Page 1

ION TUDOSESCU

ACÞIUNEA SOCIALÃ EFICIENTÃ

Universitatea Spiru Haret


© Editura Fundaþiei România de Mâine, 2000 ISBN 973-582-233 -4

Universitatea Spiru Haret


UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE FILOSOFIE ªI JURNALISTICÃ

ION TUDOSESCU

ACÞIUNEA SOCIALÃ EFICIENTÃ

Editura Fundaþiei România de Mâine Bucureºti, 2000

Universitatea Spiru Haret


De acelaºi autor:

Determinismul ºi ºtiinþa, Editura ªtiinþificã, Bucureºti,1971 Ideea de unitate a lumii în gândirea filosoficã contemporanã, în „Existenþã, cunoaºtere, acþiune”, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1972 Structura acþiunii, sociale, Editura Politicã, Bucureºti,1972 Filosofie (coordonator ºi coautor), Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti,1975 Filosofie – tematicã, bibliografie ºi crestomaþie, (în colaborare), Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1980 Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale, Editura Politicã, Bucureºti, 1980 Evoluþie ºi dialog în filosofia contemporanã, Editura Politicã, Bucureºti, 1980 Filosofie – crestomaþie ºi bibliografie (în colaborare), Editura Academiei, Bucureºti, 1989 Ordine ºi hazard, Editura Adevãrul, Bucureºti, 1996 Metafilosofie, Editura Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti, 1997 Lucian Blaga – concepþia ontologicã, Editura Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti, 1999 Identitatea axiologicã a românilor, Editura Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti, 1999

Universitatea Spiru Haret


CUPRINS

Cuvânt înainte ......................................................................................... Introducere ...............................................................................................

7 11

I. EVOLUÞIA ISTORICÃ A GÂNDIRII ACÞIONALISTE ..........

19

II. MOTIVAÞIE ªI SCOP ÎN PRAXIOLOGIA CONTEMPORANÃ 1. Determinismele acþiunii umane ................................................... 2. Dificultãþi actuale de interpretare în explicaþia cazual-teleologicã a acþiunii ........................................................

37 37 52

III. PRAXIOLOGIE ªI PRAXIS ......................................................... 1. Obiectul ºi problematica praxiologiei ......................................... 2. Structura acþiunii sociale ............................................................. 3. Praxiologia ºi ºtiinþele particulare ale acþiunii ............................

62 62 69 76

IV. SUBIECT ªI OBIECT, AGENT ªI PACIENT ÎN STRUCTURA ACÞIUNII SOCIALE ..................................... 1. Relaþiile dintre subiect ºi obiect din perspectiva filosofiei acþiunii ...................................................... 2. Privire praxiologicã asupra conceptelor de subiect ºi obiect ...... 3. Relaþiile dintre subiect ºi obiect (agent ºi existent) ºi structura acþiunii sociale .......................................................... V. SISTEMUL ªI TIPOLOGIA ACÞIUNILOR SOCIALE ............ 1. Clasificarea acþiunilor umane din perspectiva sociologiei acþionaliste ºi a praxiologiei contemporane ................................ 2. Elementele sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale ............ 3. Conceptul de sistem al acþiunilor sociale ºi problematica generalã a sociologiei ........................................ 4. Clasificarea principalelor tipuri de acþiune socialã .....................

82 82 85 93 106 106 110 113 115 5

Universitatea Spiru Haret


VI. STRUCTURA ORGANIZAÞIONALÃ A SOCIETÃÞII ........... 1. Conceptul de structurã organizaþionalã ...................................... 2. Tipologia ºi sistemul structurilor organizaþionale ...................... 3. Rolul structurilor organizaþionale în viaþa socialã ......................

122 123 130 137

VII. IDEAL ªI NORMÃ ÎN ACÞIUNEA SOCIALÃ ...................... 1. Structura complexului sistemic existenþã socialã-conºtiinþã socialã ............................................................ 2. Ideal ºi realizare umanã ............................................................... 3. Norme ºi idealuri .........................................................................

146 146 148 151

VIII. ªTIINÞÃ ªI TELEOLOGIE ÎN CONSTRUCÞIA VIITORULUI ... 1. Previziune ºi scop în cunoaºterea viitorului ............................... 2. Prospectarea ºi determinarea viitorului ......................................

159 159 164

IX. ACÞIUNE SOCIALÃ ªI EFICIENÞÃ ....................................... 1. Acþiunea umanã; termenii primari ai relaþiei acþionale .............. 2. Structura lanþului praxiologic ..................................................... 3. Factori ºi criterii principale de eficienþã a acþiunii .....................

170 170 172 178

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE ..................................................................... 1. Obiectul ºi misiunea actualã a praxiologiei ................................ 2. Criterii ºi condiþii actuale de eficienþã la nivelul sistemului vieþii sociale ................................................................................ 3. Rolul gândirii acþionaliste în resemnificarea unor concepte sau problematizãrii cu caracter filosofic ....................................

183 184 188 193

6 Universitatea Spiru Haret


CUVÂNT ÎNAINTE

Ideea de acþiune eficientã a devenit aproape un lait-motiv al demersurilor asupra socialului practicate în secolul nostru, deschizând calea unor dimensionãri pragmatice ale explicaþiilor cauzale ºi teleologice în mai toate domeniile ºtiinþelor, nu numai factuale, ci ºi formale. Cu atât mai mult intervine aceastã idee în ipostazã de temei metodologic în elaborarea strategiilor actuale ale dezvoltãrii. Din abordãrile filosofice, sociologice ºi psihologice mai vechi sau din cele politologice ºi economice mai noi ale conceptului de acþiune umanã s-a desprins, începând de la mijlocul secolului nostru, un grup de cercetãri cu caracter operaþional de naturã sã mijloceascã obþinerea unor grade superioare de eficienþã în toate domeniile de activitate socialã ºi, corespunzãtor, sã conducã la stabilirea unor criterii mai riguroase de apreciere a acestora în raport cu obiectivul de realizare scontat. Atare metode ºi criterii de eficienþã au fost deduse prin procedee logice moderne (oferite de logicile modale ºi probabiliste sau de cele deontice ºi teleologice), fapt ce a prilejuit o prelungire a problematicii teoriei generale a acþiunii sociale cu una specializatã, de praxiologie formalã, construitã mai întâi ca logicã a normelor, iar, în ultima vreme, ca o logicã a acþiunii (respectiv, a discursului practic). Prin constituirea praxiologiei formale, demersurile tradiþionale cu caracter filosofic, sociologic sau psihologic în domeniul teoriei acþiunii sociale nu numai cã nu ºi-au epuizat problematica ºi interesul teoretic în cadrul gândirii contemporane, mai ales în mediile de vârf ale raþionalismului ºi pragmatismului, ci, dimpotrivã, cunosc un reviriment cu totul aparte. Situaþie explicabilã în contextul relansãrii discursului ontologic de facturã antropologicã (o vreme lãsat în umbrã, mai ales începând de la jumãtatea acestui secol, pânã prin deceniul al ºaptelea), datoritã nevoii tot mai accentuate de umanism ºi de responsabilitate în comportamentul acþional contemporan. Aºa cum raþionalismul ºi umanismul participã, deopotrivã ºi corelat, la proiectarea sistemelor actuale de valori, teoria acþiunii sociale ºi 7 Universitatea Spiru Haret


praxiologia formalã interacþioneazã, în aceiaºi mãsurã, în vederea dezvãluirii ºi influenþãrii procesului de configurare a raþionalitãþii omului contemporan – un tip de raþionalitate în care explicaþia cauzal-inductivã ºi explicaþia deductiv-nomologicã (ambele modele explicative operând probabilist ºi teleologic) ºi, pe un plan mai general, explicaþia (raþionallogicã) ºi înþelegerea (afectiv-psihologicã) au aceiaºi valoare generativã în formularea propoziþiilor praxiologice. Din aceastã perspectivã, considerãm cã teoria acþiunii sociale (practicatã multã vreme ca o disciplinã preponderent factualã), ca ºi praxiologia formalã sunt de fapt capitole ale unei praxiologii (fãrã ca termenului sã i se adauge vreun atribut cum sunt cele de factual sau formal) conceputã, atât ca metateorie, cât ºi ca metodologie generalã a acþiunii eficiente – mai exact spus, la sugestia praxiologului polonez Tadeusz Kotarbiñski, ca metapraxiologie. De altfel, din aceeaºi perspectivã ºi cu mijloace formale a analizat ºi sociologul american Talcott Parsons structura sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale – motiv ce ne îndreptãþeºte sã-i apreciem pe aceºti doi mari gânditori ca fondatori a ceea ce se înþelege astãzi prin teoria generalã a praxisului. Contactul, începând din deceniul al ºaselea, cu aceste mari construcþii acþionaliste (deºi edificate din perspective teoretice diferite), pe care le-am considerat de aceiaºi covârºitoare importanþã pentru circumscrierea problematicii actuale a teoriei determinismului vieþii sociale ºi, cu atât mai mult, pentru întemeierea unor strategii eficiente ale dezvoltãrii economice în contextul restructurãrilor care au loc în ultima vreme în toate domeniile vieþii sociale (provocate de revoluþia ºtiinþifico-tehnologicã ºi, mai nou, de cea informaþionalã, ambele cu deosebit impact asupra condiþiei umane), ne-au stimulat preocupãrile în direcþia propunerii unui model cuprinzãtor al structurii acþiunii sociale ºi, implicit, de deducere pe baza acestuia a criteriilor de eficienþã ale acþiunii sociale – rod al acestor preocupãri fiind publicarea mai multor studii, care s-au constituit în suita de capitole ce au alcãtuit lucrarea Structura acþiunii sociale (apãrutã în Editura Politicã, Bucureºti, 1972). Ne-au prilejuit opþiunea spre abordarea unei problematici praxiologice ºi preocupãrile noastre mai vechi în domeniul teoriei determinismului (abordatã din perspectiva ºtiinþei contemporane), la rândul lor grupate în lucrarea Determinismul ºi ºtiinþa (apãrutã în Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1971). Interesul pentru o abordare acþionalistã a socialului a izvorât ºi din proiectul pe care ni l-am impus de a analiza semnificaþiile conceptului de determinism nu numai sub aspect ontologic general (în raport cu deschiderile operate în aceastã privinþã de ºtiinþa contemporanã), ci ºi din punctul de vedere al funcþionalitãþii acestuia ca 8 Universitatea Spiru Haret


principiu al cunoaºterii ºi acþiunii umane – ambele implicãri metodologice ale principiului respectiv contribuind hotãrâtor la abordarea condiþiei omului contemporan. Astfel se ºi explicã de ce, concomitent cu elaborarea lucrãrii despre determinism (în care am încercat sã surprindem ºi relaþia dintre determinism ºi explicaþie), am elaborat ºi lucrarea cu privire la acþiunea socialã, conceputã ca un demers din perspectivã deterministã asupra semnificaþiilor conceptului de acþiune, asupra raporturilor dintre cauzalitate, acþiune ºi scop ºi asupra motivaþiilor (nomologice, psihologice ºi axiologice) acþiunii umane, în baza cãrora am propus un model privitor la structura lanþului praxiologic. Cu acest prilej, am întreprins ºi o analizã a dificultãþilor pe care le întâmpinã praxiologia contemporanã în interpretarea cauzalteleologicã a acþiunii umane, desprinzând ºi unele concluzii asupra obiectului ºi misiunii actuale a praxiologiei. Ulterior, în cuprinsul unui volum de eseuri de filosofie socialã, intitulat Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale (publicat la Editura Politicã, Bucureºti, 1980), am abordat, din perspectivã acþionalistã, structurile organizaþionale ale societãþii, am întreprins o analizã a tipologiei acþiunilor sociale, precum ºi a raporturilor dintre norme ºi idealuri în acþiunea umanã, angajându-ne, de asemenea, de pe aceleaºi poziþii acþionaliste, sã surprindem elementele de bazã ale unei metodologii eficiente de proiectare ºi construcþie a viitorului. În contextul unor preocupãri mai largi de cercetare în domeniul filosofiei sociale, care au fãcut obiectul altora din lucrãrile publicate în anii ce au urmat, concentrarea atenþiei asupra problematicii acþionaliste s-a concretizat, între altele, ºi în analiza dimensiunilor conceptului de eficienþã ºi a factorilor ºi criteriilor eficienþei acþiunii umane – analizã întreprinsã într-un eseu intitulat Acþiune socialã ºi eficienþã (publicat în „Analele Universitãþii” din Bucureºti, seria filosofie, 1992). La aceastã suitã de lucrãri publicate se adaugã ºi alte elaborãri mai recente, care nu au vãzut încã lumina tiparului, din rândul cãrora menþionãm: o încercare privitoare la raporturile dintre praxiologie ºi ºtiinþele particulare ale acþiunii (ceea ce a presupus ºi o clasificare ºi cuprindere a acestora într-un set aparte în sistemul actual al ºtiinþelor); o schiþã în care sunt sugerate criteriile ºi condiþiile actuale ale acþiunilor eficiente la scara sistemului social global, în prelungirea cãrora sunt sugerate ºi câteva din consecinþele pe care le provoacã teoria acþiunii sociale în efortul actual de resemnificare a unora din conceptele de bazã ale filosofiei sociale. Toatã aceastã problematicã este cuprinsã în paginile prezentului volum de studii ºi eseuri, pe care l-am intitulat Acþiune socialã eficientã, 9 Universitatea Spiru Haret


conceput atât ca o ediþie selectivã, revãzutã ºi adãugitã a lucrãrilor noastre anterioare din domeniul teoriei acþiunii sociale, elaborate în intervalul 1972 – 1992, cât ºi ca o încercare de a pune la dispoziþia celor interesaþi unele propuneri de constituire a unei atare problematici în condiþiile restructurãrilor profunde care au loc astãzi în dinamica vieþii sociale. Suntem încredinþaþi cã, prin conþinutul sãu tematic, acest volum poate fi receptat ºi ca o participare la dezbaterea unora dintre cele mai controversate idei-forþã din gândirea contemporanã, deoarece, prin impactul ei cu finalitate pragmaticã nemijlocitã, aceastã dezbatere are o însemnãtate de ordin strategic la nivel macro-social, motiv pentru care nu-i poate lãsa indiferenþi nu numai pe cercetãtorii din domeniul ºtiinþelor sociale, dar nici factorii cu putere de decizie de la toate eºaloanele sistemelor organizaþionale ale societãþilor contemporane. În aceiaºi ordine de idei, dar nu în ultimul rând, lucrarea de faþã credem cã prezintã interes ºi pentru studenþii din învãþãmântul universitar ºi postuniversitar sau pentru doctoranzii care se specializeazã în domenii de cercetare cu deschidere nemijlocitã spre o abordare pragmaticã de înaltã eficienþã ºi responsabilitate ºi, deopotrivã, cu preocupãri de specializare în domeniile filosofiei sociale, sociologiei, psihologiei, antropologiei, economiei, politologiei, pedagogiei, dreptului, administraþiei ºi, în aceeaºi mãsurã, în domeniile relaþiilor internaþionale, jurnalismului ºi ºtiinþelor comunicãrii (mass-media).

aprilie 2000

Autorul

10 Universitatea Spiru Haret


INTRODUCERE

Praxiologia, sau teoria acþiunii eficiente, reprezintã în gândirea filosoficã contemporanã una din direcþiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieþii sociale. Interesul discursului filosofic actual pentru asemenea cercetare izvorãºte îndeosebi din valoarea operaþionalã ºi metodologicã pe care ea o are pentru toate compartimentele ºtiinþei ce au preocupãri de ordin aplicativ. Dintre acestea, remarcãm, în primul rând, întregul grup al ºtiinþelor acþiunii (ºtiinþele tehnice, ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei, ºtiinþele administrative ºi de organizare a societãþii), pentru care praxiologia îndeplineºte o funcþie metateoreticã. De altfel, nu întâmplãtor, ºtiinþa generalã a acþiunii umane este denumitã adesea metapraxiologie. Contacte nemijlocite cu praxiologia au, de asemenea, ºi celelalte ºtiinþe pentru care îmbinarea dintre cercetarea fundamentalã ºi cea aplicativã reprezintã o condiþie proprie de eficienþã. Din rândul lor, amintim: sociologia, economia, psihologia, logica, politologia, dreptul, etica, precum ºi ºtiinþe generale ca cibernetica, semiotica, teoria generalã a sistemelor. Interesul tuturor acestor ºtiinþe pentru probleme de praxiologie, amploarea preocupãrilor filosofiei însãºi pentru constituirea unei teorii generale a praxisului sunt reflexul pe plan spiritual al dinamismului epocii noastre, caracterizatã atât prin intensificarea activitãþilor productive ºi de cercetare, cât ºi prin eforturile actuale de întemeiere a unor strategii eficiente de dezvoltare. Deºi praxiologia, ca disciplinã ºtiinþificã independentã, s-a constituit relativ târziu, marii gânditori care au meditat asupra statutului ºi destinului omului în Univers au fost totdeauna atraºi de ideea de practicã. Izvoarele filosofiei practicii pot fi cãutate încã la Platon ºi Aristotel. La conturarea premiselor problematicii moderne a teoriei acþiunii, Kant ºi Hegel au adus mari servicii, primul având meritul de a fi pus bazele metodologic-critice ale conceptului de creaþie, abordat în dimensiunea sa epistemologicã, iar al doilea de a fi sugerat pentru prima oarã, nemijlocit, semnificaþia obiectual-ontologicã a acestui concept. La 11 Universitatea Spiru Haret


Hegel, chiar ºi discursul logic este conceput ca un act creativ dimensionat ontologic. Principalul merit al lui Hegel în analiza ideii de practicã a fost corelarea actului cu mijlocul înfãptuirii sale, ceea ce semnificã o primã definire a rolului determinant al uneltelor în dimensionarea teleologicã ºi realizarea actului uman. Pe acest teren, Hegel, în cadrul filosofiei clasice germane, a pregãtit momentul apariþiei concepþiei marxiste care, în interpretarea fenomenelor sociale, porneºte de la conceptul de acþiune, de la relaþia dintre activitatea practicã productivã ºi mijloacele ei de realizare – uneltele de producþie – în raport cu perfecþionarea cãrora are loc o dezvoltare a forþelor de producþie ºi, mijlocit, a relaþiilor de producþie – baza economicã a societãþii. Elaborând o asemenea concepþie acþionalistã despre societate, Marx a descoperit adevãrata semnificaþie ºi funcþionalitate a conceptului de practicã, punând astfel capãt nuanþelor subiectivist-voluntariste sau finalist-teologice ºi raþionalist-deiste pe care filosofii de pânã atunci le acordau acestui concept. Prin analiza dimensiunilor teleologice ale conceptului de practicã, Marx a ajuns la definirea esenþei umane, ºi anume, la concluzia cã munca este condiþia existenþialã specificã a umanului, nu numai în ordine geneticã, dar ºi structuralã, ceea ce a contribuit hotãrâtor la fundarea ontologiei umanului – cu impact direct asupra procesului general de constituire a ºtiinþelor sociale ºi umane. Iatã de ce, fãrã a fi folosit termenul de praxiologie sau fãrã sã-ºi fi grupat preocupãrile de acest gen într-o disciplinã ºtiinþificã sau filosoficã aparte, Hegel ºi Marx, prin semnificarea acþionalistã a explicaþiilor lor asupra procesului istorico-social, pot fi pe drept cuvânt consideraþi ca fondatori ai unei teorii generale a acþiunii sociale. * În filosofia contemporanã, conceptul de acþiune are rol precumpãnitor în multe curente de gândire, Sunt cunoscute, în aceastã privinþã, în afara unor concepþii marxiste (sau neomarxiste) ºi neohegeliene, interpretãri specializate în domeniu, între care s-au impus: instrumentalismul, pragmatismul, operaþionalismul. Trebuie remarcat însã cã cele mai importante contribuþii la edificarea praxiologiei actuale s-au conturat, în cea mai mare mãsurã, în domeniul sociologiei. Un rol de seamã în aria cercetãrilor sociologice care au acordat prioritate conceptului de acþiune ºi chiar celui de sistem al acþiunii sociale l-au avut renumiþi sociologi ca Emil Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber. Prin preluarea contribuþiei acestora s-a constituit concepþia lui Talcott Parsons, socotit unanim drept ctitor al teoriei sociologice generale despre acþiunea umanã, 12 Universitatea Spiru Haret


fapt marcat de apariþia în 1937 a uneia din lucrãrile sale fundamentale despre structura acþiunii sociale.* Termenul de praxiologie, în înþelesul de disciplinã teoreticã aparte, este asociat însã îndeosebi de numele filosofului polonez Tadeusz Kotarbiñski, care, independent de Parsons, în acelaºi an, publicã douã articole unde relevã necesitatea întemeierii unei ºtiinþe despre condiþiile de eficienþã ale activitãþii practice a oamenilor. Kotarbiñski construieºte însã o teorie generalã a acþiunii întemeindu-se pe alte premise decât Parsons ºi anume, din perspectivã logico-epistemologicã.** Încercãri de a unifica cele douã orientãri nu au existat pânã în deceniul al ºaptelea, iar dacã au fost iniþiate, ele au izvorât din aceleaºi preocupãri reflexive asupra umanului, prezente dintotdeauna în cugetarea filosoficã. Discursul sociologic asupra acþiunii este mai vechi decât cel logicoepistemologic, sociologia desprinzându-se mai de mult de filosofie, în timp ce epistemologia abia în a doua jumãtate a secolului nostru a pãºit pe calea dobândirii autonomiei faþã de filosofie, o datã cu creºterea ponderii cercetãrilor operaþionale în domeniul reflecþiei filosofice. Nevoia unificãrii celor douã orientãri acþionaliste s-a resimþit, în ultimele decenii, în primul rând din raþiunile discursului filosofic contemporan, un discurs care nu se mai limiteazã doar la speculaþii ontologice tradiþionale, ci aspirã la criterii de maximã eficienþã ºi, totodatã, nu se poate reduce la un discurs logico-operaþional nedimensionat ontologic, neutru faþã de problematica majorã concretã a omului contemporan. De aceea, am asistat în ultima vreme la edificarea unui domeniu special de cercetare a praxisului uman, pe care-l reclamã o gândire filosoficã aplecatã lucid ºi consecvent asupra aspiraþiilor umane, numai în condiþiile sintezei dintre perspectiva sociologicã ºi cea logicoepistemologicã. De pe aceste poziþii credem cã se poate cerceta comprehensiv comportamentul uman ºi se poate alcãtui o problematicã praxiologicã adecvatã criteriilor ei actuale de eficienþã. În acest sens, considerãm cã ceea ce numim astãzi praxiologie trebuie sã grupeze o problematicã teoreticã ºi metodologicã a acþiunii umane realizatã prin sinteza celor douã planuri de gândire, pânã acum distincte: pe de o parte, cel al teoriei acþiunii sociale (edificatã pe terenul * Cf. Parsons, Talcott, The Structure of social Action, The Free Press, New York & Collier – Macmillan, London, 1966 (prima ediþie: Mc-Graw-Hill Book Co., New York & London, 1937). ** Ideile de bazã ale celor douã articole l-au condus pe Tadeusz Kotarbinski la elaborarea lucrãrii sale de sintezã, intitulatã Praxiology – An Introduction to the Science of efficient Action (traducerea ediþiei poloneze Traktat of dobrej rabocie, publicatã în 1955), editatã de Pergamon Press, Oxford, 1962.

13 Universitatea Spiru Haret


sociologiei), pe care l-a desãvârºit Parsons, iar pe de altã parte, cel al teoriei acþiunii eficiente (întemeiatã pe terenul logicii ºi epistemologiei), pe care l-a impus Kotarbiñski. * De mai bine de cincizeci de ani, de când praxiologia figureazã ca disciplinã independentã în ansamblul ºtiinþelor despre om, s-a acumulat o problematicã imensã care se cere sistematizatã. Kotarbiñski remarca, de pildã, cu câteva decenii în urmã cã praxiologia se aflã încã în faza constituirii, deoarece încã n-au fost stabiliþi într-un sistem închegat toþi termenii primari din care sã se deducã operaþional principiile generale ale acþiunii, valabile pentru toate domeniile de activitate. Încã sunt dificultãþi de interpretare izvorâte din relaþia dintre motivaþie ºi scop, dintre necesitate ºi intenþionalitate, dintre cauzalitate ºi finalitate, cauzalitate ºi funcþionalitate în structura praxisului. În multe din lucrãrile consacrate statutului teleologic al acþiunii umane rãzbesc influenþe teleologice de tradiþie finalistã moºtenite de la Aristotel prin intermediul tomismului. Triumful ciberneticii ºi succesele din ultimele patru-cinci decenii ale teoriei generale a sistemelor au adus o nouã perspectivã problematicii praxiologice. Între altele, au fost elaborate scheme matriciale ale acþiunii umane pe scheletul conceptului de retroacþiune. Cibernetica a adus cu sine ºi unele inconveniente. Furaþi de valoarea metodologicã a conexiunii inverse pentru modelarea relaþiei dintre acþiune ºi scop, teoreticieni ca Norberth Wiener sau A. Rosenblueth au acordat statut teleologic oricãrui comportament autoreglat, apropiindu-se astfel de o tratare comportamental-behavioristã a actului uman. Mari dificultãþi au fost sesizate în legãturã cu analiza strategiei acþiunii în plan social macrostructural, motiv pentru care este necesarã o clasificare a acþiunilor sociale, cu toate cã premisele pe care Parsons le-a pus în aceastã privinþã au o valoare metodologicã indiscutabilã. Analiza acþiunii în plan sociologic a stimulat cãutãri de naturã praxiologicã la nenumãraþi politologi. Iniþiate de Vilfredo Pareto ºi dezvoltate de politologi ca Alain Touraine, Maurice Duverger, sau chiar de sociologi ca Raymond Aron sau Pittirin Sorokin, cercetãrile privitoare la conceptul de acþiune politicã au ridicat pe primul plan necesitatea unei teorii cuprinzãtoare asupra acþiunii în toate ºtiinþele sociale care vizeazã un înalt spirit pragmatic ºi operaþional faþã de problemele concrete ale contemporaneitãþii. Sugestii ºi chiar soluþii interesante în legãturã cu motivaþia praxiologicã au adus psihologii, îndeosebi cei preocupaþi de probleme de psihologie experimentalã, cum sunt Jean Piaget ºi Paul Fraisse. Aportul lor este substanþial mai ales în privinþa analizei relaþiei 14 Universitatea Spiru Haret


dintre trebuinþe ºi motivaþii sau a relaþiilor dintre geneza structurilor inteligenþei ºi dinamica vieþii experimentale. La eforturile acestora s-au adãugat cercetãrile întreprinse din perspectiva eticii ºi axiologiei în analiza temeiurilor determinismului praxiologic. Principala dificultate pe care au întâmpinat-o cercetãrile praxiologice de facturã logico-epistemologicã a izvorât multã vreme din neputinþa de a descifra fundamentele întregului determinism praxiologic. Motivaþiile acþiunii au fost limitate la determinãri de ordin nomologic, psihologic, teleologic ºi, eventual, axiologic. Nu s-au descifrat temeiurile cauzale ale tuturor acestor motivaþii ºi, în consecinþã, acþiunea umanã a rãmas izolatã de cadrul ei social. S-a pierdut astfel din vedere corelarea acþiunilor cu interesele materiale (economice) ºi spirituale (morale) ale oamenilor. Tocmai aceste interese individuale sau colective formeazã principalele mobiluri care animã cauzal activitatea teoreticã ºi practicã a oamenilor. Interesele, la rândul lor, izvorãsc din natura relaþiilor economice, sunt funcþie îndeosebi de poziþia pe care o au membrii unei colectivitãþi, ai unor grupuri sociale faþã de mijloacele de producþie ºi, în cele din urmã, faþã de caracterul proprietãþii asupra acestora. Rezultã cã acþiunea oamenilor, fiind motivatã de interese, este de fapt condiþionatã de natura procesului productiv stimulat de o anume societate ºi, deci, de fizionomia raporturilor ei, mai ales economice. Existã, aºadar, o corelaþie strânsã între acþiunea umanã ºi nivelurile de progres social ºi uman, inclusiv între dezvoltarea economicã ºi cea socialã de ansamblu – o atare viziune deterministã fiind promovatã precumpãnitor de Marx prin teoria sa asupra modului de producþie ºi asupra întregului sistem al vieþii sociale (surprins prin conceptul de formaþiune social-economicã). Este cunoscut, în aceastã privinþã, efortul lui Antonio Gramsci, care, într-o manierã proprie de interpretare a filosofiei praxisului, a formulat nenumãrate idei valoroase în domeniul teoriei acþiunii sociale. Între altele, el interpreteazã acþiunea politicã ca un tip de activitate socialã motivat de condiþii economice, dar care angajeazã totalitatea domeniilor activitãþii sociale, inclusiv întreaga existenþã a societãþii, sub forma blocului istoric. Prin acest concept (de bloc istoric), Gramsci corecteazã viziunea excesiv relaþionistã a lui Marx asupra sistemului vieþii sociale, definit ca formaþiune social-economicã, el corelând politicul cu economicul ºi, prin aceasta, acþiunea socialã în general cu întregul eºafodaj de niveluri structurale ale vieþii sociale. Fãrã îndoialã cã sugestiile acþionaliste ale lui Gramsci în ce priveºte analiza structurii circuitului praxiologic ºi ale altor politologi ºi filosofi nu au condus la fundamentarea unei teorii specializate asupra acþiunii sociale. O asemenea teorie s-a constituit graþie cercetãrilor unor gânditori 15 Universitatea Spiru Haret


acþionaliºti ca Parsons ºi Kotarbiñski, care au fondat ºcoli cu tradiþie astãzi în acest domeniu, în care au apãrut nenumãrate studii în legãturã cu termenii principali ai relaþiei praxiologicce: agent, scop, situaþie, realizare, precum ºi în legãturã cu motivaþiile cauzal-nomologice, psihologice ºi teleologice ale acþiunii. Au fost elaborate premise pentru diverse strategii ale acþiunii, funcþie de anumite stãri de intenþionalitate ºi volitivitate sau de dificultãþi care pot apãrea în stabilirea þelurilor acþiunilor sau în corelarea raþiunilor ºi cauzelor în determinarea naturii actelor umane. S-ar putea adãuga multe asemenea probleme care frãmântã cercetãrile actuale în domeniul acþiunii umane. Câºtigul principal rezultat din confruntarea de idei în filosofia ºi ºtiinþa contemporanã în jurul conceptului de acþiune umanã constã în faptul cã praxiologia s-a autonomizat tot mai mult ºi evolueazã spre semnificaþia unei teorii generale a adecvãrii obiectului la subiect. În acest context, multe din problemele ei speciale în legãturã cu vreun moment sau element al circuitului praxiologic formeazã obiectul unor discipline praxiologice independente. Notãm, în aceastã privinþã, preocupãrile tot mai intense în domeniile teoriei deciziei ºi teoriei conducerii (grupate, în ultima vreme, în ceea ce se numeºte teoria managementului), discipline de o mare importanþã operaþionalã în condiþiile anvergurii pe care acþiunea socialã o are astãzi la nivel macrostructural. De fapt, în mare mãsurã, eficienþa acþiunii sociale depinde de capacitatea prospectivã ºi decizionalã a factorilor de rãspundere în sistemul instituþional al organizãrii sociale, de economicitatea ºi optimizarea operaþionalã a activitãþii de conducere a acestora. Problema conducerii, în condiþiile actuale, este o problemã de competenþã ºtiinþificã în sensul cel mai strict al cuvântului, care depãºeºte cu mult preocupãrile generale de filosofie a acþiunii. Este nevoie de modele operaþionale de conducere eficientã a întreprinderilor sau instituþiilor sociale, de un numãr de tehnici moderne de investigare ºi de prospectare a structurii ºi dinamicii de ansamblu ºi pe sectoare a vieþii sociale. În toatã aceastã activitate operaþionalã, o funcþie explicativã ºi metodologicã importantã, dacã nu chiar hotãrâtoare, o are principiul determinismului. Nu existã alt principiu care sã fie mai des invocat în definirea statutului logico-metodologic al disciplinelor cunoaºterii ºi domeniilor practicii ca cel de determinism. Fiind un principiu cu valoare teoreticã ºi metodologicã atât în ºtiinþele naturii ºi sociale, cât ºi în ºtiinþele acþiunii, determinismul este implicit principiu al metateoriei tuturor acestor ºtiinþe, cu particularitatea cã el este conceput probabilist, din perspectiva unei mecanici aleatorii care pune un accent deosebit pe acþiunea legii hazardului în structurarea ºi diacronia sistemelor. În consecinþã, un astfel de principiu, dialectic 16 Universitatea Spiru Haret


înþeles ºi cu o largã deschidere spre statisticitate, are o funcþie euristicã ºi metodologicã deosebitã ºi în ºtiinþa generalã a acþiunii eficiente, intitulatã generic – la sugestia lui Kotarbiñski – praxiologie. Edificiul actual al acestei metaºtiinþe s-a structurat pe temelia explicaþiilor date succesiv relaþiilor dintre conceptele de cauzalitate, acþiune, scop, triptic care, începând de la Aristotel ºi pânã astãzi, a constituit axa fiecãrui sistem filosofic dimensionat acþionalist. Trebuie remarcat, totodatã, cã relaþia dintre acþiune ºi determinism nu are un sens univoc, ci biunivoc. La fel cum determinismul, conceput ca principiu de cunoaºtere, contribuie la descifrarea conceptului de acþiune ºi la constituirea problematicii praxiologice, tot astfel conceptul de acþiune se dovedeºte a fi un concept central în teoria determinismului. Prin contactul cu teoria acþiunii umane, determinismul se îmbogãþeºte cu o nouã ipostaziere, centralã, credem, pentru ºtiinþele sociale – determinismul praxiologic. Într-adevãr, trecerea în revistã a premiselor teoretice ºi metodologice principale ale praxiologiei ºi teoriei acþiunii sociale în general, conceputã ca disciplinã ºtiinþificã independentã, precum ºi a problematicii ºi controverselor ei actuale, întemeiazã concluzia cã în ansamblul conceptelor care configureazã teoria ºi principiul determinismului, alãturi de conceptele de interacþiune, cauzalitate, necesitate, întâmplare, finalitate, posibilitate, probabilitate, realitate, legitate ºi de structurã, sistem, funcþie, în cercetarea determinismului fenomenelor sociale, împreunã cu noþiunea de scop, un loc central îl ocupã conceptul de acþiune. Integrarea acestui concept în sfera conceptelor care definesc comportamentul uman deschide perspectiva desprinderii, alãturi de dimensiunile cauzal-nomologicã ºi structural-funcþionalã, a unei dimensiuni noi a determinismului social, hotãrâtoare pentru surprinderea esenþei fenomenului uman, ºi anume, dimensiunea praxiologicã. * Îndemnaþi de nevoia de a întregi problematica teoriei ºi principiului determinismului (social) cu aceastã dimensiune praxiologicã, specific umanã, în primele douã capitole ale lucrãrii de faþã ne propunem o scurtã retrospecþie asupra premiselor teoretice ºi genezei praxiologiei contemporane ºi prezentarea – în perspectiva principiului actual al determinismului – controverselor actuale cu privire la statutul motivaþional ºi teleologic al acþiunii umane. Luând ca puncte de sprijin contribuþiile mai de seamã ale sociologiei ºi praxiologiei contemporane, în capitolul al III-lea propunem unele puncte de vedere cu privire la obiectul ºi problematica praxiologiei. În acest cadru, oferim spre dezbatere modele ºi scheme de interpretare a acþiunii umane ºi a sistemului social de acþiune. 17 Universitatea Spiru Haret


Pe baza ideilor avansate în legãturã cu structura ºi motivaþia acþiunii sociale, în capitolul al IV-lea încercãm o analizã a relaþiilor dintre subiect ºi obiect în perspectivã praxiologicã. Principala observaþie care ne cãlãuzeºte este aceea cã în relaþia praxiologicã nu avem de-a face numai cu o relaþie între subiect ºi obiect, în sensul gnoseologic tradiþional de interpretare a acestor termeni, ci cu o relaþie mult mai cuprinzãtoare, pe care am numit-o relaþie între agent ºi existent. În structura ei, aceastã relaþie cuprinde ºi alte relaþii ale omului cu realitatea: relaþia gnoseologicã, relaþia psihologicã, relaþia teleologicã, relaþii prospectiv-futurologice, relaþii situaþionale, relaþii realizatoare, din împletirea cãrora rezultã structurarea unui sistem praxiologic de relaþii între om ºi realitate. Corespunzãtor acestui sistem se formuleazã ºi se propun un numãr de scheme ºi modele ale determinismului praxiologic atât la nivelul fiecãrei dimensionãri componente, cât ºi la nivel global. Din împletirea lor rezultã elemente pentru formularea unei ipoteze generale cu privire la structura acþiunii sociale. În capitolul al V-lea vom surprinde sistemul ºi tipologia acþiunilor sociale, în perspectiva cãrora vom încerca sã sugerãm unele puncte de vedere asupra problematicii generale a sociologiei, iar în capitolul al VI-lea ne exprimãm, dintr-o perspectivã acþionalistã modernã, opiniile privind structura organizaþionalã a societãþii ºi tipologia acestor structuri în societãþile contemporane. Urmãtoarele douã capitole (al VII-lea ºi al VIII-lea) au în atenþie analiza idealului ºi normelor în acþiunea socialã ºi raporturile dintre ºtiinþã ºi teleologie în construcþia viitorului, argumentând cã viitorul este nu numai dat oamenilor, ci, cu precãdere, ales ºi creat de ei. Capitolul al IX-lea, pe temeiul analizelor desfãºurate în capitolele anterioare privitor la structura lanþului praxiologic, îºi propune definirea conceptului de eficienþã ºi clasificarea factorilor ºi criteriilor de eficienþã ale acþiunilor sociale, în funcþie de care, în capitolul de încheiere, sunt trecute în revistã, din aceeaºi perspectivã acþionalistã, conceptele de bazã ale filosofiei sociale – concluzia generalã care se desprinde fiind aceea cã praxiologia, sau teoria acþiunii sociale eficiente este un domeniu prioritar al gândirii sociale contemporane.

18 Universitatea Spiru Haret


I EVOLUÞIA ISTORICà A GÂNDIRII ACÞIONALISTE În istoria gândirii umane s-au purtat numeroase controverse în jurul conceptului de acþiune (socialã), chiar dacã termenul de praxiologie ca ºtiinþã generalã a acþiunii umane, dupã cum observã Jean J. Ostrowski 1, s-a constituit târziu*. Primul sistem cvasicomplet de praxiologie, în înþelesul de disciplinã specialã deja constituitã, a apãrut în 1955, prin lucrarea lui Tadeusz Kotarbiñski, intitulatã Traktat o dobrej rabocie**. El dãduse, însã , o primã expunere succintã a ideilor praxiologiei încã în 1913, în lucrarea sa Szkice praktyczne, iar în 1937 a mai publicat un eseu cu privire la tipologia sistemelor de acþiune; în acel an a apãrut independent ºi voluminosul tratat al lui Talcott Parsons despre Structura acþiunii sociale***. Contribuþii la punerea problemei au adus încã marii gânditori ai antichitãþii. Într-un anume sens, Aristotel a pus bazele filosofiei practicii prin conceptele de scop ºi mijloc, pe care le va prelua – în sens exclusiv finalist – dupã aproximativ cincisprezece secole, Toma d’Aquino. ªi cum, în mare parte, teleologia finalistã a fost compromisã prin absolutizarea ideii de scop – luatã în sens de predeterminare raþionalã, exterioarã, ca acþiune supranatural㠖, continuatorii filosofiei practicii de mai târziu (între care Hume ºi Kant) ºi-au concentrat atenþia mai ales asupra problemei mijloacelor de care depinde acþiunea, orientare din Jean J. Ostrowski, Essai d’une Typologie métapraxéologique, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, Wien, 2 – 9 September 1968, Band 2, Verlag Herder Wien, 1968, p. 541. *Alfred Victor Espinas, remarcã Ostrowski, pune pentru prima oarã bazele unui studiu analitic al acþiunii umane cãreia îi dã numele de praxiologie (în Les origines de la technologie, Paris, F. Alcan, 1897, carte al cãrei prim capitol, intitulat Technologie physicotéléologique, a apãrut în „Revue phylosophique”, Paris nr. 2, 3, Aout, September, 1890). ** Tradus în limba englezã sub titlul Praxiology – An Introduction to the Science of Efficient Action, Pergamon Press, Oxford, 1965. *** Talcott Parsons, The Structure of Social Action, McGraw-Hill Book Co., New York & London (a patra ediþie a fost publicatã în The Free Press, New York & CollierMacmillan, London, 1966). 1

19 Universitatea Spiru Haret


care au izvorât ulterior, în gândirea filosoficã a ultimului pãtrar al secolului trecut ºi prima jumãtate a secolului nostru, pragmatismul ºi instrumentalismul (Peirce, Dewey, James). O altã linie de gândire teoreticã pe care s-a sprijinit praxiologia în efortul ei de constituire porneºte de la Platon sau chiar de la sofiºti, de la care a fost preluatã noþiunea de artã utilã, ca un concept de bazã al sistemelor lor practice. Tradiþia acestora, care a durat ºi în epoca medievalã, a fost reluatã de enciclopediºtii secolului al XVIII-lea, de logicieni ºi economiºti din secolul al XIX-lea (ca John Stuart Mill, William Whewell) sau de filosofi ºi naturaliºti ca Herbert Spencer, care, în pragul secolului al XX-lea, era preocupat de analiza conduitei oamenilor. La o analizã mai atentã a acestor izvoare teoretice ale praxiologiei* se poate face constatarea cã evoluþia conceptului de acþiune a fost permanent însoþitã (corelându-se reciproc) de evoluþia conceptelor determinismului ºi, în mod deosebit, a celui de cauzalitate. Se poate observa, de asemenea, cã într-o mare mãsurã controversele în cadrul conceptelor de determinism ºi de acþiune, fuziunea lor, au depins de modul în care ele s-au raportat la conceptul de scop ºi, într-un sens mai larg, la cel de finalitate, astfel încât întotdeauna ideile de determinare ºi de acþiune au avut o coloraturã teleologicã. Acest lucru nu este lipsit de semnificaþii: pe de o parte, ne ajutã sã reconstruim climatul teoretic al genezei ºi evoluþiei acestor concepte, iar pe de altã parte, ne oferã premise metodologice pentru o regândire a acestor concepte fundamentale în oricare domeniu teoretic al ºtiinþei ºi filosofiei contemporane. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astãzi, ºtiinþa ºi filosofia au o deosebit de accentuatã funcþie praxiologicã, concretizatã într-o finalitate materialã ºi practic-politicã nemijlocitã. Axa acestui efort de redefinire a conceptelor de determinism ºi acþiune umanã este relaþia cauzalitate-scop-acþiune, trinitate care intervine în precizarea semnificaþiei fiecãruia dintre aceºti trei termeni. Precizãm, totodatã, cã ceea ce numim aici „redefinire” nu are în vedere critica unor definiþii anterioare de prestigiu. La o analizã atentã, observãm, de pildã, cã niciodatã gânditorii acþionaliºti situaþi pe poziþii raþionaliste nu au explicat sau definit conceptul de acþiune umanã în afara determinismului sau ideilor de scop ºi finalitate. Modul cum sunt uneori comentate aceste definiþii a condus la unilateralizãri, la schematism. Între altele, amintim faptul cã multã vreme conceptul de * În prezentarea sumarã a izvoarelor teoretice ale praxiologiei am folosit în mare parte comunicarea lui J.J. Ostrowski, citatã mai sus, care realizeazã o admirabilã schiþã istoricã a evoluþiei ºi constituirii ºtiinþei generale a acþiunii, conceputã de autor ca o disciplinã metateoreticã (metapraxiologicã).

20 Universitatea Spiru Haret


teleologic a fost ocolit, dacã nu chiar proscris, fiind exclus din teoria determinismului, ºi, corespunzãtor, a avut o prezenþã limitatã în însãºi definirea conceptului de practicã. În aceiaºi ordine de idei, socotim a fi de neînþeles faptul cã, în studiile ºi tratatele de teoria acþiunii, în cele de metapraxiologie sau de istoriologie a praxiologiei –, de exemplu, în comunicarea lui Ostrowski menþionatã anterior –, nu figureazã la modul cuvenit aportul lui Hegel ºi de loc contribuþia lui Marx la fundamentarea ºtiinþei praxis-ului. Sintetizând principalele tradiþii ale filosofiei practicii, Hegel, în capitolul III (Teleologia) al celei de-a doua secþiuni (Obiectivitatea) a pãrþii a doua (Logica subiectivã) din ªtiinþa logicii, insistã într-o viziune modernã, veritabil praxiologicã, asupra corelãrii conceptelor de scop ºi mijloc. În aceastã privinþã, Hegel deschide o perspectivã raþionalistã în interpretarea conceptului de scop. Dacã gândirea aristotelicã tradiþionalã, semnificatã exclusiv teist de Toma d’Aquino, concepea scopul ca un atribut ce þine de competenþa transcendentului, Hegel concepe scopul ca o dimensiune proiectiv-anticipatoare a subiectului, situat în imanent, având funcþie mijlocitoare în procesul obiectivãrii. Preocupat de problema criteriilor de obiectivare a subiectului, Hegel considerã, de pildã, scopul drept „...conceptul subiectiv ca tendinþã esenþialã ºi impuls de a se afirma în exterior” ºi, totodatã, „conceptul care în obiectivitate a ajuns la sine însuºi...”. Scopul este, aºadar, privit ca o relaþie de autodeterminare a subiectului în raport cu obiectul, o relaþie de exteriorizare a subiectului dublu ipostaziatã: „atât ca reflectare în sine, cât ºi ca reflectare în afarã”. Deºi defineºte scopul ca dimensiune a subiectivitãþii, Hegel precizeazã totodatã cã, în miºcarea sa, în procesul înfãptuirii, scopul este o condiþie de suprimare a subiectivitãþii, de trecere a subiectivului în obiectiv2. Acest proces de obiectivare a subiectului îºi are doar o primã premisã în scop, o premisã teoreticã; adevãrata realizare a trecerii subiectivului în obiectiv fiind mijlocul. „Prin intermediul mijlocului, scopul se uneºte cu obiectivitatea, unindu-se în aceasta cu sine însuºi... Scopul are nevoie de mijloc pentru înfãptuirea lui...”. Cu toate cã defineºte mijlocul, în primul rând ca un „termen mediu al silogismului”, ceea ce îndeamnã la interpretarea relaþiei dintre subiect ºi obiect ca o relaþie logicã ºi nu ca un raport material, Hegel are meritul deosebit de a fi înþeles totuºi mijlocul ca activitate, ca termen mediu în relaþia de transformare a obiectului de cãtre subiect, ceea ce conferã conceptului de 2 Cf. G.W.F. Hegel, ªtiinþa logicii (traducere de D.D. Roºca), Bucureºti, Editura Academiei, 1966, p. 742–744.

21 Universitatea Spiru Haret


mijloc, în cele din urmã, un statut praxiologic în multe privinþe apropiat de modul acþionalist actual de definire a mijloacelor acþiunii practice. Mijlocul, luat în sine, precizeazã de asemenea Hegel, este inferior scopului, este „un simplu obiect mecanic”, nu poartã în sine premisele activismului, acestea fiindu-i conferite de scop. „Obiectul are, deci, faþã de scop, caracterul de a fi neputincios ºi de a-l servi; scopul e subiectivitatea sau sufletul lui, subiectivitate care are în ea latura ei exterioarã”. Aºadar, dupã cum rezultã din observaþiile lui Hegel, numai prin intermediul scopului mijlocul devine instrument al activitãþii practice, concluzie care i-a inspirat lui Marx concepþia sa cu privire la rolul uneltelor (instrumente ale muncii) în determinismul vieþii sociale. Corelarea mijlocului cu scopul, condiþionarea esenþei fiecãruia din aceste douã concepte de prezenþa celuilalt, conduce, în cele din urmã, pe Hegel, la definirea scopului însuºi ca activitate: „...Scopul este activitate ºi nu mai e simplu impuls ºi tendinþã, tocmai fiindcã în mijloc momentul obiectivitãþii e afirmat în modul sãu determinat ca un ce exterior ºi unitatea simplã a conceptului posedã acum în sine obiectivitatea ca atare”. Toate aceste precizãri ale lui Hegel3 oferã preþioase elemente pentru o interpretare praxiologicã modernã a însuºi conceptului de scop, concept care, datoritã filiaþiei tomiste a evoluþiei sale, a avut ºi are de multe ori ºi astãzi o coloraturã pregnant finalistã ºi teleologist-teologicã. Dar, cea mai valoroasã contribuþie a lui Hegel la întemeierea praxiologiei moderne, în special la fundamentarea teoriei actuale asupra acþiunii sociale, constã în explicaþia datã de el scopului înfãptuit 4. În primul rând, el instituie argumentat ideea cã trecerea de la intenþie la realizare este mediatã de mijloace. Înfãptuitul nu este însã efectul oricãrei activitãþi transformatoare a subiectului, ci numai al acelei activitãþi care are valoare pentru subiect. Mijlocul acþiunii capãtã, astfel, valoare praxiologicã numai dacã mediazã un proces de umanizare a obiectului; în alte condiþii, el rãmâne pur ºi simplu obiect ºi nu mijloc pentru scopul care l-a generat. „Scopul activ în mijlocul sãu nu trebuie deci sã determine obiectul nemijlocit ca pe un ce exterior, ci acesta trebuie prin el însuºi sã se contopeascã în unitatea conceptului, sau acea activitate exterioarã a scopului prin mijlocul sãu trebuie sã se determine pe sine ca mijlocire ºi sã se suprime”. În al doilea rând, Hegel condiþioneazã realizarea scopului (prin intermediul mijlocului) de acþiune, insistând astfel, în determinismul sãu praxiologic, pe triada fundamentalã a praxisului: scop-mijloc-acþiune. Acþiunea este caracterizatã, pe de o parte, ca violenþã („faptul cã scopul se raporteazã nemijlocit la un obiect poate fi considerat ca violenþã...”), 3 4

Ibidem, p. 744–747. Ibidem, p. 747–755.

22 Universitatea Spiru Haret


termen luat în accepþia de transformare, modificare, schimbare provocatã obiectului de cãtre subiect conform scopului, iar pe de altã parte, ca vicleºug („faptul cã scopul se situeazã în relaþie mijlocitã cu obiectul, intercalând între sine ºi acesta un alt obiect, poate fi considerat ca vicleºug al raþiunii”), termen care semnificã precedarea actului propriu-zis de un moment cognitiv, deliberativ, implicat de asemenea în proiecþia teleologicã iniþialã a subiectului asupra obiectului transformãrii. Tocmai prin acest „vicleºug”, în activitatea practicã subiectul nu se dizolvã în obiect, ci îºi adecveazã pentru sine obiectul. Acþiunea ne apare simultan, în aceastã perspectivã, atât ca activitate cognitivã, cât ºi ca activitate transformatoare, care, printr-o dublã mediere (a scopului ºi a mijloacelor), obiectiveazã subiectul ºi subiectiveazã obiectul. Se aflã prefiguratã aici o idee antropologicã fundamentalã, respectiv ideea cã în procesul cunoaºterii ºi al practicii omul umanizeazã natura ºi, totodatã, se umanizeazã pe sine. În al treilea rând, din definirea acþiunii ca unica modalitate de trecere reciprocã a subiectivului în obiectiv, în care mijlocul joacã rol de mediator exterior, iar scopul de termen mediu interior, Hegel ajunge la cristalizarea unei idei fundamentale pentru înþelegerea mecanismului procesului istoric uman, anume la concluzia cã, în caracterizarea esenþei fenomenelor sociale, hotãrâtoare este nu atât cercetarea scopurilor acþiunii, cât cercetarea mijloacelor acesteia, deoarece, în ultimã instanþã, mijloacele subordonate scopurilor sunt prelungiri ale interioritãþii în exterioritate. Scopurile doar potenþeazã acþiunea, trecerea de la potenþã la act fiind mijlocitã de unelte, de instrumente. „...Mijlocul este acela în care se manifestã raþionalitatea scopului ca una ce se conservã în acest altceva exterior ºi tocmai datoritã acestei exterioritãþi. Iatã de ce mijlocul este superior scopurilor mãrginite ale finalitãþii exterioare, plugul este mai demn de consideraþie decât sunt nemijlocit foloasele pe care ni le procurã ºi în scopul cãrora el existã. Unealta se pãstreazã, în timp ce satisfacþiile nemijlocite trec ºi sunt uitate. Datoritã uneltelor sale, omul are putere asupra naturii exterioare, chiar dacã, prin scopurile pe care le urmãreºte, el este mai curând atârnãtor de ea”. Este prefiguratã aci esenþa concepþiei hegeliene asupra istoriei, o concepþie în care, dupã cum se poate conchide din lectura acestui text, sociologia interfereazã intim cu praxiologia. Societatea umanã îºi are dimensionatã procesualitatea în acþiune, în practica social-istoricã, în primul rând în activitatea de producþie, în dezvoltarea cãreia rolul determinant îl au nu numai scopurile oamenilor, intenþiile, nevoile lor subiective, ci ºi mijloacele lor productive, uneltele, instrumentele de producþie. Incontestabil cã Marx, în elaborarea concepþiei sale asupra 23 Universitatea Spiru Haret


istoriei, a plecat de la Hegel ºi cã, deci, în fond, nu numai filosofia istoriei, ci ºi sociologia marxistã îi datoreazã mult lui Hegel. În al patrulea rând, continuându-ºi raþionamentul dialectic în legãturã cu dimensiunea cauzalã a raportului teleologic dintre subiect ºi obiect, în care acordã primordialitate mijloacelor în determinarea procesului istoric, Hegel afirmã cã în activitatea teleologicã se împletesc „începutul ºi sfârºitul” unei acþiuni, „consecinþa ºi temeiul”, cã ea este o „devenire a devenitului”. Aceasta semnificã o admirabilã sugerare a principiului istorismului, din care este deductibilã ideea de progres. Întrucât progresul este condiþionat de succesiunea nelimitatã a unor momente de obiectivare a subiectului în procesul acþiunii ºi cum hotãrâtoare sunt mijloacele în înfãptuirea procesului de obiectivare, rezultã, în cele din urmã, cã progresul este „progresul infinit al mijlocirii”, al unei mijlociri în care scopul poate fi mijloc ºi mijlocul scop. „Produsul acþiunii desfãºurate în vederea uni scop nu e altceva decât un obiect determinat de un scop ce-i este exterior; el este deci acelaºi lucru ca ºi mijlocul. Prin urmare, în chiar un astfel de produs rezultatul e numai un mijloc, ºi nu un scop înfãptuit...”. Prin definirea scopului înfãptuit ca mijloc ºi invers, Hegel prefigureazã o altã idee fundamentalã a gândirii acþionaliste contemporane, respectiv, evidenþiazã importanþa activitãþilor în care scopul îl reprezintã producerea uneltelor. Nu se poate face în acest caz distincþia precisã dintre cauzã ºi efect, dintre mijloc ºi produs, produsul este însuºi mijlocul, ceea ce este efect într-un ciclu acþional devine instrument în alt ciclu acþional. Hegel dezvãluie rolul mijloacelor în calitate de scop al acþiunii în continuitatea procesului istoric, potrivit urmãtoarei scheme: scop ® mijloc ® produs (mijloc) ® produs etc. „Scopul înfãptuit este mijloc ºi invers: adevãrul mijlocului este totodatã acela de a fi scop real ºi prima suprimare a obiectivitãþii e deja ºi a doua, dupã cum a doua s-a dovedit cã o conþine pe prima”. Cu toate cã, în cele din urmã, prin interacþiunea subiectului cu obiectul în cadrul explicaþiei teleologice, Hegel considerã cã mijloacele de obiectivare a subiectului nu semnificã altceva decât faptul cã ele (mijloacele) sunt un factor mediator de obiectivare a subiectului în idee, „o reîntoarcere obiectivã în sine a conceptului” ( acþiunea practicã fiind, în acest caz, doar o relaþie între ipostaza subiectivã ºi cea obiectivã a ideii, în care subiectul îºi exercitã funcþia sa constructivã în raport cu obiectul-idee), meritul sãu rãmâne incontestabil în punerea pietrelor de temelie ale praxiologiei contemporane ºi, îndeosebi, în crearea premiselor pentru elaborarea determinismului praxiologic. 24 Universitatea Spiru Haret


Cu toate sugestiile preþioase în vederea fundãrii unei teorii a acþiunii umane, în care activitatea subiectului de transformare nemijlocitã a obiectului este conceputã ca o condiþie a statutului existenþial al esenþei umane, Hegel n-a reuºit sã înþeleagã practica, acþiunea autentic transformatoare a oamenilor, ca relaþie socialã; elementele filosofiei hegeliene a practicii n-au fost integrate în domeniile filosofiei sociale sau filosofiei istoriei, rãmânând exclusiv de domeniul logicii, concepute în dubla sa dimensionalitate: subiectivã ºi obiectivã. Întemeierea conceptului de practicã pe o explicaþie sociologicã ºi antropologicã, ce îi conferã statutul ontico-praxiologic de acþiune socialã se realizeazã pentru prima oarã în marxism. Lãsând la o parte faptul cã filosofia marxistã ºi-a propus nemijlocit o finalitate praxiologicã (filosofia, spunea Marx în cunoscuta sa tezã a 11-a despre Feuerbach, îºi are raþiunea de a fi numai dacã este o armã nemijlocitã a practicii, dacã are rol transformator5), Marx (în colaborare cu Engels) a avut numeroase contribuþii legate de întemeierea unei teorii filosofice a acþiunii. Enumerãm, între altele: analiza, pentru prima oarã, a conceptului de practicã, definitã ca expresie a unei relaþii materiale, transformatoare între subiect ºi obiect, relaþie în care subiectul se raporteazã deliberat, orientat (scop) la obiect, prin intermediul unor mijloace, instrumente (fiind astfel prefiguratã schema generalã a acþiunii umane eficiente preconizatã de Kotarbiñski ºi Parsons: agent ® mijloace® scop® obiect6); analiza unitãþii dintre practicã ºi cunoaºtere, sugerându-se astfel cã acþiunea umanã este concomitent practicã ºi teoreticã, ºi, prin aceasta, cã principala condiþie a eficienþei acþiunii este obþinerea adevãrului despre fenomenele din naturã ºi societate, calea de obþinere a acestuia fiind mijlocitã de luarea în consideraþie a principiului cauzalitãþii7; analiza în profunzime a unor specii ale acþiunii umane (remarcãm, în mod deosebit, practica de producþie – munca8; practica social-politic㠖 acþiunea politic㠖 cu precãdere în sensul de acþiune revoluþionarã9);conceperea practicii ca factor generativ ºi ca statut existenþial al omului, concept de bazã al ºtiinþei despre om10 – nemaivorbind de faptul cã în filosofia marxistã conceptul de practicã joacã Cf. K. Marx, Teze despre Feuerbach (teza 11). Cf. K. Marx, Manuscrisele economico-filosofice din 1844; Teze despre Feuerbach; F. Engels, Ludwig Feuerbach ºi sfârºitul filosofiei clasice germane. 7 Cf. F. Engels, Anti-Düring; Dialectica naturii. 8 Cf. K. Marx, Contribuþii la critica economiei politice;F. Engels, Rolul muncii în procesul transformãrii maimuþei în om. 9 Cf. K. Marx ºi F. Engels, Manifestul Partidului Comunist; K. Marx, Critica programului de la Gotha. 10 Cf. K. Marx, Manuscrisele economico-filosofice din 1844; Teze despre Feuerbach. 5 6

25 Universitatea Spiru Haret


un rol central, datoritã cãrui fapt, concepþia filosoficã a lui Marx a fost apreciatã de Gramsci ca filosofie a praxisului*. Unul din sociologii puternic influenþaþi de Marx, care a pus în centrul cercetãrilor sale conceptul de acþiune socialã, a fost Vilfredo Pareto. În majoritatea lucrãrilor sale11, Pareto considerã viaþa socialã ca fiind o sintezã a acþiunilor umane. În concepþia sa sociologicã, în fond structuralistã, societatea apare ca un sistem, un complex de acþiuni elementare. Prin aceastã viziune holistã, în care întregul este o sintezã a elementelor, Vilfredo Pareto evitã sociologismul ºi pune în valoare individul în determinismul vieþii sociale. În aceastã perspectivã, în Cursul sãu de economie politicã afirmã cã psihologia este baza oricãrei ºtiinþe sociale ºi cã numai într-o asemenea viziune se poate construi o tipologie a acþiunilor umane. El distinge, în aceastã privinþã, douã specii principale de acþiuni: acþiuni logice ºi acþiuni nonlogice, din împletirea cãrora rezultã patru categorii fundamentale de acþiuni: acþiuni experimentale ºi logice; acþiuni experimentale ºi nonlogice; acþiuni neexperimentale ºi logice; acþiuni neexperimentale ºi nonlogice. Dând acþiunilor logice semnificaþia subiectivitãþii ºi acþiunilor nonlogice semnificaþia obiectivitãþii, prin cele patru categorii fundamentale de acþiuni, Vilfredo Pareto schiþeazã corelaþia dintre subiectiv ºi obiectiv în viaþa socialã. Istoria omenirii este astfel conceputã, pe de o parte, ca rezultantã a acþiunilor umane concrete, individuale, ca o consecinþã a înfãptuirii unor acþiuni logice (se pune în valoare astfel rolul factorului subiectiv în dezvoltarea socialã), iar pe de altã parte, ca un domeniu de obiectivitate, ca o determinare izvorâtã din exercitarea acþiunilor nonlogice ale oamenilor. Însuºi comportamentul uman individual apare ca o sintezã a acestor determinãri logice ºi nonlogice, astfel încât istoria, în totalitatea ei, ca sintezã între individual ºi social, este punctul de intersecþie al obiectivitãþii ºi subiectivitãþii, iar conºtiinþa istoricã este, totodatã, o conºtiinþã subiectivã. Este important de reþinut cã determinismul social este explicat de Pareto în primul rând prin acþiuni nonlogice (în care nu existã o legãturã între mijloace ºi scop), fapt pentru care el acordã un rol limitat acþiunilor * În acest sens, de acord cu Gramsci, nu suntem de acord cu sintagma de materialism dialectic ºi istoric, pe care i-o atribuie filosofiei marxiste (la sugestia lui Engels) Plehanov, preluatã ulterior de Lenin ºi Buharin – sintagmã ce a fãcut epocã în întreaga ideologie postmarxistã. Se poate accepta sintagma de materialism dialectic (pe care o practicã ºi neoraþionalismul contemporan), dar cea de materialism istoric nu a fost niciodatã folositã de Marx, chiar dacã el atribuia relaþiilor economice, care formeazã baza societãþii, caracterul de raporturi materiale (în sensul de raporturi obiective). 11 Cf., Vilfredo Pareto, Cours d’Economie politique, publié par G. H. Bousquet et G. Busino, Librairie Droz, Geneve, 1964; Les Systemes socialistes, publié par G. Busino, Librairie Droz, Geneve, 1965; Traité de sociologie générale, Lausanne, Paris, 1917 – 1919.

26 Universitatea Spiru Haret


logice (acþiuni în care scopul obiectiv este un scop imaginar, strãin acestor domenii). Se observã aci o anumitã respingere a voluntarismului ºi o subliniere a determinismului obiectiv în explicarea mecanismului vieþii sociale. Adevãrul istoric nu þine cont de utilitate, nu existã o coincidenþã între adevãr ºi utilitate. Utilitatea este atribuitã acþiunilor elementare individuale, iar adevãrul este o sintezã a acestora, þine de universalitate. Într-un fel, Pareto subordoneazã utilitatea – adevãrului, similar subordonãrii individualului de cãtre social, subiectivului de cãtre obiectiv. Accentul pus pe acþiunile nonlogice nu-l conduce însã pe Pareto la fatalism. El relevã natura creatoare a activitãþii experimentale, cãreia îi atribuie ca eficienþã posibilitatea obiectivãrii. Prin acþiune conºtientã, oamenii îºi exercitã rolul lor activ, se integreazã în obiectivitate. În sistemul de motivaþii care întemeiazã acþiunile oamenilor, Pareto acordã un loc important motivaþiilor psihologice. Un mare numãr de acte sunt dictate sau inspirate, spune el, de sentimente. Oamenii cautã sã dea de cele mai multe ori o aparenþã logicã unor acte care-ºi au sursa în sentimente, elaboreazã teorii cãrora le atribuie paternitatea, ele având de fapt o motivaþie socialã mai profundã. În acest mod, acþiunile logice se întemeiazã, în cele din urmã, pe motivaþii nonlogice, fapt care conferã atributul necesitãþii obiective scopurilor ºi acþiunilor subiective. Se cristalizeazã, astfel, ideea cã actul este rezultatul unei nevoi sau al unei dorinþe. Prin aceastã subordonare a logicului de cãtre psihologic, Pareto pãstreazã de la Marx semnificaþia obiectivã a determinismului social (structura oricãrei acþiuni logice umane, individuale ºi sociale, întemeindu-se pe interese ºi mobiluri obiective) ºi, totodatã, se apropie de psihanalizã (Freud, Jung) sau de structuralismul genetic (J. Piaget) ºi antropologic (Claude Lévi-Strauss), pentru care structurile logice ºi, respectiv, conºtiente se întemeiazã pe structuri psihice mai profunde, subconºtiente sau inconºtiente. Se poate chiar vorbi de o prefigurare de cãtre Vilfredo Pareto a praxiologiei lui Kotarbiñski în ce priveºte definirea rolului propoziþiilor psihologice în motivarea praxisului. Prin studiul unui mare numãr de teorii, de conduite, de modalitãþi, de expresii, de practici curente, el a ajuns la concluzia cã procesul de raþionalizare poate fi considerat ca un fenomen compus din douã elemente: un element a, constant, adicã un nucleu nonlogic, instinctiv, expresie a sentimentelor umane care stabilesc raporturi între lucruri ºi acordã valoare de simboluri unor fapte extrapolate din viaþa cotidianã; un element b, variabil, – ceea ce semnificã faptul cã interpretãrile pe care oamenii ºi le oferã pentru a justifica o anumitã acþiune, un anumit fapt sau un anumit raport, nu exprimã altceva decât tentaþia lor de a reda logic tendinþe proprii (nonlogice). 27 Universitatea Spiru Haret


Elementul constant a a fost numit de Pareto reziduu*, iar elementul b derivat**. Primul element (a) corespunde anumitor instincte ale oamenilor, concepute ca determinãri sociale, ºi nu individuale, iar al doilea element (b) corespunde activitãþii spiritului pentru a conferi raþiune primului element (a). Tocmai datoritã acestei subordonãri a logicului faþã de nonlogic, a raþionalului faþã de instinct (reziduu), Pareto face apel la psihologie ºi chiar la biologie în fundamentarea explicaþiilor sociologice – oferind, pe aceastã cale, o sintezã între subiectiv ºi obiectiv în interpretarea determinismului social. Acordând prioritate elementului constant (a) în determinismul fenomenelor sociale, în Tratatul sãu de sociologie el trage concluzia cã întotdeauna caracterul reziduului determinã caracterul acþiunilor umane. Afirmã chiar cã reziduul poate determina ºi acþiunile logice în cazurile în care agentul reuºeºte sã stabileascã un raport între mijloace ºi scopuri. Se desprinde, astfel, concluzia cã, pentru Pareto, obiectivul determinã subiectivul în viaþa socialã. Considerând „reziduurile” (instinctele) ca factori determinanþi ai acþiunilor sociale, iar „derivãrile” numai ca aparenþe logice ale sentimentelor iraþionale, Pareto alunecã însã într-o psihosociologie abisalã, care, în cele din urmã, exclude socialul propriu-zis din explicaþia sociologicã. Interesele care motiveazã acþiunile nonlogice ale oamenilor ºi, de asemenea, pe cele logice sunt dictate de un complex instinctual. Obiectivitatea în viaþa socialã se reduce la un domeniu subiacent socialului, domeniu care este exclusiv de competenþa psihologiei ºi biologiei. Pe acest teren, Vilfredo Pareto se întâlneºte cu behaviorismul, fapt confirmat prin * Elementul reziduu este clasificat de Pareto în urmãtoarele grupe: 1) instinctul combinãrii (exprimat, între altele, ºi de sentimentul unitãþii, al uniformizãrii, manifestat chiar în nevoia unei abordãri logice); 2) persistenþa agregãrii (un fel de sentiment gregar, manifestat în raporturi familiale, de clasã, de colectivitate în general ºi chiar la nivelul unificãrii logice condiþionatã de nevoia de abstractizare); 3) nevoia de manifestare a sentimentelor prin acte exterioare (nevoia acþiunilor de exteriorizare ºi chiar de exaltare religioasã); 4) sociabilitatea (ajungându-se pânã la sentimentul ierarhizãrii, sentimentul superioritãþii, al inferioritãþii, nevoia de aprobare a colectivitãþii, ascetism); 5) integrativitatea individului ºi a dependenþelor sale (sentiment care contrasteazã cu alterarea echilibrului); 6) instinctul sexual. ** Elementul derivat este clasificat în patru grupe: 1) afirmarea (unor fapte experimentale ºi imaginare, melanj de fapte ºi sentimente); 2) autoritatea (a unuia sau mai multor oameni, a tradiþiilor, uzanþelor ºi obiceiurilor, a fiinþei divine etc.); 3) acordul cu sentimentele sau cu principiile (întemeiat pe interese individuale sau colective, pe entitãþi juridice, metafizice, supranaturale); 4) dovezi verbale (fiind posibili termeni indeterminaþi pentru designarea unor lumi reale, ºi invers: termeni care desemneazã acelaºi sens, sau sens desemnat de mai mulþi termeni, metafore, alegorii, analogii, termeni fãrã corespondent concret etc.).

