Page 1


POSIBILIIA lEA EXPERIENลขEI


Tehnoredactor: Cristian LUPEANU

Coperta: Adriana POPESCU © Editura POLlTEIA -SNSPA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PÂRVU, ILIE Posibilitatea experienţei: o reconstrucţie teoretică a "Criticii raţiunii pure"

/ Ilie Pârvu. - Bucureşti: Politeia - SNSPA, 2004. p. 448;

efi.

14,5/20

Bibliogr. ISBN 973-86701-9-5 165.63

Editura universitară

PQLITEIA-SNSPA,

Str. Povemei 6-8, Bucureşti - 010643, România Tcl./Fax: 40-21-314 90

Il


Ilie Pârvu

POSIBILIT A TEA EXPERIENTEI I

o reconstructie teoretică I

Criticii raţiunii pure

POLIiEIA -SNSPA� 2004

a


PREFAŢĂ "Es ist von der grossten Wichtigkeit, eine Wissenschaft der Vernunft technisch zu machen...

lmmanuel Kant

"Alles, was Gegenstand des wissenschaft­ lichen Denkens ueberhaupt sein kann, ver­ faellt, sobald es zur Bildung einer Theorie reif ist, der axiomatischen Methode und dami! mitte/bar der Mathematik. .. David

Hilbert

"Critica Raţiunii Pure" reprezintă în ace laşi ti mp titlul unei opere şi denumirea unei di scip lin e raţionale, a unei construcţii teo r etic e care avea să revoluţioneze filosofia (să facă pentru prima dată posibilă meta­ fizica) şi cercetarea fundamentală. Aces t sens secund al operei kantiene, şi anume teoria

Criticii raţiunii pure, sau disciplina teore tică inaugurată

de această operă va fi, în princi pa l, tema acestei cărţi. Întreprinderea de faţă nu este un exerciţiu istorico-filosofic, de "ar­ heologie a ideilor", ci unul care ţine mai degrabă de filosofia ş tiinţei : o încercare de a explora posibilitatea şi s emni ficaţi a modalităţii de teo­ retizare la nivel fundamental iniţiată, istoric, de nu este atât o interpretare

a

Critica Raţiunii Pure. Ea

operei lui Kant, cât o cercetare a teoriei kan­

tiene (a teoriei de-tip-Kant). Ea nu este interesată, în primul rând, de SUf5


sele istorico-filosofice sau ştiinţifice ori de contextul istoric al Criticii (acestea au fost explorate la nivel înalt de competenţă de numeroşi co­ mentatori), deşi ele nu pot şi nu vor fi ignorate, ci de

� teoretică a

"noii ştiinţe" propusă de Kant, de posibilitatea ei epistemologică. Fiind o reconstrucţie raţională şi nu o interpretare directă, accentul acestei cercetări (din care derivă şi condiţiile ei de adecvare) va fi pus pe posi­ bilitatea de a revela, pornind de la structura şi metodologia cercetărilor fundaţionale contemporane, condiţiile de posibilitate şi structura subia­ centă teoretizării kantiene, de a da seama de arhitectonica teoriei şi de "trecerile" ei semnificative, de demersurile constructive şi argumenta­ tive, de potenţialitatea ei metodologică nelimitată. Întrucât teoria lui Kant îşi asumă nemijlocit un nivel reflexiv, corespondenţa reconstrucţiei propuse cu anumite sustineri metafilosofice sau epistemologice ex­ plicite ale lui Kant reprezintă o condiţie relevantă şi pentru acest tip de examinare a unei opere. Ea este o exigenţă necesară pentru a nu trans­ forma reconstrucţia raţională într-un exerciţiu pur fonnaI, un simplu joc al imaginaţiei logice. Dar această concordanţă ţine mai degrabă de "adec­ varca dcscriptivă" a unei interpretări directe. Principalul test al moda­ lităţii de abordare a Criticii propusă aici este însă "adecvarea ei expli­ cativă", măsura în care ea dă seama de posibilitatea conceptuală a teoriei kantiene şi justifică acţiunea ei istorică, prezenţa ei în configuraţia generală a spaţiului teoretic actual. Reconstrucţia raţională propusă În această lucrare nu intenţionează s� prezinte teoria kantiană doar ca o teorie posibilă, ci mai degrabă să ar­ gumenteze posibilitatea acestei teorii, a tipului de construcţie teoretică iniţiat de Kant. Pentru a folosi o formulare kantiană, că acest tip de teo­ rie există, că a devenit un "fapt" (das Faktum), e documentat de acţiunea continuă a temelor kantiene în filosofia şi ştiinţa contemporană, de pre­ zenţa programelor neo-transcendentale în cercetarea fundamentală; pro­ blema care ne interesează va fi, cum este în genere posibilă această mo­ dalitate de construcţie teoretică "de sus în jos", inaugurată de Critica raţiunii pure, care sunt temeiurile structurale de posibilitate ale teoriei

kantiene? Modelul de reconstrucţie propus nu poate fi acuzat de anacTO-

6


nism, deoarece el nu intenţionează să ofere o interpretare directă a ope­ rei lui Kant, să descopere "semnificaţia ei nemijlocită", ci să-i conftgu­ reze structura subiacentă care să dea sema de tipul ci teoretic, de posi­ bilitatea unor demersuri constructive analoge celor prezente în opera lui Kant. Ea vrea să construiască un spaţiu conceptual generalizat in care să fie proiectată teoria Criticii raţiunii pure, pentru a-i determina forma ei epistemologică, astfel încât să fie puse în evidenţă logica şi metodologia unei "ştiinţe transcendentale", ca proiect unificat (teoretic şi metafizic) de cercetare fundamentală. Am numit această variantă a reconstrucţiei raţionale reconstrucţie teoretică pentru a pune în evidenţă mai bine intenţia ei: proiectarea teo­ riei lui Kant într-un cadru conceptual mai abstract, capabil să determine nu doar forma logică a organizării ci, ci însăşi posibilitatea tipului de construcţie teoretică proprie Criticii, să explice epistemologie posibili­ tatea acestei teoretizări şi să prezinte teoria lui Kant ca o specie a unei modalităţi mai generale de ediftcare teoretică. Această reconstrucţie teoretică reprezintă o generalizare raţională a teoriei kantiene. Modelul clasic al unei asemenea întrepri nderi îl reprezintă însăşi reconstrucţia fundamentelor teoriei newtonicne de către Kant în Metaphysische An­ fangsgruende der NatU1Y\'issensch�fi, operă paradigmatică atât pentru fi­ losofia modernă a ştiinţei cât şi pentru cercetările fundaţionale actuale. Am putea astfel diferenţia trei tipuri de reconstrucţie a ideilor sau teo­ riilor: reconstrucţia istorică, reconstrucţia logică (raţionaIă) şi recon­ strucţia teoretică. Dacă, pentru a lua exemplul clasic al geometriei eu­ clidiene, numeroşi istorici ai matematicii (Th. Heath, 1. Mueller ş. a.) au reconstruit istoric construcţia lui EucJid, iar David Hilbert (în Funda­ mentele geometriei) ne-a oferit o reconstrucţie logică a acestei teorii, B. Riemann (în Ipotezele carI! sfal! la haza geometriei), a aşezat mai adânc fundamentele acesteia prin construcţia unui cadru conceptual mult mai abstract; prin generalizarea conceptului de spaţia (ca varietate multidi­ mensională), Riemann a putut formula o nouă viziune epistemologică asupra naturii geometriei şi a relaţiei ei cu fizica, propunând, în această ultimă perspectivă, două ipoteze care au reprezentat cele două idei fun7


damentale subiacente teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice. O aseme­ nea reconstrucţie teoretică nu intenţionează doar elucidarea formei lo­ gice a unei teorii anterioare pe baza unor instrumente de analiză mai exacte, capabile să verifice validitatea inferenţelor acesteia, fiind ca urmare o procedură "analitică", necreativă, ci să pună în evidenţă po­ tenţialul teoretic subiacent acelei modalităţi de teoretizare, să-i deter­ mine fundamentele prin edificarea unei teorii mai abstracte care să per­ mită şi alte alternative faţă de teoria care a constituit obiectivul recon­ strucţiei. Aceasta este modalitatea în care se raportează Kant însuşi Ia programele din ştiinţă şi filosofie, şi ea va reprezenta modelul pe care in­ tenţionăm să-I urmăm în întreprinderea de faţă Spaţiul logic în care este înscrisă teoria kantiană vrea să dea seama de însăşi posibilitatea pre­ supoziţiilor Criticii, să explice temeiurile de posibilitate ale tipului de leorctizare inaugurat de opera lui Kant. Acest mod de a vedea Critica Raţiunii Pure nu este cu totul nou. EI aparţine "succesorilor legitimi" ai lui Kant: teoriile fundamentale din şti­ inţa contemporană (mecanica cuantică a lui Bohr şi Heisenberg, "teoria fundamantală" a lui Eddington) şi "metafizicile viitoare care se vor înfăţişa ca ştiinţă" (Peirce, Husserl, Wittgenstein, Whitehead, Husserl, Heidegger, Carnap). Reconstrucţia propusă aici poate avea o corespon­ denţă istoriografică în modalitatea reconstrucţiei raţionale în istoria ideilor, acea "interpretare mediată" care vrea să prezinte teoria lui Kant ca o teorie posibilă. Cercetarea de faţă are Însă ca scop nemijlocit, aşa cum am spus, însăsi posibilitatea acestei teorii. Ea nu este o "lectură" diferită a operei lui Kant, ci o reprezentare diferită a teoriei kantiene. Ea este mult mai ang<ţjată cu privire Ia "validitatea" teoriei lui Kant. Înscri­ ind-o Într-un spaţiu conceptual determinat de ştiinţa contemporană şi de metafizica de tip structural-abstract, investigaţii fundaţionale, self-re­ flexive, care-şi asigură prin determinarea unor ample programe de cer­ cetare justificarea lor "empirică", teoria lui Kant nu mai este văzută doar ca o teorie posibilă, eventual consistentă, ci se poate pune problema posibilităţii şi validităţii ei epistemologice. Aceasta înseamnă şi justifi­ carea stilului ei constructiv, a modalitatăţii ei metodologice ireductibile. 8


Ca perspectivă istoriografică, acest mod de raportare la Kant a fost iniţiat de H. Scholz, care formulase o reconstrucţie matematică a Criticii (amintindu-şi, primul, de o propunere pe care Kant însuşi o adresase unui matematician al vremii sale), fiind urmat de c.-F. von We izsaecker, care studia A na l ogi i le experienţei din per specti va fizicii actuale, ori de W. Stegmueller, căruia îi aparţine prima tentativă de reconstrucţie logică a "metafizicii experienţei" a lui Kant. Noutatea lucrării de faţă constă în utilizarea unui concept mult mai abstract de teorie filtrat de studiul epistemologic al ştiinţelor structurale - pentru determinarea specificului şi posibilităţii programului transcendental al Criticii, a formei generale a teoriei transcendentale şi a structurii ei metodologice. Aceasă "ab­ stractizare" e necesară şi pentru a înţelege în termeni istori ografiei rea­ lizarea filosofică a lui Kant, revoluţia copernicană înfăptuită de el în do­ meniul gândirii teoretice în genere. lnovând la nivel fundamental, realizând singura revoluţie posibilă în metafizică (orice disciplină, considera Kant, cunoaşte o singură revoluţie care, prin modificarea modului de gândire, o face aptă de a "intra pe dru­ mul sigur al ştiinţei"), Kant modifică esenţial metoda, temele şi pro­ blemele gândirii teoretice în genere. De aceea, "contextualizarea", so­ licitată imperativ de istoricii ideilor, poate însemna, ca şi în cazul ori­ cărei revoluţii a modului de gândire, o "contrare formă teoretică", o în­ cercare de a "da de veste" despre un stil de teore tizare care dislocă un nou orizont constructiv, tematizează la alt nivel domeniul cunoaşterii, prin conceptele unei paradigme vechi. Ca orice teorie revoluţionară, teo­ ria transcendentală trebuie Într-un anumit fel scoasă din contextul ei is­ toric şi situată în contextul ei teoretic, singurul în măsură să ofere mediul relevant de analiză. "Contemporaneitatea" lui Kant se determină cu to­ tul altfel decât aceea a unor momente "normale" din istoria filosofiei sau ştiinţei. Contemporanii istorici ai lui Kant nu mai sunt contemporanii lui teoretici (Kant însuşi, să i e amintim, considera că opera lui a venit prea devreme ... ). Modullâr de gândire aparţine unei epoci teoretice re­ volute, cum unor epoc i pn.:-Critice îi aparţin şi unii "continuatori" ai lui Kant, sau is toric i "empirj�t j" ai fi loso fiei Opera lui Kant iniţiază un nou -

.

9


nivel sau stil al tcoretizării, epistemologie diferit de acela al contempo­ ranilor lui. De aceea, el trebuie regândit prin acele cadre conceptuale care-i pot determina înseşi condiţiile lui de posibilitate. A-l scufunda într-un context istoric înseamnă, cel mai adesea, a anula posibilitatea de acces la marea noutate a operei sale, proiectând asupra

Criticii acea

perspectivă istoriografică desuetă a celor care "scriu istorii ale filoso­ tiei", cum se exprima Kant însuşi. Ce temeiuri, trebuie să ne întrebăm, poate avea o asemenea strategie reconstructivă? Pentru aceasta, să-i dăm, În primul rând, cuvântul lui Kant. Î n

Cuvânt înainte la Prolegomene, Kant scria:

"Există învăţaţi pentru care istoria filosofiei (a celei vechi ca şi a celei noi) este în săşi filosofia; Prolegomen ele de faţă nu sunt scrise pentru ac\:ştia. Ei vor trebui să aştepte până când cei care se străduiesc să se adar\: chiar de la izvoarele ratiunii îşi vor fi desăvârşit lucrarea şi abia atunci le va veni şi lor rândul să dea lumii de veste despre cele în­ tâmplate" (IV: 255). Această "notă critică" a lui Kant a fost cel mai adesea înţeleasă "contextual", ca un răspuns la adresa primelor reacţii cu care a fost în­ tâmpinată lucrarea sa. Nu s-a dat importanţa cuvenită ideii teoretice a lui Kant, care urma acestui "avertisment", respingerea conceperii devenirii ratiunii conform principiului clasic al plenit udinii:

"După părerea lor, nu mai poate fi spus nimic ce să nu fi fost spus când­ va şi, neîndoielnic, O asemenea afmnaţie ar putea trece drept O prezicere sigură despre tot ce va să vină; căci, de vreme ce mintea omenească a stăruit multe veacuri într-un chip sau altul asupra a nenumărate subiecte, nu va fi greu ca pentru orice lucru nou să poată fi găsit un altul vechi, care să-i semene într-o oarecare măsură" (IV: 255).

Î n De...pre o Descoperire . , Kant oferă explicit modelul raportării .

..

teoretic-filosofice la o operă filosofică, prin necesitatea proiectării ei într-un spaţiu al posibilului:

" ... rriulţi istorici ai filosofiei, în ciuda laudei lor la adresa filosofilor, pe aceştia să spună doar nonsensuri; ei nu intuiesc intenţiile filosofilor. .. nu pot vedea, din colo de ceea ce tilosofii au spus, ceea ce ci realmente au vrut să spună". îi fac

10


Acest fragment kantian autorizează o altă modalitate de a considera ideile filosofilor; după unii cercetători, această declaraţie este echiva­ lentă cu o licenţă acordată reconstrucţiei raţionale în istoria filosofiei. Cel mai important text pentru a înţelege modul kantian de a privi cercetarea filosofiei este însuşi capitolul care încheie Critica Raţiunii Pure, intitulat "Istoria raţiunii pure". Dacă nu ignorat, el a fost Înţeles de cei mai receptivi comentatori cel mult ca un mod nou de a face istoria filosofiei. Astfel, O. Hoeffe consideră că în acest fragment final al Cri­ ticii, Kant "schiţează o istoriografie fundamental nouă a filosofiei" (Hoeffe 1998: 638). Sensul acestui capitol nu mi se pare a fi epuizat de formula unei noi maniere "istoriografice". Kant ne cere să privim filo­ sofia "din punct de vedere transcendental", să gândim o concepţie filo­ sofică din perspectiva condiţiilor ei de posibilitate. Kant înscrie "nu­ mele" şi "concepţiile" filosofilor Într-un gen de "spaţiu raţional gene­ ralizat" pentru a le fixa "limitele" orizontului lor, astfel detcrminat. Nu avem de a face cu o simplă reconstrucţie raţională a ideilor, ca simple posibilităţi; Kant "decide" sistematic asupra "validităţii" lor. A "scu­ funda" devenirea filosofiei în spaţiul conceptual al teoriei transcenden­ tale - cercetare fundamentală, reflexivă - Înseamnă a integra teoriile filosofice Într-un asemenea mediu operativ generalizat (definit de Kant prin apelul la condiţiile de posibilitate ale experienţei cognitive) şi a le determina structura generală subiacentă şi pretenţiile de validitate. Prin asemenea poziţii metafilosofice Kant autorizează "reconstrucţia creatoare" a propriei sale opere. EI respingea istoria "empiristă" a filo­ sofiei şi propunea regândirea devenirii filosofiei din perspectiva tran­ scendentală: o reconstrucţie a istoriei filosofiei pornind de la înseşi condiţiile de posibilitate ale filosofării. Kant nu este empirist în teoria fi­ losofică; cu atât mai puţin putea fi el empirist în istoriografia filosofiei. EI solicita participarea constructivă a filosofilor şi nu doar scrierea unor naraliuni istorice,care nu pot "da de ştire" despre ce se întâmplă în ope­ rele filosofilor. EI interzicea accesul istoriografiei empiriste la tcoriile filosofice, formulând ne c esi t atea reconsiderării devenirii filosofiei după un model de gândire tcorctică. finalul Criticii oferă astfel "închiderea 11


categorială" a filosofării kantiene în spaţiul transcendental. Kant a schi­ ţat un program de reconstrucţie raţională a devenirii filosofiei, care este complementul necesar al revoluţiei copemicare înfăptuite de el în gândi­ rea teoretică: reproiectarea la nivelul reflecţiei transcendentale a mo­ durilor anterioare de filosofare. Configurarea în acest fel a sarcinii acestei cărţi explicitează şi sub­ titlul ei: " reconstrucţie teoretică" o reconstrucţie aplicată nu atât la is­ toria ideilor, cât mai degrabă intr-un context sistematic. Dacă ne vom -

ocupa cu precădere de teoria kantiană, de ce atunci o reconstrucţie ra­ ţională? În mod curent, se consideră în filosofia sistematică a ştiinţei că "expunerile" obişnuite ale teoriilor (în lucrările oamenilor de ştiinţă) nu prezintă direct structura lor logică şi pretenţiile lor empirice. Acestea nu se citcs c nemijlocit din textul operei. Cum s-a mai spus, semnificaţia "

"

teoriei este subdcterminată de textul operei. Este necesară, pentru pu­ ncrea ci în cvidcnţă, o reconstrucţie logică, formularea unui model care să exprime structura subiacentă şi să prezinte corect angajările onto­ logice şi empirice ale unei teorii. În cazul teoriei lui Kant, teorie funda­ mentală, lucrul acesta nu ar mai fi necesar, în seama ei directă căzând şi sarcina, asumată prin caracterul ei reflexiv, a explicitării structurii ei con­ stitutive. Într-adevăr, în mare măsură lucrurile se prezintă chiar astfel:

Kant dă el însuşi seama prin exigenţele "arhitectonicii" teoriei Criticii ("arta sistemelor" sau "teoria generală a ceea ce este ştiinţific în cunoaş­ terea noastră", cum o determină Kant A832/B860), de specificul ei te­ matic şi metodologic, specific formulat în numeroase note, anexe sau re­ flecţii metateoretice. De asemenea, unele dintre conceptele şi procedeele lui specifice pot fi considerate ca primind determinările lor particulare numai în "acţiunea" lor în arhitectura Criticii, în intervenţia lor la dife­ ritele niveluri ale constituirii teoretizării transcendentale. De aceea, re­ construcţia propusă va lua ca sprijin textele kantiene, dar va încerca să se justifice şi prin modul în care reuşeşte să proiecteze semnificaţia ideilor lui Kant prin locul şi funcţia lor în organizarea teoretică şi meto­ dologică a programului de cercetare al Criticii. 12


Este o pat1icularitate a operei lui Kant (semnalat;\ dc II. Paton), că multe dintre elementele metafi1osofice cele mai importante pentru in­ ţelegerea concepţiei lui nu se află în "textul principal", ci În unele din­ tre anexele, completările, modificările şi notele de subsol ale cărţii. Acestea sunt indicaţii esenţiale pentru înţelegerea conexiunilor diferi­ telor părţi, niveluri sau perspective ale teoriei. De aceea nu va trebui să surprindă analiza pe care am dedicat-o unor asemenea "prelungiri" ale textului Criticii, sau unor concepte cu rol fundamental în articularea con­ strucţiei, dar pe care Kant le explică sumar in note de subsol (expe­ rimentul transcendental, intuiţia formală, fizica generală etc.), sau asupra lor nu revine sistematic (exponentul unei reguli etc.). Vom da, de ase­ menea, o atenţie deosebită modificărilor sau corecturilor introduse În ediţia a doua a Criticii (sau însemnărilor aflate În exemplarul lui Kant al primei ediţii), ca şi reflecţiilor, prelegerilor de metafizică şi logică, cu toate problemele generate de datarea corespunzătoare a reflecţiilor sau de autenticitatea prezentării ideilor lui Kant in cursurile redactate după notele studenţilor săi. Lucrările lui Kant va fi citate după "ediţia Academiei" (Kants ges­

samelte Schr(ften: Bd. I-XXIl, hg. v. d. Preussischen Akademie der Wissenschaften Berlin, 1900 ff, Bd. XXIII, hg . v. d. Deutsche Akademie dcr Wissenschaften Berlin, 1956, Bd. XXIV

-

hg. v. d. Akademie der

Wissenschaften zu Gottingen, Berlin 1966ff). Critica Raţiun ii pure va fi

citată intratextual, conform practicii curente, indicând paginile din edi­ ţiile gemlane A (1781) şi B (1 7R7). La traducerea citatelor din operele lui Kant ne-am folosit de unele dintre versiunile existente în limba română; am modificat Însă traducerile acolo unde diferenţele faţă de tex­ tul original aveau importanţă pentru interpretarea acestuia.


