Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way through the unknown Hoia forest, building a branch cover with Ghiță’s fish-shaped pocket knife. Titlul expoziției noastre, Vânătoare de fluturi nu este doar o metaforă ci are în spate o poveste adevărată despre doi prieteni, care la finele clasei a VI-a au evadat din lumea reală și tristă a Internatului Adi Șincai (nume de cod Bastilia) și au fost atrași, asemeni fluturilor, de mirajul unei alte lumi, într-o călătorie inițiatică a imaginarului, care este lumea libertății și a artei. Când îi spuneam povești fiului meu simțeam cum i se dilată pupilele a mirare și privea aura poveștii mele care prindea viață în jurul meu. Ei bine, tot așa ascultam și eu poveștile lui Ghiță Ilea despre un unchi al său, care stătea singur o jumătate de an acolo sus pe munte cu oile la stână. Îmi vorbea despre aerul pur al muntelui, de mireasma de otavă și fân cosit, povești cu lupi și urși noaptea în pădurile întunecate ale muntelui. Fiind băiat născut la oraș, i-am propus lui Ghiță să trăim puțin din acea magică poveste. ti cu lupi și urși noaptea în pădurile întunecate ale

58


The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Istoria noastră reală conține scene eroice, coborârea noaptea cu cearceafuri legate de la primul etaj al clădirii unde aveam dormitorul, călătoria cu troleul până la capătul orașului, întâlnirea cu un milițian, mersul prin necunoscuta pădure Hoia, construirea unui adăpost din crengi cu briceagul în formă de pește al lui Ghiță. Conștiincioși cum eram, am vrut să prindem și fluturi pentru insectar la școală. Din câte știu, fluturi n-am prins, doar vre-o două palme de la pedagog la întoarcerea în lumea reală a internatului și notele scăzute la purtare. Ne-am făcut intrarea în „lumea bună” a școlii. A fost clipa noastră de celebritate.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story.

Asemeni acelui fluture albastru cu brun găsit de Ghiță în plină iarnă prin bucătăria casei sale de la Bucea și, care încălzit în palme și-a luat zborul spre necunoscut, tot așa, acum după 45 de ani, aventura copilăriei a zburat prin picturile noastre spre necunoscut și nebănuit.

Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way through the unknown Hoia forest, building a branch cover with Ghiță’s fish-shaped pocket knife.

Gheorghe Ilea The title of our exhibition, Butterfly hunt, is not only a metaphor, but also relies on a true story about two friends who in the end of the sixth grade broke free from the real and sad world of the Adi Șincai boarding school (code name Bastille) and were attracted, just like butterflies, by the mirage of another world, in an initiation travel of the imaginary, that is the world of freedom and art.

Conscientious as we were, we also wanted to catch some butterflies for the insectarium at school. As far as I know, we caught no butterflies, just a couple of slaps from the pedagogue when we returned to the real world of the boarding school and our good behavior grades were lowered. We thus entered the school’s “fine society”. It was our moment of celebrity.

When I was telling my son stories I felt his pupils dilate in wonder and him looking at the aura of my story that came to life around me. Well, in the same way I listened to the stories told by Ghiță Ilea about an uncle of his who lived alone for half a year at a time up on the mountain, with the sheep in the fold. He spoke of the mountain pure air, the smell of latter grass and mowed hay, he told stories of wolfs and bears in the mountain’s dark forests. As I was a city boy, I suggested Ghiță we should live a little of that magical story.

Just like that blue-and-brown butterfly that Ghiță found in the middle of the winter in the kitchen of his house from Bucea and that took off into the unknown after being heated between the palms, today, 45 years later, the adventure of our childhood flew through our paintings towards the unknown and the unsuspected. Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way

Our real story contains heroic scenes, descending during the night, on knotted sheets, from the first floor of the building where our dormitory was located, traveling by trolleybus to the edge of the city, working our way 59


ANDOR KÖMIVES, 2015 GHEORGHE ILEA, 2015 60


PAGINA SCRISORI ???? IN LUCRU

61


62


PAGINA REMEMBER ???? IN LUCRU

63


64


PAGINA LUCRARI VECHI ????? IN LUCRU

65


Caseta tehnica, etc

66


Andor Komives / Gheorghe Ilea