28 Universitatea Spiru Haret


aceea cã, dupã cum se exprimã unul din cei mai cunoscuþi comentatori ai sãi, Giovanni Busino, el lasã sã se înþeleagã indirect c㠄derivaþiile” sunt un fel de subspecii ale „reziduurilor”. Se ajunge, astfel, la ideea cã elementele de raþionalitate în viaþa socialã au un rol subordonat, doar de exprimare a unor raporturi instinctuale, ceea ce înseamnã cã raþiunii nu i se acordã vreo eficienþã în determinismul social obiectiv. Fãrã a ne mai opri ºi la alte contribuþii ale sale, cum ar fi aceea cu privire la structurile de clasã ºi la raporturile dintre mase ºi elite, sau la cele cu privire la conceptul de acþiune politicã (asupra cãrora avem ºi o serie de rezerve de ordin teoretic ºi ideologic), relevate de mulþi sociologi contemporani (printre care ºi R. Aron ºi T. Parsons), se poate aprecia, dupã cum subliniazã Parsons, cã V. Pareto este un mare pionier al sociologiei ºi praxiologiei contemporane. Meritul sãu deosebit constã în faptul cã în explicaþia sociologicã asupra arhitectonicii vieþii sociale a folosit cu precãdere noþiunile de sistem ºi de acþiune, într-o schemã explicativã ºi metodologicã determinist-cauzalã. Dupã cum se pronunþã G. Busino în Introducerea sa la volumul de studii ºi articole al lui Pareto, intitulat „Mituri ºi ideologie”12, acesta „a elaborat o metodologie a cunoaºterii istorice, atrãgând atenþia asupra unei realitãþi nebãnuite dar complexe ºi bogate, cu conflictele ºi sentimentele sale ireductibile”, realitate care formeazã domeniul obiectivitãþii sociale. Totodatã, „a elaborat ºi o metodologie a istoriei care þine cont de acþiunile oamenilor ºi explicã elementele de constanþã în acþiunea umanã”. În acest sens, ne îngãduim sã afirmãm cã Pareto este un precursor al metapraxiologiei, prin intermediul cãreia antropologia beneficiazã astãzi de un cadru teoretic întemeiat pe o autenticã sintezã ºtiinþifico-filosoficã. În aceastã luminã, temeiul ontic al umanului fiind acþiunea practicã, antropologia însãºi devine o ºtiinþã despre homo faber. Gândirea acþionalistã modernã, la edificarea temeliilor cãreia a contribuit V. Pareto, este îndatoratã, de asemenea, concepþiei sociologice a lui Max Weber*. Puternic influenþatã de teoria lui Marx despre formaþiunea socialã ºi de teoria lui Dilthey despre comprehensiune, teoria sociologicã a lui Weber pune în centrul ei conceptul de acþiune. Acordând o importanþã primordialã multiplicitãþii proceselor sociale, activitãþii colectivitãþilor umane, Weber, ca ºi Durkheim de altfel, reactualizeazã, de fapt, conceptul de acþiune socialã, introdus încã de Marx în explicaþia sociologicã. Spre 12 Cf. Vilfredo Pareto, Mythes et Idéologies, textes reunis aves une Introduction, par Giovanni Busino, Librairie Draz, Geneve, 1966, p. 61. * Cf. Max Weber, Gesammelte politische Schriften, München, Verlag Drei Mosken, 1921; Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, 1956; Staatssoziologie, 1936.

29 Universitatea Spiru Haret


deosebire de Durkheim, care defineºte acþiunea socialã într-o manierã obiectivã, pornind de la constrângerile exterioare exercitate asupra acþiunii subiecþilor, Weber concepe acþiunea socialã într-o viziune subiectivã, definind-o în funcþie de interacþiunea subiecþilor. Dacã la Durkheim acþiunea este socialã, datoritã tendinþei indivizilor de a se integra în colectivitãþi ºi comunitãþi umane, la Weber acþiunea este socialã datoritã schimbului de activitãþi dintre indivizi, în cadrul cãreia ei trebuie sã þinã cont de comportamentul celorlalþi. Prin motivarea obiectivitãþii acþiunii sociale pe baza relaþiilor de intersubiectivitate, Weber a deschis calea explicãrii socialului ca un fapt de realitate construit de subiecþi ºi nu ca un dat obiectiv independent de subiect. Interacþionând unii cu alþii, oamenii produc propria lor realitate socialã. Obiectivitatea la nivel social este, aºadar, produsul activitãþii corelate a oamenilor. Din maniera în care Weber concepe rolul intersubiectivitãþii în geneza obiectivitãþii sociale se deduc trei criterii principale în definirea acþiunii sociale: a) criteriul comportamental (oamenii trebuie sã þinã cont de comportamentul celorlalþi în executarea rolului lor constructiv în plan practic); b) criteriul semnificaþiei (acþiunea subiectului trebuie sã aibã valoare de semn sau simbol pentru alþii, ca ºi pentru sine); c) criteriul unificãrii semnificaþiei acþiunii (individului) în raport cu semnificaþia ei pentru ceilalþi. Din aceste criterii rezultã înþelegerea acþiunii sociale ca un act responsabil, ca reciprocitate. Primele douã criterii sunt imanente, imboldul exercitãrii acþiunii este interior, iar al treilea criteriu este tranzitiv, corespunde unei motivaþii obiective, care se instituie din exterior (ceea ce de fapt îl apropie pe Weber de Durkheim). Trebuie precizat ºi faptul cã, prin corelarea acþiunii cu ideea de comportament, de conduitã, Weber asociazã, propriu-zis, acþiunea de intenþie (scop) ºi chiar de mijloc (anticipând tezele lui Parsons în aceastã privinþã). El considerã, pe aceastã bazã, posibil de distins urmãtoarele tipuri de comportament (acþiune): activitatea bazatã pe scopuri raþionale; activitatea de ordin afectiv (voliþional); activitatea de valorizare; activitatea orientatã de norme sau de tradiþii (aici Weber valorificã mult influenþa lui Rickert ºi a teoriei valorilor în general). În privinþa tipologiei acþiunilor sociale, Weber are în vedere în mod deosebit: a) activitatea societarã (în baza unui acord explicit între membrii societãþii); b) acþiunea prin înþelegere (armonie), aceasta fiind condiþionatã de legi obiective; c) acþiunea instituþionalã (care are un statut social ce nu depinde de indivizi); d) activitatea de grup (în cadrul structurilor sociale existente, la care indivizii aderã fãrã nici o obligaþie, dar dacã este necesar prin constrângere). Ceea ce rãmâne hotãrâtor la Weber este înþelegerea 30 Universitatea Spiru Haret


statutului social ºi obiectiv al acþiunii într-o modalitate în care nu minimalizeazã rolul subiectului, al agentului acþiunii, acþiune cãreia îi subordoneazã însã o multitudine de dimensiuni ºi motivaþii obiective, fapt care-l apropie de sociologia acþionalistã contemporanã ºi chiar de praxiologie. O contribuþie substanþialã la constituirea teorie acþiunii sociale, ca disciplinã teoreticã independentã, care a continuat, în aceastã privinþã, perspectiva acþionalistã deschisã sociologiei nu numai de Vilfredo Pareto, ci ºi de Weber ºi Durkheim, a avut Talcott Parsons. Meritul sãu principal, dupã cum apreciazã Ostrowski, este acela de a fi elaborat o tipologie amplã (ºi totodatã mai riguros ºi sistematic alcãtuitã faþã de încercãrile lui Pareto ºi Weber) a sistemelor de acþiune, cu aplicaþii la diferite sisteme sociologice ºi economice*. În analiza tipologiei sale implicã un grup de concepte împreunã cu interrelaþiile lor logice. Cercetarea lui Parsons, dupã cum se exprimã el însuºi, „apeleazã la o bazã mai ales empiricã”13, iar ca valoare, contribuþia sa nu se înscrie propriu-zis într-o metapraxiologie, ci în sociologie. El elaboreazã o explicaþie a acþiunii dintr-o perspectivã sociologicã ºi nu o teorie a acþiunii umane în general. Grupul de concepte ºi relaþiile dintre ele pe care Parsons le-a introdus în tipologia sistemelor de acþiune poate fi redus la urmãtoarele elemente corelate ale acþiunii: 1) scop (E); 2) situaþie (S) analizabilã în funcþie de: a)mijloace (M), b) condiþii (C); 3) mod de relaþie (N) între scop ºi situaþie, care este conceput ca o „orientare normativ㔠a acþiunii, la care Parsons apeleazã printr-o „selectiv standard”. Condiþiile gãsesc expresia lor subiectivã în diferite elemente cognitive: propoziþii factuale (F), elemente ideale sau normative (i), totalitate de cunoºtinþe ºtiinþifice (T), deducþii logice (L)14. Cu ajutorul acestor concepte ºi relaþii, Parsons a construit o formulã simbolicã a oricãrui sistem (Z) de acþiune (A) în care: A = S (M în T etc. + C în T etc. + i în T etc.) + E + N (def. în termenii lui T etc.) + r(elemente de S variind întâmplãtor), iar Z = (A1+A2+...An) + Re+R1+Rc (în care R reprezintã diferite tipuri de relaþii între acþiuni, respectiv: Re = relaþiile de bazã dintre actele elementare ale unui sistem, R1 = relaþii care apar la nivelurile superioare de integrare a unitãþilor elementare ale acþiunii ºi Rc = relaþiile în cadrul colectivului)15. * J. J. Ostrowski, op. cit., în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, p. 542 – 543. 13 Talcott Parsons, The Structure of Social Action, ed. cit., p. VI. 14 Ibidem, p. 44. 15 Ibidem, p. 177 – 178.

31 Universitatea Spiru Haret


În aceste scheme ale modelelor acþiunii ºi sistemului de acþiuni, precum ºi în clasificarea elementelor acþiunii ºi a relaþiilor dintre ele lipseºte (sau este doar presupus implicit) elementul agent sau actor (autor al acþiunii). Eliminarea acestui element este suplinitã de alte elemente, cum ar fi scopul, apoi situaþia, care presupune orientarea normativã a acþiunii ºi condiþia, care exprimã, pe plan subiectiv, diferite elemente cognitive. Cu toate acestea, considerãm cã eliminarea agentului prejudiciazã, în fond, înþelegerea naturii acþiunii umane, specificul ei faþã de alte tipuri de acþiuni. Acþiunea umanã este un raport (material, transformator) între subiect ºi obiect, toate elementele acþiunii se înscriu corelat între aceºti doi poli ai relaþiei: agentul care acþioneazã, obiectul care este transformat, supus acþiunii. Prin eliminarea agentului, scopul rãmâne undeva suspendat. Trebuie avutã în vedere precizarea cã scopul este particularitate a umanului, decurge din capacitatea de cunoaºtere (deci, de postdicþie ºi predicþie) a acestuia. Scopul nu intervine în alte clase de acþiuni, prezenþa sa fiind legatã de agent (în sens de subiect). Scopul nu intervine nici în sfera acþiunilor care au caracter de finalitate (acestea fiind tipuri de legãturi cauzale necesare, cu conexiune inversã, în care, prin constanþa condiþiilor, cauzele îºi adjudecã anticipat efectele). Într-o interacþiune cu caracter de finalitate, acþiunea rãmâne un raport între obiect ºi obiect, ºi nu între agent, scop, mijloace ºi obiect. Finalitatea ca raport natural este raport de acþiune directã, nemediatã de scop, mijloace, precum ºi de toatã gama de relaþii ce decurg de aici. Direcþionarea acþiunii într-o conexiune inversã naturalã este expresia autoconservãrii sistemelor, a stabilitãþii lor relative, a tendinþelor cãtre echilibru, iar în acþiunile umane este consecinþa conºtiinþei ºi cunoaºterii, se întemeiazã pe o explicaþie în care se îmbinã nomologicul ºi teleologicul. Absenþa agentului din schema generalã a acþiunii prejudiciazã ºi demonstrarea caracterului de eficienþã al activitãþii umane. Mai ales dacã avem în vedere cã nu orice scop asigurã eficienþã sau cã uneori scopurile au influenþã negativã, urmãresc privarea acþiunii de eficienþã. În plus, teleologicul implicã ºi folosirea termenului de intenþionalitate, termen care cuprinde nu numai þelul, ci ºi dorinþa, asociatã cu afectivitatea – premise importante într-o explicaþie praxiologicã. Pe baza schemelor acþiunii sociale ºi a sistemului social de acþiuni, Parsons propune o amplã clasificare a tipurilor de acþiuni umane. Tipurile ºi subtipurile de acþiune socialã propuse de el sunt însã discutabile. Aceasta nu numai pentru cã se propune o clasificare speculativã, ci ºi pentru faptul cã tipurile de acþiuni din grupul pozitivismului radical sunt simplificate, în sensul eliminãrii factorului cognitiv-subiectiv (sau, în 32 Universitatea Spiru Haret


cel mai bun caz, acest factor este limitat la o cunoaºtere empiricã)*. Factorul subiectiv, în unitatea determinãrilor sale cognitive ºi normative, este integrat numai în grupul sistemelor voluntariste (aceste sisteme au în vedere faptul cã datele cunoaºterii ºtiinþifice nu epuizeazã elemente subiective importante ºi implicã elemente normative). Termenul central al tuturor acestor subgrupuri ale pozitivismului radical este eliminarea elementului cognitiv pur subiectiv, reducerea acestuia la o cunoaºtere empiricã sau prezenþa sa într-o formã neºtiinþificã. Din clasificarea acestor mari grupuri de sisteme de acþiune rezultã prezenþa la un pol a sistemelor idealiste de acþiune, în care dispar elementele condiþionale (astfel încât introducerea factorului subiectiv exclude condiþionarea obiectivã), iar la celãlalt pol, pozitivist, prezenþa unor sisteme de acþiune în care dispar elementele normative ºi o datã cu ele subiectivitatea (chiar ºi în sens cognitiv prezenþa subiectivului fiind redusã la o cunoaºtere empiricã, neºtiinþificã). Din formula generalã simplificatã a acþiunii: A = S (T etc.) + E (T etc.) + N(T etc.), dacã lãsãm la o parte interpretãrile date aplicãrii ei la diferite tipuri de acþiune din cele clasificate de autor, rezultã totuºi douã concluzii importante: 1) toate elementele (S, E, N) care compun acþiunea cuprind, în structura lor, o condiþionare nomologicã (T) ºi una normativã (i) – posibilã cu precãdere în tipurile de explicaþie praxiologicã voluntaristã; 2) elementele de condiþionare (C), propoziþiile factuale (F), elementele normative (i), ºtiinþifice (T) ºi deducþiile logice (L) nu sunt corelate cauzal sau, mai bine zis, nu se subsumeazã unei explicaþii cauzale, ci sunt circumscrise unei analize funcþionale. Între termenii acþiunii fiind concepute numai dependenþe funcþionale, determinismul care guverneazã structura ºi dinamica acþiunii este exclusiv un determinism funcþional. Ambele concluzii, deºi unilateralizeazã determinismul praxiologic (prima pentru cã limiteazã normativitatea la o singurã clasã de acþiuni – cele voluntariste –, iar a doua pentru cã limiteazã determinismul praxiologic la un determinism funcþional), sunt totuºi importante, deoarece circumscriu în sfera praxisului nomologicul, normativitatea, * Pozitivismul radical este divizat, la rândul sãu, în douã subspecii: a) pozitivism radical raþionalist; b) pozitivism radical antiintelectualist. Aici se include ºi pozitivismul statistic, individualist sau sociologic, din îmbinarea cãrora rezultã patru combinaþii de subtipuri: utilitarismul sau pozitivismul statistic individualist ºi raþionalist; pozitivismul radical raþionalist ºi individualist; pozitivismul radical individualist ºi antiintelectualist; pozitivismul radical raþionalist ºi sociologic.

33 Universitatea Spiru Haret


teleologicul, premise suficiente pentru definirea acþiunii umane ca o relaþie de eficienþã între subiect ºi obiect. Ar fi greu de trecut în revistã contribuþiile numeroºilor teoreticieni, din rândul cãrora Parsons însuºi aminteºte, alãturi de Vilfredo Pareto, sociologi ca Emil Durkheim, Max Weber sau economiºti ca Ludwig von Mises, Oskar Lage*, Murray Newton Rothbard. Marele merit al lui Parsons faþã de toþi aceºtia a fost acela cã el a pus pentru prima oarã în centrul teoriei generale a acþiunii sociale problema interrelaþiilor între sistemele de acþiune, interrelaþii mijlocite de un limbaj artificial, care nu este altceva decât limbajul ºtiinþei, oferind astfel perspectiva unei abordãri semiotice a acþiunii umane, efort la care se va încumeta cu succes Charles Morris16. Încercãrile lui Parsons de a sugera modalitãþi operatorii de comunicare, de legãturã între sisteme de acþiune au izvorât din preocupãrile sale mai generale de a defini un sistem global al societãþii. Cu toate cã sistemul sãu social a fost construit exclusiv cu mijloace oferite de analiza dependenþelor funcþionale, meritul deosebit constã în faptul cã el a conceput societatea ca un ansamblu coerent de sisteme de acþiune. Relaþiile dintre aceste sisteme sunt mijlocite de limbaj, el însuºi fiind considerat ca un sistem de acþiuni. Un aport esenþial la întemeierea unui statut specific al teoriei acþiunii, ca disciplinã ºtiinþificã metateoreticã independentã de sociologie, l-a avut Kotarbiñski, care, independent de Parsons, a publicat douã studii17 asupra propoziþiilor praxiologice ºi a denumit metapraxiologie cercetãrile sale în domeniul teoriei acþiunii eficiente. Spre deosebire de Parsons, Kotarbiñski construieºte teoria acþiunii eficiente prin mijloace logicoepistemologice ºi nu sociologice; la el praxiologia este o disciplinã operaþionalã, ºi nu una sociologicã, precum la Parsons. Contribuþii la edificarea praxiologiei, pornind de la premise logicoperaþionale, au existat însã ºi anterior. Într-un studiu amplu despre dezvoltarea praxiologiei (Rozwój prakseologii), publicat în 1961, Kotarbiñski aminteºte printre alte contribuþii pe aceea a lui Evgheni Sluþki (care încearcã, în 1926, o fundamentare formal-praxiologicã a principiilor * Menþionãm faptul cã, într-un tratat de economie politicã, Oskar Lage a analizat de pe poziþii marxiste problematica teoriei acþiunii eficiente, oferind idei originale asupra relaþiilor dintre praxiologie, ciberneticã, teoria sistemelor ºi, în particular, economia politicã. 16 Cf. Charles Morris, Signification and Singnificance, The M. T.– Press, Massachusetts, Institut of Tehnology, Cambridge–Massachusetts, 1964. 17 T. Kotarbiñski, Zdania Prakseologiczne (propoziþii praxiologice), în „Studia Filosoficzne” nr. 4 (19), Warszawa, P.W.N., p. 3 – 19; Rodzaje zdan prakseologicznych i spasoby ich uzasadniani (Genuri de propoziþii praxiologice ºi metodele justificãrii lor), în „Kultura i Spoleczenstwo”, Warszawa, P.W.N., 1960, t. IV, nr. 4, p. 3 – 16.

34 Universitatea Spiru Haret


economiei politice), A. Bogdanov (printr-un tratat original intitulat Tektologhia, tradus în germanã, în 1926, sub titlul Allgemeine Organisationslehre) ºi Georges Hostelet (printr-o lucrare sinteticã, intitulatã L’investigation scientifique des faits d’activité humaine). La aceºtia mai poate fi adãugat, dupã pãrerea noastrã, Leo Apostel, care a construit o interesantã explicaþie praxiologicã într-un sistem deductiv18. În praxiologia lui Kotarbiñski, relaþia determinism-scop-acþiune capãtã noi semnificaþii. Între altele, în explicaþia praxiologicã se interfereazã propoziþii nomologice (concepute pe fundamentul cauzalitãþii) ºi propoziþii psihologice, prin intermediul cãrora acþiunea umanã ca act teleologic capãtã eficienþã. Pentru a schiþa domeniul unei teorii generale a acþiunii (deci a acþiunii eficiente), Kotarbiñski considerã necesare „cercetãri asupra esenþei agentului, actului eficient, substanþei materialului, aparatului, mijloacelor, metodelor, obiectivului produsului, efectului intenþionat, efectului neintenþionat etc. ºi raporturile dintre aceste lucruri ºi evenimente”. Într-o teorie a acþiunii eficiente este, spune mai departe Kotarbiñski, ºi „locul indicat de a introduce distincþia dintre actul simplu, mulþimea de acte, actul compus, cooperarea pozitivã, cooperarea negativã (lupta sau conflictul), relaþia de asistenþã, obstrucþia, facilitarea, producerea de dificultãþi, pregãtirea, planificarea, execuþia, controlul, dirijarea ºi conducerea, organizarea etc.”19. Din simpla trecere în revistã a acestei multitudini de probleme pe care, dupã opinia filosofului polonez, le are în prezent de rezolvat ºtiinþa generalã a acþiunii umane, rezultã marile dificultãþi pe care le întâmpinã aceastã disciplinã în efortul de circumscriere a propriului obiect de cercetare, ºi al cãrei statut nu este încã pe deplin conturat. Dificultãþile care intervin în circumscrierea obiectului ºi problematicii praxiologiei izvorãsc ºi din faptul cã actul uman este un act social. Motivele obiective ºi subiective care-l cãlãuzesc pe agent în proiectarea ºi execuþia unei acþiuni de modificare eficientã a obiectului sunt decupabile dintr-un cadru social dat. Ceea ce pare ca act deliberat, subiectiv poate constitui în acest cadru conºtientizarea unei necesitãþi sociale obiective; volitivul la nivelul individului este manifestarea unui determinism social cu rezonanþe istorice ºi colective. Sunt deci suficiente elemente pentru a atesta pãrerea lui Kotarbiñski, care considerã praxiologia ca o ºtiinþã în formare, a cãrei Cf. Leo Apostel, The formal structure of action, în „Synthese”, vol. X, Bossum, 1957, p. 349 – 356. 19 Tadesz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în „Logic, Methodology and Philosophy of Science”, Stanford University, 1962, p. 228. 18

35 Universitatea Spiru Haret


problematicã schiþatã pânã în prezent este mai mult un program. Ceea ce s-a realizat pânã acum este de fapt un numãr de rezultate în cercetarea unor tipuri particulare de acþiuni, din care se poate ulterior constitui o praxiologie înþeleasã ca metateorie (ºtiinþã generalã a acþiunii eficiente). Sesizând dificultãþile actuale în vederea prescrierii unor legi praxiologice generale ºi în formularea unor instrumente praxiologice prin intermediul cãrora sã se asigure maximum de eficienþã ºi, eventual, pentru a se putea stabili un sistem normativ axiomatic al acþiunii, Kotarbiñski relevã, de pildã, c㠄analiza ºi structura unui act individual necesitã, ca sã spunem aºa, o muncã lexicograficã, un efort de constituire a conceptelor. Este nevoie sã se stabileascã ºi sã se fixeze înþelesul unor astfel de termeni ca cei enunþaþi mai sus (agent, act eficient, substanþã, metodã, obiectiv, produs, etc.). Soluþia idealã ar fi transformarea teoriei actului ºi a praxiologiei, în ansamblul ei, într-un sistem deductiv. Aceasta ar include cerinþa ca termenii utilizaþi în aceste discipline sã fie stabiliþi prin axiomatizarea lor (în axiome) ºi definirea tuturor celorlalþi termeni prin referire la termenii primari. Dar cercetãrile în domeniul în discuþie sunt încã departe de un astfel de grad de precizie”20. Indicaþiile lui Kotarbiñski în legãturã cu sarcinile actuale ale praxiologiei trebuie interpretate în douã sensuri: în primul rând, trebuie conceputã praxiologia însãºi ca o disciplinã metateoreticã în formare, în plin efort de edificare; în al doilea rând, în sensul cã praxiologia nu poate oferi decât niºte legi generale ale mecanismului acþiunii sociale, analiza modalitãþilor concrete de manifestare ale acestor legi cade, ca ºi pânã acum, în sarcina tuturor ºtiinþelor particulare ale acþiunii.

20

Ibidem, p. 226.

36 Universitatea Spiru Haret


II ÎN

MOTIVAÞIE ªI SCOP PRAXIOLOGIA CONTEMPORANÃ

Activitatea umanã (teoreticã sau practicã) se înrãdãcineazã întrun complex de motivaþii – ceea ce înseamnã cã acþiunea umanã se structureazã determinist. Dintre determinãrile (motivaþiile) acþiunii umane, cele mai importante sunt determinarea cauzalã, determinarea psihologicã ºi determinarea axiologicã; acestora li se adaugã o dimensiune teleologicã, supusã de asemenea principiului determinismului. Datoritã funcþionãrii corecte ºi corelate a acestor determinãri, acþiunea umanã dobândeºte eficienþ㠖 acest tip de acþiune interesând, de fapt, praxiologia. Pentru analiza conceptului de acþiune eficientã sunt necesare, de aceea, ample cercetãri referitoare la toate compartimentele relaþiei praxiologice, domeniu în care interfereazã un numãr mare de modele explicative: cazual, psihologic, axiologic, teleologic, propoziþiile praxiologice fiind de fapt o sintezã a propoziþiilor întemeiate pe aceste modele.

1. Determinismele acþiunii umane a) Determinarea cauzalã a acþiunii. Din trecerea în revistã a celor mai autorizate încercãri de a fundamenta conþinutul termenilor praxiologici ºi mai ales din sugestiile date de majoritatea logicienilor ºi filosofilor contemporani în stabilirea principiilor de întemeiere a problematicii praxiologice rezultã cã ºi în domeniul ºtiinþei acþiunii (ca ºi în toate celelalte domenii ale ºtiinþei despre om) acþioneazã principiul cauzalitãþii*. Pe baza acestui principiu * Pe acest teren, ºtiinþele despre om, ºtiinþele sociale în general se întâlnesc cu ºtiinþele naturii. ªtiinþele naturii sunt definite curent ca ºtiinþe ale relaþiilor, prin intermediul cercetãrii cãrora se desprind legile specifice fiecãrui domeniu natural. Ele pot fi apreciate, totodatã ºi ca ºtiinþe în care se opereazã cu explicaþii cauzale. Prin intermediul acestui tip de

37 Universitatea Spiru Haret


se întemeiazã cele douã tipuri fundamentale de explicaþii care interfereazã în formularea propoziþiilor praxiologice: explicaþia cauzalã ºi explicaþia teleologicã. De acord cu aceastã dublã semnificaþie metodologicã a principiului cauzalitãþii, J.L.Cowan, într-un studiu despre Intenþie ºi teleologie21, semnaleazã cã tocmai acest principiu constituie terenul pe care se întâlnesc cele douã modalitãþi fundamentale de explicaþie: modalitatea specificã ºtiinþelor naturii, care este cu precãdere o modalitate cauzalã ºi modalitatea specificã ºtiinþelor istorice (a ºtiinþelor despre om), care este cu precãdere o modalitate teleologicã. Propunându-ºi sã avanseze un argument în favoarea afirmaþiei cã nu se poate stabili o identitate absolutã între cele douã ordini metodologice (naturalã ºi socialã), Cowan precizeazã cã se pot descoperi totuºi fapte care demonstreazã cum, în majoritatea cazurilor, explicaþia curentã în domeniul ºtiinþelor omului (teleologicã) tinde cãtre explicaþia cauzalã caracteristicã ºtiinþelor naturii. El sesizeazã chiar faptul cã în ºtiinþele despre om (ºi în ºtiinþele sociale în general) nu avem de-a face cu o explicaþie teleologicã purã; în aceste ºtiinþe, explicaþia cauzalã se împleteºte cu explicaþia teleologicã. În raporturile sociale se împletesc determinãri obiective ºi subiective iar modelul explicaþiei este acela în care un eveniment, petrecându-se într-un timp t, poate fi de fapt înþeles prin referinþele la una sau mai multe determinãri ale unui timp ulterior i. Deci t+i este modelul explicaþiei teleologice, spre deosebire de cel al explicaþiei cauzale, care (prin reducþie la o schemã mecanicã) este t–i. Ambele modele sunt însã expresii ale legii cauzalitãþii, cu particularitatea cã, în primul model (teleologic), avem de-a face cu o conexiune inversã de la efect (viitor) spre cauzã (prezent). explicaþii, operând postdictic ºi predictic, gândirea umanã poate dezvãlui esenþa ºi perspectivele obiectului cunoaºterii. ªtiinþele sociale studiazã de asemenea relaþii, dar de un fel deosebit. În calitatea lor de ºtiinþe ale interacþiunilor sociale, aceste ºtiinþe sunt de fapt ºtiinþe despre acþiune (a oamenilor), întrucât interacþiunile din domeniul social sunt relaþii dintre oameni care se raporteazã întotdeauna unii la alþii sau la naturã prin intermediul unor criterii de eficienþã. Intervenþia gândirii (a unei reflectãri conºtiente subordonate unor criterii de eficienþã) în reglarea interacþiunilor obiective pe plan social, motiveazã însã necesitatea introducerii în modelul explicativ al ºtiinþelor sociale ºi a altor propoziþii (teleologice, psihologice, axiologice) decât cele cauzale, dar în nici un caz nu poate fi exclusã cauzalitatea din metodele de întemeiere a explicaþiei sociologice. Introducerea conceptului de acþiune în sfera ºtiinþelor sociale, cu toate cã face apel la explicaþii teleologice, nu poate exclude deci principiul cauzalitãþii sau determinismului din arsenalul metodologic al ºtiinþelor despre om. 21 J.L.Cowan, Purpose and Teleology, în „The Monist”, nr.3, July 1968, 317-329.

38 Universitatea Spiru Haret


J.L. Cowan menþioneazã cã referinþa la viitor într-o explicaþie teleologicã nu contravine spiritului explicaþiei cauzale, întrucât orice lege naturalã, dacã nu e strict limitatã, se referã atât la trecut, cât ºi la prezent ºi viitor. Ceea ce rãmâne de explicat este elementul de asimetrie în cazul explicaþiei teleologice, respectiv plasarea în viitor a motivaþiei unui timp prezent. Se poate conchide de aici cã determinãrile viitoare i acþioneazã în calitate de cauzã faþã de evenimentul prezent t. Între scop ºi acþiune se stabileºte, deci, tot un raport cauzal, un raport în care viitorul (în calitate de proiecþie subiectivã) este cauzã a prezentului. Actele de voinþã, dorinþele, intenþiile, þelurile, idealurile sau alte raþiuni care însoþesc sau, mai bine zis, motiveazã acþiunea umanã nu detaºeazã raporturile umane din sfera raporturilor cauzale. Determinismul este o concordanþã a reglementãrii evenimentelor sociale tot aºa de fundamentalã ca ºi în coordonarea fenomenelor sau evenimentelor naturale; cu particularitatea cã, în domeniul social, relaþiile cauzale se împletesc cu cele teleologice, acestea din urmã fiind de fapt tot relaþii cauzale, relaþii în care efectul – în calitate de potenþã, deductibil cognitiv, ideatic – acþioneazã cauzal (prin intermediul actului uman) asupra cauzei care-l va genera. Cu alte cuvinte, dacã relaþiile cauzale exprimã un transfer material sau energetic de la act la potenþã, relaþiile teleologice exprimã o determinare cauzalã, în plan ideal, de la potenþã la act. Rezultã cã în domeniul ºtiinþelor despre om, principiul cauzalitãþii rãmâne un postulat fundamental în cercetare – indiferent de tipul de explicaþie pe care îl genereazã (cauzalã sau teleologicã) –, iar relaþia dintre determinism ºi acþiune se impune a fi o relaþie definitorie a comportamentului uman ºi a structurilor sociale în general. Or, cum în ansamblul ºtiinþelor despre om praxiologia ocupã un loc privilegiat (ea poate fi definitã ca o metaºtiinþã a celorlalte ºtiinþe sociale particulare, o ºtiinþã umanã generalã), universul uman fiind de fapt un univers al acþiunii, ea opereazã în cel mai înalt grad cu ecuaþii cauzale. Se întemeiazã astfel concluzia cã relaþia cauzalitate-acþiune oferã cadrul teoretic ºi metodologic principal pentru definirea genezei ºi a structurii propoziþiilor praxiologice. Deºi Kotarbiñski nu ºi-a propus expres analiza relaþiei dintre determinism ºi acþiune ºi nici sã defineascã propoziþiile praxiologice pe baza principiului cauzalitãþii, în definirea termenilor acþiunii foloseºte totuºi relaþiile cauzale. În definirea termenului agent, el aratã, de exemplu, c㠄A în virtutea impulsului sãu liber B în momentul t este agentul evenimentului ulterior C, dacã ºi numai dacã B este un element indispensabil al unei condiþii 39 Universitatea Spiru Haret


suficiente, condiþie ce existã în momentul t al evenimentului C în lumina unei legi cauzale de succesiune a evenimentelor”22. Menþionãm cã filosoful ºi logicianul polonez, în lucrarea citatã23, are în vedere legea cauzalã nu numai ca fundament motivaþional al acþiunii, ci ºi ca termen praxiologic. De asemenea, el precizeazã cã principiul cauzalitãþii intervine nu numai la nivelul ansamblului circuitului praxiologic, ci ºi în definirea tuturor termenilor acþiunii luaþi separat, fapt care trebuie reþinut ca o indicaþie cu privire la interpretarea conceptului de cauzalitate ca având o valoare de postulat fundamental într-o teorie generalã a acþiunii eficiente. Kotarbiñski include ordinea cauzalã ºi în acþiunile neintenþionate ale agentului: „O persoanã poate fi agentul unui anumit eveniment ca urmare a presiunii pe care a exercitat-o asupra mediului sãu într-un moment anterior ºi, în plus, pentru cã orice impuls liber al unei persoane date face ca agentul sã fie autor a ceea ce intenþioneazã sã producã (uneori nu este autor tocmai al acestui act intenþional), dar de asemenea poate fi agentul multor evenimente neintenþionate etc.”24. Din generalizarea concluziilor praxiologilor contemporani cu privire la conþinutul fiecãrui termen ºi moment al unui act eficient rezultã integrarea cauzalitãþii ºi chiar a necesitãþii în structura praxisului, astfel încât modelul unei acþiuni eficiente este în cele din urmã un model determinist al interacþiunii materiale (transformatoare) dintre subiect ºi obiect. Determinarea cauzalã a acþiunii umane este totdeauna subordonatã unui determinism mai larg. Subiectul îºi exercitã impulsul sãu creativ în raport cu obiectul, orientându-se intenþionat sau neintenþionat dupã anumite legi ale structurii obiectului. Legea, ca relaþie în obiect, în mãsura în care este sesizatã raþional, devine normã, regulã de acþiune. Determinismul cauzal al acþiunii este precedat astfel de un determinism nomologic, care intervine în actul uman eficient în calitate de indicaþie praxiologicã. Încadrarea momentului intenþional într-un ansamblu de condiþii de ordin nomologic, precum ºi corelarea scopului, ca efect al acþiunii, cu impulsul producerii ei creeazã cadrul metodologic pentru întemeierea unor propoziþii prescriptive, în baza respectãrii cãrora eficienþa scontatã mintal în actul praxiologic se realizeazã. Propoziþiile praxiologice Tadeusz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în „Logic, Methology and Philosophy of Science”, Stanford University Press, 1962, p.234. 23 Idem. 24 Ibidem, p.234-235. 22

40 Universitatea Spiru Haret


intervin astfel ca potenþã în propoziþiile prescriptive. Transformarea potenþei în act, deci trecerea de la prescripþie la praxis, depinde de respectarea, în anumite limite, a codului determinist în care sunt grupate sintetic, atât motivaþiile cauzale ºi teleologice, cât ºi sistemul de norme sau indicaþii praxiologice care cãlãuzesc agentul în vederea obþinerii eficienþei scontate prezumtiv. Astfel, în schema unei instrucþiuni practice sunt incluse prescripþii nomologice întemeiate pe cunoaºterea mecanismului cauzal ºi a condiþionãrii necesare care însoþeºte desfãºurarea actului praxiologic. Fãrã respectarea unor asemenea indicaþii practice, întemeiate nomologic, eficienþa actului praxiologic este periclitatã. Cu alte cuvinte, sporirea gradului de eficienþã depinde de încãrcãtura nomologicã a propoziþiilor prescriptive pe care se întemeiazã actul praxiologic în procesul realizãrii lui. În acest sens, acelaºi Kotarbiñski menþioneazã c㠄în condiþiile A este necesar (este indicat sau este suficient) sã faci B pentru a produce C. Când spunem «este necesar», ne referim la o condiþie care este indispensabilã în condiþiile A, adicã la una fãrã de care C nu se produce. Când spunem «este suficient», ne referim la o condiþie care este suficientã în circumstanþele A, astfel încât, dacã este adãugatã acestora, C trebuie sã se întâmple. Când spunem «este indicat», ne referim la o acþiune care, dacã este adãugatã circumstanþelor A, face posibilã producerea lui C, mai profitabilã decât ar fi fost aceastã acþiune”25. Toate aceste trei tipuri de prescripþii (este necesar, este suficient, este indicat) dovedesc conþinutul determinist al indicaþiilor praxiologice, care într-un sistem praxiologic funcþioneazã ca recomandãri, ca norme ce tind sã sporeascã eficienþa acþiunilor. Aceste indicaþii praxiologice au rolul de întemeiere teoreticã în orice tip acþiune. Pentru sublinierea sensului determinist al conceptului de întemeiere teoreticã, Kotarbiñski afirmã c㠄prin întemeierea teoreticã a unei indicaþii practice simple înþelegem dependenþa cauzalã a lui C de B (...) când tipul de acþiune este modul de acþiune al acestui B”26, ceea ce, de fapt, echivaleazã cu o sintezã între cauzal ºi nomologic în explicarea determinismului praxiologic: cauzalitatea actului eficient se întemeiazã pe cunoaºterea ºi respectarea legilor obiective, iar nomologicul funcþioneazã ca termen cauzal într-un impuls praxiologic. Prin intermediul conceptului de întemeiere teoreticã (în care prescripþiile – indicaþiile – praxiologice au semnificaþie nomologiccauzalã), Kotarbiñski ajunge sã identifice praxiologia cu ºtiinþa conducerii. El are în vedere nu o simplã analogie între praxiologie ºi 25 26

Ibidem, p.213. Ibidem, p.217.

41 Universitatea Spiru Haret


science of management, ci o împletire între acestea în vederea întemeierii artei ºi ºtiinþei conducerii pe niºte principii de eficienþã, stabilite în prealabil ca punct de plecare sau cãlãuzã. Principiile praxiologice ar putea juca rolul de „criterii de adecvare” în ºtiinþa eficientã a conducerii: „Aceasta este sarcina praxiologiei de a scrie capitolul introductiv sau de concluzii ale teoriei conducerii, care ar putea conþine cele mai generale instrucþiuni formulate ca termen de adecvare”. Din analiza funcþiei de adecvare pe care o pot avea în ºtiinþa conducerii indicaþiile praxiologice, Kotarbiñski conchide direct importanþa explicaþiei cauzale într-o teorie generalã a adecvãrii în care este deopotrivã interesatã praxiologia însãºi, „care ar dori sã verifice indicaþiile sale practice prin propoziþii privind relaþiile cauzale, iar ultimele pot fi formulate numai prin teze adecvate”27. Adecvarea în acest caz (determinist-praxiologic) constã în posibilitatea de a reduce la o schemã cauzalã comunã tipul de propoziþii ºi modele praxiologice diferite, deoarece adecvarea presupune generalizarea acþiunilor potrivit „cerinþei economicitãþii”, respectiv, o reducere la acelaºi numitor a proprietãþilor praxiologice a unor clase întregi de acte de eficienþã, reducerea lor la o propoziþie praxiologicã fundamentalã, unicã ºi generalã, care sã aibã rol de termen primar în construirea unei explicaþii praxiologice în orice ºtiinþã particularã a acþiunii. Cãtre o astfel de propoziþie praxiologicã fundamentalã îºi îndreaptã astãzi atenþia diferiþi teoreticieni preocupaþi de probleme metapraxiologice. Este interesant de observat însã cã în toate încercãrile din acest domeniu cercetãrile se întemeiazã pe ideea de cauzalitate, pe principiul determinismului. b) Determinarea psihologicã a acþiunii. Accentul pus în explicaþia praxiologicã pe propoziþii cauzalnomologice ºi pe propoziþii prescriptive, din care se structureazã întemeierea teoreticã a actului praxiologic, nu epuizeazã ansamblul factorilor care motiveazã acþiunea eficientã. Kotarbiñski introduce în motivaþia praxiologicã factorii psihici ºi sociologici. El acordã o asemenea importanþã acestor factori în geneza actului eficient, încât afirmã c㠄indicaþiile praxiologice corespunzãtoare pot fi, aºadar, reduse, fãrã vreo pierdere mai importantã, la teoreme psihologice ºi sociologice”28. În acest cadru luãm în consideraþie ansamblul de factori psihici (dorinþa, perseverenþa, pasiunea, hotãrârea) care cointereseazã subiectiv 27 28

Ibidem, p.219 Ibidem, p.228.

42 Universitatea Spiru Haret


agentul în efectuarea unor relaþii prealabile declanºãrii actului praxiologic propriu-zis. Aici putem include procesul de învãþare, de instruire, de pregãtire (uneori foarte temeinicã a agentului), de formare ºi de educare a unor deprinderi practice, de asimilare a codului de reguli operatorii care trebuie sã intervinã în actul praxiologic pentru a-i asigura o eficienþã maximã. Într-o anumitã aproximaþie, am putea avea în vedere ºi faptul cã, înainte de a acþiona în vederea unui anumit scop, agentul trebuie sã-ºi însuºeascã pe deplin scopul respectiv, sã-l includã în universul sãu spiritual ca o condiþie supremã de realizare a personalitãþii, sã militeze pentru înfãptuirea lui, mobilizându-ºi în acest sens toate capacitãþile fizice ºi spirituale. Kotarbiñski, în studiul citat, nu insistã însã prea mult asupra motivaþiei psihologice a praxisului ºi, mai ales – cu toate cã menþioneazã ºi sociologicul (corelat cu psihologicul) ca factor motivaþional –, nu împinge analiza pânã la desprinderea determinãrii sociale a conduitei psihice a oamenilor. Or, în perspectivã sociologicã, cointeresarea individului este corelatã ºi decurge dintr-o cointeresare socialã cu rezonanþe istorice, care þin ºi de interese ºi tradiþii naþionale, de grup etc. De aceea, societatea, în vederea înfãptuirii unor þeluri pragmatice de amploare, este interesatã în educarea ºi formarea deprinderilor practice ale membrilor ei, iniþiind în acest sens un sistem organizat de instrucþie ºi educaþie. Astfel, încât, cointeresarea psihicã a agentului se încadreazã într-o conduitã moralã în care principiul fundamental într-o societate care evolueazã pe linia progresului este cultul muncii ºi al învãþãrii. În perspectivã sociologicã, noþiunea de agent devine un termen care înmagazineazã relaþii între oameni în cadrul unei colectivitãþi; în cele din urmã agentul este colectiv, iar subiectul ca individ se obiectiveazã (acþioneazã) nu numai în funcþie de imbolduri ºi dorinþe subiective, ci ºi în funcþie de necesitãþi obiective izvorâte din cuplarea statisticã a dorinþelor ºi nãzuinþelor grupului. Aceastã configurare sociologicã a motivaþiei acþiunii indivizilor ridicã, aºadar, teoretic, problema integrãrii explicaþiei praxiologice în coordonatele psihologiei sociale, problemã de care nu s-a ocupat Kotarbiñski, dar care se impune într-o cercetare praxiologicã contemporanã. La prima vedere, s-ar pãrea cã propoziþiile psihologice se detaºeazã de cele nomologice. Spre deosebire de acestea din urmã, primele introduc în modelul explicativ al praxisului o notã de subiectivitate. Ele sunt rezultatul imboldului subiectiv ºi acþioneazã ca atare în determinarea actului praxiologic. Dacã analizãm însã genetic 43 Universitatea Spiru Haret


structurile psihice la om, ajungem la concluzia cã ele se fãuresc în strânsã legãturã cu geneza structurilor logice, ambele având ca bazã experienþa de cunoaºtere a subiectului. Într-un anume sens, psihologicul cuprinde ºi reflectã nomologicul. Psihicul ne apare, astfel, nu numai ca modalitate reflectorie cu accente de afectivitate, voinþã, convingeri personale, ci ºi (în primul rând) ca modalitate cognitivã, traductibilã în idei structurate dupã regulile logic-formale ale gândirii corecte. Experienþa pe baza cãreia înfloresc particularitãþile psihice ale individului este o experienþã intelectualã, o experienþã de cunoaºtere. Conþinutul logic al propoziþiilor psihologice, fapt care conferã psihicului o platformã structural-obiectivã, a fost sesizat ºi de Kotarbiñski. Într-un studiu despre propoziþiile psihologice29, el afirmã cã acestea depind de câmpul de realitate cu care intrã în contact individul în experienþa sa intelectualã. Aceasta face ca propoziþiile psihologice sã capete o valoare cognitivã, iar criteriile de apreciere a valorii experienþei indivizilor sã fie criterii logice de cunoaºtere. Convingerile, opiniile, presupunerile sau ideile unei persoane sunt apreciate valoric numai din perspectiva valorii lor de cunoaºtere, adicã sunt raportate la obiect, la relaþiile din ºi dintre lucruri la care se raporteazã enunþurile cognitive. Din aceastã cauzã, dupã cum sugereazã Kotarbiñski30, în evaluarea propoziþiilor psihologice, prin raportarea acestora la experienþa cognitivã, are loc un transfer al criteriilor de la subiect la obiect, de la psihologic la prepsihologic, la logic, punctul de referinþã al logicului fiind în mod automat realitatea exterioarã, ºi nu individul. Acest transfer de la psihologic la logic este condiþionat de supunerea propoziþiilor psihologice legilor raþiunii corecte. Totodatã, trebuie menþionat cã legile gândirii corecte aplicate psihologicului nu-i denatureazã acestuia esenþa, deoarece raþiunea însãºi este un fapt psihic: „Logicul este o ramurã a psihologicului ºi tezele logice sunt de asemenea psihologice”31. Unitatea logic-psihologic capãtã astfel atributul sintezei depline a obiectivului ºi subiectivului, unitate care conferã propoziþiilor psihologice atributul de ºtiinþificitate. De altfel, ºtiinþa însãºi este conceputã de Kotarbiñski ca sintezã între propoziþii psihologice ºi logice, formate pe T. Kotarbiñski, Psichological Propositions. Reprinted from Scientific Psychology, Edited by Benjamin B.Wolman, 1965, by Basic Books Publishing Co., Inc. 30 Ibidem, p.48. 31 Idem. 29

44 Universitatea Spiru Haret


aceeaºi bazã cognitiv-experimentalã. De aici rezultã concluzia foarte importantã trasã de autor, la sfârºitul studiului sãu, c㠄propoziþiile psihologice descriu niºte experienþe cognitive”32. În aceastã perspectivã, motivaþia psihologicã a unei acþiuni se integreazã întemeierii sale teoretice (construitã din propoziþii nomologice, respectiv, structuratã dintr-o explicaþie cauzal-legicã), întemeiere care oferã cadrul de orientare ºi de selectare a scopurilor de cãtre agent. Menþionãm, totodatã, cã integrarea dimensiunii psihologice a actului praxiologic în contextul întemeierii sale teoretice (nomologico-logice) nu diminueazã nota de specificaþie (de subiectivitate) a motivaþiei psihologice. În aceastã ordine de idei, motivaþia nomologicã a acþiunii – pe temeiul interferenþei logicului cu psihologicul în explicaþia ºtiinþific㠖, deºi se structureazã în funcþie de obiect (de obiectul cunoaºterii ºi al transformãrii), ºi nu de particularitãþile psihice ale individului, este totuºi condiþionatã de interesele ºi de trebuinþele acestuia. Indiferent de temeiurile sale obiective de acþionare, agentul îºi dã (sau nu) asentimentul la o anumitã acþiune, asentiment care favorizeazã (negativ sau pozitiv) participarea la o anumitã activitate practicã, fapt ce conferã în mod necesar o motivare nemijlocit psihologicã (o notã de subiectivitate) acþiunii umane. Datoritã acestei motivãri de ordin psihologic, eficienþa actului praxiologic este apreciatã de agent, în ultimã instanþã, prin prisma intereselor ºi a trebuinþelor sale subiective. Acesta este, de altfel, ºi sensul major al specificului acþiunii umane, spre deosebire de relaþiile transformatoare naturale (de exemplu, faþã de cele de tip biologic, în care comportamentul animalelor nu îmbracã aspect subiectiv). Nomologicul lipseºte din raportul transformator organism-mediu, iar psihologicul nu se traduce la animale prin subiectiv, în înþelesul propriu al cuvântului (cointeresare, atitudine, raþionalitate), ci doar prin stãri primare de afectivitate ºi volitivitate, dictate de necesitãþi naturale instinctuale. Psihicul animalelor nu depãºeºte sfera obiectivitãþii. La animale, comportamentul psihic nu are, de asemenea, nici temei logic, nu este spiritualitate. ªi tocmai absenþa subiectivitãþii ºi a logicului din comportamentele zoopsihice împiedicã posibilitatea transformãrii raportului biologic dintre individ ºi mediu în acþiune eficientã. Lipsa spiritualitãþii din comportamentele zoopsihice ºi, deci, inexistenþa funcþiei de cunoaºtere în reflectarea de tip biologic face ca în aria raporturilor naturale organism-mediu sã lipseascã, de asemenea, ºi capacitatea de a fixa scopuri. Acest lucru, de jure ºi nu numai de facto, exclude conexiunile biologice din sfera noþiunii de acþiune 32

Ibidem, p.59.

45 Universitatea Spiru Haret


eficientã, praxiologia fiind o ºtiinþã, prin definiþie, a acþiunii umane, deci o ºtiinþã umanã. Corelarea psihologicului ºi logicului în comportamentul praxiologic uman oferã, astfel, un bun cadru teoretic ºi metodologic pentru critica interpretãrilor care extind sfera teleologicului în domeniul biologic. Nu putem, de pildã, fi de acord în acest sens cu Israel Scheffler, care, în „Reflecþii despre teleologie” 33, lasã impresia cã acceptã extrapolarea scopului asupra finalitãþii biologice atunci când concepe strategia enunþurilor teleologice, pe care le considerã ca descripþii ale comportamentului plastic sau autoreglat în general. Acest tip de strategie teleologicã lasã sã se întrevadã posibilitatea unor þeluri în cazul animalelor sau al unor sisteme tehnice automate. Scheffler se referã în aceastã privinþã la un studiu mai vechi (1943) al lui Rosenblueth, Wiener ºi Bigelow34, în care autorii au propus interpretarea comportamentului teleologic ca un comportament controlat prin conexiune inversã negativã de tip cibernetic. Se sugereazã, astfel, ideea cã maºinile cibernetice, putând modela scopuri, þeluri, intenþionalitate, ar putea totodatã prilejui extrapolarea inteligenþei ºi raþionalitãþii, a discernãmântului logic, asupra comportamentului tuturor sistemelor cu autoreglare ºi îndeosebi asupra celor biologice. Pe aceastã bazã, prin analogie, termenul de acþiune eficientã este extrapolat de cãtre Scheffler ºi asupra comportamentului animalelor (la fel ca ºi termenul de scop), în sensul cã acþiunea animalã ar fi un act deliberat similar acþiunii umane. În acest sens, el analizeazã douã interpretãri de strategie teleologicã: strategia autoreglãrii – aplicabilã la comportamentul neorientat (aici include finalitatea în ansamblul ei, bazatã pe sistemul cibernetic, cu conexiuni inverse) ºi strategia deciziei – aplicabilã la comportamentul orientat (aici include finalitatea specificã sistemelor biologice). În ambele cazuri, fiind asociat cu finalitatea ºi cu scopul, conceptul de acþiune (deliberatã) este alterat; propoziþiile praxiologice îºi pierd specificitatea, deoarece nu se întemeiazã pe o motivaþie logico-psihologicã, nu sunt precedate de o întemeiere teoreticã (nomologicã) – premisã a actului deliberativ orientat cãtre un þel (scop). Or, fãrã o asemenea întemeiere teoreticã ºi fãrã o motivare psihologicocognitivã nu este posibilã fixarea de scopuri. Teleologicul se structureazã numai pe unitatea dintre logic ºi psihologic – concepute în dubla lor Cf.Israel Scheffler, Thoughts on Teleology, în „The British Jornal for the Philosophy of Science”, vol. IX, 1959, nr.36, p.265-284. 34 Cf.A.Rosenblueth, N.Wiener ºi J.Bigelow, Behaviour, Purpose and Teleology, în „Philosophy of Science”, 1943, 10, 18 ºi urm. 33

46 Universitatea Spiru Haret


dimensionalitate, cognitivã ºi reflectorie –, unitate hotãrâtor de importantã în conferirea specificitãþii determinismului praxiologic faþã de alte domenii de particularizare a principiului determinismului (de exemplu, în domeniul biologic). Cercetarea dimensiunii psihologice a motivaþiei este abordatã frontal ºi de psihologia contemporanã, ºi aceasta nu numai pe plan teoretic, ci ºi experimental. Cercetãrile de psihologie experimentalã au deja valoroase tradiþii. Iniþiate de Claude Bernard, ele au beneficiat de contribuþia unor fizicieni ºi fiziologi ca Weber, Fechner, Helmholtz, Wunt, Binet, Pavlov ºi chiar a lui W.James. Ample cercetãri de psihologie experimentalã, din obiectivul cãrora a fãcut parte ºi problema motivaþiilor, au desfãºurat Jean Piaget ºi Paul Fraisse (împreunã au fost redactori ai unui renumit Traité de psychologie experimentale, apãrut în P.U.F., 1963-1966, la care au colaborat mulþi psihologi francezi, elveþieni ºi belgieni). În La Psychologie experimentale35, Paul Fraisse, bazându-se pe experienþele ºi soluþiile a numeroºi specialiºti în acest domeniu, propune o schemã originalã, R = f(S P), cu privire la comportamentul psihologic uman. Reacþia este funcþie de stimul ºi personalitate, aflate totdeauna în interacþiune. În aceastã formulã, Fraisse introduce de fapt o motivaþie psihologicã proprie (funcþie de personalitate) oricãrei conduite umane. Referindu-se expres la trebuinþe ºi motivaþii, el afirmã c㠄o fiinþã vie este capabilã sã îndeplineascã anumite acþiuni: sã facã un ocol, dar aceasta nu se realizeazã decât motivat, respectiv... dacã ceva o pune în miºcare. Acest ceva care impulsioneazã reacþia depinde mai întâi de o stare a subiectului, apoi de prezenþa unei stimulãri valorizate” (s.ns.). Sarcina psihologiei – spune mai departe Fraisse – este nu numai aceea de a studia motivaþiile la animale, ci mai ales la oameni36. Alãturi de motivaþiile biogenetice ºi motivaþiile psihogenetice, care sunt motivaþii primare (ele determinând condiþiile care existã la toþi indivizii dintr-o aceeaºi specie ºi care, la origine, nu datoresc nimic învãþãrii), Fraisse analizeazã ºi motivaþiile dobândite (secundare), care se constituie prin instrucþie – un proces de întãrire a unor predispoziþii motivaþionale primare. Aceste clase de motivaþii se întâlnesc ºi la animale ºi la oameni. La oameni apare însã un complex de motivaþii specifice cãrora le corespunde o conduitã specificã: „sã remarcãm mai întâi cã la Cf. Paul Fraisse, Psihologia experimentalã, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1970 (traducere a ediþiei publicatã la Paris în Presses Universitaires de France, 1966). 36 Ibidem, p.94-95. 37 Ibidem, p.100. 35

47 Universitatea Spiru Haret


om, întrucât el este capabil de reprezentãri, stimulãrile devin scopuri care pot fi urmãrite în mod explicit, fãrã prezenþa stimulilor. Se pare cã, spre vârsta de cinci ani, motivaþiile copilului devin intenþionale”37 (s.ns.). Prin acest tip de motivaþii intenþionale, în care dimensiunea psihologicã a conduitei oamenilor se împleteºte cu o motivaþie teleologicã, Fraisse precizeazã de fapt deosebirea dintre motivaþiile zoopsihice ºi cele homopsihice, oferind astfel un bun prilej pentru respingerea teleologismului finalist promovat de mulþi ciberneticieni ºi logicieni (Scheffler, Rosenblueth, Wiener, Bigelow etc.), în raþionamentele cãrora teleologicul apare ca o dimensiune a tuturor sistemelor autoreglate, inclusiv a celor de tip biologic. Cu toate avantajele pe care psihologia experimentalã le-a creat în abordarea motivaþiei psihologice a acþiunii, oferind o premisã hotãrâtoare pentru sublinierea condiþionãrii subiective a actului uman, act care nu se reduce la o simplã relaþie de rãspuns (reacþie) la impulsurile mediului, deocamdatã cercetarea motivaþiilor acþiunii umane n-a depãºit radical psihologismul tradiþional. Exceptând cercetãrile lui Piaget, care s-a ocupat de geneza structurilor inteligenþei la copii, ºi în parte, la adolescenþi, pânã în prezent metoda experimentalã în cercetarea psihologicã nu a fost suficient aplicatã ºi în domeniul psihologiei sociale. De cele mai multe ori, motivaþia psihologicã a conduitei umane este dedusã din cercetarea experimentalã a comportamentului animalelor. La fel procedeazã ºi Paul Fraisse. Din aceastã cauzã, motivaþia psihicã a acþiunilor umane rãmâne ºi la el tratatã numai pe plan subiectiv. Or, comportamentul uman corespunde unor motivaþii de ordin obiectiv, izvorâte nu numai din dimensiunea nomologicã, ci ºi din cea sociologicã a acþiunii. Trebuinþele indivizilor sunt funcþie atât de cerinþe de ordin subiectiv, cât ºi de cerinþe de ordin obiectiv, acestea din urmã fiind dictate de nevoile colectivitãþii sau de grupul social din care face parte individul. Interesele oamenilor sunt nu numai individuale ci ºi sociale, sau, mai bine zis, ei manifestã individualizat interese sociale. Subiectivul în motivaþia psihologicã ne apare, în aceastã perspectivã, ca ancorat într-un fundament obiectiv, primar atât din punct de vedere genetic, cât ºi structural. Este adevãrat cã psihologia experimentalã nu ajunge pânã la aceastã viziune modernã (sociologicã) a statutului obiectiv al acþiunii umane, dar are meritul important de a fi depãºit limitele psihologiei tradiþionale, îndemnând la o considerare a substratului obiectiv al motivaþiilor psihice subiective. Într-un anume mod, psihologia experimentalã reactualizeazã, în aceastã privinþã, ideile lui Vilfredo Pareto, care subordona genetic ºi structural acþiunile logice (realizate în plan subiectiv) unor acþiuni nonlogice, subiacente, primare, care þin de substratul obiectiv al comportãrii 48 Universitatea Spiru Haret


subiective a oamenilor. Cãutãrile lui Pareto, în domeniul unor zone abisale ale psihicului uman (în care dominã motivaþia instinctualã, naturalã, cãutãri care l-au condus la o amplã clasificare a aºa-numitelor „reziduuri” subconºtiente pe care se structureaz㠄derivaþiile” conºtiente, logice) pot fi astfel asociate cu acþiunile întemeiate pe motivaþii primare, biogene ºi psihogene, formulate de Fraisse, de care se ataºeazã acþiunile întemeiate pe motivaþiile dobândite, secundare (susceptibile de instruire, de învãþare), prezente îndeosebi în motivaþiile intenþionale, specific umane. Se poate remarca, totodatã, cã întemeierea obiectivã a motivaþiei psihologice a acþiunii, conceputã în viziunea psihologiei experimentale, la fel ca ºi în doctrina acþiunii umane formulatã de Pareto, este limitatã la o dimensionalitate naturalã, plasându-se astfel determinismul conduitei umane în afara socialului. Or, tocmai o asemenea ipostazã socialã a determinismului obiectiv explicã, în cele din urmã, condiþia psihicã a oamenilor ºi însãºi natura existenþei lor – de fiinþe sociale. Sub acest aspect, însãºi resorturile naturale (biologice) ale motivaþiei conduitei umane acþioneazã în ºi prin social. Rezultã cã motivaþia psihologicã a acþiunii poate fi caracterizatã, astfel, ca o motivaþie subiectiv-obiectivã nu numai din punctul de vedere al sintezei dintre reflex ºi cognitiv (o unitate logico-psihologicã în structurarea propoziþiilor psihologice sugeratã de Kotarbiñski), ci ºi din punctul de vedere al sintezei dintre psihic ºi social. Între alþii, Jean Piagét conchide amplu asupra acestei sinteze, apropiindu-se de ideile lui Marx în abordarea socialã a umanului (cuprinse în Tezele despre Feuerbach)38. Piagét considerã, în acest sens, cã existã o singurã ºtiinþã a umanului, care este simultan psihologie ºi sociologie. El adaugã acestora ºi biologia, concepând, în cele din urmã, subiectul ca având un statut ontic pe deplin obiectual. În antropologie – spune el – nu existã eu, ci noi. Ceea ce ne apare pe plan psihologic ca eu este, în realitate, noi din punct de vedere sociologic. Soluþiile structuralismului genetic întemeiat de Piaget în problema esenþei determinismului psihologic al acþiunii umane scot la ivealã limitele unor interpretãri praxiologice contemporane care abordeazã umanul în afara socialului – ceea ce conduce, implicit, la desconsiderearea motivaþiei sociologice în structurarea propoziþiilor praxiologice. c) Determinarea axiologicã a acþiunii. Includerea propoziþiilor psihologice în motivaþia praxiologicã deschide ºi perspectiva axiologicului, un alt aspect important al circuitului praxiologic. Kotarbiñski, Parsons, precum ºi mulþi dintre 38

Cf. Jean Piaget, Études sociologiques, Genève, Librairie Droz, 1965.