CUPRINS

PREFAŢĂ

/5

Introducere. "Ştiinţa raţiunii": proiecţii disciplinare /17 Secţiunea întâi. Forma teoretică a Criticii raţiunii pure /73

1. Forma te oriei transcendentale /75

2.

Construcţia modelelor empirice: un sens pozitiv pentru Dialectica transcendentală /206

3. Analitica transcendentală ca "teorie formală": proiectul ontologic imanent al Criticii /241

4.

Formulările alternative ale teoriei transcendentale /274

Secţiunea a doua. Structura argumentativă a teoriei transcendentale /299

5. Construcţia metodologică a Criticii: formă logică şi substructură matematică /301

6. "Experimentul raţiunii pure" sau condiţiile deducţiei capacităţii de cogniţie a priori /321

7. Deducţia metafizică sau "geneza ideală" a sistemului categorial /334

8.

Deducţia transcendentală a categoriilor şi teorema generală de reprezentare subiacentă /385

BIBLIOGRAFIE /411 Contents

/443

Abstract /445


INTRODU CERE

"Ştiinţa raţiunii": proiecţii disciplinare "die Idee einer besunderen Wissenschaft. die

Kritik der reincn Vernunft

hei.l'sen

kann"

lmmanud Kant

Critica Raţiunii Pure deschide o etapă nouă în evoluţia gândirii teo­ retice europene, cu o influenţă decisivă asupra filosofiei şi a ştiinţei se­ colelor unnătoare. Opera lui Kant iniţiază un stil de c onstrucţie teoretică, c erceta rea transcendentală (în filosofie şi fizică), ireductibil la o "sin­ teză" a perspec tivel o r anterioare: în filosofie - empirismul şi raţiona lismul; în fizică programul lui Newton şi programul lui Leibaiz. Este vorba de un program teoretic de un alt tip epistemologie decât cele de până acum, a cărui "cheie de boltă" (sau "exponent" - pentru a folosi un termen specific kantian) poate fi considerată teorema fundamentală" a Criticii: "condiţiile po sibil ităţi i experienţei în genere sunt în acelaşi timp c ondiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei". Această frază condensează într o formulă unică natura transformării radicale a "mo­ dului de gândire" subiaccntă programului lui Kant. De la prima anunţare a proiectului Criticii raţiunii pure (Scrisoarea către Markus H erz din 21 Febru ari e 1772, până la prezentarea "reali­ zării" operei din anul apariţiei ei (Scri s oarea către Markus Herz din 1 1 ­

-

"

-

17


Mai 188 1), această nouă ştiinţă (în ediţia întâi: "die Idee einer bcson­ deren Wissenschaft, die zur Kritik der reinen Vernunll dienen kocnne", in ediţia a doua: " ... die Kritik der reinen Vernunft heissen bnn") este prezentată de Kant ca o cercetare fundalÎonală: o "ştiinţă fundamen­ tală" ("eine Grun dwissenschafi"; B XXIV), nu o ştiinţă universală sau o teorie "generală"; o ştiinţă auto-reflexivă, închisă categorial, care-şi conţine propriul temei; o teorie "formaIă" de posibilitate; pe scurt, o cer­ cetare transcendentală ("transzendentale Nac�forschung": A238/B297: A 798,'BR26). Critica va introduce o teorie-cadru pentru întreaga cunoaş­

tere ştiinţifică şi filosofică, fundamentând atât posibilitatea ştiinţei mo­ derne exacte a naturii cât şi extinderi le şi transformările ei viitoare. Ea iniţiază În acelaşi timp un nou tip de construcţie a metafizicii ca filosofie transcc ndcntală. Realizarca teoretică a primei Critici kantiene trebuie examinată din doutl perspcctivc; prima vizcază tipul de cercetare în care s-a angajat

Kant, nat ura Întreprinderii prezentată de ci însuşi ca o "cercetare tTan­ sccndentală"; a doua are în vedere modul în care poate fi reconstruit statutul teoriei construite de Kant, în vederea determinării semnificaţiei ei filosofice. Pentru a da seama de specificul întreprinderii kantiene din prima Critică (de "acea ştiinţă specială, niciodată bănuită") şi pentru a construi o interpretare adecvată a teoriei transcendentale va trebui să pornim de la problema &cncrală a Criticii, care a orientat întreaga cercetare a lui Kant. În ediţia a doua. a Criticii, după rezultatele produse de Prole­ gomena şi Metaphysische Anfangsgruende der Natunvissensch�fi, re

Kant formulează astfel sarcina principală a Criticii, numită de el "problema

gcnerală a raţiunii pure": ,.se câştigă deja foarte mult atunci când se poate pune o diversitate de c ercetări

sub

fonnula unei singure pro b leme. Căc i prin aceasta nu ne

fac em doar mai uşoară nouă înşine pr opria dctenninare

să-I 18

mai precisă.

examineze

-

ci şi judecata

-

a

asupra taptului dac ă am

întreprindere, dându-i o tuturor c elor c are ar dori îndeplinit adecvat sau nu


proiectul nostru. Problema veritabilă a raţiunii pure e s te conţinută in întrebarea: Cum sunt posibile a p r ior i judecăţile sintetic e?"

(B 19)

1. Interpretarea ontologică; Critica ratiunii pure ca metafizică generală Contextul imediat în care Kant înscrie problema gener al ă a raţiunii pure este acela al metafizicii. Nu întâmplător, această interogaţie centrală a Criticii apare şi în prel egerile lui de mctafizică sub denumirea de "te­ ma fundamcntală a metafizicii". Această situare constituie un suport pentru interpretarea disciplinară a întreprinderii Criticii ca proiect de re­ formă a metafizic ii. Într-adevăr, în pasajul ce urmează formulării pro­ blemei generale, Kant scrie:

.,Dacă

met afiz i c a a rămas până ac um Într-o stare precară de inc clii­

tudine

şi

c ontradicţii, acest fapt

îşi

datorează cauza

pur şi simplu

in

aceea c ă această problemă şi, poate, Însăşi diferenţa dintre judecăţile

an al itice şi

judecăţile

sintetice

nu

i-a

trecut

nimănui

minte. Rezistenţa s au prăbuşirea metafizicii d epind de

anterior prin

l uţ ionar e a

so

acestei probleme, sau de o dovadă sufic ientă că posibilitatea pc care metaflZica c ere să o vadă explic ată nu există.

"

(B 19).

Sensul refomlci metafizicii la Kant constă esenţialmcnte în trans­ formarea ci în ştiinţă. După formularea acestei întrebări generale, asu­ pra căreia se va concentra efortul Criticii, Kant subliniază: "Critica raţiunii pure duc e astfel, în cele din urmă, în mod neces ar la ştii nţă" (B22). Această ştiinţă, care e posibilă doar pe calea criti că, nu pe cea dogmatică, este concepută însă ca având un alt obiect decât acela al me­ tafizic ii tradiţionale (transcendentul), şi anume însăşi raţiunea, deter­ minarea compl etă şi precisă a întinderii şi validităţii utilizării acesteia în cunoaşterea de experienţă.

Această r e fonnă a mctafizicii poate fi înţeleasă şi ca o transfor­ mare disci plinară a acesteia, nu doar ca o trecere a metafizicii d in starea ei dogmatică în cea critică, ci şi c a transformarea metafizicii generale, înţeleasă ca ontologie, ca teorie primă a existenţei

ca

existenţă, 1ntr-o

metafizic ă reproicctată ca doctrină a Analiticii intelectului. Spre o ase-

19


menea î nţelegere ne-ar conduce, după unii interpreţi, celebra propunere de transformare disciplinară a metafizicii: "mândrul nume al ontolo­ giei... trebuie să lase locul numelui modest al analiticii intelectului pur" (A274/B303). Care este însă sensul acestei transformări a ontolo­ giei, al acestui corespondent al metafizicii generale în arhitectura tra­ diţională a filosofiei? Prima direcţie "canonică" de interpretare disciplinară a proiectului Criticii rataşează întreprinderea lui Kant la domeniul metafizicii gene­ rale, înţeleasă ca ontologie. Astfel a fost receptat Kant de urmaşii lui imediati din Germania, ca şi de H. Heimsoeth, N. HaTtmann şi M . H ei ­ dq.',ger. Pentru ace:;;tia din urmă, Critica are ca obiect de cercetare "na­ tura, dOIlH:lliul :;;i lilllitele o n t ologiei - în particular, ea trebuie să răs­ IHIIIII;', la 'int rl"hall'a, care este gcnul de bază al existenţei?" (R. Hanna ,I(l()1 h), I k la "olltologia critică" a lui Hartma nn, la onto l ogia nm­ darm'lItal;'," a lui I k i d egg e r sau la " o n to l ogi a analitică" anglo-saxonă, ,\'\'oll'l,a kanl iall;"' ÎII lilosolic este înscrisă în mod esenţial în domeniul ,1"" 'plln:1I al ollloh)gici (te oria existenţei ). 1, Xl' "'pla, i" pellt ru această situare disciplinară a Criticii, este poziţia "" 1 Il' Il Il' gl',l'I, Pentru a ce st a, ca disciplină teoretică, Critica reprezintă 1Il1l'IIIl'ierea Irallscendentală a ontologiei ca atare". Conform concepţiei laII I kideggcr asupra i nterp re t ării fenomenologice a unei opere filoso­ rrl'l�, aceasta trebuie situată, primar, într-o perspectivă ont ol og ică , trebuie dislocat orizontu l fiinţei în care î�ăşi aceasta teorie devine posibilă, tre­ Imic evidenţiată presupoziţia ei ontologică. În Kan t und das Problem der Metaphysik, tema Criticii raţiunii pure devine însăşi posibilitatea me­ tafizicii generale (ontologiei), văzută dintr-o anumită perspectivă asupra fiinţei umane. După Heidegger, Critica nu vizează în primul rând cu­ noaşterea, ci omul în finitudinea sa; natura sa de fiinţă finită determină esenţial nu doar finitudinea cunoaşterii umane, dar şi structura capa­ cităţilor cognitive: necesitatea raportării intelectului la intuiţii, caracterul doar regulativ al raţiunii etc. Î mpărţirea capacităţilor cunoaşterii în sen­ sibilitate, intelect şi raţiune are doar un caracter provizoriu: ele sunt, după Heidegger, în cele din urmă întcmeiate şi unite originar într-o ca"

..

20


pacitate radicală (Radikalvermoegen), puterea dc imaginaţie transcen­ dentală. Kant a descoperit prin aceasta problema linitudinii umane în toată tăria ei, dar, consideră Heidegger, el a renunţat în ediţia a doua la acest proiect originar (Heidegger 1973: 15-17). În această perspectivă interpretativă, teoria lui Kant "nu este o epistemologie a ştiinţelor na­ turii. Dimpotrivă, Critica fundează disciplina de bază a metafizicii, fundează ştiinţa constituirii ontologice a fiinţărilor în genere, a naturii în sens formal" (Heidegger 1927/1928: 66). Însăşi deducţia transcendentală a categoriilor, care formează nucleul operei lui Kant, este înţeleasă de Heidegger ca "metoda examinării ontologice a elementelor cunoaşterii pure - intuiţia pură şi conceptele pure" (46). Heidegger se opune, în principal, interpretării epistemologice a Scolii de la Marburg. "Intenţia Criticii raţiunii pure rămâne de aceea cu totul ascunsă dacă această operă este interpretată ca <teorie a experienţei> sau chiar ca teorie a şti­ inţei pozitive a naturii. Critica raţiunii pure nu are cu <teoria cunoaş­ terii> nimic de-a face. Dacă, în general, ar avea vreun sens interpretarea epistemologică, atunci ar trebui să spunem: Critica raţiunii pure nu este o teorie a cunoaşterii ontice (experienţa), ci una a cunoaşterii on­ tologice. Dar nici prin aceasta, care este foarte departe de interpretarea dominantă a Esteticii şi Analiticii transcendentale, esenţialul nu este atins, şi anume, ontologia ca Metaphysica generalis, i.e., nucleul fun­ damental al întregii metaflZici este pentru prima oară întemeiat şi adus la sine. Cu problema transcendenţei, în locul metafizicii nu intervine <teoria cunoaşterii>, ci ontologia interogată cu privire la posibilitatea ei internă" (H eidegger 1973: 16). Cu "revoluţia copernicană", Kant si­ tuează în centrul filosofiei ontologia, problema "adevărului ontologic originar"; acesta nu mai presupune Faktum-ul adevărului ştiinţelor po­ zitive, ci el trebuie pus în seama sintezei a priori luată în sine şi a în­ trebării cu privire la temeiul originar. Posibilitatea esenţială a "sintezei ontologice" priveşte posibilitatea ca o fiinţă finită (Dasein) să treacă de la fiîntare la structura oricărei fiinţări, la fiinţă; sinteza transcendentală, rezultatul funcţiei apercepţiei originare, constituie astfel transcendenţa. 21


Reontologizarea pTOgmmului Criticii rcînvesteşte cu noi semnificaţii " el eme ntele " raţiunii şi con feră noi dimensiuni procedeelor ei demon­ stmtive sau de întemeiere . Cat egoriile devin ast fel "predicate ontol o­ gice" , ele dau posibilita tea cunoaşterii pure să "spun ă" ceva asupra con s tituţiei de fiinţă a fi i nţă riloT, să " constituie" structura lor determi­ nativă. De aici, şi rezervele lui H eidegger asupra "deducţiei metafizice" a categoriilor : această deducţie are un "caracter nesigur"; origin ea cate­ gori ilor ar trebui căutată nu într-o tabelă logic ă a judecăţilor ci, aşa cum considera şi Kant, În "tabela transcendentală" a fun cţiilo r raţiunii pure, a tuturor "momentelor gândirii care se realizează în judecă ţi " (A73/B98). Kant nu rea lizase o " deducţie " În sensul derivării categori­ ilor din sursa lor ori ginară, ci oferise doar indi c aţii asupra întregului sis­ tem al conceptelor pure. Ele nu se "deduc", în aşa-numita "deducţie me­ tafizi că", dcoarece acolo nu este încă prezent orizontul on tolo gic deter­ minati v; c a t egori il e nu sunt, ca ex presie a unui intelect finit, raportate la intuiţie; de aceea, acolo ele nu sunt determinabile ca veritabi le predicate ontologice. Raportarea esenţială la i nt uiţie este prezentă doar în de­ ducţia transcendentală, singura veritabilă. în interpre tarea heideggeriană, deducţia transcendentală are ca scop "iluminarea trans cendenţei raţiunii finite" (65), a posibilităţii cunoaşterii ontologice (67) prin dezvăl uirea stru cturii integrale a constituţi ei noas­ tre subiective ca fiind determinativă pentru constituţia internă a fiinţei . Deducţia transcendentală nu este de aceea un "raţionament logic de­ ductiv", ea nu are de- a face nici cu " noţi uni" (în sensul obişnuit allo­ gicii), ci cu concepte raportate esen ţial la timp , care fac posibil ă tran­ s cendenţ a ; prin aceste "conc e pte pure" se determină (sub denumirea de " realitate obiectivă") însuş i conţinutul de realitate. fiinţarea ca obiect . Deducţi a lui Kant este ast fel o veri tabilă " cercet are st ru cturală " ("de­ du cţ i e structurală" ) menită să asigure dezv ăl uirea fii n ţei fiinţări l or în c unoa � terea ontologică . Sc h ematismul, produs al puterii de im agina ţie transcendcntală, mj loceş t e "întâlnirea eu fiinţările" (84), prin ceea ce "forma exterioară" a Criticii nume ş te subsumarea intuiţiil or la con­ ccpte ( 103). Determinarea completă a t rans c endenţei o aduce "p rincipiul 22


sintetic suprem", apercepţia transcendentală, care ne arată că cele trei elemente (intuiţii-categorii-scheme) formea�ă o "unitate structurală" aptă de a întemeia transcendenţa. Ideea kantiană de a examina structurile determinative ale cunoaşterii în mediul experienţei posibile sau al posi­ bilităţii experienţei ("formularea scurtă" a transcendentaIităţii) şi de a de­ termina invarianti v pe această cale "realitatea obiectivă a categoriilor" ("posibilitatea experienţei este ceea ce conferă cunoaşterii noastre real­ itate obiectivă în mod a priori" A 159/B 19 5), devine, la Heidegger,

prin

ideea transcendenţei, temeiul posibilităţii de a fi a obiectelor (112).

priori, (,,Die Bedingungen der Moeglich­ keit der Erfahrung ueberhaupt sind zugleich ţjjg Bedingungen der Moeglichkeit der Gegenstaende der Erfahrung") va fi interpretată ca o teză de identitate; ambele condiţii sunt identice ("beide Bedingungl:'ll identisch simt') este sensul relaţiei introdusă prin "sind zugleich". Dacă se acceptă însă teza identităţii, aceasta nu poate avea decât un Formularea principiului suprem al tuturor judecăţilor sintetice a

citată de Heidegger dinA158/B197

sens formal, în acord cu natura şi semnificaţia structurală a teoriei şi a

nivelurilor construcţiei (con s ti t u irii) Aşa cum argumenta şi G. Martin, întrucât natura nu este altceva, pentru Kant, decât un sistem de relaţii, iar intelectul e definit, la rândullui ca o capacitate de a institui relaţii (G. Martin 1969: 147), "idcntitatea con­ diţiilor" nu este decât o identitate "până la stmctură". Ea nu autori­ zează în nici un sens interpretarea transcendentalui ca transcendenţă. De aceea, unii critici ai lui Heidegger (Cassirer, Stcgmueller) au acuzat lectura sa a Criticii ca una pre-criticistă, intenţionând să propună din nou o metafizică (ontologie) de ordinul întâi, care s-ar putea determina p ri n obiect, în ciuda faptului că metafizica la Kant primea doar o detelminare formală, ca teorie a stmcturii tuturor metatizicilor (ontologiilor) posibile. (Vezi Scrisoarea către Marcus Herz din I I Mai 1781, X: 270, respectiv, Scrisoarea către Moses Mendelsohn din 16 Aug. 1783, X: 345.) Caracterul "formal" (în sens s t ructural, nu logic-analitic) al meta­ fizicii lui Kant nu exclude prezenţa în teo ri a Criticii a unui proiect on­ tologic imanent. Examinarea ontologică a p roiect u l ui critic trebuie să demersurilor ei de legitimare a

.

23


pomcască Însă de la înţelegerea modului în care Kant a transfOlmat on­ tologia: aceasta şi-a pierdut statutul disciplinar de teorie-princeps a filosofiei, anterioară fundaţional celorlalte componente ale discursului filosofic, fiind integrată ca un moment imanent al unei teorii transcen­ dentale, prezentând proiectul ei de fiinţă, de posibilitate de fiinţare. Aşa cum sClia Kant însuşi, sub denumirea de Analitică a intelectului, în cadrul filosofiei clitice "apare o întreagă ştiinţă a ontologiei ca gândire imanentă, i.e. o ştiinţă a lucrurilor având realitatea obiectivă a concep­ telor ci sabilită în mod sigur" (Scrisoare către J. S. Beck, 20 lan. 1792). Departe de a fi o aventură speculativă în "spaţiile imaginare" ale in­ condi\ionatului (cum se exprima Kant în acelaşi loc), ontologia se trans­ fonn:l Într-un moment constitutiv, integrat şi subsumat unei alte arhi­ tlTturi lilosolict: \,i unci alte perpective constructive, proprii filosofiei I rallsl't:IHil'lItak, singura ÎII măsură să valideze obiectivitatea raportărilor (1Il',lIit iVl' la cx iskn\:1. Dintr-o fi losofie primă, o metafizică de primă in­ -;t:lIl\:I, II teoric" cu un obiect detcrminat, o categorializare directă a 1',\'111111101 supn:lllc ak existenţei, ontol ogia se transformă în sistemul kalltlall Îlltl-UII joc secund, o proiecţie interioară a vizei de realitate a 1I11l�1 korii abstractc de posibilitate. Ca teorie a constituirii obiectelor pelltlll clllloa\,tcre, această "ontologie transcendentală" conduce proce­ sul tn:cerii de la posibil la real, respectiv, al trecerii invariantive de ]a structurile cunoaşterii la temeiurile obiectivităţii. cunoaşterii, ale ra­ portării conceptelor teoretice la obiecte; ea e o teorie structurală a con­ stituirii obiectivităţii, ireductibilă la o cercetare pur logică sau analitică. Ontologia imanentă a Criticii construieşte trecerea de la posibil la real; ea nu este doar o ştiinţă a posibilului, ca la ehr. Wolff, ci o ştiinţă a con­ stituirii obiectelor ca obiecte ale expcrienţei, a obiectel or pentru cunoaştere, a trecerii de la strucluri "foffilale" la structurile ce determină obiectivitatea obiectelor cunoaşterii, o teorie a construirii "realităţii obiective" sau a validităţii conceptelor teoretice structurale. Acest proîect ontologic interior va conduce transformările şi angajările suc­ cesive ale sistemului teoretic al Criticii până la "decizia ontică", moment care cade în seama justificării cmpirice a întregului program teoretic. ..

24


2. Critica ratiunii pure ca epistemologie

A doua modalitate de subsumare disciplinară a programului Criticii raţiunii pure este cea epistemolo&ică. Critica iniţiază, în această viziune, o "epistemologie transcendentaIă". În această interpretare (H. Allison, G. Prauss, G. Bird, M . Gram, P. Strawson �. a.), Critica raţiun ii pure cer­ cetează natura, domeniul şi limitele cunoaşterii umane, având ca intenţie directă justificarea opiniilor raţionale în faţa scepticismului. Interpretarea programului Criticii c a o cerceta re epistemologică se bazează pe unele aserţiuni ale lui Kant, de genul celei din Introducere: "Filosofia tTans­ cendentală este sistemul tuturor principii lor raţiunii pure. Că această cri­ tică nu este ea însăşi deja denumită filosofia transcendentală se dato­ rează numai faptului că pentru ca această critică să fie un sistem com­ plet, ea va trebui să includă o analiză cuprinzătoare a întregii cogni ţii umane a priori " (A 1 3/ B27). Dar, ceea ce apare explicit din asemenea texte şi mai ales din raportarea lui Kant la "analiza fiziologică" a cog­ niţiei a lui Locke este faptul că obiectul, tema cercetărilor lui Kant nu este atât cunoaşterea în realizările ei, ci cercetarea competenţei cogni­ tive, a puterii de judecare sau a diferitelor dispoziţii sau capacităţi cog­ nitive, în vederea descoperirii unor a priori fondatori. Cunoaşterea nu este, pentru Kant, un obiect de cercetare în sinc, ci un domeniu al apli­ cării interogaţiei transcendentale şi a experimentării transcendentale pentru construirea structurii categoriale şi de principii a teoriei elemen­ telor, a unei teorii-cadru a întregului program de reconstrucţie raţională a experienţei umane. De aceea, formulel e de genul "metafizică a cu­ noaşterii" sau "metafizică a experienţei" aproximează mai bine natura întreprinderii kantiene decât "teorie a cunoaşterii". Importantă, pentru această înţelegere, mi se pare a fi următoarea afirmaţie a lui Kant din Scrisoarea către Ch. Garve din 7 Aug. 1783 : caz. nu metafizică este ceea ce realizează Critica. ci o cu ştiinţi, niciodată Încercată, şi anume critica unei raJiunii judecând a priori . . . Absolut nici o altă ştiinţă nu a Încercat aCeasta ­ adică să dezvolte plecând de la conceptul unei capacităţi de cunoaş"În nici un

totul nouă

25


tere (atunci când acest concept este bine definit) toate obiectele (şi ) orice poate fi cunoscut ştiinţific cu privire la acestea" (X: 340).

Prin cipa l ele i nt e rp ret ări epi stemologice actuale ale Criticii reconstrui es c pr ob l ematica acesteia în termenii teoriei analitice a cu no aşt erii , punând ac centul pe "argumentele transcendentale", "schema concep­ tuală" etc . Aşa cum c ons i deră P. F. S traws on şi H. Allison, Critica ar fi o "analiză c o n c e ptua lă " , i ntenţi on â nd să elucideze semnificaţia şi pre­ supoz iţi i le "cunoaşterii de exp er i enţă " . O asemenea int erpr eta re nu dă seama de (s au elimină cu totul) caracterul constructiv al teoriei kantiene. Cercetarea transcendentală nu este doar o cercetare a formei ş i sensu­ rilor, pur e l u c i daton e , analitică, fără capacitatea de a extinde câmpul c u n oa�h:ri i : ca depăşeşte obi e ctivele şi posibilităţile analizei concep­ t u a l e , d e l l H : rs pr i n e x c e l e nţă e x plicat iv : di mp otriv ă , filosofia transcen­ , k l l l a l :O, . ,es t e eeva C l \ t o t u l d incolo de orizontul analizei con cep tu ale , fi­ I I l t l I l Şt l i l l l :) I I l a i degrabă l a rei de amplificatoare ca şi geometria eucli­ d l a l l :) s a l i fi / i l' a ncw t o n i ană" (W. Waxman 1 9 99: 56). ( '11111

VI

I I I I vcdea

e li

pri l ej u l an alize l o r uno r aspecte p arti c u l are ,

" P I '\ t l' I I iI I I I I / " i a a n a l i t i c ă reduce drastic programul şi i nt e nţi a teoriei lui

1\ : 1 1 1 1 , l'a l ' I i lll i n :i

Cl\

totul, mai întâi, proiectul ei ontologi c imanent şi de ­

II I I I I I C : I / :', nat ura proc edurilor constructive a le metodologi ei kantiene; În­ I I l'' ' I ',a

r t' l'L' L"t are k a n t i a n ă de v ine a st fel o examinare a conceptelor şi

I 'll Il'l'l kdor l og ic-epistemo logice, o anal iză a c onc eptelor, argu mentelor -" i 1 1 I'l'supo/ i \ i i lor unei organizări teoreti c e , j u de cate pre d omi nant din

p u nc t u l de vedere al " c o ndi ţiilor de adecvare" stabilite de o intui ţie ge­ neri că, n i c i odată t c m atiza t ă , elaborată teoretic. Subsumarea pro ie c tu lu i kantian c pistem o l o gie i analitice nu poate da seama de pretenţia con­ stru ctivă, ext ens iv ă a c erc et ări lor lui. Această pretenţie a fost cel mai clar formulată în ed iţi a a doua a Introducerii :

" Metafizica, chiar dacă nu o considerăm decât ca O ştiinţă care până acum a fost doar încercată, dar care este prin însăşi natura raţiun ii umane indispensabilă, trebuie să conţină cunoştinţe s in tetice a priori. Ea nu intenţionează doar să descompună conceptele pe care noi le formăm a priori despre lucruri, şi prin aceasta să le explicităm ana-


\itic, ci în mda tizică noi vrem să extindem cunoştinţe le noastre

a

pri­

ori, iar pentru aceasta treb uie să folosim princ ipii care depăşc sc con­ ceptul dat şi care îi adaugă acestuia ceva care nu era conţinut în el; şi. cu ajutorul unor asemenea j udecăţi sintetice a pri ori să mergem atât de departe, încât cxperienţa însăşi să nu ne mai poată unna, ca, de exemplu, in j udecata <Lumea trebuie să aibă un prim început> şi in

În privil1ţa (B 1 8).

alte ca aceasta. Ş i astfel metafizica consistă, cel puţin

scopului ei, numai din propoziţ ii sinteti ce a priori "

Prezenţa în Critică a unor judecăţi sintetice a priori indică în ":lod evident caracterul extcnsiv, constructiv al acesteia, posibi litatea ca prin demersurile ei să se lărgească cunoaşterea. Această caracteristică a teo­ retizării kantiene este negată în reconstrucţiile disciplinare ale "analizei filosofice" (fie aceasta semantică, logică filosofică, epistemologie, me­ tateorie, ontologie sau "metafizică" analitică), rolul acestora Ji ind dc a realiza analize conceptuale necreative (definiţii conceptuale şi eviden­ ţierea supoziţii lor). Cercetarea kantiană a condiţiilor de posibilitate nu înseamnă ceva de acest tip. Ea înseamnă formul area, prin anal iza in­ variantivă a experienţei a unor concepte abstract-structurale, care, pri n însăşi natura lor tind să realizeze cele două exigenţe ale sinteticului a priori, universalitatea strictă şi obiectivitatea. În felul acesta, judecăţi le sintetice a priori se întemeiază pe conceptele structurale. Elaborarea unor concepte structural e prin ccrcetarea invaliantivă a experienţei este o procedură constructivă ce depăşeşte esenţial posibilităţile şi cadrul res­ trictiv (de sorginte empiristă) ale analizei conceptuale a filosofilor con­ temporani. Kant exprima foarte clar rolul experienţei posibile în deter­ minarea elementelor conceptual e a priori : ,.În Logica transcendentală am văzut că deşi noi nu putem trece

direct

dincolo de conţinutul unui concept carc ne este dat, noi suntcm to tuşi capabili, în relaţie cu un al treilca lucru, şi anume experi enţa posihi/ă, să cunoaştem legea conexiun ii unui lucru cu

al t e l e ,

şi anume

să fc1 cem

ac easta in mod a prio ri" (A 766/B 749).

Această întemci crc a cercetării transcendental e pe experienţa po­ sibilă (sau pe posibi l itatea experienţei) este ceea ce deosebeşte radical teoria lui Kant de viziunca empiristă asupra cunoaşteri i şi a şti i nţci, 27


perspectivă proprie lui Hume, dar şi analizei fi l osofice contemporane. Analiza invariantivă a experienţei este cea care permite accesul la nivelul structurilor ce definesc competenta cognitivă, nu doar perfor­ manta cunoaşteri i. Corelaţia fu ndaţională dintre experienţa posibilă şi competenţa cognitivă a fost determinată de Kant în mod explicit ca te­ mei al depăşirii scepticismului cu privire la cunoaşterea necesităţii na­ turale, scepticism izvorât din situarea cercetării cunoaşterii exclusiv în perspectiva corelaţii lor sau regularităţilor experienţelor actuale şi ale cu­ noaşterii ca performanţă cognitivă. Însăşi posibilitatea decelării struc­ turilor a priori , care fac posibilă depăşirea "relaţiei dintre concepte" şi ca urmare "anti ciparea experienţei" (A7621B790), cu alte cuvinte, sinteti­ cui a priori, este detenninată de situarea cercetării la nivelul competenţei cognitive şi al competenţei experienţei, şi nu al simplei performanţe a cunoaşterii şi al experienţei date, actuale. Teza fundamentală a teoriei Criticii, "noi suntem efectiv în posesia unor cunoaşteri sintetice a priori, aşa cum o arată principi ile intelectului care anticipează experienţa" (Ibidem), necesită, la rândul ei, o cercetare a însăşi posibilităţii ei. Or, aceasta necesită o altă perspectivă teoretică, perspectivă care le era străină atât filosofiei dogmatice cât şi celei sceptice, care s-au situat ex­ clusiv la nivelul performanţei cognitive, n-au investigat cunoaştere a şi experienţa din perspectiva competenţei lor detemlinative. De aceea, consideră Kant, obiecţiile sceptice nu pot viza decât filosofia dogmatică (alternativa ci congeneri că), nu şi pe cea critică, a cărei abordare se si­ tuază la un cu totu) alt nivel. De aceea, ele nu pot stabili nimic cu privire la "ceea ce noi putem cunoaşte sau nu putem cunoaşte" (A763/B79 1 ). Incapacitatea sceptic ismului empirist de a concepe diferenţa dintre judecăţile sintetice a priori şi cele doar a posteriori (obţinute, scrie Kant prin "fecundarea prin experienţă a conceptelor") se întemeiază în mod esenţial pe imposibilitatea distingerii între competenţă şi performanţă, atât la nivelul cunoaşterii cât şi al experienţei, şi ca atare pe imposibili­ tatea determinării convergenţei cunoaşterii conceptuale şi a determinătrii obiectel or experienţei la nivelu l structural al competenţei raţionale. "Mersul raţionamentelor" lui Hume este reconstruit de Kant astfel: 28


"Hume s-a gândit poate. deşi n-a dezvoltat niciodată pc depl in această idee, că În judecăţi de o anumită specie depăşim conceptul nostru despre obiect. Eu am numit sintetice această spec ie de judecăţi. Cum pot ieşi, cu aj utorul experienţei, din conceptul pe care îl asum deja, acest fapt nu prezintă nici o dificultate. Experienţa este

ea

însăşi o ast-

fe l de sinteză de percepţii, care sporeşte, prin alte perceptii suplimentare, conceptul pe care îl

am

cu aj utorul unei perceptii. Dar noi cre-

dem că putem ieşi din conceptul nostru şi a priori. şi că putem extinde cunoaşterea noastră. Acest lucru

îl încercăm fie prin inte lectul pur În un o biect al experienJei, fie chiar

legătură cu ceea ce poate fi cel putin

prin raţiunea pură în l egătură cu acele proprietăţi ale lucruril or sau chiar cu existenţa unor astfel de obiecte care nu se pot prezenta ni­ ciodată în experienţă. Scepticul nostru n-a distins aceste două speci i de judecăţi, cum ar fi trebuit totuşi s-o facă, şi a considerat de-a dreptul imposibilă această sporire a concepte lor prin ele însele şi această aşa zicând autogenerare a intelectului nostru (şi a raţiuni i), fără a fi fecundate de experienţă; el a considerat prin urmare drept imagi nare

dedin legile ei, că, prin unnare. ele nu sunt decât reguli empirice, contingente în sine, cărora noi le atribuim o pretinsă necesitate şÎ uni versalitate" (A764-7651B792-793). toate pretinse le principii a priori ale acestora şi a găsit că nu sunt

cât o obişnuinţă rezultată din experienţă şi

Fără a recurge la "experienţa posibilă", singura care ne autorizează, prin cercetarea invariantivă, accesul la nivelul posibi lului, al ,.puterilor" determinative, nu vom putea Întemeia posibilitatea extinderii cunoaşterii prin judecăţi sintetice a priori. Această extindere nu se bazează pe exa­ minarea "experienţei determinate" (cu atât mai puţi n a unei experienţe concepute ca o "simplă compunere empirică a percepţiilor", Prolego­ mene, #26), care e necesară totuşi în vederea cunoaşterii şi discriminării cauzelor şi efectelor Într-o conexiune fenomenală; fără a face apel la o experienţă actuală (reală) cu nu pot determina cauza şi efectu l dintr-o in­ teracţiune. Dar, în mod eronat, "Hume a inferat din conti ngenţa determinării noastre după leg; con­ tingenţa legii Însă� i . Iar t n:cc re a dc la conceptul unui lueru la expe­ rienţa posibilă (care arc loc a priori şi consti tuie realitatea obi ectivă a co nceptul u i ) rienţe i reale

a o

fost

confundată de el cu sinteza obi ectelor expe­

s i nll::r�-l

c a re

Într-adevăr este Întotdeauna empirică. 29


Dar p ri n această c o n fuzi e ci a transformat un pri n c i piu al afinităţi i, care - ş i are sediul în intelect şi care e xprimă o legătură necesară, într-o regulă a as ocieri i , care se găseşte doar î n i ma g n aţ i a reproductivă (nach bildende Einbildlll1gsla-aft) şi care poate prezenta doar le gături ( Verhindungen) contingentc nu obiective" (A 766 /B794). S c ep t i c i smu l a î n gră dit astfel cunoaşterea noastră fără ca în preala­

b i l să - i fi detem1inat li mitel e , posibilitatea ş i întinderea din pun c tul de ve dere a l c o mpe t e n ţ e i r aţiu n i i .

. ,El a s upu s anumite principii ale i nt e l ec tu l ui unei cenzuri, fără a la o balanţă de testare a criticii (Probierwaagwe der Kritik) în ceea ce priveşte î ntre aga lu i c apac itate . Si, în timp ce el neagă i nte l e ctu l ui ceea ce el nu poate în făptu i real, el m erg e mai de­ pal1e şi îi c o nt estă orice putere de a se e xti nde a priori, de ş i nu a exa­ minat această c apac itate în între gim e a ei" (A 768 IB 796).

p u ne acest i n t e lec t

În fe l u l acesta, sceptic ismu l , a cărei analiză vize ază doar "faptele care s u n t c o n ti n g en te " a i n fera t eronat de l a nivelul lor l a nivelul capa­ c ităţ i i co gn i t ive subiacente. O a s em enea trecere, dacă e po s ib i lă, trebuie

mediată (cum cerea dej a Newton în re gu l a a III -a a cercetării naturii , nu­

mită ,,fundamentul oricăre i ti lo s o fii") de o c erc et a re invariantivă exer­

xată în me diul experienţei . Davi d [ l ume a rămas astfel d oar

"u nu

l d intre geografii r aţ i u n i i

umane". El examinat doar "faptele raţiunii", p c baza cărora s-ar putea pune într- adevăr la îndoi ală " folosirea transcend entală a pri n cipi i lor" (A 7 6 0/B 7 8 8 ) ; el n-a întrep ri n s "al treilea p as nec esar", care vizează

însăşi

"c

a p ac i t at ea de judecare ma tură şi adultă care se fu n d e ază pe

maxime s o l i d e şi atestate în univers alit atea l or", care constă în ..a

supune

examinării n u fapt ele raţiunii,

ci raţ i un e a însăş i. în întrea­

care-i este aj unge la c uno şt i n ţ e sint etice a prio r i . Acesta nu cores­ punde c enzuri i. ci cl;ticii raţi un i i , graţie c,ln;ia nu e vorb a doar de a de telmina graniţele ra ţ i u n i i . ci de a-i ses i za lill/ itele detelminate a le raţiunii (nu numai nceunoaşkrea unui lucIU sau altu l) cu pri v i re la toate p ro b l e m el e p osibi le de o a nu mi tă specie. şi ae ea�ta nu doar intr-o mo ­ dalitate conjecturală, ci prin demonstraţie di!1 principii" (A 7 6 1 !B7 89). ga ei putere şi apt itudine ( �(:rl11ocgel1 lInd Tallglichkeif)

proprie lh:

30

a


Cele două abordări al e cunoaşteri i şi raţ iuni i , cercetarea empirică ("geografică") şi cercetarea transc endental ă (structural-fonnală) sunt comparate de Kant recurgând la o sugestivă analogie geometrică. "Raţiunea noastră nu este un plan de o întindere inde finită, ale cărei margini nu le cunoaştem decât în genere , ci trebuie să fie comparată mai degrabă cu o sferă, a cărei rază poate

fi determinată din curbura

arcului de pe suprafaţa ei (i.e. din natura propoziţiilor sintetice a priori), din care, la rândul ei, pot

fi indicate cu certitudine atât con­

ţinutul cât şi limita sferei. în afara acestei sfere (domeniul experien­ ţei), nimic nu este pentru raţiune obiect; într-adevăr, înseşi proble­ mele în legătură cu asemenea pretinse obiecte nu se referă decât la principii subiective ale determinării universale a raporturilor care se pot prezenta, în interiorul acestei sfere, între conceptele intelectului" (A762/B790).

Cerc ertarea invariantivă a experienţei poate determina ast fe l . ,e 1 e ­ mentele" spaţiului logic a l raţiunil or, propoziţiile sintetice a pri ori ve­ ,

ritabile "măsuri imanente" ale raţiunii, "metrica" spaţiului ei. Numai acestea dau seama de potenţialitatea şi l imitele competenţei raţionale. Analiza experienţei în vederea detectării structurii ei, a condiţii lor de posibilitate a experienţei ca atare, este astfel o strategie cognitivă cu to­ tul diferită de cercetarea l ogică sau epistemol ogică a "foffilei" cunoaş­ terii", aşa cum apare aceasta în "analiza filosofică". Aceasta din Uffilă re­ duce structuralul ştiinţei şi cunoaşterii fie la analiza logică a conceptelor generale, fie la condiţiile metateoretice ale organizării logice a teoriilor. Ambele procedee sunt "anal itice", necreative, în timp ce cerc etarea in­ variantivă conduc e la inovaţii substanţiale în ştiinţă, la progrese veri ­ tabile ale cunoaşteri i . Un as emenea tip de cercetare, de exemplu, a con­ dus la geneza teoriei re l ativ ităţii restrânse a lui Einstein, proiectată de el

însuşi ca

o cerc etare

i nvari ant ivă a e l cctro d i n amic i i,

o c e rc e t a re ope­

raţională a experiell�c i . I l U o analiză logică a conceptelor de spaţiu şi timp ale fizi cii c1asicc .