49 Universitatea Spiru Haret


predecesorii praxiologiei ºi teoriei acþiunii sociale (de exemplu, Vilfredo Pareto) nu au avut în vedere acest aspect în discutarea statutului propoziþiilor psihologice, dar punctele lor de vedere oferã cadrul necesar pentru încercarea unei asemenea analize. Deschiderea cea mai largã în aceastã privinþã, prin valorificarea criticã a unor tradiþii neokantiene (E.Cassirer, H.Rickert, Max Scheler), realist-ontologice (Nicolai Hartmann), neopozitiviste (B.Russell), fenomenologice (E.Husserl) ºi existenþialiste (Heidegger, Sartre, Jaspers), ne oferã premisele unei atare întreprinderi. O contribuþie de seamã în analiza nemijlocitã a temeiurilor axiologice ale acþiunii în filosofia contemporanã, contribuþie de aceastã datã internã ºi nu exterioarã praxiologiei, o aduce Charles Morris39. Deºi abordeazã teoria acþiunii dintr-o perspectivã semioticã, introduce criteriul axiologic ca o coordonatã a conceperii ºi obiectivãrii în act a unei indicaþii praxiologice. Dupã George Mead, Moris distinge trei etape fundamentale ale desfãºurãrii unei acþiuni umane: obþinerea informaþiilor despre obiectul acþiunii; selectarea obiectelor (respectiv ºi a mijloacelor – n.n.) în vederea unei conduite preferenþiale; acþiunea propriu-zisã, care constã în executarea unor operaþii asupra obiectului acþiunii. Acestor trei etape le corespund trei dimensiuni ale procesului de semnificare, respectiv trei tipuri principale de semne: descriptive sau designative, apreciative, prescriptive. Dupã cum remarcã Cornel Popa40, aceastã clasificare indicã trei funcþii principale pe care le îndeplinesc semnele ce le utilizãm: furnizeazã informaþia despre natura obiectelor (cu prioritate cele designative); permit emiterea unor aprecieri de valoare în raport cu criteriile admise; mijlocesc codificarea operaþiilor ce urmeazã a fi exercitate. În planul logic, primului tip de semne îi corespund propoziþiile enunþiative, celui de-al doilea, propoziþiile asertorice cu valoare de adevãr cunoscute, iar celui de-al treilea, propoziþiile imperative sau comenzile. Ceea ce trebuie reþinut în clasificarea lui Morris este prezenþa propoziþiilor apreciative ca moment al acþiunii eficiente. Acestea izvorãsc, fãrã îndoialã, din propoziþiile psihologice pe care Kotarbiñski le corela cu sociologicul ºi logicul. S-ar putea imputa lui Moris faptul cã n-a extins criteriile axiologice ºi asupra altor momente ale ciclului praxiologic, precum ºi, mai ales, faptul cã a stabilit propoziþiile apreciative doar la sfârºitul Cf. Charles Morris, Signification and Significance, The M.T.Press, Massachusetts, Institut of Tehnology, Cambridge – Massachusetts, 1964. 40 Cf. Cornel Popa, Semn, acþiune, valoare, în volumul Existenþã, cunoaºtere, valoare, Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1970, pp.165-177. 39

50 Universitatea Spiru Haret


actului praxiologic. Apreciativitatea este ºi un moment al constituirii acþiunii; tot astfel, ea poate fi definitã drept criteriu principal de mãsurare a eficienþei acþiunii din punct de vedere individual ºi social. Fapt sesizat ºi de Cornel Popa41, judecãþile de valoare intervin cel puþin în trei momente principale ale acþiunii: stabilirea scopului, alegerea mijloacelor, aprecierea rezultatelor. S-ar putea adãuga cã asemenea judecãþi intervin ºi în celelalte momente ale acþiunii, în calitate de regulator al acþiunii în ansamblul ei. În desfãºurarea circuitului praxiologic, judecãþile axiologice provoacã modificãri în ce priveºte îndicaþiile praxiologice, condiþiile de desfãºurare a acþiunii, alegerea mijloacelor ºi mecanismul de execuþie. Aceastã funcþie de regulator al acþiunii este exercitatã de judecãþile axiologice în corelaþie strânsã cu judecãþile nomologice. Într-o asemenea viziune, valorile logice de adevãr se coreleazã cu alte valori: binele, utilul, frumosul, fapt care conferã o nouã perspectivã în domeniul încercãrilor de a surprinde configuraþia complexã a factorilor motivaþionali ai acþiunii ºi, totodatã, contribuie implicit la formarea unei imagini adecvate asupra specificului determinismului social. Acþiunea umanã eficientã este, astfel, determinatã de suma motivãrilor nomologice, psihosociologice, axiologice, din analiza împletirii cãrora rezultã cã activitatea practicã se întemeiazã pe prealabile explicaþii cauzale ºi teleologice, precum ºi pe respectarea unor algoritme operaþionale, condiþionate logic într-un dublu sens: formal ºi deontic. Menþionãm cã aspectul deontic al motivaþiei praxiologice, cuprins în determinismul axiologic al comportamentului ºi activitãþii (cognitive ºi practice) a oamenilor, relevã o altã dimensiune praxiologic㠖 normativitatea42. Orice acþiune este o acþiune normatã, corespunde unor reguli prescriptive, care încadreazã actul uman eficient în limitele permisiilor (obligatorii sau nonobligatorii) ºi interdicþiilor. Se pot întemeia, pe aceastã bazã, sisteme de normare a activitãþii umane – susceptibile de a fi formalizate ºi operaþionalizate –, de acest lucru ocupându-se, în speþã, logica deonticã43. Ibidem, p.173-174. O punere originalã a problemei normativitãþii, ca dimensiune etico-axiologicã a acþiunii umane, este întreprinsã de Pavel Apostol, în Normã eticã ºi activitate normatã, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1968. 43 De aceste probleme privitoare la logica deonticã ºi la propoziþiile prescriptive în cadrul teoriei acþiunii se ocupã Cornel Popa (în studiile publicate în „Forum – ªtiinþe sociale” nr.1/1969 ºi nr.2/1970). 41 42

51 Universitatea Spiru Haret


2. Dificultãþi actuale de interpretare în explicaþia cauzal-teleologicã a acþiunii Ceea ce rãmâne hotãrâtor pentru distincþia acþiunii umane de alte tipuri de interacþiuni este scopul. În orice împrejurare s-ar petrece, activitatea umanã este o relaþie teleologicã între subiect ºi obiect. Scopul este el însuºi activitate, este mijloc ºi condiþie de manifestare a conºtiinþei umane. Ca element al actului conºtient, scopul joacã rolul de regulator, de raþionalizator al acþiunii; prin scop, acþiunea umanã devine eficientã, obiectul în sine devine obiect pentru noi, se umanizeazã. În analiza conþinutului ºi semnificaþiei conceptului de praxis (acþiune eficientã) sunt necesare douã tipuri de explicaþie, intim corelate: explicaþia cauzalã ºi explicaþia teleologicã, cãrora le sunt subordonate ºi motivãri de ordin psihologic ºi axiologic. Intervenþia acestor motivãri în circuitul praxiologic provoacã însã mari dificultãþi în domeniul explicaþiilor cauzale ºi teleologice ale praxisului. a) Complexitatea acþiunii Kotarbiñski, într-o comunicare susþinutã la unul din congresele internaþionale de filosofie44, insistând în mod deosebit asupra temeiului cauzal ºi asupra semnificaþiei teleologice a oricãrei acþiuni, remarcã totodatã cã acþiunea se manifestã nu numai ca atitudine activã, ci ºi ca pasivitate a agentului în raport cu obiectul transformãrii. În mãsura în care activitatea umanã este conºtientã, în ambele cazuri ea se realizeazã ca act de voinþã. Prin voinþã ºi raþiune, actele umane sunt deliberate, au conþinut teleologic. Acþiunea ar putea fi caracterizatã, în linii generale, în modul urmãtor: „Individul A este autorul evenimentului B, totdeauna ºi numai dacã individul A a exercitat în prealabil o impulsie voluntarã, care este un element indispensabil al unui oarecare ansamblu de circumstanþe ale momentului de impulsie, care ansamblu este condiþia suficientã pentru apariþia în acest moment a evenimentului B, în virtutea legilor cauzale de succesiune a evenimentelor”. Kotarbiñski subliniazã, de asemenea, cã, „independent de reuºita sau nereuºita acþiunii noastre, noi declanºãm prin impulsia noastrã o multitudine de evenimente cãrora le devenim autori”45. 44 T. Kotarbiñski, L’attitude active et la passivité apparente, în Akten des XIV, Internationalen Kongresses für Philosophie, Wien, 2-9 septembrie 1968, Band 2, Verlag Herder Wien. 45 Ibidem, p.524-525.

52 Universitatea Spiru Haret


Accentul este pus aici de Kotarbiñski pe douã elemente în definirea acþiunii: impulsie voluntarã (acþiunea apare ca act de realizare a voinþei) ºi transformarea conºtientã a obiectului (producerea evenimentelor) în virtutea legii cauzalitãþii. Acþiunea se realizeazã atât în condiþiile obþinerii, cât ºi în cazul nereuºitei în obþinerea rezultatului scontat. Existã situaþii când un anumit eveniment este produs prin pasivitatea agentului. Neintervenþia, lipsa impulsului mecanic de declanºare a efectului pot provoca modificãri în structura obiectului cu care agentul intrã necesar în raporturi practice. Kotarbiñski precizeazã însã cã ºi în acest caz avem de-a face cu un impuls voluntar, cu un act de voinþã de a nu interveni tocmai în vederea provocãrii unui eveniment. Deci, pasivitatea agentului în actul praxiologic este aparentã. Scopul se manifestã totuºi, deoarece nonacþiunea (aparentã) este cauza producerii evenimentului. Cel mai adesea tocmai aceste tipuri de activitãþi (nonacþiuni aparente) caracterizeazã complexitatea interacþiunii dintre subiect ºi obiect. Nonacþiunea nu este de fapt nonacþiune în sensul propriu al cuvântului, ci o specie a acþiunii conºtiente. Frânarea intervenþiei impulsurilor active sunt modalitãþi de concretizare a scopului. La aceasta se adaugã ºi cazuri de eficienþã în care agentul nu provoacã propriu-zis printr-un impuls (mecanic) producerea efectului, ci controleazã sau supravegheazã un raport cauzal obiectiv. Asemenea situaþii se petrec îndeosebi în condiþiile naturale sau tehnice în general. În aceste tipuri de eficienþã, agentul nu este indiferent. Executarea funcþiei sale de agent se realizeazã aici indirect. Mijlocitorul în relaþia dintre agent ºi pacient este, fie o situaþie obiectivã (acþiunea unor legi naturale), fie inteligenþa umanã înmagazinatã anterior în proiectarea ºi executarea unor sisteme praxiologice automate, ajutãtoare (maºini cibernetice). Prin intermediul acestor modalitãþi de acþiune, pasivitatea aparentã a agentului (sugeratã de Kotarbiñski) poate fi definitã ca o modalitate de intervenþie indirectã a agentului în procesul practicii. Pe aceastã bazã ne putem fãuri o imagine mai complexã asupra conþinutului relaþiei de eficienþã. În toate tipurile de relaþii praxiologice ale subiectului cu obiectul (fie în cazurile de atitudine activã, fie în cele de pasivitate aparentã), agentul provoac㠖 direct sau indirect – modificãri obiectului, creeazã eficienþã. Prin participarea sa directã, agentul cheltuieºte energie muscular㠖 în maºini simple sau sisteme simple de acþiune –, iar prin participarea indirectã, agentul cheltuieºte energie intelectual㠖 trecutã sau prezentã, în sisteme cibernetice sau automatisme naturale sau sociale. În toate cazurile, subiectul se manifestã ca agent în producerea evenimentelor. Dacã clasificãm din acest punct de vedere acþiunea eficientã, deducem douã clase de acþiuni: acþiune pozitivã ºi acþiune negativã (în sens de pasivitate aparentã). Nonacþiunea voluntarã devine astfel specie 53 Universitatea Spiru Haret


a acþiunii, este o modalitate a acþiunii negative. Ambele specii de acþiune se produc în virtutea legii cauzalitãþii ºi a prezenþei de scopuri, de intenþionalitate ºi volitivitate. Într-o clasificare mai amplã putem avea în vedere, de asemenea, acþiuni directe (cheltuire de energie muscularã) ºi acþiuni indirecte (modificãri produse de obiecte, de aparate, maºini automate, concepute ºi proiectate de om). În ultimul caz, avem de-a face cu o acþiune bazatã pe cheltuire de energie intelectualã. Este evident cã, în ansamblul activitãþilor practice din societatea contemporanã, ponderea cea mai mare o au tocmai acþiunile indirecte, fapt care atestã creºterea rolului efortului intelectual în structurarea universului uman contemporan. b) Complexitatea scopului Scopul intervine nu numai în orientarea acþiunii, ci ºi în controlarea permanentã a execuþiei acesteia. În conexiunea agent ® mijloc (purtãtor de acþiune) ® obiect se pot intercala factori aleatori care creeazã un câmp de acþiune. În acest câmp, relaþia cauzalã agent-obiect este o relaþie cauzalstatisticã. Coeficientul de probabilitate al devenirii câmpului de acþiune este controlat de agent, care prin impulsuri voluntare ºi acte practice succesive efectueazã o operaþie de selectare conºtientã a condiþiilor situaþiei în câmpul de acþiune respectiv, în vederea atingerii scopului propus iniþial. Selectarea condiþiilor se realizeazã prin diminuarea, frânarea sau declanºarea conºtientã a influenþei lor în cadrul lanþului cauzal-praxiologic. În tot acest proces de selecþie, scopul funcþioneazã ca factor de corijare, de purificare a conexiunii agent-obiect de condiþiile perturbatoare ale complexului situaþional obiectiv. Scopul prilejuieºte chiar posibilitatea corijãrii subiectului în actul de execuþie. Rolul oricãrui act selectiv în câmpul statistic de acþiune este dobândirea eficienþei maxime. Rezultã, aºadar, cã scopul, care referã evenimentele la anumite consecinþe ale lor (aici relaþia de determinare este de la efect la cauzã), poate fi conceput ca mijlocitor al unui comportament uman autoreglat. De aceastã problemã s-au ocupat în mod deosebit Rosenblueth, Wiener ºi Biegelow 46. Punctele lor de vedere se bazeazã pe ideea de conexiune inversã negativã. Acest tip de conexiune inversã se defineºte ca o modalitate a unor semnale ale þintei de a interveni pentru a restrânge acþiunea unor cauze sau condiþii ce o pericliteazã. Pe aceastã bazã, ei propun interpretarea comportamentului teleologic, dupã cum noteazã Scheffler, ca un „comportament controlat prin conexiune negativ㔠47. A. Rosenblueth, N. Wiener ºi J. Bigelow, Behaviour, Purpose and Teleology, în „Philosophy of Science”, 1943, 10, 18 ºi urm. 47 Israel Scheffler, Thoughts on Teleology, în „The British Journal for The Philosophy of Science”, vol. IX, nr. 36, 1959, p. 268. 46

54 Universitatea Spiru Haret


Definiþiei date de Rosenblueth comportamentului teleologic, Scheffler îi sesizeazã unele inadecvãri, printre care dificultatea de a defini precis condiþia finalã a unui astfel de comportament, condiþie care nu este identicã cu þinta (aceasta din urmã putând fi ratatã). Scheffler propune termenul de obiect-þel; acesta emite semnale în procesul acþiunii ºi în cazul când nu poate fi atins. Preocupat de elaborarea unei strategii a autoreglãrii, Scheffler relevã de asemenea dificultatea ratãrii obiectului-þel, din care se pot conchide douã posibilitãþi de comportare teleologicã: orientatã ºi neorientatã. În ultima, þelul nu acþioneazã ca mobil de corectare, de dirijare a acþiunii agentului, deci nu se fixeazã o conexiune inversã între agent ºi þel. De altfel, Scheffler se abþine sã se pronunþe dacã acest din urmã tip este un comportament teleologic, deºi el se realizeazã conºtient ºi voliþional. Reþinerea sa se întemeiazã pe raþionamentul lui Braithwaite 48, potrivit cãruia explicaþiile teleologice prezic existenþa unui lanþ de condiþii care ating scopul pe baza cunoaºterii plasticitãþii sistemului; ele prezic apartenenþa mulþimii condiþiilor de câmp ce se vor produce efectiv la o variantã adecvatã. În acest fel, la Braithwaite nu intervine dificultatea inexistenþei obiectului-þel, pentru el comportamentul teleologic fiind exclusiv orientat. Deci, scopul este cunoaºterea þelului ºi a înlãnþuirilor cauzale care-l pot obiectiva în procesul acþiunii, el nu poate fi extrapolat la alte tipuri de comportament (neorientat). Scheffler mai aminteºte ºi de dificultatea þelurilor multiple, pentru ca sã treacã la prezentarea strategiei ideii-þel, în cadrul cãreia face apel la motivaþia multiplã, nu numai cauzalã ºi strict teleologicã. În aceastã privinþã, el porneºte de la Ducasse 49, care include în explicaþia teleologicã urmãtoarele: 1) „convingerea agentului unui act de existenþa unei legi ..., de exemplu, aceea cã, dacã X are loc, atunci Y are loc (sau cã Y este condiþionat de X); 2) dorinþa agentului ca Y sã aibã loc; 3) cauzarea de cãtre aceastã dorinþã, împreunã cu aceastã convingere, a îndeplinirii lui X”. Observãm aici cã, dacã dorinþa ºi convingerea sunt o bazã a acþiunii de producere a lui X (condiþii, mijloace) în vederea atingerii lui Y Cf. R. B. Braithwaite, Scientific Explanation, 1953, p. 330. Cf. C. I. Ducasse, Explanation, Mechanism and Teleology, în „Journal of Philosophy”, 1926, p. 23. Retipãrit în culegerea de studii editatã de Feigl and Sellars, Readings in Philosophical Analisis, New York, 1949, p. 543-544. 48

49

55 Universitatea Spiru Haret


(scopul), atunci Y acþioneazã în calitate de cauzã a lui X. Se realizeazã conexiunea inversã (determinism de tip teleologic). Genul de regulã ce dã o explicaþie a producerii lui X este sugerat de Ducasse astfel: „Dacã un agent crede cã Y este condiþionat de X ºi doreºte Y, atunci este probabil cã acest agent va face X” 50. Convingerea se bazeazã aici pe cunoaºterea înlãnþuirii cauzale a lui X ºi Y, deci izvorãºte din cunoaºtere. Nu rezultã însã de unde izvorãºte dorinþa. Fãrã îndoialã cã aceasta, ca element psihic în comportamentul teleologic, izvorãºte din interes, element care este complet eliminat de Scheffler din structura determinãrii actului praxiologic. Menþionãm, de asemenea, cã în ultima propoziþie a lui Ducasse este introdus coeficientul de probabilitate al acþiunii agentului, asupra cãruia Scheffler nu insistã. Credem cã pe el se poate întemeia aspectul de libertate de acþiune a agentului, un aspect tot aºa de important ca ºi interesul de avut în vedere într-o explicaþie teleologicã. Pornind de la sugestiile lui Ducasse ºi apelând la noþiunile de pãrere, dorinþã, efectuare, Scheffler formuleazã o soluþie proprie de interpretare inscripþionalã, din analiza cãreia reþine pentru motivaþia (determinismul) praxiologicã trei modalitãþi de inscripþie: a dori sã fie adevãrat, a crede cã este adevãrat, a face sã fie adevãrat. 1) A dori sã fie adevãrat trebuie sã fie consideratã, spune el, pe de o parte, ca o relaþie între oameni sau alþi agenþi, ºi inscripþii, iar pe de altã parte, ca relaþie care nu cere ca agentul sã producã sau mãcar sã înþeleagã inscripþia pe care o vrea adevãratã; prin a dori sã fie adevãrat se înþelege introducerea unor elemente inscripþionale pe baza cãrora se poate întemeia o dorinþã în adecvarea unei stãri de lucruri. 2) A crede cã este adevãrat, analog cu a dori sã fie adevãrat, va fi consideratã ca o relaþie între agenþi ºi inscripþii, relaþie care nu implicã producerea de cãtre agent a inscripþiilor pe care le crede adevãrate. 3) A face sã fie adevãrat, ca ºi a dori sã fie adevãrat, precum ºi a crede cã este adevãrat, constituie o relaþie între agenþi ºi inscripþii ºi nu reclamã ca agentul sã producã sau, cel puþin, sã înþeleagã inscripþiile pe care le face adevãrate. Trebuie notat în mod special, adaugã Scheffler, cã, spre deosebire de inscripþiile pe care doar le dorim adevãrate sau le credem adevãrate, orice inscripþie fãcutã adevãratã este de fapt adevãratã, ca de altfel ºi toate reformulãrile ei. Pe baza acestor trei modalitãþi inscripþionale, Scheffler schiþeazã o explicaþie sau o analizã operaþionalã a pãrerii, a dorinþei ºi a efectuãrii. 50

Citate reproduse de Scheffler, op. cit., p. 280.

56 Universitatea Spiru Haret


Ceea ce este de reþinut, în primul rând, în încercarea sa, este sesizarea complexitãþii modului explicativ teleologic, precum ºi a multiplicãrii factorilor care intervin în motivaþia praxiologicã. În afara determinãrii cauzale (efectuale), Scheffler include determinãri psihologice (dorinþa, raþiunile – credinþa, convingerile – pãrerea) ºi construieºte teleologicul pe împletirea acestora. El sugereazã chiar rolul cauzal al tuturor factorilor psihologici ºi raþionali în comportamentul teleologic, integrând astfel toate tipurile de prescripþii într-un model determinist al acþiunii. Ceea ce i se poate reproºa lui Scheffler este faptul cã el face analogii cu comportarea maºinilor automate ºi a unor structuri biologice în baza generalitãþii sistemelor cu conexiune inversã (confundã astfel, în parte, scopul cu finalitatea) ºi faptul cã este obsedat permanent de dificultãþi în explicaþia teleologicã a praxisului, din raþionamentele sale deducânduse un scepticism principial în a o analiza operaþional. În sfârºit, Scheffler scapã din vedere, ca ºi alþii, suportul obiectiv al tuturor motivaþiilor praxiologice – interesul –, în raport cu care s-ar putea explica genetic scopurile, dorinþele, credinþele, convingerile ºi acþiunea însãºi ca efectuare a inscripþiilor în vederea atingerii ideii-þel. Uneori, chiar dificultatea ratãrii ideii-þel se explicã prin interese, þine de mãsura în care oamenii devin conºtienþi de ele ºi, corespunzãtor, îºi mobilizeazã capacitãþile creatoare pentru a atinge þelurile. Limitãri asemãnãtoare în abordarea corelaþiei dintre acþiune ºi scop întâlnim ºi la Donald Davidson. Într-o intervenþie la simpozionul despre Acþiune, care a avut loc în 1963, cu ocazia unei adunãri a Asociaþiei americane de filozofie 51, Davidson insistã în mod deosebit asupra capacitãþii agentului de a raþionaliza acþiunea. Raþionalizarea este conceputã de el ca „o specie a explicaþiei ordinii cauzale” ºi în aceastã luminã acordã raþiunilor un loc important, dacã nu chiar hotãrâtor în motivarea acþiunilor. Raþiunea este caracterizatã prin: a) existenþa unui mod proatitudinal privitor la acþiunile de un anumit fel ºi b) credinþã. În primul grup sunt incluse „dorinþe, lipsuri, imbolduri, sugestii ºi o mare varietate de opinii morale, principii estetice, prejudecãþi economice, convenþii sociale ºi þeluri publice ºi particulare, precum ºi valori care pot fi interpretate ca atitudini ale unui agent direct interesat într-o acþiune de un anumit fel”, iar în al doilea grup se au în vedere „conºtiinþã, pricepere, informare, amintire”. Toate acestea determinã un anumit mod de comportare, care 51 Cf. Donald Davidson, Actions, Reasons and Causes (presented in a symposium on „Action”, at the sixtieth anual meeting of the American Philosophical Association, December 29, 1963), în „The Journal of Philosophy”, vol. LX, nr. 23, Nov. 7, 1963, p. 685-700.

57 Universitatea Spiru Haret


influenþeazã modul de a acþiona al oamenilor dupã deosebiri de vârstã, de preocupãri, de convingeri. În funcþie de aceste deosebiri, acþiunile pot fi condamnate sau considerate dezirabile. Se constituie astfel, în viziunea lui Davidson, o bazã proatitudinalã, care joacã rolul de raþiune primarã, prin care agentul prefigureazã acþiunea, iar raþionalizãrile apar ca explicaþii cauzale ce condiþioneazã structurarea acestor raþiuni primare. Se întemeiazã deci concluzia autorului c㠄raþiunea primarã a unei acþiuni este cauza ei” (s. n.) 52. Aceastã concluzie a lui Davidson sugereazã necesitatea introducerii raþiunilor (ca factori psihologici, axiologici, atitudinali etc.) în determinismul praxiologic, idee valoroasã, dupã pãrerea noastrã, în explicarea specificului motivaþional al acþiunii umane. În aceastã perspectivã, raþiunile conduc cãtre suportul intenþional al structurãrii unei acþiuni. Pe baza unor convingeri ºi atitudini specifice raþiunii primare se poate construi un raþionament praxiologic, astfel încât acþiunea este precedatã de o proiecþie teleologicã ºi nu numai de temeiuri cauzale. Tocmai acest lucru oferã agentului posibilitatea ca prin convingerile ºi atitudinile sale sã-ºi autodetermine activitatea, astfel încât sã-i fie rezonabilã. Din aceastã împletire a „raþiunilor” cu acþiunile, autorul conchide c㠄relaþia dintre raþiune ºi acþiune este centralã”, deoarece prin intermediul ei se prefigureazã acþiunea. Pe baza acestor „raþiuni”, Davidson considerã cã ne aliniem poziþiei aristotelice, care a oferit cadrul pentru înþelegerea „uimitoarei legãturi între raþiuni ºi acþiuni”. Concomitent cu precizarea acestei sinteze a acþiunilor ºi raþiunilor, Donald Davidson subliniazã ºi unele dificultãþi ale raportului dintre raþiuni ºi acþiuni, care complicã raportul lor de determinare cauzalã. Resesizeazã, în acest sens, c㠄primele raþiuni, constând din atitudini ºi convingeri, sunt stãri de dispoziþie, nu evenimente; deci ele nu pot fi cauze” 53. De acord cu Melden, Davidson afirmã c㠄totdeauna cauzele trebuie sã fie logic distincte de invocarea efectelor”. Dar, continuã Davidson, „o raþiune pentru acþiune nu este logic distinctã de acþiune”, deci, paradoxal, „raþiunile nu sunt de fapt cauze ale acþiunilor”, întrucât „relaþiile cauzale cer evenimente distincte” 54. Dupã pãrerea noastrã, paradoxul despre care se spune cã ia naºtere în acest caz este aparent, deoarece, din punct de vedere cauzal, deºi efectul este distinct de cauzã, existã totuºi o continuitate, o împletire între cauzã ºi efect. Deci, chiar dacã nu sunt distincþii între Ibidem, p. 685-686. Ibidem, p. 693. 54 Ibidem, p. 695. 52 53

58 Universitatea Spiru Haret


raþiuni ºi acþiuni, relaþia dintre ele este totdeauna cauzalã. Din punct de vedere praxiologic, raþiunile pot fi, aºadar, cauze ale acþiunii, cu toate cã în domeniul acþiunii umane explicaþia cauzalã se împleteºte cu cea teleologicã, iar raþiunile sunt doar elemente componente ale explicaþiei cauzale. Detaliind analitic structura raportului cauzal (ºi disociind raþiunile de cauze), Davidson ajunge, în cele din urmã, la poziþiile lui Hume, cu care se declarã de acord, ºi dizolvã într-o anumitã mãsurã dependenþa cauzalã a acþiunii într-o motivaþie psihologicã. Pe acest temei, Davidson, ca ºi Hume, ajunge sã absolutizeze rolul raþiunilor în comportamentul teleologic al praxisului, ceea ce teoretic echivaleazã cu reducerea determinismului praxiologic la un determinism psihologic. O altã obiecþie – principalã credem – care i se poate aduce lui Davidson este aceea cã în cadrul acþiunii el nu stabileºte un raport corect între nomologic ºi teleologic ºi, respectiv, între ordinea cauzal㠖 în lucruri – ºi motivaþia psihologico-atitudinalã. Aceasta din urmã, în modul tradiþional în care este abordatã, este doar o proiecþie subiectivã asupra obiectului. Or, în circuitul praxiologic, teleologicul nu anuleazã cauzalul, iar psihologicul nu se poate substitui ordinii cauzale a evenimentelor; motivaþia praxiologicã nu se poate limita la o motivaþie subiectivã, ea are în primul rând o semnificaþie ºi un suport obiectiv, fapt pe deplin atestat de psihologia geneticã ºi de psihologia socialã. Dupã cum observã Cowan 55, trebuie într-adevãr fãcutã distincþie între motivaþia obiectivã ºi cea subiectivã a activitãþii practice. Explicaþia cauzalã este, de regulã, o referinþã la o ordine naturalã în lucruri, iar explicaþia intenþionalã (teleologicã) este un termen mental. La fel stau lucrurile ºi cu motivaþia psihologicã, în bunã mãsurã, tot un termen mental. Aceste entitãþi mentale, deci ºi cele psihice, presupun însã referinþe obiective, ele izvorãsc din obiectivitate (naturalã ºi socialã), fapt care contrazice în fond psihologismul subiectivist de tip humeian la care apeleazã Davidson. În aceastã ordine de idei, Cowan subliniazã caracterul complex al determinismului teleologic – specific acþiunii umane – ºi stipuleazã, în consecinþã, cã nu orice comportament îndreptat cãtre un scop se realizeazã (realizarea depinde de experienþa ºi capacitatea agentului de a utiliza explicaþiile cauzale sau funcþionale). Cowan avertizeazã, totodatã, ºi asupra suprasolicitãrii termenului mental (teleologic-psihologic), pe care Davidson îl generalizeazã în explicarea comportamentului praxiologic cf. J.L. Cowan, Purpose and Teleology, în „The Monist”, nr. 3, July, 1968, p. 317-329. 55

59 Universitatea Spiru Haret


prin substituirea cauzelor (obiective) cu raþiuni (subiective), oferind o perspectivã teoreticã obiectualã de interpretare cu precãdere nomologicã în problema determinismelor acþiunii umane. * Din analiza criticã a acestor puncte de vedere asupra explicaþiei teleologice (o criticã pozitiv-dialecticã ºi nu nihilistã) rezultã un set de concluzii importante pentru definirea statutului praxiologic al conceptului de scop. 1) În structurarea unei acþiuni umane eficiente, explicaþia teleologicã nu exclude, ci presupune o explicaþie cauzalã. Cauzalitatea ºi scopul sunt termeni principali în configurarea determinismului praxiologic. Într-un anumit sens, teleologicul este un model de explicaþie cauzalã în care raportul de cauzalitate se manifestã ca o conexiune inversã: efectul, sesizat anticipat de agent ca o consecinþã prezumtivã a acþiunii prezente, intervine cauzal în calitate de termen mental în declanºarea actului ce-l va produce. Scopul se manifestã, astfel, ca potenþã (ca virtualitate) în act ºi acþioneazã asupra acestuia în virtutea legii cauzalitãþii. Drumul unui circuit praxiologic este de la potenþã la act, deci de la scop la acþiune. Aceasta este semnificaþia principalã a explicaþiei teleologice. 2) Teleologicul prezintã din punct de vedere explicativ o deosebitã complexitate: a) se manifestã ca intenþionalitate: ca act deliberativ, orientat sau neorientat; ca act de voinþã; ca activitate conºtientã; b) se manifestã ca stare de conºtiinþã (de sine), atât în acte intenþionale, cât ºi în acte neintenþionale. Lipsa de scop este aparentã. Inexistenþa unui þel semnificã manifestarea altui þel, sau intervenþia altor þeluri cãrora agentul le dã prioritate. Conºtiinþa presupune totdeauna o idee-þel, care poate fi atinsã sau ratatã. 3) Ca specie a relaþiilor de determinare, scopul este el însuºi determinat (nomologic, psihologic ºi sociologic): a) Nomologic, scopul izvorãºte din cunoaºtere, presupune o întemeiere teoreticã cauzal-obiectivã. Nomologicul condiþioneazã teleologicul, îi circumscrie acestuia aria obiectivã a proiecþiei subiectiv-anticipative; b) psihologic, scopul presupune volitivitate ºi adeziune subiectivã: convingere, dorinþã, credinþã, pãrere; c) sociologic, scopul se întemeiazã pe trebuinþe, pe nevoi individuale ºi sociale ale indivizilor, pe interese. Acestea hotãrãsc, în ultimã instanþã, în mod obiectiv, natura ºi sfera þelurilor activitãþilor oamenilor, influenþeazã dorinþele ºi nãzuinþele lor. În raport cu interesele (individuale sau colective, acestea din urmã 60 Universitatea Spiru Haret


având o sferã variabilã: de grup, naþionale, internaþionale), scopurile proiecteazã ºi lumineazã acþiunea oamenilor, activitatea lor teoreticã ºi practicã. La toate aceste categorii de motivaþii (determinãri) ale scopului se adaugã ºi o condiþionare axiologicã, concretizatã în criterii adecvate (subiective sau obiective) de apreciere, de valorizare, care, la rândul lor, mijlocesc atitudini (aprobatoare sau dezaprobatoare) ale oamenilor faþã de þelurile ºi idealurile indivizilor sau colectivitãþii. 4) Explicaþia teleologicã are o multitudine de funcþii în structurarea propoziþiilor praxiologice, în realizarea actului eficient: a) mijloceºte eficienþa acþiunii umane (prin scop, acþiunea umanã capãtã potenþial atributul de eficienþã), creeazã premisele ideale ale obiectivãrii actului uman transformator; b) orienteazã acþiunea, sugereazã cãile ºi mijloacele ei de realizare, este cãlãuzã a procesului de umanizare a realului; c) joacã rol de regulator al acþiunii, este mijlocitor al comportamentului uman autoreglat. În acest sens, scopul are ºi rol de factor de selecþie, de corijare ºi de control al actelor agentului, în raport cu varietatea ºi multitudinea complicatã de situaþii care intervin perturbator în desfãºurarea acþiunii; d) pe baza tuturor acestor funcþii praxiologice, scopul intervine în universul natural de interacþiuni ca forþã motrice principalã a detaºãrii socialului de natural, a subiectului de obiect; ca termen central al distincþiei ºi corelaþiei dintre culturã ºi naturã.

61 Universitatea Spiru Haret


III PRAXIOLOGIE ªI PRAXIS

1. Obiectul ºi problematica praxiologiei a) Praxiologia este ºtiinþã a acþiunii eficiente. „Prin praxiologie – spune în acest sens Kotarbiñski – înþeleg ºtiinþa eficienþei acþiunii. În consecinþã, sarcinile praxiologiei sunt sã formuleze ºi sã verifice recomandãrile privind ceea ce trebuie fãcut; ceea ce este indicat sã se facã în anumite condiþii pentru a atinge rezultatele propuse în modul cel mai eficient. Pentru a formula mai scurt, sarcina praxiologiei este de a cerceta condiþiile de care depinde eficienþa maxim㔠56. În privinþa obiectului praxiologiei se are în vedere acþiunea umanã transformatoare exercitatã asupra obiectului acesteia. Termenul care corespunde cel mai adecvat speciei de acþiune prin care subiectul transformã conºtient ºi activ, pentru sine, obiectul este cel de praxis. Cu observaþia cã în sfera sa intrã numai acþiunea eficientã, adicã numai acel tip de activitate care contribuie la realizarea condiþiei umane, la creºterea gradului de stãpânire de cãtre om a naturii ºi societãþii. Cu alte cuvinte, dupã cum se pronunþã Kotarbiñski, praxiologia opereaz㠄cu noþiunile de activitate, acþiune, act eficient” 57. b) Ca disciplinã teoreticã, praxiologia este totodatã metodologie, organon al activitãþii practice. Ea îºi propune sã ofere instrumente algoritmice pentru sporirea gradului de eficienþã a acþiunii. În obiectul praxiologiei, cercetãrile fundamentale vizeazã scopuri aplicative. Finalitatea ei se realizeazã prin mijlocirea construirii unor modele generale de organizare ºi sistematizare a activitãþii practice cu aplicabilitate în toate ºtiinþele particulare ale acþiunii, modele care, la rândul lor, mijlocesc acestora posibilitatea stimulãrii unui maximum de 56 Cf. Tadeusz Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în Logic, Methodology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p. 205. 57 Tadeusz Kotarbiñski, L’atitude et la passivité apparente, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie (Wien, 2-9 Sept. 1968), Band 2, Verlag Herder Wien, p. 523.

62 Universitatea Spiru Haret


eficienþã în activitatea practicã nemijlocitã. „Sarcina principalã a praxiologiei – subliniazã Kotarbiñski – constã în sistematizarea direcþiilor privitoare la maximum de eficacitate în organizarea activitãþilor” 58. c) Ca teorie generalã a acþiunii eficiente, praxiologia este o disciplinã metateoreticã. Ea nu se poate rezuma ºi nici nu-ºi propune sã ofere instrumente pentru organizarea tuturor domeniilor acþiunii eficiente. Aceasta cade în sarcina ºtiinþelor particulare ale acþiunii, clasificate în diverse specii, din care reþinem mai importante: ºtiinþele tehnice, ºtiinþele agricole ºi zootehnice, ºtiinþele medicale, ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei, ºtiinþele administrative ºi de organizare eficientã a societãþii, divizate, la rândul lor, în numeroase ramuri ºi subramuri 59. În istoria acestor ºtiinþe au fost întreprinse numeroase încercãri de definire ºi analizã a actului eficient, particularizat în cadrul fiecãrei discipline în parte. Praxiologia îºi propune o generalizare a acestor soluþii particulare de teorie a acþiunii, definindu-se pe sine ca o ºtiinþã generalã. În acest sens au conceput obiectul ºi statutul praxiologiei ( sau teoriei acþiunii sociale), atât Parsons, cât ºi Kotarbiñski. În cele douã articole ale sale asupra propoziþiilor praxiologice 60, apreciate ca hotãrâtoare pentru constituirea praxiologiei ca ºtiinþã independentã, Kotarbiñski dã numele de metapraxiologie analizelor sale în domeniul teoriei acþiunii. d) Conceputã ca ºtiinþã generalã a acþiunii, praxiologia este o disciplinã filosoficã. Întrucât filosofia, în accepþia ei de conºtiinþã ºi cunoaºtere (de un fel deosebit) a omului pentru om, are o pronunþatã funcþie praxiologicã (filosofia îºi are raþiunea ei de a fi numai în raport cu finalitatea ei „practicã”, aceea de mijlocire a procesului de realizare a condiþiei umane), conceptul de acþiune (care exprimã condiþia ontologicã a umanului) devine în cel mai înalt grad un concept filosofic. Prin praxiologie, filosofia coboarã din ceruri pe pãmânt, dintr-o disciplinã speculativ-constructivã, devine o disciplinã umanã în cel mai adecvat sens al cuvântului, una autentic umanã. Prin studierea praxisului, umanismul filosofic se transformã din teorie asupra condiþiei umane în strategie de realizare a acesteia. La rândul ei, praxiologia se coreleazã strâns cu filosofia, este un fundament metodologic ºi un model de concretizare a gândirii ºi construcþiei Idem. Cf. Ion Tudosescu, Clasificarea ºi sistemul ºtiinþelor, în „Revista de filosofie”, nr. 3/1968. (În cuprinsul acestui studiu se fac precizãri în legãturã cu obiectul ºtiinþelor acþiunii, locul ºi rolul lor în ansamblul sistemului ºtiinþei). 60 T.Kotarbiñski, Zadania Prakseologiczne (Propoziþii praxiologice), în „Studia Filozoficzne”, nr. 4 (19), Warszawa, P.W.N., 1960, p. 3-19; Rodzajé zdañ prakseologiczuych i sposoby ich uzasadniania (Genuri de propoziþii praxiologice ºi metodele lor de justificare), în „Kultura i Spolczeñstwo”. Warszawa, PWN, 1960, t, w, m. 4. p. 8-16. 58

59

63 Universitatea Spiru Haret


filosofice. Funcþia aplicativã a filosofiei se realizeazã nemijlocit numai prin praxiologie, fapt ce conferã acesteia din urmã atributul de filosofie a acþiunii, ºi nu numai de ºtiinþã a acþiunii. Aceasta ºi pentru cã praxiologia nu este propriu-zis ºtiinþã, ci metaºtiinþã. Or, în genere, toate metaºtiinþele devin sau se constituie ca moduri sau modele de filosofare asupra lumii. În acest fel pot fi interpretate ºi cuvintele lui Kotarbiñski cu privire la statutul epistemologic al praxiologiei, exprimate în concluzie la studiul sãu cu privire la modurile de argumentare a propoziþiilor praxiologice. Pornind de la premisa cã nu ne putem imagina „un tratat despre eficienþa acþiunii care nu ar conþine numeroase propoziþii metapraxiologice privind enunþurile praxiologice”, filosoful polonez conchide c㠄în prezent nu este posibil, probabil, sã se întreprindã cercetãri de praxiologie, fãrã sã se întreprindã în acelaºi timp cercetãri de filosofia praxisului, fãrã sã se cerceteze deosebirile dintre obiectul ºi sarcinile lor (ale enunþurilor praxiologice. – n.n.), natura specificã a conceptelor lor (ale acestor enunþuri praxiologice – n.n.) ºi sarcinile lor caracteristice”. De altfel, întreaga analizã întreprinsã de el asupra propoziþiilor praxiologice o apreciazã ca o „încercare de a filosofa despre teoria acþiunii eficiente”(s.n) 61. O asemenea apreciere poate fi datã tuturor eforturilor actuale de definire a conceptelor praxiologice (agent, mijloace, situaþie, condiþii, scop, obiect al acþiunii), precum ºi a raporturilor dintre acþiune ºi scop, scop ºi eficienþã, motivaþie (cauzalã, psihologicã, axiologicã) ºi acþiune etc. e) În calitatea ei de filosofie a acþiunii, praxiologia se coreleazã cu toate ºtiinþele generale care au statut epistemologic metateoretic (ºi, corespunzãtor, se structureazã ca modele de a filosofa asupra lumii sau oferã instrumente în vederea unor asemenea modalitãþi de cunoaºtere): logica matematicã, semiotica, cibernetica, teoria generalã a sistemelor. Se poate chiar conchide cã filosofia acþiunii este punctul de intersecþie al tuturor acestor ºtiinþe generale metateoretice. Obiectul lor comun este acþiunea umanã, fiecare în parte contribuind la alcãtuirea unei metodologii generale a acþiunii eficiente, în speþã, sunt puncte de sprijin pentru alcãtuirea organonului cugetãrii ºi activitãþii omului contemporan. Prin intermediul acestui „organon”, toate ºtiinþele ºi nu numai ºtiinþele acþiunii, au statut praxiologic, ºtiinþa în ansamblul sãu (ºi toate compartimentele ei) fiind concomitent structuratã din cercetãri fundamentale ºi aplicative. O viziune totalizatoare asupra ºtiinþelor generale, care parþial se înscrie în aceastã modalitate sinteticã de integrare a metaºtiinþelor în corpul filosofiei acþiunii, a fost prezentatã de Jan Zieleniewski la colocviul 61

p. 215.

T. Kotarbiñski, Praxiological Propositions and their proof, în culegerea citatã,

64 Universitatea Spiru Haret


despre „Cibernetica ºi filosofia ºtiinþelor tehnice”, organizat în cadrul celui de-al XIV-lea Congres internaþional de filosofie de la Viena (2-9 sept. 1968) 62. Întrebându-se asupra modalitãþii în care se coreleazã cibernetica ºi filosofia ºtiinþelor tehnice, filosoful polonez sugereazã cã domeniul de cunoaºtere pe terenul cãruia se împletesc cele douã discipline amintite este praxiologia, definitã ca „ºtiinþã a condiþiilor generale de eficienþã a întregii acþiuni umane, conceputã ca ºi comportament uman orientat cãtre þintã ºi executat cu sentimentul libertãþii de alegere al agenþilor” 63. Zieleniewski considerã, de asemenea, cã praxiologia este adânc înrãdãcinatã în Teoria generalã a sistemelor, care, la rândul ei, oferã teren de împletire a ciberneticii ºi filosofiei ºtiinþelor tehnice. În vederea surprinderii structurii a acestor corelaþii, filosoful polonez propune urmãtoarea schemã (fig. 1):

Fig. 1. Din schema sa rezultã: 1) punctele bilaterale de contact între praxiologie ºi teoria generalã a sistemelor, teoria generalã a sistemelor ºi ciberneticã, teoria generalã a sistemelor ºi filosofia ºtiinþelor tehnice, filosofia ºtiinþelor tehnice ºi praxiologie, praxiologie ºi ciberneticã 64; 62 Jan Zieleniewski, Why Cybernetics and the Philosophy of technical science only? Some comments, în Akten des XIV Internationalen Kongresses für Philosophie (Wien, 2-9 Sept. 1968), Band 2, Verlag Herder Wien, p. 601-608. 63 Ibidem, p. 601. 64 Ibidem, p. 602.

65 Universitatea Spiru Haret


2) punctele de contact ale tuturor acestor ºtiinþe constituie de fapt obiectul acþiunii 65 – ceea ce înseamnã cã fiecare dintre aceste ºtiinþe este, în parte, o disciplinã filosoficã ºi, în speþã, o filosofie a praxisului. Autorul se pronunþã chiar pentru considerarea ciberneticii ca parte a praxiologiei, fiind de acord în acest sens cu definiþia datã de L. Couffignal ciberneticii („arta creãrii cãilor de acþiune efectivã”), respectiv, având în vedere criteriul eficienþei acþiunii (sub toate aspectele sale de „economicitate, profitabilitate, rigurozitate, simplitate, puritate etc.”) ca un criteriu definitoriu ºi pentru obiectul ciberneticii 66. Dacã am adãuga acestor ºtiinþe generale ale acþiunii ºi altele (semiotica, logica matematicã, lingvistica generalã), obiectul ºi problematica filosofiei acþiunii ar fi ºi mai complet conturate, iar obiectul ºi problematica praxiologiei ar beneficia de o abordare ºi mai nuanþatã. f) Din sfera conceptelor de care se ocupã praxiologia, cercetãrile teoretice ºi metodologice contemporane de strictã specialitate (avem în vedere în primul rând pe Parsons ºi Kotarbiñski, consideraþi ca fondatori ai praxiologiei sau teoriei acþiunii sociale eficiente) au abordat în general conceptele de agent, situaþie (mijloace, condiþii), scop, obiect al acþiunii, motivaþie (cauzalã, psihologicã), act eficient. Au fost elaborate studii privitoare la unitatea dintre explicaþia cauzalã ºi explicaþia teleologicã în cadrul teoriei acþiunii, asupra rolului propoziþiilor psihologice ºi a raporturilor dintre acþiune, raþiuni ºi cauze. În unele cazuri s-au dat sugestii în legãturã cu motivaþia axiologicã a acþiunii. În raport cu toate aceste concepte, propoziþii ºi enunþuri au fost formulate modele ale acþiunii din rândul cãrora se detaºeazã ca amplitudine de cuprindere modelele lui Parsons ºi Kotarbiñski. Parsons a insistat îndeosebi asupra fundamentului sociologic al acþiunilor, încercând o definire ºi o clasificare a modelelor acþiunii sociale ºi o corelare a acestora la nivelul unor sisteme complexe de acþiune. Kotarbiñski are o mare contribuþie la unificarea propoziþiilor nomologice ºi teleologice în descrierea sistemului de acþiune ºi în analiza rolului propoziþiilor psihologice în comportamentul praxiologic, oferind astfel modele complex-deterministe asupra conceptului de acþiune eficientã, care depãºesc determinismul limitat-funcþional al acþionalismului lui Parsons. Trebuie remarcat cã, în ultima vreme, cercetãrile din domeniul praxiologiei se bucurã de atenþia multor teoreticieni care se întâlnesc pe acest teren, pornind de la discipline metateoretice conexe: filosofia, 65 66

Ibidem, p. 608. Idem.

66 Universitatea Spiru Haret


sociologia, etica, psihologia, logica matematicã, semiotica, cibernetica, diferite domenii ale ºtiinþelor particulare ale acþiunii (ºtiinþele tehnice, ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei). Participã la dezbateri ºi teoreticieni din domeniile ºtiinþelor politice ºi economice sau ale ºtiinþelor administrative ºi de organizare a societãþii. Preocupãri speciale de praxiologie au avut loc în revistele de filosofie ºi de ºtiinþe sociale din Polonia (îndeosebi în publicaþia de specialitate „Prakseologia”), unde ideile lui Kotarbiñski au fãcut ºcoalã, unii dintre filosofii ºi logicienii polonezi numãrându-se printre personalitãþile de prestigiu din acest domeniu (alãturi de Kotarbiñski s-a impus, de exemplu, Tadeusz Pszczolowski 67). În Croaþia, la Zagreb, a apãrut multã vreme revista „Praxis”, în paginile cãreia au fost abordate îndeosebi problemele filozofico-antropologice ale conceptului de acþiune umanã. În ultima jumãtate de veac, au apãrut numeroase studii de praxiologie în revistele de filosofie ºi mai ales cele de filosofie a ºtiinþei, cu precãdere în cele de limbã englezã. Menþionãm, în acest sens, lucrãrile simpozionului despre „Acþiune”, organizat de Asociaþia americanã de filosofie în decembrie 1963, publicate în „The Journal of Philosophy”. În România a funcþionat mai mulþi ani (în deceniile al ºaptelea ºi al optulea), un seminar de praxiologie la Institutul Politehnic din Bucureºti (condus de Cornel Popa). Au apãrut mai multe cãrþi, studii, culegeri de studii (în edituri de profil filosofic ºi ºtiinþe sociale – semnate îndeosebi de Cornel Popa, Ion Tudosescu, Mihai Florea, Ion Moraru, Cornel Târnoveanu etc.)68. g) Multe din cercetãrile ºi soluþiile avansate în domeniul praxiologiei prezintã simplificat sau unilateral relaþia dintre subiect ºi obiect în procesul practicii. Cauza principalã a limitãrilor de acest gen rezidã în insuficienta fundamentare a cercetãrilor pe principiul determinismului – a unui determinism care în devenirea vieþii sociale emerge din aria de ansamblu a intereselor agenþilor acþiunilor sociale. În explicaþia sociologicã asupra acþiunii, se argumenteazã faptul cã, în ultimã instanþã, izvorul tuturor motivãrilor acþiunii umane este interesul, care, la rândul sãu, este consecinþã a caracterului relaþiilor economice ºi sociale ce configureazã o anume societate. Fiind expresia poziþiei diferite 67 Cf. Tadeusz Pszczolowski, Prakseologiczna teoria ocen, Warszawa, P.W.N., 1967; „Prakseologia”, nr. 24, p. 17-46. 68 Cf. Ion Tudosescu, Structura acþiunii sociale (Editura Politicã, Bucureºti, 1972) ºi Acþiunea umanã ºi dialectica vieþii sociale (Editura Politicã, Bucureºti, 1980); Cornel Popa, Teoria acþiunii sociale ºi logica formalã (Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1984); Mihai Florea,Responsabilitatea acþiunii sociale (Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1976); Ion Moraru, Acþiunea socialã ºi comportamentul individual, Editura Politicã, 1987.

67 Universitatea Spiru Haret


pe care oamenii, individual sau colectiv, o au faþã de mijloacele de producþie, ºi în primul rând decurgând din natura proprietãþii, fiecare agent în parte are interese diferite, fapt ce contribuie la fixarea unor scopuri la fel de diferite ale acestora în activitatea lor practicã ºi, în mod corespunzãtor, se folosesc mijloace de asemenea diferite pentru îndeplinirea acestor þeluri în vederea realizãrii condiþiei lor (individuale sau colective). Sociologia abordeazã categoria de interes în mod complex, condiþionând natura intereselor umane de factori obiectivi ºi subiectivi, individuali ºi sociali. Întotdeauna oamenii acþioneazã în conformitate cu o gamã numeroasã de mobiluri obiective ºi subiective, din care prevaleazã, în general, în mod necesar, mobilurile obiective (concordante cu legitatea istoricã). Niciodatã acestea nu acþioneazã însã independent de mobilurile subiective, izvorâte din condiþionãri individuale sau colective (în conformitate cu trebuinþe, particularitãþi psihice, stãri de spirit, grad de cunoaºtere ºi de culturã, stãri de afectivitate ºi temperamentale specifice, personale sau de grup)*. În perspectiva unei viziuni determinist-teleologice asupra acþiunii, rezultã cã în configurarea acesteia funcþioneazã corelat mobiluri (interese) ºi nãzuinþe (scopuri) individuale ºi colective, sociologicul ºi psihologicul motivând deopotrivã teleologicul în constituirea unor propoziþii praxiologice. Prin intermediul categoriei de interes se poate explica ºi motivaþia axiologicã a acþiunii. În funcþie de interesele lor practice nemijlocite ºi de cerinþele lor spirituale se stabilesc criterii de valorizare ºi de apreciere a eficienþei acþiunilor, pe baza cãrora oamenii îºi întemeiazã anumite stãri atitudinale. Aºa dar, în motivaþia acþiunii întâlnim ca premise ideale nu numai valorile logice de adevãr (adevãrul ºi eroarea), întemeiate pe cunoaºterea adecvatã a legilor obiective, ci ºi valorile deontice de adevãr: binele, frumosul, utilul (în opoziþie cu rãul, urâtul, inutilul). În actul eficient oamenii îºi pun în valoare nu numai funcþia nomologicã a conºtiinþei, ci ºi funcþia axiologicã (esteticã, eticã) a acesteia. În fixarea scopurilor ºi în alegerea mijloacelor unei acþiuni intervin, aºadar, atât cunoaºterea, cât ºi conºtiinþa, atât ºtiinþa, cât ºi axiologia. Rezultã determinismul complex al acþiunii umane eficiente (factorul cauzal de primã instanþã în motivarea acþiunii umane fiind interesul, care, la rândul sãu, întemeiazã un set de motivaþii: nomologice, psihologice, axiologice ºi, ca un corolar al acestora, se instituie scopuri, în funcþie de care se opteazã pentru o anume strategie acþionalã) ºi, implicit, valoarea metodologicã a principiului determinismului în *Asupra acestui aspect al sintezei dintre obiectiv ºi subiectiv, dintre social ºi individual, sociologic ºi psihologic în determinarea esenþei umane ºi a mecanismului progresului social insistã în mod deosebit K. Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844 ºi, împreunã cu Fr. Engels, în Ideologia germanã.

68 Universitatea Spiru Haret


explicaþia praxiologicã. Ignorarea acestui principiu face practic imposibilã întemeierea ºtiinþificã a unei teorii generale a acþiunii ºi, în mod particularizat, a praxiologiei.

2. Structura acþiunii sociale Din observaþiile ºi precizãrile în legãturã cu obiectul praxiologiei ºi din analiza fundamentului cauzal al unitãþii dintre nomologic ºi psihosociologic, dintre teleologic ºi axiologic în proiectarea ºi realizarea eficientã a acþiunii umane rezultã premisele principale pentru elaborarea unei scheme generale a structurii lanþului praxiologic (fig. 2). Din privirea de ansamblu a acestei scheme, rezultã necesitatea formulãrii unor precizãri ºi explicaþii asupra câtorva din termenii cu care ea opereazã. 1) Principial, acþiunea eficientã presupune corelarea urmãtorilor termeni: agent (A), interes (I), motivaþie (D), scop (T), strategie (F), obiect al acþiunii (Op), situaþie (S), realizare (R), produs sau obiect transformat (Ot), valorizare (V), acþiune (P), din care se structureazã relaþia: P = A (I+D+T+F) + Op+S+R(Ot+V) sau, mai pe larg: P = A[I (i+s) +D (n+ps+a) + T+F] + Op+S (c+m+r) +R[(d+l+o+e) + Ot + V (ap+at)], în care: i = individual, s = social, n = nomologic, ps = psihosociologic, a = axiologic, c = condiþii, m = mijloace, r = norme, d = decizie, l = conducere, o = comandã (ordin), e = execuþie (actul propriu-zis), ap = apreciere, at = atitudine. Se observã patru termeni primari ai acþiunii: P = A + Op + S + R, respectiv, agent, obiect al acþiunii, situaþie, realizare. Dacã aplicãm formula lui Parsons asupra unui Sistem al acþiunii (notat cu Z) 69, având în vedere cã, în general, acþiunea este un proces social colectiv, iar agentul este, de asemenea, un agent colectiv, obþinem relaþia: Z = C (A1+A2+..An) + w(O1+O2+..On)+L (l1+l2+..ln), 69

Cf. Talcott Parsons, The Structure of Social Action, ed. cit., p. 78.

69 Universitatea Spiru Haret


Fig. 2. 70 Universitatea Spiru Haret


în care: C = mulþimea de agenþi (agent colectiv, comunitate, grup); A = diferiþi agenþi (individuali sau subgrupe de agenþi care acþioneazã în funcþie de relaþii între situaþie ºi realizare; L = produsul acestor tipuri de relaþii între S ºi R (corelate ºi aduse la acelaºi numitor printr-o medie statisticã); w= sistemul complex al obiectului acþiunii sociale (structurat din seria de fragmente ale obiectului (O), la care se raporteazã concret-istoric diverse subgrupe de agenþi). 2) În vederea înþelegerii nuanþate a schemei generale a acþiunii, precum ºi a semnificaþiei fiecãruia din termenii acesteia, sunt necesare unele precizãri: a) Dacã agentul este un agent colectiv, un grup sau o colectivitate socialã (notãm cã ºi în cazul când acþioneazã agenþi individuali, ei înmagazineazã experienþa teoreticã ºi practicã a comunitãþii ºi a istoriei acesteia, omul fiind definit, în esenþã, ca un raport social), ºi scopul este social, este fixat de întreaga colectivitate. În acest caz, þelurile nu mai sunt pur subiective, ele sunt totodatã obiective. Dacã oamenii luaþi individual îºi fixeazã scopuri individuale care contravin scopurilor colectivitãþii, acþiunile lor nu au eficienþã sau au o eficienþã negativã. Libertatea de alegere în fixarea scopurilor nu este, deci, absolutã. În conþinutul ei intrã (se coreleazã cu) necesitatea, indiferent dacã indivizii sunt conºtienþi sau nu de acest lucru. Libertatea de alegere în condiþiile necunoaºterii necesitãþii este limitatã sau chiar negatã. În consecinþã, în condiþiile necunoaºterii necesitãþii, libertatea este alteratã de fenomene de înstrãinare, generându-se deosebiri ºi chiar conflicte între scopurile indivizilor ºi necesitatea istoricã, mai ales dacã necesitatea (obiectivã) prevaleazã în detrimentul libertãþii ºi nãzuinþelor individuale. De aceea, fixarea þelurilor generale ale activitãþii practice nu decurge doar din dorinþe subiective, fie ele ºi sociale, ci are o bazã obiectivã. Posibilitatea înlãturãrii unor atare raporturi contradictorii între nãzuinþele subiective ale oamenilor ºi determinismul social obiectiv poate fi atenuatã doar în societãþile structurate pe principii democratice, în care prevaleazã interesul pentru realizarea condiþiei umane. b) În ceea ce priveºte motivaþia acþiunii, considerãm necesar de menþionat cã termenul nomologic desemneazã cunoaºterea ordinii legice ºi cauzale a fenomenelor, astfel încât, orice explicaþie ºtiinþificã, necesarã ca premisã teoreticã a activitãþii practice, este, în primul rând, o explicaþie cauzalã. Cauzalitatea nu se realizeazã, însã, printr-o înlãnþuire mecanicã de cauze ºi efecte, ci printr-una statisticã. De aceea, tipul de predicþie care se întemeiazã pe o asemenea explicaþie cauzalã (statisticã) este o predicþie 71 Universitatea Spiru Haret


probabilistã. De aici decurge ºi o anumitã nesiguranþã în acþiune, în atingerea þelurilor propuse. Astfel, întemeierea teoreticã a actului eficient are caracter plastic, mobil, presupune un efort cognitiv permanent (ºi dupã declanºarea procesului de execuþie a acþiunii sau concomitent cu desfãºurarea acestuia). Totodatã, acþiunea este o activitate umanã dinamicã, ce se concepe ºi se reconcepe pe parcurs, pânã la încheierea procesului ei de realizare. Din aceastã cauzã, rezultã necesitatea controlului permanent al desfãºurãrii acþiunii ºi refacerea þelurilor ei, ajustarea ºi corectarea intenþiilor pentru a se putea urmãri ºi obiectiva scopuri cât mai realiste ºi asigura o eficienþã maximã. Aceastã reelaborare a scopurilor în procesul desfãºurãrii acþiunii antreneazã mutaþii ºi pe planul motivaþiilor psihologice ºi axiologice, fapt care conferã motivaþiei în ansamblu o prezenþã activã pe tot parcursul circuitului praxiologic. Trebuie precizat, totodatã, cã întemeierea teoreticã a actului eficient comportã o prealabilã cercetare informaþionalã ºi lingvisticã. Un rol dominant în structurarea planului cognitiv al activitãþii umane avându-l circuitul informaþional ºi mijloacele de comunicare interumane. În ultimã instanþã, noosfera este un univers informaþional. Prin capacitatea sa de abstractizare ºi generalizare, limbajul mijloceºte gândirii posibilitatea de stocare ºi prelucrare a informaþiilor – ceea ce face imperios necesarã, într-o teorie modernã a acþiunii eficiente, cercetarea structurii limbajului utilizat din punct de vedere semiotic, în vederea preconizãrii unor tehnici operaþionale adecvate de analizã ºi calcul nomologic. Fãrã sã ne propunem aici descifrarea legilor dinamicii ºi structurii motivaþiei nomologice a praxisului, amintim numai cã discipline moderne ca cibernetica, teoria informaþiei, logica simbolicã, lingvistica matematicã, semiotica sunt indispensabile în acest domeniu. c) Se impun unele observaþii ºi referitor la termenii situaþionali. – Condiþiile se pot clasifica în obiective ºi subiective, naturale ºi create (artificiale), toate acestea prezentându-se într-o dublã ipostazã: necesare ºi întâmplãtoare. – Mijloacele se structureazã din instrumente tehnice (unelte) de acþiune (ºi de cunoaºtere) ºi din instrumente teoretice de acþiune (axiome, modele, simboluri, formule, scheme de algoritmizare). Acestea din urmã au o mare valoare operaþionalã în activitatea teoreticã ºi practicã, fapt care decurge din douã trãsãturi caracteristice ale cunoaºterii ºtiinþifice contemporane: pe de o parte, matematizarea ºi formalizarea, iar pe de altã parte, împletirea armonioasã dintre cercetãrile fundamentale ºi aplicative, corelarea strânsã dintre ºtiinþã ºi tehnicã, atât la nivel teoretic, cât ºi experimental. 72 Universitatea Spiru Haret


– Normele sunt prescripþii metodologice ºi reguli logice sau deontice, decurgând, atât din statutul nomologic al praxismului, care-ºi are întemeiere în experienþã, cât ºi din motivaþia axiologicã a actului eficient, condiþionat sociologic ºi antropologic. d) Unele precizãri comportã ºi termenii realizãrii praxiologice. – În acest cadru, menþionãm cã deciziile pot fi individuale ºi colective. Acestora din urmã le corespund pe plan suprastructural (instituþional) – în cazul în care acþiunile funcþionezã la nivel comunitar – mecanisme de exercitare dictatoriale sau democratice. Datã fiind importanþa deciziilor în circuitul praxiologic ºi faptul cã în actul deciziei se ia în consideraþie un complex larg de parametri obiectivi ºi subiectivi, interni ºi aleatori, necesari ºi întâmplãtori, cauzali ºi condiþionali, în operaþia deciderii sunt necesare ample ºi riguroase strategii, motiv pentru care, în domeniul praxiologiei generale, se impune întemeierea unei teorii generale a deciziei. – Comanda trebuie conceputã ca atribut al oricãrui agent. În cazul sistemului de acþiuni (unde agentul este colectiv), ea este însã de resortul conducerii colectivitãþii, ca exponent învestit cu funcþii de decizie ºi comandã asupra acþiunii întregului colectiv. Comanda organelor conducãtoare este, în acest caz, o comandã socialã, ºi nu individualã, este în fapt expresia nemijlocitã a acesteia. Praxiologia ar putea beneficia în acest sens de aportul teoriei generale a comenzii – la rândul ei, un capitol al teoriei conducerii (management-ului). – Execuþia este operaþia propriu-zisã de realizare a actului eficient, primele douã elemente menþionate anterior ale procesului realizãrii fiind premisele teoretice ºi metodologice ale funcþionãrii acesteia din urmã. În procesul de executare a deciziilor ºi comenzilor este implicat un aparat administrativ cu funcþia de transpunere în practicã a deciziilor ºi comenzilor ºi de mobilizare a tuturor membrilor colectivitãþii la efortul acþional declanºat de organele de decizie. Prin funcþia lor executivã, instanþele administrative au doar rolul de a mijloci cadrul necesar pentru obiectivarea deciziilor ºi nu de a se substitui instanþelor investite cu puteri decizionale. e) Obiectul transformãrii este în prealabil obiect al cunoaºterii. În aceastã dublã ipostazã (cognitivã ºi practicã), obiectul acþiunii (fragmentul, secþiunea spaþio-temporalã a existenþei la care se raporteazã subiectul) nu mai este obiect în sine, ci este obiect pentru subiect. Finalizarea actului praxiologic devine astfel premisa obiectivã (materialã) de umanizare a realului, de obiectivare a subiectului ºi de subiectivare a obiectului. Astfel, teoria acþiunii eficiente este de fapt o teorie generalã a interacþiunii subiectului ºi obiectului, o teorie a adecvãrii obiectului pentru subiect. 73 Universitatea Spiru Haret


Menþionãm cã, în circuitul praxiologic, obiectul se prezintã în douã ipostaze: obiect al acþiunii ºi obiect transformat. Obiectul acþiunii intervine la începutul procesului de transformare, este elementul obiect la care se raporteazã agentul în calitatea sa de subiect, iar obiectul transformat este rezultatul transformãrii, element al realizãrii acþiunii, se structureazã în faza finalã a circuitului praxiologic. Atât obiectul acþiunii, cât ºi obiectul transformat sunt naturi umanizate. Omul nu se raporteazã la o realitate nedeterminatã subiectiv, la un mediu ontic natural sau social neutru, ci la structuri obiective umanizate. Obiectul activitãþii practice îl constituie segmentul de existenþã care a trecut prin filtrul subiectivitãþii în douã sensuri: ca obiect al cunoaºterii ºi ca obiect al muncii, care, în prealabil, a suferit transformãri succesive pentru a fi adecvat prelucrãrii în vederea unui scop. Acest lucru este atestat mai ales de practica socialã contemporanã, în care „materia prim㔠în procesul de producþie este produs al muncii ºi cunoaºterii în aceeaºi mãsurã ca ºi rezultatele procesului de producþie, unde toate obiectele supuse schimbãrii, inclusiv „structurile sociale”, sunt prin natura lor entitãþi obiectiv-subiective în care factorul subiectiv a intervenit în structurarea obiectului acþiunii înainte ca acesta sã fie supus transformãrii. Datoritã acestei „renormãri” subiective a obiectului în procesul practicii, accentuatã în progresie geometricã de-a lungul procesului istoric, omul contemporan, într-o mãsurã infinit mai mare decât omul societãþilor anterioare, este creatorul propriului sãu univers la care se raporteazã, este demiurgul propriei sale naturi. Acþiunea eficientã, ca atribut al naturii umane, devine astfel condiþie existenþialã a omului atât la nivel individual, cât ºi la nivel social. Definirea sociosferei ca univers al acþiunii motiveazã concluzia cã, într-o schemã generalã a praxisului, obiectul acþiunii nu poate fi independent de agent, anterior acestuia, cu toate cã reprezintã factorul ontic primordial al relaþiei subiect-obiect. De aceea, în soluþia propusã de noi, circuitul praxiologic – care prezintã configuraþia: agent (implicând aici factorii: interes, motivaþii, scop), obiect al acþiunii (situaþie, realizare) – presupune o proiecþie cognitivã ºi antropologicã iniþialã a agentului asupra obiectului acþiunii, înainte ca acesta sã fie supus procesului transformãrii, adecvãrii sale pentru subiect. Dintr-o asemenea interpretare a obiectului acþiunii, fundamentatã pe premisa cã acþiunea este condiþia existenþialã specificã a umanului, rezultã cã agentul reprezintã termenul central al praxisului, concluzie care se delimiteazã atât de soluþionãrile subiectiviste, cât ºi de cele fataliste în domeniul explicaþiei sociologice ºi praxiologice. f) O ultimã precizare care se impune în legãturã cu termenii realizãrii praxiologice are în vedere momentul axiologic al acþiunii eficiente, care 74 Universitatea Spiru Haret


intervine în modelul praxiologic avansat de noi de douã ori: ca motivaþie a acþiunii (ºi în acest caz acþioneazã ca factor determinant, alãturi de alþi factori în declanºarea actului eficient) ºi ca instrument de apreciere ºi valorizare finalã, în calitate de criteriu principal de validare a gradului de eficienþã, de înscriere a actului praxiologic (ºi implicit teleologic) într-o perspectivã de adecvare specific umanã. În acest act final al praxisului, subiectul se justificã pe sine, raportându-ºi critic propria sa obiectivare. Prin intermediul acestui moment final al praxisului, omul, ca fiinþã lucrãtoare (homo faber) se instituie pe sine ca fiinþã care apreciazã (homo significans). Prin muncã (practicã), omul îºi dã sieºi valoare, se creeazã pe sine ca subiect semnificator ºi creator de valori semnificante. 3) Din analiza momentelor ºi a termenilor acþiunii eficiente, a corelãrii lor într-un circuit complex ºi unitar, rezultã, în cele din urmã, prezenþa determinismului de-a lungul întregului circuit praxiologic. Determinismul intervine în teoria generalã a acþiunii, atât ca un concept fundamental prin intemediul cãruia se dezvãluie motivaþia acþiunii umane, factorii cauzali ºi condiþionali (nomologici, psihologici, sociologici, axiologici) care o mijlocesc ontic ºi teleologic, cât ºi ca principiu cu ajutorul cãruia sunt structurate ºi coordonate mecanismele acþiunii eficiente. Conþinutul teleologic al propoziþiilor praxiologice nu anuleazã determinismul lor obiectiv, deoarece scopul este el însuºi un concept determinist, o specie a interacþiunilor în planul social, prin care, alãturi de conceptele de cauzalitate ºi libertate, se circumscrie specificului determinismului social. Explicaþia teleologicã nu este, deci, opusã explicaþiei cauzale, ci, dimpotrivã, apare ca un complement sau chiar ca o specie a acesteia. Chiar ºi în condiþiile unei explicaþii a praxisului în care scopul lipseºte, absenþa sa este aparentã, întrucât acþiunea umanã presupune volitivitate ºi intenþionalitate (acþiune pasivã, imprecis orientatã dar conºtientã), determinismul fiind singura modalitate cognitivmetodologicã de cercetare a structurii praxisului. În final, se impune concluzia cã, aºa cum teoria generalã a acþiunii eficiente (praxiologia) include în aparatul sãu conceptual noþiunea de determinism (în dubla sa ipostazã de teorie ºi principiu), la fel teoria generalã ºi principiul determinismului include conceptul de praxis (acþiune eficientã). Necesitatea cuprinderii acestui concept în teoria determinismului este cu atât mai indispensabilã, cu cât, în afara lui, nu poate fi definit specificul determinismului social. Conceptul de acþiune eficientã oferã modelul cel mai adecvat al determinismului social, în configurarea cãruia interfereazã raporturi cauzale 75 Universitatea Spiru Haret


ºi de condiþionare (acþionând din necesitate) cu raporturi teleologice (acþionând, din libertate) – prin intermediul cãrora determinismul vieþii sociale se realizeazã ca expresie a unitãþii dintre subiect ºi obiect. Ceea ce înseamnã, pe scurt, cã principiul determinismului are o dublã semnificaþie în abordarea procesului acþional: o valoare explicativã în analiza lanþului praxiologic; o valoare metodologicã în definirea obiectului ºi a problematicii praxiologiei.