31


3. Critica şi filosofia ştiinfei Interpretarea

Criticii c a

fil osofie a ştiin ţelor ex acte (matematică şi

ş tii nţele naturii) este susţinută de modul în carc Kant introduce, mai În­ tâi în Prolegomelle, apoi în ediţia a doua a Criticii, "problema generală a raţiunii pure": Cum sunt posibi le a pri ori judecăţile sintetice? Această

întrebare e prefaţată de două Întrebări epistcmologice (de filosofia şti­ inţei): Cum e posibilă matematica pură? şi Cum e posibilă ştiinţa pură a naturi i? Cum va aborda Kant aceste două Întrebări "particulare"? În para­ gra ful ce urmează formulării problemei generale a

Criticii şi a intero­

gaţiei asupra ştiinţei, Kant introduce principiul sau substructura logică a strategiei argumentativ/justi ficaţionale transcendental e:

"Întrucât aceste

ştiinţe sunt actualmente date (ca existente), este în

mod sigur pentru

noi adecvat să întrebăm cum sunt ele posibile: deoa­

rece ele trebuie să fie posibile este demonstmt de existenţa lor ac­ tuală" ( B : 2 1 ).

Avem aici schema oricărei argumentări transcendentale: se pleacă de la Un Faktum, exi stenţa cunoaşterii ştiinţifice cu anumite trăsături dis­ tinctive; apoi se pune Întrebarea, cum este În genere posibil acest "exis­ tent"? Pentru justi ficarea trans cendentală a ştiinţei, Kant porneşte de l a

Faktum-ul existenţei matematicii clasice ş i a ştiinţei newtoniene a naturii cu anumite trăsături epistemologice. Cercetarea transcendentală va in­

vestiga condiţiile care fac cu putinţă aceste realizări paradigmati ce ale raţ iunii teoretice. Proiectul lui Kant se constituie astfel într-o investigare a presupoz i ţ i i l o r şi tcmei uri l o r ace stui tip de ştiinţă, a condiţiil or lui

de posibilitate şi a criteriilor de validitate. Propusă de neokantieni, în pri­

mul rând de H . Cohen, această interpretare a fost susţinută şi de alte ori en­ tări din filosofia ştiinţei, interesate de fundamentele lor istorice (de l a fe­ nomenologi a lui Husserl - considerată de

K. Goe del suc cesoarea legi­

timă a Criticii, până la rea l i smul şti inţific modern). Confruntată cu pro- . blema depăşirii paradigmei ştiinţei moderne de matematica ulterioară (geometriile neeuclidiene) şi de teori i l e fizi ce ale secolului XX (teoria 32


relativităţii şi mecanica cuantică), filosofia "kant iană" a şti i nţei. dacă nu vrea să abandoneze cu totul apriorismul (cum au propus I I . Rei chenhach şi M. Schlick), are de ales între mai multe posibi l ităţi : ( i ) o strategic de imunizare: încercarea de a demonstra că viziunea l ui Kant as upra spaţi u­ lui şi timpului se situează la un nivel cu totul di ferit de acela al cercetării operaţionale a lui Einstein (P. Natorp, O. Hoeffe); ( i i ) o strategic de re­ vizuire: să se relativizeze a priori-ul şi să se rede tlncască pentru d i ferite tipuri de construcţie teoretică (Cassirer, Friedman) : (iii) o strategic con­ servativă : să se menţină absolutismul cadrului a priori al şt i inţei, aşa cum a fost determinat de Kant, dar să "slăbească" legătura fundaţională dintre teoria transcendentală şi ştiinţă, considerând că pri ma oferă o ex­ plicaţie şi intemeiere "metafizică" şti inţei newtoniene, de exemplu, nu­ mai ca una dintre teori ile posibile ale naturii, eliminând din j usti ficarea transcendentală ideea unui unic model teoretic avut 1n vedere în mod in­ tenţionat în cadrul programului kantian (G. Buchdahl). Kant însuşi determină relaţia teoriei sal e cu "fapt ul" şti inţei c lasice prin expresia "subsumpţie transcendentaIă". Prin aceasta se i ntroduce o relaţie de un tip nou (în spectrul relaţi ilor interteoretice) între n i veluri tipologic distincte ale teoretizării din cadrul unui program fundamental. Teoria-cadru, fundamentală nu este conectată printr-o simplă relaţie lo­ gică (deductivă sau inductivă) cu nivelurile subordonate . Cercetarea critică a lui Kant porneştc de la real izările paradib'1l1atice acceptate ale ştiinţei, dar, în încercarea de a le întemeia transcendental , ea nu se limitează doar la a le j usti fica " pretenţiile de cunoaştere" prin căutarea presupoziţiilor lor şi organizarea logi că, coerentă şi explicită a corpus-ul ui "empiric" al acestor discip l ine. Detenninând fundamental e ştiinţei exacte, acel ,,zum Grunde liegen", teoria transcendentală constru­ i eşte un spaţiu logic generalizat care să facă cu putinţă atât dezvăluirea condiţi ilor de posibilitate, a necesităţii şi val idităţii legilor şti inţei clasice, cât şi corectarea metodologică a acelei ştiinle ("hesser V"rstehen"), sau cum spunea Kant cu pri v i re l a N ewton, " să-I facă mai coerent eu el în­ suşi". Mai mult, ccrcetan:a fundalională aspiră nu doar la o analiză şi ra­ finare conceptuală, ci şi la () potenţare a cuno aşterii, la "exti ndere a" ei, 33


la o dezvoltare a construcţiei ştiinţei în alte orizonturi. Prin eliberarea şti­ inţei clasice de anumite restricţii metodologice, Critica poate o feri un nou spaţiu teoretic cercetării, propunând nu doar principii -ghid ale edi­ ficării programului, dar şi autentice predicţii privind modul de orga­ nizare a ex istenţei la nivel elementar (transpuse, evident, în contextul transcendental al teoriei constituirii). Prin aceste trăsături constructive, Critica se deosebeşte semnificativ atât de epistemologia analiti că cât şi de tilosofiile contemporane generale ale ştiinţei, dominate încă de un ideal empirist al teoretizării. După cum am văzut, pretenţia lui Kant după care teoria sa conţine propoziţii sintetice a priori , deci formulează judecăţi sintetice asupra unor domenii ale experienţei este opusă ideii unei filosofiii generale a şt i i nţei ca expli caţie a conceptelor (definiţia sau reconstrucţia unor con­ ce r te care să respecte, cum cerea Camap (R. Camap 1 950: 7), patru con­ d iţ i i de adecvare : asemănarea extensională cu conc eptele reconstruite, ex actitatea, ferti litatea şi simplicitatea). Din analiza conceptel or nu pot fi derivate aserţiuni sintetice. Argumentele prin care Kant j usti fică prin­ cipiile teoriei, Analogiile experienţei sau "legile transcencentale ale na­ tUlii" (deşi în ediţia a doua au un caracter epistemologic mai accentuat), nu sunt bazate exclusiv pe analiza conceptelor implicate, ci sunt "infor­ mate" esenţial de idei şi supoziţii ontologice şi cosmologi ce (E. Watkins 200 1 : 83). Există o interdependenţă strânsă în teoria Criticii între aspec­ tele logi c-epistemologice şi cele ontologic/cosmologice care-i conferă acesteia un statut ireductibil la filosofia ştiinţei produsă de "anal iza fi­ losofică". Acest specific se re flectă şi în structura argumentativă a teo­ riei, în împletirea raţionamentel or deductive cu construcţii şi ideali zări, cu examinarea unor experimente imaginare şi cu întrebuinţarea masivă a raţionamente lor anal ogice. La nivelul strategiei argumentative funda­ mentale, cum vom vedea, teoria lui Kant se bazează pe o proiectare filo­ sofică a metodei generalizării raţionale din matematică şi fizică, pro­ cedeu eminamente constructiv, sursă majoră a edi ficării progresive ale unor niveluri superioare ale abstracţiei teoretice. în felul acesta, proce­ deul metodologic al generalizării raţionale a unui corp teoretic preexis34


tent este diferit de analiza conc eptuală a ştiinţe i î n t r e prin s ă de fi losofii analitici . Aceasta din unnă vizează e v i d en ţi ere a presupoziţiil or unei

realizări teoretice speciale, fi ind conservati vă

în raport cu pe r fonn anţel e

ei ep istem i c e ; ea intenţi onează, cel mult, o fonnulare logică mai exactă

a acelei teorii. General izarea raţională de tipul cel ei întreprinse de Kant asupra ştiinţei exacte a naturi i, prin "el iberarea" ei de anumite constrân­ geri metodologice şi ontologice (exemplar ilustrată În capitolul Anti ci­

pările percepţi ei), a condus la construcţi a unui cadru conc eptual care să întemeieze un nou program teoretic- fi losofic de cercetare. Kant n-a justi ficat prin te oria transcendenta lă a şti inţei o anumită şti inţă spe­ cială, ci a c onstituit o teorie fundamentală capabilă să detennine con­ diţiile de posibil itate ale teoretizării ştiinţi fice în genere şi s ă definească un model abstract de raţionalitate ştiinţifică, care să reprezinte în acelaşi timp medi ul cercetării fu ndaţ i ona l e a oricărei teori i d et e r m i n a te

.

O înc ercare de "conciliere" între cele două interpretări discipli nare

ştiinţei) a fost În­ este o ferit de însăşi

al e Criticii, ontologică şi epi s temol og ică (de filoso fia treprins ă de

G.

Martin. Temeiul acestei persp e c tiv e

geneza teoriei kantiene: "Critica raţiunii pure e st e o mare, care este ali­ mentată de două fluvii : unul este noua ştiinţă a naturii, celălalt este ve­ chea ontologie. Este meritul istoric al neokantienilor de a fi ar ătat sem­ nificaţia ştiinţelor, îndeosebi a fizicii pentru Kant. Critica raţiunii pure este sigur o epi s tem ol ogi e a fizicii, ea este sigur o teorie a experienţei,

aşa cum a arătat aceasta în mod detaliat Cohen. Ea nu este însă doar o epistemol ogie a ştiinţei matematice a naturii, ea este ce l puţin în acelaşi grad O ontologie

Este scopul interpretării noastre să arătăm corelaţia

. . .

internă între ontologie şi epistemologie"

(G.

Martin

1 969:

VOIwort zur

ersten Auflage, p. III). Interpretarea "sintetică" a lui G. M artin se ba­ zează, esenţial, pe conceperea relaţi onală atât a structuri i constitutive a

intelectului, a capacităţii cognitive, cât şi a ideii de "natură newtoniană", care va fi extinsă la nivelul ti i n ţ e i Aceeaşi direcţie interpretativă .

întâlni, aşa cum vo m vedea, şi

în teoriile constituirii

o vom

de tip structural (Ed.

R. C a rna p W. Stegmucller, G. Bochme), care se declară expli­ cit succesoarele legi time a l e pro i ectului kantian, propu n â nd teorii fun-

Husserl,

,

35


damentale atât a l e tJ losotiei (care să în locui ască toate "fil osofiil e prime" de pân ă acum), c ât ş i ale şti inţei .

4. Interpretarea logico-semantică Pro i ectul kant i a n "purific at" şi mai mult de "aluviunile" şi metafo­ rel e metafizi c i i �i al e psihologi e i este rec u perat de cercetători c a A . Co ffa, J . H i ntikka, R. Butts, W. S c l 1 ar s , R. Brandt ş . a . î n planul studi i lor moderne a l e sem n i fi c aţi e i . Logi c a trans c en d entală ar fi prefigurat ast­

fc l lin n i v c l nOII a l l o g i c i i ( l o g i c a relaţii lor), neelab orat îns ă explicit de K a nt în l i psa i n st ru m entel or matemati c e n e c esare, şi o teorie seman ­ l i c ;', s l l h i a l' c n l :l orga n i âri i s i s t emelor teoretice ale ştiinţei. Punând în l' l' n l l l l i

a nlllllil

111111,

li I l l:-' l l l i l' i s e m a n t i c a, nu epistemol ogia, tradiţia semanti că (cum "

( '"Ih )

I n l l ' l l I l' l n d

()

a

p ro i ectat în structuri logico-semantice ideea a priorip e a n a l iz a sensuri lor ş i a relaţi ilor l ogice ale propo-

1 1 \ 1 1 1 1 1 1 �I 11 1 1 P l i n a p e l l a funcţ i i l e unor tipuri de competenţ e c ognitive. « 1 I l ' \ l ' l' p \ I ; ' 1 1 Il' I ; U i l o r I l l i Wi ttgens t e in şi Camap din deceniul trei al se­

\ 1 1 1 1 1 1 1 1 1 l , n' " I , l I l \1: l p r e l a rea scmantică a întreprinderii kantiene a fost ' . I , I I ' , I I I I I ; \ l a a n' k i a � i

p c rs pe c t i ve a a n a l izei conceptuale, neglij ându-se

1 1 1 ' \ 1 ". 1 1 , , 1 1' , 1 I l' l l l v c s l i r i i d i s t i n c ţ i i l o r logice în ana l iza substanţ ială a şti1 1 1 1 1 ' 1 , 1 1 1'1 t.' ,� l l a I C cc rcprezenta pentru Kant una dintre condiţiile funda­ I l ll' l I L l k

;1

le I' C I'l' c l :h i i trans c e ndenta l e .

Sl' / l l a n l i e : l � i I l lg i c a �ti inţe i, ca perspecti ve în care s-a Încercat "re-

1' l l p c l : 1 I 1' a " l e u r i c i reprezentaţionale a lui Kant, s-au concentrat asupra ,� l I b s l nll' l ur i i l o g i co-matematice a Criticii ca şi asupra princ ipalelor ei e O IH.: cpte � i d i s t i n cţii : j udecăţi sinteti ce, analitice, s i ntetice a priori etc. Te m a centrală a acestei proiecţii disciplinare a fost a priori-ul : "Tradiţia

semantică po ate fi definită prin problema ci, prin oponenţii ei , pm s co­ pu l şi strategia e i . Problema ei era a pri ori-ul : oponenţii ei, teori a lui Kant a intuiţi ei pure; sc opul ci , el aborarea unei concepţii asupra a priori­ ului în care i n tuiţi a pură nu va mai juca nici un rol ; strategia ei, să Înte­ meieze această teori e pe o dezvo l tare a semanti c i i " ( C o fta Deşi

36

199 1 : 22).

A. C o rta recunoaşte că doctrina a pri ori u-ului a lui Kant "a fo st mo-


di ficată în cea mai mare măsură de u n datum ce a fost generat de ştiinţe - presupusa trăsătură tTansparentă a geometriei , aritm et ic i i şi calculului care necesită o explicaţie filos ofică" (22), totuşi , tradili a semantică a re­ proiectat în alte cadre disciplinare tema apri oricului , scoţând-o din do­ meniul kantian al cercetării fundamentelor ştiinţei şi tra ns form â n d - o în acela al e x amină ri semantice abstracte. Presupoziţia acestei trans ferăI; a fo s t următoarea: " Dacă o teori e este pe atât de corectă (s(Junci) pe c â t sunt problemele pe care ea le rezolvă, a fost raţional să se Inceapă o ex­ aminare critică a filosofiei critice în locul în care ea a început, cu o ana­ liză a caracterului cunoaşterii a pr i o ri din care Kant a derivat c!atwll-ul său de bază. Tradiţia semantică nu a fost dezvoltată de oamen i cu i n ­ terese limitate î n fundamentele matemati cii, c i d e cei care suspecl a u c,1 înţelegerea k a nt i an ă a aritmetici i, cal cul ului şi geometriei a fosl inspi ­ rată de neînţelegeri ireparabile şi că aceste neînţclegeri viciau i magi nea lui general ă a aprioricului" (22-2 3 ) . În cadrul acestei tradiţi i de recon­ strucţie, fie că e vorba de o critică a concepţiei kantiene (elimi narea in­ tuiţiei, disoluţia sinteticului a priori - B. Russell, I-I. Rcichenbach). fie de o justi ficare a perspectivei kantiene (J . 1 l intikka, M. F ri e dm an ) , ceea ce interesează la acest nivel este modul construcţiei interpretării, l ocul ci transcendental : s em anti c a înţeleasă c a un domeniu în care analiza cu­ noaşterii s-ar putea desfăşura ,.anterior", autonom faţă de realizările ştiinţi fice substanţiale, supunând conceptele teoriei lui Kant unei inves­ tigaţii pu r l o g ic e . Cu toate c o ntribuţiile remarcabile ale acestei perspective, ca rămâne, ca şi interpretarea epistemologic -an ahtică, suspendată într-un cadru ab­ stract al analizei conceptuale, pie rz â nd legătura cu p ro bl e ma reală a Criticii şi cu determinaţi ilc ei ştiinţifice fundamental e. Kant nu a c on ­ struit "teorii analitice" ale semnificaţiei, nu a ccrcetat sensul unor con­ cepte metaştiinţifice în s i n e , ci s-a angajat Într-un program c onstructi v teoretico-filosofic în cadl1ll ciiruia ex am in area conceptelor fund amentale ale ştiinţei reprezenta un moment pregătitor al corectălii şi exti nderi i cu­ n o aşterii ştiinţifice. M a i dq!,rabii decât semantica generală, contextul de relevanţă al apri ori c i t.l ţ i i î l IImnează Cercetarea fundaţională a şt i i nlei . 37


Această interpr etare este în a cord cu celebra susţinere a lui H. Weyl : "Pe cât pot observa, toate propoziţiile a p ri ori în fizică îşi au originea în s i ­ metrie" (WeyI 1952: 1 26). Ca invarianţă la anumite transformări, sime­ tria este obiect de studiu al cercetării cu instrumente matematice. Cum vom vedea, acesta pare a fi tipul de cercetare care continuă, astăzi, cel m a i adecvat, proiectul kantian al determinării structurilor a priori ale ex­ perienţei . Într-un spaţiu discipl inar apropiat de acela al semanticii logice s e În­ scri u şi i n terpre tă ri l e proiectului Criticii ca sematică transcendental ă (T. de M auro, W. H ogrebe, M. R ie del) , critică a l imbaj ulu i (J. S i mo n) , her­ meneutică ( pornind de la un celebru pasaj din Prolegomene, reluat în editia a d o u a , se consi deră că teoria kantiană formulează, în primul

rând, u n "L e s e -M o d el " ! ) 5. Interpretarea psih ologistă

D ac ă a d epţii rec on stru cţi ei epistemologice propun o lectură "aus­ teră" a Criticii, pri n eliberarea ei de "drama psihologiei transcendentale" ( P. F. Strawson) şi c o nc entrare a exclusivă pe analiza conceptului de cu­ noaştere de experienţă ş i respingerea - prin apel la argumente tran s ­ cendentale - a scepticismului, unii cercetători contemporani readuc în prim-planul discuţiei dimensi unea psihologică a programului kant i an (P.