3. Praxiologia ºi ºtiinþele particulare ale acþiunii Praxiologia, în viziunea lui Kotarbiñski, este, de fapt, metapraxiologie – ºtiinþã generalã a acþiunii cu aplicabilitate în toate domeniile cunoaºterii care au ca obiect acþiunea umanã eficientã. De aceea, praxiologia poate fi consideratã ca metateorie sau metodologie generalã a acþiunii, o disciplinã normativã care stabileºte reguli generale de eficienþã pe care ºtiinþele particulare ale acþiunii le iau în consideraþie ca temei metodologic pentru prescrierea unor dispoziþii normative specifice fiecãruia din domeniile activitãþii productive (creatoare de bunuri, valori ºi mijloace de producere a acestora). În acest context (al raportului dintre fundamental ºi aplicativ) s-ar putea conchide cã praxiologia este un „organon” al activitãþii practice – de care ºtiinþa contemporanã are neapãratã nevoie în condiþiile pragmatismului ºi operaþionalismului de care este tot mai accentuat marcatã. Se constatã cã, într-un fel sau altul, toate ºtiinþele, atât ale naturii, cât ºi ale societãþii, au în preocupare probleme de ordin operaþionalpragmatic, fãrã de care ele nu ar veni în întâmpinarea cerinþelor dezvoltãrii în condiþiile restructurãrilor radicale ce au loc la nivelul fundamentelor civilizaþiilor contemporane. Nu numai în ce priveºte structurile ºi infrastructurile vieþii materiale ale societãþii, ci ºi la nivelul stilurilor de viaþã ºi al opþiunilor valorice, al idealurilor de realizare a oamenilor în condiþiile actuale de globalizare economicã ºi informaþionalã, de reaºezare a relaþiilor umane într-un nou tip de raþionalitate socialã. Ca reflex al noii raþionalitãþi, ºtiinþele acþiunii dobândesc un loc prioritar în sistemul actual al ºtiinþelor, fie constituindu-se ca un corp aparte de domenii cognitive în ansamblul cunoaºterii, fie prin pãtrunderea unor mijlociri ºi criterii de operaþionalitate ce le sunt specifice în domeniile celorlalte ºtiinþe: ale naturii (fizica, biologia, chimia etc.); ale societãþii (ºtiinþele economice, politice, juridice, morale etc.); ale gândirii ºi limbajului (logica, lingvistica, semiotica etc.). Aceastã implicare a operaþionalului în problematica actualã a ºtiinþelor este accentuatã nu numai de finalitatea acþionalã directã a 76 Universitatea Spiru Haret


demersurilor lor teoretice, ci ºi de pãtrunderea în metodologia lor specificã a unor tehnologii ºi tehnici acþionale moderne, provocatoare de randamente superioare. Toate acestea conduc la o redimensionare a raportului dintre diferite tipuri de activitate la scara sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale, în care creºte ponderea activitãþilor de cercetare ºi de învãþãmânt ºi, în mod deosebit, a serviciilor – mijlocitoare de eficienþã nu numai la nivelul unitãþilor productive nemijlocite, dar ºi al celor de naturã administrativ-organizaþionalã (mijlocitoare de eficienþã la nivelul celor dintâi) ºi, nu mai puþin, la nivelul servirii unor trebuinþe tot mai diversificate ale oamenilor – reclamate de tendinþele actuale de îmbunãtãþire substanþialã a calitãþii vieþii. Din aceastã perspectivã, se poate sugera o schematicã a tipologiilor ºtiinþelor acþiunii pe douã planuri: un model al relaþiilor dintre grupul ºtiinþelor acþiunii ºi celelalte grupuri de ºtiinþe în cadrul sistemului de ansamblu al ºtiinþelor, (fig. 3); un model al structurii corpului ºtiinþelor acþiunii în relaþie cu praxiologia (fig. 4). Figura 3 ne prilejuieºte urmãtoarele constatari: 1) praxiologia este o disciplinã de ordin metateoretic de acelaºi rang în sistemul ºtiinþelor cu ºtiinþa generalã despre univers (cosmologia), ºtiinþa generalã despre societate (sociologia) ºi ºtiinþa generalã despre om (antropologia); 2) ºtiinþele particulare ale acþiunii sunt dependente metodologic de praxiologie – în calitatea ei de metateorie – deci, de ºtiinþã generalã a praxisului; 3) ºtiinþele particulare ale acþiunii se coreleazã ºi, la rândul lor, influenþeazã ºtiinþele particulare ale existenþei, precum ºi ºtiinþele generale, fiind situate în centrul sistemului ºtiinþelor; 4) grupajul ºtiinþelor particulare ale acþiunii cuprinde douã specii (ºtiinþele acþiunii practice ºi ºtiinþele acþiunii teoretice), iar în prima dintre acestea (ºtiinþele acþiunii practice), alãturi de ºtiinþele acþiunii tehnico-productive, clasic cuprinse în domeniul ºtiinþelor cu finalitate practicã, figureazã subspecia ºtiinþelor administrativorganizaþionale, a cãror pondere a crescut sensibil în sistemul actual al ºtiinþei – având ca obiectiv raporturile practice de înaltã eficienþã ale omului cu societatea; 5) ºtiinþele particulare ale acþiunii sunt în relaþie de dependenþã funcþionalã ºi de interacþiune cauzalã cu celelalte specii de ºtiinþe de acelaºi rang: pe de o parte cu cele particulare existenþiale (care au ca referinþã domenii de realitate circumscrise în funcþie de clasificarea nivelurilor de structurare naturalã ºi socialã a existenþei); pe de altã parte, cu ºtiinþele generale de izomorfism, ce le mijloceºte dimensionarea lor metodologicã ºi cãrora le oferã posibilitatea de a-ºi prelungi dimensionarea lor formalã specificã într-una de facturã pragmaticã; 6) la rândul lor, ºtiinþele generale se aflã în nemijlocitã dependenþã de matematici, din structurile acestora deprinzându-ºi 77 Universitatea Spiru Haret


Fig. 3 78 Universitatea Spiru Haret


resursele lor modelatorii ºi de formalizare specifice (matematica fiind, în acest caz, de acelaºi rang epistemologic ºi metodologic cu praxiologia ºi cosmologia, sociologia, antropologia – cãrora le oferã, de asemenea, fundamentele formale pentru structurarea propriilor lor relaþii de întemeiere în raport cu ºtiinþele particulare ce le sunt corespunzãtoare); 7) toate cele trei grupuri de ºtiinþe cu caracter metateoretic (cele cu referinþã existenþialã, praxiologia, matematicile) sunt permanent în interacþiune cu filosofia (atât cu ontologia, cât ºi cu epistemologia ºi metodologia generalã a cunoaºterii), fiecare în parte contribuind la abordarea din perspectivã analitico-sinteticã a raporturilor dintre individual ºi universal sub aspectul participãrii (individualului la universal), dintre agent ºi pacient din perspectiva procesului de realizare a condiþiei umane, dintre particular ºi general din punct de vedere al principiilor izomorfismului ºi integrãrii sistemelor – pe temeiul cãrora se constituie o concepþie unitarã despre univers ºi, pe un plan filosofic mai general, o viziune monistã asupra lumii. Analiza figurii 4 ne prilejuieºte, în primul rând, constatarea existenþei unui evantai complex de discipline particulare cu un caracter nemijlocit acþional, atât practice cât ºi teoretice – fiecare dintre acestea având, dupã cum am sugerat în schema anterioarã, o legãturã strânsã cu ºtiinþele particulare ale existenþei ºi, respectiv, cu ºtiinþele generale. Pentru cã, ºtiinþele acþiunii nu cerceteazã un anume fragment al existenþei (naturale, sociale, umane), ci doar relaþia acþionalã dintre agent ºi pacient, accentul principial în demersurile praxiologice fiind pus pe aspectele de naturã normativ-metodologicã ale acestei relaþii, în funcþie de mijlocirea cãrora se sconteazã provocarea unor niveluri superioare de eficienþã ale actelor umane productive. ªi este de presupus cã, înainte de a întreprinde demersuri acþionale asupra obiectului acþiunii, acesta trebuie cercetat sub aspect structural-sistemic ºi cauzal-nomologic prin intermediul ºtiinþelor existenþiale. Astfel, ºtiinþele naturii premerg ºtiinþele raportului de eficienþã ale omului cu natura, la fel cum ºtiinþele socio-umane premerg ºtiinþele cu privire la raportul de eficienþã dintre om ºi societate. În al doilea rând, dacã, tradiþional, demersurile filosofice ºi sociologice operau o distincþie între activitãþile practice ºi cele teoretice, în viziune praxiologicã actualã activitatea teoreticã este conceputã ca un domeniu al praxisului – fie datoritã faptului cã ºi în actul cognitiv omul sconteazã anumite grade de eficienþã (conceptul sau ideea fiind ele însele construcþii ale subiectului ºi nu numai reflecþii ale obiectului cunoaºterii), fie pentru cã efortul cognitiv al omului este întreprins din raþiuni ºi finalitãþi pragmatice (omul cunoaºte ºi instituie teoretic pentru a transforma). De altfel, tocmai prin capacitãþile sale creative, exercitate din libertatea sa de gândire ºi de 79 Universitatea Spiru Haret


Fig. 4 80 Universitatea Spiru Haret


acþiune în funcþie de disponibilitãþi teleologice ce-i sunt specifice, omul se distinge de celelalte fiinþe din lumea animalã din care s-a desprins în procesul antropogenezei ºi sociogenezei. În al treilea rând, se impune a fi desprinsã ideea cã, în sistemul actual al ºtiinþelor acþiunii (ºi al ºtiinþelor în general), o pondere însemnatã o are grupul ºtiinþelor cu caracter administrativ-organizaþional, care vizeazã raportul de eficienþã între om ºi societate. Fapt ce evidenþiazã prevalenþa actualã a socialului în procesul de luare în stãpânire de cãtre om a mediului sãu existenþial de viaþã ºi, implicit, nevoia sa actualã de a se autodestina – viitorul sãu fiind tot mai accentuat un viitor ales ºi nu numai unul dat. În al patrulea rând, ceea ce ne apare ca o precizare ale cãrei semnificaþii au fost în general acceptate de numeroºi cercetãtori, se impune precizarea cã domenii ale ºtiinþelor care tradiþional erau aºezate alãturi de ºtiinþele obiectuale (care au drept referinþã domenii ale existenþei) sunt cuprinse de aceastã datã în sfera ºtiinþelor acþiunii – între acestea, amintim ºtiinþele educaþiei ºi instrucþiei, ºtiinþele medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii oamenilor ºi, nu mai puþin, ºtiinþele administrative. Acestor grupuri de ºtiinþe nu li s-a diminuat statutul în câmpul cunoaºterii prin cuprinderea lor în categoria ºtiinþelor acþiunii, ci li s-a accentuat rangul operaþional, fiind considerate ca discipline cu finalitate nemijlocit-pragmaticã. În al cincilea rând, se poate reþine ºi ponderea pe care o au ºtiinþele administrativ-organizaþionale, precum ºi unele subspecii importante ale ºtiinþelor teoretice (teoria normelor, teoria deciziei ºi conducerii, teleologia, viitorologia etc) – toate acestea cu referinþã în domeniul socialului, anterior fiind tratate doar ca paragrafe sau capitole ale ºtiinþelor sociale tradiþionale (cum ar fi: sociologia, economia, politologia, dreptul etc.). Acest lucru este, de asemenea, un aspect ce deschide o nouã perspectivã în conceperea structurii Sistemului actual al ºtiinþelor. În al ºaselea rând, se desprinde concluzia cã sfera de cuprindere a ºtiinþelor tehnice ºi tehnologice s-a lãrgit mult astãzi, incluzând ºi grupuri noi de ºtiinþe cu caracter operaþional, respectiv, cele care vizeazã optimizarea socialului în raport cu procesele actuale de realizare umanã. Aceste noi grupuri de ºtiinþe (cele administrativ-organizaþionale, educaþiei ºi instrucþiei, medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii) nu sunt incluse direct în corpul ºtiinþelor tehnice ºi tehnologice, dar se structureazã asemãnãtor acestora ca tehnici ºi tehnologii moderne de acþiune, folosind deopotrivã cu acestea mijloace informaþionale ºi de programare moderne. Pentru toate aceste ºtiinþe, praxiologia reprezintã un capitol metateoretic ºi metodologic comun, prin excelenþã cu deschidere pragmaticã, deschizãtoare de restructurãri majore având ca efect instituirea unei noi raþionalitãþi în viaþa socialã ºi în conceperea procesului actual de realizare umanã. 81 Universitatea Spiru Haret


IV SUBIECT ªI OBIECT, AGENT ªI PACIENT ÎN STRUCTURA ACÞIUNII SOCIALE 1. Relaþiile dintre subiect ºi obiect din perspectiva filosofiei acþiunii Cugetarea filosoficã întemeiatã pe o viziune praxiologicã modernã oferã admirabile premise teoretice pentru schiþarea unui punct de vedere dialectic asupra relaþiei dintre subiect ºi obiect. Problema raportului dintre subiect ºi obiect a constituit ºi rãmâne o problemã de permanenþã în cadrul discursului filosofic. Ea solicitã nu numai o abordare epistemologicã, ci ºi una antropologicã; în relaþia sa cu lumea obiectivã, omul nu se raporteazã la o lume neutrã, ci la o lume a lui (sau în curs de a deveni a lui). Cu atât mai mult în cazul unui demers filosofic asupra lumii – în care existenþa la care se raporteazã omul este cu precãdere umanã, iar explicaþia ontologicã nu este una neutrã, contemplativã, ci se constituie ca o explicaþie umanistã dimensionatã antropologic. Dimensiunea antropologicã a discursului filosofic nu a putut însã evita extrapolãrile, în care omul apãrea fie ca centru, fie ca periferie nesemnificativã a universului obiectiv. Este, astfel, explicabil de ce, nu de puþine ori, efortul de a înscrie obiectul cugetãrii filosofice într-o perspectivã umanizatoare a împins pe unii gânditori la voluntarism sau fatalism, zone extreme opuse ale gândului filosofic. Dacã interpretãrile sceptice ºi fataliste au pus totdeauna omul într-o situaþie de principialã neputinþã în faþa Universului, reducând travaliul uman (teoretic ºi practic) la o simplã sclipire reflexivã de cuget, lipsitã de putere de adecvare noologicã ºi, îndeosebi, de eficienþã materialã existenþialã (negându-i astfel omului atributul de agent în raport cu obiectul cunoaºterii ºi cu existentul), interpertãrile subiectiviste ºi creaþioniste au situat omul în centrul Universului, hiperbolizându-l, fie în ipostazã solipsistã, fie într-una înstrãinatã, proiectatã în absolut. Scepticismului ºi fatalismului sau subiectivismului ºi creaþionalismului li s-au opus întotdeauna orientãri raþionaliste, în care spiritul de luciditate criticã a evitat tendinþele extrapolatoare în interpretarea raportului dintre subiect ºi obiect. Un asemenea

82

Universitatea Spiru Haret


spirit, promovat cu consecvenþã logico-ºtiinþificã, a caracterizat gândirea filosoficã a lui Descartes, Spinoza, Leibniz ºi a altor raþionaliºti moderni. Funcþia constructivã a gândirii umane în viziunea raþionalismului modern nu semnificã o putere demiurgicã a cunoaºterii asupra obiectului, ci capacitatea transformatoare a subiectului în plan ideal. În procesul cunoaºterii, subiectul se raporteazã nu numai reflexiv, ci ºi constructiv la obiect, structurile logice ale gândirii fiind astfel opera cugetãrii abstracte. Aceastã laturã activã a cunoaºterii, întrevãzutã încã de Platon, îºi gãseºte exprimarea cea mai evoluatã în sistemul de gândire hegelian. În aceastã privinþã, Hegel a pus un deosebit accent pe funcþia constructivã a cunoaºterii omeneºti, detaºându-se radical de contemplativismul materialismului modern, pentru care relaþia dintre subiect ºi obiect în procesul cunoaºterii era limitatã la o funcþie reflexivã a subiectului cunoscãtor în raport cu datul obiectiv. Meritul lui Hegel a fost ºi acela de a fi conectat dimensiunea cognitivã a relaþiei dintre subiect ºi obiect cu cea acþionalã, stabilind pe acest temei rolul mijloacelor ( instrumentelor) acþiunii ca termen mediu în adecvarea obiectului pentru subiect. Deºi mijloacele au doar valoare de mediator silogistic, acþiunea fiind limitatã doar la o relaþie transformatoare între subiect ºi obiectul-idee, în concepþia lui Hegel s-a desãvârºit una din ideile fundamentale ale gândirii filosofice – anume, aceea c㠄mijlocitul” (ideea) este produsul unei activitãþi subiective, al unui impuls cognitiv exercitat de subiect asupra „nemijlocitului”. Cunoaºterea – fiind construcþie teoretic㠖 este, aºadar, acþiune. Subiectul îºi adecveazã pentru sine obiectul, modificându-i deliberat (teleologic) structura. În acest fel ºi lumea ideilor, deºi este însuºi absolutul ce se autoderminã, îºi dezvãluie sieºi natura prin medierea subiectului. De asemenea, prin acþiune, logica subiectivã se abstrage din obiect ºi, totodatã, se exteriorizeazã, reconstruind logica obiectivã, din care a emers ontic ºi gnoseologic. Concentratã în principiul identitãþii dintre gândire ºi existenþã, unitatea subiectului ºi obiectului conceputã de Hegel are o dublã semnificaþie teoreticã: pe de o parte, marcheazã apogeul gândirii raþionaliste, din care se degajã un optimism gnoseologic întemeiat pe criterii de eficienþã ºi nu numai pe o adecvare reflexiv-contemplativã a obiectului pentru subiect; iar pe de altã parte, evidenþiazã limitele gândirii hegeliene, pentru care relaþia de eficienþã dintre subiect ºi obiect, reducându-se la sfera logicului, nu are relevanþã în domeniul naturalului, al existenþei în multitudinea ipostazierilor sale concrete. De aceea, principiul hegelian al identitãþii dintre gândire ºi existenþã, cu toate avantajele incontestabile în favoarea unei viziuni epistemologice constructiviste (noncontemplative), limiteazã cunoaºterea la o cunoaºtere 83 Universitatea Spiru Haret


de sine a ideii, iar semnificaþia praxiologicã a relaþiei eficiente dintre subiectul ºi obiectul cunoaºterii este redusã la un principiu de autodeterminare a conceptului. Cu toate meritele lui Hegel în fundamentarea acþionalistã a relaþiei dintre subiect ºi obiect, dimensiunea autentic praxiologicã a acestei relaþii rãmâne mai departe o problemã de ivestigaþie în câmpul filosofiei ºi sociologiei, sarcinã pe care o va împlinii nu numai întreaga gândire acþionalistã contemporanã, desfãºuratã în aria metodologicã a unei fenomenologii de facturã existenþialã, ci ºi în cadrul orientãrilor raþionalistcritice din epistemologia ºi din filosofia actualã a ºtiinþei. Ca rezultat al criticii interpretãrilor contemplativiste (empiriste) ºi conceptualiste (raþionaliste) anterioare, raþionalismul dialectic contemporan propune o concepþie epistemologicã integratoare care unificã funcþia reflexivã cu cea constructivã a cunoaºterii omeneºti. Fundamentul acestei duble funcþionalitãþi a cunoaºterii fiind practica. Prin practicã, cunoaºterea omeneascã dobândeºte eficienþã, iar relaþia dintre subiect ºi obiect este o relaþie transformatoare în plan existenþial, o relaþie în care obiectul se subiectiveazã, iar subiectul se obiectiveazã. În acest context, obiectul cunoaºterii este totodatã obiect al transformãrii (al acþiunii), iar subiectul cunoscãtor este totodatã agent transformator. Pe acest temei, filosofia concepe omul, atât ca entitate obiectivã, ca relaþie socialã (accentul cade pe aspectul de obiectivitate – social㠖 a omului), cât ºi ca entitate subiectivã, ca fiinþã cunoscãtoare (accentul cade pe dimensiunea creativ-constructivã a cunoaºterii lui). Într-o asemenea perspectivã, omul este simultan obiect ºi subiect, dublet care fiinþeazã ºi se manifestã prin intermediul acþiunii. Acþiunea este condiþia onticã a umanului, ea prilejuieºte desprinderea subiectului de obiectul cunoaºterii – la rândul sãu obiectul desprinzându-se de existent tot în procesul cunoaºterii. Relaþia dintre subiect ºi obiect se instituie astfel ca relaþie acþionalã ºi nu numai cognitivã. Latura gnoseologicã a acestei relaþii este subordonatã ºi nu se alãturã sau se suprapune celei praxiologice. Dând o asemenea semnificaþie relaþiei dintre subiect ºi obiect, unitatea dintre teorie ºi practicã nu mai apare ca o simplã relaþie polarã. Teoreticul este un monument al practicului, constituie un element al circuitului praxiologic de la agent la obiect(în ipostaza sa de pacient). Cunoaºterea însãºi, în aceastã perspectivã, capãtã un statut praxiologic, are o funcþie practicã ºi nu numai una explicativã. Se poate formula chiar concluzia cã, atât teoreticul, cât ºi practicul au funcþii explicative ºi praxiologice. Considerãm, de aceea, avantajoasã metodologic integrarea teoreticului ºi practicului în sfera conceptului de acþiune. În acest cadru, cunoaºterea ºi practica pot fi abordate ca dimensiuni corelate dialectic, ca ipostaze complementare ale acþiunii umane eficiente. 84 Universitatea Spiru Haret


Nu ar fi lipsitã de interes, credem, nici considerarea teoriei cunoaºterii ca un capitol al praxiologiei (din problematica praxiologicã nu se poate elimina epistemologia ºi noologia), la fel cum din gnoselogie nu pot lipsi elemente de teoria acþiunii, atât în problematica mecanismului ºi structurii cunoaºterii, cât ºi în cea cu privire la teoria adevãrului. Din interacþiunea subiectului cu obiectul în procesul acþiunii, societatea, ca domeniu al realitãþii, dobândeºte o dimensiune subiectivã care-i determinã genetic ºi structural esenþa. De aceea, nu se poate concepe viaþa socialã doar ca un domeniu de obiectivitate, ea include în sfera sa (atât cauzal, cât ºi structural) subiectul. Ontic vorbind, ea este un domeniu al „subiectiv-obiectivului”. Medierea acestei sinteze a obiectului ºi subiectului în structurarea existenþei sociale o realizeazã acþiunea umanã, ea detaºeazã ºi, totodatã, integreazã subiectul în obiect, subiectiveazã obiectul la fel cum obiectiveazã subiectul în plan ontico-social. În procesul acþiunii (teoretice ºi practice), obiectul se adecveazã subiectului ºi, totodatã, subiectul se obiectiveazã. Universul fiinþeazã ca existent anterior subiectului, dar devine obiect pentru subiect numai în procesul acþiunii umane. În afara acestui raport (praxiologic) cu subiectul, existentul nu devine obiect, nu se structureazã antropologic, nu are semnificaþie pentru subiect.

2. Privire praxiologicã asupra conceptelor de subiect ºi obiect În lumina conceperii dialectice a relaþiei (gnoseologice ºi praxiologice) dintre subiect ºi obiect se pot formula urmãtoarele distincþii în legãturã cu semnificaþia conceptelor de subiect ºi obiect: A) În structura obiectului (a obiectului pentru subiect) se integreazã fragmentul natural ºi social al existenþei, care se instituie ca domeniu al cunoaºterii ºi al acþiunii subiectului. 1) Din aceastã integrare rezultã, în primul rând, cã obiectul este funcþie de existenþã, este un fragment, o secþiune spaþio-temporalã a existenþei, care intrã în câmpul de cunoaºtere ºi acþiune a subiectului. Existenþa (universului infinit) este structuratã dintr-un numãr infinit de niveluri, din care desprindem douã mari domenii corelate într-o dinamicã progresivã ireversibilã: naturalul ºi socialul. Prin intermediul socialului, existenþa capãtã o nouã ipostaz㠖 cea antropologicã; alãturi de existenþa obiectivã, în devenirea Universului se structureazã o existenþã subiectivã. Aceasta din urmã formeazã dimensiunea existenþialã specificã a umanului, prin care subiectul se instituie ca fragment (natural ºi social) determinat al existenþei. 85

Universitatea Spiru Haret


Dacã notãm existenþa cu w, existenþa obiectivã cu w1 ºi existenþa subiectivã cu w2, rezultã cã: w = w1+w2, corespunzãtor schemei:

Fig.5 Din analiza structurii existenþei se desprind patru precizãri mai importante: a) Existenþa subiectivã se structureazã genetic din existenþa obiectivã ºi este funcþie de aceasta. Ea intervine obiectiv în raporturile cognitive ºi acþionale, nu separat, ci corelat cu aceasta. Raportându-se la realitate, omul se raporteazã totdeauna la sine, la propria sa naturã obiectivã. Totodatã, existenþa se adecveazã omului: în procesul cunoaºterii ºi al acþiunii, realitatea înglobeazã subiectivitatea, atât ca raport, cât ºi ca finalitate. Se motiveazã, astfel, precizarea cã existenþa devine obiect în procesul cunoaºterii ºi al acþiunii, ea fiind de fapt un domeniu al complex – o existenþã datã supradimensionatã antropologic –, iar problema raportului dintre existenþa subiectivã ºi existenþa obiectivã este o problemã antropologicã ºi nu una pur onticã aºa cum postula metafizica tradiþionalã. b) Existenþa umanã, ca domeniu de obiectivitate, este o sintezã a naturalului ºi socialului, deci este punct de intersecþie al lui w1n ºi w1s (fig.6).

Fig.6 Oricare ar fi ipostaza existenþei subiective (w2) în momentul structurãrii obiectului cunoaºterii ºi al acþiunii, în orice relaþie praxeologic-gnoseologicã s-ar afla, ea îºi pãstreazã dubla ei determinare, naturalã ºi socialã. Aceasta înseamnã cã întotdeauna cunoaºterea ºi acþiunea umanã, fie cã au obiect naturalul, fie socialul, rãmân relaþii antropologice. 86 Universitatea Spiru Haret


c) Relaþia dintre existenþa obiectivã ºi existenþa subiectivã (cele douã ipostaze ale existenþei) este o relaþie praxiologicã ºi gnoseologicã ºi nu numai una obiectual-existenþialã. De asemenea, existenþa umanã se structureazã genetic din naturã ºi societate în procesul cunoaºterii ºi al practicii. Schematic relaþia dintre w1 ºi w2, în contextul structurãrii ei ºi în relaþia între obiect ºi subiect este urmãtoarea (fig.7):

Fig.7 Din aceastã schemã rezultã cã umanul este determinat la nivel cognitiv ºi existenþial de realitatea naturalã ºi socialã; dar, la rândul sãu, prin intermediul acþiunii, modificã (eficient pentru sine) aceastã realitate. Între existenþa obiectivã ºi cea subiectivã se stabileºte, deci, un raport de conexiune inelarã, un complex cauzat de retroacþiuni. În definirea obiectului cunoaºterii trebuie sã se þinã cont de acest raport de determinare reciprocã pe planul existenþei între subiect ºi obiect, raport care intervine permanent în aceastã relaþie cognitivã ºi practicã a oamenilor cu lumea înconjurãtoare. d) În structura obiectului cunoaºterii intrã nu numai structuri materiale, ci ºi structuri ideale. Prin intermediul activitãþii practice ºi cognitive a oamenilor se constituie în structura vieþii sociale, alãturi de un domeniu material ºi un domeniu ideal de existenþã socialã. Ideile oamenilor, teoriile, concepþiile lor, structurate genetic ca efect al activitãþii umane cognitive ºi practice, odatã generate, capãtã un statut existenþial ºi, în aceastã ipostazã, se pot institui ca obiect (al cunoaºterii ºi transformãrii). De exemplu, logica studiazã structurile logice ale gândirii (corelativitatea dintre formele gândirii corecte), la fel cum metateoria, istoriologia ºi scientologia studiazã geneza, structura ºi statutul social al teoriilor ºi concepþiilor ºtiinþifice ºi ideologice ale oamenilor. 87 Universitatea Spiru Haret


Onticul (Existentul), în calitate de obiect al cunoaºterii, integreazã, aºadar, douã niveluri de realitate: un dat obiectiv material (natural sau social); un dat obiectiv ideal (structuri logice ºi teoretice). Datul ideal are o independenþã structuralã faþã de datul material, dar, totodatã, este dependent genetic de acesta din urmã, se structureazã în funcþie de acþiunea oamenilor ºi este punct de sprijin al eficienþei activitãþii acestora. De asemenea, trebuie observat cã datul ideal devine obiect prin ºi numai în raport cu subiectul, în afara acestuia nu are sens sã se vorbeascã despre statutul ontic al ideilor ºi cu atât mai puþin de calitatea lor de obiect. Ideile nu au semnificaþie în afara subiectului, a omului ºi a omenirii. 2) Din definiþia structurii obiectului rezultã, în al doilea rând, cã obiectul este funcþie de subiect; existenþa devine obiect numai în mãsura în care intrã în sfera raporturilor cognitive ºi practice ale subiectului. Facem, de aceea, distincþie între existenþã ºi obiect (secþiune spaþiotemporalã a fragmentului existenþei care este supusã actului subiectului). Obiectul este, aºadar, funcþie de existenþã ºi, totodatã, funcþie de subiect, de actul acestuia: O = f(w,S) Se motiveazã astfel concluzia cã întotdeauna obiectul este existenþã dimensionatã subiectiv, dimensionare a cãrei recunoaºtere nu oferã în nici un caz temeiuri subiectivismului, ci conferã raþiune interpretãrilor filosofice care atestã capacitatea subiectului de a-ºi adecva pentru sine (material ºi ideal) contextul obiectiv în care fiinþeazã ºi la care se raporteazã. Aceasta este adevãrata semnificaþie demiurgicã a subiectului pe care praxiologia ºi epistemologia contemporanã o pun pe deplin în valoare, semnificaþie strãinã oricãror interpretãri creaþioniste ºi subiectiviste. B) În structura subiectului (cunoscãtor ºi transformator) se integreazã un domeniu existenþial (existenþa subiectivã) ºi un domeniu spiritual, structurat, la rândul sãu, din conºtiinþã ºi cunoaºtere, prin intermediul cãrora se genereazã, în plan mental, afecte, stãri de voinþã, mentalitãþi, convingeri, reprezentãri ºi idei. Subiectul constituie astfel o unitate material-idealã. Dacã notãm existenþa subiectivã cu w2, iar structurile psihocognitive cu C, rezultã cã: S = w2+C, corespunzãtor schemei: 88 Universitatea Spiru Haret


C

Fig.8 Din analiza structurii subiectului rezultã patru precizãri mai importante: 1) Spre deosebire de obiect, care (deºi se aflã într-un raport de dependenþã funcþionalã faþã de subiect, inclusiv de dimensiunea spiritualã a acestuia) are un substrat ºi o dimensionare existenþialã, primar㠖 fie cã aceasta este constituitã din structuri materiale, fie din structuri ideale, – subiectul ca entitate existenþialã, este structurat din douã dimensiuni corelate unitar: una materialã ºi una spiritual㠖 prin motivarea acesteia din urmã exercitându-se cognitiv. Dimensiunea existenþialã a subiectului se structureazã determinist ºi unitar din împletirea naturalului ºi socialului, este o consecinþã genetic structuralã a acestora, corespunzãtor schemei urmãtoare (fig. 9):

ù2 ù ls

ù ln ºi, respectiv, relaþiei:

Fig.9

w2 = f(w1n+w1s) Dimensiunea spiritualã a subiectului, constituitã dintr-un ansamblu de structuri psihocognitive, se structureazã determinist, corespunzãtor schemei urmãtoare (fig. 10): C

Fig.10 89 Universitatea Spiru Haret


ºi respectiv, relaþiei: C = f(w1+w2) ceea ce exprimã o interpretare dialecticã nuanþatã asupra raportului dintre existenþã ºi conºtiinþã, dintre material ºi ideal, dintre subiect ºi obiect. Ideile ºi stãrile psihice ale oamenilor au o dublã determinare onticã: obiectivã ºi subiectivã. Acest lucru semnificã deopotrivã ºi unitatea dintre individual ºi social în geneza ºi structura profilului spiritual al oamenilor, a cãrui fizionomie este determinatã nu numai existenþial, ci ºi ideal: pe de o parte, de existenþa socialã (ws) ºi, pe de alta, de conºtiinþa socialã (Cs), ambele domenii ale vieþii sociale având funcþie obiectualã în raport cu conºtiinþa individualã (Ci). Deci, dacã Cs = f(w1+w2), atunci Ci = f[(w1+w2)+Cs].

Se vede cã Cs (conºtiinþa socialã) are o dublã funcþionare: în prima relaþie este termen al subiectului (dimensiune psihocognitivã a acestuia), iar în a doua este termen al obiectului, fapt care relevã încã o datã complexitatea termenilor de subiect ºi obiect în analiza determinismului social. 2) Dimensiunea spiritualã a subiectului are o structurã complexã, ea înglobeazã structuri psihice, izvorâte din funcþia psihic-reflectorie a conºtiinþei, precum ºi structuri logice, izvorâte din funcþia ei gnoseologicã (logic-constructivã). La rândul ei, cognitivitatea prezintã o funcþie explicativã ºi una predictivã, în raport cu care oamenii se raporteazã nu numai nomologic, ci ºi teleologic la realitate. Schematic, dimensiunea spiritualã a subiectului are urmãtoarea structurã (fig. 11):

Fig.11 90 Universitatea Spiru Haret


Dacã notãm cu C dimensiunea spiritualã a subiectului; cu I, domeniul idealitãþii, care cuprinde totalitatea produselor cunoaºterii; cu Ps, domeniul psihic, care cuprinde totalitatea fenomenelor de conºtiinþã, a stãrilor de afectivitate ºi de voinþã etc.; cu T, scopurile, respectiv þelurile ºi nãzuinþele oamenilor; cu E, domeniul explicaþiilor ºi al adevãrurilor, rezultã relaþia: în care: deci:

C = I (E+T) + Ps ; E = f (O), E = f [f (w1, S)]

Ps = f(w1+w2); T = f(E+Ps)

Observãm cã E este o relaþie gnoseologicã, Ps este o relaþie reflexiv-ontologicã, iar T este o relaþie cognitiv-psihologicã (este, cu alte cuvinte, o relaþie condiþionatã de primele douã tipuri de relaþii). 3) Dupã cum arãtãm mai sus, subiectul are o structurã materialspiritualã, integrând într-o unitate alcãtuitã holistic un domeniu existenþial (ù 2) ºi un domeniu psihoideativ (C). Respectiv, S = ù 2 + C, sau, mai pe larg, S = ù 2 + C[I(E+T)+Ps], ceea ce, schematic, poate fi reprezentat în felul urmãtor:

Fig.12 91 Universitatea Spiru Haret


Subiectul este, aºadar, în dubla sa ipostaziere (existenþialã ºi idealã), determinat obiectiv atât de existenþã în general (w1), cât ºi de existenþa adecvatã subiectului, de obiect (O). Prin determinarea existenþei (naturale ºi sociale), subiectul este afectat în plan existenþial (w2) ºi în planul conºtiinþei (în dimensiunea sa psihologicã), iar prin determinarea obiectului este afectat în planul cunoaºterii (în dimensiunea logic-ideativã). 4) Aceastã dublã determinare obiectivã a subiectului poate fi sugestiv ºi mai amplu reprezentatã în schema urmãtoare (Fig.13):

Fig.13 Din aceastã schemã a determinismului subiectului sunt deductibile relaþiile formulate anterior ºi anume: dacã: 1)

ù

=

2) S =

ù 1+ ù 2 ù2 + C

3)C = Ps + I(E+T) 4) O = f(

ù 1,S),

În care: ù 1 cuprinde pe O, ù 2 este termen mediu între poate sã se instituie în O; Atunci: 1) Ps = f(ù 1+

ù 1 ºi C,

ù 2)

2) E = f(O), respectiv E = f[ f(ù 1, S)]. 3) T = f(E+Ps). 92 Universitatea Spiru Haret


Din aceste relaþii rezultã cã subiectul este determinat obiectiv (de cãtre ù 1 ºi O) ºi totodatã se determinã pe sine (obiectiv ºi subiectiv). Prin existenþa subiectivã ºi dimensiunea sa psihologicã, subiectul este funcþie de existenþã, iar prin cunoaºtere (explicaþie ºi predicþie) este funcþie de obiect. La rândul sãu, obiectul fiind funcþie de subiect, rezultã cã determinarea de cãtre obiect a subiectului semnificã totodatã o autodeterminare a subiectului. Aceastã autodeterminare apare din mecanismul corelaþiilor dintre existenþa subiectivã ºi spiritualitatea umanã, astfel încât natura umanã este determinatã nu numai de existenþa (naturalã ºi socialã) la care se raporteazã, ci ºi de cãtre propria spiritualitate. Factorii psihologici, nomologici ºi teleologici funcþioneazã ca parametrii motivaþionali, alãturi de cei obiectivi (naturali ºi sociali) în configurarea structurii ºi dinamicii existenþei umane.

3. Relaþiile dintre subiect ºi obiect (agent ºi existent) ºi structura acþiunii sociale Date fiind semnificaþiile conceptelor de subiect ºi de obiect, precum ºi configuraþia mecanismului determinãrii subiectului, sugerãm, în perspectivã praxiologicã modernã (folosind contribuþiile praxiologilor contemporani – Parsons, Kotarbiñski, – precum ºi a unor logicieni ºi epistemologi – Russel, Carnap, Popper, Hempel, Oppenheim, Bachelard, Gonseth, Piaget), câteva coordonate pentru descifrarea structurii relaþiilor cognitive ºi practice dintre subiect ºi obiect, dintre oameni ºi realitate. Prin intermediul acestor relaþii se dezvãluie de fapt modelul determinist al structurii acþiunii sociale. A. Relaþia cognitivã dintre subiect ºi obiect Precizãm de la început cã: a)aceastã relaþie, la fel ca ºi termenii ei, se constituie în procesul practicii, al acþiunii materiale transformatoare de cãtre subiect a obiectului; b) subiectul participã la actul cunoaºterii prin dimensiunea sa spiritual-ideaticã, existenþa subiectivã fiind doar suportul natural în care îºi au sediul procesele fiziologice ce mijlocesc activitatea gândirii prin care subiectul se raporteazã cognitiv la obiect. Pentru descifrarea structurii actului cognitiv, reproducem urmãtoarea schemã (fig. 14): 93 Universitatea Spiru Haret


Fig.14 Din aceastã schemã, raportatã la schemele anterioare asupra structurii subiectului ºi obiectului cunoaºterii rezultã: 1) Între S1 (Sistem obiect) ºi S2 (Sistem subiect) se stabileºte o relaþie de tipul conexiunii inverse: S1ÕS2. Aceasta retroacþiune se compune dintro relaþie informaþionalã: O Õ (QÕL) Õ E ºi o relaþie practicã: E ÕO, (în care M desemneazã mijloacele acþiunii practice – instrumente). Relaþia informaþionalã este o premisã a relaþiei practice, dar totodatã este întemeiatã (determinatã de aceasta din urmã). Ele formeazã segmente ale aceluiaºi proces unitar, cognitiv. Activitatea practicã este cadrul obiectiv în care se instituie un circuit informaþional între obiect ºi subiect. Din prelucrarea logicã a informaþiilor obþinute la nivel empiric se ajunge la adevãr, care în ipostaza sa de concret-logic este adecvat concretului obiectiv în unitatea determinãrilor sale fenomenale ºi esenþiale. Adevãrul, în dubla sa funcþionalitate reflexiv-constructivã, fiind adecvat obiectului, este o premisã a transformãrii acestuia. Astfel, relaþia dintre subiect ºi obiect nu este o relaþie cognitiv-contemplatoare, ci o relaþie cognitiv-transformatoare. Cunoaºterea ºi practica sunt modalitãþi complementare ale aceluiaºi act (uman), eficienþa uneia este motivatã de prezenþa celeilalte. M

Õ

94 Universitatea Spiru Haret


2) În structurarea explicaþiei, relaþia informaþionalã mijloceºte trecerea de la explanans – propoziþii experimentale (Q) ºi propoziþii nomologice (L) – la explanandum (E), structurat dintr-un complex de propoziþii descriptive de tipul: E = Q +L Prin constituirea unui explanandum se creeazã însã numai premisele teoretice pentru întemeierea propoziþiilor praxiologice (P). Acestea includ nu numai motivaþii nomologice (L), ci ºi motivaþii psihologice (Ps) ºi teleologice ( T), la care, într-o viziune mai amplã asupra determinismului praxiologic, se adaugã ºi motivaþii axilogice (V). Rezultã, astfel, urmãtoarea structurã a propoziþiilor praxiologice: P = E(Q+L) + Ps +T+ V Lãrgirea câmpului motivaþional al propoziþiilor praxiologice, dincolo de limitele întemeierii teoretice pe care o oferã explanandum-ul prin structura ºi semnificaþia sa, impune necesitatea unei viziuni mai cuprinzãtoare asupra raportului dintre subiect ºi obiect, raport care trebuie conceput nu numai ca relaþie gneseologicã, ci, în primul rând, ca relaþie praxiologicã, cu un statut ontico-antropologic ºi nu numai epistemologic. B. Relaþia acþionalã dintre subiect ºi obiect *. Reamintim cã aceastã relaþie nu este izolatã de relaþia gnoseologicã a subiectului cu obiectul. Ele formeazã dimensiuni complementare ale actului * Dupã cum se constatã, trebuie fãcutã o distincþie între obiectul cunoaºterii ºi obiectul practicii. Obiectul cunoaºterii este un fragment de realitate dimensionat subiectiv (obiect pentru subiect), iar obiectul practicii este fragment de realitate care este modificat de subiect (agent). Prin obiectul cunoaºterii, existentul se ridicã la nivelul subiectului, iar prin obiectul practicii, subiectul se ridicã la nivelul existentului. Între subiect ºi obiectul cunoaºterii se stabileºte un raport gnoseologic, iar între subiect (agent) ºi obiectul practicii (pacient) se stabileºte un raport ontic. În raport cu obiectul (cunoaºterii), omul îºi exercitã funcþia sa de subiect (cunoscãtor), iar în raport cu obiectul practicii (existenþa), omul se manifestã ca agent. Fãrã îndoialã cã termenii subiect ºi agent nu sunt, deocamdatã, precis definiþi. De cele mai multe ori sunt folosiþi unul în locul altuia sau, în orice caz, li se dã cam acelaºi sens. Am sugera soluþia ca prin subiect sã se desemneze umanul în ipostaza sa de fiinþã cugetãtoare, conºtientã de sine, ceea ce ar corespunde atributului de cunoscãtor care se acordã de obicei subiectului, iar prin agent sã se desemneze umanul în ipostaza de autor al acþiunii transformatoare asupra pacientului (domeniului de realitate care suferã schimbarea). Precizãm, totodatã, cã totdeauna agentul este subiect-cunoscãtor, deoarece autorul acþiunii nu-ºi poate exercita funcþia de agent în afara unei întemeieri teoretice în baza cãreia sunt motivate nomologic propoziþiile praxilogice. Credem, de aceea, mai avantajoasã formularea: relaþia dintre agent ºi existent (pacient) sau, mai puþin pretenþios, dintre oameni ºi realitate în procesul practicii pentru desemnarea relaþiei praxiologice dintre subiect ºi obiect.

95 Universitatea Spiru Haret


uman, care, ontic, se înscrie în sfera interacþiunilor ca relaþie transformatoare de ordin teleologic. În procesul acþiunii, finalitãþii naturale i se adaugã în plan social o nouã interacþiune – scopul. Spre deosebire de interacþiunile naturale cu caracter finalist, scopul este o relaþie posibilã de prefigurat numai printr-o întemeiere teoreticã, care, la rândul ei, este efect al cognivitãþii. Prin intermediul acestei modalitãþi superioare de reflectare, actul uman se distinge din sfera interacþiunilor naturale ºi devine act al unei fiinþe conºtiente de sine. Activitatea umanã este deci un act deliberat. Fiind dimensionat teleologic, actul uman nu implicã doar cognitivitate, respectiv, nu se limiteazã la o întemeiere teoreticã. Din câmpul motivaþiilor praxiologice fac parte ºi parametrii psihologici ºi axiologici. Aceºtia se instituie cauzal în funcþie de natura raporturilor sociale; corespund unei game de interese materiale ºi spirituale, individuale ºi colective, pe care oamenii le au obiectiv în raport cu poziþia lor faþã de mijloacele de producþie, aceastã poziþie decurgând, mai ales, din natura proprietãþii ºi locului pe care ei îl au în procesul repartiþiei ºi al diviziunii sociale a muncii. Aºadar, actul uman are nu numai un statut gnoseologic ci ºi un statut ontic. Prin praxis, relaþia dintre oameni ºi realitate este o relaþie în plan existenþial. Aceasta nu numai din punct de vedere motivaþional, ci ºi din punct de vedere al finalitãþii. Raportându-se la obiectul acþiunii, subiectul, în ipostazã de agent, îºi adecveazã pentru sine existenþa nu numai ideatic, ci ºi material. Prin obiectul transformat (obiectul dobândit ca urmare a actului exercitat asupra obiectului acþiunii) omul se dovedeºte a fi însã nu numai constructor, ci ºi autocreator; transformând realitatea, contribuie la crearea propriului univers existenþial. Condiþiile vieþii materiale a societãþii ºi, prin acestea, chiar cele naturale nu sunt date (oamenilor) ci sunt produse (de ei). Obiectivarea subiectului în procesul practicii semnificã, deci, nu numai o relaþie a subiectului cu obiectul (cunoaºterii), ci ºi o relaþie a subiectului cu existenþa. Practica este superioarã cunoaºterii tocmai prin aceastã depãºire a limitelor pe care cunoaºterea le conferã relaþiei omului cu realitatea. Din punct de vedere al creativitãþii, practica permite subiectului depãºirea obiectului (cunoaºterii) ºi înscrierea sa ca agent în raport cu existentul, cu acel substrat din care se structureazã, dimensionat subiectiv, obiectul cunoaºterii. În acest sens, definim practica drept relaþie existenþialã a oamenilor cu realitatea, relaþie în care subiectul capãtã atributul de agent, iar obiectul semnificaþia de existent (obiect al acþiunii – pacient) *. * Notãm cã totdeauna pacientul (obiectul acþiunii practice) are un statut existenþial, este un fragment al existenþei. În aceastã ipostazã poate fi obiect al acþiunii atât naturalul ºi socialul, cât ºi omul însuºi, în calitate sa de subiect (al cunoaºterii ºi reflectãrii) ºi de existenþã (naturalã ºi socialã)

96 Universitatea Spiru Haret


Structura acestui raport praxiologic al omului cu realitatea poate fi sugerat達 prin urm達toarea schem達 (fig. 15):

Fig. 15 97 Universitatea Spiru Haret


Din aceastã schemã rezultã principalele tipuri de relaþii care se stabilesc între om ºi existenþã ºi anume: a) relaþia onticã dintre existenþã (naturalã ºi socialã) ºi natura umanã:

w1Õw2;

la care se adaugã relaþia onticã dintre existenþã ºi conºtiinþã: (w1Õw2)ÕC:

b) relaþia cognitivã dintre subiect ºi obiect (activitatea teoreticã), formatã dintr-o dimensiune strict cognitivã: OÕ(QÕL) Õ E una practicã: M EÕ O care-i succede ºi totodatã precede; c) relaþia acþionatã (activitatea practicã - praxis) dintre agent ºi realitate:

A(E+Ps+T) Õ (SÕR)Õw(w1+

w2)

În toate aceste tipuri de relaþii, în tripla sa ipostaziere: de domeniu existenþial (natural ºi social, material ºi ideal), de subiect (cunoscãtor) ºi de agent (al acþiunii), omul se manifestã activ, este constructor de realitate ºi nu numai un determinat al acesteia. Între om ºi realitate se stabileºte, deci, întotdeauna, un raport de determinare reciprocã (conexiune inversã). Contextul obiectiv în care, genetic ºi structural, se constituie umanul ºi, totodatã, el îºi exercitã funcþia sa constructiv-creatoare, este practica. De aceea, orice relaþie a omului cu realitatea este, în cele din urmã, o relaþie acþionalã. Prin intermediul acestei relaþii, omul se desprinde pe sine de naturã, se instituie pe sine ca element sociosferic (ºi noosferic), este generator de culturã ºi, totodatã, se manifestã ca autor al unor impulsuri cauzale ce provoacã deliberat ºi sistematic modificãri adecvate sieºi în toate domeniile universului obiectiv ºi ale propriului univers. Se certificã, astfel, una din ideile fundamentale ale gândirii filosofice contemporane, anume aceea cã, datoritã funcþiei sale constructiv-creatoare, raportându-se la existenþã (la un domeniu univers), omul se raporteazã de fapt întotdeauna la o „naturã umanizatã”, la un univers pentru sine ºi nu la un univers în sine. În procesul de umanizare a realului, cunoaºterea oferã premisele teoretice, iar practica conferã capacitate transformatoare actului uman, este mijlocul prin care oamenii contribuie ca factori subiectivi la trecerea de la 98 Universitatea Spiru Haret


posibil la real în diacronia obiectivã. În acest sens, relaþia dintre om ºi realitate, indiferent dacã este o relaþie între subiect ºi obiect sau o relaþie între agent ºi existent (în calitate de pacient), dupã cum sugera Marx în cunoscutele sale Teze despre Feuerbach, este totdeauna o „relaþie esenþialmente practicã”. Prin aceasta se întemeiazã concluzia cã practica este statutul ontic al omului în univers, concluzie fundamentalã pentru definirea specificului existenþei umane ºi, ca atare, pentru fundamentarea teoreticã a praxilogiei ºi a tuturor ºtiinþelor despre om. Din schema de mai sus rezultã, de asemenea, unitatea dintre nomologic, psihologic ºi teleologic în motivarea acþiunii umane, cãreia i se adaugã un complex de determinãri rezultate din condiþionarea eficienþei actului uman de factorii situaþionali (condiþii, mijloace, reguli) ºi de operaþiile ei de realizare (decizie, conducere, comandã). C.Structura acþiunii sociale 1)În lumina complexitãþii sale motivaþionale, practica se dovedeºte a fi o relaþie de determinare plurifuncþionalã, reductibilã la expresia: P = f (C + S + R) Dacã introducem detaliat termenii raþionali (care aparþin lui C), situaþionali (aparþinând lui S), de realizare (aparþinând lui R), obþinem relaþia: P = f [C(E+Ps+T) + S (c+m+r)+R(d+l+0)] în care: E = explanandum, deductibil din explanas, la rândul sãu fiind o sintezã între propoziþii experimentale (Q) ºi propoziþii nomologice (L); Ps = motivaþii psihologice, întemeiate la rândul lor cauzal pe un ansamblu de interese (individuale ºi colective), cãrora li se adaugã ºi factori motivaþionali de ordin axiologic; T = dimensiunea teleologicã a determinismului praxiologic, la rândul ei întemeiatã pe explanandum ºi pe aserþiuni predictice, cãrora li se asociazã, de asemenea, cu rol cauzal, factori de interes, precum ºi motivaþii psihologice ºi axiologice. În raport cu toate aceste temeiuri, prin scop, agentul îºi formuleazã un sistem de propoziþii praxilogice, în baza cãrora se instituie operaþii de programare, precum ºi premisele unor strategii ale acþiunii, în perspectivã futurologicã; c = condiþii (naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale, obiective ºi subiective, etc.), m = mijloace (unelte, instrumente – tehnice ºi logice), r = reguli (norme cu caracter nomologic, operaþional, 99 Universitatea Spiru Haret


metodologic, deontic, juridic, politic), toate la un loc alcãtuind ansamblul situaþional (S); d = operaþia deciziei, 1 = operaþia conducerii, o = operaþia comenzii (ordin), toate la un loc alcãtuind ansamblul elementelor termenului realizare (R), care precede nemijlocit execuþia (operaþia finalã de înfãptuire a actului transformator). 2) Din detalierea structurii termenilor principali ai relaþiei praxiologice se desprinde ideea cã, în analiza structurii actului uman, nu avem de-a face cu o singurã relaþie între subiect ºi obiect sau, mai corect, dupã cum am arãtat, între agent ºi existent, ci cu un sistem de relaþii. Numai în structura motivaþiilor psihoraþionale ale praxisului, motivaþii din care izvorãºte potenþialitatea eficienþei acþiunii ca trãsãturã a agentului, desprindem urmãtoarele relaþii: a) relaþia cognitivã = OÕ(QÕL)ÕE; b)relaþia psihologicã =

ù (ù 1Õù 2)ÕPs;

c)relaþia teleologicã = (Ps +E)ÕT, care, mai pe larg, îmbracã expresia: [(ù ÕPs) + (OՅÕE)]ÕT La acestea se mai adaugã încã un grup important de relaþii care izvorãsc din dimensiunea raþional-cognitivã a agentului, dar care se înscriu în sfera raporturilor prospectiv-futurologice (F) ale acestuia cu lumea obiectivã. Dintre acestea menþionãm: a) relaþia previzionalã = EÕPv; b) relaþia programaticã = (Pv +T)ÕPg. Menþionãm, în legãturã cu acest grup de relaþii, cã în structurarea lor se împletesc determinãri teoretice ºi axiologice, a cãror pondere în dimensionarea prospectiv-futurologicã a acþiunii umane depinde de cercul de interese ºi de trebuinþe individuale ºi colective: de grup, comunitare, intercomunitare. Dacã previziunea este cu precãdere funcþie de explicaþie, se înscrie ca o proiecþie predicticã a subiectului indusã sau dedusã din prezent asupra unora din stãrile lui viitoare, proiecþie care joacã rol de cãlãuzã teoreticã în acþiune, programul se întemeiazã pe o sintezã între previziune ºi scop, prin acesta din urmã fiind funcþie de interese, de motivaþii psihosociale, din care izvorãsc ºi preferinþe pentru o anume configurare ºi eficienþã a acþiunii. De aceea, programul este deopotrivã cãlãuzã teoreticã (prin previziune) ºi cãlãuzã teleologicã (prin scop) a acþiunii. 100 Universitatea Spiru Haret


Programul, care decurge dintr-un proiect întemeiat nomologic, psihologic, axilogic, are rol operaþional (pragmatic) în desfãºurarea acþiunii sociale de perspectivã, prin el sunt eºalonate într-o formã sistematicã ºi cuprinzãtoare sarcinile concrete ale acþiunii sociale pe o perioadã delimitatã de timp, decurgând dintr-o anume strategie. Adãugând relaþiilor psiho-cognitiv-teleologice (C) ºi prospectivfuturologice (F) termenii situaþionali (S) ºi factorii de realizare (R), care preced ºi potenþeazã execuþia (Ó) – moment final al circuitului praxiologic, care pune în contact eficient agentul (A) ºi obiectul acþiunii (Op) structurate dintr-o existenþã ( ù ) filtratã axiologic (V)–, obþinem urmãtoarea configuraþie desfãºuratã a structurii „sistemului relaþiei praxiologice”, deci a Sistemului acþiunii sociale (al cãrui rezultat este produsul – –, structurat din obiectul transformat (Ot), supus în final unei validãri axiologice – V: Ù

Acest sistem de relaþii, dacã avem în vedere ºi corelarea lui S ºi R într-un complex funcþional M, este reductibil la succesiunea urmãtorilor termeni ai acþiunii sociale (aflaþi într-un raport cauzal-funcþional): Ù

P = A(C+F)ÕM(S+R)ÕOpÕ

Se observã, în aceastã relaþie praxiologicã, termenii primari ai determinismului praxiologic: agent, mijloace, obiect al acþiunii – din corelarea cauzalã ºi funcþionalã a cãrora rezultã (ca efect) produsul acþiunii. Aceºti termeni, puºi în evidenþã de multã vreme (încã de Aristotel) ca elemente definitorii ale activitãþii practice, au cãpãtat noi semnificaþii ºi dimensiuni în teoria acþiunii sociale ºi în praxiologia modernã (îndeosebi de la Parsons încoace). 101 Universitatea Spiru Haret


3) Asupra acestor temeni primari vom puncta câteva concluzii, rezumând unele din ideile prezentate în cadrul analizei determinismului relaþiei praxiologice: a) Conceptul de mijloc al acþiunii, pus în adevãrata valoare de Hegel ºi Marx în definirea specificului ºi finalitãþii activitãþii umane, a cãpãtat în cercetãrile praxiologice contemporane o structurã complexã. Menþionãm îndeosebi divizarea sa în douã subgrupe: situaþie ºi realizare, fiecare în parte conceputã ca sistem de alte elemente. Numai funcþionarea corectã a întregului mecanism de factori care structureazã ceea ce se cheamã generic mijloace, poate pune în funcþiune momentul suprem al praxisului – execuþia. În aceastã perspectivã, mijloacele se referã la un ansamblu de condiþii, reguli, instrumente cu valoare operaþionalã, metodologicã ºi motivaþionalã în desfãºurarea circuitului praxiologic de la potenþã la act, precum ºi la un complex de factori de coordonare ºi organizare a înfãptuirii actului eficient dintre care mai importanþi sunt actul deciziei, al conducerii ºi al comenzii. În legãturã cu aceºti din urmã factori, în cercetãrile praxiologice contemporane se elaboreazã sisteme de codificare operaþionalã, apte sã conducã la ample strategii de acþiune la nivel macrosocial. De aceste probleme se ocupã intens în ultima vreme discipline noi, ca teoria deciziei, teoria comenzii ºi conducerii (management). b)Sensibile mutaþii în ce priveºte sensul ºi dimensiunile motivaþionale a suferit ºi termenul primar de agent. Graþie contribuþiilor teleologiei, gnoseologiei, psihologiei, sociologiei ºi antropologiei, cu tradiþii mai vechi dar revoluþionate în ultima sutã ºi ceva de ani, conceptul de agent al acþiunii comportã o multidimensionatã motivaþie din care se insistã astãzi îndeosebi asupra motivaþiilor nomologice, psihologice, axilogice, teleologice. Toate aceste motivaþii izvorãsc atât din capacitatea cognitivã a agentului în calitatea sa de subiect cunoscãtor, cât ºi din natura intereselor sale materiale (economice) ºi spirituale (morale, politice), care-l animã obiectiv cãtre o anume direcþie de acþiune teoreticã ºi practicã. Datoritã elementului de cointeresare a agentului în alegerea scopului ºi mijloacelor acþiunii, activitatea practicã dobândeºte atributul eficienþei în funcþie de o motivaþie de ordin axiologic ºi nu numai teoretic. Cercetãrile operaþionale actuale pun foarte mult accentul pe dimensiunea prospectiv-futurologicã a întemeierii strategiei acþiunii umane. În acest cadru, agentului i se condiþioneazã eficienþa creatoare în funcþie de activitatea atentã de previzionare ºi de programare a acþiunilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetãrile praxiologice actuale se referã nu numai la acþiuni individuale ºi de grup ci ºi la sisteme sociale de acþiune, concepute la nivel naþional ºi statal, caz în care agentul este 102 Universitatea Spiru Haret


constituit din mari colectivitãþi, reprezentate de organisme decizionale ºi de conducere eligibile din sânul acestora, pe baza unor principii juridice ºi politice codificate normativ ºi obiectivate instituþional. c)Nu mai puþine semnificaþii noi a cãpãtat, în perspectiva praxiologiei contemporane ºi termenul primar de obiect al acþiunii. Menþionãm, în primul rând, aprecierea obiectului acþiunii ca realitate umanizatã. Umanizarea are în vedere atât structura obiectului acþiunii cât ºi finalitatea acþiunii, care se exercitã asupra lui de cãtre agent. În al doilea rând, finalitatea actului productiv exercitat de agent asupra pacientului este produsul acþiunii, care nu este altceva decât un existent (obiect) transformat (de agent). Deºi agentul se raporteazã praxiologic la existent, domeniu de realitate mai larg decât obiectul cunoaºterii (uneori agentul modificã prin acþiunea sa realitãþi care n-au fãcut obiectul cunoaºterii sale), totdeauna obiectul transformat, produsul rezultat din exercitarea actului uman, este adecvat subiectului, este un existent pentru sine ºi nu un existent nedeterminat subiectiv, existent în sine. În altã ordine de idei, reþinem precizarea cã, prin acþiunea sa, agentul este producãtor de existenþã. Acþionând, agentul îºi creeazã condiþiile materiale de existenþã, precum ºi pe cele spirituale (cultura, ºtiinþa, arta, anumite mentalitãþi, tradiþii, obiceiuri). Într-un cuvânt, universul social obiectiv este produsul activitãþii oamenilor, al subiectivitãþii. Istoria obiectivã a umanitãþii este creatã de oameni ºi nu le este datã. Se desprinde concluzia cã, raportându-se la existenþã, oamenii se raporteazã de fapt la produsele activitãþii lor, care s-au desprins de ei devenind obiectivitate. Aceastã finalitate a actului uman (obiectivarea) nu se referã numai la existenþa socialã obiectivã, ci ºi la cea subiectivã. Creându-ºi temelia obiectivã a vieþii lor, oamenii se creeazã pe ei înºiºi ca naturã ºi spirit – dimensiuni obiectuale care pot constitui, de asemenea, obiect de cunoaºtere ºi acþiune. Din capacitatea creatoare ºi fãptuirea agentului (din care izvorãsc structuri obiective, independente dar nu strãine de el) rezultã semnificaþia cea mai profundã a specificitãþii determinismului uman – libertatea (de cunoaºtere ºi acþiune) subiectului (luat ºi în sens de agent), a cãrei instituire devine o problemã a necesitãþii istorice obiective. În diacronia socialã, pe mãsura creºterii gradului de libertate a agenþilor, creºte proporþional gradul de stãpânire de cãtre ei a realitãþii. Cu alte cuvinte, consecinþa principalã a relaþiei praxiologice este creºterea ponderii factorului subiectiv în determinarea obiectivã. În procesul practicii creºte treptat, în progresie geometricã, gradul de autonomizare a subiectului, în raport direct proporþional cu creºterea gradului de subiectivizare a obiectului. 103 Universitatea Spiru Haret


* În perspectiva viziunii dialectice moderne asupra determinismului praxiologic, acþiunea umanã ne apare – dupã cum se desprinde concluziv din paginile anterioare – ca un sistem complex de relaþii cognitive ºi practice între oameni ºi realitate, care coreleazã organic, în baza principiului conexiunii inverse, o multitudine de factori sociali obiectivi ºi subiectivi. Integrarea tuturor acestor factori într-o dispoziþie funcþionalã de maximã eficienþã configureazã urmãtoarea Schemã generalã a structurii sistemului acþiunii sociale (fig.16): Menþionãm cã eliminarea sau minimalizarea oricãruia dintre aceºti factori sau termeni praxiologici, precum ºi neluarea în considerare a mecanismului lor funcþional complex afecteazã negativ gradul de eficienþã al acþiunii, consecinþã cu atât mai dãunãtoare la scara sistemelor macrosociale de acþiune, aplicabile la nivel naþional ºi statal. Pe mãsurã ce agentul acþiunii se transferã la nivelul unor mari comunitãþi umane, eficienþa solicitã respectarea din ce în ce mai riguraosã a tuturor verigilor procesului acþional, fapt care impune metodologic iniþierea unor ample cercetãri praxiologice ºi întemeierea unor modele de acþiune de mare anvergurã strategicã. Considerãm cã o asemenea interpretare a acþiunii sociale oferã suficiente premise teoretice ºi metodologice pentru realizarea sintezei propuse între teoria sociologicã a acþiunii umane (orientarea acþionalistã cu tradiþii remarcabile încã din secolul trecut) ºi praxiologia mai nouã (de orientare logico-operaþionalã), în cadrul unei discipline praxiologice cu caracter metateoretic, aptã sã ofere criterii de eficienþã oricãrui travaliu prospectiv care îºi fixeazã ca þel finalitãþi practice realizatorii pentru om. Înfãptuitã pe terenul filozofiei acþiunii – una din preocupãrile aproape permanente ale discursului filosofic aplecat asupra omului –, care, în climatul actual de eficienþã, a devenit o preocupare de predilecþie a tuturor disciplinelor ºtiinþifice cu caracter operaþional, praxiologia se instituie ca o disciplinã de graniþã între filosofie ºi ºtiinþã, criteriile de eficienþã pe care ea le propune îmbinând organic valorile logice cu cele deontice de adevãr, rigorile discursului pozitiv cu exigenþele umanismului contemporan.