Wolff, Patricia Kitcher, K. Ameriks, R. Aqui la, A. Brook, W. Waxman ş.a.) Este vorba astfel de interpretarea Criticii în perspectiva un e i p si ­ holo gi i transcendentale, a unei psi h ologii filosofice de aceeaşi natură cu a lui Hume, diferind de ac easta doar prin implicarea sintezelor a priori ale multiplicităţii intuiţiei; Critica ar oferi astfel temeiurile unui "nou tip de cercetare psihol ogică, care investighează facultăţi le pure ale minţi i (sens ibili tatea pură, imaginaţia pură, intelectul pur şi raţiunea pură) cu mijloace exc lusiv a priori" (Waxman 1 999: 44). Pe de altă p arte , ace l ei aş i d i re c ţii di sc ip linare îi aparţin şi eforturile c onte m p oran e de a g ăsi în opera lui Kant premisele psi ho l o g i ei cog­ nit i v i s te , ca ramură a compl exului ştiinţelor cogniţiei. Interesat, ca şi 38


Hume, de originea cunoştinţelor, Kant ar fi fondatorul unei cercetări ps i­ hologice a priori, preocupată nu de cauzele genezei faetu ale a idei lor, ci de conţinutul lor constitutiv, în particular, de modul în care actele ima­ ginaţiei reprezintă sursele conţinutului esenţial al ideilor de cauză, efect, conexiune necesară (Waxman 1 999 : 47). Opusă interpretări i l ogico-se­ mantice (centrată pe sensuri, referinţă, conţinut logic şi empiric, analiza şi utilizarea conc eptelor), interpretarea psihol ogistă pretinde a da sens abordării intelectului pe care Kant însuşi o denumea "epigenetică". În l ocul unei analize formale a conexiunii conceptelor implicate În deter­ minarea ideii de cunoaştere de experienţă, interpretarea psihologistă trece în prim-plan investigaţia demonstraţiilor care pornesc de l a "sur­ sele subiective ale însăşi posibilităţii cogniţiei unor obiecte în genere" (A 1 49/B 1 88). Pretenţia unei psihologi i fi losofice "pure" face însă ca acest proiect interpretativ să nu se distingă sufici ent de perspecti va 1 0gico-semantică. De aceea, încercările de "unificare" a ultimelor două proiecţii disciplinare ale întreprinderii Criticii nu par surprinzătoare. 6. Critica raţiullii pure şi semalltica de tip cogllitivist

După R. Hanna, pe lângă "problema modală" a Critic ii raţiunii pure, cum sunt posibile a priori judecăţile sintetice, Kant şi-a propus să rezolve ş i o altă problemă a meta fizici i, "încă mai fundamentală", aceea care ar constitui "cheia întregului secret al obscurităţii de până acum a metafizic ii", cum se exprima el în s crisoarea către Markus Herz din 2 1 Febr. 1 772, formulată prin întrebarea,"care este temeiul referinţei la obiect al acelui ceva din noi pc carc-I numim <reprezentare> ?" ( Ak. X: 1 29- 1 3 0). Această "problemă semantică" a Criticii este esenţi ală pentru reconstrucţia întreprindelii kantiene ca o semantică de tip cognit ivist, o semanti că fil osofică capabilă să dea seama de natura logicii transcen­ denta le. Aceasta trebuie să fi e înţeleasă ca o semantică, deoarece, "pen­ tru Kant, <logica> includea nu numai teoria clasică sau aristotcli co/sco­ lastică a implicaţici deducti ve, a conectivilor propoziţionali şi a cuan­ tificării monadice, c i de asemenea şi mult din ceea ce consid erăm astăzi


ca semanti că - teoria conceptelor şi a constituenţi lor lor, teoria adevăru­ lui, teoria j udecăţilor sau propoziţiilor ş.a. m. d.)" (Hanna 200 1 : 1 5- ] 6). Urmând însă sugestia lui N . Kemp Smith de a interpreta apelul lui Kant la conştiinţă ca expresie, În termenii lui vechi, a implicări i sensurilor în explicaţia conceptelor, R. Hanna cons ideră că putem înţele g e Critica Raţiunii Pure ca un "tratat asupra condiţiilor posibi lităţi i aprehe n dării c onşti ente de către mintea umană a sensuri lor". Astfel, abordarea logi­ co-semanti că şi psihol ogistă, deşi par la prima ve.dere a fi incomensu­ rabi l e, "ele nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede. Filosofia teo­ retică a lui Kant este în acelaşi timp profund logic o-semantică şi profund psi hologică" ( 1 6). As t fel se justifică abordările mentali ste recente din fi­ losofia limbajului (G. Evans, J. fodor, R. Jackendo ff) şi reconstrucţia teoriei lui Kant În cadrul semanticii cogniti viste. În această perspectivă, consideră B anna, "Prima Critică este o teorie generală a reprezentării ment ale obi ecti ve - o semantică ge nerală de tip cognit ivist" ( ] 6). Ca re este probl ema, În termenii t c o ri e i lui Kant, a semanticii cog­ niti v i ste? În celebra scrisoare către Markus Hertz la care ne-am re ferit, Kant scri a : .,Mi -am alcătuit planul unei opere care a r putea avea titlul Limitele SL'/Isihilitiitii şi raţiun ii. Ea va avea două pă rţi una t e ore t i că şi una practică. Prima va consta din două secţiuni : (i) fenomenologia gene­ ra l ă şi ( i i ) metafizica, dar n u ma i considerând natura şi metoda aces­ teia . Patiea a doua va avea de a s e m en ea două secţiuni (i ' ) p r i nci piile uni versal e ale senti mentelor. gusturi lor ş i dorinţe lor sensi bile şi (i i ) pri mele ptincipii ale moralităţii . Gândind asupra părţii t eoreti ce COI1sidcrând întregul ei domeniu şi relaţiile reciproce ale părţilor ei, am observat că incă îmi lipseşte ceva e s enţ i a l, ceva pe care In îndelun­ gat el e mele studii mctafizi ce. ca şi alţii. nu am reuşit să-I tratez ş i care constituie. de fapt, cheia întregul ui sec ret al metafizicii. p.lnă acum încă ascuns. Mi-am pu s Întrebarea: care este temeiul relaţi e i a ceea ce este în noi ca <reprezentare> cu obicctul" (X: 1 30). ,

'

,

Aceasta este problema reprezcntări i con ceptelor generale, a re­ prezentări lor care pot media relaţia abstracţiilor cu re alitatea. Empiris­ mul şi raţi onal ismul nu au reuşit să răspundă adecvat acestei probleme. 40


În matematică, problema e uşoară: aici "obiectele concepte lor sunt can­ tităţi şi ele pot ti reprezentate pri n producerea reprezentărilor matema­ tice" ; principiile lor pot fi deternlinate a priori. Î n filosofie, problema rămânea nerezolvată . Reformulată de Kant, ca problemă a moduluî în care "intclectul poate formula principii reale ale posibilităţi i unor con­ cepte (formate complet a priori - n.n.), cu care experienţa să fie în acord exact şi care totuşi sunt independente de experi enţă", ea a primit următoarea soluţie; "Am căutat astfel sursele cunoaşterii intelectuale, fără de care nu pu­ tem determina natura şi l imite l e metafizicii, am divizat această ştiinţă în părţile ci n atura l e şi am în cer cat să reduc filosofia transcend ental ă (adică, toate coneeptele ce aparţin raţiunii absolut pure) la un anumit număr de categ ori i , dar nu ca Aristotel, care in pn.: d i ca m ent e k sa l e le-a pus una lângă alta aş a cum le a gă sit în tr- o j ux ta p oziţie pur Î n ­ tâmplătoare . Dimpotrivă, eu l e -am aranj at c on fo nll modului î n care se clas ifică ele însele potrivit propriei lor n aturi unn<înd câteva legi fundamentale a le intelectului. Fără a intra a i c i în detal i i asupm in­ tregii serii de cercetări care au c ontinuat in aces t scop. pot spune că, în privinţa intenţ iei m ele esenţial e am reuş i t şi că acum sunt in situa­ ţia de a publica o Critică a raţiunii pure care va trata natura atât a cu­ noaşteri i koretice cât şi a celei prac t ice - în măs ura în care aceasta din urmă e pur i ntele ctual ă . . . Prima parte, care va trata sursele metafizicii, metoda şi limitele ei, . . . va putea fi publicată în trei luni" (X: 1 32). -

,

,

Şi totuşi, Kant nu rezolvase încă probl ema semantică a categ01iilor; ceea ce ne prezintă aici ca soluţie reprezintă o posibîlă variantă a "de­ ducţiei metafizice a categoriilor" (pornind, probabil, nu de la clasifica­ rea l ogică a judecăţilor, ci de la "l egi le fundamentale ale intelectului ") . Problema modală, ca prob kmă a reprezentării conceptelor abstracte îşi avea sursele atât În fil osofie (în teoria abstracţiei a lui Hume şi Berkeley, care nu admitea un , .triunghi în genere", nedeterminat, ca referent al unui concept abstract, ci doar triu nghiuri particulare, de aceea conceptele ab­ stracte rămâncau "goa l e " ) , cât şi în ştiinţa modernă (ca problema mo­ dului de a re pr e ze n t a u n i versa l teoria gravitaţiei a lui New t on cum se exprima Kant În e/ 'ili( " / m{iullii pu/'e). Ea era astfel problema deter,

41


minări i reprezentărilor g enera l e ale concept d o r apriori

("Darstellungen von Begrţtlen"), a reprezentărilor mediatoare. al acelui "al treilea obiect", care să medieze între "obiectele intel ec t u a l e" determinate prin cate­ gori i şi obi ectele empirice ale intuiţii lor. Î n Critica raţinii pure, aceste re pre ze ntări mediatoare vor fi schemele, considerate ca fiind condiţii de posibilitate a existenţei im agin i l o r particulare, indicaţii de construcţi e a imagini lor particu l ar e, reguli sau metoda de construcţie a unor aseme­ nea imagin i . Schema conceptelor pure, înţel easă ca "u n produs şi o mo­ nOb'Tamă a puterii de i maginaţi e pură a pri ori, d up ă care şi în conformi­ tate cu care imagini devin în principiu posibile" (A 1 42/B 1 8 1 ), "repre­ zent are a unei metode pentru a crea o imagine concretă a conceptelor" ( A 1 40/B I XO) va determina operaţional un obiect intenţionat. Schema, ca IllI"I n:1 de re prezentare a eategoriilor, sau ca "formulă" a acesto ra inter­ v i m' În deduc\ i a categoriilor din ediţia a doua pentru a le conferi acestora r el i.' r r l l F i o h i ec t i vă, senm i ficaţie. S chematismul pemlite astfel "prezen­ t a r c a t' l I l 1s t ruc l i vii" (ko n struktive Dartellung) a conceptelor pure a priori. In l H.: i l l l s c h c m a t i s mu l u i şi al sinteze i figurative este auto-afectarea :-. i r l l \ u h r i i n l \.! l"ll , ( un fel de Da rtellung al intelectului), acţi une a intelec­ t ll i u i aSllpra sensi bil ităţii prin care se produce "al treilea obiect" c are va : l c \ i l l na ca nhicct intenţionat, posibil, sau ca o fu n cţ i e de p roie c ţi e de la st n r c t u ra c at e go ri a l ă la multiplicitatea intuiţiilor, a sigu rând astfel sem­ n i fi c a t i a o b i ect i v ă a matricei categorialc: ,.Astfl:l schemele c o n ce pte l or pure ale in t e l ectului sunt singurele si ad evăratele co ndiţii eare crează o raportare la obi e cte, adică semni­ ficaţie, şi categoriil e nu au de aceea în ceh: din unnă o altă întrebuin­ ţare decât una empiric posibilă" (A 1 46/8 1 85).

Problem a raport ă rii la obi ecte a cate goriilor, numită de S. Blasche

a problemei generale a deducţiei categori ilor, a stab i l i r i i " va l i d i t ăţi i obiective a categorii lor" "problema prezentării categori i l or", o subproblemă

(care conţine astfel două cerinţe : una \.!pish:mologică - determinarea va­

l abilit ăţi i generale

categori i l o r ş i l e g i l o r A naliticii, şi

una semantică, o a determinării "realităţii obiecti ve" , a ra p o rtă r i i la " h i n: ! \.! sau a re fer inţei obiective a a

variantă, după B als che a pro b J crnl: i u ll i vl:rsal i lor - aceea

42


conceptel or pure) nu apare în alte Critici, unde de regulă avem de-a face cu fonna un iversală (invariantă) a propoziţii l or, nu cu semanti ca c on­ ceptelor pure (81asche 1 988: 96). După acest autor, problema semanti că este cea fundamentală: valabi litatea universală şi necesitatea propozi­ ţiilor se "deduc" , la Kant, prin raportarea la obiecte a c o n cep telo r 1110 damentale. Generalitatea şi universalitatea legilor se întemeiază pe in­ varianţa referinţei obiective a categoriil or. În această perspectivă se in­ terpretează următoarele aserţiuni din Prolegomene: "Dacă o judecată este în confonnitate cu un obiect, toate judecăţile cu privire la acelaşi obiect trebuie de asemenea să fie în acord una cu alta, şi astfel validitatea obiectivă a j udecăţilor de experienţă nu înseamnă altceva decât validitatea lor universal necesară şi convc rs, dacă avem temeiuri să considerăm o judecată ca fiind în mod necesar universal validă (care nu se bazează niciodată pe pcrcepţii. ci pe C O I l ­ ceptul pur al intelectului sub care se subsumează percepţ ia), trehu i e s ă o considerăm c a fiind d e asemenea obiectivă, i . c . că c a expr i mă I l li doar o referinţă la percepţia noastră a unui obiect, ci o c a li ta t L: a obiectului. Deoarece nu va fi nici un temei ca judecăţil e altor oammi să concorde cu ale mele, dacă n-ar fi unitatea obiectului la care toate se referă şi cu care ele trebuie să concordc; ca urmare ele trebuie toate să fie concordantc una cu alta" (IV: 298). "Când conexiunea cu obiectul e determinată ca universal validă, obiectul e determinat prin această relaţie şi judecata e obiectiv ă (Ibidem). "

Semanti ca cognitivistă a situat problema semantică a Criticii în centrul interpretării, ca problemă a posibi lităţi i reprezentări i concepte­ l or, şi a subordonat problema modală (a val abilităţii necesare şi univer­ sale a judecăţilor). Viza obiectivă a conceptelor garantează adevărurile a priori asupra lumii fenomenelor. În fel ul acesta se constituie o inter­ pretare generală a teoriei kantiene ca "transcendenta lism reprezenta ţi 0nal" (1 l a nna 200 1 : 1 9). Ea se opune interpretării epistemologice a Cri­ ticii, care consideră, 1n spiritul conceptului propoziţional al ştiinţei, că prob lema e pistemologică soluţi onează automat şi problema semant ică: re fetinţa obi ectivă a conceptelor se asigură prin adevărul intcrsubi ectiv al propoziţiilor; "real itatea" conceptelor (semnificaţ ia lor obi ectivă) est e 43


,

doar un aspect al adevărului. Ca Ulmare, interpretarea epistemologică se centrează pe "principii" , ignoră schematismul şi imaginaţi a constructivă. Aşa cum vom încerca să demonstrăm mai târziu, reconstrucţi a struc­ tural istă a "formei ştiinţifice" a teoriei kantiene (bazată pe explorarea po­ tenţial ului ei matematic imanent) permite depăşire a opoziţiei concepte­ propoziţii, opoziţie care a fost determinată de modul tradiţional, ipote­ tico-deductiv de a reprezenta conţinutul cognitiv al ştiinţei . Semantica de tip cognitivist, ca şi întregul domeniu al ştiinţelor cog­ niţiei, cercetează reprezentările cognitive la un nivel atât de elementar (al reprezen tări l or cunoaaştcrii comune), având ca exemple standard per­ n:pl i a v i zua lă sau aprehendarea spaţiului încât, deocamdată, nu se pot I .. a liS ti: .. :. n:zu lta Ici e t: i

as upra naturii unor reprezentări teoretice, proprii 1 �'r o llsl n ll' l i t: i :;; I i i n l i fi ce Li lumii. De aceea, relevanţa lor pentru proiec1 1 1 1 k a l l l i a n răIll;lnt: o probl emă deschisă, o temă pentru dezvoltări viitoare. 7.

\ :\

III lt'rprt!farl!a m elafeoretică (metadisciplinară) a Criticii

i l ll i l l l i st udiu n:cent, M. Friedman interpretează programul Criticii 1 ) I I I l' l a d isc i p l i n ă. "Luând elemente le a pri ori ale cunoaşteri i ştiin­

I l ll rl' l' a o b i t:l'l u l ci distinctiv, fi l osofia transcendentală devine prin an.'as l a o I11da-disciplină a cărei sarcină caracteristică este aceea de a �' t:rct:la nat ura ş i condiţiile de posibil itate ale cunoaşterii de prim nivel"

( Frit:dman 2000 : 308). În cadrul unui sistem diferenţiat şi dinamic al cunoaşterii, opus viziunii naturaliste şi holismului lui Quine, Fri edman di stinge trei niveluri ale cunoaşterii: (a) nivelul de bază, cu principiile şi conceptele ştiinţelor empirice ale naturi i, supuse direct testării expe­ rimenta le: (b) nivelul al doilea, ce conţine a priori-ul constitutiv ("pa­ radigma"), principi ile care definesc cadrul spaţio-temporal în care se poate produce elaborarea şi testarea cunoaşterii de Plim nivel asupra na­ turii ; (c) nivelul al treilea, al meta-paradigme lor sau al cadrelor con­ ceptuale meta-disciplinare, general admise, care nu se modific ă în con­ diţi il e unei revoluţii ştiinţifice, ci motivează, ghi dează şi susţin tranziţia dt: la o parad igmă l a alta ( 3 83 ). Acest meta-ni vel Olientează "articularea 44


unui nou spaţiu de posibi lităţi", impunând anumite const rângeri gencrale asupra direcţiilor de dezvoltare, a noi lor paradigme. La acest ultim nivel trebuie să înscriem întrepri nderea lui Kant. Ea permite el aborarea unei raţionalităţi inter-paradigmati ce prin care să se poată justi fica raţi onal noul a priori constitutiv. Interpretarea meta-d isciplinară a Criticii (înrudită tipologie c u in­ terpretarea care con feră propoziţi ilor s i ntetice a priori statutului acel or "propoziţii grama ticale" despre care vobeşte Wittgcnstein) răpeşte "teo­ riei" kantiene pretenţia de a avea un obiect propriu. Filoso fi a transcen­ dentală se distinge ast fel fundamental de ştiinţă, devenind "sursa istorică a diferenţi etii intelectuale între tiloso fie ş i şti inţe, care ne este acum fa­

miliară" ( M . Fti edman 200 1 : 8 ) . "î n timp c e oric e şti inţă de prim n i ­ ve l,sctie Friedman, f i e ca empiri c ă s a u a pri ori, are propri i l e e i obiecte caracteristice, filoso fia, c a o discipl ină de ordi nul doi s a u o d i sc i r l i n�\ de meta-nivel , nu are asemenea obi ecte proprii , ci mai degra bă se oc up;', C l i natura şi posibilitatea reprezen tari/oI' noastre asupra acestor o b iec te de nivelul Întâi" ( Fri cdman 200 1 : 8). În fa voarea acesti concepţ i i, atri b u i lc lui Kant, asupra natUlii cercctării transcendent ale, M . Friedman i nvocă, în primul rând, caracterizarea "cun oa�teri i tran scendentale" ca una care "nu se ocupă în genere atilt cu ob i ectc l e cât cu modul nostru de cunoaş­ tere a obiectelor, in măsur a În c a re aceasta se consi deră că e posibilă a pri ori" (A54/B78). După c um vom vedca, această "de finiţie nomi nală" a cuno aşterii transcendentale nu este s ingura pers pecti vă în care tratează Kant transcendentalul, ci numai o pri mă aproximare a conceptului, carc se va determina mai exact pe măsură ce teoria constituirii a Criticii se ar­ ticulează intern şi-şi dezvălui e ori zonturi le rapOliării la real

a

structUli ­

lor a priori . În al doilea rând, intcrpretarea teori ei kantiene ca o cercetare a "presupoziţi ilor s au condiţ i i lor de pos i b i litate ale oricărei cunoaşteri autenti ce de experie nţă" ( I b i dem: 26) reuneşte indistinct în fonnul are a citată două moduri de concepere a "anal izei " kantiene: cercetarea pre­ supoziţiilor, care se poate rea l iza printr-o simplă analiză a concepte l or şi principiil or, o procedur ă ec ţ i ne de nivelul metateoretic, şi invest i gare a cond iţii lor de pos i b i li tat e, procedură mult mai complexă, presupu nând 45


U'ecerea de la simpla cercetare necreativă a presupoziţi ilor la o investi­ gare structurală a capacităţii subiacente unor s i s te me de cunoştinţe. Cercetarea transcendentală, ne avertizează în mod e x p l i cit Kant, nu e ste un studiu " an alitî c" al uno r sisteme d e cunoşti nţe , al "cărţilor şi sis­

temel or" (AXII), ci investigarea raţi unii înse ş i ca temei ge n erator al cu­ noşterii . Căutarea şi determinarea condiţiilor d e po s ib il i tat e nu sc în scrie în d e m ers u l obişnuit al l og i c ii generale de a căuta un set de condiţi i ne­

cesare şi s u fici ente pentru detenni narea u n u i concept sau acceptarea unui princi piu. Ea e ste o întrep rinde re diferită de aceea a logicii, este un expelim ent al raţiunii cu ea însăş i, o cercetare invariantivă a performan­ ţclor raţiunii pentru a putea descinde la structuri le ei constitutive şi deci la c ondiţ iil e de pos i b i l i t ate ale unor sisteme sau corpusuri de cu­ noştinţe organizate, eventual, l o g i c . C ercetarea transcendentală are ca ob iect prop ri u , nu cunoaşterea de nivel anterior, sau nu în pri mu l rând aceasta. c i raţ i u n e a îns ăşi, cu toate c o m pe t enţe l e s a u capaci tă ţ i le e i . Ea p le acă Însă de la nivelul un or cu n oştinţe sau teorii determinate, ac c ep ­ tând prezenţa în c a d ru l lor a unui tip de propozitii sau cunoştinţe (sin­ tetice a priori) şi aj u nge la Întrebări de pos i b i l itate asupra sistemului

acestor c unoştinţe : "cum este posibilă m ate mati ca pură? " şi "cum e p o s ib i l ă fizi ca pură?"; d ar acestea s unt mai degrabă Întrebări de trecere s p re " pr o b le ma

genera l ă a raţ iunii pure". Kant nu spune, "probl ema ge­

n era l ă a Cri t i c i i ra ţ iu n i i pure", o prob l em ă an al o g ă cu aceea asupra şti­ inţelor, fo rm ulată doar pentru o altă "teorie", ci o co nstru i eşte la un ni­

vel complet diferit de cele anterioare; ea nu reprezintă o ext i nde re liniară a l or, ci o t rece re a i nves t ig aţi ei conduse de o astfel de interogaţie în alt g ene ral ă a raţiunii pure", formu l ată p ri n i n tero gaţia,

regis tru. "Problema

"Cum sunt posibi le a priori j udecăţ i le sintetice?" se ad res e az ă direct com­