104 Universitatea Spiru Haret


Fig.16 105 Universitatea Spiru Haret


V SISTEMUL ªI TIPOLOGIA ACÞIUNILOR SOCIALE În efortul actual de sintezã între analiza macrosistemicã ºi cea microsistemicã, sociologia opereazã tot mai mult cu modelele ºi metodele praxiologiei – disciplinã de contact între filosofia acþiunii ºi sociologia acþiunii, între abordãrile teoretice cu caracter fenomenologic ºi metodele operaþionale de investigare a fenomenului social. Prin intermediul praxiologiei, sociologia capãtã mijloace mai riguroase de pozitivizare a discursului asupra omului ºi a mediului sãu social, se instituie ca ºtiinþã generalã asupra vieþii sociale cu valoare nu numai explicativã, ci ºi operaþionalã. Ea devine astfel, tot mai mult, o disciplinã acþionalistã care vizeazã desprinderea unor criterii de maximã eficientizare a activitãþilor umane. Dincolo de aceste criterii generale de eficienþã, de care se ocupã sociologia ºi îndeosebi teoria acþiunii sociale (în calitatea ei de metapraxiologie), se cer desprinse ºi criterii specifice fiecãrui gen de acþiune umanã, cea ce face necesarã întreprinderea unor prealabile demersuri de clasificare a acestora.

1. Clasificarea acþiunilor umane din perspectiva sociologiei acþionaliste ºi a praxiologiei contemporane În gândirea teoreticã contemporanã un loc de seamã în cercetãrile acþionaliste îl ocupã, dupã cum se ºtie, ºcoala praxiologicã polonezã, iniþiatã de Tadeusz Kotarbiñski. Noutatea pe care o aduce aceastã ºcoalã ºi, în primul rând, inspiratorul ei este nu numai desprinderea teoriei acþiunii umane (praxiologia) ca o disciplinã autonomã ºi, respectiv, limitarea obiectului acesteia la cercetarea criteriilor generale de maximã eficienþã (de economicitate) ale oricãrei acþiuni umane – ºi în acest sens praxiologia este un fel de metateorie a tuturor ºtiinþelor particulare ale acþiunii –, ci ºi întemeierea unei metodologii de clasificare a tipurilor de 106 Universitatea Spiru Haret


activitãþi umane în raport cu gradul de eficienþã a acestora (praxiologia limitându-ºi sfera preocupãrilor numai la cercetarea acþiunilor eficiente ºi, deci, neluând în considerare orice acþiune, orice relaþie a agentului cu obiectul acþiunii). Kotarbiñski considerã, în aceastã perspectivã, cã acþiunea se manifestã nu numai ca atitudine activã, ci ºi ca pasivitate a agentului în raport cu obiectul acþiunii. Pasivitatea poate fi cauzã a producerii unui eveniment dacã este dictatã de o motivaþie raþionalã ºi contribuie la atingerea unui scop. Rezultã o imagine complexã asupra relaþiei de eficienþã, pasivitatea fiind doar aparentã. Agentul provoacã direct sau indirect modificãri obiectului, în ambele cazuri creeazã eficienþã. Folosind sugestiile lui Kotarbiñski, am putea adãuga cã acþiuni indirecte sunt ºi cele în care omul nu depune un efort propriu, ci doar controleazã mecanismul unor sisteme tehnice automatizate sau chiar al unor automatisme naturale, din funcþionarea cãrora rezultã eficienþã pentru el. Dar nici în acest din urmã caz agentul nu este scutit de orice cheltuire de energie. Este eliminatã energia fizicã, dar se consumã energie intelectualã. De unde rezultã cã, ºi în acest caz, nonacþiunea este doar aparentã, este de fapt o acþiune indirectã. Într-o accepþie mai largã, acþiunea directã ar putea fi definitã ca un tip de activitate în care se cheltuieºte energie prezentã ºi se realizeazã fãrã factori mediatori, iar acþiunile indirecte, ca tipuri de activitate în care transformãrile sunt provocate prin elaborãri teoretice prealabile sau prin intermediul unor dispoziþii, indicaþii, îndrumãri. Criteriologia de clasificare a acþiunilor operatã de Kotarbiñski are o mare valoare metodologicã ºi poate constitui premisa elaborãrii unei teorii generale a gradelor de eficienþã, un fel de metodologie operaþionalã de acþiune care se poate particulariza în orice domeniu al acþiunii umane. Ea poate fi, deopotrivã, o premisã metodologicã pentru clasificarea acþiunilor colective ale oamenilor, acþiuni în care agentul este un grup sau chiar o comunitate de oameni. Interesante ºi foarte diferite tipologii ale acþiunii au oferit, de asemenea, reprezentanþii sociologiei acþionaliste (V.Pareto, M. Weber, T. Parsons). Vilfredo Pareto, pentru care societatea apare ca un sistem, un complex de acþiuni elementare, elaboreazã o tipologie a acþiunilor umane în care distinge douã specii principale de acþiuni: acþiuni logice ºi acþiuni nonlogice. Din împletirea acestora se structureazã patru categorii fundamentale de acþiuni: acþiuni experimentale ºi logice; acþiuni experimentale ºi nonlogice; acþiuni neexperimentale ºi logice; acþiuni neexperimentale ºi nonlogice. În cele din urmã, la el, acþiunile logice (în care intervin conºtiinþa ºi raþiunea, scopul) se întemeiazã pe acþiuni nonlogice (în care nu existã o legãturã între 107 Universitatea Spiru Haret


mijloc ºi scop, ele þinând de comportamentul natural, instinctual – subiectivnecesitar – al omului), ceea ce semnificã apelul la psihologie ºi chiar la biologie în fundamentarea explicaþiilor sociologice. Perspectiva de analizã este interesantã, dar împinge la subaprecierea condiþiilor socialmenteobiective ºi supraaprecierea celor individual-subiective în interpretarea determinismului vieþii sociale. Max Weber, concepând acþiunea ca produs al relaþiilor intersubiective ºi împingând, în aceastã direcþie, explicaþia sociologicã pe terenul interacþiunii dintre subiectiv ºi obiectiv, coreleazã conceptul de acþiune cu cel de comportament (conduitã) ºi distinge, la rândul sãu, patru tipuri de comportament acþional: activitatea bazatã pe scopuri raþionale; activitatea de ordin afectiv-voliþional; activitatea de valorizare; activitatea orientatã de norme sau tradiþii. Pe baza acestora, Weber are în vedere urmãtoarea tipologie de acþiuni umane: activitatea societarã (în baza unui acord explicit între membrii societãþii); acþiunea prin înþelegere (armonie), aceasta fiind condiþionatã de legi obiective; acþiunea instituþionalã (care are un statut social ce nu depinde de indivizi); activitatea de grup (în cadrul structurilor sociale existente, la care indivizii aderã fãrã nici o obligaþie dar, dacã este necesar, din constrângere). Aceastã clasificare a acþiunilor îl apropie pe Weber de sociologia acþionalistã contemporanã, semnificând o înþelegere a statului social ºi obiectiv al acþiunii, precum ºi a corelaþiei dintre obiectiv ºi subiectiv în motivarea acþiunilor (agentului acþiunii i se subordoneazã o mulþime de dimensiuni ºi motivaþii obiective în efortul sãu demiurgic în plan social-obiectiv). Talcott Parsons, care a adus o contribuþie substanþialã la constituirea teoriei acþiunii sociale ca disciplinã teoreticã independentã, continuând în acest sens perspectiva acþionalistã deschisã de sociologi ca Pareto, Weber ºi Durkheim, pe lângã definirea termenilor principali prin care se surprinde structura acþiunii sociale, a elaborat o tipologie amplã a sistemelor de acþiune cu aplicabilitate la diferite sisteme sociologice ºi economice. Pe baza schemelor sistemului social de acþiuni, propune o amplã clasificare a tipurilor de acþiuni umane, dispuse în douã mari grupe: grupa pozitivismului radical ºi grupa sistemelor voluntariste, cãrora li se subordoneazã diverse subspecii de tipuri ºi subtipuri de acþiuni. De exemplu, pozitivismul radical este divizat în douã subspecii: pozitivism radical raþionalist ºi pozitivism radical antiintelectualist (aici include ºi pozitivismul statistic, individual sau sociologic), din împletirea cãrora rezultã mai multe combinaþii de subtipuri: utilitarismul ºi pozitivismul statistic individualist ºi raþionalist; pozitivismul radical individualist ºi antiintelectualist; pozitivismul radical raþionalist ºi sociologic. Termenul central al tuturor acestor subgrupe ale pozitivismului 108 Universitatea Spiru Haret


radical este eliminarea elementului cognitiv pur subiectiv, reducerea acestuia la o cunoaºtere empiricã sau prezenþa sa într-o formã neºtiinþificã. Factorul subiectiv, în unitatea determinãrilor sale cognitive ºi normative, este integrat numai în grupa sistemelor voluntariste. De unde rezultã o anumitã disociere a acþiunilor motivate obiectiv (din grupa pozitivism radical) sau cel mult limitate la o cunoaºtere empiricã, de cele motivate subiectiv (din grupa sistemelor voluntariste), în care sunt incluse datele cunoaºterii ºtiinþifice ºi sunt implicate elemente normative. Din aceastã schemã dihotomicã a acþiunilor (la un pol, obiective, la celãlalt pol, subiective) nu rezultã o explicaþie unitarã asupra relaþiei dintre motivaþiile obiective ºi cele subiective în structurarea acþiunilor sociale. Cu toate acestea, reþinem (ca o achiziþie deosebitã a sociologiei acþionaliste) corelarea dintre cognitiv (întemeiat nomologic) ºi normativ (întemeiat axiologic ºi sociologic) în structurarea acþiunilor sociale – idee generalã care oferã cadrul unei explicaþii sociologice în care subiectul este integrat obiectului (chiar dacã aceastã unitate subiect-obiect este rezervatã de Parsons numai pentru grupa sistemelor voluntariste de acþiune). Trecerea în revistã a unor modele de clasificare a acþiunilor umane, majoritatea elaborate din perspectivã psihologicã ºi sociologicã, având ca referinþã îndeosebi acþiunea ºi comportamentul individual al agenþilor acesteia, prezintã mare interes metodologic în abordarea determinismului uman. Socotim însã cã are importanþã, pentru întemeierea unor strategii eficiente ale dezvoltãrii ºi realizãrii condiþiei umane, ºi încercarea unor clasificãri care au în vedere tipologia acþiunilor la nivelul sistemului de ansamblu al vieþii sociale. În aceastã privinþã este demnã de reþinut ideea de principiu a lui Parsons cu privire la nevoia elaborãrii modelului unui sistem al acþiunilor sociale.* El nu a luat însã ca bazã în clasificarea acþiunilor sociale (ºi în configurarea modelului de sistem acþional propus) un * Folosind grupul de concepte: scop, situaþie (analizabilã în funcþie de mijloace, condiþii), precum ºi unele relaþii între scop ºi situaþie (care sunt concepute ca o „orientare normativ㔠a acþiunii), având în vedere ºi un ansamblu motivaþional din care fac parte propoziþii factuale, elemente ideale sau normative, o totalitate de cunoºtinþe ºtiinþifice ºi deducþii logice (toate acestea intervenind cu rol condiþional în structurarea acþiunii), Parsons a constituit o schemã (formalizatã) a oricãrui sistem de acþiune. Ceea ce este ºi mai important de reþinut este faptul cã el a conceput, în general, societatea ca un ansamblu corelat de sisteme de acþiune, chiar dacã nu ºi-a propus o clasificare a tipurilor de acþiune în funcþie de acest ansamblu. Structura sistemului sãu de acþiune pune accentul pe corelativitatea acþiunii indivizilor ºi chiar a subsistemelor de acþiune, pe cooperarea colectivã a acestora în realizarea fiecãreia din etapele sau momentele care structureazã acþiunea socialã de ansamblu.

109 Universitatea Spiru Haret


model prealabil al sistemului social global. Dintr-o asemenea perspectivã ne propunem în continuare sã supunem atenþiei o tipologie generalã a acþiunilor sociale.

2. Elementele sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale Din perspectiva unei metodologii sistemice moderne, la care se adaugã în mod necesar o viziune praxiologicã asupra fenomenelor sociale, se poate încerca structurarea unui model al sistemului acþiunilor sociale care sã satisfacã cerinþele formulãrii unor premise pentru generalizarea criteriilor de eficienþã la nivelul ansamblului vieþii sociale. Dintre condiþiile necesare pentru asigurarea reuºitei unei atare întreprinderi, reþinem: întemeierea pe o înþelegere raþionalist-dialecticã asupra raportului dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã, dintre obiectiv ºi subiectiv în structura ºi dinamica vieþii sociale; o privire structural-sistemicã asupra vieþii sociale; conceperea din perspectivã determinist-cauzalã a sistemului social; definirea universului social în primul rând ca univers al acþiunii umane practice. În vederea dobândirii un spor de contribuþie faþã de realizãrile anterioare în aceastã privinþã este necesarã folosirea (selectivã) a tuturor achiziþiilor mai vechi sau mai noi ale sociologiei acþionaliste, îndeosebi ale funcþionalismului sociologic contemporan întemeiat de Parsons. De un mare folos în cercetãrile praxiologice contemporane este, între altele, aparatul conceptual folosit de Parsons, generalizat astãzi în cercetãrile acþionaliste (de exemplu, conceptele de „scop” ºi „situaþie”, aceasta din urmã analizabilã în funcþie de „mijloace” ºi „condiþii”), precum ºi elementele de principiu sugerate de el în legãturã cu corelarea diverselor momente ale acþiunii (de exemplu, relaþiile dintre scop ºi situaþie, care sunt concepute ca „orientare normativ㔠a acþiunii) într-un circuit praxiologic unitar. Înainte de a desprinde domeniile mai importante ale acþiunii sociale, reþinem observaþia – formulatã ºi în primul capitol al lucrãrii – cã praxismul, în mãsura în care este conceput drept condiþie existenþialã a omului, este, deopotrivã, ºi condiþie existenþialã a societãþii. În acest sens, trebuie reþinut cã orice relaþie a omului cu mediul sãu natural este, în ultimã instanþã, o relaþie practicã transformatoare ºi, deci, viaþa socialã (dupã cum se exprima în Marx în Tezele despre Fenerbach) este esenþialemente practicã. Astfel, 110 Universitatea Spiru Haret


sistemul social, ca sistem de relaþii, este de fapt un sistem de acþiuni sociale (practice). Precizãm, de asemenea, cã orice relaþie socialã este, fie o relaþie acþionalã, în care pacientul (obiectul acþiunii) este existenþa obiectivã (naturalã sau socialã) sau existenþa subiectivã (omul este agent ºi în raport cu sine), fie o condiþie necesarã pentru întemeierea unei relaþii acþionale. Aºadar, sistemul vieþii sociale este un complex organic, determinist ierarhizat, de relaþii ºi acþiuni sociale, în care relaþiile au rol de cadru condiþional, iar acþiunile au funcþie cauzalã în diacronia vieþii sociale. Tocmai din sinteza acestor douã tipuri principale de relaþii (acþionale ºi condiþionale) se constituie sistemul de ansamblu al acþiunilor sociale. Definirea din perspectivã determinist-cauzalã a sistemului social global ca sistem acþional condiþionat de un ansamblu de relaþii sociale rezolvã metodologic problema criteriilor principale de clasificare a acþiunilor sociale. Astfel, în raport cu tipologia relaþiilor care configureazã fizionomia unei orânduiri sociale, desprindem urmãtoarele tipuri principale de acþiuni sociale: a. acþiunea de transformare a naturii (producþia materialã); b. acþiunea de transformare a societãþii (social-politicã); c. acþiunea de transformare a omului (instructiv-educativã). Aceste tipuri fundamentale de acþiuni se pot institui numai în contextul unui ansamblu de relaþii sociale condiþionale (în raport cu cele acþionale). Dintre relaþiile sociale condiþionale menþionãm urmãtoarele: a. relaþii economice (de proprietate, de producþie); b. relaþii axiologice, ideologice (politice, juridice, morale, religioase); c. relaþii instituþionale (exercitate în plan organizaþional în cadrul unor instituþii politice, juridice, de culturã, învãþãmânt, de cult etc.). Toate aceste tipuri de relaþii condiþionale au valoare acþionalã, în sensul cã formeazã cadrul obiectiv necesar de funcþionare a relaþiilor acþionale. Ele formeazã ansamblul situaþional al sistemului acþiunilor sociale (ºi anume, domeniul condiþional al acestora). Ansamblului situaþional i se subordoneazã ºi domeniul mijloacelor acþiunii: a. mijloace materiale (uneltele de producþie); b. mijloace logice (conceptele, teoriile, concepþiile ºtiinþifice); c. mijloace axiologice ºi ideologice (doctrinele, concepþiile politice, juridice, morale, artistice, filosofice, religioase). Trebuie precizat cã între primele douã tipuri de mijloace ale acþiunii existã raporturi de interferenþã : mijloacele materiale, concepute la nivelul ºi structura actualã a tehnicii ºi tehnologiilor de 111 Universitatea Spiru Haret


producþie, incumbã elemente logic-nomologice (ºi în acest sens ºtiinþa este o forþã nemijlocitã de producþie); mijloacele logice, în condiþiile actualei revoluþii ºtiinþifico-tehnice (ºi mai ales informaþionale) cuprind elemente tehnico-productive (ºi în acest sens tehnica ºi tehnologia producþiei materiale reprezintã dimensiuni proprii ale conceptului de ºtiinþã). Doctrinele sau concepþiile axiologice ºi ideologice funcþioneazã, de asemenea, ca mijloace ale acþiunii sociale. Aceasta, cu atât mai mult, în condiþiile epocii contemporane în care opþiunile valorice ºi ideile înaintate, conºtiinþa ºi mentalitãþile deschise spre înnoire ale oamenilor reprezintã o uriaºã forþã motrice a progresului material ºi spiritual al societãþii. În configurarea generalã a lanþului praxiologic, alãturi de elementele situaþionale, intervin ca termeni primari obiectul ºi agentul acþiunii. În raport cu structura acþiunii la nivelul sistemului social, obiectul acþiunii (practice) îl reprezintã totalitatea domeniilor de obiectivitate la care se raporteazã agentul social. Dintre acestea, obiectele muncii (ale activitãþii tehnico-productive) reprezintã domeniul fundamental al obiectului acþiunii, dar nu singurul. Obiect al acþiunii sunt ºi structurile sociale, precum ºi omul, fiecare dintre aceste domenii constituindu-se ca dimensiuni existenþiale în raport cu agentul. La nivelul sistemului global al acþiunilor sociale, agentul îl constituie comunitãþile umane (etnice, religioase, politice), grupurile sociale ºi profesionale. Acþiunea acestor comunitãþi ºi grupuri sociale este condusã de partide ºi grupãri politice, de diverse instituþii sociale ºi politice, în fruntea acestora, în conformitate cu anumite principii de vieþuire socialã (democraticã sau nedemocraticã), aflându-se personalitãþi ºi oameni politici, conducãtori aleºi sau desemnaþi de structurile organizaþionale ale acestora. Atribuþiile deciziei ºi conducerii se distribuie de sus în jos pe diverse niveluri ierarhice ale organizãrii activitãþii sociale, economice ºi administrative, pânã la nivelul fiecãrei comunitãþi rurale sau urbane, în fiecare colectiv de muncã, în întreprindere, instituþie sau organizaþie. De aceea, agentul propriu-zis al acþiunii sociale îl reprezintã sau tinde sã-l reprezinte (în sistemele democratice), prin medierea celor aleºi sau delegaþi cu funcþii de conducere ºi decizionale, membrii comunitãþilor ºi grupurilor sociale care, prin participare directã sau indirectã la actul social, se instituie ca Agent colectiv.

112 Universitatea Spiru Haret


3. Conceptul de sistem al acþiunilor sociale ºi problematica generalã a sociologiei Toate aceste elemente ale sistemului acþiunii sociale (relaþiile acþionale, relaþile condiþionale, mijloacele, obiectul ºi agentul acþiunii), la care se adaugã ºi altele (de ordin teleologic, normativ, previzional), precum ºi un sistem de operaþii de realizare (decizie, conducere, ordin, execuþie, control) ºi de principii de tacticã ºi strategie acþionalã a agentului colectiv, pot fi luate în considerare pentru alcãtuirea unui model acþionalist al sistemului social global, care sã dea o imagine mai amplã asupra structurii lanþului praxiologic. Nu ne propunem sã insistãm asupra acestei chestiuni, menþionãm doar unele observaþii cu privire la consecinþele teoretice pe care le poate avea definirea acþionalistã a sistemului social global asupra problematicii generale a sociologiei. Între altele, se iveºte necesitatea reinterpretãrii unor concepte tradiþionale ale ºtiinþei sociologice. Asupra conþinutului câtorva dintre aceste concepte formulãm unele propuneri. Dupã cum am vãzut, conceptul de obiect al acþiunii nu se limiteazã la semnificaþia clasicã a termenului de obiect al muncii. Dacã acordãm termenului de muncã semnificaþia mai largã de activitate eficientã, iar acesteia i se lãrgeºte sfera asupra tuturor tipurilor de acþiuni transformatoare (în plan natural, social, uman), atunci conceptul de obiect al muncii ar putea desemna totalitatea domeniilor existenþiale asupra cãrora îºi exercitã oamenii atributul lor de agent, respectiv, atât asupra mediului natural, cât ºi asupra mediului social, inclusiv asupra umanului. Un alt concept central al sociologiei ºi al tuturor ºtiinþelor sociale, care se impune a fi renovat este cel de mod de producþie. Tradiþional, acest concept (propus de Marx în explicaþia sociologicã) desemneazã numai modul de producþie al bunurilor materiale. În praxiologie, termenul de producþie este sinonim cu cel de creaþie ºi desemneazã totalitatea acþiunilor transformatoare, indiferent de domeniul material sau ideal în care se exercitã acestea. În aceastã perspectivã, modul de producþie are o sferã care cuprinde tehnologia creaþiei în general. Deoarece creaþia (activitatea transformatoare) se realizeazã fie în domeniul material, fie în cel ideal al existenþei, putem distinge cel puþin douã specii ale modelului de producþie: modul de producþie a bunurilor materiale ºi modul de producþie a valorilor spirituale. Lãrgirea sferei de cuprindere a termenului mod de producþie prilejuieºte ºi o interpretare mai cuprinzãtoare a termenului muncã productivã, care nu se referã doar la sfera producþiei materiale, ci acoperã ºi sfera producþiei spirituale. Activitatea de cercetare ºtiinþificã ºi creaþia artisticã devin, astfel, specii ale muncii productive, cu 113 Universitatea Spiru Haret


deosebirea cã este vorba de producerea de valori spirituale, în timp ce producþia la scara raportului dintre om ºi naturã are în vedere, cu precãdere, producerea de valori materiale. Atributul de muncã productivã poate fi conferit, cu atât mai mult, activitãþii de instruire ºi educaþie. Cu particularitatea cã acest tip de activitate este un tip de muncã productivã de un fel deosebit. Pe de o parte, reprezintã o activitate nemijlocit-productivã, în sensul cã produce agentul acþiunii, obiectul sãu de transformare fiind sfera umanului, iar pe de altã parte, reprezintã o activitate mijlocit-productivã, în sensul cã, prin intermediul agentului (produs nemijlocit), provoacã modificãri în sfera obiectelor naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale. În perspectiva definirii mai cuprinzãtoare a termenului de muncã productivã se pot formula unele nuanþãri ºi în legãturã cu termenul de mijlocire de producþie. Într-o interpretare mai cuprinzãtoare, omul reprezintã principalul mijloc de producþie, fãrã el nu pot fi create ºi nici folosite uneltele de producþie. Considerarea agentului ca principal mijloc de producþie, idee pe deplin concordantã cu teza praxiologiei contemporane potrivit cãreia agentul este termenul central al lanþului praxiologic, ridicã pe un plan deosebit rolul social al învãþãmântului ºi educaþiei. Pentru a-ºi exercita cu maximum de eficienþã atributul sãu de agent (de „mijloc de producþie”), omul trebuie sã deþinã un nivel înalt de conºtiinþã ºi de competenþã profesionalã. Acestea se dobândesc printr-un sistematic ºi, uneori, îndelungat proces de învãþare ºi educare. Fãrã a stãpâni cunoºtinþe ºtiinþifice ºi tehnologice la nivelul exigenþelor pe care le impune progresul tehnic actual în domeniul producþiei uneltelor de producþie, nu numai cã nu poate funcþiona eficient procesul de producþie, dar rãmân inutilizabile uneltele, deci nu se poate realiza procesul de ansamblu al reproducþiei. Rezultã, astfel, o motivaþie suficient de întemeiatã pentru a califica acþiunea instructiv-educativã ca domeniu primar al muncii productive. Pe aceleaºi temeiuri raþionale se poate acorda atributul de muncã productivã ºi domeniilor activitãþii medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii oamenilor. Cu menþiunea cã în aceste domenii activitatea de producþie vizeazã nu atât formarea spiritualã, cât mai mult menþinerea integritãþii fizice ºi psihice a agentului, adaptarea acestuia la solicitãrile tot mai intense ale mediului natural ºi social în care trãieºte ºi pe care-ºi propune sã-l transforme adecvându-l sieºi. Un loc important în sfera acþiunilor sociale ºi o pronunþatã semnificaþie productivã au acþiunile în planul structurii ºi organizãrii sociale. Activitatea de transformare ºi de perfecþionare a relaþiilor sociale, de optimizare a instituþiilor sociale, de organizare administrativã a societãþii reprezintã tot atâtea domenii de creaþie, de acþiune socialã eficientã. 114 Universitatea Spiru Haret


Deosebirea care existã între producþia (materialã) la nivelul raporturilor dintre oameni ºi naturã ºi „producþia” la scara raporturilor dintre oameni este aceea cã primul tip de „activitate productiv㔠vizeazã mijlocit, în timp ce al doilea tip vizeazã nemijlocit socialul. Produsul nemijlocit al acþiunii productiv-materiale este lumea bunurilor materiale (care servesc îndeosebi biologic agentul), iar produsul nemijlocit al acþiunii administrativ organizatoare sau de schimbare a sistemelor sau regimurilor politico-economice este lumea proceselor sociale (care servesc social agentul). Aceste tipuri de acþiuni „productive” concurã deopotrivã la procesul de ansamblu al realizãrii condiþiei umane. Pe linia unei mai adecvate semnificãri a conceptelor sociologice ºi în concordanþã cu sensurile mai largi pe care le-am propus pentru conceptele de obiect al muncii, mijloc de producþie, mod de producþie, muncã productivã, se poate avea în vedere ºi lãrgirea ariei de cuprindere a termenului de bunuri. Prin bunuri se înþeleg produsele unei activitãþi productive care au valoare pentru om, îi satisfac anumite trebuinþe ºi nãzuinþe materiale ºi spirituale. Se motiveazã astfel clasificarea cunoscutã a bunurilor în materiale ºi spirituale.* Fãrã a forþa tentaþia unificãrii ºi respectiv a reducerii tuturor produselor activitãþilor umane la cele douã specii de bunuri cunoscute, sugerãm ideea cã produsele activitãþilor transformatoare în sfera relaþiilor sociale au valoarea de „bunuri” pentru agent, de bunuri în primul rând în sfera existenþialã a trebuinþelor ºi nãzuinþelor umane. În aceastã direcþie, de exemplu, transformãrile în planul relaþiilor economice ºi politice au valoare de „bunuri” (ºi valori) fundamentale de civilizaþie, în primul rând pentru grupurile ºi categoriile sociale.

4. Clasificarea principalelor tipuri de acþiune socialã Reluând, pe baza precizãrilor legate de semnificaþia unor concepte de bazã ale sociologiei, ideea clasificãrii principalelor tipuri de acþiuni sociale, în contextul surprinderii structurii sistemului social global al acþiunilor umane, distingem, într-o primã instanþã, urmãtoarea tipologie de acþiuni: a. acþiunea productivã: materialã (în sfera producþiei bunurilor materiale ºi a mijloacelor de producere a acestora) ºi spiritualã (de cercetare ºtiinþificã, de creaþie artisticã etc.); * Termenul de bunuri spirituale nu trebuie luat ad litteram; uneori se folosesc ºi termenii de valori materiale ºi valori spirituale. Mai adecvatã este, credem, terminologia de bunuri materiale ºi valori spirituale. Unificarea terminologicã în contextul explicaþiei de mai sus are în vedere doar semnificaþia de bunuri acordatã valorilor spirituale atât pentru societate, cât ºi pentru individ.

115 Universitatea Spiru Haret


b. acþiunea social-politicã: de transformare ºi perfecþionare a relaþiilor sociale, în primul rând a celor economice ºi politice; de schimbare ºi perfecþionare a instituþiilor sociale, în primul rând a celor politice ºi juridice; de transformare a vieþii spirituale a oamenilor, în primul rând în domeniul opþiunilor valorice ºi al mentalitãþilor; de organizare administrativã a societãþii (de reglementare ºi perfecþionare a mecanismului de funcþionare a activitãþilor economice ºi sociale); de optimizare a structurilor organizaþionale la toate nivelurile sistemului vieþii sociale; c. acþiunea instructiv-educativã: de instruire ºi perfecþionare a pregãtirii profesionale a agenþilor acþiunii sociale; de formare a unor orizonturi de trãire spiritualã corespunzãtoare cerinþelor actuale ale realizãrii umane; de asimilare valoricã ºi de dezvoltare ºi lãrgire a orizontului de culturã (în concordanþã cu procesul actual de personalizare individualã ºi colectivã). Toate aceste tipuri de acþiuni sociale se desfãºoarã însã într-un cadru situaþional, structurat dintr-un ansamblu de relaþii sociale (economice ºi politice), de mijloace (materiale, logice ºi ideologice) ºi de norme (de cunoaºtere, de comportament ºi de acþiune), în raport cu care se instituie temeiurile raþionale ºi cognitive (motivaþia nomologicã), afective ºi voliþionale (motivaþia psihologicã), interesele ºi scopurile (motivaþia teleologicã), criteriile de apreciere ºi de validare a acþiunilor sociale (motivaþia axiologicã). De asemenea, la nivelul acþiunilor colective, un rol hotãrâtor în dobândirea eficienþei îl au operaþiile procesului de realizare (în cadrul acestui proces un rol important avându-l decizia ºi conducerea). De aceea, pentru a oferi o imagine cuprinzãtoare asupra acþiunilor umane la nivelul sistemului social, trebuie surprinse unele note specifice ale elementelor care condiþioneazã ºi prin care se înfãptuiesc relaþiile de eficienþã ale oamenilor cu realitatea la nivel macrosocial. 1. Câteva observaþii cu privire la ansamblul situaþional (condiþii, mijloace, norme): a. Reþinem, mai întâi, precizarea cã faþã de structura ºi funcþionalitatea situaþiei, în contextul unei acþiuni individuale sau chiar al unei acþiuni în care agentul este un grup sau o categorie oarecare de oameni, în sistemul acþiunii la nivel macrosocial (în care agentul este o comunitate umanã, populaþia unei þãri, a unui grup social sau o categorie largã de grupuri sociale) ansamblul situaþional este dimensionat obiectiv. Condiþiile acþiunii la nivelul sistemului social global de acþiune þin de domeniul existenþei sociale ºi cuprind totalitatea relaþiilor sociale ºi, în primul rând, economice, în raport cu care se instituie interesele ºi nãzuinþele, trebuinþele ºi idealurile care animã ºi motiveazã acþiunea oamenilor. Din aceastã cauzã, acþiunea transformatoare la nivel macrosocial depinde hotãrâtor de natura relaþiilor sociale ºi îndeosebi a structurii economice a societãþii. 116 Universitatea Spiru Haret


Schimbarea socialã capãtã, astfel, însemnãtate nu numai în raport cu scopul nemijlocit pe care-l vizeaz㠖 instituirea unor noi structuri economice din care sã rezulte ºi noi tipuri de relaþii sociale –, ci ºi în raport cu totalitatea acþiunilor sociale, deoarece sconteazã ca efect transformarea calitativã a condiþiilor de viaþã ale oamenilor, atât materiale cât ºi spirituale. b. În ceea ce priveºte structura mijloacelor acþiunii la nivelul macroacþiunilor sociale, reþinem precizarea anterioarã cã, în afara tipurilor prevãzute de praxiologie în general (mijloace, instrumente – materiale ºi logice), conceptul sociologic general de mijloace ale acþiunii cuprinde ºi omul ca mijloc principal de acþiune; iar din sfera mijloacelor teoretice, alãturi de cele logic-nomologice, un loc deosebit revine ºi mijloacelor axiologic-ideologice. În acest context general, nu numai ºtiinþa, ci ºi reconstrucþia valoricã reprezintã un mijloc al acþiunii sociale. De acea, activitatea de influenþare axiologicã, precum ºi activitatea instructiv-educativã în general, trebuie concepute nu numai ca modalitãþi specifice de acþiune, ci ºi ca tipuri de acþiune prin intermediul cãrora se structureazã mijloacele oricãrei acþiuni sociale în general. c. Câteva sugestii se impun ºi în ceea ce priveºte caracterizarea normelor acþiunii la nivel macrosocial. Normele sau regulile de acþiune se instituie la nivelul oricãrei activitãþi sociale (în domeniile producþiei materiale, economic, politic, juridic, în sfera relaþiilor morale etc.). Normativitatea în general trebuie conceputã ca legitate, în sensul cã respectarea normelor de acþiune nu este un domeniu al opþiunii, ci un domeniu al necesitãþii în vederea dobândirii eficienþei maxime. Problema care se pune în plan practic este însã urmãtoarea: cum se fixeazã aceste norme astfel încât ele sã dobândeascã atributul legitãþii ºi, deci, sã mijloceascã eficienþa maximã? Într-o anumitã mãsurã, normele se dobândesc prin experienþã ºi tradiþie (normele morale, de exemplu, s-au cristalizat multã vreme pe aceastã cale). În condiþiile societãþii contemporane, geneza normelor se dovedeºte însã a fi tot mai mult efect ale unui efort de elaborare ºi perfecþionare conºtientã. Acest efort este încununat de succes numai dacã se întemeiazã nomologic ºi axiologic, respectiv dacã elaborarea de norme este precedatã de un travaliu explicativ ºi previzional asupra obiectului acþiunii, asupra legilor structurii ºi dinamicii de ansamblu a sistemului social ºi ale tuturor subsistemelor sale, precum ºi de un demers asupra intereselor ºi þelurilor diverselor comunitãþi ºi grupuri sociale, ale întregii colectivitãþi umane asupra cãreia normele au putere de lege obiectivã. Nevoia de cercetare a întemeierii nomologice ºi axiologice a normelor sociale rezultã ºi din faptul cã normele nu sunt un cadru abstract ºi absolut de funcþionare a activitãþilor umane, ci un context situaþional concret ºi dinamic, susceptibil permanent de perfecþionare ºi schimbare (în strânsã legãturã cu dinamica intereselor ºi nãzuinþelor fundamentale ale oamenilor). 117 Universitatea Spiru Haret


Aºadar, activitatea de elaborare ºi de perfecþionare a normelor, inclusiv a criteriilor de constituire a acestora, reprezintã un domeniu important al acþiunii sociale, a cãrei eficienþã constã în mijlocirea de eficienþã la nivelul tuturor celorlalte tipuri de acþiuni sociale. 2. Câteva observaþii cu privire la operaþiile procesului de realizare (decizie ºi conducere). Prin intermediul procesului de realizare, în activitatea socialã se trece de la potenþã la act. Întrucât în ansamblul operaþiilor (momentelor sau elementelor) acestui proces decizia ºi conducerea ocupã un loc important *, ne propunem în continuare sã subliniem câteva aspecte ale strategiei conducerii ºi deciziei de care depinde hotãrâtor obþinerea unor grade superioare de eficienþã la nivel macrosocial. La nivelul de acþiune care antreneazã un agent colectiv de proporþiile unui grup social sau comunitãþi umane, în organizarea societãþii ºi în funcþionarea mecanismului ei de dezvoltare, problema conducerii devine într-adevãr o problemã de importanþã vitalã. Pe baza unui sistem de organizare politicã ºi socialã care izvorãºte din natura raporturilor sociale date ºi, în primul rând, în funcþie de natura raporturilor economice ºi politice, atributul conducerii ºi, implicit, responsabilitatea deciziei sunt încredinþate (sau ºi le asumã cu de la sine putere) unui grup de putere sau unor organizaþii politice ºi civice. Caracterul deciziei ºi activitatea de conducere favorizeazã totdeauna categoriile sociale cãrora le aparþine puterea. Din rândurile acestora se aleg, pe diferite trepte ale ierarhiei organizaþionale, un numãr de reprezentanþi care formeazã colectivul de conducere. Învestit cu putere decizionalã ºi cu atribuþii de comandã, colectivul de conducere îºi asumã responsabilitatea de a dirija acþiunea agentului colectiv pe care-l reprezintã, deci de a antrena ºi cãlãuzi activitatea transformatoare a acestuia. Încãrcãtura de rãspundere ºi de responsabilitate socialã a colectivului de conducere sporeºte pe mãsura ridicãrii pe trepte ierarhice mai înalte în sistemul organizãrii sociale, astfel încât, cea mai înaltã rãspundere faþã de destinele unei comunitãþi naþionale, ale unui popor (sau ale unei federaþii de naþiuni ºi popoare) ºi, implicit, ale categoriilor sociale care deþin puterea, revine conducerii formaþiunilor politice sau civice de guvernãmânt. Activitatea colectivului de conducere (în relaþiile cu alte comunitãþi, grupuri sau partide politice, colectivul de conducere este reprezentat de un delegat ales al acestuia), care se exercitã (în mod real sau formal) în numele forþelor sociale sau * Decizia ºi conducerea întemeiazã comanda (ordinul) care declanºeazã execuþia (efectuarea) – momentul „material” al lanþului praxiologic –, din exercitarea cãreia, prin intermediul unui filtru axiologic final (valorizare a actului ºi a efectului producerii acestuia), rezultã produsul acþiunii.

118 Universitatea Spiru Haret


colectivitãþilor de oameni pe care le reprezintã, se înscrie în sistemul activitãþilor sociale ca un tip fundamental de acþiune – activitatea decizionalã ºi de conducere (management). Importanþa socialã deosebitã a activitãþii de conducere la nivel comunitar rezidã în faptul cã exercitarea ei influenþeazã hotãrâtor structura mecanismului, sensul ºi finalitatea celorlalte tipuri de acþiuni sociale (productiv-materiale ºi spirituale, social-politice, instructiv-educative) ºi, prin aceasta, structura ºi dinamica tuturor activitãþilor umane. Dependenþa eficienþei acþiunilor umane la nivel macrosocial de activitatea agentului decident (a colectivului de conducere) se manifestã cu atât mai pronunþat în sistemele democratice actuale de organizare a vieþii sociale, sisteme în care funcþioneazã principiile separãrii puterilor (legislativã, administrativã, judecãtoreascã) ºi descentralizãrii competenþelor ºi atribuþiilor decizionale ºi de conducere pânã la nivelul unitãþilor administrative de baz㠖 în limitele funcþionãrii statului naþional unitar (în þara noastrã) sau a statelor federative ºi confederaþiilor de state (în cazul altor comunitãþi statale). * Având în vedere aceastã gamã variatã de acþiuni, cãrora li se pot adãuga ºi alte tipuri de activitãþi, la scara sistemului global al societãþii*, din care unele produc nemijlocit eficienþã în raport cu nevoile materiale ºi spirituale, imediate ºi de perspectivã ale oamenilor, iar altele mijlocesc eficienþa celor dintâi, condiþioneazã ºi potenþeazã finalizarea eficientã a acestora, sistemul acþiunilor sociale poate fi reprezentant prin urmãtoarea schemã de ansamblu (fig. 17). Acest sistem de clasificare a acþiunilor sociale trebuie privit însã cu relativitatea cuvenitã, cel puþin pentru faptul cã nu se poate face o distincþie netã între activitãþile care produc nemijlocit ºi cele care produc mijlocit eficienþã. De exemplu, activitatea instructiv-educaþionalã poate fi conceputã atât ca acþiune nemijlocitã, în sensul c㠄produce” personalitatea umanã, cât ºi ca acþiune mijlocitã, în sensul c㠄produce” agentul acþiunii, deci unul din mijloacele importante de producþie. Asemãnãtor poate fi apreciatã ºi activitatea medicalã ºi de ocrotire a sãnãtãþii, obiectul ei constituindu-l refacerea ºi ocrotirea condiþiilor biopsihice de existenþã ºi de muncã ale agentului acþiunii, elementul central al oricãrui lanþ praxiologic. * Din grupa acþiunilor nemijlocite, amintim – de exemplu – acþiunea medicalã ºi de ocrotire a sãnãtãþii, iar din grupa acþiunilor mijlocite menþionãm activitãþile din transporturi, comunicaþii ºi, în general, din sfera serviciilor, care în epoca actualã au un rol deosebit în mijlocirea gradelor de eficienþã la nivelul celorlalte activitãþi sociale.

119 Universitatea Spiru Haret


SURGXF LD PDWHULDO FHUFHWDUHD úLFUHD LD VSLULWXDO

352'8&7,9(

$& ,81, 62&,$/( 1(0,-/2&,7( FDX]DOH

62&,$/32/,7,&(

VFKLPEDUHúL SHUIHF LRQDUH DUDSRUWXULORU VRFLDOH

,16758&7,9 ('8&$7,9(

DGPLQLVWUDWLY RUJDQL]D LRQDOH

0(',&$/(ù, '(2&527,5( $6 1 7 ,,

GLGDFWLF úL HGXFDWLY

&5($5($ù, 3(5)(& ,21$5( $0,-/2$&(/25 '(352'8& ,(

FXOWXUDO úL IRUPDWLY D[LRORJLF

75$16325785, &2081,&$ ,, 6(59,&,, $& ,81, 62&,$/( 0,-/2&,72$5( GHFRQGL LRQDUH

-85,',&('( 5(*/(0(17$5( $'5(3785,/25 ù,/,%(57 ,/25 80$1( (/$%25$5(ù, 3(5)(& ,21$5( $1250(/25 '(&,=,21$/ ù, '(&21'8&(5(

Fig. 17 120 Universitatea Spiru Haret


De asemenea, activitatea de schimbare ºi perfecþionare a relaþiilor sociale (în primul rând economice), privitã din perspectiva ontologiei sociale, este o acþiune socialã nemijlocitã (ºi, în acest caz, se subordoneazã activitãþilor social-politice care sunt o specie a acþiunilor nemijlocite), iar sub aspectul ansamblului situaþional care însoþeºte orice acþiune eficientã, este o acþiune mijlocitoare (creeazã condiþiile – element central al ansamblului situaþional – de care depind structura ºi sensul oricãrei acþiuni sociale). În acelaºi mod poate fi privitã ºi activitatea de creare ºi perfecþionare a mijloacelor de producþie, definitã mai sus ca acþiune mijlocitoare, dar care în perspectiva ontologiei sociale este o acþiune nemijlocitã, având ca efect structurarea unora dintre elementele principale ale existenþei umane: universul tehnic, structurile logice, concepþiile ºi sistemele teoretice (care definesc fizionomia materialã ºi spiritualã a unei societãþi). În ce priveºte activitatea decizionalã ºi de conducere, trebuie reþinutã observaþia cã ea se întrepãtrunde cu toate celelalte tipuri de acþiuni (mijlocitoare sau nemijlocite) ºi nu se exercitã independent de acestea. Menþionãm cã, în afara speciilor de activitãþi amintite, la nivel macrosocial mai pot fi clasificate ºi altele (activitatea de apãrare împotriva unor agresiuni interne ºi externe, de reglementare a ordinii interne ºi de securizare a individului ºi comunitãþii; activitatea diplomaticã în relaþiile internaþionale). Precizãm cã modelul de clasificare propus de noi are în vedere doar tipologia acþiunilor colective (cu precãdere la nivel macrosocial), în cadrul cãrora oamenii coopereazã la nivel grupal ºi comunitar pentru a-ºi adecva mediul natural ºi social în care trãiesc ºi, ca urmare, îºi subordoneazã eforturile lor individuale cerinþelor generale majore ale progresului societãþii. Nu au fost avute în vedere tipologiile acþiunilor umane la nivel microsocial ºi microgrupal, privite din perspectiva unor ºtiinþe sociale particulare (psihologia, economia, politologia, dreptul, etica etc.). Pentru cercetãrile praxiologice la nivelul acestor ºtiinþe este însã necesarã surprinderea în prealabil a unei tipologii acþionale la nivel macrosocial. O astfel de viziune de ansamblu asupra tipologiei acþiunilor sociale o poate oferi numai sociologia generalã, din perspectiva cãreia am surprins tipurile de acþiune socialã analizate mai sus. Fiecare dintre tipurile de acþiuni clasificate de noi poate face, însã, obiectul unor cercetãri praxiologice specializate, desprinzându-se pentru fiecare în parte un mecanism specific de funcþionare ºi o metodologie particularã de sporire a gradului de eficienþã.

121 Universitatea Spiru Haret


VI STRUCTURA ORGANIZAÞIONALÃ A SOCIETÃÞII

Analiza structurii organizaþionale a societãþii reprezintã o cerinþã teoreticã de mare importanþã în condiþiile restructurãrilor actuale ale relaþiilor economice ºi sociale, ºtiut fiind cã un criteriu fundamental de eficienþã al societãþilor democratice contemporane îl constituie perfecþionarea mecanismelor de funcþionare ale structurilor organizaþionale ale acestora. Ceea ce s-a impus în doctrinele organizaþioniste contemporane este apelul la o gândire sistemicã ºi creºterea gradului de opraþionalitate a modelelor socio-organizaþionale practicate în prezent. Dealtfel, preocuparea multor sociologi ºi politologi contemporani pentru astfel de modele, îndeosebi a celor de orientare structuralistã ºi funcþionalistã, se explicã ºi prin necesitatea unanim resimþitã astãzi de cãtre societãþile dezvoltate de a-ºi perfecþiona mecanismul de funcþionare a structurilor lor organizaþionale, în vederea evitãrii unor situaþii de crizã, adesea generalizate pe care le încearcã în ultima vreme. Principalul viciu metodologic al teoriilor organizaþioniste care s-au circulat pânã prin deceniul al optulea a constat fie în absolutizarea rolului dependenþelor funcþionale în explicarea mecanismului vieþii sociale, inclusiv în abordarea structurilor organizaþionale, fie în autonomizarea exageratã sau supraaprecierea rolului acestor structuri în dinamica de ansamblu a vieþii sociale. S-a impus de mai multã vreme (în mare parte ºi datoritã viziunii lui Marx – pe care mulþi sociologi ºi economiºti au avut-o ca punct de plecare în abordarea macrosocialã contemporanã) o metodologie sistemicã de cercetare a vieþii sociale, corelatã strâns cu o concepþie determinist-istoricã, potrivit cãreia toate nivelurile structurale ale sistemului social se condiþioneazã reciproc, atât cauzal cât ºi funcþional. De asemenea, sub influenþa aceleiaºi gândiri sistemice ºi deterministe, s-a evidenþiat faptul cã, deºi au o mare importanþã în stimularea progresului economic ºi social, 122 Universitatea Spiru Haret


perfecþionãrile la nivel organizaþional nu sunt un panaceu în dinamica vieþii sociale, nu înlãturã disfuncþionalitãþile fundamentale care apar în mecanismul unei formaþiuni sociale. Perfecþionarea structurilor organizaþionale poate influenþa, sub aspect funcþional, structurile economice, dar nu poate înlocui necesitatea obiectivã a schimbãrii acestora în vederea deschiderii liniilor generale ale progresului ºi eficienþei sociale. Structurile organizaþionale sunt, de regulã, subordonate structurilor economice, ele însele fiind modificate calitativ în contextul schimbãrilor care se produc la nivelul structurilor economice. O datã constituite, structurile organizaþionale influenþeazã, însã, pe cele economice, potenþeazã la maximum disponibilitãþile funcþional-sistematice ale acestora, ale tuturor structurilor sociale în general. În aceastã privinþã, structurile organizaþionale sunt un domeniu „suprastructural” al sistemului social. De un mare folos în definirea structurilor organizaþionale ale vieþii sociale, în analiza rolului acestora în dinamica societãþii, sunt ºi cercetãrile acþionaliste contemporane. În perspectiva viziunii pe care acestea o deschid în ceea ce priveºte explicarea structurii, cauzalitãþii ºi dinamicii fenomenelor sociale, rezultã cã structurile organizaþionale sunt instrumente ale acþiunii sociale, condiþii ºi factori de eficienþã în raporturile obiective ale oamenilor cu natura ºi societatea. Acþiunea umanã presupune diviziunea muncii ºi cooperarea eficientã a agenþilor în cadrul unui sistem de reguli (norme) de acþiune colectivã. Codificarea acestor reguli ºi obiectivarea lor, reglementarea statusurilor ºi rolurilor indivizilor într-un sistem colectiv de acþiune se realizeazã prin intermediul unor structuri organizaþionale – dintre acestea instituþiile având cea mai mare pondere în reglarea raporturilor sociale ºi în optimizarea disponibilitãþilor acþionale ale grupurilor sau colectivitãþilor umane. În acest capitol, vom încerca sã surprindem tocmai din aceastã perspectivã acþionalistã, precum ºi pe temeiurile metodologiei sistemicdialectice de analizã a fenomenelor sociale, semnificaþiile conceptului de structurã organizaþionalã, tipologia ºi sistemul structurilor organizaþionale, raporturile dintre structurile organizaþionale ºi celelalte niveluri de structurare ale sistemului social.

1. Conceptul de structurã organizaþionalã a. Relaþii sociale ºi structuri organizaþionale. Societatea omeneascã se deosebeºte radical de colectivitãþile naturale îndeosebi prin sistemul relaþiilor care se stabilesc între indivizii care o compun. Dacã în colectivitãþile animale relaþiile dintre indivizi sunt doar naturale,

123

Universitatea Spiru Haret


impulsionate de trebuinþe primare nemijlocite (hranã, apãrare), condiþionate exclusiv biologic, în colectivitãþile umane relaþiile dintre indivizi sau grupuri de indivizi sunt raporturi de cooperare existenþialã ºi acþionalã, animate de interese ºi trebuinþe complexe, atât nemijlocite, cât ºi mijlocite (materiale ºi spirituale, economice ºi morale), filtrate raþional ºi motivate totdeauna teleologic, psihologic ºi axiologic. De asemenea, în colectivitãþile umane, relaþiile dintre indivizi ºi dintre aceºtia ºi mediul lor obiectiv de existenþã sunt reglementate prin intermediul unor structuri organizaþionale – acestea mijlocindu-le o distribuire eficientã a statusurilor ºi rolurilor, în raport cu care, potrivit poziþiei pe care o au în diviziunea socialã ºi profesionalã a muncii sau în ierarhia organizaþionalã a societãþii, le revin anumite drepturi ºi obligaþii, permisiuni ºi interdicþii, privaþiuni ºi rãspunderi (individuale sau colective). Create de oameni, de diferite grupuri sociale, pentru a le obiectiva eficient interesele, pentru a le reglementa raporturile dintre ei potrivit normelor de convieþuire socialã ºi de acþiune care exprimã aceste interese, structurile organizaþionale capãtã o relativã autonomie, devin un domeniu existenþial distinct al vieþii sociale ºi funcþioneazã atât ca factor stimulativ, cât ºi ca factor coercitiv în raport cu nevoile de viaþã ºi aspiraþiile membrilor societãþii. Dezirabilitatea sau indezirabilitatea acþiunii structurilor organizaþionale este funcþie de natura intereselor ºi aspiraþiilor grupurilor sociale sau comunitãþilor umane cãrora le aparþin, fapt pentru care acestea le promoveazã ºi le conservã prin instituirea unor mãsuri restrictive pentru grupurile sau comunitãþile cu interese ºi aspiraþii potrivnice lor. Structura organizaþionalã a societãþii depinde, aºadar, de structura grupalã sau comunitarã ºi, prin intermediul acestora, de structura economicã a societãþii pe care o reflectã ºi cãreia îi optimizeazã funcþionalitatea, evident în raport cu interesele majore ale grupurilor ºi comunitãþilor respective. Se poate, astfel, formula concluzia cã fiecare grup social sau comunitate umanã aspirã la o societate organizatã dupã un model de organizare a societãþii care sã-i promoveze sau sã-i consolideze ºi sã-i conserve trebuinþele ºi aspiraþiile. b. Relaþii formale ºi informale; rolul normelor în constituirea structurilor organizaþionale. Structurile organizaþionale mijlocesc dobândirea unor grade superioare de eficienþã nu numai în raporturile dintre grupuri sau comunitãþi umane, ci ºi în raporturile dintre indivizi în cadrul acestora. Relaþiile care se stabilesc între membrii unei colectivitãþi umane sunt de douã feluri: relaþii formale ºi relaþii informale. Relaþiile formale sunt raporturi între membrii unui grup organizat ºi relativ stabil, a cãrui coeziune este determinatã de existenþa unor scopuri fundamentale ºi de 124 Universitatea Spiru Haret


duratã. Asemenea raporturi sunt codificate în sisteme de norme (care cuprind reguli de comportare ale membrilor grupului unii faþã de alþii) ºi prescripþii acþionale, pe baza cãrora ei coopereazã (împãrþindu-ºi statusurile ºi rolurile, competenþele ºi rãspunderile), dispunând ºi de mijloace instituþionale pentru a le obiectiva interesele. Relaþiile informale (neformale) sunt raporturile dintre indivizii unui grup adesea neomogen, constituit de cele mai multe ori dupã împrejurãri ºi scopuri de moment, care nu dispun de organizare stabilã; ele nu sunt codificate în sisteme de norme ºi nu dispun de mijloace instituþionale, singurul lor mod de obiectivare fiind criteriul opiniei colective a membrilor grupului. Se poate vorbi, în acest sens, de grupuri formale ºi grupuri informale, primele dispunând de relaþii instituþionalizate, acþiunile membrilor lor fiind reglementate prin norme codificate formal ºi deci controlabile, iar ultimile nedispunând de relaþii instituþionalizate ºi de norme codificate formal, nu pot fi, astfel, riguros supuse controlului de cãtre grupul respectiv. Între relaþiile formale ºi cele informale, respectiv între grupurile formale ºi cele informale, existã raporturi reciproce. Înãuntrul unui grup formal pot exista subgrupuri informale, grupuri de opinie a cãror acþiune poate influenþa relaþiile formale ale grupului din care acestea fac parte, fapt care adesea conduce la perfecþionarea sistemului de norme codificat formal. La rândul lui, acest sistem formal de norme poate exercita o influenþã reglatoare ºi de control asupra relaþiilor informale, influenþând prin educaþie ºi coerciþie subgrupurile de opinie din sânul grupului organizat. Deºi grupurile informale au un anumit rol în configurarea relaþiilor sociale ºi a sistemelor de norme care reglementeazã mecanismul funcþional al grupurilor formale, în dinamica generalã a vieþii sociale au rol hotãrâtor acestea din urmã, respectiv, relaþiile instituþionalizate dintre membrii societãþii pe care le reglementeazã sistemele de norme codificate formal. De aceea, în analiza structurii organizaþionale de ansamblu a societãþii are importanþã studierea îndeosebi a structurilor organizaþionale specifice grupurilor formale ºi a sistemelor de norme proprii acestora. Prin intermediul normelor codificate formal, structurile organizaþionale þintesc spre o reflectare cât mai adecvatã a cerinþelor funcþionale ale structurilor economice, în scopul aservirii acestor structuri grupurilor sociale cãrora le aparþin. De aceea, pentru a fãuri structuri economice corespunzãtoare intereselor lor materiale ºi spirituale, categoriile sociale fundamentale ale unei comunitãþi umane se constituie în grupuri formale, adicã îºi instituie structuri organizaþionale care dispun de norme formalizate, codificate sistemic, prin intermediul cãrora sã-ºi poatã obiectiva la un nivel sporit de eficienþã interesele respective. 125 Universitatea Spiru Haret


Pentru a mijloci maximum de eficienþã activitãþii grupurilor formale cãrora le aparþin, normele care guverneazã mecanismul de funcþionare a structurilor organizaþionale ale acestor grupuri trebuie sã fie elaborate riguros ºi grupate sistemic, pe baza unor criterii logice ºi operaþionale, dintre care amintim: coerenþa ºi consistenþa reciprocã (normele sã se completeze reciproc, sã nu se contrazicã sau sã se anuleze unele pe altele – între ele trebuie sã existe criterii de corespondenþã, sã fie deductibile unele din altele, astfel încât respectarea lor întocmai sã nu ducã la încãlcarea principiilor din care emanã); structurarea ierarhicã (alcãtuirea sistemului de norme ºi înscrierea acestora în ordinea ariei de cuprindere: principii ºi legi fundamentale, legi ºi norme derivate, prevederi, indicaþii ºi recomandãri); precizia ºi economicitatea (este indicatã reducerea la maximum a expunerilor de motive ºi a comentariilor care nu au valoare normativã, ci doar explicativã sau justificativã, precum ºi formularea directã ºi clarã, fãrã echivocuri a conþinutului ºi sferei de aplicabilitate a normei sau legii); elasticitatea ºi simplitudinea (reducerea la maximum a numãrului de principii, legi, norme sau prevederi normative, astfel încât ele sã nu împiedice câmpul de iniþiativã al agenþilor cãrora le sunt adresate, precum ºi posibilitatea ulterioarã de a fi perfecþionate ºi adaptate altor situaþii obiective ºi noilor cerinþe); distribuirea competenþelor în ce priveºte elaborarea ºi adoptarea normelor ºi controlul aplicãrii lor. Astfel, organelor centrale ale unei structuri organiziþionale le revine atribuþia de a stabili principiile ºi legile fundamentale, precum ºi dreptul de a controla ºi a sancþiona aplicarea ºi respectarea sau nerespectarea lor de cãtre toþi membrii grupului formal asociaþi respectivei structuri organizaþionale; organele subordonate, la nivel teritorial ºi departamental, au atribuþia de a stabili norme sau legi derivate ºi de a controla ºi sancþiona respectarea lor în limitele domeniului de competenþã normativã ºi executivã de care dispun; organele locale au competenþã în ce priveºte traducerea principiilor, a legilor ºi normelor care reflectã aceste principii, în reguli ºi indicaþii concrete de conduitã ºi acþiune, acestea decurgând din sistemele normative existente, dar operând ºi dincolo de prevederile lor, în funcþie de particularitãþile, de cerinþele noi manifestate la nivel informal, precum ºi de situaþiile, de asemenea noi, care nu au fost oglindite în sistemele de norme existente. Indiferent de nivelul de competenþã la care au fost stabilite (pentru membrii eºalonului organizaþional cãrora li se adreseazã), normele au putere de lege obiectivã care nu poate fi încãlcatã sau nesocotitã fãrã ca abaterea sã fie sancþionatã; acþiunea sau comportarea agenþilor dincolo de sfera de aplicabilitate a normelor instituþionalizate, precum ºi abaterea de la normele existente (indiferent dacã acestea au sau nu o motivaþie 126 Universitatea Spiru Haret


obiectivã ºi raþionalã), se înfãptuiesc exclusiv pe propria rãspundere a indivizilor, care-ºi asumã nemijlocit toate consecinþele pe care le poate atrage nonconformismul lor faþã de sistemul de norme aflate în vigoare. Spre deosebire de reglementarea raporturilor instituite la nivelul grupurilor informale, ce se realizeazã exclusiv prin puterea de influenþã a opiniei ºi asentimentul agenþilor asociaþi grupului, reglementarea normelor ce guverneazã funcþionarea grupurilor formale se realizeazã prin mijloace instituþionalizate, care opereazã (apreciativ, reprobativ ºi coercitiv) din dispoziþie normativã, indiferent de asentimentul sau adeziunea individualã a agenþilor. De aceea, structurile organizaþionale specifice grupurilor formale, în mãsura în care funcþioneazã pe baza unor sisteme de norme codificate formal ºi dispun de mijloace instituþionalizate de obiectivare, au caracter obiectiv ºi dobândesc un statut existenþial. c. Niveluri organizaþionale. De la asociaþiile profesionale pânã la organizaþiile ºi partidele politice, de la întreprinderile industriale ºi agricole sau instituþiile culturale ºi de învãþãmânt pânã la complexul instituþional pe care-l reprezintã statul, care la rândul sãu dispune de un ansamblu de instituþii administrative, de drept, militare, economice, de asistenþã socialã ºi de ocrotire a sãnãtãþii etc.), societatea dispune de un sistem organiziþional aflat în permanentã constituire ºi dezvoltare, în funcþie de dinamica condiþiilor vieþii materiale ºi spirituale ale societãþii, de structura ºi interacþiunea grupurilor formale în fiecare treaptã istoricã a devenirii formaþiunilor sociale. În cadrul acestui sistem de structuri organizaþionale deosebim douã niveluri fundamentale (instituþiile ºi organizaþiile), la rândul lor, fiecare în parte, subordonând un evantai larg de alte niveluri sau forme organiziþionale. 1) Instituþii sociale. Acestea sunt structuri organizaþionale cu caracter formal (funcþioneazã pe temeiul unor sisteme de norme instituite prin tradiþie sau elaborate deliberat), pe care grupurile sau comunitãþile umane le constituie conºtient dar din necesitate, pentru a le mijloci dobândirea unor grade superioare de eficienþã în raporturile dintre ele, precum ºi în activitatea de producere a bunurilor ºi valorilor materiale ºi spirituale. În afara unui grup restrâns de membri ai colectivitãþilor sociale cãrora le aparþin, aleºi sau impuºi acestora pentru a le reprezenta interesele ºi aspiraþiile la nivel decizional, instituþiile (îndeosebi în societãþile moderne) folosesc ºi câte o categorie de specialiºti profesionalizaþi în probleme de administraþie, precum ºi un aparat tehnico-administrativ destinat sã asigure funcþionalitatea optimã a sistemului de norme care le guverneazã activitatea. O datã constituite, instituþiile capãtã o relativã autonomie; la activitatea lor, membrii grupurilor sau comunitãþilor cãrora 127 Universitatea Spiru Haret


le aparþin aderã obligatoriu, indiferent dacã le înþeleg sau nu semnificaþia ºi rolul social. Instituþiile pot fi clasificate în funcþie de tipologia acþiunilor sociale a cãror eficienþã o mediazã: administrative, economice, juridice, militare, de învãþãmânt ºi culturã, ºtiinþifice, medicale ºi de ocrotire a sãnãtãþii, de cult etc. Mare parte dintre acestea – îndeosebi în societãþile contemporane – au integral sau parþial caracter de stat, fiind subordonate statului sau controlate de stat, el însuºi conceput, dupã cum am menþionalt, ca un complex instituþional. O categorie aparte de structuri organizaþionale cu caracter instituþional o constituie întreprinderile. Mediind acþiunea umanã în sfera producþiei materiale, la activitatea lor participarea oamenilor este liber consimþitã, dar totdeauna dictatã de necesitate (indiferent de gradul de înþelegere a acesteia), individualã ºi nu numai socialã. Aceasta cu atât mai mult în condiþiile procesului, accentuat în epoca noastrã, de socializare a producþiei, în care, la producerea unor bunuri sau valori participã cooperat un numãr mare de oameni de diverse specialitãþi ºi de diferite niveluri de pregãtire profesionalã. De aceea, din nevoia integrãrii în procesul muncii, sub imperiul necesitãþii imanente a fiecãrui individ de a se realiza profesional ºi social, precum ºi din necesitãþi de trai (în vederea participãrii la repartiþia bunurilor de consum, material ºi spiritual), angajarea în sistemul organizaþional al muncii (ca producãtor, organizator) pe care îl oferã întreprinderea devine o condiþie acþionalã ºi existenþialã a tuturor membrilor societãþii. În contextul restructurãrilor actuale în ordinea democraticã internã ºi internaþionalã, fie cã aparþin unor persoane particulare, fie unor organizaþii, fie statului, întreprinderile îºi desfãºoarã tot mai mult activitatea sub control social, care se manifestã direct sau indirect, asumându-ºi asemenea atribuþii atât statul sau chiar instituþii interstatale, cât ºi societatea civilã. Menþionãm, în aceastã privinþã, cã modalitãþile de control social în activitatea întreprinderilor depinde hotãrâtor de caracterul orânduirii sociale, de natura structurii organizaþionale de ansamblu specifice acesteia. Pe linia desprinderii întreprinderilor ca o categorie aparte de instituþii, menþionãm cã prezintã statut, trãsãturi ºi atribuþii sociale asemãnãtoare cu instituþiile bancare, financiare ºi de credit, comerciale, de cooperare economicã internã ºi internaþionalã etc. Cu particularitatea cã, în societãþile democratice contemporane organizate pe principiile economiei de piaþã, aceste instituþii intervin din ce în ce mai mult în stimularea ºi reglementarea unor raporturi economice intracomunitare ºi intercomunitare – din care cauzã ele sunt, în aceiaºi mãsurã, tot mai mult supuse controlului unor organisme fiscale de stat – sub aspectul legalitãþii funcþionãrii lor în raport cu sistemele normative existente. 128 Universitatea Spiru Haret


2. Organizaþii. Acestea sunt structuri organizaþionale cu caracter formal, la care oamenii aderã liber, voluntar, în funcþie de interesele lor individuale sau colective. Adeziunea la o anumitã organizaþie incumbã însã respectarea sistemelor de norme ce la guverneazã activitatea, precum ºi obligativitatea de a se supune competenþei organelor de conducere ºi instituþiilor care aparþin acelei organizaþii. Organizaþiile se pot clasifica în raport cu tipurile de acþiune umanã pe care le mijlocesc ºi cu sfera de interese pe care le obiectiveazã în raporturile dintre membrii grupului pe care-l reprezintã, precum ºi dintre aceºtia ºi alte grupuri sau categorii sociale. Se disting astfel: organizaþii politice (acestea prezentând un evantai complex, de la asociaþii, pânã la partide politice); organizaþii civice (sindicale, de tineret, de femei, asociaþii sau fundaþii culturale, educaþionale, de ocrotire a sãnãtãþii, a mediului ecologic, asociaþii sportive etc.); organizaþii profesionale, de creaþie ºi de cercetare etc. În structura organizaþionalã a societãþii funcþioneazã ºi organizaþii economice, militare, religioase. În funcþie de comuniunea intereselor a cãror eficienþã o mijlocesc, organizaþiile au fie caracter grupal, fie caracter comunitar (naþional ºi internaþional). Organizaþiile politice dispun uneori de instituþii cu caracter juridic, militar, de învãþãmânt ºi de culturã ºi chiar de anumite instituþii sau întreprinderi economice care au un statut independent faþã de stat. Prin intermediul acestor unitãþi instituþionale, organizaþiile dispun de o anumitã putere economicã ºi ideologicã ce le favorizeazã sporirea influenþei în viaþa socialã ºi – pe aceastã baz㠖 a posibilitãþilor de a reclama participarea la puterea de stat. Organizaþiile politice, îndeosebi partidele, pot cãpãta valoare macro-instituþionalã (statalã) în mãsura în care participã la exercitarea puterii, la conducerea politicã a societãþii. În condiþiile în care deþin puterea, competenþa lor se extinde asupra întregii comunitãþi statale, pãstrându-ºi însã caracterul de structuri organizaþionale cu caracter grupal ºi desfãºurându-ºi activitatea în conformitate cu aria intereselor acestora. De asemenea, adeziunea la programul lor a membrilor grupului respectiv rãmâne – în continuare – nonobligatorie, liber consimþitã. Pe lângã partidele ºi organizaþiile politice care deþin puterea sau participã la puterea de stat, având astfel o funcþie sistemicã la nivelul acestuia, partidele politice care se împotrivesc politicii (economice, sociale ºi ideologice) a statului respectiv, aflându-se astfel în situaþia de partide de opoziþie sau chiar de organizaþii care acþioneazã în ilegalitate, au, de asemenea, funcþie sistemicã la nivel macrosocial. Deoarece prin activitatea lor ating nemijlocit sfera intereselor comunitãþii de stat, punând structura sa organizaþionalã de ansamblu în stare de deschidere spre 129 Universitatea Spiru Haret


schimbare ºi autoreglare funcþionalã, fapt pentru care ºi aceste partide (de opoziþie) au o foarte mare importanþã în viaþa socialã. Alãturi de partide, în viaþa socialã contemporanã un rol important revine organizaþiilor sindicale, de tineret, de femei, diferitelor asociaþii profesionale ºi de creaþie, culturale ºi sportive, tuturor organizaþiilor civice care promoveazã ºi apãrã interesele grupurilor sociale cãrora le aparþin. De cele mai multe ori, activitatea acestor organizaþii poate fi influenþatã de organizaþiile politice, de partidele angajate în lupta pentru putere. De aceea, în lupta pentru cucerirea sau menþinerea puterii, aceste partide cautã sã atragã organizaþiile civice, folosindu-le ca aliaþi în susþinerea programelor lor. O asemenea tacticã a alianþelor, cu organizaþiile civice este practicatã cu abilitate (uneori prin mijloace manipulatorii) în viaþa politicã, inclusiv în cea specificã societãþilor democratice contemporane.