(= a c t e l or şi funcţiilor constitutive pentru ac ţ iunea raţiuni i) , nu as upra pro po ziţ ii l or sau aserţiu­ nilor sintetice a priori; în măsura în care Kant utilizează în cazul pun c­ petenţei r aţiuni i ; ea întreabă asupra j udecăţilor

tului de plecare expre sia j udecăţi , sensul ei e determinat mai degrabă ca propoziţii , întrucât aceste j u d ecăţi s unt con s i d erate "ca princ ipii". 46


Cercetarea kantiană vizează detenninarea acel or structuri a priori în sens de constitutive, care dau seama de constituirea internă a raţiunii şi numai derivat de posibi lităţile şi limitele ei în exercitarea ei ştiinţi fică. în acest sens putem interpreta celebra aserţiune a lui Kant: "Critica ra­ ţiuni i pure duce în mod necesar la şti inţă" (B22). Investigaţia transcen­ dentală porneşte de la "fapte ale raţiunii" (în sensul primei Critici ; a nu se confunda cu ideea ,Japtului de raţiune" - la singular -, concept­ cheie al celei de a doua Critici), dar prin general izare transcendent ală trece de la nivelul perfonnanţei cognitive la acela al competenţei c og­ nitive, trans fonnând-o pe aceasta în "obiec tul" ei propriu de cerc etare. Cum vom vedea, trecerea de la nivelul perfonnanţei l a acela al compe­ tenţei, care detennină însuşi specificul cercetări i transcendentale, sensul propriu kantian al detenninării "c ondiţi ilor de posi bili tate", poate fi n: ­ construită ca o "extindere filosofică" a procedeului gencra l iLări i ra\ i o­ nale din matematică şi fizică, proc edeu care conduce la orizont uri a l c cunoaşteri i profunde ş i la concepte prin care s e exprimă acest n i vel de mai !naltă abstracţie; această procedură face posibi lă trec erea de la real la posibil ş i astfel deschide perspectiva construcţiei unu i nou spaţiu ra­ ţional, sursă de idei şi teori i alternative. Această extindere se reali zează însă prin trecerea de la nivelul cunoaşterii detenninate, constituite şi or­ ganizate în "sisteme" teoretice, la nive lul condiţiilor ei de posibil itate, care înseamnă nivelul structurilor detenniantive ale înseşi competenţei raţionale, a raţiunii ca Vermoegen (pentru expres ia teoret ică a acestei cunoaşteri s au concept al raţiunii Kant nu foloseşte cuvântul tradiţional de sistem ci introduce o expresie nouă: Lehrhegrift) ; altfel spus, de la funcţia raţiunii în cunoaşterea ştiinţi fică l a însăşi structura raţiunii. Acesta este sensul în care Critica raţiunii pure este o "cercetare funda­ mentală", este "nucleul fundaţi onal " al fi losofiei şi al oricărei ştiinţe. În felul acesta se poate spune, fără exagerările incluse în această tez?, îm­ preună cu S. Neiman: Kant ne o feră în mod esenţial un nou concept al raţiunii, acesta este obi ectul Criticii raţiunii pure, nu o nouă teorie a cu­ noaşterii care să "depăşească" raţionalismul şi scepticismu l şi să "înte­ meieze" ştiinţa modernă a naturii ( S . N eiman 1 9 94, Ch. 2). 47


8. Critica ratiunii pure: teorie-cadru a unui program de cercetare fundamentală Propunere a în l u mina căreia se va des lă�ura pro i ectul nostru de re­ construcţie es te aceea de a consi dera Critica ratiunii pure ca teorie-cadru a u n ui a m pl u program de cercetare fu ndame ntală (fundaţională) în fil o s o fi c ş i �ti i nţă de un tip nou, transcendental . Fără a aparţine exclusiv unei anumite d i s c i p l ine raţi onale (dar având i mp l i c aţi i pentru toate din­ tre cele prezentate anterior), Critica îşi detennină "forma ştiinţifică" prin natura t eoretizării iniţi ate, o construcţi e "de sus în jos" a te oriilor, teorii care nu se re duc l a m o delul inductiv sau la cel ipotetic o-deductiv, în­ trucât nu sc o bţin pri n gcneralizare inductivă porni nd de la experienţă şi nu se j usti Ji că În tennenii con exiunilor dcductive ("conţinutul empiric") cu experienţa. Structura teoriei nu este "proiect ibilă" direct (nici induc­

tiv, nici deducti v) as upra unei experienţe detenninate, ea vizând mai de­ grabă condiţi i l e o ri c ărei experienţe po s i b i l e . De aceea, Kant a imaginat un n o u mod de construcţ ie şi legitimare a teori ei -cadru a unui program de cerc etare ,

a

cărei structură argumentativă va fi analizată în cuprinsul

acestei c ăJ1i . Pc scurt, atât "argumentul fun daţi onal" (j usti ficarea prin­ c i p i i l o r c o nsti tutive ale acestei teori i), cât şi metodologia construcţiei ("geneza i d eal ă" a unui asemenea pattern de teoretizare) vor fi deter­ minate de ni ve lul şi particu larităţi le abs tracţi ei speci fice teori i lor struc­ turale, teorii-c adru pentru vaste programe de cercetare fundamental ă. Te o ria nucleu a programulu i kanti an reprez intă o teorie c ategori ală construită şi jus tificată transcendental . Ea poate fi numită şi metafizică de tip transcendental, tiind o teorie-cadru a unui proiect de rec onstrucţie raţ i onal ă a l u m i i şi experienţei cognitive. Pentru a determina profil u l acestei "noi şt i i nţe" a Criticii raţiunii pure, pret insă de Kant, punctul de plecare cel mai natural este acela care . porn eşte de la propri a caracterizare a programului s ău ca o "cercetare

t ranscen dentaI ă" . Sub ideea "transeendental ului " Kant aş ează atât strate­ gia lui de construcţie şi întcmeiere cât şi perspectiva filosofică ("onto­ l ogi c ă " : " i d e alismul transcendental "). Din punctul de vedere al "me48


todei", Kant opune acest tip de cercetare "anatomi ei experienei" a lui Locke, care oferea doar o "fiziologie a intelectului uman" (A ix), i ndi­ eând explicit ca sarcină a acestui demers i dentificarea "condiţiilor de posibilitate'� ("condiţiilor transcendentale") ale experienţei obiectelor, nu­ mite alternativ "condiţii ale experienţe i", "condiţii ale experienţei pos i­ bile", ale "obiectelor experienţei", ale "experienţei în genere". Acestea sunt condiţii ale posibilităţii relaţie i cognitive, ale constituirii in expe­ rienţă a obiectelor pentru cunoaştere ; ele sunt ale experienţei însăşi, în măsura în care aceasta trebuie să le satisfacă pentru a se constitui ca o "experienţă a cunoaşteri i obiectelor" . Metodologia arh'll m entativă şi de justificare a "elementelor raţiunii" va fi numită transcendentală (expu­ nerea transcendentală a formelor pure ale intuiţiei, deducţia transcendcn­ tală a categoriilor, demonstraţia transcendenta lă a pri ncipi i l or). In acest sens, Patricia Kitcher considera, pc bună dreptate : "conceptul c ruc ial �i cel mai original al J1losofiei lui Kant este acela de transcendl:ntal"; ca ur­ mare, anal iza lui ne permite să înţelegem "noul model al situaţil:i epis­ temice umane propus de Kant" (Patric ia Kitcher 1 995 : 286) Procedurile argumentati ve transcendentale au ca trăsătură determi­ nativă "minimaIă" faptul că ele convertesc o posibilitate într-o necesi­ tate: spunând sub ce condiţii expericnţa obiecte l or e posibil ă, demon­ straţiile transcendentale ne indică aceste condiţi i ca necesare pentru a avea experie nţă a obiectel or în ge nere" (G ardner 1 999: 45). Încercările lui Kant de a determina semnificaţia "transcendcntalului" sunt de două genuri : ( i) unele sunt "local e", fie caracterizând un tip de cunoştinţe (cogniţii : reprezentări, concepte, principii, aserţi uni etc .), eventual sub forma unor "de tiniţii nominale", fie precizând natura unor demersuri raţi onale (explicaţii, ded ucţii, demonstraţii), fie del imitând prin opoziţii semantice contextele de rele vanţă ale perspectivei Criticii; transcendenta l versus empiri c, transcendental versus logic, transcen­ dental versus metafizic etc. ( ii) l a un alt nivel, "global", Kant detemlină ca "transcendental ă" îns ă�i � Criticii ca atare (titlul sub care este prezentată ace astă constrllC\ie în întregimea sa este: "Teoria transcen­ denta)ă a elemente lor", iar, fapt la fe l de s emnificativ, prima earacteri 49


zare expl icită a cunoaşterii transcendcnt a k a pa re i mediat după formu­ larea ideii Criticii ca o şti inţă specială 1\ I I - 1 2 ) ; de as emenea, în ace­ eaşi manieră ne prezintă Kant şi natura genera lii a ccreeţării întreprinse în cadrul programului său teoretic (tmmzclldclllale Nachforschung), sau "stilul nou de cercetare " al Criticii ( A . Re nault 1 997: 68). Urmând o cxpres ie a lui Kant însuşi, am putea considera "transcendentalul" ca "forma de prezentare" a unei teorii, a tcoriei Criticii raţiullii pure. În re­ construcţia pe care o propunem în această l ucrare vom pleca de la al doilea sens - prin care se determină un tip de teoretizare - ca fiind cel mai complet şi ca atare fundamental , sens uri le locale fiind determi­ nate pe baza şi în cadrul lui: natura cunoştinţelor şi a procedeelor argu­ mcntativ/constlUctive fiind specificată şi depinzând es enţial de fiecare dată de nivelul teoretizării, dc diferitele sub-teorii ale programului filo­ sofiei criti ce. Interpretarea transccndentalului ca determinând în mod primar tipul de teoretizare propriu Criticii se bazează pe însuşi modul în care Kant îl introduce şi-l determină progresiv, la diferite niveluri structurale ale teoriei. Prima observaţie care se impune este aceea că diferitele "defi­ niţii" sau explicaţii ale "transcendentalului" sunt situate în contextul ca­ racterizări i specificului (statutului) diferitelor teorii ale Criticii şi al de­ temlinării obi ectivelor şi funcţii lor acestora. Locurile în care intervin ex­ plicaţiile transcendentalul ui sunt exact cele care introduc acele te orii în câmpul general al filos ofiei transcendentale şi le determină tematica şi speci ficul ab ordării. A doua obs ervaţi e: "transcendentalul" nu are, toc­ mai din cauza rolului lui de a determina specificul teoretizării la dife­ rite le ei oJizonturi , un singur sens; pentru fiecare (sub-)teorie s au mo­ dul teoretic, el primeşte detcrminări în funcţie de tema sau problema dominantă a acelui nivel teoretic; astfel se constituie o veritabilă pro­ gresie (organizată concentric, potrivit analogiei kantiene a s ferei cu­ noaşterii) de determinaţii, de aproximaţii succes ive care măresc "inten­ sitat ca" transcendentalului, îi fac semni ficaţia mai densă, corespunzător progresului construcţiei tCOIiei, care este unul ori enat spre căutarea fundamentel or, spre aşezarea pe fundamente mai adânci a sistemelor de -

50


reprezentare, şi nu unul l inear, al cunoaştreii ce ar putea fi reprezentată printr-un sistem de cunoştinţe situate coplanar. Ca şi în analogi� geo­ metrică a cunoaşterii unde sinteticul a priori dădea seama de natura în­ tregii sfere a cunoaşterii, la fel şi ai ci transcendenta luI caracterizează in­ trinsec întinderea dar şi "c onţinutul", tema semni ficativă

a

teoriilor

Criticii. El reprezintă "gradientul epistemologie" al teoretizării la dife­ ritele ei orizonturi constitutive. La un prim nivel, cel mai amplu (prima sferă a cunoaşterii), atunci când Kant formulează ideea Criticii raţiunii pure ca disciplină �fică nouă, acea "ştiinţă specială . . . numită Critica raţiunii pure", "transcen­ dentalul" este introdus generi c, în termeni foarte abstracţi, el detenn i­ nând esenţialmente caracterul acestei discipline de a fi "cunoaştere ori despre obi ecte în genere". Ast fel, prima "definiţie nominal ă"

a

pri­

a "c u ­

noştinţelor" sau "cunoaşterii" transcendentale este următoare a: "Numesc Iranscendentală orice cunoaştere care are de-a face cu obiectele cât mai degrabă

cu

nu

atât

modul nostru de a cunoaşte obiectele

in m ăsura În care acesta e posibil a pr iori. (Ediţia întâi : cu concep­ tele noastre

a

priori asupra obiectelor in genere) . Un sistem de ase­

menea concepte va fi numit filosofie transcendentală"

(A 1 1 - 1 21B25).

De observat că modifi carea introdusă în ediţia a doua suspendă re­ ferirea mai particulară a primei ediţii la conceptel e a priori, redându-i sensul mai general . Astfel, esenţială este, la acest orizont, ideea transcen­ dentalului ca apri ori, ca un mod de cunoaştere care are o relaţie cu totul specială cu experi enţa. De altfel, în Prolegomene, Kant revine la această determinare generică: "Cuvântul <transcendental> . . . n u semnifică ceva ce depăşeşte în­ treaga experi enţă ci ceva ce o precedă într-adevăr a priori, iar aceas­ ta mseamnă doar ceva ce face cunoaşterea de experienţă posibilă" (Ak.

IV: 3 73n).

La acest nivel, sensul generic al "transcendentalului" este echivalent cu sensul pozitiv al a priori cului, acela de "condiţii de posibilitate". El indică intenţional itatca fundamentală a abordării kantiene a cunoaşterii şi ştiinţei, căutarea ace l u i ori zont al condiţiilor de posibilitate, construc51


ţia unei teori i de pos ibi l itate c are să o ferI: k l l l l' i u i d i ICritelor construcţii ştiinţi fice speciale, Această intenţion a l i l a l l: gl: f1l:ra Iă a programului se proiectează în tem1eni speci fi ci la di feritI: or izont uri ale edi ficării teoriei constituirii, în funcţie de tema s au pro b k llla gl:l1 e ra l ă a acestora, Logic a trans cendentală, teoria genera ! :1, tl:ori a-cadru sau teoria-sce­ nariu a programulu i Criticii introduce o nouă s e m n i fic aţie a "transc en­ dentalului", care reprezintă o partic u l a rizare a s cnsului generic, corel ată cu specificul şi temati smului acestei teori i . Kant însuşi insistă asupra im­ p ortanţei acestei restricţii a semni ficaţiei transcendentalului : " Şi aici vom face o observaţie; ea îşi extinde int1uenţa asupra tutuor consi deraţiilor ce vor unna şi de aceea trebuie să n-o pierdem din ve­ dere, şi anum e că nu ori ce cunoştinţă a pri ori ( i . e .. una care privcşte posibil itatea

a

priori sau util izarea a priori a cunoaşteri i) trebuie nu­

mită transcendentală, ci numai aceea prin care noi cunoaştem că şi cum anumitc reprezentări (intuiţii sau conccpte) sunt aplicate sau sunt posib ile exclusi v a priori . Dc aceea, nici spaţiul, nici vreo determinare geometrică poate

fi

a

priori a

lui

nu e ste o reprezentare transcendentaIă, ci

numită transcendentală numai cunoaşterea că aceste repre­

zentări nu sunt câtuşi de puţin de origine empiri că, precum şi posibi­ l itatea pe care o au ele totuşi de a se putea raporta a pri ori

la obi ecte

ale experienţei" (A56!B80-8 1 ) .

Determinarea la ac est nivel teoretic a iransc ende ntalului spe cifică natura acestei teorii, Logica transcen dentală, de a

fi

di ferită de l ogica ge­

nerală (care cerceta doar "forma inte le ctului" şi condi ţiile care dau ge­ neralitate concepte lor), şi anume prin aceea că ea cere o conexiune a conceptelor cu intuitiile în vedere a constituirii raportării la obiecte a cunoştinţe lor a pri ori, a demonstrării "posibilităţi i lor reale"; ea preti nde a

rezolva modul cum se constituie şi se justifică viza obiectivă a con­

ceptelor pure, nu doar relaţ i ile lor reciproce. L ogi ca transcendentală, o logică nu doar fOffi1ală, ci una care " se referă a priori la obiecte", are ca obiectiv esenţial construcţia obiectivităţii cunoaşterii, demonstraţi a posi ­ bil ităţi i raportării la obiecte a unor concepte pure , care, spune Kant, nu se originează "ni ci empiric, nici estetic" (nu îşi au originea nici în in­ tuiţia empirică nici în intuiţie în genere).

52


Analitica transcendentală, te oria nucleară a Criticii, baza interioară a întregului program, propune o nouă determi nare a "transcendentalu­ lui", care, ca şi în cazul celei anterioare, nu se reduce la formula apri­ oricului. Ceea ce contează în noua explicaţie a transcendentalului (ca şi în cazul determinărilor anterioare) este rolul lui În stabilirea obiective­ lor acestui nivel al teoriei şi în determinarea speci ficului procedeelor constructiv/justificative : deducţia categori i lor, demonstraţia principi­ ilor etc. La acest nivel se constituie sensul cel mai "tare " al "transcen­ dentalului ", şi anume acela prin care se caracterizează teoria nucleară a

Criticii ca o teorie a competenţei cognitive, ca o cercetare structurală a capacităţii însăşi a cunoaşterii, şi nu doar a rezultatelor ei sau a diferi­ telor perf01manţe cognitive. Numai studiul competenţei cognitive poate întemeia posibi litatea rezolvării problemei posibi lităţii raportării c on­ ceptelor pure ale intelectului (acest ea reprezentând înseşi funcţiile s au operaţiile lui fundamentale) la obiecte ale experienţei posibi le, deci poate întemeia sensul anterior al "transeendentalului", determ i nat În l i ­ mitele generale ale logicii transcendentale. Organizarea ş i funcţi onarea competenţei cognitive, temă a noului nivel al teoriei transcendentale, nu poate fi descoperită printr-un procedeu analitic de tipul "ana lize i con­ ceptel or", care nu este altc eva decât o cercetare a faptel or cunoaşterii :;oi nu a temeiurilor lor de posibilitate, temeiuri care rezi dă în însăşi struc­ tura determinativă a capacităţii c ognitive. De aceea, Kant distinge net "Analitica transcendentală" de o analiză a conceptelor, principii lor sau a altor cunoştinţe "actuale", simple "fapte ale raţiuni i". Este loc ul, în

Critică, în care Kant pune în modul cel mai clar problema ,fo/711 ei şti­ inţifice a tuturor cunoştinţe lor raţionale " (8 I 09), care poate fi determi­ nată numai prin studiul invariantiv al competenţei cognitive, studiul care să descopere "toate momentele unei proiectate :;otiinţe speculative" , funcţi ile lor detern1inative pentru îns ăşi "ordinea acestei şti inţe" ( 8 1 1 0) . Acest studiu a l competenţei cognitive nu este o simpLI a n a l iză a cunoş ­ tinţe lor, ci este un cx pcri ement sui generis al raţiun i i . un " experi ment transcendental " cum il numeşte Kant, prin analogic cu procedeul fun­ damental de construqic al ştiinţei moderne ; el este rea l i zat prin cer53


cetarea invarianţei "proiecţi il or" raţiun i i În vl:dl:rea detectării coerenţei ei operaţionale, a concordanţei momentelor ci ca funcţii determinative. " Prin Analitica conc eptelor nu înţe leg anal i za wnceptelor, sau obiş­ nuitul procedeu al cercetărilor fi losofice de

LI

descompune conţinutul

conceptelor deja disponibile şi a le face clare. ci disecţia, puţin Încer­ cată până acum,

a

capacită/ii Însăşi a

inte lectu lui, pentru a explora

posi bilitatea concepte lor a priori printr-un procedeu care constă în a

le

căuta numai În intel ect, ca locul lor de naştere, şi a analiza folosirea

pură a intel ectului ca atare ; căci această e x p l orare este sarcina spe­ ci fică a un ei filosofii transcendentale; restul este tratarea logică a con­ ceptelor în fi losofie în genere" (A65/B 90 ) .

Analitica transcendentală, cercetare a puterii sau capacităţii cogni­ tive (a cunoaşterii la nivelul competenţei nu aJ performanţei ) în vederea des copcri eii momentelor ei determinative, trebuie să producă "repre­ zentări" al căror test îl reprezintă integrarea Jor într-un sistem compJet structurat (A65/B 90); ea trebuie să producă o structură determinati vă a cărei completitudine este diferită de aeeea a unei totalităţi sistematice de cunoştinţe determinate, actuale ("Da es mir hier nicht um die Vallstaen­ digkeit des Systems, sandern

nur der Prinzipien zu

einem System zu tun

ist " A8 2/B 1 08) . Corelaţia completitudini i sistemului filosofiei tran­ scendentale cu ideea că această disciplină cercete ază competenţa cog­ nitivă, capacitatea raţională ca atare a fost extrem de clar prezentată de Kant în S crisoarea către ehr. Garve din 7 Aug. 1 78 3 : -

"N imănui nu i-a trecut pin minte eă această capacitate este obiectul unei şti inţe formal e şi nece sare o

asemen ea mult itudine

de

şi

totuşi extrem de întinse , care cere

d i v iziuni

(fără

a de via de la l imitarea

pri n care ea consi deră exc l usiv această capacitate pură a cunoaşterii)

şi C:l

în acelaşi timp (ceva mi nunat) ea îşi deduce

tur;] toate obiectele din domeniul

ei.

din

propria sa na­

le enumeră, şi le demonstrează

completitudinea cu aj utorul coerenţei lor într-o singură şi completă capa c i tate cognitivă"

(X:

3 40).

Ca urmare, toate momentele capacităţii raţiunii, ale "spaţiului logic al raţiuni i " trebuie să se integreze coerent într-un sistem, trebuie să se " focalizeze" conform unui principiu. Se ajunge astfel Ia punctul de con54


vergenţă al acestei serii de aproximări ale "transcendentalului", care este însuşi "principiul suprem al filosofiei transcendentale", "cel mai înalt principiu în totalitatea cunoaşterii umane" (B 1 3 5), aperceptia transcen­ dentală cu funcţia ei sintetică. Aceasta reprezintă Însă forma pur struc­ turală a transcendentalului : ea este "intelectul pur", "conştiinţa de sine pură" "puterea originară a oricărei cogniţii", nucleul reflexiv al capaci­ tăţii intelectuale, act pur subiacent întregii "puteri intelectuale pure" (B422); ca urmare acest nivel ultim, self-reflexiv şi self-determinativ, temei al competenţei cunoaşterii obiective ar putea fi considerat condiţia de posibilitate a transcendentalului însuşi, şi astfel condiţia de posibili­ tate a întregii cercetări transcendentale, cheia de boltă a arhitectonicii transcendentale, a unei "arhitecturi inverse". Prin apercepţia transcendentală ajungem la funcţia supremă a ra­ ţiunii, la "operatorul" ei fundamental, sau la "puterea care face posibi l ă gândirea însăşi" : "Unitatea sintetică a reprezentărilor într-o conşti i nţă face posibilă, în primul rând, o reprezentare, <Eu gândesc>, fală de care toate reprezentările se raportează în mod necesar. . . <Eu gândesc > este însăşi gândirea pură, în ea e reprezentată doar forma în genere a conceptului (aplicativitatea universală)" (Waxman 1 995: 830). "Eu gân­ desc", ca unitate analitică a apercepţiei, întemeiată în unitatea sintetică a apercepţiei, face posibilă însăşi logica generală. La diferitele niveluri ale teoriei constituirii, ea se transformă din act pur în judecată şi apoi În propoziţie (aserţiune), corespunzător funcţiilor constitutive ale sintezei transcendentale: pentru gândire a logică, gândirea categorială care în­ temeiază judecăţile ca obiectiv valide, respectiv schematizarea cate­ goriilor în timp pentru a constitui legile fundamentale ale naturii în sens formal. În urma acestor determinări progresive se poate ajunge astfel la caracterizarea sintetică " transcendentală" a întregii întreprinderi critice: "Criticii raţiun ii pure

îi aparţine prin wmare tot ce constitui e filosofia

transcendental ă, şi ea este ideea completă a filosofiei tran scenden­ tale" (A I 4!B 2 8 ) .

55


Interpretarea propusă aici a transccndc n t a l i t :'l l i i ne permite să în­ ţe leg em de ce d i feri te l e ei " d efiniţ i i nominale" nu pot capta, si ngure în­ ,

ţelesul complet şi c ompl ex al transcendcnt a l u l u i ; Iără examinarea În d e tal iu a construcţiei teoretice şi a structuri i ci metodologice, ele rămân deschise unei multitudini de interpret ăr i . Acest sens al transcendentalului po ate fi expli cat prin raportare la s t a tutu l teoriei-cadru a Criticii (a întregu lui program kantian), ca o teorie abstractă de natură structurală. Pornind de la acest concept de teorie, de tip de construcţie teoretică, pro p ri u programului lui Kant, vom înţel eg e solidaritatea la nivel fundamental a metodologiei de con­

strucţie şi va l i d are cu perspe cti va " doctrin ară " , teoria c on s ti tu iri i obiec­ tivităţii cunoaşterii de experienţă. Metodologia constructivă ce se află la baza edificiului arhitectonic al Criticii poate fi con sid erată o "specie filosofică" (o anticipare specul ativă) a proce d eulu i cunoscut p ri ntre oa­ menii de ştiinţă ca metodă a "general izării raţionale " (Niels Bohr) sau met o d ă a "elementelor ideale" a lui David Hilbert. Proc edura generalizării raţi onale se realizează în doi pa ş i : primul, ont o l ogi c ş i l ogic, al doil ea, meta fizic şi transcendental. Primul pas este acela al "întregiri i ontologiei" ( ti puri l or de entităţi admise de teorie), al exti nderii " dome n iul ui real" al entităţi l or acceptate cu anumit e " en­ t i t ăţ i i de al e " , doar posibile, fără realitate empirică, între gi re necesară pentru me nţine re a neafectată a l e gil or ştiinţifice sau l o g i c e ale teoriei. Această extindere este acceptată numai printr-o dovadă de consistenţă, de fapt , prin demonstrarea caracterului ei conservativ. Întregirea onto­ logică a teoriei are un co mple ment inhinsec fOlmal-Iogic: omogenizarea înt re gu lu i d omen iu d e ent i t ăţ i în ved erea fomlUlării coerente a leg i l or. Acestă condiţie este în făptuită prin trecerea cu n o aş teri i la un nivel su­

perior de ab strac ţi e, care să p o at ă subsuma atât e n t i tăţile reale cât ş i pe ccIe "fictive" într-un s istem co nc eptua l uni form . Al doi l ea pas imp o rt ant al gen eral i zării raţionale implică inversarea pri o rit ăţ i i ont o l o gi ce în re l aţ i a dintre elementele reale ( " empirice " ) şi ideale (po sibi l e) : ceea ce în p ri mu l pas reprezenta doar o extindere con­ servativă ceru t ă d e fo nn a le gilor, devine acum baza în trebru lu i d omeni u, 56


temeiul lui ontologic, tcmeiul de posibilitate al cord l \ i i lor de prim nivel. Acest gen de modificare nu poate fi obţinut Într-o man il:ră "naturalistă", el presupunând o decizie metafizică pe care o roa t l: re a l i za doar o abor­ dare de tip transcendental , singura care permitl: i n t roducerea unui nivel "profund", neproiectibil logic (inductiv sau dcductiv) la nivelul corela­ ţiilor empirice ("neinstanţiabil direct"), dar care să permită justific area îns ăşi posibil ităţii lor. O asemenea general izare raţi onal ă este prezentă la Kant, mai înâi prin introducerea structurilor sau elementelor a pri ori care completează structurile doar empirice, pcntru a da cunoaştelii "toată generalitatea ei", cum se exprima el în opozi ţie cu anal iza lui Locke. Apoi, ac este struc­ turi a priori devin, În al doilea moment ("gambitul transcendental"), fun­ damente ale întregii cunoaşteri teoreti ce. Acest model metodologic, ce presupune o "parte negativă" (distingcrea clementelor reale de cele ide­ ale, doar posibile şi admiterea acestora din ulmă pe baza unei dovezi de consistenţă a corpus-ului astfel întregit) şi una "pozitivă", transfonnarea întrcgirilor ideale în înseşi condiţiile de posibilitate ale corelaţiilor reale, este propriu, ca demers subiacent tuturor proc edurilor argumentativ-con­ structive kantiene : expunerea conceptelor de spaţiu şi timp, deducţia ca­ tegorii lor, demonstraţia principiilor. Această procedură metodolog ică se j usti fică ea însăşi numai în cadrul unei teorii structurale de posibilitate : "Primul pas al unei abordări structurale este de a îmbogăţi ontologia prin ceea ce în mod generic se pot numi structuri . . . A doua trăsătură importantă a acestei abordări este recunoaşterea interrelaţion ării sau conectibi lităţii lucrurilor din lumea naturală, pe care o teori e ştiinţi fică adecvată trebui e să o capteze. Struc­ turile, nu evenimentele, sunt considerate ca primare din punct de vedere ontologic; structuri le generează patternul de regularităt i şi fenomen ele observabile în lume" ( Wei nert 1 995 : 49). Temeiul acestei unităţi a pro­ ceduli i metodologi ce a generalizări i raţionale cu tipul de teoretizare structurală consist ă În accea că teoria structurală, ca teorie-cadru de posibilitate transfol1nă pos ibilitatea dintr-un concept doar "negativ" sau pur logic (Leibn iz) int r-un conce pt pozitiv care dă marca ontol ogi că 57


a întregii teoretizări. Demersul generalizării raţionale, consub stanţial

abordării transcendentale, este acela prin care se instituie asemenea ex­ tinderi teoretice în domeniul posibilului, prin care posibilul însuşi este potenţat ontologic: în schema ontologică tradiţională el apare doar ca element ideal, prelungire doar ideal ă a realului; abordarea transcenden­ tală îl converteşte în temei necesar, fundament al organizării realului. Structurile posibile nu doar întregesc sau prelungesc ideal realul în ve­ derea unei mai mari generalităţi: ele se instituie ca fundament al între­ gului existenţei sau experienţei. ar, această "convertire transcendentală" este posibilă şi explicabilă doar în termenii unei teorii abstract-structu­ rale, ca teorie ce formulează esenţialmente structuri posibile. Metoda transcendentală, ca maximă extindere a procedurii elemen­ telor ideale sau a generalizării raţionale pentru a cuprinde şi întemeia atât strategiile constructive ale ştiinţelor exacte cât şi pe cele ale filo­ sofiei teoretice, este metodologia constitutivă teoriei abstrace a Criticii, a cărei natură nu poate fi sesizată decât din perspectiva tipului de teo­ rctizare pe care-I introduce aceasta. Văzută din diverse interpretări dis­ cipl i nare fie ca o cercetare analitică a presupoziţiilor unor edificărÎ teo­ retice, fie ca un argument, fie ca determinare a implicării momentelor conştiinţei în structurare a reprezentărilor fie, în fine, ca determinare a conceptelor prin relaţia lor "realizantă" cu intuiţia, metoda transcenden­ tală a fost detenninată de Kant însuşi printr-o relaţie directă cu modul abstractizării matematice şi al generalizării matematice utilizate în con­ strucţia conceptelor "superioare", cu speranţa că, "chiar dacă această cercetare nu aruncă noi lumini asupra matema­ ticii, aceasta din urmă ar putea, invers, prin considerarea metodelor sau principiilor ei euristice, împreună cu exigenţele şi dezideratele implicate, să conducă la noi descoperiri peentru critica şi examinarea raţiunii pure". (Scrisoare către J.S. Beck, 27 Sept. 1 791, IX: 290-29 1 ).

Aplicată diferitelor ştiinţe (logica, matematica, fizica), ca şi filosofiei însăşi, metoda trans cendentală le face pe acestea "mai coerente şi cu­ prinzătoare", ideal eminamente propriu procedeului metodologic al ge­ neralizării raţionale. 58


Pornind de la acest sens al transcendenta l u l u i . putem considera că prin "fil osofia transcendentală" Kant a iniţiat ( pri n t r-o general izare ra­ ţională a metodei fizicii teoretice: trecerea în plan tra nscendental a me­ todei experimentului fizic, devenind exper i mcntar� raţională 'asupra unor proiecţii teoretice, articulându-se astfel ,,�xpcrimentul raţiunii pure" ca sursă şi temei al "elemenentelor raţiun ii") un nou t ip de cercetare teo­ retico-filosofică, cercetarea transcendentală. Ea se des făşoară în cadrul unui amplu program teoretic fundamental, de un st il metodo logie nou şi angaj at faţă de o ontologie modificată. Obiectivele metafizice şi episte­ mologice ale programului său (depăşirea scept icismulu i şi justific area pretenţiilor de validitate ale cunoaştelii, respingerea "despot ismului empirismului" şi a ontologiei ne-criti ce, ale cărei pretenţi i neîntemeiate generaseră o veritabilă " filodoxie nelimi tată"), ca şi cele teoretic-şti in­ ţifice (întemeierea sau legi timarea epistemologică a şti inţei moderne şi extinderea ei constmctivă) nu se puteau realiza fără o adâncă modificare metodologică, acea Revolution der Dellkart, în care Kant vedea elemen­ tul definitoriu al "revoluţiei copernicane". Aceasă profundă transfonnare metodologică nu poate fi înţeleasă dacă vom interpreta întreprindere a kanti ană ca "epistemologie tran­ scendentală", constituită esenţialmente din analiză conceptuală. Se poate admite că Immanuel Kant a dezvăluit presupoziţiile fizicii newtoniene, sau structura conceptului general al cunoaşterii de experienţă (Straw­ son). Acest lucru nu s-a des făşurat însă, la Kant, în maniera epistemo­ logiei analitice, a filosofiei analitice a cunoaşterii. Kant a construit o teo­ rie generală (teorie-cadru) care submtinde teoria lui Newton şi, în plus, o depăşeşte printr-o extindere metodologică. Numai - confOlm argu­ mentării transcendentale - dacă se demonstrează că fizica lui Newton e posibilă în cadml programului său ( adi că sub o anumită manieră de a concepe cunoaşterea matematică a naturi i) şi, În acelaş i timp, prin ge­ neralizare raţională i se detelmină locul într-un spaţiu mai amplu de po­ sibilităţi conceptuale (de construcţie teoretică), se poate real iza sarcina propusă, aceea de a da seama de validitatea teoriei newton ienc. De ace­ ea, metodologia argumentat ivă transeendentală (pentm sistemu l cat ego-


met afi z ici) este, la n ivel fundamental. coex tensi vă unei teorii , teoria nuc l eară a întTegu lui program şi nu este posibilă în afara a �esteia. Ea nu este un argu men t general, valabil pentru orice tip de construcţie conceptuală, ci este unul d epen d e nt de un tip de teore­ tizare; acest argument indică însuşi genul sau stil u l teoriei şi permite so­ lidarizarea internă a tuturor momen telor, niveluri lor sau modulelor aces­ teia. Deducţia categoriilor schiţează întreg scenariul teoriei transcenden­ ta le; ea fix ează rolul şi coordonatele tut uror elementelor teoriei la care se referă sau pe care le implică direct sau i n direct ; ea determină toposul transcendental, locul teoretic al Criticii în cadrul unui amplu program de reconstrucţie raţiona l ă a lumii experienţei; ea stabi le şte stilul une i cer­ cetări fundaţioa le de t ip invariantiv. Deducţia categoriilor nu d emon ­ stre ază o t ez ă, (:i justifică pos i b il itat e a , apli cab il itatea şi func ţi a unei stru c turi organizate. Această teorie-nucleu a programul ui, Analitica transc endentală, p oate fi n u m i tă şi " fi zi că transc endcntaIă", deoarece la nivelul ei, prin întemeierea ei se validază atât aplicarea matematicii la obiectele expe­ rienţei c ât şi a sistemului ca teg oria l , prin care Kant a reformulat func­ ţional-operatorial fundamentele logicii. Fizica trans c en d enta lă nu a fost obţinută de Kant prin simpla analiză conceptuală a fizi cii newtoniene, menită să descopere presupoziţiile acesteia. Presupoziţiile ştiinţei exacte a naturii (acel "wm G runde l iegen") se obţin pri n alt pro ced eu meto­ dologic, eminamente c on s t ru c t i v g en era l iza re a r aţi o nală Cele două păl1i ale p ro gram u lui Criticii, admise d e toţ i c omentatorii s ăi, cea "ne­ gativă" sau "critica transcendentală" şi cea "pozitivă" (numită uneori "metafizica experienţei" sau. "teoria constituirii"), reprezintă, de fapt cele două momente ale procedeului metodologie al generali zării raţio­ nal e: prin ce r ce t a r ea "limitelor" se împarte domeniul entităţilor în "do­ meniul r ea l şi "domeniul ideal ", u lt i mu l nefiind obţinut şi j u s ti fi cat pe baza experienţei: prin partea pozitivă, constructivă structurile "i dea le (a priori) se instituie ca fundament general al întregului câmp epistemic. Întreaga procedură este mediată, cum am văzut, de momentul ontologic al universali zări i, omogenizării ent it ăţ i lor. La Kant, el este reprezentat de rial al

întregi i

"

"

amp l e

,

.

,

"

"

60


re gân d ire a statutul ui posib i l ităţi i , de învestirea acesteia cu un alt gen de existenţă , trecerea ei în alt "registru onto l ogi c". Odată reformul at în ter­ menii posibi lităţii , proiectul onto l o gic

al

teoriei permite întemeiere a

nec esităţii unor elemente ale teoriei prin derivarea lor din aceste temeiuri de posibi l itate; ac eastă s arc ină revine cerc etării transc endenta le "spc­ ciale" ( expune are a transcendenta lă a spaţiului ş i timpului, justificarea apli cabilităţi i matematici i în experi enţă, deducţia transcendentală a ca­ tegori i lor ş i demonstraţi a epistemologică a principiilor Anal iticii). Ast­ fel are sens următoarea meta-te oremă a Criticii: " Orice necesitate, rară ex cepţie. este întemeiată Într-o condiţi e tran­ scendental ă"' (AJ06).

Pentru cazul particular a l necesităţii legilor naturii, Kant scrie : Nu întâmplător, Kant atrăgea atenţia asupra caracteru l u i " folln a l :;; i necesar" a l no i i ştiinţe "extrem de înt inse", care Îş i "deduce d i n n a l ur a e i proprie toate obiectele din domeniul ei, le enumcră ş i l e Lk/l w/lsI n:a ­ ză compl etitudi nea pri n co erenţa l o r Într-o s i ngură, c o m p k t ;l c a p a e i ­ t ate cognitivă . . . " ( S cri soare către Cr. Garve, 7 Aug. 1 7 83 , Ak , X : 3 4 0 ) . Prin dovedirea "relaţiei lor cu sursa întregii noastre cuno aş teri raţ ionale", cu acea competenţă cognitivă formulată În "conceptul sistemului pos i ­ bil a l uno r asemenea cogniţii", se demonstrează ,.formal " ori ce " propo­ ziţie metafizică"

(X : 3 4 1 ). " N oua şti inţă, niciodată încerc ată anteri or" şi fi, după Kant o "şti ­

anume "critica unei raţiuni care judecă a priori" va

inţă formală" care include "o critică, o discipl ină, un canon şi o arhi tec­ tonică a raţi uni i pure" ( S criso are c ătre M . Herz,

24 N ov. 1 7 76,X: 1 99),

d a r n u în sensul formalului l ogic, a l logic ii genera le ( c ăci aceasta "pri­ veşte utilizarea intelectului

în general,

de aceea ne putând să ne spună în

nici un fel I a ce ob iecte ea se apl ică nici care este d omen i u l cunoaşterii noastre aţionale; ea trebuie, mai degrabă, să aştepte experi enţa s au alt­ ceva (matemati ca, de exemplu) pentru (a detelmina) obi ectele la care ea să se apl i c e" ( X :

3 40). Ea cste o şti inţă fO lma l ă în sens structural, o şti­

i nţă a l cărei obiect

es

t e determ inat imanent prin constrangerile sau con­

diţii le structura le ( "fo rma l egităţi i în genere ") ş i de aceea ea conţine un proi ect ontol ogic i m a n e n t . Astfel, principiul ei suprem , unitatea apcr61


cepţiei transcendentale, deşi "simplu", este, faţă de principii le logicii generale, extrem de "plin de consecinţe"; el sprij ină "epigenetic" dez­ voltările şi extinderi le semnificative ale teoriei: "Astfel,

principiul judecăţilor sintetice a priori are

mai mare decât principiul raţiunii suficiente, care

o fertilitate infinit

nu

determină nimic

şi care, considerat în universalitatea lui , este doar logic" (Scri soare către K.L. Reinhold, 1 2 Mai 1 789, X: 38).

Dezvăluirea presupoziţiilor prin cercetarea critică nu este astfel, la Kant, o simpl ă analiză a semnificaţii lor conceptelor şi a dependenţei lo­ gice între propoziţiile explicite şi asumările implicite ale teoriei. În Cri­ tica raţiunii pure, Kant distingea clar proiectul lui constructiv de cer­ cetările doar "analitice ": "Întrucât proiectul

meu critic are de-a face exclusiv c u sursele cog­

niţiei sintetice a priori şi eu nu vreau să-I amestec cu disecţia (con­ ceptelor), ceea ce priveşte doar elucidarea derea) conceptelor. . . " (A204/B249).