2. Tipologia ºi sistemul structurilor organizaþionale 1) Clasificarea structurilor organizaþionale. Clasificarea structurilor organizaþionale poate fi întreprinsã, în primul rând, din perspectiva tipologiei acþiunilor sociale cãrora acestea le mediazã un nivel înalt de eficienþã. Luând ca temei al clasificãrii tipologia principalelor genuri de acþiuni sociale pe care le cunoaºte societatea în epoca contemporanã, rezultã urmãtoarele tipuri principale de structuri organizaþionale: a. Întreprinderi ºi instituþii economice – având rolul de a mijloci participarea la procesul producþiei bunurilor materiale ºi al mijloacelor de producþie a acestora, precum ºi la mijlocirea schimburilor de activitãþi (de bunuri ºi valori economice). În funcþie de tipologia complexã a activitãþilor productiv-materiale se structureazã întreprinderi industriale, agricole, de construcþii, de transporturi ºi comunicaþii etc. În cadrul organizaþional al relaþiilor de schimb, societatea dispune de un sistem de instituþii financiare ºi de credit, bancare, de comerþ ºi de cooperare economicã, organizaþii cooperatiste de producþie ºi de consum etc.; b. Organizaþii ºi instituþii de cercetare ºi de creaþie în sfera tuturor domeniilor valorice, care mijlocesc – în cadrul unei diviziuni a muncii intelectuale – progresul cunoaºterii ºtiinþifice ºi tehnologice ºi producerea valorilor spirituale. Dintre acestea, menþionãm asociaþiile, uniunile ºi instituþiile de cercetare ºi de creaþie, profilate pe diverse domenii ale ºtiinþelor ºi artelor; c. În strânsã legãturã cu activitatea structurilor organizaþionale care mijlocesc creaþia valorilor spirituale, un rol important în viaþa socialã îl au organizaþiile ºi instituþiile culturale. Acestea mijlocesc accesul unor categorii 130 Universitatea Spiru Haret


largi ale populaþiei la informaþie ºi la valorile culturale, comunicarea ºi propagarea acestor valori, folosirea disponibilitãþilor lor cognitive, estetice ºi etice în procesul de educare a conºtiinþei sociale a oamenilor, de ridicare a nivelului de culturã ºi a orizontului lor de cunoaºtere. În sistemul sãu organizaþional, societatea dispune de un evantai complex de asemenea structuri, cuprinzând: fundaþii ºi asociaþii culturale, case de culturã ºi de creaþie, instituþii editoriale, de presã ºi radioteleviziune etc.; d. Organizaþii ºi instituþii de învãþãmânt, care îºi asumã sau cãrora societatea le încredinþeazã sarcina de a instrui ºi educa tânãra generaþie, de a pregãti profesional cadre de specialiºti pentru toate domeniile activitãþii economice ºi sociale. În ansamblul instituþiilor educaþionale, ºcoala (organizatã pe diverse niveluri) ocupã un loc central; e. Organizaþii ºi instituþii de cult, care mijlocesc relaþiile în sfera fenomenului religios ale adepþilor diferitelor culte. Instituþiile principale care funcþioneazã în domeniul activitãþilor religioase sunt biserica, templul º.a. Fiecãrui cult îi corespund anumite organizaþii ºi instituþii religioase, acestea din urmã dispunând – de regul㠖 de un sistem organizaþional centralizat la nivel naþional sau internaþional. f. Organizaþii ºi instituþii politice*, care mijlocesc participarea diferitelor grupuri sociale, în funcþie de interesele proprii, la viaþa politicã, la exercitarea sau cucerirea puterii ºi, în funcþie de aceasta, prin intermediul instituþiilor centrale ºi locale ale puterii (parlamentul, guvernul, consiliile administraþiei regionale ºi locale), la mecanismul de funcþionare a statului. g. În sistemul autonomiei puterilor în stat, care funcþioneazã în societãþile democratice actuale (alãturi de puterea legislativã ºi puterea executivã, funcþioneazã ºi puterea judecãtoreascã), un rol important îl au instituþiile juridice – acestea, în spiritul principiilor de drept, intervin în reglementarea raporturilor juridice dintre oameni ºi dintre ei ºi societate. * Locul pe care structurile organizaþionale politice ºi juridice îl ocupã în clasificarea de mai sus nu semnificã subordonarea lor faþã de celelalte tipuri de structuri organizaþionale. Prin specificul funcþiei lor, aceste structuri au, dimpotrivã, atribuþii sistemice, intervin în dirijarea întregului sistem al relaþiilor ºi acþiunilor sociale ºi nu numai al celor economice. În funcþie de interesele grupale sau comunitare pe care le reprezintã, instituþiile ºi organizaþiile politice ºi juridice înrâuresc ºi îºi subordoneazã, în anumite limite, toate celelalte tipuri de structuri organizaþionale, influenþeazã direct cadrul administrativ de instituire ºi funcþionare a acestora în sistemul de ansamblu al societãþii. De aceea, definirea conþinutului ºi specificului structurilor organizaþionale cu caracter politic ºi juridic presupune prezentarea prealabilã a celorlalte niveluri structurale ale sistemului organizaþional al societãþii în raport cu care ele au o funcþie sistemicã, desvãluindu-li-se, astfel, pe de-a-ntregul, funcþionalitatea.

131 Universitatea Spiru Haret


Totalitatea structurilor organizaþionale cu caracter politic, împreunã ºi pe temeiul concepþiilor politice, a ideologiilor ºi normelor politice, formeazã domeniul politicului – principalul domeniu al suprastructurii unei societãþi, nemijlocit determinat ºi corelat cu structura (economicã) a acesteia –, tot astfel cum structurile organizaþionale cu caracter juridic, împreunã cu ºi pe temeiul concepþiilor ºi normelor juridice, formeazã domeniul suprastructurii juridice, nemijlocit corelatã cu suprastructura politicã a societãþii. Dintre structurile organizaþionale cu caracter politic amintim: organizaþiile ºi partidele politice, precum ºi organele centrale ale partidelor politice care au statut instituþional (consiliul central, biroul sau comitetul executiv etc.); diverse modalitãþi organizaþionale statale de reprezentare politicã (monarhia, preºedinþia), precum ºi, în funcþie de natura regimului politic, organele supreme ale puterii de stat (cum sunt: parlamentul sau camera reprezentaþilor – în calitate de for legislativ); organele locale ale puterii de stat (cum sunt: primãriile, consiliile regionale, municipale, orãºeneºti, comunale); instituþiile de conducere administrativ㠖 în calitate de instanþe executive (guvernul, ministerele, diverse departamente centrale ºi locale pe probleme ale dezvoltãrii economice ºi sociale, organele executive ale consiliilor locale etc.). Dintre instituþiile de drept menþionãm: tribunalele ºi judecãtoriile, procuraturile, barourile de avocaþi, notariatele, instituþiile de detenþie ºi de reeducare etc. Datã fiind ponderea hotãrâtoare a statului în macrostructurarea organizaþionalã a societãþii, structurile organizaþionale pot fi clasificate ºi din punctul de vedere al modului în care acestea participã direct sau nu la activitatea statului. Distingem, în acest sens, douã tipuri de structuri organizaþionale: statale ºi nestatale. De regulã, instituþiile juridice, militare, de apãrare internã, mare parte dintre instituþiile de învãþãmânt ºi culturã, într-o anumitã mãsurã ºi cele de cercetare ºi de creaþie, precum ºi – în anumite limite – unele instituþii ºi întreprinderi economice, bancare ºi de schimb care au valoare strategicã macrosocialã, sunt structuri organizaþionale statale. Existã însã ºi situaþii în care unele dintre acestea aparþin unor fundaþii ºi organizaþii nestatale, îndeosebi organizaþiilor care nu participã la sistemul instituþional al statului. Structurile organizaþionale sunt dispuse ierarhic, potrivit rolului pe care îl au în potenþarea realizãrii intereselor ºi aspiraþiilor majore ale grupurilor cãrora le aparþin. Dintre ele, cele politice sunt situate în centrul sistemului organizaþional al societãþii, celor care participã la putere subordonându-li-se, direct sau indirect, structurile administrative cu funcþii executive la toate nivelurile organismului social. De aceea, în mãsura în care intervin în modul cel mai direct în sfera intereselor fundamentale ale diferitelor grupuri sociale sau ale comunitãþii statale, 132 Universitatea Spiru Haret


organizaþiile ºi instituþiile politice au o pondere hotãrâtoare în configurarea fizionomiei organizaþionale de ansamblu a societãþii, având, astfel, o funcþie sistemicã în raport cu întreaga societate. Organizaþiile ºi instituþiile politice cu caracter grupal, îndeosebi partidele politice, au o funcþie sistemicã, ele instituindu-ºi în care unele din grupurile sociale ale comunitãþilor statale cãrora le aparþin au interese potrivnice celor care deþin puterea ºi îºi instituie organizaþii politice proprii. Aceasta pentru cã, deºi nu decid hotãrâtor la nivel decizional ºi legislativ, acþioneazã ca factor de opoziþionare, de corijare ºi control în direcþia echilibrãrii jocului politic la scara întregului social. Strâns legat de structurile instituþionale cu caracter politic de nivel comunitar funcþioneazã instituþiile juridice. Acestea sunt, de fapt, de interes comunitar, fiind subordonate statului, ele funcþionând ca instrumente ale obiectivãrii intereselor convergente ale tuturor membrilor comunitãþii statale. De altfel, trebuie subliniat cã, de regulã, în societãþile democratice actuale, numai statul dispune de structuri instituþionale juridice. Unele instrumente justiþionale deþin, însã, ºi organizaþiile politice grupale, indiferent dacã participã sau nu participã la sistemul de guvernãmânt, acestea au însã o competenþã restrânsã ºi se exercitã numai dacã membrii organizaþiei respective le acceptã ºi se supun (liber consimþit) sistemului de coerciþie pe care aceste instituþii îl aplicã. În schimb, coerciþia pe care o aplicã instituþiile juridice statale, sistemul legislativ ºi judecãtoresc pe care acestea îl reglementeazã au putere de competenþã ºi se exercitã obligatoriu asupra tuturor membrilor comunitãþii de stat. Corelaþia dintre instituþiile juridice ºi cele politice cu caracter comunitar este aºa de strânsã încât normele cu care opereazã statul în reglementarea raporturilor dintre membrii societãþii au, deopotrivã, caracter politic ºi juridic. De exemplu, Constituþia unei þãri este un sistem de norme cu caracter politic comunitar, emanã din structura regimului politic, dar are, deopotrivã, valoare ºi finalitate juridicã; astfel de norme, deºi politice, sunt reglementate prin intermediul instituþiilor juridice ºi oferã premisa fundamentalã a întemeierii întregii legislaþii. Prin intermediul normelor constituþionale, statul guverneazã mecanismul funcþional al tuturor celorlalte structuri organizaþionale subordonate; în reglementarea raporturilor cu diverse organizaþii ºi instituþii cu caracter nestatal, statul se foloseºte, de asemenea, de mijlocirea instituþiilor juridice – întrucât acestea, la rândul lor, opereazã pe temeiul legislaþiei izvorâte din normele constituþionale. 2) Statul ºi partidele politice. În sistemul structurilor organizaþionale o pondere deosebitã au statul ºi partidele politice; acestea subordoneazã sau influenþeazã toate celelalte niveluri organizaþionale, desemnând fizionomia suprastructurii de ansamblu a unei formaþiuni sociale. 133 Universitatea Spiru Haret


a. Statul. Dupã cum am vãzut, statul nu este o instituþie alãturi de altele, ci un complex instituþional, respectiv, un sistem organizaþional care subordoneazã organizaþii ºi instituþii, în funcþie de tipologia acþiunilor sociale pe care le stimuleazã prin exercitarea funcþiilor sale. Dintre acestea, menþionãm: un ansamblu de organizaþii ºi instituþii politice prin care se exercitã puterea de stat; un complex instituþional juridic; un sistem de instituþii militare; un sistem de instituþii de culturã ºi învãþãmânt, de cercetare ºi creaþie; o reþea complexã de întreprinderi ºi instituþii economice cu caracter strategic; un complex organizaþional cu atribuþii administrative (dintre acestea, un rol important revine ministerelor cu funcþii economico-organizatorice, cultural-educative, de cooperare internã ºi internaþionalã, de reglementare ºi de apãrare a ordinii etc.); diferite consilii cu atribuþii de conducere a diferitelor activitãþi sociale. Sub raport funcþional, organizaþiile ºi instituþiile prin care se exercitã puterea influenþeazã conþinutul ºi funcþiile celorlalte structuri organizaþionale ale statului, determinã caracterul, atribuþiile ºi dinamica acestora. De aceea, grupurile sociale care deþin puterea (mai ales în procesul de tranziþie spre instituirea statului de drept) au tendinþa sã foloseascã în interesul lor structurile organizaþionale subordonate statului. De aici rezultã tendinþele acestora de a-ºi exercita controlul asupra întregului complex al relaþiilor sociale. Sub aspect administrativ, în concordanþã cu interesele comunitare ºi uneori ale forþelor sociale care deþin puterea, prin intermediul ministerelor ºi altor instituþii centrale cu profil economico-organizatoric, statul reglementeazã activitatea întreprinderilor ºi a instituþiilor economicofinanciare centrale sau a celor dispuse în plan teritorial; prin intermediul ministerelor ºi altor instituþii centrale cu profil cultural-educativ, statul reglementeazã funcþionarea organizaþiilor ºi instituþiilor de învãþãmânt ºi de cultur㠖 dispuse în plan teritorial; prin intermediul ministerelor cu funcþii de apãrare (internã ºi externã), statul reglementeazã în plan central ºi teritorial funcþionarea unor unitãþi armate, asigurând totodatã (în condiþiile periclitãrii din exterior a suveranitãþii naþionale ºi de stat) ºi pregãtirea pentru apãrare a întregii populaþii; prin intermediul ministerelor ºi altor instituþii centrale cu caracter juridic, statul reglementeazã întreaga reþea de instituþii juridice dispuse la diferite niveluri ierarhice în teritoriu, acestea având rolul de a veghea la respectarea de cãtre toþi cetãþenii (indiferent dacã aceºtia participã la exercitarea puterii sau dacã aceasta le aparþine sau li se opune) a prevederilor constituþionale ºi a legislaþiei specifice tuturor domeniilor de activitate socialã. b. Partidele politice. În condiþiile în care participã la sistemul organizaþional al statului în calitate de partide de guvernãmânt, deºi pare 134 Universitatea Spiru Haret


paradoxal într-un stat de drept, partidele politice tind sã influenþeze toate structurile organizaþionale subordonate statului, în toate verigile acestuia, începând de la nivelul organelor superioare ale administraþiei de stat pânã la nivelul administraþiilor locale ale puterii de stat. Din aceastã cauzã, ele dobândesc funcþii sistemice la nivelul organizãrii întregii societãþi. Partidele politice pot exercita o influenþã la nivel sistemic ºi în condiþiile neparticipãrii la puterea de stat; anume, atunci când, prin programul ºi strategia lor, îºi fixeazã obiective care oferã perspective de realizare unor grupuri ºi categorii sociale mai largi – datoritã cãrui fapt, pe baza unor interese fundamentale comune, aceste grupuri sprijinã aceste partide în vederea cuceririi puterii. O astfel de influenþã (a unui partid ºi asupra altor categorii sociale decât asupra celei cãreia îi aparþine) se exercitã diferit: nemijlocit (în condiþiile în care este partid de guvernãmânt); mijlocit (în condiþiile în care se opune partidelor de guvernãmânt, dar promoveazã programe ºi principii de acþiune care rãspund unor cerinþe obiective ale realizãrii þelurilor lor). Sub acest aspect, se practicã (în sistemele sociale cu caracter democratic în care funcþioneazã statul de drept) principiul pluripartidismului în tactica alianþelor sau a coaliþiilor de partide, atât de la putere cât ºi din opoziþie. c. Atribuþiile specifice ºi relaþiile dintre stat ºi partidele politice. În structura organizaþionalã a unei societãþi existã o interacþiune între activitatea statului ºi cea a partidelor politice. Aceasta se manifestã constant începând din epoca modernã ºi se evidenþiazã, din ce în ce mai accentuat, în epoca contemporanã, în care partidele politice ocupã un loc central în organizarea de stat, ele fiind instrumentele prin care diverse grupuri sociale deþin ºi îºi exercitã puterea în stat. Dar, deºi existã multe domenii de interferenþã, existã ºi deosebiri de naturã funcþionalã între atribuþiile statului ºi cele ale partidelor politice (în acest cadru ne referim la partidele de guvernãmânt). Astfel: statul este un complex organizaþional care îndeplineºte un evantai larg de atribuþii acþionale, stimulând nemijlocit urmãtoarele tipuri de acþiuni sociale: acþiunea politic㠖 în raporturile (politice) ale forþelor sociale care deþin puterea cu alte forþe sociale care aparþin aceleiaºi comunitãþi umane, precum ºi în raporturile de naturã politicã cu alte state sau comunitãþi umane; acþiunea juridic㠖 în raporturile statului cu toþi membrii comunitãþii statale sau în relaþiile (juridice) dintre membrii comunitãþii respective, precum ºi în raporturile de naturã juridicã cu alte state; acþiunea armat㠖 de reglementare a ordinii interne ºi de apãrare sau de cucerire (în funcþie de caracterul statului ºi de natura ordinii internaþionale); acþiunea productivã ºi economic㠖 de orientare a strategiei dezvoltãrii economice de ansamblu 135 Universitatea Spiru Haret


ºi de coordonare legislativã a activitãþii întreprinderilor ºi instituþiilor productive, de schimb ºi cooperare internã ºi internaþionalã, financiare ºi de credit, bancare etc. (de asemenea, în funcþie de natura statului ºi de reglementãrile legislative internaþionale); acþiunea cultural-educativ㠖 de formare profesionalã a cadrelor, de educare moralã, civicã ºi patrioticã a tinerei generaþii ºi a tuturor celorlalþi membri ai societãþii, în strânsã legãturã cu promovarea sistemelor de valori concordante cu criteriile progresului; acþiunea administrativ-organizaþional㠖 la nivelul tuturor sectoarelor de activitate (economicã, politicã, culturalã ºi educativã etc.) pe întregul teritoriu ºi la toate nivelurile administrativ-teritoriale. În schimb, partidele politice au atribuþii acþionale diferite, stimulând nemijlocit urmãtoarele tipuri de acþiuni sociale: acþiunea politic㠖 în raporturile cu alte partide ºi organizaþii politice, aceasta manifestânduse (în funcþie de caracterul forþelor sociale pe care le reprezintã) fie ca acþiune înnoitoare, fie ca acþiune conservatoare la nivelul de ansamblu al societãþii (uneori deosebirile dintre opþionale politice ale unora sau altora dintre partide fiind de metodã, sau de tacticã ºi strategie); acþiunea cultural-educativã (îndeosebi sub aspect ideologic) – în vederea mobilizãrii, pe baze afective ºi raþionale, a membrilor forþelor sociale pe care le reprezintã, la acþiune politicã (practicã) nemijlocitã; acþiunea armat㠖 insurecþionalã (în condiþiile unor procese revoluþionare de schimbare radicalã a sistemului social ºi politic) sau de conservare a unor rânduieli social existente (în cazurile în care puterea practicã regimuri totalitariste ºi dictatoriale care împiedicã procesele de emancipare socialã ºi de realizare a condiþiei umane). Cu particularitatea cã acþiunea insurecþionalã se impune numai în cazul în care puterea conservatoare se împotriveºte procesului înnoitor de restructurare de ansamblu a raporturilor economice ºi politice. Acestor atribuþii acþionale, în condiþiile în care partidele participã sau deþin integral puterea în stat, li se adaugã ºi altele care cad sub incidenþa atribuþiilor (funcþiilor) statului. Dintre acestea, menþionãm, îndeosebi, aportul pe care ele îl au nemijlocit în stimularea activitãþilor statului în domeniile economic, juridic, cultural-educaþional ºi, mijlocit, sub aspect administrativorganizatoric. Cu particularitatea cã, în acest din urmã domeniu, îºi asumã doar atribuþii de influenþare politicã a deciziilor puterii executive a statului – atribuþiile administrative rãmânând de competenþa administraþiei de stat. Astfel, partidele politice îºi interfereazã funcþiile lor cu ale statului doar parþial, ºi aceasta numai în condiþiile în care ele devin partide de guvernãmânt, pãstrând în continuare deosebiri de conþinut ºi de competenþã între ele ºi stat în ceea ce priveºte rolul lor în viaþa economicã, socialã ºi spiritualã a comunitãþii. 136 Universitatea Spiru Haret


3. Rolul structurilor organizaþionale în viaþa socialã Beneficiind de sisteme de norme eficient alcãtuite ºi relativ riguros aplicate în raporturile dintre oameni, structurile organizaþionale intervin activ în dialectica vieþii sociale, ele fiind instrumente colective ale acþiunii grupurilor sociale, mijloace principale prin care factorul subiectiv (oamenii) intervin în dinamica (determinismul ºi dezvoltarea) factorului obiectiv (a societãþii). Alãturi de condiþii (materiale ºi spirituale) ºi norme (acestea din urmã fiind implicate în mecanismul lor de funcþionare), structurile organizaþionale alcãtuiesc ansamblul factorilor situaþionali ai sistemului global al activitãþilor sociale, antrenând în calitate de agenþi ai acþiunii la nivelul macrosistemului social, grupuri mari de oameni sau chiar comunitãþi umane. Cuprinzând un complex de instituþii (economice, politice, juridice, administrative, de învãþãmânt ºi culturale, de cercetare, de creaþie artisticã, de cult), precum ºi un sistem de organizaþii (uniuni, asociaþii, partide) politice, civice, profesionale, structurile organizaþionale mijlocesc: integrarea oamenilor într-o activitate socialã utilã; participarea lor organizatã la diviziunea profesionalã a muncii; cooperarea ºi schimbul de activitãþi în condiþiile adâncirii procesului de diferenþiere ºi specializare profesionalã; corelarea intereselor individuale cu cele colective ºi subordonarea energiei creatoare a membrilor colectivitãþii unor þeluri fundamentale comune; promovarea intereselor membrilor grupului cãrora le aparþin în raporturile cu alte grupuri, precum ºi reglementarea raporturilor dintre membrii aceluiaºi grup; amplificarea ºi adâncirea potenþelor umane, a capacitãþilor individuale ºi colective ale oamenilor de a stãpâni procesele naturale ºi sociale, de a dirija ºi controla acþiunea legilor obiective în concordanþã cu cerinþele subiective, acestea din urmã fiind totdeauna dependente de aspiraþiile grupurilor sau comunitãþilor cãrora le aparþin respectivele structuri organizaþionale (fiecare grup social are un model propriu de înþelegere ºi propulsare a condiþiei umane, de emancipare a omului în raporturile sale cu natura ºi societatea). Aºadar, structurile organizaþionale mijlocesc intervenþia factorului subiectiv în structura ºi dinamica obiectivã a societãþii, mijlocesc raporturile dintre grupuri sau categorii sociale, precum ºi dintre comunitãþi umane. O atare mijlocire se exercitã pe mai multe planuri: în relaþia cu structurile economice, comunitare ºi de grup; din perspectiva sistemului de ansamblu al acþiunilor sociale; din punctul de vedere al raporturilor 137 Universitatea Spiru Haret


dintre structurile organizaþionale ale diferitelor grupuri sociale; sub aspectul rolului structurilor organizaþionale în statul de drept. a. Structurile organizaþionale ºi structurile economice, comunitare ºi de grup. Instituþiile, structurile organizaþionale, în general, s-au constituit o datã cu trecerea de la stadiul de cooperare primitivã a oamenilor în procesul muncii, la cooperarea bazatã pe diviziunea socialã a muncii, care a stimulat ºi o diviziune economicã, politicã ºi ideologicã, o diversitate de idealuri ºi aspiraþii de realizare ºi înfãptuire individualã ºi colectivã. Odatã constituite, ele au devenit însã nu numai instrument necesar pentru sporirea eficienþei activitãþilor sociale în care oamenii coopereazã (distribuindu-ºi atribuþiile ºi competenþele), ci ºi mijloace operaþionale de perfecþionare a relaþiilor lor sociale, a raporturilor materiale ºi spirituale dintre ei. De aceea, dacã iniþial ele au fost mijloace ale acþiunii la nivel comunitar (s-au structurat ca modalitãþi organizaþionale colective care serveau interesele întregii comunitãþi), pe mãsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, care s-a ipostaziat într-o diviziune grupalã în sânul aceleiaºi comunitãþi, au devenit ºi instrumente cu caracter grupal, având rolul de a media îndeosebi obiectivarea intereselor grupurilor sociale, fie de a menþine puterea, fie de a o cuceri în cadrul comunitãþii. Cu toate acestea, structurile organizaþionale (ºi îndeosebi instituþiile) care au dobândit caracter grupal, indiferent dacã participã sau nu la exercitarea puterii, au mai pãstrat ºi funcþii comunitare – în mãsura în care interesele grupurilor sociale cãrora le aparþin coincid, în anumite momente istorice ºi în anumite privinþe, cu interesele întregii comunitãþi. Aceste disponibilitãþi comunitare ale instituþiilor se manifestã, cu precãdere, în raporturile intercomunitare. În aceastã perspectivã, se poate conchide cã structurile organizaþionale au – în anumite condiþii istorice ºi sociale – o dublã funcþionalitate. Pe de o parte, sunt instrumente comunitare de acþiune socialã, care mijlocesc cooperarea existenþialã ºi acþionalã a membrilor unei comunitãþi în asamblul ei, inclusiv în raporturile ei cu alte comunitãþi, iar pe de altã parte, sunt instrumente de grup, prin intermediul cãrora membrii grupului coopereazã ºi îºi reglementeazã eficient raporturile dintre ei, fie pentru a-ºi asigura supremaþia asupra altor grupuri (în cazul celor care deþin puterea politicã ºi economicã), fie pentru a lupta împotriva supremaþiei altora, pentru emanciparea politicã ºi economicã proprie (în cazul grupurilor aservite politic ºi economic). De regulã (deci sunt posibile ºi excepþii, mai ales în societãþile democratice), pe plan teoretic ºi ideologic, grupurile care deþin puterea au cãutat, totdeauna, sã mistifice esenþa grupalã a structurilor organizaþionale 138 Universitatea Spiru Haret


ºi sã prezinte propriile organizaþii ºi instituþii ca pe niºte instrumente acþionale ale întregii comunitãþi, pretinzând cã ele ar servi, deopotrivã, interesele tuturor membrilor societãþii sau, oricum, ale majoritãþii structurilor grupale ale acesteia. În aceastã privinþã, aceste structuri organizaþionale (aflate la putere) manifestã tendinþa de a impune un ansamblu de reglementãri, de legi ºi dispoziþii normative cu caracter formal, prin care penalizeazã acþiunile sau chiar atitudinile protestatoare ale grupurilor sociale (aflate în opoziþie) care au interese diferite ºi chiar opuse, prezentându-le demagogic pe ale lor drept interese comunitare. Datoritã exercitãrii unui sistem instituþionalizat de constrângeri ºi, ca urmare, a efectelor unei intense activitãþi de propagandã a celor care deþin puterea, se ajunge uneori la un fetiºism instituþional ºi organizaþional, la un fenomen de înstrãinare politicã ºi ideologicã cu efecte inhibitorii asupra procesului de schimbare ºi înnoire socialã. Întrucât între relaþiile sociale ºi structurile organizaþionale se stabilesc – dupã cum am vãzut – raporturi de determinare de tipul celor dintre condiþiile ºi mijloacele acþiunii, astfel de raporturi se stabilesc ºi între relaþiile economice ºi instituþiile sociale. Pe de o parte (deoarece natura mijloacelor depinde cauzal de natura condiþiilor acþiunii), instituþiile depind de caracterul relaþiilor sociale, iar pe de altã parte (deoarece mijloacele influenþeazã condiþiile acþiunii), instituþiile impulsioneazã dezvoltarea relaþiilor sociale ºi, în primul rând, a celor economice ºi, prin medierea acestora, a tuturor celorlalte relaþii care configureazã sistemul de ansamblu al vieþii sociale. Precizãm, totodatã, cã raporturile dintre relaþiile sociale ºi structurile organizaþionale nu sunt univoce ºi unilineare. Astfel, structurile organizaþionale oglindesc raþional ºi potenþeazã, de asemenea raþional, funcþionalitatea eficientã a relaþiilor sociale. Iar raþionalitatea care mediazã complexul de retroacþiuni dintre relaþional ºi organizaþional, fiind motivatã de interese ºi aspiraþii de grup sau comunitare, este dimensionatã nu numai cognitiv, ci ºi axiologic. b. Structurile organizaþionale ºi sistemul acþiunilor sociale. Activitatea organizaþionalã are o mare importanþã în sistemul de ansamblu al acþiunilor sociale. Deoarece, fãrã sã aibã o eficienþã socialã ºi umanã directã, potenþeazã ºi oferã cadrul social al eficienþei celorlalte tipuri de acþiuni umane ºi, în primul rând, a acþiunilor nemijlocite (productive, social-politice, instructiveducaþionale etc.). De aceea, într-o clasificare generalã a acþiunilor sociale, activitatea organizaþionalã poate fi definitã ca acþiune socialã mijlocitã (mijlocitoare de eficienþã socialã ºi umanã celorlalte tipuri de acþiuni). Oglindind relaþiile sociale ale unei societãþi, structurile organizaþionale, îndeosebi instituþiile, potenþeazã, totodat㠖 dupã cum 139 Universitatea Spiru Haret


am arãtat – aceste relaþii, le consolideazã ºi le stimuleazã efectele eficientizatoare. Prin intermediul relaþiilor sociale, ele influenþeazã, de asemenea, acþiunea nemijlocitã a oamenilor de transformare a naturii în vederea producerii bunurilor materiale necesare traiului. O datã cu aceasta, impulsioneazã ºi mecanismul de ansamblu al dezvoltãrii modului de producþie, a tuturor condiþiilor vieþii materiale a societãþii. În sfârºit, structurile organizaþionale intervin activ în stimularea progresului vieþii spirituale, a ºtiinþei ºi culturii, a raporturilor valorice ºi a normelor de comportare moralã ºi socialã a oamenilor. Structurile organizaþionale, fiind mijloace ale acþiunii sociale a oamenilor, au ºi rolul de a mijloci ºi acþiunea individualã a acestora. La orice acþiune individualã coopereazã, într-un fel sau altul, ºi ceilalþi indivizi ai grupului; individul se foloseºte de experienþa cognitivã ºi practicã a acestora, contribuind, totodatã, prin acþiunea sa, la realizarea unei eficienþe colective. Agentul individual acþioneazã totdeauna în cadrul unui sistem organizaþional; realizarea îi este potenþatã de cadrul instituþional al societãþii, care i se impune chiar dacã individul nu-i înþelege rostul. Încadrându-se în anumite structuri organizaþionale, individul acceptã spontan sau conºtient chiar privaþiuni ºi limitãri ale libertãþii sale din partea acestora, în vederea potenþãrii energiilor proprii, realizãrii unor aspiraþii personale. În mãsura în care oamenii ajung la înþelegerea funcþiilor sociale ale structurilor organizaþionale, ei se raporteazã la ele (în funcþie de interese ºi aspiraþii) fie aderând la structurile organizaþionale existente (ºi, ca atare, respectând conºtient normele care le reglementeazã funcþionalitatea), fie þintind constituirea altora (ºi, corespunzãtor, militând pentru înlocuirea sistemelor de norme organizaþionale existente cu alte sisteme de norme) care sã le fie dezirabile, sã le mijloceascã dobândirea unui spor de eficienþã. În aceste condiþii, oamenii sunt, cu bunã ºtiinþã, de acord sã-ºi limiteze anumite libertãþi personale pentru a dobândi o libertate colectivã, aceasta – la rândul ei – fiind cadrul obiectiv pentru potenþarea realizãrii libertãþii subiective, individuale. Libertatea devine, astfel, necesitate înþeleasã* ; altfel, ea nu poate fi aplicatã individului, iar acesta nu o poate dobândi nici ca realitate ºi nici ca aspiraþie. Condiþionând libertatea individului prin intermediul sistemelor de norme prin care-ºi exercitã atribuþiile, structurile organizaþionale sunt, deci, cadrul obiectiv necesar al instituirii raporturilor acþionale ale acestuia, instrumente ale dobândirii eficienþei (deci, ale cuceririi unei libertãþi reale ºi concrete) nu numai pentru colectivitate, ci ºi pentru individ. * Termenul de „înþelegere a necesitãþii”, raportat la nivelul organizaþional al vieþii sociale, semnificã, aºadar, un domeniu de înþelegere dincolo de obiectivitatea legilor care guverneazã viaþa socialã, respectiv, are în vedere normativitatea, conºtiinþa necesitãþii normelor cu caracter organizaþional.

140 Universitatea Spiru Haret


Prin funcþia sa de socializare a acþiunilor individuale, de integrare acþionalã a indivizilor în sistemul acþional al societãþii, activitatea organizaþionalã capãtã, astfel, valoare sistemicã în raport cu societatea, devine o mãsurã generalã a gradului de eficienþã funcþionalã a unei societãþi. Dependenþa (funcþionalã) a tuturor nivelurilor structurale ale vieþii sociale de natura structurilor organizaþionale are o asemenea pondere în configurarea de ansamblu a unei formaþiuni sociale, astfel încât aceste structuri (organizaþionale), ºi mai ales instituþiile, pot fi considerate ca factor mediator în procesele de schimbare socialã ºi, respectiv, un criteriu al progresului social. În prelungirea argumentãrii acestei idei, s-ar pãrea cã unul din factorii (ºi criteriile) devenirii sociale este, deci, progresul organizaþional, perfecþionarea activitãþilor organizaþionale, a sistemului instituþiilor sociale. În funcþie de acest sistem al instituþiilor ºi organizaþiilor sociale, de natura intereselor pe care acestea le servesc, sunt puse în funcþiune ºi sunt optimizate toate celelalte activitãþi sociale, întregul complex al relaþiilor care configureazã societatea. c. Raporturile dintre structurile organizaþionale ale diferitelor grupuri sociale (avem în vedere îndeosebi pe cele politice). Între organizaþiile ºi instituþiile grupurilor ºi categoriilor sociale care au aceleaºi interese fundamentale se stabilesc raporturi de colaborare, ºi, în anumite condiþii, de alianþã (politicã). Acestea se manifestã îndeosebi în condiþiile în care sunt puse în joc interesele lor comune sau, în cazul organizãrii unei strategii acþionale, de asemenea comune, care sã conducã la schimbãri structurale în societate sau de regim politic care sã le satisfacã astfel de interese. Evoluþia raporturilor de colaborare organizaþionalã între diverse grupuri sociale este totdeauna funcþie de natura tipurilor de relaþii sociale pe care acestea le preconizeazã, din care izvorãsc interesele pe care ele le apãrã. De regulã, când între grupurile aliate existã deosebiri de vederi în ce priveºte modul de concepere a proprietãþii ºi a cãilor de stimulare a restructurãrii ºi modernizãrii mijloacelor de producþie sau a infrastructurii de ansamblu a societãþii, cu repercutãri directe asupra calitãþii ºi vieþii, dupã dobândirea unor poziþii politice dominante la care anterior au aspirat în comun, interesele lor fundamentale încep sã se opunã ºi adesea intrã în conflict, fapt pentru care apar inevitabil raporturi de opoziþie (uneori radicalã) ºi între structurile lor organizaþionale, raporturi care se pot adânci pânã la declanºarea unor conflicte (politice). Se pot da ca exemplu, în acest sens, raporturile dintre structurile organizaþionale ale grupurilor social-democrate ºi cele 141 Universitatea Spiru Haret


liberale sau între fiecare dintre acestea ºi cele creºtin-democrate în etapa actualã a tranziþiei din þara noastrã de dupã rãsturnarea regimului economic ºi politic totalitar. Între structurile organizaþionale ale grupurilor sociale care deþin puterea ºi cele ale grupurilor dominate se stabilesc raporturi de opoziþie. Aceasta ºi pentru cã grupurile de putere deþin o supremaþie organizaþionalã, dispun preferenþial de instituþiile politice ºi uneori juridice ale statului (cu toate cã se proclamã de jure separaþia puterilor în stat), îºi subordoneazã reþeaua structurilor organizaþionale de la nivelul principalelor domenii de activitate economicã ºi administrativã. De aceea, organizaþiile politice ºi civice ale forþelor sociale din opoziþie se împotrivesc structurilor organizaþionale ale forþelor sociale de la putere, obiectivul acestei opoziþii fiind, în cele din urmã, accesul la putere ºi, pe aceastã bazã, instaurarea lor într-o poziþie dominantã în sistemul de organizare a vieþii sociale. Aºadar, deþinând puterea în stat, anumite forþe sociale pot stãpâni (sau înrâuri) ºi întregul ansamblu instituþional care guverneazã sistemul acþiunilor sociale asupra cãrora statul îºi exercitã guvernarea. Fapt care provoacã distorsiuni în funcþionarea statului de drept, cu efecte nocive asupra democratismului de principiu al vieþii sociale. d. Structurile organizaþionale în statul de drept (tendinþe ºi limite actuale). Subliniem faptul cã într-un stat de drept contemporan, aparatul administraþiei de stat la toate nivelurile organizaþionale ale societãþii, precum ºi justiþia, armata, poliþia, serviciile de informaþii, biserica ºi, corespunzãtor, cadrele care lucreazã în aceste domenii organizaþionale, prin prevederi constituþionale de rigoare, au, în principiu (de june) o totalã autonomie faþã de partidele politice ºi li se interzice atitudini favorizante ideologic în sens partinic, indiferent dacã aceste partide sunt de guvernãmânt sau sunt în opoziþie. Uneori, în realitatea socialã nemijlocitã, partidele care deþin puterea influenþeazã ºi chiar acapareazã posturile superioare de conducere ale acestor structuri organizaþionale (nu numai la nivel central, ci ºi local), prevãzute prin Constituþie a îndeplini funcþii comunitare, în vederea servirii intereselor comune ale tuturor grupurilor sociale care fac parte din comunitatea de stat. Fapt pentru care, caracterul democratic al statului este, în asemenea cazuri, afectat în esenþa sa, favorizându-se fenomene de înstrãinare ºi de fetiºism organizaþional. Ceea ce conduce la pierderea încrederii cetãþenilor faþã de statul de drept însuºi (ºi în structurile lui organizaþionale cu funcþii comunitare), chiar ºi în valoarea pluripartidismului în sistemul democratic de organizare a vieþii sociale, lãsându-le pradã unor iniþiative manipulatorii ale unor forþe sociale conservatoare ºi extremiste (nu 142 Universitatea Spiru Haret


declarate de unii demagogi, ci cu adevãrat de aceastã facturã) care þintesc spre instaurarea unor regimuri politice exacerbat autoritare, de regulã angajate pe calea dictaturii ºi totalitarismului – procese de involuþie a democraþiei pe care secolul nostru le-a cunoscut, cu toate consecinþele lor tragice pentru condiþia umanã. De aceea, sunt necesare eforturi în direcþia consolidãrii democratismului organizaþional specific statului de drept, atât din perspectiva nevoii de a respecta prevederile normative de ordin legislativ prevãzute constituþional (ºi de întreaga legislaþie care emanã din acest cod normativ fundamental) într-un astfel de stat – ceea ce presupune atât funcþionarea riguroasã a principiului autonomiei puterilor în stat (respectiv, legislativã, executivã ºi judecãtoreascã) ºi a principiului egalitãþii fiecãrui cetãþean în faþa legii (indiferent de poziþia sa în sistemul organizaþional al societãþii), cât ºi conºtientizarea, prin mijlocire educativã ºi asimilare de cãtre toþi cetãþenii a valorilor democratice specifice statului de drept ºi vieþuirii democratice în spaþiul unei libertãþi corelate cu responsabilitatea socialã ºi istoricã (conºtientizarea de sine individualã trebuie ridicatã la nivelul conºtientizãrii de sine colective – nu numai grupale ci ºi comunitare). În direcþia acestei conºtientizãri de sine intervin activ toate structurile organizaþionale (de la cele politice ºi juridice pânã la cele culturale ºi religioase). Pentru cã numai prin aceste mijloace are loc un proces de dezalienare organizaþionalã ºi, respectiv, de convergenþã a intereselor fundamentale comune ale tuturor membrilor societãþii, indiferent de deosebirile dintre ei în ce priveºte proprietatea asupra mijloacelor de producþie, de idealurile de realizare personalã sau de aspiraþiile de înfãptuire la nivel colectiv. Este de înþeles cã asemenea posibilitãþi de convergenþã comunitarã slãbesc considerabil dacã structurile organizaþionale ale statului de drept funcþioneazã deficitar sau chiar îºi pierd esenþa lor democraticã. Ceea ce conduce la generarea ºi adâncirea unor stãri conflictuale între diferite grupuri sociale sau corpuri profesionale ºi între o mare parte a acestora ºi complexul organizaþional statal – procesul democratic de alternanþã la putere (în stat) a diferitelor organizaþii ºi partide politice realizându-se, în consecinþã, pe cale nedemocraticã, uneori chiar prin forþ㠖 evident cu efecte dezastruoase pentru însuºi statul de drept ºi, respectiv, pentru întreaga societate. O tendinþã tot mai pronunþat manifestã, izvorâtã din spiritul pragmatic specific societãþilor democratice contemporane ºi aflatã în concordanþã cu nevoia acutã de eficienþã pe care o reclamã procesul actual de realizare a condiþiei umane, o constituie creºterea rolului 143 Universitatea Spiru Haret


factorului organizaþional (ceea ce exprimã, de fapt, creºterea rolului factorului subiectiv) în dinamica societãþii. Acest fenomen se produce pe douã planuri. Pe de o parte, are loc un proces de diversificare ºi amplificare a modalitãþilor de structurare la nivel organizaþional (îndeosebi în direcþia apariþiei unei mari diversitãþi de structuri organizaþionale cu caracter civic sau a unor forme ample de interacþiune a actualelor structuri organizaþionale, inclusiv a celor cu caracter statal), iar pe de altã parte, se accentueazã procesul de simplificare administrativbirocraticã a întregului complex de structuri organizaþionale existente, în direcþia restrângerii birocratismului ºi perfecþionãrii mecanismelor logistice de funcþionare a acestora (în strânsã legãturã cu noile tehnologii informaþionale ºi a modernizãrii sistemelor comunicaþionale pe care acestea le influenþeazã nemijlocit). În contextul actual al sporirii funcþiilor structurilor organizaþionale în dinamizarea proceselor sociale ºi, mai ales, al promovãrii principiilor libertãþii individului ºi consolidãrii statului de drept, capãtã o amploare crescândã structurile organizaþionale cu caracter civic ºi fundaþiile culturale cu funcþii educaþionale de nivel comunitar. În aceeaºi mãsurã, sporesc ºi atribuþiile instituþiilor ºi organizaþiilor cu funcþie sau influenþã sistemicã la nivel statal, din rândul cãrora se evidenþiazã cele politice ºi juridice – care intervin nu numai pe cale normativã, ci ºi prin mijloace raþionale în procesul de personalizare a individului ºi în creºterea spiritului de responsabilitate în conceperea ºi practicarea trãirii într-un spaþiu autentic de libertate – ºtiut fiind cã fãrã o reconstrucþie moralã ºi civicã a mentalitãþii oamenilor nu se poate sconta un spor de eficienþã în acþiunea ºi iniþiativa acestora în plan economic ºi politic. Activitatea organizaþionalã, mai ales dacã se repercuteazã la nivelul sistemului de ansamblu a societãþii, formeazã un tip aparte de acþiune socialã (mijlocitoare de eficienþã la nivelul celorlalte tipuri de acþiuni sociale – nemijlocite), ce necesitã un nivel înalt de profesionalitate. Ceea ce incumbã acordarea unei atenþii deosebite pregãtirii specialiºtilor care lucreazã în domeniul muncii administrative, astfel încât structurile organizaþionale sã funcþioneze optim ºi cu maximã eficienþã. Lucru cu atât mai necesar la nivelul structurilor organizaþionale cãrora le revin atribuþii decizionale la nivel macrosocial. Existã, însã, ºi pericolul real al substituirii rolurilor între aparatul administrativ ºi organele de conducere în cadrul diferitelor structuri organizaþionale ºi, corespunzãtor, tendinþele unor verigi birocratice ale aparatului administrativ de a prelua atribuþii decizionale ºi manageriale sau ca organe de conducere ale unor structuri organizaþionale sã piardã contactul cu membrii grupurilor sau comunitãþilor cãrora le aparþin, 144 Universitatea Spiru Haret


limitându-ºi activitatea la îndeplinirea unor sarcini administrative de rutinã. În asemenea condiþii, apar premisele declanºãrii unor fenomene de înstrãinare organizaþionalã ºi, implicit, de minimalizare a activitãþii organizaþionale în sistemul acþional de ansamblu – ceea ce poate conduce la tensiuni ºi antagonisme între structurile organizaþionale ( ºi oricum a celor investiþi cu funcþie de conducere în cadrul acestora) ºi masa membrilor grupurilor sau comunitãþilor pe care ele le reprezintã. Rezultã cã în societãþile democratice contemporane se manifestã (ºi tinde sã se producã o atare tendinþã) atât un proces de perfecþionare a activitãþilor administrative, prin simplificarea aparatului funcþionãresc, cât ºi unul de creºtere a nivelului de competenþã profesionalã a acestui aparat, ceea ce presupune ºi eliminarea birocratismului sau a tendinþelor de rutinã ºi de administratizare a activitãþilor decizionale ºi de conducere la nivelul structurilor organizaþionale. De aceea, problema care se pune în procesul actual de perfecþionare a statului de drept este atingerea unui echilibru (desigur, relativ ºi dinamic ) de interese ale tuturor grupurilor sociale, interese care, în planul sistemului structurilor organizaþionale sã asigure un nivel de convergenþã funcþionalã a întregului social, astfel încât toate structurile organizaþionale, atât cele politice (grupale ºi comunitare)cât ºi cele civice (sau cele de la putere ºi din opoziþie), sã participe la viaþa socialã în spiritul unei conlucrãri democratice, inclusiv în ce priveºte alternanþa la putere ºi participarea la actul decizional, în funcþie de interesele comune ale membrilor comunitãþii de stat.

145 Universitatea Spiru Haret


VII IDEAL ªI NORMÃ ÎN ACÞIUNEA SOCIALÃ 1. Structura complexului sistemic existenþã socialã-conºtiinþã socialã Raportul dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã se manifestã ca un sistem complex de determinãri între reflectat ºi reflectant. Reflectarea structurilor vieþii materiale a oamenilor în stãri de spirit, idei ºi concepþii cu privire la naturã, societate ºi om, ºi transpunerea în plan practic (obiectivarea materialã) a tuturor acestor produse ale vieþii spirituale se înfãptuiesc prin intermediul unui eºafodaj complex de medieri organizaþionale (de facturã suprastructuralã), astfel încât, între domeniul vieþii materiale ºi domeniul vieþii spirituale a oamenilor, respectiv, între existenþã ºi conºtiinþã ºi între ideal ºi faptã, se instituie raporturi de determinare mijlocitã ºi biunivocã. Privite din perspectiva sistemului de ansamblu al societãþii, existenþa ºi conºtiinþa socialã ne apar la rândul lor ca domenii complexe, structurate din subdomenii ºi niveluri ordonate ierarhic, în intercondiþionare cauzalã ºi funcþionalã unele cu altele. Astfel, în alcãtuirea structurii domeniului existenþei sociale se cuprind, supraordonate determinist-cauzal, urmãtoarele niveluri de raporturi sociale: raporturile oamenilor cu natura (infrastructura societãþii), din exercitarea cãrora rezultã subdomeniul forþelor de producþie ale societãþii (la rândul sãu, etajat în mai multe niveluri: mijloacele de producþie, respectiv obiectele ºi uneltele de producþie; forþa de muncã a oamenilor, respectiv, energia, disponibilitãþile creative ºi capacitatea productivã a oamenilor); raporturile dintre oameni, din ansamblul cãrora relaþiile de producþie, de proprietate, de repartiþie ºi de schimb (structura economicã a societãþii) au funcþie determinantã în profilarea fizionomiei sistemului de ansamblu al societãþii, de ele depinzând hotãrâtor toate celelalte niveluri ale raporturilor sociale care þin de structura grupalã ºi comunitarã a societãþii, precum ºi subdomeniile supraordonate ale suprastructurii 146 Universitatea Spiru Haret


(instituþionale ºi spirituale) a societãþii. Forþele de producþie ºi relaþiile de producþie, luate separat din ansamblul raporturilor materiale ale oamenilor, raporturi care formeazã domeniul hotãrâtor al existenþei lor sociale, alcãtuiesc subsistemul modului de producþie (al bunurilor, valorilor ºi mijloacelor de producere a acestora) – una din condiþiile vieþii materiale cu rol determinant în structurarea ºi dinamica întregului sistem al vieþii sociale. În alcãtuirea structurii domeniului conºtiinþei sociale se cuprind, ordonate pe niveluri: conºtiinþa socialã nemijlocitã (viaþa psihicã colectivã, cunoaºterea comunã ºi empiricã); conºtiinþa socialã mijlocitã (conºtiinþa ºi cunoaºterea sistematicã), din sfera cãreia fac parte cunoaºterea ºtiinþificã (dispusã într-un evantai foarte complex de discipline ºtiinþifice), diverse forme axiologice ale conºtiinþei sociale (politicã, juridicã, moralã, religioasã, artisticã, filozoficã). În structura pe verticalã a conºtiinþei sociale se etajeazã, astfel, procese afective ºi voliþionale, mentalitãþi ºi convingeri, diverse tipuri de raþionalitate (ºtiinþificã ºi axiologicã), concepþii ºi sisteme teoretice (cu valoare explicativã ºi previzionalã), aspiraþii, scopuri ºi idealuri (cu încãrcãturã nomologicã, axiologicã ºi strategicã). Un loc aparte în macrosistemul existenþã socialã-conºtiinþã socialã îl are suprastructura societãþii. Ea cuprinde un subdomeniu care are statut ºi funcþii existenþiale (nivelul structurilor organizaþionale ale societãþii – asociaþii, organizaþii, instituþii ºi sisteme instituþionale) ºi un subdomeniu care are statut ºi funcþie reflectorie (formele axiologice ale conºtiinþei sociale). Suprastructura este, aºadar, un domeniu a cãrui sferã cuprinde atât subdomenii care þin de ansamblul existenþei sociale, cât ºi subdomenii care þin de ansamblul conºtiinþei sociale. Structurile organizaþionale, având valoare de mijloc de acþiune al grupurilor sociale ºi al comunitãþilor umane, instrument de obiectivare a ideilor ºi concepþiilor, a scopurilor ºi idealurilor lor sociale, la fel ca orice alt mijloc sau instrument de acþiune productivã, aparþin domeniului obiectual al vieþii sociale, se manifestã ca un nivel structural obiectiv al sistemului social pe care oamenii îl constituie spontan sau conºtient, liber sau din necesitate, dar care, odatã structurat, se comportã legic, ei raportându-se la acest nivel socio-structural ca la un domeniu de obiectivitate. Structurile organizaþionale funcþioneazã pe baza unor prevederi normative, a unui ansamblu de reguli de comportament ºi de cooperare acþionalã, care sunt stabilite pe temeiul unor principii (de comportare ºi de acþiune eficientã a oamenilor) ºi au caracter de lege (având funcþie stimulativã sau coercitivã, operând prin permisiuni, obligaþii ºi interdicþii, întemeiate nomologic ºi motivate axiologic ºi teleologic). 147 Universitatea Spiru Haret


Normele au, deci, o dublã determinare ºi funcþionalitate: pe de o parte, au o încãrcãturã axiologicã, obiectiveazã valori ºi, ca atare, exprimã în formã cristalizatã aspiraþii ºi idealuri în raport cu care se instituie judecãþi de valoare (aprecieri), iar pe de altã parte, au o funcþie organizaþionalã, mijlocesc funcþionarea la nivel de eficienþã a structurilor organizaþionale care obiectiveazã aceste idealuri ºi aspiraþii în acþiuni practice eficiente (ale grupurilor sociale sau comunitãþilor umane cãrora le aparþin respectivele structuri organizaþionale). Relaþiile dintre idealuri ºi norme au, astfel, o funcþionalitate deosebitã în dialectica raporturilor dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor, idealurile fiind chintesenþa vieþii spirituale a acestora, iar normele fiind condiþia primarã de instituire formalã ºi de optimizare a funcþionalitãþii structurilor organizaþionale (în activitatea lor de mijlocire eficientã a activitãþilor practice ale oamenilor) la nivelul tuturor domeniilor vieþii sociale. Idealurile sunt expresia concentratã a raþionalitãþii sociale (constituite pe cale empiricã sau prin procedee teoretice), iar normele sunt o prelungire a acestei raþionalitãþi la nivelul structurilor organizaþionale, care – la rândul lor – mijlocesc obiectivarea practicã a idealurilor (în activitãþi transformatoare eficiente ale oamenilor, întemeiate pe raþionalitãþi de naturã teoreticã ºi axiologicã). Analiza corelativitãþii idealurilor ºi normelor oferã, de aceea, posibilitatea dezvãluirii esenþei determinismului vieþii sociale, a mecanismului raporturilor dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor.

2. Ideal ºi realizare umanã a. Conceptul de ideal. Idealurile sunt modalitãþi specifice ale oamenilor de a se proiecta în viitor, de a se situa în domeniul unor structuri ºi relaþii posibile. Din evantaiul de posibilitãþi care li se dezvãluie, oamenii aleg ºi îºi fixeazã ca ideal de realizare domeniul de posibilitate care corespunde cel mai potrivit intereselor lor fundamentale, individuale ºi colective, imediate ºi de perspectivã. Presupunând o sintezã selectivã a aspiraþiilor ºi scopurilor în raport nu numai cu legitatea obiectivã (în mãsura în care este surprinsã în plan cognitiv), ci ºi în raport cu gradele de eficienþã pe care oamenii le estimeazã din perspectivã psihologicã ºi axiologicã, idealurile sunt, aºadar, expresia unei proiecþii subiective a oamenilor asupra realizãrii lor obiective viitoare). Odatã fixate, idealurile orienteazã comportamentul agenþilor acþiunii sociale, le stimuleazã creativitatea ºi le mijloceºte angajarea conºtientã în direcþia realizãrii lor personale ºi colective. 148 Universitatea Spiru Haret


Existã o tipologie complexã a idealurilor umane, structuratã în raport cu domeniile de realizare a oamenilor, cu tipurile de activitate socialã prin care ei se realizeazã în calitate de agenþi ai propriei lor istorii. Se pot distinge, în aceastã perspectivã, idealuri individuale – de realizare a omului ca personalitate – ºi idealuri colective – de realizare a lor la nivel de grup social ºi de comunitate umanã. În raport cu tipurile de activitate socialã, se pot distinge idealuri sociale de realizare economicã, politicã, juridicã, moralã, artisticã, ºtiinþific㠖 toate aceste tipuri de ideal vizând o înfãptuire practicã nemijlocitã, cucerirea unor orizonturi sau grade superioare de viaþã materialã ºi spiritualã. Fiind raportate la o gamã largã de interese ºi aspiraþii, de scopuri ºi valori, idealurile sunt totodatã centrate în jurul principiilor umanismului ºi raþionalismului. b. Condiþii de înfãptuire sau de ratare a idealurilor. În funcþie de natura intereselor pe care le reflectã ºi de condiþiile obiective sau subiective care le potenþeazã instituirea, idealurile pot fi înfãptuite sau ratate, pot stimula atitudinea ºi comportamentul activ al oamenilor în direcþia realizãrii condiþiei lor umane sau pot deveni frânã a procesului de realizare ºi chiar un factor de accentuare a fenomenului de înstrãinare ºi degradare umanã. Printre condiþiile de înfãptuire a idealurilor amintim, mai importante, urmãtoarele: a) corelarea idealurilor individuale cu cele colective, adecvarea intereselor personale la cele ale grupului sau comunitãþii în care se integreazã individul* – fapt care provoacã accentuarea procesului de dezalienare umanã ºi apariþia unor trãsãturi morale noi, cum sunt: responsabilitatea socialã, integrarea socialã (în direcþia dãruirii individului pentru înfãptuirea idealurilor colective); b) solidaritatea întemeierii teoretice, fundamentarea idealurilor pe ample demersuri postdictice (explicaþii) ºi predictice (previziuni), pe riguroase cercetãri prospective – prognozele fiind, totdeauna, un domeniu de anticipare teoreticã a gradului de adecvare a idealurilor la aria necesitãþii ºi, ca atare, un temei al selecþiei variantelor posibile ale viitorului (în raport cu care se pot elabora strategii acþionale eficiente de realizare a idealurilor); c) odatã cu elaborarea unor programe ºi planuri eficiente de acþiune sunt necesare instituiri sau perfecþionãri în domeniul structurilor organizaþionale – în vederea mijlocirii ºi sprijinirii realizãrii individuale ºi colective a membrilor grupurilor sau comunitãþilor umane cãrora le aparþin aceste structuri. * În contextul în care idealurile colective nu împiedicã ci, stimuleazã idealurile de realizare individualã, în condiþii de iniþiativã ºi competenþã personalã, de libertate în corelaþie cu responsabilitatea ºi aportul social al individului.

149 Universitatea Spiru Haret


Alãturi de factorii care condiþioneazã înfãptuirea idealurilor, în societate acþioneazã ºi factori care le împiedicã realizarea. Dintre aceºtia amintim: a) neconcordanþa idealurilor individuale cu cele colective sau invers – exacerbarea intereselor individuale în fixarea idealurilor (pierderea simþului responsabilitãþii sociale) sau supraevaluarea intereselor colective ºi subevaluarea celor individuale în fixarea idealurilor grupale sau comunitare** – fapt care provoacã accentuarea unor fenomene de înstrãinare, a unor trãsãturi morale retrograde, ca indiferentismul social, individualismul, egoismul sau colectivismul opac la nevoile individului etc.; b) lipsa de întemeiere teoreticã, generatã de empirism sau ignoranþã, fapt care priveazã idealurile de motivaþia nomologicã prealabilã ºi conduce la o apreciere inadecvatã a posibilitãþilor de înfãptuire a acestora ºi la supraaprecierea sau subaprecierea condiþiilor subiective ºi, respectiv, a celor obiective de atingere a þelurilor transpuse la nivel de ideal; c) disfuncþionalitatea sistemului organizaþional investit cu atributul de a mijloci eficienþa acþiunilor de realizare a idealurilor (incapacitatea acestora de a organiza, programa ºi conduce la nivel optim acþiunile practice de obiectivare a idealurilor individuale sau ale colectivitãþilor cãrora le aparþin). c. Realizarea ºi nerealizarea idealurilor în societãþile democratice contemporane. Nerealizarea idealurilor – determinatã de fixarea lor greºitã (în condiþiile insuficientei întemeieri nomologice, psihologice, axiologice), de lipsa de eficienþã a acþiunilor de obiectivare a acestora, de suprapunerea unor scopuri diferite (ale unor grupuri sociale cu interese fundamentale opuse), de necorelarea intereselor individuale cu cele colective în fixarea lor – conduce la instaurarea sentimentului ratãrii. Acest sentiment are, putem spune, caracter generic în societãþile nedemocratice, îndeosebi în etapa actualã ºi se manifestã nu numai la nivelul psihologiei individuale, ci ºi la nivelul psihologiei colective. Din aceastã cauzã, se manifestã tot mai des (ºi în societãþile democratice marcate de disfuncþionalitãþi ºi carenþe de naturã organizaþionalã) fenomenul aproape endemic al crizei de ideal – crizã care a cuprins, cu precãdere, generaþiile tinere, dar ºi pãturi ale populaþiei adulte sau de vârsta a treia, dezarmate **Acest fel de neconcordanþã este tipicã în societãþile nedemocratice, în care forþele sociale conservatoare fixeazã idealuri comunitare în funcþie de interesele lor proprii de grup (iar în cadrul acestora prevaleazã interesele personale), neþinându-se seama de interesele celorlalte grupuri sociale ale comunitãþii (iar dacã interesele sunt exclusiv personale nu sunt luate în consideraþie nici mãcar interesele generale ale grupului din care face parte individul ºi cu atât mai puþin interesele comunitare).

150 Universitatea Spiru Haret


valoric în condiþiile unui accentuat proces de înstrãinare economicã, politicã ºi moralã. În epoca noastrã, idealurile sociale prezintã o mare diversitate de conþinut ºi funcþionalitate. Având caracter axiologic ºi, în consecinþã, fiind întemeiate pe sisteme de valori ºi motivaþii psihosociale diferite, idealurile diferitelor grupuri sociale nu se armonizeazã, uneori chiar se exclud – generându-se, o datã cu sentimentul ratãrii, o stare de confuzie valoricã ºi psihologicã, un proces de neadaptare, de pasivitate ºi retragere acþionalã sau de violenþã ºi urã, toate aceste manifestãri atitudinale marcând, de fapt, un proces continuu de înstrãinare, de depersonalizare umanã ºi, în cele din urmã, o accentuare a fenomenelor de crizã de ideal ºi de speranþã în realizarea umanã autenticã în lumea actualã. Contracararea fenomenelor de crizã de ideal, de valori în general, presupune un proces de eficientizare a mecanismelor de funcþionare a structurilor organizaþionale specifice societãþilor democratice, coroborat cu un proces educaþional la fel de eficient de reconstrucþie spiritualã ºi moralã, de naturã sã conducã la un model de comuniune de ideal ºi de realizare colectivã, în care diferenþierea ºi particularizarea speranþelor de înfãptuire individualã sã atingã cote superioare de obiectivare. Dialectica procesului de realizare umanã exclude în principiu omogenizarea de tip holist a idealurilor umane, eliminarea diversitãþii ºi inegalitãþii în materie de opþiune valoricã, izvorâte din deosebirile naturale, psihice ºi teleologice dintre oameni într-o societate democraticã ce promoveazã libertatea ºi drepturile de înfãptuire a individului în funcþie de înzestrarea spiritualã ºi iniþiativa sau disponibilitãþile fiecãruia. Ceea ce înseamnã cã, în mod obiectiv ºi premeditat, democraþia nu-ºi propune anularea caracterului contradictoriu al procesului de realizare ºi nici inegalitãþile dintre oameni în materie de înfãptuire în funcþie de competenþã, aport social, spirit creativ ºi asumare de risc, deci, de responsabilitate.

3. Norme ºi idealuri a. Normã ºi sistem normativ. În calitatea ei de regulã de comportament sau de acþiune, de organizare sau de convieþuire socialã, norma acoperã totdeauna un evantai valoric, cristalizeazã într-o formã concentratã aspiraþii ºi idealuri colective ale oamenilor, având funcþia de a eficientiza eforturile creatoare ale acestora, raporturile lor cu mediul natural ºi social.

151

Universitatea Spiru Haret


Fiind prezente în formã primitivã ºi la nivelul relaþiilor informale, în activitatea grupurilor umane neconstituite organizaþional, normele intervin îndeosebi în reglementarea raporturilor umane cu caracter formal – în activitatea grupurilor care dispun de structuri organizaþionale ºi desfãºoarã activitãþi instituþionalizate. În funcþie de gradul de omogenitate al intereselor comune ale grupurilor sociale formale ºi de nivelul de constituire ºi evoluþie a structurilor lor organizaþionale, normele sunt grupate sistemic în coduri ºi sisteme normative. Acestea, o datã instituite (prin tradiþie sau alcãtuire liberã, dar totdeauna din necesitate), devin obligatorii pentru toþi membrii grupului, indiferent de natura intereselor ºi nãzuinþelor acestora, având atributul obiectivitãþii ºi caracter legic. Normele exprimã aspiraþii valorice ºi idealuri individuale numai în mãsura în care ele coincid cu aspiraþiile valorice ºi idealurile colective, se detaºeazã de subiectivitate dobândind valenþe axiologice cu caracter obiectiv. Normele au, deci, rolul de a corela interesele individuale cu cele colective, de a integra orizontul valoric al individului în orizontul valoric colectiv, rol care se exercitã prin intermediul structurilor organizaþionale ale grupului sau colectivitãþii în care ele au putere de acþiune. Indivizii care încalcã spontan sau conºtient normele, fie cã le acceptã, fie cã nu le acceptã, suportã consecinþele procesului de obiectivare a acestora de cãtre structurile organizaþionale ale grupului din care fac parte, astfel încât, pentru individ, normele au funcþie stimulativã (în cazul în care interesele ºi idealurile individului coincid cu cele ale grupului) sau coercitivã (în cazul în care interesele ºi idealurile individului nu coincid sau se opun celor ale grupului). În funcþie de diversitatea domeniilor acþiunii sociale, de varietatea raporturilor umane, în primul rând a celor dintre oameni ºi naturã sau societate, se poate desprinde o tipologie complexã de norme, din ansamblul cãreia menþionãm mai importante urmãtoarele domenii: a) norme cu caracter acþional în raporturile omului cu natura: – de ordin tehnologic (structurate în sisteme de procedee ºi tehnici acþionale aplicabile în diverse domenii ale producþiei materiale sau spirituale); – de ordin ecologic (structurate în diverse metode ºi tehnici de acþiune la nivel ecosistemic, în raport cu particularitãþile actuale ale impactului tehnico-ºtiinþific ale omului cu natura); b) norme cu caracter acþional în raporturile oamenilor cu societatea: – de ordin administrativ ºi de organizare (a muncii ºi întreprinderilor); 152 Universitatea Spiru Haret


– de ordin economic (de cooperare ºi de schimb, de reglementare eficientã a activitãþilor financiare); – de ordin societar (de construcþie economicã ºi socialã, decizionale ºi de conducere a proceselor economice ºi sociale); c) norme (reguli sau principii) de cunoaºtere ºi de gândire corectã (logice) – structurate în metode sau principii de construcþie ºi creaþie teoreticã, sistematizate în metodologii ale tuturor domeniilor ºtiinþei contemporane; d) norme care privesc raporturile dintre individ ºi colectivitate, dintre comunitãþi umane, grupuri ºi categorii sociale (norme care vizeazã comportamentul oamenilor în viaþa lor colectivã, modul de convieþuire socialã în raport cu structurile civilizaþiei materiale ºi spirituale ale epocii): – norme (principii sau reguli) morale; – norme (sau principii) politice; – norme (reguli sau legi) juridice; – norme (reguli) de conduitã civico-estetice (de comportare civilizatã) între oameni (în funcþie de vârstã, sex, ierarhie ºi competenþã organizaþionalã etc.); e) norme care privesc mecanismul de funcþionare a structurilor organizaþionale (ale organizaþiilor ºi instituþiilor sociale cu caracter politic, juridic, de învãþãmânt ºi culturã, de creaþie artisticã, de cercetare ºtiinþificã, de cult, militare, de ocrotire a sãnãtãþii, profesionale ºi obºteºti etc.). Aceastã tipologie complexã se poate reduce la trei domenii generale de norme: acþionale (a, b, c), comportamentale (d) ºi organizaþionale (e). Primul domeniu cuprinde un complex de tehnologii acþionale în raporturile practice ºi teoretice ale oamenilor cu natura ºi societatea, având aceiaºi valoare ºi grad de eficienþã pentru toþi membrii societãþii (cu anumite excepþii în ce priveºte normele economice ºi societare), independent de stratificarea grupalã a acesteia. Celelalte domenii (normele comportamentale ºi organizaþionale – cu anumite excepþii în privinþa statutelor normative ale unor organizaþii profesionale) se referã la raporturile dintre comunitãþi umane sau grupuri sociale, sau dintre indivizi în cadrul acestora, particularitatea lor constând în faptul cã (exceptând anumite aspecte ale normelor civico-estetice) au caracter contradictoriu. În raporturile opoziþionale dintre ele, grupurile ºi categoriile sociale, prin intermediul structurilor lor organizaþionale, se servesc de codurile ºi sistemele normative ale acestora. De aceea, inserþia axiologicã specificã normelor are în vedere, pe lângã codurile normative de nivel comunitar (care reglementeazã relaþiile dintre individ ºi comunitate) ºi codurile 153 Universitatea Spiru Haret


normative care intervin în relaþiile grupale, în raport cu aceste douã niveluri ale normativitãþii punându-se, deopotrivã ºi nemijlocit, problema raporturilor dintre norme ºi valori – problemã fundamentalã a oricãrei teorii generale a normelor. O astfel de teorie ar avea ca obiectiv stabilirea unor criterii generale de eficienþã a funcþionalitãþii normelor la toate nivelurile vieþii sociale, ea având deci rolul de metateorie pentru toate disciplinele cu caracter sau implicaþie normativã. b. Idealuri ºi structuri organizaþionale în procesul instituirii ºi devenirii sistemelor normative. Normele conferã caracter formal structurilor organizaþionale, mijlocesc instituþionalizarea acestora. La rândul lor, structurile organizaþionale au rolul de a mijloci obiectivarea normelor ºi, ca atare, de a oferi eficienþã practicã sistemului de valori ºi idealuri pe care le exprimã nemijlocit normele. Prin intermediul structurilor organizaþionale, în funcþie de interesele lor comunitare ºi de grup, oamenii creeazã ºi perfecþioneazã sistemele normative, controleazã respectarea lor în activitatea ºi comportarea tuturor membrilor grupului sau comunitãþii*. Obiectivând normele, structurile organizaþionale condiþioneazã eficient realizarea idealurilor grupurilor sau categoriilor sociale cãrora le aparþin. Se înfãptuiesc idealurile grupurilor sociale care dispun de structuri organizaþionale puternice (organizaþii ºi instituþii în primul rând politice, de natura acestora fiind dependente ºi celelalte tipuri de structuri organizaþionale) ºi întâmpinã dificultãþi de realizare (de netrecut uneori) idealurile categoriilor sociale care nu dispun de astfel de structuri (în primul rând de instituþii sociale). De aceea, grupurile sociale aflate în opoziþie, pentru a-ºi realiza * Fac excepþie de la acest mecanism de determinare organizaþionalã, normele morale; între idealuri, valori ºi norme morale nu se interpun structuri organizaþionale. Rolul acestor structuri în obiectivarea ºi controlul exercitãrii normelor morale este îndeplinit de opinia public㠖 instanþã care apreciazã comportarea moralã a oamenilor ºi sancþioneazã (aprobativ sau dezaprobativ) respectarea sau încãlcarea acestora. Cu toate acestea, nici în cazul normativitãþii morale nu se face total abstracþie de acþiunea determinatoare a structurilor organizaþionale (îndeosebi a celor cu caracter politic ºi juridic). Astfel, aceste structuri intervin activ în codificarea normelor morale ºi în elaborarea unor sisteme de norme morale, astfel încât acestea sã oglindeascã cât mai deplin trãsãturile ºi principiile specifice orizontului (tablei) valorilor morale ale epocii, ale etapei actuale a progresului istoric. Structurile organizaþionale (politice ºi juridice) desfãºoarã, de asemenea, un amplu proces formativ, de educaþie moralã, astfel încât membrii grupurilor sociale cãrora le aparþin sã se poatã ridica la nivelul unui comportament moral liber (libertatea moralã presupunând respectarea din convingere, dintr-un imbold lãuntric ºi nu din constrângere, a normelor morale).

154 Universitatea Spiru Haret


idealurile proprii, trebuie sã-ºi construiascã structuri organizaþionale proprii**, de naturã sã punã în aplicare sisteme normative în care sã se obiectiveze eficient tablele lor valorice, în concordanþã cu orizonturile de ideal pe care ºi le-au fixat ca obiectiv al acþiunii lor practice. Raporturile dintre idealuri ºi acþiunea normatã a structurilor organizaþionale nu se instituie liniar ºi mecanic, între activitatea instituþionalã la nivel macrosocial ºi dinamica idealurilor umane intervenind totdeauna, concret, procese contradictorii. Astfel, dacã structurile organizaþionale aparþin unor forþe sociale conservatoare, încãlcarea normelor impuse de aceste structuri devine un criteriu de eficienþã în fixarea idealurilor categoriilor sociale oprimate cãrora li se refuzã emanciparea. Nonconformismul organizaþional ºi normativ se manifestã în aceste condiþii ca atitudine axiologicã ºi acþiune pozitivã, înnoitoare, ca o condiþie de înfãptuire a idealurilor lor de realizare (socialã ºi umanã). În condiþiile în care structurile organizaþionale corespund þelurilor grupurilor sociale angajate în procesul schimbãrii structurale a societãþii – modelul concordanþei dintre norme ºi idealuri la nivel macrosocial oferindu-l (în perioada actualã în þara noastrã) societatea capitalistã, cãreia îi este specific statul de drept –, apãrarea normelor pe care acest stat le inspirã ºi le obiectiveazã, încadrarea acþionalã ºi comportamentalã în sistemul de norme specific acestui tip de stat devine o condiþie a înfãptuirii idealurilor fundamentale ale acestor grupuri. Într-o societate de acest tip, încãlcarea normelor devine un criteriu de ineficienþã socialã ºi, ca atare, priveazã de realizare personalã pe individul care se angajeazã într-o acþiune antinormativã, prilejuindu-i – datoritã rezistenþei întâmpinate obiectiv din partea structurilor organizaþionale ale statului – instaurarea unui sentiment de ratare, ** Uneori, construirea de cãtre grupurile sociale aflate în opoziþie a unor structuri organizaþionale proprii, de naturã sã punã în practicã sistemele lor normative la scara întregului sistem social, presupune reaºezarea (sau chiar rãsturnarea) structurilor organizaþionale ale grupurilor sociale aflate la putere ºi instaurarea unei puteri în care sã aibã posibilitate de obiectivare propriile lor structuri organizaþionale. Un asemenea fenomen de discontinuitate organizaþionalã (care semnificã ºi înlocuirea radicalã a sistemelor normative), din care sã rezulte constituirea unui context normativ-organizaþional capabil sã contribuie la realizarea idealurilor sociale ale categoriilor sociale asuprite (idealuri aflate în concordanþã cu tendinþele obiective ale progresului social), îl reprezintã procesul revoluþionar actual de tranziþie de la totalitarism la democraþie (de la socialismul de tip holist la capitalismul de tip umanist), primul sãu obiectiv constituindu-l – dupã cum se impune cu necesitate –înlãturarea aparatului de stat socialist, de dictaturã, ºi construirea unui aparat de stat nou, democratic, prin intermediul cãruia sã se instituie un nou complex organizaþional, un nou nivel de normativitate.

155 Universitatea Spiru Haret


antrenându-l (inevitabil) pe fãgaºul crizei de ideal (crizã motivatã, evident, de faptul cã aspiraþiile individului sunt contrare aspiraþiilor colective, sensului obiectiv al devenirii sociale). Aºadar, în orânduirile în care idealurile tuturor membrilor societãþii corespund conþinuturilor valorice ale normelor pe care le exprimã ºi obiectiveazã structurile organizaþionale ale acestor societãþi, se instituie condiþii obiective ºi subiective ale unui permanent proces de realizare umanã. d) Caracterul complex ºi contradictoriu al instituirilor normative. Societatea, îndeosebi cea democraticã actualã, cunoaºte un puternic dinamism în toate domeniile vieþii sociale, inclusiv la nivelul structurilor organizaþionale ºi al modelelor de idealuri care cãlãuzesc acþiunea oamenilor. Drept urmare, se manifestã o dialecticã accentuatã ºi în domeniul normativitãþii la toate nivelurile ei de obiectivare ( acþional, organizaþional, comportamental). Întregul proces de construcþie ºi reconstrucþie normativã este motivat de dinamismul, uneori spectaculos de accelerat, al opþiunilor valorice, fapt ce conduce la o permanentã reaºezare a straturilor valorice în tablele de valori ºi, în aceiaºi mãsurã la schimbarea conþinuturilor unor valori tradiþionale (morale, politice, juridice, estetice, filosofice). De exemplu, dobândesc astãzi o pondere crescândã valorile cu deschidere ontologicã, laicã ºi nu numai religioasã sau misticã; sunt reconsiderate valorile de ordin acþional ºi cele raþional-pozitive, în direcþia unei sinteze superioare între raþionalism ºi umanism, între valorile nomologice ºi cele deontice; valorile politice ºi juridice au din ce în ce mai pronunþat (de fapt, ar trebui sã aibã) o întemeiere moralã; valorile estetice ºi cele etice cunosc un proces adâncit de interferenþã, ºi de penetrare a celor ºtiinþifice ºi tehnice; valorile economice, tradiþional preponderent marcate de un anume pragmatism, sunt treptat supuse unei condiþionãri supranaþionale în contextul noilor raporturi internaþionale specifice procesului actual de integrare regionalã ºi chiar de mondializare; valorile tehnice ºi tehnologice, date fiind consecinþele ecologice nocive pe care le au în contextele actuale ale impactului omului cu natura ºi cu el însuºi, sunt supuse unui mai atent proces de judecare criticã ºi de corectare din raþiuni antropologice de nivel global; dobândesc o mai accentualã pondere valorile artistice ºi, dintre acestea, sunt mai atent avute în vedere cele din spaþiul urbanismului ºi peisagisticii; li se rezervã o importanþã crescândã valorilor ecologice; sunt luate în consideraþie cote superioare de echilibru între valorile mijloc ºi valorile scop, aflându-se în restrângere, în sistemele actuale de valori, mercantilismul, pragmatismul îngust ºi 156 Universitatea Spiru Haret


exacerbat limitativ în materie de realizare umanã (fiind generatoare de unidimensionalizare ºi alienare valoricã, cu efecte depersonalizatorii ºi de însingurare a individului) etc. Pe temeiul tuturor acestor mutaþii valorice sunt mereu în dezechilibru strategiile oamenilor (la nivel individual ºi colectiv) de fixare a scopurilor ºi idealurilor lor de realizare. Fapt ce comportã o neîntreruptã ºi mereu neîncheiatã activitate de construcþie ºi reconstrucþie normativ㠖 oglinditã nu numai în direcþia eliminãrii sau reconsiderãrii unor prevederi normative care s-au învechit, ci ºi în iniþierea unor noi instituiri normative, care sã surprindã evantaiul noilor opþiuni valorice ºi a idealurilor de realizare ale noilor generaþii sau ale generaþiilor mature care ºi-au reconsiderat stilul de viaþã ºi orizonturile de aºteptare la nivelul condiþiei lor existenþiale. Acest proces de reconstrucþie normativã este cu atât mai necesar în contextul parcurgerii unor etape de tranziþie de la societãþi marcate anterior de totalitarism la societãþi democratice, acestea din urmã, aflate, la rândul lor, într-un proces de adânci prefaceri structurale în epoca actualã. Creaþia în ordinea normativã are în vedere toate tipurile de coduri normative (acþionale, comportamentale, organizaþionale, ecologice), situate la toate nivelurile sferelor lor de competenþã (comunitarã ºi grupalã, macrosocialã ºi microsocialã). Perfecþionarea normativã se impune la nivel constituþional ºi legislativ, la nivelul statutelor de funcþionare ale tuturor structurilor organizaþionale, în ordinea juridicã ºi politicã a vieþii sociale, la nivelul tehnologiilor de producþie materialã ºi de creaþie valoricã, al metodologiilor de cunoaºtere ºi de gândire logicã (ce se caracterizeazã printr-o tot mai pronunþatã corelaþie între valorile nomologice ºi valorile deontice de adevãr) ºi, nu mai puþin, la nivelul normelor de comportare (civicã ºi moralã). Din toate aceste puncte de vedere, activitatea normativã se dovedeºte a fi de cea mai mare însemnãtate în complexul social acþional contemporan ºi, deopotrivã, se argumenteazã nocivitatea, în raport cu strategiile actuale ale dezvoltãrii, a conservatorismului normativ, a lâncezelii ºi lipsei de competenþã în materie de creaþie ºi adaptare normativã (þinând seama de mutaþiile rapide care au loc astãzi în tablele de valori ºi în reconsiderarea idealurilor de realizare umanã). * Contrar unor interpretãri sociologice ºi politologice mai vechi sau mai noi, constituite pe temeiul unor poziþii teoretice defetiste ºi pesimiste, idealurile ºi normele nu se exclud principial, ci se aflã 157 Universitatea Spiru Haret


permanent în raporturi de unitate contradictorie. Deºi idealurile au totdeauna tendinþa de a depãºi cadrul normativ existent (devenit uneori prea strâmt pentru a stimula orizonturi de ideal mai noi), ele (normele) oglindesc anumite idealuri ºi oferã cadrul eficient (mijlocesc procesul) de realizare a acestora. De aceea, pentru a se înfãptui, idealurile reclamã instituirea unor sisteme normative adecvate, a unor reguli eficiente de organizare acþionalã ºi de comportare umanã, fãrã de care ele n-ar depãºi nivelul potenþei ºi nu ar trece în act. Idealul devine, astfel, un scop al normativitãþii, iar libertatea de alegere (ºi de înfãptuire) a idealurilor devine o condiþie a instituirilor normative, presupune o dependenþã nemijlocitã de sistemele de norme. Ca atare, printre criteriile de eficienþã ale procesului de fixare a idealurilor (în condiþiile în care se are în vedere ºi înfãptuirea lor practicã), un loc de seamã îl ocupã ºi activitatea de instituire normativã (în funcþie de caracterul adecvat sau inadecvat al normelor – în raport cu tendinþele obiective ale progresului –, aceastã instituire însemnând fie înlãturarea normelor existente ºi construirea altora, fie acceptarea normelor existente, consolidarea ºi perfecþionarea lor permanentã în raport cu dinamica ºi înfãptuirea idealurilor individuale ºi colective ale oamenilor).

158 Universitatea Spiru Haret


VIII ªTIINÞÃ ªI TELEOLOGIE ÎN CONSTRUCÞIA VIITORULUI 1. Previziune ºi scop în cunoaºterea viitorului Conºtiinþa de demiurg a omului contemporan, încrederea în capacitatea sa de a dirija viitorul este o consecinþã directã a procesului de scientizare a acþiunilor sociale pe care o determinã actuala revoluþie informaþionalã. Posibilitãþile de prospectare a viitorului ºi de întemeiere ºtiinþificã a strategiilor de acþiune pe care le mijlocesc progresele ºtiinþei în epoca noastrã, mijloacele tehnice ºi procedeele tehnologice actuale, precum ºi succesele spectaculare dobândite în domeniul strategiilor prospecþionale (tehnologia scenariilor ºi efectele cu caracter operaþional pe care le oferã astãzi tehnicile informaþionale) au acreditat ideea cã ºtiinþa contemporanã dispune de toate posibilitãþile pentru a dirija acþiunile sociale în concordanþã cu legitãþile ºi direcþiile majore ale progresului în care oamenii sperã în procesul realizãrii lor de sine. Existã în acest sens, începând din deceniul al ºaptelea, o bogatã literaturã viitorologicã, un evantai larg de modele asupra viitorului care se oferã pentru a fi luate drept cãlãuzã strategicã de cãtre factorii macroorganizaþionali ai societãþilor contemporane. Rapoartele Clubului de la Roma ºi, înainte de acestea, propunerile de strategie acþionalã avansate de un colectiv de autori în frunte cu Richta Radovan în lucrarea Civilizaþia la rãscruce, prezumþiile lui Alvin Toffler din ªocul viitorului ºi, nu mai puþin, sugestivele reflecþii ale lui Marshall McLuhan din Galaxia Gutenberg, dovedesc faptul cã, încã din anii ºaptezeci, mulþi autori sau colective ample de cercetãtori în domeniul studiilor prospecþionale au oferit opiniei publice, ºi nu numai ºtiinþifice internaþionale, puncte de referinþã esenþiale pentru o dezbatere teoreticã ºi metodologicã responsabilã ºi de mare anvergurã strategicã asupra destinelor omenirii. 159 Universitatea Spiru Haret


Frecvenþa apariþiei unor proiecte viitorologice ºi a unor demersuri marcate de un anume scepticism cognitiv ºi defetism axiologic a crescut mult în ultima vreme. Asistãm, chiar ºi în intervalul de dupã 1990, dacã nu îndeosebi dupã 1995, la multe asemenea interogaþii asupra nevoii de regândire radicalã a strategiilor actuale ale dezvoltãrii (nevoie pe care o resimt direct chiar ºi analiºtii politici, nu numai viitorologii de profesie). Nu ne propunem sã ne angajãm ºi cu atât mai mult sã participãm cu acest prilej la o atare dezbatere viitorologicã sau de ordin strategic decât sub un singur aspect, acela al raportului dintre ºtiinþã ºi teleologie în construcþia viitorului. 1) Viitor ºi cunoaºtere. Viitorul este o ipostazã a existenþei. În corelaþie cu trecutul ºi prezentul, el formeazã domeniul existenþei obiective, în raport cu care omul se situeazã pe sine ca subiect ºi agent. În desfãºurarea ei permanentã, existenþa parcurge aceste trei trepte de obiectivitate într-o succesiune ireversibilã, de la lumea existenþelor reale (trecute ºi actuale) la lumea existenþelor posibile. Ca realitate înfãptuitã, prezentul se aflã în raporturi de univocitate cu trecutul, este produsul unei desfãºurãri existenþiale care, o datã realizatã, înlãturã pluralitatea diacronicã iniþialã prin intermediul cãreia s-a structurat. Raportat la viitor, prezentul se înscrie însã totdeauna ca potenþialitate a unei pluralitãþi diacronice. Viitorul se prezintã astfel ca o multitudine de stãri posibile, a cãror înfãptuire depinde de un complex de factori aleatorii, de un cerc de condiþii care-i mediazã realizarea. Aºadar, în raport cu prezentul, trecutul ne apare ca un proces existenþial univoc înfãºurat, iar în raport cu acelaºi sistem referenþial, viitorul ne apare ca o perspectivã plurivocã de desfãºurare existenþialã. Cercetarea existenþei înfãºurate de la trecut la prezent presupune demersuri postdictice (explicaþii ºtiinþifice), iar cercetarea existenþei în desfãºurare de la prezent spre viitor presupune demersuri predictice (previziuni ºtiinþifice). Ambele tipuri de demersuri au adesea caracter probabilist: postdicþia, pentru cã dispariþia faptelor de realitate încrustate în procesul desfãºurãrii anterioare a existenþei împiedicã retrospecþia din aproape în aproape a trecutului înfãºurat; predicþia, pentru cã, în desfãºurarea ulterioarã a existenþei, apar inevitabil (datoritã conexiunii universale) câmpuri de acþiuni aleatorii ºi, ca atare, se coreleazã sau intersecteazã liniile de evoluþie a fenomenelor, 160 Universitatea Spiru Haret


ceea ce, de asemenea, împiedicã prospecþia din aproape în aproape a viitorului în desfãºurare*. 2) Viitor ºi scop. Spre deosebire de raporturile din lumea vie, care totdeauna funcþioneazã ca raporturi obiective între sisteme obiective, vieþuitoarele raportându-se direct la mediul lor de viaþã numai sub impulsul prezentului, raporturile oamenilor cu realitatea, deºi motivate obiectiv se instituie conºtient, structurându-se ca raporturi între subiect ºi obiect, sistemul lor de referinþã reprezentându-l totdeauna viitorul. Satisfacerea tuturor nevoilor prezente ale omului implicã acþiunea bazatã pe scop, adicã proiecþia prealabilã a acestuia într-un viitor care-i este dezirabil. Înainte de a acþiona nemijlocit, oamenii scruteazã viitorul din punct de vedere teleologic, îºi imagineazã sau îºi impun o ipostazã de finalizare viitoare a acþiunii, efectul (viitor) al acþiunii (prezente) având astfel rol cauzal asupra propriei instituiri. În universul social apare deci posibilitatea obiectivã singularã ca viitorul scontat teleologic sã acþioneze asupra prezentului ºi, ca atare, sã se instituie raporturi cauzale reversibile (de la efect la cauzã). Pentru înþelegerea specificului raporturilor reversibile ale oamenilor cu existenþa lor naturalã ºi socialã sugerãm urmãtoarea * Schema generalã a unei previziuni ºtiinþifice (fig. 18), conceputã ca demers probabilist, propusã de noi în lucrarea Determinismul ºi ºtiinþa ( Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1971, p. 290), este urmãtoarea: 35(9,=,81(

GHGXF LH 7(25,( 5HDOLWDWH

7(=$

7(25,( ,327(=

'HVFULS LH DUHDOXOXL

7(=$

3RVLELOLWDWH

3UHVFULS LHD SRVLELOXOXL LQGXF LH YDOLGDUHD (;3(5,0(17 DLSRWH]HL

(;3(5,0(17

Fig. 18

FRQILUPDUHDSUHYL]LXQLL

161 Universitatea Spiru Haret


schemã generalã a mecanismului de structurare a demersurilor teleologice (fig. 19): HIHFW $& ,81(

&$8=

HIHFW DF LXQH 35(=(17

5DSRUWGHGHWHUPLQDUHFDX]DO )HHGEDFN 3URLHF LHLGHDO

5DSRUWGHGHWHUPLQDUH FDX]DO

FDX] 6&23

()(&7

5DSRUWXULGHUHYHUVLELOLWDWH WHPSRUDO 5DSRUWXULGHVXFFHVLXQH WHPSRUDO FDX] HIHFW

FDX] VFRS 9,,725

Fig. 19 3) Unitatea dintre previziune ºi scop. Cele douã tipuri de demers, cognitiv ºi teleologic, nu sunt autonome; ele formeazã laturi corelate ale întemeierii praxiologice. Pentru realizarea scopului, oamenii instituie, în prealabil, demersuri cognitive, scruteazã viitorul. Ca atare, previziunea ºtiinþificã condiþioneazã eficienþa scopului. Scopurile care nu au motivaþie nomologicã (cunoaºterea structurii ºi sensului devenirii obiectelor a cãror transformare contribuie la producerea de bunuri ºi valori pentru agent) nu pot fi atinse decât accidental, de obicei ele sunt ratate. Totdeauna oamenii au acþionat pe temeiuri cognitive, fie cã acestea au fost instituite empiric sau ºtiinþific. Chiar ºi practicile magice au conþinuturi cognitive, dobândite prin experienþã sau moºtenite prin tradiþie, astfel încât scopul, întemeiat cognitiv, este specific omului în actul sãu productiv. Totodatã, trebuie precizat cã numai în raporturile acþionale ale omului cu lumea obiectivã intervin scopuri. Natura nu are scop, desfãºurarea ei comportã raporturi cauzale ºi de finalitate, dar nu raporturi teleologice, întrucât fãrã cunoaºtere (ºi ca atare fãrã instituirea subiectului în sistemul existenþei obiective) nu se pot întemeia scopuri. De aceea, dimensiunea teleologicã a determinismului fenomenelor este proprie 162 Universitatea Spiru Haret


numai universului social, orice teleologism aplicat la naturã nefiind altceva decât o modalitate teistã de explicaþie a lumii. Cãlãuziþi de scopuri, acestea la rândul lor întemeiate cognitiv, oamenii acþioneazã asupra prezentului în cunoºtinþã de cauzã ºi de efect, astfel încât viitorul nu le este doar dat, legic, ci ºi-l construiesc conºtient. Conºtiinþa capacitãþii lor demiurgice le apare oamenilor treptat. Pe mãsura trecerii de la empiric la ºtiinþific în strategia cunoaºterii ºi, corespunzãtor, în raport cu trecerea tot mai generalizatã de la întemeierea empiricã la întemeierea teoreticã a scopurilor, oamenii dobândesc posibilitatea de a dirija eficient acþiunile lor de satisfacere a scopurilor ºi, odatã cu aceasta, ajung la conºtiinþa lor de sine ca agenþi, se ridicã pânã la înþelegerea atributului lor demiurgic în raport cu societatea ºi cu ei înºiºi. * Activitatea demiurgicã în plan obiectiv se întemeiazã pe demersuri explicative ºi previzionale; oamenii stãpânesc viitorul numai dacã ºi-l adecveazã în prealabil cognitiv. Eficienþa actului uman producãtor de structuri obiective depinde hotãrâtor de gradul de pãtrundere teoreticã a liniilor de evoluþie a acestor structuri, orice acþiune care se abate de la direcþiile necesitãþii obiective care pot fi sesizate pe plan cognitiv riscând sã nu aibã finalitate, iar scopurile care au animat-o sã nu fie realizate. Sesizând aceastã corelaþie între cunoaºtere ºi acþiune în procesul de luare în stãpânire de cãtre oameni a viitorului, oamenii de ºtiinþã, îndeosebi cei care se ocupã cu cercetãrile prospecþionale, au ajuns la concluzia cã principalul criteriu al dobândirii eficienþei în construcþia viitorului îl constituie cercetarea cu mijloace nomologice a viitorului, surprinderea prin demersuri prospective a structurilor acestuia, previziunea ºtiinþificã pe termen lung devenind aproape un panaceu în strategia actualã a acþiunii sociale. În acest sens, mulþi sociologi ºi politologi, fascinaþi de succesele de rãsunet ale prospectologiei, considerã cã dificultãþile actuale în stãpânirea proceselor socio-tehnice þin nu atât de resortul cercetãrii viitorologice (a cãrei eficienþã este deja relativ asiguratã, în prezent societatea beneficiind de ample modele asupra viitorului ºi soluþii strategice considerate a fi adecvate acestora), ci ºi de caracterul structurilor organizaþionale (în funcþie de natura intereselor pe temeiul cãrora sunt constituite), de capacitatea ºi posibilitatea obiectivã a acestora de a aplica soluþiile viitorologice existente sau care vor fi propuse în contextul ideologic ºi politic foarte controversat actual. 163 Universitatea Spiru Haret


Se poate spune, totuºi, cã în strategia acþionalã de edificare a viitorului s-a instituit un anume fetiº al pozitivitãþii, se consolideazã o tendinþã de scientism futurologic (care, de fapt, nu este ferit de un anume joc al intereselor forþelor care influenþeazã ordinea internaþionalã). Fãrã îndoialã, în toatã aceastã orientare, reclamatã a fi concordantã pozitivitãþii, existã o mare încãrcãturã de adevãr. Societatea dispune astãzi de valoroase modele de viitor ºi de pertinente soluþii strategice pentru a evita consecinþele nefaste ale unor acþiuni actuale „neutre”, concepute ºi realizate în discordanþã cu urmãrile uneori tragice pentru omenire, pentru structurile viitoare ale societãþii, pe care le pot provoca tehnicile ºi tehnologiile actuale ale impactului omului cu natura.

2. Prospectarea ºi determinarea viitorului La o analizã mai atentã a determinismului acþiunilor umane se constatã cã motivaþia nomologicã nu este suficientã pentru dobândirea eficienþei de care agentul istoric are nevoie pentru a se conserva pe sine ºi pentru a-ºi edifica un viitor dezirabil. O importanþã cel puþin egalã pentru condiþionarea eficienþei maxime în raport cu destinele omului contemporan o are motivaþia teleologicã, ºi cãreia îi sunt subordonate motivaþii psihologice ºi axiologice. Omului contemporan nu-i este dezirabil orice viitor. Opþiunea sa pentru un anume model de viitor nu poate face abstracþie de interesele ºi aspiraþiile proprii. De aceea, în alegerea variantei acþionale, cãlãuzit de modelele viitorului pe care i le oferã cunoaºterea ºtiinþificã, îi apar hotãrâtoare scopurile, sistemele proprii de valori. Ca atare, într-o epocã în care omenirea dispune de o multitudine de sisteme valorice ºi de diverse demersuri teleologice (în concordanþã cu tipologia intereselor actuale ale diferitelor categorii sociale sau comunitãþi umane), problema alegerii modelului de viitor ºi a mijloacelor strategice de construcþie viitorologicã continuã sã fie nerezolvatã pânã la capãt. Rezultã cã pentru a-ºi elabora un model de viitor dezirabil ºi pentru a-ºi elabora strategii eficiente de acþiune în vederea cuceririi viitorului, oamenii trebuie sã-ºi propunã planuri ºi programe de acþiune care sã includã întregul câmp motivaþional (nomologic, teleologic, axiologic). În aceastã ordine de idei, se poate avea în vedere chiar o corectare a previziunilor, a modelelor prospective, astfel încât ele sã includã scopuri ºi adeziuni valorice. De altfel, se observã deja cã principalele deosebiri dintre modelele de prognozã cu care se opereazã astãzi în dezbaterile viitorologice rezultã nu din dimensiunea nomologicã a procesului de elaborare a acestor modele, ci din dimensiunea lor teleologicã.

164

Universitatea Spiru Haret


1) Structura demersului prospectiv ºi de determinare a viitorului. În vederea înþelegerii caracterului complex al mecanismului de elaborare a modelelor de viitor pe temeiul cãrora agentul istoric sã poatã alcãtui strategii acþionale eficiente de edificare a viitorului, propunem – din perspectivã acþionalist-praxiologic㠖 urmãtoarea schemã de ansamblu asupra activitãþii de prospectare ºi determinare a viitorului. 326,%,/,7 , '(=,5$%,/(

$1$/,=$ù,6(/(& ,$ 9$5,$17(/25 326,%,/(Ì1)81& ,( '(6&2385,

9,,725

&kPSGH SRVLELOLW L RELHFWLYH

6FRSXUL DVSLUD LL

35263(&7$5( 9,,7258/ $/(6

3UHYL]LXQL SURJQR]H

&HUFHWDUHD PLMORDFHORU GH SUHkQ WkP SL QDUH D  SR V L EL OLW LORU LQGH]LUDELOH

352*5$0('( 3(563(&7,9

35(=(17 5HDOLWDWHD RELHFWLY

,QWHUHVH úL YDORUL

&(5,1 ( $&78$/( &835,16( Ì1  3/$185, '($& ,81(

&812$ù7(5( ,QIRUPD LL

([SOLFD LL

Fig. 20 165 Universitatea Spiru Haret


Pentru înþelegerea acestei scheme sunt necesare câteva consideraþii prealabile. a. În raport cu agentul acþiunii sociale, prezentul cuprinde nu numai domeniul de realitate obiectivã care va fi supus transformãrii, ci ºi câmpul de interese ºi valori prin intermediul cãrora agentul se integreazã prezentului ºi ºi-l reprezintã, astfel încât, obiectul supus acþiunii este totdeauna un obiect subiectivat („naturã umanizatã”) ºi nu o realitate neutrã faþã de structurile axiologice ºi teleologice ale umanului. b. În mod asemãnãtor, viitorul cuprinde câmpul de posibilitãþi obiective ºi ansamblul scopurilor ºi aspiraþiilor agentului acþiunii sociale, de unde rezultã cã trecerea de la prezent la viitor nu este numai o relaþie cauzalã complexã între real ºi posibil, ci ºi o relaþie cauzalã complexã între valoare ºi scop. c. Activitatea de cunoaºtere a prezentului implicã un proces informaþional prealabil atât asupra realitãþii obiective, cât ºi asupra câmpului de interese ºi valori actuale ale agentului (implicarea interesului în structurile realului fiind cu atât mai pronunþatã în condiþiile în care demersul prospectologic are în vedere întemeierea unor acþiuni la nivel societar), explicaþia având astfel atât valoare gnoseologicã, cât ºi semnificaþie axiologicã. d. Prospectarea viitorului presupune un ansamblu de activitãþi de prognozã (previziuni) care, la rândul lor, reflectã câmpul de posibilitãþi structurate în viitorul obiectiv prin intermediul scopurilor agentului acþiunii. e. Prospectarea viitorului permite agentului sesizarea ariei posibilitãþilor dezirabile (a acelei zone de linii posibile din câmpul obiectiv de posibilitate ce-i satisfac idealurile) care, supuse unui proces de selecþie (în funcþie de scopurile fundamentale), oferã contextul opþiunilor pentru zona de viitor pe care se angajeazã sã-l construiascã. f. Viitorul pe care-l au în vedere oamenii, în calitatea lor de agenþi istorici, este, aºadar, un viitor ales. În raport cu aceastã specie de viitor din zona ipostazelor posibile ale viitorului obiectiv, agentul istoric elaboreazã programe acþionale de perspectivã, în raport cu obiectivele fundamentale ale acestora fiind decupate planuri de acþiune (pe termen scurt sau pe termen lung) pentru fiecare etapã de progres a societãþii. g. Planurile de activitate economicã ºi socialã reflectã atât cerinþele de perspectivã ale atingerii nivelului de dezvoltare estimat în cadrul viitorului ales, cât ºi cerinþele actuale, implicate în prezentul imediat, dedus prin demersuri explicative ºi teleologice. Existã, aºadar, o permanentã conexiune inversã între previziuni ºi scopuri în activitatea de prospectare a viitorului, între subiectiv ºi obiectiv în determinarea viitorului ºi în viaþa socialã, în construcþia conºtientã (teoreticã ºi practicã) de cãtre oameni (în calitatea lor de agent istoric) a viitorului. 166 Universitatea Spiru Haret


2) Determinarea subiectivã ºi obiectivã în strategiile de construcþie a viitorului. Capacitatea demiurgicã a agentului istoric atinge niveluri superioare de eficienþã în condiþiile trecerii de la spontan la conºtient, de la empiric la teoretic în activitatea social㠖 un rol hotãrâtor în aceastã privinþã avându-l constituirea ºi aplicarea practicã la strategia acþiunii sociale a ºtiinþelor despre societate. Se desprind trei condiþii principale, corelate unitar, prin intermediul cãrora, în etapa actualã, agentul istoric trece de la potenþã la act în procesul de construcþie a viitorului. O primã condiþie a acestui proces demiurgic o constituie fixarea scopului fundamental – construcþia unei societãþi democratice superioare, mereu deschise, care sã asigure personalizarea, dezalienarea continuã a individului ºi prosperitatea comunitarã, realizarea condiþiei umane, de asemenea mereu în deschidere. Pentru trecerea la edificarea unei asemenea societãþi este necesarã constituirea ºi consolidarea statului de drept, adâncirea vieþuirii democratice ºi asigurarea unor grade superioare de libertate ºi securizare individualã ºi colectivã. O a doua condiþie a aceluiaºi proces demiurgic unitar este intensificarea scientizãrii procesului acþional în toate domeniile vieþii sociale, în direcþia implicãrii achiziþiilor revoluþiei informaþionale în toate domeniile acþiunii sociale, atât în activitatea teoreticã, cât ºi în activitatea practicã. Condiþionare ce presupune ºi instituirea unor demersuri prospective de naturã sã conducã la cunoaºterea structurii viitorului ºi la stabilirea unei strategii eficiente de construcþie a acestuia. Eficienþa modelului ºi a metodologiei de construcþie a viitorului depinde, însã, nu numai de puterea de pãtrundere ºi de cuprindere previzionalã, ci ºi, în aceeaºi mãsurã, de gradul implicãrii scopului, a idealurilor sociale în viziunea viitorologicã ºi în programele de acþiune pentru transformarea acesteia din posibilitate în realitate. Este, credem, argumentatã astfel ideea directoare a demersului nostru, potrivit cãreia construcþia (teoreticã ºi practicã) a viitorului este, deopotrivã, o operã ºtiinþificã ºi una teleologicã. O a treia condiþie a construcþiei viitorologice este instituirea cadrului organizaþional adecvat unui asemenea scop. Cercetãtorii specializaþi în probleme de prospectare a viitorului au ajuns deja la concluzia cã posibilitatea de a operaþionaliza modelele prospective depinde, în mãsurã hotãrâtoare, de natura structurilor organizaþionale chemate sã edifice viitorul. Se constatã, practic, în aceastã privinþã, cã structurile organizaþionale specifice societãþilor actuale nu sunt suficient de bine racordate noii ordini economice ºi politice internaþionale, ea însãºi în schimbare în ultima vreme (în cadrul cãreia sã-ºi 167 Universitatea Spiru Haret


gãseascã totdeauna teren favorabil, pe de o parte cerinþele actuale de integrare regionalã ºi de mondializare, iar, pe de altã parte, aspiraþiile naþionale de dezvoltare economicã, politicã, socialã ºi culturalã). În mecanismul de funcþionare a structurilor organizaþionale ale societãþilor contemporane, cu toate eforturile considerabile de operaþionalizare a activitãþilor organizaþionale la nivel macrosocial, continuã sã fiinþeze contradicþii între previziune ºi scop, între necesitate ºi intenþionalitate. Astfel de contradicþii influenþeazã însãºi activitatea de prognozã, modelele de viitor ºi de strategie viitorologicã oferite în cadrul acestor structuri organizaþionale fiind discutabile, astfel, nu numai sub aspect teleologic, ci ºi, tocmai datoritã acestui fapt, nomologic. Într-o altã ordine de idei, tot mai mulþi gânditori contemporani din domeniul ºtiinþelor sociale ajung la concluzia cã reconstrucþia structurilor organizaþionale în direcþia adecvãrii lor la scopurile dezirabile ale omului contemporan ºi, corespunzãtor, perfecþionarea permanentã a noilor structuri organizaþionale care se instituie în procesul de trecere de la socialism la capitalism în þãrile foste comuniste sunt condiþia necesarã primarã a instituirii unui efort demiurgic eficient al omului actualei epoci în raport cu structurile sale existenþiale viitoare. Informatizarea oferã posibilitatea instituirii unor demersuri previzionale cu caracter ºtiinþific de mare anvergurã, dar aceastã posibilitate se transformã în realitate numai dacã este dublatã de o reconstrucþie adecvatã în domeniul structurilor organizaþionale. Numai în contextul unui asemenea nou cadru organizaþional, previziunea se coreleazã cu scopul ºi, corespunzãtor, se poate trece de la potenþã la act în construcþia viitorului – a unui viitor în care omul sã-ºi gãseascã o autenticã împlinire. * Subliniind încã odatã cã aceste condiþionãri se întrepãtrund în procesul de edificare a viitorului, menþionãm totodatã cã ele oferã doar starea de potenþialitate a construcþiei viitorului, înfãptuirea practicã a acestuia, trecerea de la posibilitate la realitate, fiind determinatã de un sistem amplu de activitãþi de maximã eficienþã în toate domeniile vieþii economice ºi sociale. Construcþia viitorului presupune, aºadar, un uriaº efort demiurgic de naturã practicã din partea agentului istoric. În structura acestuia, conceput de aceastã datã la scarã comunitarã ºi societarã, se etajeazã, într-o dialecticã organizaþionalã de tip autentic democratic, un ansamblu ierarhic de niveluri de competenþã acþionalã, în cadrul cãruia capãtã funcþii sistemice deosebite atât activitãþile decizionale ºi de conducere (manageriale), cât ºi restructurãrile la nivelul mentalitãþilor (din aria cãrora trebuie eliminate în 168 Universitatea Spiru Haret


procesul de tranziþie specific etapei actuale în þara noastrã, concepþiile ºi atitudinile învechite, moºtenite de la regimurile totalitariste anterioare). În activitatea decizionalã ºi de conducere, în vederea elaborãrii unor planuri ºi programe eficiente de construire a viitorului, un loc important îl au cercetãrile prospecþionale, de strategie decizionalã ºi de management la toate nivelurile de activitate (economicã, politicã, educaþionalã, administrativã etc.). Astfel de cercetãri nu pot fi concepute doar ca demersuri nomologice, limitate la explicaþii, previziuni, analize operaþionale, construcþii de scenarii viitorologice; ele presupun ºi o permanentã întemeiere axiologicã ºi teleologicã, o adecvare a acþiunilor de transformare a obiectului acþiunii la nevoile subiectului – ºtiinþa ºi umanismul fiind coordonatele fundamentale ale activitãþii de transformare a societãþii în epoca contemporanã. Viitorul epocii contemporane devine, aºadar, tot mai mult, o perspectivã existenþialã construitã ºtiinþific, dar, totodatã, ºi un efect al proiecþiei teleologice a oamenilor acestei epoci, în care luciditatea izvorâtã din cunoaºterea necesitãþii ºi legitãþii obiective se împleteºte cu sentimentul satisfacerii aspiraþiilor ºi idealurilor umane – sentiment determinat de conºtiinþa libertãþii ºi responsabilitãþii (prin intermediul cãreia ei se angajeazã, fãrã rezerve, la acest uriaº efort demiurgic). Omenirea tinde sã se apropie treptat (este adevãrat, nu fãrã dificultãþi, izvorâte din lipsa aproape paradoxal㠖 în raport cu gradul de raþionalitate ºtiinþificã al acestei epoci – de mijloace ºi criterii, datoritã unor rânduieli sociale insuficient maturizate pentru a preîntâmpina efectele negative ºi uneori distrugãtoare ale progreselor actuale ale ºtiinþei ºi tehnicii) de luarea tot mai accentuatã în stãpânire (dar oricum în limitare istoricã permanentã) a viitorului. Nu numai pentru cã (graþie cuceririlor ºtiinþifice ºi tehnologice) îl poate astãzi cunoaºte – în liniile sale fundamentale – mai bine decât anterior, ci, îndeosebi, pentru cã îl doreºte (fãurindu-l în acest sens în plan ideatic „dupã chipul ºi asemãnarea sa”) ºi ºi-l alege (adecvându-l raþiunilor sale axiologice ºi mijloacelor ºi principiilor sale strategice de a-l realiza obiectiv). În final, menþionãm cã, totuºi, deºi posibil de ales, viitorul este, în multe dimensionãri ale sale, imprevizibil; În anumite privinþe este vag imaginat ºi nu totdeauna cel mai potrivit conceput; pentru mulþi este mai mult visat decât realizabil, rãmânând adesea doar în stadiul de proiect. Oricum, însã, viitorul trebuie acceptat la nivelul unui optim dorit ºi aºteptat în ce priveºte dobândirea unor cote superioare de realizare a condiþiei umane. Acest viitor nu este, însã, un Eldorado, un rai pe pãmânt, societate fãrã tensiuni ºi nevoi de împlinit. Viitorul este (în substanþa sa existenþialã) istorie – o istorie realã ºi contradictorie ºi nu doar posibilã de înfãptuit, fãrã limitãri ºi deschideri. 169 Universitatea Spiru Haret


IX ACÞIUNE SOCIALà ªI EFICIENÞà 1. Acþiunea umanã; termenii primari ai relaþiei acþionale Teoria acþiunii umane (praxiologia) – dupã cum rezultã din lectura paginilor anterioare – are ca obiect cercetarea structurii generale a acþiunii sociale, a termenilor ºi momentelor principale care potenþeazã eficienþa actului uman creator, în vederea deducerii criteriilor principale de eficienþã ale acþiunii, legitãþile generale ale producerii „lucrului bine fãcut”. Aºadar, obiectivul demersurilor acþionaliste este activitatea eficient㠖 acel tip de acþiune al cãrui efect (produsul acþiunii) este destinat (de om) sã-i satisfacã trebuinþe ºi aspiraþii de realizare de sine individualã ºi colectivã. Acþiunea umanã eficientã (praxis) este o relaþie productivã a omului în raporturile sale cu mediul natural ºi social de existenþã. Ea se structureazã ca relaþie cauzalã între subiect ºi obiectul acþiunii, iar rezultatul înfãptuirii ei (efectul acþiunii) are valoare de produs – care satisface nevoi ºi trebuinþe ale subiectului care o întreprinde. Fiind construct al omului, produsul este, totodatã, obiect instituit în lumea obiectelor care populeazã existenþa, dar nu un obiect neutru printre celelalte, ci un obiect de „consum” pentru om („obiect pentru subiect”), instituirea lui în lumea obiectelor este destinatã servirii sale ºi a altora cãrora el, din necesitate sau din libertate, îl destineazã. Spre deosebire de relaþiile cauzal-obiective din lumea naturalã, care sunt directe ºi univoce, relaþia cauzal-acþionalã umanã (practica) este o relaþie materialã indirectã ºi biunivocã. Efectul ei (produsul) este mediat de scopuri ºi mijloace ºi acþioneazã asupra autorului ei în calitate de factor (cauzal ºi de condiþionare) existenþial structurant. Schema generalã unui asemenea tip de relaþie este urmãtoarea (Fig. 21). Termenii acestei relaþii acþionale din care rezultã produsul pot fi consideraþi ca termeni primari ai circuitului acþional (lanþului praxiologic). Asupra sensurilor acestora trebuie menþionate câteva precizãri: a. Subiectul acþiunii este omul în ipostaza sa de agent („autor al acþiunii”) – dupã cum sugereazã Kotarbiñski; aceastã ipostazã fiind 170 Universitatea Spiru Haret


precedatã de alte douã: cea de existent („obiect” natural ºi „element suport” al sistemului relaþiilor sociale); cea de subiect (al cunoaºterii ºi instituirilor valorice). Aºadar, omul este: fiinþã natural㠖 respectiv, un domeniu de vârf al existenþei naturale (limita superioarã a evoluþiei naturii fiind fiinþa social㠖 care trãieºte în cetate ºi are simþul cetãþii, este „zoon politikon”; fiinþã raþional㠖 are conºtiinþã de sine ºi se raporteazã cognitiv ºi teleologic la lume („homo sapiens”); fiinþã liberã ºi, de aceea, responsabilã de sine – apreciazã ºi judecã critic faptele sale ºi lumea realã în raport cu sine („homo significans”); fiinþã demiurgic㠖 lucrãtoare (produce conºtient – „homo faber”).

2%,(&7 ,1',9,'

$*(17

&2/(&7,9,7$7(

6&23

0,-/2$&(

3$&,(17

352'86

(;,67(17

Fig. 21 În ipostaza sa de existent (natural ºi social), omul este obiect de studiu al antropologiei fizice ºi, respectiv, sociologiei); în ipostaza sa de subiect (epistemic ºi axiologic), este obiect de studiu al teoriei cunoaºterii ºi, respectiv, teoriei valorilor ºi filosofiei culturii; în ipostazã de agent, este obiect de studiu al teoriei acþiunii umane ºi praxiologiei. La aceastã ultimã ipostazã, de agent („homo faber”), ne raportãm în intervenþia noastrã. b. Obiectul acþiunii nu este existentul în sine ci un existent pentru om, este acel fragment sau secþiune spaþio-temporalã a existenþei care intrã în preocupãrile acþionale ale agentului. Un astfel de obiect este supus actului transformator al omului în vederea producerii de bunuri materiale ºi spirituale necesare traiului sãu individual ºi colectiv. Pentru a deveni obiect al acþiunii, existentul este supus în prealabil unui demers cognitiv, cel mai adesea el fiind, totodatã, ºi pregãtit (practic) deliberat pentru a fi adecvat actului productiv – este prelucrat conºtient în vederea exercitãrii asupra lui a unui act demiurgic. În aria obiectului acþiunii pot fi incluse natura (mediul natural de existenþã al omului), societatea (mediul social, relaþiile sociale ºi structurile organizaþionale ale societãþii), omul (ca individ ºi colectivitate), considerat sub aspect existenþial ºi axiologic. În literatura acþionalistã actualã, la sugestia aceluiaºi Kotarbiñski, obiectul acþiunii este denumit pacient. 171 Universitatea Spiru Haret


c. Scopul este un demers preferenþial anticipativ, întemeiat cognitiv – postdictic ºi predictic – în concordanþã cu opþiunile valorice ale agentului. Un astfel de demers teleologic este cãlãuzit (orientat) în funcþie de aºteptãrile ºi aspiraþiile agentului în legãturã cu finalitatea acþiunilor sale practice. Deºi este un efect scontat al acþiunii, scopul intervine cauzal asupra momentului declanºator al acþiunii, are rol de potenþã în raport cu actul. De aceea, orice acþiune umanã este o instituire teleologicã. d. Mijlocul reprezintã un ansamblu de instrumente (unelte) ale procesului productiv – în funcþie de crearea ºi perfecþionarea structurii ºi funcþionalitãþii acestora se obþin niveluri superioare ºi ritmuri înalte de productivitate a muncii. Intervenþia scopurilor ºi mijloacelor, dupã cum precizau Hegel ºi Marx, în medierea actului productiv condiþioneazã trecerea de la interacþiunile naturale la procesul de muncã (uman), deci trecerea de la preomul natural la omul social. De asemenea, intensificarea ºi raþionalizarea demersurilor teleologice ºi perfecþionarea mijloacelor acþiunii reprezintã factori determinanþi ai progresului vieþii sociale ºi ai procesului de realizare a condiþiei umane.

2. Structura lanþului praxiologic În lumina unor ample cercetãri acþionaliste, impulsionate în secolul nostru – dupã cum am vãzut – îndeosebi de Talcott Parsons, în cadrul sociologiei, ºi de Tadeusz Kotarbiñski, în domeniul praxiologiei, ºi în continuarea unor deschideri filosofice acþionaliste de îndelungatã tradiþie (de la Platon, Aristotel, Toma d’Aquino pânã la Hegel ºi Marx ºi, printr-o abordare implicitã, chiar pânã la Heidegger ºi Sartre), la care se adaugã cercetãri acþionaliste mai noi în toate domeniile ºtiinþelor sociale ºi umane (economie, sociologie, politologie, drept, eticã, psihologie, pedagogie) ºi ale logicii, teoriei organizãrii ºi a normelor, precum ºi, nu mai puþin, din perspectiva unor deschideri metodologice cu caracter acþional dintr-un evantai larg de discipline generale actuale cu caracter operaþional (cibernetica, teoria sistemelor, teoria informaþiei), au fost propuse modele mai complexe asupra structurii acþiunilor sociale – în cadrul cãrora au fost desprinse verigi (ºi termeni) noi ale circuitului acþional (lanþului praxiologic). Între acestea, alãturi de termeni primari, care indicau verigile de bazã ale acestui circuit (lanþ), pot fi amintite: sistemul motivaþiilor acþiunii (psihologice, axiologice, nomologice); ansamblul factorilor situaþionali (condiþii, norme, mijloace); complexul operaþiilor de realizare (decizie, conducere, execuþie) – pe temeiul cãrora pot fi desprinse anumite criterii de eficienþã ale acþiunii sociale. De altfel, toate aceste elemente constitutive ale circuitului praxiologic complex nu sunt altceva decât subspecii ale termenilor primari.

172

Universitatea Spiru Haret


În perspectiva tuturor acestor termeni ºi verigi ale lanþului praxiologic, asupra cãrora am insistat în capitolele anterioare, propunem ºi un alt model al structurii acþiunii sociale decât cele cu care am operat anterior (pentru a scoate în evidenþã criteriile de eficienþã), reprezentat prin urmãtoarea schemã (fig. 22):

$*(17 0$7(5,$/( 63,5,78$/(

,17(5(6(

6&23 027,9$ ,,

1202/2*,&( 36,+2/2*,&( $;,2/2*,&( 7(/(2/2*,&(

352,(&7± 675$7(*,( 6&(1$5,8 352*5$0

0,-/2$&(

6,78$ ,(

&21', ,, ,167580(17( 1250(

5($/,=$5(

'(&,=,(

0$1$*(0(17 &21'8&(5(

&20$1'

(;(&8 ,(

3$&,(17 9$/25,=$5(

352'86 Fig. 22 Asupra verigilor lanþului praxiologic care structureazã acþiunea socialã sunt necesare unele precizãri:

173

Universitatea Spiru Haret


a. Interesele materiale ale oamenilor sunt îndeosebi de facturã economicã, iar cele spirituale sunt, în mare parte, de facturã valoricã, ambele specii fiind structurate la nivel de individ sau de colectivitate (grupale, comunitare). Se poate avea în vedere ºi o stratificare a acestora în funcþie de ponderea lor în alcãtuirea unei tabele (scãri) a trebuinþelor umane: fundamentale ºi nefundamentale, actuale ºi de perspectivã. Toate acestea alcãtuiesc orizontul condiþiei umane într-o anumitã etapã a procesului istoric. b. Motivaþiile, care au funcþie de întemeiere în structurarea acþiunilor umane ºi care se instituie în concordanþã cu interesele majore ºi relativ constante (de tip grupul ºi comunitare) ale oamenilor, cuprind un evantai complex de niveluri. În categoria motivaþiilor axiologice se includ toate straturile care alcãtuiesc tabla valorilor ºi, în primul rând, cele care au referinþã în comportamentul oamenilor (morale, politice, juridice), fiecare în parte având o anume funcþionalitate în formarea mentalitãþii colective a oamenilor într-o anumitã epocã istoricã ºi, ca urmare, în instituirea unui stil cultural ºi a unei anume raþionalitãþi sociale (modul general de a judeca fenomenele ºi evenimentele istorice, de a concepe viaþa ºi trãirea societarã). Motivaþiile psihologice, înrãdãcinate în cele de facturã axiologicã, au o puternicã referinþã la nivelul trebuinþelor individuale, fapt pentru care angajamentul acþional al oamenilor este foarte diferit ca intensitate. Astfel de motivaþii au o puternicã funcþionalitate în procesul de cointeresare raþionalã ºi afectivã, în stimularea atitudinilor ºi în mijlocirea opþiunilor (pozitive sau negative) individuale sau colective în raport cu strategiile dezvoltãrii economico-sociale. Omul totdeauna se vrea servit pe sine (ca individ sau grup ºi comunitate) în programele de acþiune de nivel macrosocial ºi se simte înstrãinat dacã nu-ºi aflã sau nu conºtientizeazã prezenþa proprie la nivelul efectelor înfãptuirilor scontate a fi atinse prin asemenea programe. Motivaþiile teleologice, în întreaga tradiþie acþionalistã din gândirea filosoficã, sunt avute în vedere ca temei al actului practic, fapt pentru care munca este definitã, în primul rând, ca instituire teleologicã. Demersul teleologic se întemeiazã, însã, totdeauna pe motivaþii axiologice ºi psihologice ºi numai prin intermediul acestora se înrãdãcineazã în evantaiul de interese ºi trebuinþe fundamentale ale oamenilor. Scopurile, în calitate de aºteptãri ºi de aspiraþii de realizare, stau la baza configurãrii idealurilor grupale ºi comunitare ale oamenilor, iar acestea, la rândul lor, întemeiazã strategiile ºi programele de acþiune de anvergurã la nivel macrosocial (grupal ºi comunitar). Considerãm necesar de precizat cã programele ºi strategiile de acþiune socialã nu decurg numai dintr-un câmp motivaþional teleologic, 174 Universitatea Spiru Haret


prin intermediul cãruia au funcþionalitate de temei acþional ºi motivaþiile axiologice ºi psihologice. Într-o mãsurã tot mai mare, în întemeierea acþiunilor sociale intervin motivaþiile nomologice. În acest sens, cunoaºterea cauzalitãþii ºi legitãþii obiective a fenomenelor naturale ºi proceselor sociale, demersurile previzionale care decurg din dezvãluirea acestora, condiþioneazã stabilirea unor scopuri dezirabile ºi, implicit, elaborarea unor proiecte ºi programe de acþiune care pot fi înfãptuite, ºi nu ratate, efectul acestei înfãptuiri având caracter benefic pentru agentul acþiunii, respectiv, contribuind la obþinerea unor orizonturi superioare în procesul de realizare a condiþiei umane (la nivel individual ºi colectiv). Trebuie atenþionat, totodatã, cã intervenþia tot mai accentuatã a motivaþiei nomologice în întemeierea strategiilor acþionale (uneori implicarea nomologicului fiind principalul, dar nu chiar unicul factor de întemeiere acþionalã) nu trebuie sã conducã la subestimarea celorlalte specii de motivaþii. Este bine de ºtiut cã acþiunea conceputã dincolo de opþiunea valoricã ºi de cointeresarea agentului nu atinge grade de eficienþã de naturã sã-l realizeze pe om, atât în calitatea sa de agent, cât ºi de personalitate. Cel mai adesea, minimalizarea axiologicului conduce la înstrãinare ºi, în consecinþã, la alterarea condiþiei umane. c. Un loc aparte în lanþul praxiologic îl ocupã ansamblul situþional (condiþii, mijloace, norme). În complexitatea acestui ansamblu, condiþiile (naturale ºi sociale, materiale ºi spirituale ºi, din ce în ce mai important de menþionat în contextul actualului impact al omului cu natura, cele ecologice) au rolul de cadru obiectiv ºi subiectiv al desfãºurãrii acþiunii, a cãrui neglijare pericliteazã nu numai dobândirea eficienþei scontate ci ºi acþiunea însãºi. Asupra mijloacelor acþiunii ne-am referit mai sus, apreciindu-le ca termen primar al demersului practic , sugerând de aceastã datã doar nevoia de a le concepe mult mai complex. Alãturi de uneltele materiale, care sunt principalele instrumente ale procesului de muncã, ºi de instrumentele conceptuale ale acestui proces (edificãrile teoretice, logicometodologice ºi, în anumite privinþe, construcþiile ideologice – doctrine politice, juridice, morale), un rol crescând în acþiunile sociale întreprinse la nivel macrosocial în etapa actualã îl au structurile organizaþionale (instituþii sociale, economice, politice, juridice, de culturã, de cult – asociaþii ºi organizaþii din rândul cãrora o pondere importantã au în viaþa socialã partidele politice ºi statul în calitatea sa de complex organizaþional). Aceste structuri nu au o valoare în sine în sistemul vieþii sociale, ci sunt instrumente ce mijlocesc raporturile sociale cu caracter grupal ºi comunitar, condiþioneazã grade superioare de eficienþã la nivelul tuturor acþiunilor sociale, atât cele care se exercitã în cadrul raporturilor 175 Universitatea Spiru Haret


dintre oameni ºi naturã, cât ºi cele care au ca obiect de referinþã exercitarea capacitãþii de agent a omului în raporturile sale cu societatea ºi cu sine. În ce priveºte normele, evidenþiem, pe de o parte, importanþa considerãrii lor ca un element de cea mai mare însemnãtate în reglementarea ºi impulsionarea sistemului actual al acþiunilor sociale (producþia materialã, cercetarea ºtiinþificã ºi de proiectare, creaþia artisticã, activitãþile comerciale, activitãþile instructiv–educative, serviciile etc.), iar pe de altã parte, nevoia de a clasifica un evantai mai larg de specii normative: comportamentale (morale, politice, juridice); acþionale (tehnologii de producþie, de cercetare, de creaþie valoricã, metodologii de cunoaºtere); organizaþionale (coduri normative care reglementeazã activitatea unor organizaþii – statute ale acestor organizaþii, coduri normative de funcþionare a întreprinderilor ºi instituþiilor, coduri comerciale, constituþiile statelor); ecologice (care au în vedere reglementarea la nivelul optimului existenþial a activitãþilor economice ºi sociale care au impact asupra mediului natural ºi social). d. În ansamblul operaþiilor procesului de realizare, care intervin îndeosebi în condiþiile unei acþiuni sociale în care agentul este colectiv, iar efectele acestuia se repercuteazã asupra unei mari colectivitãþi de oameni (care reprezintã agentul executat), capãtã o pondere hotãrâtoare mecanismele activitãþilor decizionale ºi de conducere. Indiferent de modalitatea în care se exercitã (democratic sau nedemocratic) astfel de activitãþi, ele sunt atribute ale agentului decident. Fãrã îndoialã cã în condiþiile actuale ale procesului productiv funcþioneazã strategii moderne de decizie, întemeiate pe metode probabilistice ºi tehnici de calcul perfecþionate (rapide ºi de mare precizie), ce iau în consideraþie un cerc larg de parametri cauzali ºi funcþionali, o serie cuprinzãtoare de factori de condiþionare, care de cele mai multe ori conferã dinamicii proceselor care structureazã obiectul acþiunii un pronunþat caracter aleatoriu. Motiv pentru care agentului decident i se pun la dispoziþie, de cãtre un aparat administrativ specializat, variante decizionale multiple. Într-un sistem democratic optimal de decizie, selecþia ºi opþiunea din evantaiul de variante sunt operate de cãtre agentul decident în funcþie ºi de evaluarea demersurilor teleologice ale agentului executant, la rândul lor întemeiate axiologic ºi teleologic din perspectiva intereselor ºi aºteptãrilor colectivitãþilor (pânã la nivel de grupuri sociale ºi comunitãþi umane) asupra cãrora se repercuteazã produsul acþiunii. Aºadar, libertatea de decizie este totdeauna cãlãuzitã de necesitate, dar incumbã în acelaºi timp ºi un grad înalt de responsabilitate. În sistemele organizaþionale de facturã democraticã sunt preconizate, prin dispoziþii normative de reglare ºi control (inclusiv de corectare), 176 Universitatea Spiru Haret


modalitãþi decizionale astfel încât opþiunile sã întruneascã condiþiile de asigurare a funcþionãrii optime, atât a criteriilor de competenþã cât ºi a celor de responsabilitate (în acest din urmã caz luându-se în consideraþie cu mult discernãmânt critic temeiurile axiologice ºi teleologice ale acþiunii). Se impune precizarea cã ºi activitatea de conducere (managerialã) trebuie sã fie supusã acestei duble condiþionãri. Managerul (directorul sau ºeful unui departament), exercitându-ºi atribuþiile de a traduce în fapt deciziile, acþioneazã, la rândul sãu, având în vedere atât criteriile de eficacitate care decurg din cerinþe nomologice, cât ºi cele de ordin psihosocial ºi axiologic, în baza cãrora se angajeazã activ colectivele de producãtori în procesul acþional. Neluarea în seamã a acestora din urmã poate duce la acumularea de tensiuni sociale ºi reacþii antimanageriale, la stãri conflictuale în relaþiile dintre agentul decident ºi agentul executant. Cu alte cuvinte, în activitatea managerialã se îmbinã ºtiinþa conducerii cu arta de a conduce. e. În raport cu toate celelalte verigi ºi operaþii care structureazã lanþul praxiologic, care au rostul de a potenþa eficienþa acþiunii, execuþia este operaþia („materialã”) directã de declanºare a genezei ºi structurãrii produsului, corespunde momentului trecerii de la potenþã la act în circuitul acþional al realizãrii scopului – toate celelalte operaþiuni ºi momente preliminare instituirii produsului având doar rolul de factori de mediere a eficienþei acestuia. Execuþia este, aºadar, actul creator (final) prin care scopul ºi mijlocul se obiectiveaz㠖 intrã în existenþã. Execuþia propriu-zisã nu încheie lanþul praxiologic. Produsul ei este o realitate „fizic㔠(dobândeºte statut ontic), se adaugã celorlalte „obiecte” din lumea materialã sau socialã. Dar pentru a dobândi funcþionalitate umanã, respectiv, pentru a deveni mijloc al realizãrii de sine a subiectului acþiunii, trebuie supus unui proces de semnificare. Cu alte cuvinte, asupra produsului „fizic” al acþiunii se exercitã o operaþie de valorizare (terminalã), în vederea transformãrii acestuia în produs „umanizat”. Din obiect în sine, produsul acþiunii umane devine acum obiect pentru om (obiect subiectivat). Aceastã valorizare terminalã se realizeazã prin aprecierea pe care agentul o acordã produsului în raport cu mãsurarea gradului în care acesta satisface interesele sale ºi, îndeosebi, prin judecarea criticã a modului în care, prin produsul acþiunii sale, îºi asigurã o anumitã transcendere în spaþiul universalitãþii (în sens culturologic, accede la nemurire). Deoarece, omul nu este un simplu consumator, ci un supravieþuitor prin creaþie al condiþiei lui de muritor. Satisfacerea sentimentului demiurgic îi propulseazã omului disponibilitatea de a se angaja permanent în procesul creaþiei ºi, respectiv, 177 Universitatea Spiru Haret


în declanºarea unor noi lanþuri praxiologice. Omisiunea actului final valorizator asupra produsului împiedicã semnificarea acestuia ºi, implicit, închide circuitul acþional, agentului fiindu-i astfel înlãturatã posibilitatea exercitãrii capacitãþii sale demiurgice ºi, prin aceasta, putinþa de a se realiza pe sine. Se justificã astfel necesitatea unor „sancþiuni premiale” a activitãþilor productive ale agenþilor acþiunii, aprecierea acestora în raport cu tabla de valori a epocii ºi reuºita lor în efortul de universalizare umanã prin creaþie. Acest din urmã aspect al aprecierii, exercitat prin demersuri critice specializate, se recomandã cu atât mai mult în cazul unor instituiri axiologice de anvergurã în spaþiul culturii, îndeosebi în artã ºi literaturã, în filosofie.

3. Factori ºi criterii principale de eficienþã a acþiunii Astfel de criterii sunt deductibile din luarea atentã în consideraþie a tuturor verigilor lanþului praxiologic, precum ºi a corelaþiilor dintre acestea. Printre criteriile deduse pe aceastã cale reþinem atenþia asupra câtorva pe care le considerãm mai importante (ºi generale) pentru orice demers practic care þinteºte spre instituirea unor produse cu o puternicã funcþie realizatorie (umanizatoare ºi de afirmare a personalitãþii) pentru om. 1. Testarea atentã a evantaiului de interese, de nevoi materiale ºi spirituale în raport cu care omul, în calitatea sa de agent, se angajeazã acþional ºi declanºeazã circuitul praxiologic. 2. Luarea în consideraþie a tuturor câmpurilor valorice ºi a motivaþiilor psihologice care întemeiazã acþiunea „productiv㔠a oamenilor, stimulând cointeresarea acestora în direcþia dobândirii eficienþei maxime. 3. Întemeierea teoreticã solidã a acþiunii ºi folosirea în aceastã privinþã a unui bogat câmp informaþional prin intermediul cãruia se pot institui demersuri cauzale ºi dezvãluiri legice de naturã sã mijloceascã elaborarea unor explicaþii ºi previziuni de profunzime ºi de anvergurã asupra mecanismelor de funcþionare a structurii obiectului acþiunii. Toate acestea, în vederea gãsirii celor mai potrivite mijloace ºi tehnici de schimbare a acestuia în scopul producerii de bunuri ºi valori sau de mijloace de producere a acestora, necesare satisfacerii nevoilor de trai material ºi spiritual al oamenilor. 4. Fixarea atentã a scopurilor acþiunii, în concordanþã atât cu evantaiul de motivaþii psihologice ºi axiologice (implicarea acestora este dealtfel automatã în demersurile teleologice), cât ºi cu solide întemeieri 178 Universitatea Spiru Haret


teoretico-informaþionale (ºtiut fiind cã, fãrã o prealabilã întemeiere nomologicã, scopurile sunt de obicei ratate sau, în nici un caz, nu dobândesc dezirabilitate ºi nu se pot înfãptui). Aºadar, cunoaºterea condiþioneazã eficienþa scopului. 5. În corelaþie cu sistemul de motivaþii (axiologice ºi teleologice) ºi întemeieri (teoretico-nomologice) sunt necesare elaborãri de strategii riguroase de acþiune, din care sã se desprindã proiecte ºi programe sau planuri eficiente de acþiune, permanent raportate la optimul economic ºi social reclamat de procesul actual de realizare a condiþii umane. Strategia este, deci, o condiþie preliminarã de eficienþã a acþiunii. 6. Alegerea ºi crearea mijloacelor (tehnico-materiale, logicoteoretice, organizaþionale) potrivite de acþiune în concordanþã cu scopurile fundamentale ale acesteia (scopul nu scuzã, ci dicteazã mijloacele), obiectul final al unei acþiuni eficiente fiind satisfacerea nevoilor ºi aspiraþiilor agentului. Unitatea dintre scop ºi mijloc este, aºadar, principala condiþie de eficienþã a acþiunii. 7. Elaborarea ºi perfecþionarea unor sisteme de norme (tehnologii superioare de activitate productivã care sã asigure o înaltã productivitate, tehnici de cercetare ºi metodologii moderne de cunoaºtere, coduri organizaþionale ºi legislaþii în concordanþã cu cerinþele actuale ale vieþii democratice) stimulatorii pentru atingerea cotelor actuale de randament socio-uman, concordante, atât înnoirilor economice, politice ºi morale, cât ºi progreselor ºtiinþifico-tehnice specifice actualei epoci, accentuat marcate de nevoia realizãrii condiþiei omului la nivel contemporan. 8. Perfecþionarea strategiilor decizionale, folosind tehnicile ºi tehnologiile de analizã logicã ºi de selecþie probabilistã pe care le potenþeazã noile generaþii de calculatoare ºi sisteme informaþionale, în concordanþã cu preferinþele valorice ºi aºteptãrile în materie de realizare umanã ale agentului actual al acþiunii sociale. Se poate vorbi, în aceastã privinþã, de restructurarea tipului de raþionalitate socialã ºi de modificãri substanþiale de mentalitate ºi de concepere a stilului de viaþ㠖 în raport cu care nu numai bogãþia (cumulul) de produse (bunuri ºi valori) ci, mai ales, tipologia ºi funcþionalitatea acestora este altfel gânditã de generaþiile tinere (integrarea socialã a individului ºi personalizarea acesteia este altfel conceputã de omul care-ºi proiecteazã un model de realizare în contextul istoric al apropiatului sfârºit ºi început de mileniu). În aceeaºi ordine de idei, considerãm oportun de menþionat, în continuare, cã libertatea de decizie nu trebuie sã scape din vedere nivelurile tot mai înalte de responsabilitate socialã ºi umanã, mai ales în contextul actualului impact al omului cu natura ºi societatea, respectiv, 179 Universitatea Spiru Haret


în condiþiile progresului ºtiinþific, tehnic ºi tehnologic specific revoluþiei informaþionale contemporane. 9. Strâns legat de actul decizional, se impun schimbãri de mentalitate ºi de metodã ºi în ce priveºte operaþia conducerii. Asemenea schimbãri au ca referinþã, pe de o parte, introducerea ºi generalizarea activitãþilor manageriale pe care le reclamã trecerea la economia de piaþ㠖 obiectivul scontat fiind randamentul maxim ºi, în conformitate cu acesta, o productivitate a muncii ridicatã (ºi, respectiv, cote superioare de profit individual ºi social), iar, pe de altã parte, implicarea unor procedee democratice de conducere în care interesele agentului executant sã nu fie încãlcate fãrã rãspundere, ci respectate în limitele ordinii de drept de cãtre agentul decident. Altfel spus, practicarea funcþiei de conducere trebuie sã se exercite totdeauna în conformitate cu cerinþele economicitãþii, dar din perspectiva principiilor inalienabile ale umanismului ºi drepturilor omului. 10. Alegerea momentului ºi a celor mai potrivite condiþii în trecerea de la potenþã la act, la declanºarea execuþiei, a mecanismului de instituire existenþialã a produsului. În aceastã privinþã, sunt necesare profesionalism ºi abilitate practicã, nu numai ºtiinþã, ci ºi mãiestrie în executarea integralã a proiectului, a variantei de acþiune preconizate de agentul decident. În alegerea momentului execuþiei ºi aplicarea tehnologiilor de acþiune, agentului executant trebuie sã i se creeze condiþii care sã-i stimuleze capacitãþile creative, iar el trebuie sã manifeste iniþiativã ºi rãspundere proprie (asumare de risc). În aceastã perspectivã, managerul are obligaþia sã-l punã pe producãtor (agentul executant) în situaþia sã nu manifeste o conºtiinþã de robot, ci sã i se stimuleze instituirea unei conºtiinþe demiurgice ºi sã simtã nevoia de a fi respectat ca atare. De altfel, s-a constatat cã aceastã corelaþie dintre competenþa ºi rãspunderea managerialã ºi competenþa ºi responsabilitatea producãtorului nemijlocit reprezintã un criteriu de eficienþã dintre cele mai importante în strategiile acþionale contemporane. 11. Considerarea produsului ca „obiect pentru subiect”, ca obiect destinat servirii umane exemplare. În calitate de obiect creat, produsul se deosebeºte de celelalte obiecte numai în mãsura în care este supus unui proces de valorizare (dacã i se apreciazã mãsura în care contribuie la satisfacerea trebuinþelor agentului, respectiv, la atingerea scopurilor acestuia). În cazul în care scopul instituirii produsului nu a fost atins, produsul respectiv nu dobândeºte semnificaþie subiectivã, prezenþa lui neavând astfel finalitate umanã, ci, mai de grabã, alterând mediul obiectiv de existenþã al omului. De aceea, se impune o operaþie de „control al calitãþii” produsului, un fel de „testare axiologic㔠finalã a acestuia. 180 Universitatea Spiru Haret


Prin funcþionalitatea sa în sfera consumului, produsul face parte din existenþa umanã, calitatea ºi funcþionalitatea lui umanizatoare acþioneazã ca un criteriu (mãsurã) al nivelului ºi modului de viaþã al oamenilor, dã expresie unui anumit tip ºi nivel de civilizaþie. Din aceastã cauzã, în societãþile moderne oamenii sunt interesaþi nu numai de cantitatea ºi calitatea produselor (în raport cu nivelul cerinþelor de consum), ci ºi de gradul de încãrcãturã axiologicã pe care o au acestea (în raport cu cerinþele de trãire valoricã). În aceastã perspectivã, sunt exemplare preocupãrile actuale în domeniul design-ului. Trebuinþa de amplificare a funcþionalitãþii estetice a bunurilor materiale de consum de toate genurile – care înfrumuseþeazã mediul de existenþã al omului asemãnãtor obiectelor de art㠖 pun în evidenþã tocmai aceastã dimensionare axiologicã a produsului acþiunii umane. Se desprinde concluzia cã în etapa actualã, din moment ce bunurile materiale, asemãnãtor valorilor spirituale, au o accentuatã dimensionare axiologicã, cu toatã îndreptãþirea se poate argumenta situarea produsului în aria universului uman. De unde se poate conchide cã asigurarea unei dimensionãri axiologice a întregului evantai al lumii produselor se contureazã tot mai mult a fi un criteriu de eficienþã al acþiunii sociale. Omisiunea sau minimalizarea oricãruia din aceste criterii diminueazã eficienþa acþiunii – produsul nu satisface nevoile agentului (ºi ale tuturor consumatorilor cãrora le este destinat), – fapt care împiedicã redeschiderea lanþului praxiologic, angajarea agentului într-un alt circuit acþional. La rândul ei, tulburarea funcþionalã a lanþului praxiologic, împiedicând disponibilitatea obiectului acþiunii de a transcende în „obiect pentru subiect”, altereazã nu numai procesul de satisfacere a nevoilor umane, ci însuºi procesul de muncã (lipsindu-l de eficienþã) – cu alte cuvinte, condiþia (statutul) onticã a umanului. Se adevereºte, astfel, cã omul acþioneazã nu numai pentru a avea, ci, mai ales, pentru a fi. * Dupã cum se constatã, praxiologia sau teoria acþiunii umane eficiente resemnificã în mare mãsurã termenul de eficienþã. Obiºnuinþa de a i se conferi acestui termen o dimensionare preponderent economicã (însãºi calitatea produsului acþiunii fiind apreciatã sub acest aspect în condiþile economiei de piaþã), stimulatã de un anume pragmatism îngust, izvorât dintr-o mentalitate scientist-tehnicistã, se pare cã treptat se aflã în amurg. Unidimensionalizarea practicatã în procesul de realizare umanã în societãþile de tip consumatorist provoacã deja, de câteva decenii, 181 Universitatea Spiru Haret


fenomene de adâncã crizã valoricã, marcate de tendinþe de indiferenþã, dacã nu chiar de renunþare la umanism. Datoritã consecinþelor nefaste pentru om ale acestui unidimensionalism, de câteva bune decenii este reclamatã nevoia de „reîntoarcere la umanism”. Una din expresiile acestui proces de „reîntoarcere la om” o constituie tocmai aceastã resemnificare a termenului de eficienþã. Conceptul are mai multe dimensionãri: una economicã (este drept, fundamental㠖 funcþioneazã ca un criteriu-temei); una socialã (se sconteazã efectele produsului acþiunii asupra mediului social – material ºi axiologic – de existenþã al oamenilor); una nemijlocit umanã (mãsura în care contribuie la împlinirea omului ca personalitate ºi agent – ca fiinþã liberã, dar ºi genericã). Omul trebuie avut în vedere în integralitatea (autenticitatea) sa; el trãieºte nu numai în materie, ci ºi în spirit, este nu numai o fiinþã liberã, ci ºi responsabilã. Un aspect din ce în ce mai accentuat de avut în vedere, cu efecte realizatorii pentru om, este condiþia lui ecologicã. În contextul actualului impact al omului cu natura ºi societatea, mediat puternic de progresul tehnico-ºtiinþific ºi informaþional, raportarea consecinþelor pe care le provoacã produsul acþiunii asupra mediului ecologic devine un criteriu aproape determinant pentru aprecierea calitãþii vieþii. Desigur, în aceastã privinþã, funcþioneazã codurile normative de nivel macrosocial, dar, fãrã cote superioare de responsabilitate la nivel individual ºi microgrupal, aceste coduri n-au eficacitatea scontatã. Este nevoie de o restructurare la nivelul conºtiinþei sociale a oamenilor – asimilarea a ceea ce am putea numi o conºtiinþã ecologicã (ºi, de ce nu, edificarea unui mod de viaþã ecologic). Produsul acþiunii satisface nevoi ºi trebuinþe ale omului, acesta trebuie însã servit ca om atât material-economic, cât ºi spiritual ºi moral, considerat în condiþia lui specificã de personalitate ºi demiurg (ºi, de aceea, liber, dar ºi responsabil de sine ºi de altul).

182 Universitatea Spiru Haret


ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Mai înainte de a ne angaja în abordarea unor probleme de natura celor sugerate în paragrafele acestui capitol de încheiere, considerãm necesar de surprins distincþiile ºi relaþiile dintre teoria acþiunii sociale ºi praxiologie. Într-o anume tradiþie, prin teoria acþiunii se are în vedere o abordare din perspectivã filosoficã, sociologicã ºi psihologicã a acþiunii umane, iar prin praxiologie sunt vizate preocupãri de logicã a acþiunii, în care se includ ºi probleme de logica normelor, teoria organizãrii, teoria deciziei ºi a conducerii ºi, implicit, de strategie acþionalã, toate acestea analizabile cu mijloace formale ºi operaþionale moderne. Scopul ambelor tipuri de demers acþionalist este comun – respectiv, descifrarea structurii acþiunii sociale, a motivaþiilor ºi determinismului acþional, deducerea criteriilor de eficienþã ale acþiunilor la nivel individual ºi colectiv, în condiþiile transformãrilor economice, sociale ºi valorice care au loc în lumea contemporanã. O lume care, în ciuda cotelor înalte de progres material (economic mai ales) atinse în þãrile superindustrializate, viaþa socialã este totuºi marcatã de adânci tensiuni sociale ºi inegalitãþi economice, de fenomene de crizã valoricã ºi de naturã ecologicã, ce disfuncþioneazã grav condiþia umanã. Istoric vorbind, demersurile acþionaliste au fost iniþiate în filosofie încã din antichitatea greacã (Platon, Aristotel), însoþind din ce în ce mai activ demersurile ontologice medievale (Toma d’Aquino) ºi dobândind o pondere deosebitã în filosofia clasicã germanã (Hegel), în marxism (conceput de Marx însuºi ca filosofie a praxisului) ºi definind hotãrâtor unele direcþii din gândirea filosoficã contemporanã (în pragmatism – Peirce, Dewey, James). Teoria acþiunii sociale, având însemnate premise filosofice, s-a constituit de fapt în sociologia primei jumãtãþi a acestui secol (Emile Durkheim, Max Weber, Vilfredo Pareto, Talcott Parsons), într-o bunã mãsurã ºi datoritã dezvoltãrilor acþionaliste operate dinspre psihologie, politologie ºi teoria valorilor, iar praxiologia, cu premise viguroase în 183 Universitatea Spiru Haret


gândirea economicã a primelor decenii ale secolului nostru ºi în cibernetica constituitã în deceniile de mijloc ale acestui secol, a fost fundamentatã ca disciplinã metateoreticã autonomã de Tadeusz Kotarbiñski (aproximativ în acelaºi interval de timp cu circumscrierea propriu-zisã a obiectului teoriei acþiunii sociale de cãtre Parsons).

1. Obiectul ºi misiunea actualã a praxiologiei 1. Praxiologia îºi propune descifrarea structurii acþiunii sociale ºi, pe aceastã bazã, formularea unor criterii operaþionale de sporire maximã a gradului de eficienþã al acþiunii. În raport cu exigenþele actuale ale eficientizãrii acþiunii umane, a apãrut, între altele, necesitatea cristalizãrii unei discipline praxiologice speciale de teorie a conducerii (cunoscutã mai ales prin termenul de ºtiinþa managementului), disciplinã a cãrei menire constã în cãlãuzirea efortului de decizie ºi de conducere la nivelul tuturor structurilor organizaþionale ale societãþii în direcþia optimizãrii factorilor, a activitãþilor producãtoare de bunuri ºi valori sau de mijloace de producere a acestora, în concordanþã cu cerinþele de profitabilitate pe care le impun tendinþele ºi ritmurile actuale ale progresului economic ºi socio-uman. Credem, de aceea, cã pentru a întemeia o disciplinã specialã de teorie a conducerii vieþii sociale sunt necesare prealabile cercetãri praxiologice. Ne apare motivat, în aceastã direcþie, accentul care se acordã astãzi praxiologiei sau teoriei acþiunii umane în ansamblul ºtiinþelor sociale. Praxiologia, conceputã ca o disciplinã metateoreticã, oferã totodatã ºi prilejul surprinderii mecanismului de funcþionare a sistemului de raporturi sociale la nivel macro-social, mediind înþelegerea mai ales a temeiurilor cauzale ale structurãrii acestora. De aceea, ca disciplinã independentã, praxiologia are o mare valoare operaþionalã în câmpul actual al ºtiinþelor sociale, conferã acestora o perspectivã riguroasã de optimizare (ferindu-le de pericolul unor speculaþii ºi cãutãri sofisticate). 2. Motivând din acest unghi de vedere necesitatea cercetãrilor praxiologice în ansamblul ºtiinþelor actuale despre om, notãm totodatã, cã praxiologia nu poate servi demersului ºtiinþific explicativ ºi previzional asupra vieþii sociale decât cu condiþia unei echilibrate abordãri a fenomenului social, dintr-o dublã perspectivã: raþionalistã ºi antropologicã, în care explicaþiile cauzale se împletesc cu cele teleologice – o atare abordare fiind recunoscutã unanim astãzi ca singura alternativã metodologicã în care pozitivarea se împleteºte cu umanizarea discursului ºtiinþific asupra socialului ºi umanului. Am încercat în aceastã luminã sã formulãm unele premise pentru întemeierea unei praxiologii cu aplicaþii directe asupra eficientizãrii

184

Universitatea Spiru Haret


sistemului de ansamblu al acþiunilor la nivel macrosocial, valorificând selectiv ºi critic, în acest sens, contribuþiile mai vechi sau mai noi ale filosofiei, sociologiei ºi praxiologiei (conceputã cu precãdere de întemeietorii ei din perspectivã logic-operaþionalã). Reconsiderarea gândirii acþionaliste anterioare (prezente dintotdeauna în diverse discipline cu caracter filosofic ºi social-politic) presupune un efort de sistematizare ºi de definire adecvatã a conceptelor ºi a problemelor ei principale, în funcþie de exigenþele practicii sociale contemporane ºi de progresele diverselor discipline teoretice ºi cu caracter operaþional. Praxiologia astfel conceputã, consideratã, aºadar, pe de o parte ca un domeniu de cercetare cu un pronunþat caracter aplicativ, iar pe de altã parte ca o disciplinã de graniþã între filosofie ºi ºtiinþe, între ºtiinþele formale ºi ºtiinþele sociale – în aparatul ei conceptual folosind deopotrivã toate achiziþiile logicii, ciberneticii, teoriei generale a sistemelor ºi, respectiv, ale sociologiei, politologiei, axiologiei sau chiar futurologiei contemporane. 3. Printre alte sarcini majore, praxiologia are, deci, menirea de a pozitiva discursul filozofic asupra omului. Cercetând structura acþiunii umane, praxiologia prilejuieºte totodatã conturarea unor puncte de sprijin preþioase în rezolvarea unei probleme primare a discursului filosofic, care a dat naºtere la nenumãrate controverse, nici astãzi încheiate, asupra semnificaþiei ºi rosturilor omului în Univers. Pãcatul originar al multora din cugetãrile filosofice anterioare a fost acela cã a transferat relaþia dintre potenþã ºi act de la nivel uman la scara Universului în ansamblu, fapt care a netezit calea pãtrunderii în mentalitatea oamenilor a unor soluþii teiste în explicarea determinismului obiectiv. Or, gândirea acþionalistã ºi praxiologia (avem în vedere ºi soluþiile acþionaliste care au fost formulate anterior în filosofie ºi sociologie, ºtiut fiind cã o teorie a acþiunii umane conceputã ca disciplinã teoreticã independentã s-a fãurit abia în ultimele decenii) a coborât problema raportului dintre potenþã ºi act din ceruri pe pãmânt. Nu existã o stare de potenþã exterioarã Universului sau un scop obiectiv iniþial care sã-i prescrie sensul; actul nu este deci un efort demiurgic prin care Universul virtual, graþie unei raþiuni supreme, capãtã formã. Activitatea, ca trecere de la potenþã la act, este o proprietate lãuntricã Universului, ea este exercitatã de agenþi umani cãlãuziþi de scopuri proprii. Demiurgul, ca agent obiectiv suprem, este înlocuit cu agenþi subiectivi, la rândul lor ipostaze ale diacroniei Universului obiectiv. Atributul de activ nu este deci propriu Universului în general, ci Universului uman, iar acþiunea eficientã, ca relaþie conºtientã de transformare „material㔠de cãtre agent a existentului, este o problemã de competenþã directã a teoriei acþiunii umane (praxiologiei) ºi nu a unei explicaþii filosofice generale, care, inevitabil, în mãsura în care încearcã sã o extrapoleze la scara Universului, împinge discursul teoretic asupra existenþei spre un teleologism universal ºi spre teologism. 185 Universitatea Spiru Haret


Redimensionarea raþionalistã a teleologiei, prin reducerea ei la scarã umanã ºi, corespunzãtor, restrângerea sferei conceptului de creaþie la nivelul comportamentului uman (operaþii pe care praxiologia le înscrie ca termeni primari într-un discurs pozitiv asupra socialului, eliberat de idolii filosofiei acþionaliste tradiþionale de origine augustinianã ºi tomistã), a constituit un act eliberator nu numai pentru evoluþia gândirii sociale, care capãtã pentru prima oarã premise raþionaliste, ci ºi pentru discursul filosofic însuºi. Prin propunerea unei dimensionãri exclusiv umane a scopului ºi creaþiei, filosofia se înscrie în aria umanismului autentic, al unui umanism de data aceasta realizabil practic ºi nu numai postulat teoretic. Teoria acþiunii umane, desprinsã de filosofie, devine aºadar, sprijinul principal al filosofiei în efortul ei de rostuire a propriei misiuni: de a explica lumea pentru om. Cedând praxiologiei o parte a propriului teren, filosofia se redimensioneazã pe sine, câºtigã premisele pentru întemeierea unor criterii de finalizare umanã a discursului întreprins asupra lumii, discurs care coboarã din sferele speculaþiei contemplatoare la nivelul unor explicaþii cu finalitate umanizatoare nemijlocitã. 4. Din perspectivã praxiologicã actualã asupra umanului s-a impus ca problemã centralã redefinirea conceptului de practicã, pe baza cãruia se poate întreprinde o reconstrucþie a tuturor disciplinelor filosofice, începând cu antropologia ºi încheind cu epistemiologia. Conceptul de practicã, de acþiune umanã eficientã, trebuia disecat, surprins în totalitatea termenilor ºi momentelor care-i configureazã structura. Un asemenea travaliu ºi l-a asumat praxiologia actualã (cea îmbogãþitã din perspectivã sociologicã), pe terenul cãreia se întâlnesc toate disciplinele care au ca preocupare directã sau care oferã modele pentru surprinderea structurii comportamentului uman eficient: antropologia, sociologia, epistemologia, logica, cibernetica, teoria generalã a sistemelor, precum ºi diverse ºtiinþe sociale particulare ca: economia politicã, politologia, dreptul, etica. Structura acþiunii sociale sugeratã de praxiologia contemporanã are – dupã cum am vãzut – urmãtoarea configuraþie (Fig. 23): Simplificat, acþiunea umanã (praxis) s-ar putea defini, astfel, ca trecere de la potenþã la act în relaþia mijlocitã dintre agent (subiect) ºi pacient (obiect)*. În aceastã relaþie se structureazã un raport de conexiune inversã între subiect (al acþiunii) ºi obiect (al acþiunii): obiectul se subiectiveazã ºi subiectul se obiectiveazã. * Notãm observaþia cã totdeauna pacientul (obiectul acþiunii practice) are un statut existenþial, este un fragment de univers. În aceastã ipostazã, poate fi obiect al acþiunii atât naturalul ºi socialul, cât ºi omul însuºi, în calitatea sa de subiect (avem în vedere aici atât dimensiunea sa psihoconºtientã, cât ºi pe cea cognitiv-ideaticã) ºi de existenþã (naturalã ºi socialã).

186 Universitatea Spiru Haret


Fig. 23 Problema principalã a praxiologiei este formularea unor criterii de obiectivare eficientã a subiectului în vederea subiectivãrii maxime a obiectului. De altfel, progresul societãþii însãºi ne apare ca un proces de creºtere permanentã a gradului de umanizare a realului, de adecvare a obiectului pentru subiect. În procesul acestei adecvãri a lumii la om, omul se realizeazã pe sine. El se personalizeazã ºi „ia în stãpânire” (în limite istorice determinate) forþele naturii ºi sociale, în cadrul cãrora fiinþeazã ºi acþioneazã. Aceast㠄luare în stãpânire” a lumii (obiective) de cãtre om este, de altfel, ºi calea „luãrii sale în stãpânire” de cãtre sine – lucrare autodemiurgicã structuratã mereu ca proces deschis, o continuã luptã a omului cu sine. 187 Universitatea Spiru Haret


2. Criterii ºi condiþii actuale de eficienþã la nivelul sistemului vieþii sociale Obiectivul fundamental al acþiunii la toate nivelurile sistemului social, fiecare dintre acestea conceput ca subsistem al sistemului global al societãþii, îl reprezintã realizarea condiþiei umane. Ceea ce presupune satisfacerea optimã (în intervale de timp pe cât posibil mai reduse ºi cu costuri sociale deasemenea cât mai reduse) a nevoilor ºi aspiraþiilor de realizare ale oamenilor (nu numai sociale ci ºi, îndeosebi, individuale) – într-o viziune asupra acestei realizãri în care prevaleazã considerarea omului nu numai ca mijloc ci, precumpãnitor, ca scop în strategiile democratice ale dezvoltãrii. Realizarea practicã a acestui obiectiv presupune: înþelegerea raþionalitãþii sociale în condiþiile actuale de progres economic ºi valoric (trebuinþele individuale ºi colective ale oamenilor fiind circumscrise raþional în funcþie de posibilitãþile obiective ºi subiective de care dispune determinant societatea în etapa actualã de dezvoltare); atitudinea activã a agenþilor acþiunii sociale faþã de procesul realizãrii lor prin mijlocirea societãþii (atitudine manifestatã prin conformitate sau nonconformitate a acestora în raport cu structurile, normele ºi programele dezvoltãrii economice puse în proiect de factorii de decizie în sistemul organizaþional al societãþii); asimilarea conºtientã a noilor conþinuturi valorice (în anumite limite, a schimbãrilor care au loc în structura tabelei de valori), þinând cont de dinamica lumii valorilor ºi, deci, de nevoia unei permanente reconstrucþii a opþiunilor valorice ale oamenilor în concordanþã cu transformãrile (uneori radicale) care se petrec în plan economic, politic ºi organizaþional; nãzuirea împlinirii umane în spaþiul libertãþii – în condiþiile perceperii corecte a relaþiei dintre libertate ºi determinism (respectiv a caracterului relativ ºi gradual al libertãþii, totdeauna condiþionatã obiectiv ºi subiectiv); înþelegerea corelaþiei necesare dintre realizarea individului ºi realizarea colectivitãþii (la nivel grupal ºi comunitar), înfãptuirea umanã la nivel individual fiind dependentã de intensitatea integrãrii lui sociale prin muncã ºi responsabilitate. Aºadar, se stabileºte obiectiv ºi necesar o conexiune inversã între socializarea individului ºi realizarea lui, respectiv între integrarea socialã ºi personalizarea individului – în funcþie de care se poate mãsura nivelul sãu de realizare într-un context social determinat. Orice disfuncþie a acestui circuit retroacþional provoacã disoluþii atât la nivelul mecanismelor determinismului social, cât ºi la nivelul procesului de realizare individualã, provocându-se în ambele situaþii grade accentuate de ineficienþã acþionalã. De regulã, asemenea efecte dizolvante social ºi valoric se produc în societãþile aflate în proces de involuþie sub aspect democratic sau în condiþii de incompetenþã managerialã la scarã macrosocialã. 188 Universitatea Spiru Haret


Criteriile principale în raport cu care se mãsoarã gradul de eficienþã acþionalã la nivel societar sunt urmãtoarele: a). ritmurile de creºtere a productivitãþii muncii sociale – criteriu, la rândul sãu, dependent de nivelul de competenþã ºi de responsabilitate al agenþilor acþiunii, cu atât mai important de avut în vedere în condiþiile situãrii agentului la niveluri superioare de rãspundere în sistemul organizaþional al societãþii; b). randamentele procesului productiv în toate domeniile creaþiei de bunuri ºi valori sau mijloace de producþie a acestora – criteriu care depinde nu numai de progresul tehnic ºi tehnologic, ci ºi de capacitãþile inventive ale agenþilor acþiunii ºi, implicit, de calitatea managementului în toate eºaloanele sistemului organizaþional al societãþii; c). scãderea crescândã a costurilor de producþie ºi sociale – criteriu care provoacã, invers proporþional, ridicarea la fel de crescândã a nivelului de viaþã ºi, implicit (în funcþie de restructurãrile în plan valoric), a modului de viaþã al omului; d). corelarea produsului acþiunii cu substanþa tablei de valori ºi, în acest context, adecvarea produsului la nevoile ºi aºteptãrile agentului în materie de realizare de sine prin „consumarea” sau luarea în posesie a acestuia. Nefuncþionarea unui atare criteriu provoacã fenomene de înstrãinare, cu efecte dizolvante în privinþa opþiunii agentului pentru declanºarea unui nou lanþ praxiologic ºi, ca urmare, o accentuare a gradelor de ineficineþã acþionalã sub toate aspectele sale: economicã, socialã, umanã. La rândul ei, ineficienþa contribuie la instalarea sentimentului ratãrii, determinând nu numai amplificarea unor perturbãri în strategia fixãrii scopurilor, ci ºi favorizarea de atitudini defetiste – de neputinþã funciarã a omului în a-ºi realiza propria condiþie. Între condiþiile de eficienþã ale acþiunii, socotim a fi mai importante: 1) circumscrierea atentã (ºi testarea judicioasã) a intereselor ºi nãzuinþelor, a scopurilor ºi aºteptãrilor agenþiilor în materie de realizare de sine, respectiv, asigurarea unei corelãri între motivaþiile psihologice, axiologice ºi teleologice (individuale ºi colective) ale acþiunii; 2) întemeierea nomologicã riguroasã a acþiunii – condiþionatã, la rândul ei, de întreprinderea unor demersuri explicative asupra structurii obiectului supus acþiunii, precum ºi a unor demersuri previzionale asupra devenirii acestuia, ca urmare a transformãrilor pe care i le provoacã actul creativ; 3) elaborarea responsabilã ºi cu raþionalitate a codurilor normative (de naturã tehnologicã ºi metodologicã, cu caracter organizaþional ºi de conduitã a agentului în spaþiul rãspunderii) adecvate eficienþei scontate în procesul acþional, astfel încât ele sã stimuleze 189 Universitatea Spiru Haret


spiritul de iniþiativã ºi capacitãþile creative ale agenþilor, ºi, ca o consecinþã, sã provoace la nivelul psihologiei acestora instalarea sentimentului libertãþii, în corelaþie cu responsabilitatea (ceea ce se traduce prin stabilirea unui raport de echilibru între interdicþii, obligaþii ºi permisiuni, asimilate de agent ca opþiuni valorice liber consimþite); 4) depistarea ºi alegerea unui complex situaþional de înaltã eficienþ㠖 ceea ce presupune crearea sau perfecþionarea mijloacelor adecvate acþiunii eficiente (între acestea numãrându-se, nu numai uneltele producþiei materiale, ci ºi „uneltele” creaþiei spirituale – conceptele ºi teoriile care întemeiazã cognitiv actul material productiv – ºi, deopotrivã, structurile organizaþionale care intervin necesar în procesul acþional ºi în reglementarea unui comportament normativ al agenþilor adecvat acestui proces). Dobândeºte o însemnãtate aparte în ansamblul situaþional al acþiunilor la scara sistemului social global, asigurarea condiþiilor materiale (economice, tehnico-materiale), organizaþionale (funcþionarea optimã a structurilor organizaþionale – ceea ce presupune ºi eliminarea unor carenþe de ordin birocratic ºi înnoirea mecanismelor lor de funcþionare) ºi a climatului spiritual (psiho-socio-cognitiv ºi moraljuridic) în care se desfãºoarã acþiunea, astfel încât eficienþa acesteia sã atingã cotele de realizare scontate; 5) în complexul de condiþionãri obiective ºi subiective ale eficienþei acþiunilor la scarã macrosocialã, un loc aparte au astãzi: contextul ºi climatul internaþional (interdependenþele prilejuite de integrarea zonalã ºi mondializarea proceselor economice naþionale, interconectarea sistemelor naþionale de comunicaþie ºi informaþionale); alegerea momentului ºi locului cel mai potrivit pentru declanºarea unui proces acþional – ceea ce presupune o corelare elasticã a strategiilor acþionale cu cele mai potrivite tactici de declanºare ºi coordonare managerialã a acestora, în funcþie de ansamblul factorilor obiectivi ºi subiectivi, interni ºi externi, de interes imediat sau mediu ºi de perspectivã, favorabili procesului general de dezvoltare economico-socialã ºi de realizare a condiþiei umane; 6) pe temeiul acestor condiþionãri sunt necesare acþiuni de prospectare a devenirii sociale, a cadrului obiectiv ºi subiectiv de desfãºurare a acþiunii, în funcþie de care se elaboreazã scenarii ºi strategii acþionale de naturã sã stabileascã obiectivul þel, sã orienteze eficient acþiunea, mobilizând în aceastã direcþie întregul efort creativ al agentului colectiv ºi folosirea cu maximum de randament a mijloacelor ºi resurselor materiale ºi umane necesare atingerii respectivului obiectiv-þel. Astfel de strategii sunt cu atât mai necesare în perioadele de restructurare generalizatã a raporturilor economice ºi sociale în contextul înnoirilor pe care le reclamã progresul în lumea contemporanã 190

Universitatea Spiru Haret


(angajatã într-un proces profund de democratizare a vieþii sociale ºi de modernizare a structurilor de bazã ale civilizaþiei); 7) conceperea ºi intensificarea unui evantai complex de activitãþi formativ-educaþionale în vederea schimbãrii mentalitãþilor în acord cu înnoirile spirituale specifice actualelor etape de schimbare socialã ºi a stilului de viaþã specific acestora. Trebuie luat în considerare faptul cã racordarea agentului la fizionomia tablei de valori corespunzãtoare unor atare schimbãri constituie o condiþie preliminarã a adeziunii ºi angajãrii lui creative la procesul acþional. Aceastã condiþionare (subiectivã) producãtoare de eficienþã este cu atât mai necesarã în perioadele de consolidare a statului de drept – el însuºi fiind un instrument hotãrâtor în instituirea ºi garantarea funcþionãrii unor raporturi economice ºi sociale cu caracter democratic; 8) alegerea viitorului (cu discernãmânt nomologic ºi axiologic) potrivit speranþelor de realizare ale agenþilor, cunoscându-se faptul cã viitorul devenirii sociale este nu numai dat (obiectiv) ci, cu precãdere, ºi dorit (subiectiv) – opþiunile preferenþiale având în acest domeniu al proiectãrii viitorului un rol determinant. Cu precizarea cã în contextul actual al luãrii în stãpânire de cãtre om, prin proiectare întemeiatã axiologic, a viitorului, lipsa de discernãmânt ºi de competenþã nomologicã (ºi axiologicã) în dirijarea ºi controlul acþiunilor în vederea întâmpinãrii eficiente pentru agent a acestuia, mai ales în condiþii de prevalare a spiritului concurenþial ºi pragmatic specific economiei de piaþã, poate sã provoace efecte imprevizibile ºi chiar inimaginabile fenomene de crizã, nu numai economicã ºi valoricã, ci ºi ecologic㠖 aceasta din urmã punând în pericol major chiar condiþia existenþialã primarã (biologicã) a omului. Este ºtiut, în aceastã privinþã, cã un orizont de realizare nu se atinge dacã, mai întâi, omul nu ºi-l doreºte ºi, în funcþie de aceasta, nu ºi-l proiecteazã liber, dar în cunoºtinþã de cauzã. Iar dorinþa se poate împlini numai în funcþie de posibilitãþi ºi de capacitatea agentului de a-ºi alege sau confecþiona mijloacele adecvate pentru a realiza cu certitudine ºi eficienþã obiectivul nãzuit; 9) instaurarea ºi întreþinerea unui climat de interacþiune ºi toleranþã în raporturile interumane (inclusiv intergrupale, intercomunitare, interstatale); în actualul context de evoluþie a civilizaþiei umane impunânduse, prin mijlociri organizaþionale specifice, o ordine integratoare de facturã democraticã nu numai în raporturile dintre grupuri sociale ºi comunitãþi pe plan intern, ci ºi în raporturile dintre state ºi dintre grupuri de state pe plan internaþional. De aceea, devine foarte important, în realizarea omului contemporan, atât efortul de armonizare ºi de punere în echilibru a intereselor intregrupale ºi intercomunitare interne, cât ºi efortul diplomatic ºi climatul de înþelegere ºi de cooperare internaþional㠖 ceea ce, în actuala 191 Universitatea Spiru Haret


etapã istoricã, presupune ºi un cuantum de delegare limitatã a suveranitãþii naþionale ºi de stat unor instanþe organizaþionale comune ºi, corespunzãtor, o angajare colectivã, coordonatã organizaþional ºi mãsuratã responsabil, pe baza unor coduri normative acceptate în comun, în rezolvarea problemelor litigioase care apar pe plan internaþional. Lucrul acesta devine dificil de realizat în condiþiile actuale de monopolarism ºi, eventual, de bipolarism sau al instituirii mai multor centre de putere (economicã, politicã ºi militarã) cu referinþã mondialã, în care ordinea internaþionalã de drept este prejudiciatã de practici discreþionare în promovarea intereselor marilor puteri în defavoarea statelor mici ºi mijlocii sau a celor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Situaþie de fapt ce reclamã mult discernãmânt axiologic ºi strategii suple în activitatea diplomaticã în domeniul politicii externe ºi, mai ales, în politica de alianþe ºi angajãri în rezolvarea colectivã a unor stãri conflictuale internaþionale. Insuccesele sau neîmplinirile, ca sã nu mai amintim de acþiunile neinspirate în politica externã, atrag nemijlocit dupã ele producerea unor efecte cu caracter inhibitor în condiþionarea eficienþei acþionale de nivel intern, accentuate cu atât mai mult în perioadele de tranziþie structuralã specifice procesului de democratizare a vieþii sociale ºi de aºezare valoricã de naturã sã mijloceascã optimizarea funcþionãrii statului de drept ºi a economiei de piaþã (generatoare de ritmuri superioare de creºtere a nivelului material de viaþã ºi de restructurãri ale stilului de trãire spiritualã a oamenilor); 10) perfecþionarea (în condiþiile unei organizãri democratice a vieþii sociale specifice statului de drept) a mecanismelor decizionale ºi de conducere la nivelul tuturor eºaloanelor organizaþionale ale societãþii, astfel încât pluripartidismul în procesul de exercitare ºi alternanþã la putere sã prilejuiascã selecþia factorilor de decizie ºi conducere în funcþie de criterii de competenþã ºi responsabilitate, de profesionalism în activitatea organizaþionalã, radical opuse politicianismului ºi jocului partizan de interese, veleitarismului ºi clientelismului politic în selecþia ºi promovarea cadrelor investite cu sarcini de rãspundere în aparatul administrativ al statului (la nivel central, departamental ºi local). În funcþionarea sistemului organizaþional al societãþii se impune o corelaþie activã ºi suplã între structurile formale ºi informale, între organizaþiile care se confruntã (prin mijloace democratice) în lupta pentru participarea la putere ºi organizaþiile civice – astfel încât, în procesul decizional ºi de stabilire a strategiilor acþionale de nivel comunitar ºi statal sã fie antrenaþi cât mai mulþi membri ai societãþii, forþele active ale comunitãþii din toate straturile sociale ºi reprezentanþii cât mai multor grupuri de interese ºi opinii cu privire la obiectivele majore ale dezvoltãrii economice ºi sociale. 192 Universitatea Spiru Haret


Asigurarea unor niveluri superioare de eficienþã la scara macrosistemului vieþii sociale presupune punerea în stare de funcþionare optimã a tuturor acestor condiþionãri ºi, în acelaºi timp, luarea în consideraþie, în aprecierea cotelor de progres ale societãþilor din lumea de azi, a criteriilor de eficienþã mai înainte menþionate, cele mai importante ce pot mãsura nivelurile atinse în procesul general al dezvoltãrii ºi în potenþarea realizãrii condiþiei umane. Ceea ce, implicit, poate da la ivealã ºi discrepanþele dintre proiect ºi realitate sau neconcordanþele dintre aºteptãrile oamenilor ºi înfãptuirile practice în materie de realizare a lor socialã ºi individualã, cu repercutãri directe ºi în privinþa caracterului autentic sau neautentic al vieþuirii lor democratice.

3. Rolul gândirii acþionaliste în resemnificarea unor concepte sau problematizãri cu caracter filosofic 1) Gândirea acþionalistã deschide perspectiva unor resemnificãri în circumscrierea problematicii teoriei determinismului vieþii sociale. Multã vreme, din nevoia de a contracara interpretãrile luministe de facturã reducþionistã în conceperea mecanismului raporturilor de determinare în viaþa socialã, potrivit cãrora ideile oamenilor reprezintã temeiul (aproape exclusiv) al schimbãrilor în ordinea economicã ºi tehnico-materialã a societãþii, a dominat o concepþie la fel de reducþionistã asupra raporturilor dintre existenþa socialã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor, promovatã de aºa-numitul „materialism istoric” marxist. Dintr-o privire praxiologicã asupra determinismului vieþii sociale, rezultã cã practica (munca) ºi nu relaþiile economice, în primul rând de producþie ºi de repartiþie, reprezintã motorul devenirii sociale. Relaþiile sociale formeazã doar cadrul obiectiv care condiþioneazã dezvoltarea societãþii, ele neavând rol cauzal în acest proces. Munca pune în miºcare structurile vieþii materiale (inclusiv structurarea mijloacelor de producþie) a societãþilor, la rândul ei constituindu-se ca o instituire teleologicã, motivatã psihologic ºi axiologic, indiferent dacã oamenii conºtientizeazã sau nu finalitatea exercitãrii ei (dincolo de producerea bunurilor ºi valorilor necesare traiului lor nemijlocit) asupra vieþii materiale ºi spirituale de ansamblu a societãþii în care ei trãiesc. De altfel, Georg Lukà cs a introdus o atare înþelegere a mecanismului determinismului vieþii sociale, din perspectiva cãreia a conchis cã munca este conceptul central al ontologiei sociale ºi nu cel 193 Universitatea Spiru Haret


de formaþiune social-economicã (a cãrei fizionomie este într-adevãr exprimatã prin tipul de relaþii de producþie) pe care Marx l-a considerat a fi conceptul de bazã în caracterizarea sistemului vieþii sociale. Aºezarea conceptului de muncã (semnificat ca acþiune eficientã) la temelia explicaþiei deterministe asupra vieþii sociale deschide ºi perspectiva unei înþelegeri mai complexe a raporturilor dintre existenþa ºi conºtiinþa socialã a oamenilor. În sensul funcþionãrii unor raporturi cauzale inelare între cele douã domenii ale vieþii sociale (ºi nu numai a unor raporturi de determinare univocã de la existenþã la conºtiinþã, cum se postula tradiþional). Aceasta pentru cã, fiind condiþie existenþialã primarã a omului ºi a societãþii ºi, la rândul ei, fiind motivatã nomologic, psihologic ºi axiologic, munca trebuie gânditã ca o relaþie cauzalã între om ºi mediul sãu de existenþã (condiþionatã ideatic ºi valoric). Aºadar, ideile oamenilor nu sunt numai determinate de viaþa lor materialã, ci ºi sursã a structurãrii acesteia. Spre deosebire de celelalte animale, omul acþioneazã în funcþie de scopuri ºi idealuri de realizare de sine ºi nu dintr-o nevoie dictatã de prezentul imediat. El se defineºte, în primul rând, ca fiinþã raþionalã ºi conºtientã de sine (homo sapiens) ºi, în funcþie de aceastã dimensionare, se angajeazã demiurgic în raporturile sale acþionale cu realitatea (este homo faber). Ceea ce înseamnã cã problema ontologicã ce se pune în explicaþia deterministã asupra vieþii sociale este, de fapt, aceea a raporturilor dintre acþiunea umanã ºi conºtiinþa socialã a oamenilor, raporturi care sunt de conexiune inversã, ambii poli ai relaþiei având funcþie cauzalã unul asupra celuilalt. De altfel, privit din perspectivã antropologicã ºi axiologicã modernã, mediul social specific omului este, în primul rând, universul sãu de valori, mediul axiologic fiind acela care întemeiazã eficient acþiunea umanã ºi abia în funcþie de exercitarea acestei întemeieri se structureazã condiþiile materiale ale vieþii lui sociale (în cadrul acestora, modul de producþie). 2) În tradiþie structural-sistemicã marxistã, sistemul vieþii sociale era conceput ca un complex de relaþii sociale, materiale ºi ideologice (spirituale), în care cele materiale determinã pe cele ideologice, ºi nu invers. Iar fizionomia sistemului vieþii sociale (a unei formaþiuni social-economice) se socotea a fi conferitã de tipologia relaþiilor de producþie ce îi este specificã într-o anumitã etapã a dezvoltãrii acesteia, respectivele, relaþii constituind baza (economicã) a societãþii în ansamblul ei. Dupã cum se observã, deºi definea condiþia onticã a umanului prin intermediul muncii, Marx nu corela relaþiile sociale cu acþiunile sociale în conceperea configurãrii sistemului global al societãþii. Dupã cum se ºtie, Antonio Gromsci a respins aceastã limitare a sociologiei marxiste tradiþionale ºi a propus înlocuirea conceptului de formaþiune socialeconomicã cu cel de bloc istoric în desemnarea sistemului vieþii sociale, 194 Universitatea Spiru Haret


definit de el ca un complex de acþiuni sociale, din care considera cã cele politice au rol determinant în configurarea structurii acestuia. Motiv pentru care, de altfel, el a caracterizat filosofia socialã marxistã ca o filosofie a praxisului, respingând, în acest sens, sintagma plehanovistã de inspiraþie engelsianã de „materialism istoric”. Pãstrând perspectiva structural-sistemicã marxistã de abordare a socialului ºi preluând, în aceeaºi mãsurã, viziunea acþionalistã gramscianã, pe care de altfel Lukà cs o are în vedere în cunoscuta sa Ontologie a existenþei sociale, precum ºi pe temeiul deschiderilor acþionaliste postmarxiste (începând cu cele propuse de Vilfredo Pareto ºi pânã la cele operate de Talcott Parsons în legãturã cu sistemul de acþiuni care structureazã viaþa socialã), considerãm cã sistemul social poate fi definit ca un complex organic de acþiuni ºi relaþii sociale, în care acþiunile au rol cauzal în geneza ºi structurarea vieþii sociale, iar relaþiile sociale sunt cadrul obiectiv al exercitãrii acestora, fiind totodatã ºi element al socialului care-i defineºte calitativ tipologia orânduirii ce-i corespunde. Iar dintre relaþiile sociale, cele economice (de proprietate, de repartiþie ºi de producþie) îi definesc structura, cele spirituale ºi întregul evantai de straturi ale tablei de valori constituind mediul existenþial specific condiþiei umane, care motiveazã ºi natura exercitãrii funcþiei de agent a omului integrat social. Ar rezulta cã în structurarea existenþei sociale intervin corelat, ca suport obiectiv ºi elemente constitutive, trei domenii de obiectivitate: oamenii (ca domeniu existenþial specific care, fiind înzestraþi cu raþiune ºi capacitãþi de apreciere valoricã ºi proiecþie teleologicã, dobândesc atributele de subiect ºi agent); acþiunile lor (producãtoare de bunuri, valori ºi mijloace de producere a acestora ºi, prin medierea lor, instituitoare social ºi uman); relaþiile dintre ei ºi dintre ei ºi mediul lor natural ºi social de existenþã (de cooperare acþionalã ºi de diviziune socialã ºi profesionalã a muncii, de proprietate, de producþie, de repartiþie ºi schimb de bunuri ºi valori), prin mijlocirea cãrora ei participã în calitate de agenþi la viaþa socialã ºi la realizarea propriei lor condiþii materiale ºi spirituale. În acest proces acþional, oamenii, pe de o parte se integreazã social, din aceastã integrare rezultând fondul relaþional care structureazã viaþa lor socialã obiectivã, fizionomia orânduirii specifice societãþii într-o anumitã etapã a dezvoltãrii ei, iar pe de altã parte, are loc personalizarea individualitãþii lor, în raport cu care dobândesc un anume status ºi rol în societate ºi, în conformitate cu acestea, sunt serviþi de societate în procesul realizãrii condiþiei lor. Pentru a se raporta eficient la procesul productiv ºi în vederea dobândirii eficienþei maxime (în condiþii istorice determinate) ºi, 195 Universitatea Spiru Haret


deopotrivã, pentru a-ºi regla raþional (în raport cu nevoile lor de realizare) comportamentul lor existenþial ºi acþional, oamenii îºi instituie (obiectiv) anumite structuri organizaþionale, guvernate de coduri normative (interdicþii, obligaþii ºi permisiuni). Prin intermediul acestora ei îºi adecveazã întregul lor comportament social la nevoile de ansamblu ale comunitãþii, prin aceasta potenþând devenirea ºi istoricitatea vieþii sociale în totalitatea ei. Fapt pentru care, structurile organizaþionale, ca mijloace ale acþiunii sociale, intrã în sfera existenþei obiective a societãþii. Din perspectiva structurii sistemului de ansamblu al vieþii sociale, acþiunile oamenilor reprezintã infrastructura societãþii, iar relaþiile economice ºi sociale configureazã structura societãþii, fixatã în cadrele unor anume orânduiri sociale; structurile organizaþionale (instituþii, organizaþii, asociaþii) alcãtuiesc suprastructura societãþii, configuratã ca mijloc de înfãptuire a scopurilor ºi idealurilor de realizare a oamenilor (motivatã de ideile ºi opþiunile lor valorice la nivel individual ºi colectiv). Aºadar, existenþa socialã a oamenilor cuprinde infrastructura, structura ºi suprastructura societãþii (incluzând acþiuni, relaþii ºi instituþii sau structuri organizaþionale). În timp ce ideile, opþiunile valorice, idealurile, în ipostaza lor de forme de cunoaºtere ºi ale culturii, reprezintã conºtiinþa socialã a oamenilor, mijloacele organizaþionale care se structureazã ºi funcþioneazã în raport cu opþiunile lor valorice ºi teleologice se exercitã ca factor (la îndemâna oamenilor, în ipostaza lor de agent istoric) al procesului de determinare ºi devenire socialã ºi, implicit, de realizare a lor de sine. În aceastã arhitecturã a sistemului vieþii sociale, oamenii sunt elementul generativ al tuturor straturilor relaþionale care-i configureazã fizionomia, atât al celor cauzale, cât ºi al celor condiþionale ºi organizaþionale. Ei sunt atât agentul cât ºi beneficiarul fiinþãrii acestor niveluri structurale ale sistemului vieþii sociale, în cadrul cãruia ei îºi circumscriu existenþa ºi care le defineºte esenþa la nivel de specie existenþialã. Datoritã faptului cã acþioneazã conºtient ºi în cunoºtinþã de cauzã în raport cu mediul sãu natural ºi social de existenþã, fãurindu-ºi deliberat mijloacele adecvate pentru dobândirea de eficienþã maximã în actele sale productive, apreciindu-ºi totodatã valoric faptele ºi consecinþele actelor sale în raport cu nevoile realizãrii lui de sine, omul este o fiinþã socialã, una care se autodeterminã, raþional ºi responsabil de sine – individual ºi colectiv. Aºadar, esenþa umanã este datã de tipologia relaþiilor sociale în care omul trãieºte ºi acþioneazã, relaþii care-l condiþioneazã existenþial ºi îl personalizeazã, oferindu-i deopotrivã ºi cadrul obiectiv de manifestare ca agent (în raport cu societatea ºi cu sine). 3) Pãtrunderea ideii de acþiune umanã în explicaþia ontologicã asupra socialului provoacã reconstrucþii ºi în ce priveºte circumscrierea ariei de semnificare ºi de cuprindere a conceptului de culturã. 196 Universitatea Spiru Haret


Într-o primã ordine de idei, geneza ºi dinamica valorilor, semnificarea permanentã a conþinutului acestora nu pot fi explicate decât pe temeiuri acþionaliste. Pentru cã, din nevoia sa practicã, omul manifestã opþiuni valorice sau circumscrie în funcþie de atare nevoi conþinuturile valorilor existente. Cu menþiunea cã nevoile practice nu determinã totdeauna direct opþiunile valorice, ci adesea printr-o complexitate de medieri psihologice nu de puþine ori dependente ºi de contextul educaþional ºi de mentalitãþile existente privind opþiunile valorice. Cu toate acestea, în principiu, determinismul axiologic este la origine unul praxiologic sau, oricum, cele douã motivaþii ale comportamentului uman (cel axiologic ºi cel acþional) se împletesc – homo significans ºi homo faber se structureazã corelat. Pentru cã apreciazã ºi opereazã cu judecãþi preferenþiale, omul se angajeazã acþional, instituindu-ºi propria lui condiþie existenþialã. În altã ordine de idei, universul valoric nu se poate obiectiva acþional în afara unui sistem de coduri normative care guverneazã comportarea, organizarea societarã ºi acþiunea oamenilor. De fapt, speciile normative se structureazã în funcþie de seturile valorice, acestea din urmã alcãtuind o diversitate de forme ale culturii. Din acest punct de vedere, Claude Levy-Strauss considera cã trecerea de la naturã la culturã nu exprimã altceva decât trecerea de la lege naturalã la regulã (normã) social㠖 adicã, de la un comportament natural, la unul axiologic, în funcþie de care omul se instaleazã existenþial ºi acþional în libertate – el delibereazã înainte de a acþiona ºi acþioneazã în anumite cadre normative. Ceea ce înseamnã cã valorile se structureazã într-un cadru normativ ºi, la rândul lor, motiveazã instituirea unor coduri normative, acestea condiþionând situaþional acþiunea oamenilor, fie în raporturile cauzale cu mediul lor natural ºi social de existenþã, fie în raporturile de condiþionare reciprocã ºi de interdependenþã dintre ei. Într-o ultimã ordine de idei (reþinutã de noi), întrucât normele (ca reguli ºi principii de cunoaºtere ºi de gândire ºi nu numai de acþiune practicã întemeiate pe acestea) se configureazã prin mijlocirea unui limbaj (sistem de comunicare umanã ºi de înþelegere care totdeauna este purtãtor de sens ºi se exprimã simbolic printr-un sistem de semne lingvistice), funcþioneazã o relaþie de dependenþã ºi de cauzalitate între gândire ºi limbaj ºi, în acelaºi timp, între limbaj (el însuºi structurat riguros normativ) ºi acþiune. Munca este, în acest context relaþional, iniþiatã ºi direcþionatã în funcþie de trebuinþe (motivate axiologic) ºi scopuri, se desfãºoarã prin mijlocirea unor prescripþii normative (care, la rândul lor, au acoperire valoricã ºi teleologicã), având ca finalitate servirea omului la nivelul condiþiei lui existenþiale. Dar înainte de a acþiona, omul gândeºte ºi comunicã cu alþi oameni pentru a coopera acþional, totdeauna dintr-o motivaþie axiologicã ºi teleologic㠖 toate aceste mijlociri ale actului sãu 197 Universitatea Spiru Haret


productiv (limbajul, cooperarea intersubiectivã, motivaþia axiologicã, circumscrierea scopurilor) instituindu-se ºi funcþionând în anumite cadre normative. Stare de fapt care conduce la ideea cã universul valorilor culturii (el însuºi o creaþie a omului), care întemeiazã ºi, totodatã, se sprijinã pe coduri normative (acestea, la rândul lor, constituind, alãturi de mijloacele ºi condiþiile acþiunii, ansamblul situaþional al lanþului praxiologic), are o funcþie determinatoare în structurarea unor grade superioare de eficienþã în actul productiv, generator nu numai de efecte realizatorii pentru agentul acestuia, ci ºi de instituiri în ordinea existenþialã a societãþii omeneºti. Prin urmare, pe de o parte, munca determinã saltul de la naturã la culturã (adicã, la o trãire valoricã, nu numai materialã a oamenilor), iar pe de altã parte, cultura condiþioneazã eficienþa muncii, amplificându-i capacitãþile ei instituitoare la nivelul existenþei sociale ºi condiþiei existenþiale umane. Între acþiune (muncã) ºi valoare (culturã) funcþioneazã, deci, prin mediere normativã, un raport de conexiune inversã. Motiv pentru care teoria valorilor culturii nu-ºi poate circumscrie problematica specificã fãrã a se raporta la teoria acþiunii sociale ºi, prin medierea acesteia, la teoria normelor, la fel cum nu se poate dispensa de teoria semnelor (lingvistica) ºi de teoria sensurilor limbajului (semiotica) sau de teoria comunicãrii ºi, de ce nu, de teoria înþelegerii. Cu atât mai mult cu cât toate aceste teorii (a limbii, a sensurilor limbajului, a comunicãrii ºi a înþelegerii) au o pronunþatã dimensionare pragmaticã ºi, implicit, o inserþie ºi o finalitate operaþionalã la nivelul teoriei culturii. Teoria acþiunii sociale influenþeazã direct ºi teoria civilizaþiilor. Între altele, prilejuieºte alegerea unui criteriu redutabil de distingere (întro controversã mult prea mediatizatã, dar încã neîncheiatã) între semnificãrile conferite conceptelor de culturã ºi civilizaþie. Nu ne propunem formularea (printr-o argumentare analiticã) vreunei opinii în aceastã privinþã, sugerãm doar avantajul interpretãrilor inspirate dintr-o perspectivã acþionalistã de abordare a problemei, potrivit cãreia, în timp ce cultura ar putea fi conceputã ca un sumum al valorilor spirituale ºi materiale instituite de oameni în procesul creaþiei, civilizaþia este culturã în act, respectiv, culturã obiectivã în fapte cu efect civilizatoriu pentru om – care îl realizeazã la nivelul condiþiei lui specifice, sociale ºi umane. În aceastã perspectivã, cultura potenþeazã condiþia umanã, iar civilizaþia o realizeazã efectiv, ea structurându-se din totalitatea modalitãþilor existenþiale, de habitat ºi de trãire nemijlocitã a oamenilor în conformitate cu un stil de viaþã ce le este specific. S-ar putea induce, din aceastã pãrere a noastrã, ideea cã acþiunea produce omul la nivelul condiþiei sale existenþiale, îl instituie într-o anume civilizaþie, iar demersurile axiologice ºi cognitive ale acestuia îi potenþeazã o anume instituire existenþialã într-o anume civilizaþie – din 198 Universitatea Spiru Haret


structurarea acesteia fãcând parte nu numai totalitatea valorilor culturii obiectivate în fapte ºi reguli de civilizaþie, ci ºi mijloacele acestei instituiri ºi, deopotrivã, raporturile sociale ce-i condiþioneazã realizarea. * Din încercarea noastrã de a privi dintr-o perspectivã acþionalistã determinismul vieþii sociale, structura de ansamblu a vieþii sociale ºi mecanismul instituirii ºi obiectivãrii valorilor culturii se poate conchide cã, la urma urmelor, istoria societãþii ºi a omului este o istorie a practicii (a acþiunii omului cu efect realizatoriu pentru el ºi propulsatoriu pentru societate). Într-un asemenea context acþional (în care munca este conceputã, dupã cum spunea Georg Lukà cs, ca instituire teleologicã) istoria poate fi înþeleasã ºi ca istorie a creaþiei valorice ºi a obiectivãrii valorilor (create de om) în fapte de civilizaþie. Aºadar, progresul (devenirea socialã) este mediat de practicã, de acþiunea eficientã a oamenilor – producând pentru ei, oamenii produc implicit ºi structurile obiective care le determinã vieþuirea lor socialã. În funcþie de acest criteriu (al practicii) în explicarea ºi mãsurarea cotelor de progres ale societãþii, de stimulare ºi obiectivare a creaþiei umane de valori, civilizaþiile se nasc ºi pier, cresc ºi descresc, cunosc perioade de înflorire ºi perioade de decãdere. Datoritã acestui fapt, singura cale de progres a unei societãþi ºi, în anumite situaþii limitã, unica ei ºansã de salvare ºi propulsare o reprezintã munca (conceputã ca acþiune eficientã, creatoare valoric ºi instituitoare existenþial ºi spiritual). O atare înþelegere a rolului muncii în devenirea vieþii sociale capãtã valoare metodologicã aparte în explicarea mecanismelor procesului istoric contemporan, mai ales în momentul actual de crizã economicã ºi valoricã, specific perioadei de tranziþie de la totalitarism la democraþie ºi de la economia centralizatã la economia de piaþã (perioadã specificã unor þãri din Europa centralã, sud-esticã ºi rãsãriteanã). În acest context, munca ºi nu consumul (fãrã discernãmânt valoric ºi echivalent în muncã ºi aport social), participarea responsabilã la procesul creaþiei de bunuri ºi valori ºi nu vreo trãire spiritualã suspendatã de întemeierea ei material-economicã ºi organizaþionalã reprezintã singura soluþie de angajare a agentului colectiv de nivel comunitar în direcþia înscrierii în ordinea fireascã a civilizaþiilor dezvoltate (economic ºi social) ale istoriei contemporane. Din aceastã perspectivã, (acþionalistã) trebuie, credem noi, apreciatã actualitatea sugestiilor lui Kotarbiñski, potrivit cãrora strategiile dezvoltãrii au valoare pentru om ºi societate numai dacã se întemeiazã pe o solidã teorie a „lucrului bine fãcut”. 199 Universitatea Spiru Haret


Redactor: OCTAVIAN CHEÞAN Tehnoredactare: LAURENÞIU COZMA TUDOSE Coperta: STAN BARON Bun de tipar: 27.05.2000; Coli de tipar: 12,50 Format: 16/61x86 Editura ºi Tipografia Fundaþiei România de Mâine Splaiul Independenþei, nr. 313, sector 6, O.P. 78 Tel.: 410.43.80; Fax: 411.33.84; www.SpiruHaret.ro 200 Universitatea Spiru Haret

Ion Tudosescu - Actiunea sociala eficienta  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you