(mai degrabă decât extin­

Deosebirea investigaţiei lui Kant de analiza conceptuală este esen­ ţi almcntc detern1inată de structura internă şi modalitatea specifică a teoretizării kantiene, de "forma ştiinţi fică" a întregului său program de cercetare . Kant concepe structura acestui program nu ca un edificiu deductiv-axiomatic în sensul tradiţonal (vezi polemica sa cu "imitarea exterioară" a metode i de expunere a matematicii); din Principiile Analiticii, Kant nu va deduce logic legile fizicii newtoniene (Physica genera lis ). El va formula un cadru teoretic pentru posibilitatea con­ strucţiei acestora, care în plus faţă de acest cadru au nevoie de anumite Grunder:fahrungen. Legile newtoniene vor fi obţinute pe baza ştiinţei pure a naturii prin medieri constructive, ele nu vor fi fi doar deduse lo­ gic (direct şi luate individual) din legile transcendentale ale naturii. Teoria-cadru a Criticii raţiunii pure, fiind o teorie abstract-struc­ turală, nu de o generalitate inductivă, nu are relaţii logice directe (nic i deductive, nici i nductive) cu legile fizicii generale (după cum acestea, la rândul lor, concepute la nivelul lor propriu de abstracţie, nu au aseme­ nea relaţii cu "datele" expelienţei). TeOlia structurală nu are o relaţie 1062


gică de instanţiere directă ("interpretare empirică") cu legile teoriilor subordonate, cu legile fizicii generale - în cazul lui Kant. Ea este doar o matrice teoretică, detenninând o structură de posibilitate, un ansamblu de modele posibile. Trecerea la legile speciale impune edificarea unei noi teorii (sau "discipline" - cum considera Kant a fi teoria mediatoare a Fundamentelor metafizice ale ştiinţei natUlii), care să ofere contextul de "actualizare" a unei posibilităţi şi să permită elaborarea unor teorii speciale asupra unor sisteme reale. Pe acest statut epi stemologic al teo­ riei abstract-structurale se întemeiază relaţia ei indirectă cu etajele in­ ferioare, cu tipurile de legi valabile pentru un domeniu determinat al existenţei naturale. De aceea ea nu se poate situa într-o relaţie simplă a "logicii presupoziţilor" cu teoria clasică a naturii. Legile transcendentale ale naturii (Analogiile experienţei) sunt, ca totalitate organiza tă. i n ­ tegrată o matrice determinativă (structură de posibilitate) pentru lc g i k speciale, condiţia lor structurală de posibilitate; ele nu rep rez in tă supcr­ axiome din care acestea din urmă s-ar deduce pe o cale pur logică. În aceeaşi ordine de idei, principiul fundamental al Analiticii inte­ lectului nu reprezintă, pentru întregul program al lui Kant, decât un principiu dete rminativ pentru un tip de construcţie structurală, pentru matricea teoretică, el construind invarianţa internă şi posibilitatea de re­ prezentare (de a avea un model) a matricei categori ale. Ca "teoremă fun­ damentală" a Criticii şi nu ca super-axiomă situată într-o ordine deduc­ tiv-axiomatică, principiul "condiţiilor de posibilitate" (analog teoremelor fundamentale ale algebrei sau analizei, şi acestea teorii constructive, nu deductiv-axiomatice) are rolul de a solidariza acţiunea "elementelor" structurii. De aceea, el nu apare doar într-un singur loc în teOlia-nucleu, ci în ambele "module" ale Analiticii transcendentale, teoria categoriilor şi teoria principiilor, respectiv, ca temei al deducţiei transcendentale a categOliilor şi ca "principiu suprem al tuturor legilor transcendentale ale întrebuinţării intelectului" ( B 1 97). El este "constrâgcrca structurală" detemlinativă, nu o super-axiomă. El regizează atât "grupul fundamen­ tal" al operaţilor ( sau al funcţi ilor) teoriei (categOliilc). cât şi modul în care acestea sunt "restri cţionate" în acţiunea lor de pri nc i p i i l e Analitîcii. 63


EI determină astfel organizarea internă a st ru c t ur i i constitutive a teoriei­

cadru a Criticii. Funcţionarea sa la două n i v e luri ale c onstru cţiei (în re­ constru cţia forn1ală pe care o vom p rop u n e În c a p i t olul următor, grupul fundamental şi modelele teoriei) dete rmină tocmai unitatea logică şi funcţională a matricei fundamentale a progra m u l u i , o "constrânge" pen­ tru a putea funcţi ona ca structură generat i vă. De aceea, folosind o ex­ pres ie favorită a l ui Kant, principiul "cond iţi ilor de posibilitate" poate fi considerat "exponentul" teoriei fundamentale ea întreg. Funeţionând în dubla sa natură, c a principiu de inv ar i an ţă şi ca teoremă general ă de

reprezentare, principiul "condiţiilor de posibilitate" asigură atât "acţiu­ nea grupală" a matri cei categoriale, cât şi restrângerea posibilului cate­ gorial prin principii în vederea construirii unui model. De aceea, funcţia unificatoare dublă a acestei idei - teoremă constitutivă pentru structura cate gorială ( d ar nu ca o simplă mulţime de c oncepte l ogic e interrelate,

ci de categorii, de funCţii orientate spre lume) şi teoremă ce mediază po­ sibilitatea apl icării constructive a categori ilor, pentru c onstru cţi a mo­ delelor (în care această "intenţi onalitate" a categoriilor se realizează prin constrângcrea l egilor transcendentale ale uti lizării intelectului) - nu poate fi lnfăptuită de un super-principiu al unei axiomatici deductive tra­ diţionale. Teorema fundamentală a Criticii, interpretată structural, permite în­ ţel egerea "condiţi ilor de posibilitate" nu într-un sens logic obişnuit (în care el e nu pot fi nici condiţii necesare, nici suficiente ! ), ci ca o matrice determinativă ; de aceea, ceea ce "demonstrează" deducţia categori ilor nu este ceva care să privească, în primul rând, fiecare categorie luată în sine, c onsiderată individual, ci însăşi totalitatea lor, modul în care cate­ gori ile, considerate ca funcţii, realizează acţiunea determinativă a unei organizări , a unei "totalităţi structurate". Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la nivelul principiilor transcendentale. Ca urmare, relaţia pe care o vom găs i între această matrice categorială şi legile speciale ale fizicii generale nu va fi u n a de determ inare individuală, cu atât mai puţin una de de­ ducţie logică, ci o subsumare a acestora, ca totalitate (subsumpţi e tran­ scendentaIă), fizicii pure, teori ei transcendentale, mediată de introdu64


cerea, proiectarea conceptului fomlal al naturii ( forma structura l ă a Ic­ gităţii naturale), şi de o serie de principii ale aplicării (reguli de metodă, ipoteze empiri ce etc.). În mod corespunzător, în Metafizica naturi i, ac­ centul se va afla asupra corelaţiei structurale între două ni veluri ale construcţiei teoretice - fizica transcendentală şi fizica generală: con­ diţiile de posibilitate ale experienţei - formalizate de legi l e trans cen­ dentale - se află într-un acord necesar cu legile posibilităţi i naturi i ( I V

3 1 9). Legile transcendentale vor oferi principiile de invarianţă şi con­ servare necesare, un proiect al legităţii generale a naturi i; ele vor edi fica astfel temeiul structural de posibilitate pentru legi le fizi c i i ncwto n i enc; ele fonnează "temeiul transcendental universal, determinat a priori" (Scrisoare către Ch.Fr. Hellwag, 3 lan. 1 79 1 ,XI : 246 ); ele detcrminfi pro­ prietăţile structurale ale legităţii naturale sau, cum se e x p ri m a Kant, con­ ceptul fonnal al naturii. Din ele nu se vor obţine pri n derivare sau i n ­ stanţiere logică legile newtoniene, luate individual; acestea din urmă nu vor rezulta decât în unna unui ampl u proces de extindere constructivă a teoriei abstracte, a matricei structurale a fizicii transcendentale, pentru a produce o teorie madiatoare (teoria "princ ipiilor de aplicare"), din care să se "deducă" legile unor teorii speciale. Înţelegerea semnificaţiei acestui mod de construcţie teoretică, ce a presupus "revoluţionarea modului de gândire" care se află l a baza pro­ iectului teoretic transcendental, se obţine astfel numai pe baza detenni­ nării statutului teoriei-cadru a Criticii, a fonnulării explicite a concep­ tului de teorie structurală, subiacent programului fizicii transcendentale. În locul unei analize conceptual e care să "descopere" presupoziţiil e ştiinţei moderne, Kant a edificat un program original de construcţi e teoretică, propus explicit ca o "cercetare fundamentală" în filosofie şi ştiinţă. Acest program se bazează esenţialmente pe o teorie-cadru, teo­ ria fundamentală a Criticii. Numai acc eptând această recons trucţie putem da seama de susţinerea lui Kant conform căreia Critica raţiunii pure reprezintă în aceecaşi măsură o propedeuti că la metafizică şi o metafizică propriu-zisii: ccrcetarea fundaţională cere atât formularea 65


unei teorii-cadru cât şi analiza în contextu l ci con ceptual a posibilităţii însăşi a teoretizări i şi a condiţiilor ei universale de raţionalitate. Din natura ei de teorie abstractă de posibi litate. teorie structurală, de­ curg principalele determinaţii pe care Kant le-a subl iniat în mod repetat. Ea, scrie Kant, este o Grundwissenschafi. o �tiintă fundamentală, nu o teorie generală sau universală în înţelesul anterior al generalităţii şi uni­ versalităţii ("Critica este preocupată cu cercetarea fundamentelor aces­ tei structuri - a metafizicii, n.n. -"; Scrisoare către Moses Mendelson, 26 Aug. 1 783, Ak. X: 345). Pentru a rezolva "problema generală a raţiunii" pure, redată prin interogaţia, Cum sunt posibile în mod a priori judecăţile sintetice?, teoria-nucleu a Criticii se constituie ca o teorie de posibili­ tate, o teorie a unor structuri determinative. Fiind o teOlie a posibililu­ lui (ontologic şi noetic), teoria transcendentală este eminamente o ştiinţă reflexivă (rejlektiertende Wissenschaft). O asemenea teorie este critică, ea reprezintă o "cercetare şi justi ficare a faptului că ea are exact această formă sistematică şi nu alta atunci când e comparată cu un alt sistem care are la bază o capac itate cognitivă similară" ( V: 89). Ea nu este, în primul rând, o teorie a unui "domeniu", ci o teorie care transformă acel "domeniu" în topos transcendental, în loc al aplicării interogaţiei tran­ scendentale în vederea desc operirii unor determinaţii a priori, a unor structuri determinative şi, de aceea, universalizabile. Teoria-nucleu a

Criticii este o teorie "ultimă", care-şi conţine propriul ei temei, propria ei garanţie de validitate. În fine, Critica raţiunii pure este o teorie � pletă, În sens transcendental, nu logic-deductiv, sens care include, pe lângă self-determinarea validităţii, auto-conţinerea temeiului şi "sufi­ cienţa" ei ca schemă generală de reprezentare (sistem categorial) pentru determinarea liniamentelor întregului program teoretic. 'Rădăcina comună a acestor caracteristici ale teoriei-cadru a progra­ mului kantian rezidă în natura ei de teorie a competentei cognitive, nu a performanţei empirice; ea este o cerc etare a "puterilor sau capac ităţilor fundamentale"( V: 46-47). Ea este o teorie a unor structuri posibile, ca atare, ea poate să se refrângă reflexiv asupra propriilor ei temeiuri , 66


având

astfel "închiderea categori a l ă" a unei matrici structurale, deter­

minativă pentru întregul efort constructiv, pentru "procedura sistematică de constru cţie a unei ştiinţe " ( V: 5). Încadrarea teoriei-nucleu a Criticii în acest tip de construcţi e teo­ r etică solicită "renormarea" sensurilor tuturor "el ementelor" şi a le proceduril or ei argumentativ-constructive, redefinirea lor în acord cu

"contextul transcendental" (V: 7 ) în care Critica îşi des fă şoară cerce­ tarea "conceptelor şi principiilor (Grundsaetze) raţiunii speculative pure" ( V: 7). Categoriile şi legile transcend ent ale vor fi înţelese, în acestă perspectivă, ca module teoretice, ca substructuri ale matricei generale . Categ oriil e şi principiile sunt astfel componente structurale elementare, şi nu "concepte prime" şi "axiome" ale unei teorii deductive. Ele formulează funcţii, operatori ai structurii, respectiv fonne al e legi­ tăţii în genere, sursă a oricăror legi detenninate. Astfel, de exemplu, Analogiile experienţei, numite de Kant "legi transcendentale al e naturii" nu întemeiază, fiecare în parte, câte o lege a fizicii generale (newto­ niene) , ci fundează posibilitatea întregu lui sistem teoretic newtonian, În­ scriindu-l într-o ordine mai abstractă a "leg ităţii în genere a naturii"; ele determină forma posibilă a legilor. La rândul lor, Axiomele intuiţie i şi Anticipările percepţiei, construind condiţiile aplicării matematicii la experienţă, vor detennina posibilitatea diferitelor "formalizări" mate­ matice ale legităţii fizice. Demersurile argum entative şi constructive vor

fi de asemenea reproi ectate structural, ele constituind, aşa cum vom arăta, momente ale unei "cercetări invariantive " ; ele sunt proceduri structurale, nu simple argumente logic- analitice ("discursive ") , sau ana­ lize conceptuale ce se "termină" în elucidări propoziţionale . De aceea ni se pare irelevantă critica acestor demersuri din punctul de vedere al "completitudinii"(Patricia Kitcher ş . a.). Nu trebui e căutată, de exemplu, o " deducţie" individuală pentru fiecare categorie a sistemului kantian; de asemenea, nu trebu i e să identi ficăm un analog particu l ar al fiecărei legi a naturii, fonnulate de Newton. Sarcina deducţiei categoriilor şi a jus­ ti ficării principiilor este de altă natură, ea este una eminamente struc67


turală: ea stabileşte unitatea unui sistem prin ed i ficarea lui ca structură funcţională şi Îi detetmină posibi l itatea de apl icare, viza potenţială de realitate: un model al operatorilor fundamental i ai competenţei raţiunii este miza deducţiei categorii lor şi nu o "deducţie silogistică" sau o jus ­ ti fi care indi vid uală a fiecărei categorii . La fcl, demonstrarea legilor transcendentale ale naturii are rolul de a stabili funcţia lor structurant-de­ terminativă, şi nu pe aceea a unei axiome generale Într-un sistem pro­ poziţi onal-dcductiv. S arcina demersurilor argumentati v-constructive ale lui Kant este astfel de a da seama de organizarea structurală a teoriei­ cadru În vederea e fectivităţii ei detemunati ve, de justifica funcţia ei În­ temeietoare pentru un amplu program de cercetare. "Transcendentalul" sub semnul căruia pune Kant întregul său pro­ gram de cercetare des emnează astfel în mod esenţial o perspectivă con­ structi vă întemeiată pe o te ori e structurală (în care se unifică metodolo­ gia construcţiei cu orizontul ontologic sub semnul super-categorial al posibilităţii). Transcendentalul reprezintă astfel, la Kant, modul reflexiv, nivelul re flexiei la care s-a tematizat tipul structural de teoretizare; el a "e1 iberat" acest orizont teoretic de perspectivele empiriste şi raţionaliste ale liIosofiei anterioare a cunoaşterii, dar şi de determinaţiile concep­ tuale ale unei "teorii generale" În ştiinţă. Teoria transcendentală, teorie­ cadru a unui program, nu mai este o "teorie generală", angajată direct faţă de un "domeniu universal"; ea este o construcţie de un cu totul alt tip, produs al unei abstracţi i structurale, ale cărei "elemente" (categorii sau princ ipii) se obtin printr-o cerc etare fundaţional ă, prin "experi­ mente al e raţiunii pure", procedee eminamente invariantive. Teoria transcendentală nu propune legi generale, valabi le pentru "obiecte oare­ care'" ci principii constitutive unei structuri organizate, module ale unei structuri generative, aspirând de aceea la universalitate şi generalitate strictă. Transcendentalul reprezintă astfel tipul de "analiză" a unui do­ meniu dat (competenţa cognitivă, capacitatea, Vermoegen) în vederea nu doar a construirii unui model explicativ al acestuia, ci şi a formulării, prin accesul la condiţiile lui de posibilitate, a unor structuri invariante (a priori) cu valoare universală ("exponentul" regulilor ei operaţionale). 68


Am argumentat mai amplu imposibi litatea subsumării proiectului

teoreti c al lui Kant ( ideea unei "ştiinţe noi ") u nei epistemologii, fie tradiţi onale, fie de genul ce Ici analitice actuale. Aceasta nu înseamnă că nu se poate "extrage" din Critică un program epistemologic; acesta va fi mai degrabă o teori e a const ituirii şi justi fi c ări i (prin constituire) a obiectivităţii cunoaşterii, în sensul fenomenologiei fundamentale a lui H usserl ( aşa cum considera şi K. G oedel ), nu al analizei conc eptual e

a

ep istemologiei angl o-saxone. I nterpretarea Criticii ratiunii pure ca teorie a c onstituirii a fost sugerat ă de mulţi cercetători k anticni, fi i n d el aborată în detaliu de G . Boehme (Boehme 1 9 86). C a disc i p l i n ă fi loso­ fică fundamentală, succesoare a proiec tului kanti an, t eo ri a constituirii

a

fost propusă în diferite forme de H usserl , Cassirer, Camap ş . a . Foa rte

important este modu l în care considera Goedel semni ficaţ i a fe nollle­ nologiei lui Husserl : ea iniţiază

,,0

nouă şti inţă care preti nde a poseda ()

metodă s istemati că pentru clari fi carea sensurilor"; cl ari ficarea sens uri ­ l or nu este însă o operaţie de analiză obişnuită a conceptel or, c i o cen­

trare a cercetării asupra "actelor no astre implicate în uti l izare a c oncep­ telor. asupra puterilor noastre implicate în producerea acestor acte etc ," ; fenomenologia

nu

este

,,0

ştiinţă în acel aşi sens cu alte şti i nţe ", ci una

"care trebuie să producă în noi o nouă stare a conştiinţei in care descriem În detaliu concepte le de bază până acum necunoscute nouă"; ca atare, "metoda fenomenologică" îşi găseşte ideea ci centrală la Kant, pc

c are

Husserl "a formulat-o mai prec is, i-a conferit conşti inţa ei depl i n �l şi a

real izat-o efectiv pentru domenii determinate" (Goedel 1 96 1 : 3 g 4). Continuitatea teoriei fenomenologice a constitu irii cu programu l ti l oso­ fic al Criticii era identi ficată de Goedel prin centrarea ambelor asupra

"uneia dintre problemele dc bază ale filosofiei, şi anume chestiunea re­ alităţii obiective a conceptdor (5. n . ) ş i a relaţi ilor l or" ( S c risoare către

Paul A. Schilpp, 3 Febr. 1 959, c itată de S. Fefemlan, În Gocdel 1 995: 3 69). Soluţia constructivă o ferită de l I usserl acestei probleme face din fenomenologic, după Gocd d , pri m a fi l osofic care justi fică "nucleul gândirii lui Kant" . 69


Ceea ce au comun toate teoriile constituirii este viziunea structu­ ralistă asupra naturii conceptelor, singura aptă să uni fice într-un singur demers construcţia progresivă a reprezentărilor cognitive şi detenninarea corelativă a obiectelor cunoaşterii. Despre celelalte "proiecţii" sau interpretări disciplinare propuse vom oferi doar câteva explicaţii schematice. În general, acestea nu vi­ zează statUtul disciplinar al întregii construcţii kantiene, reprezentând in­ terpretări (generice sau parţiale) ale teoriei-cadru sau ale unor sub-teorii ale Criticii. Perspectiva metateoretică a lui M. Friedman poate fi ac­ ceptată ca o interpretare a unei funcţii a teoriei abstract-structurale a lui Kant: orice asemenea tip de teorie poate funcţiona, regulativ, pentru ni­ velurile subordonate ale programului şi ea o metateorie, propunând constrângeri şi condiţii pentru edificarea şi acceptarea lor. În stilul pro­ priu al construcţiei lui Kant vom întâmpina însă dificultăţi în redarea particularităţilor lui în termenii distincţiei dintre teorie-obiect şi meta­ teorie, respectiv, dintre limbaj şi metalimbaj , datorită unităţii imanente a momentelor constructive şi reflexive ale cercetării transcendentale. În lina), câteva consideraţii asupra unei propuneri interpretative a semni ficaţiei Criticii mţiunii pure, asemănătoare în unele privinţe cu cea de faţă. Natura întreprinderii Criticii este prezentată de o. Hoeffe ca "program de cercetare" : o "ştiinţă filosofică fundamentală" având ca domeniu "ştiinţa raţiunii" şi caracterizată eminamente prin perspectiva transcendentală. În opoziţie cu interpretarea analitică, Hoeffe consideră că "transcendentaluI nu se referă la un argument sau un tip de argument, nici chiar la o anumită metodă (Kant vorbeşte de o "metodă critică", nu transcendentală). Numai un program de cercetare este transcendental sau, mai precis, critic transcendental. Un asemenea program tematizează statutul ştiinţific al metafizicii, examinând condiţiile necesare fără de care lucrurile şi cunoaşterea lor obiectivă nu ar putea fi concepute ca posibile. După Kant, el poate fi realizat doar printr-o analiză progresivă din ce în ce mai bogată a obiectului experienţei . . . Principiul-ghid al pro­ gramului transcendental de cercetare şi al susţineri lor specific transcen­ dentale este experienţa posibilă" (Hoeffe 1 994: 79-80). 70


Locul "teoriei transcendentale

a

constituirii experi enţei" este, după

Hoeffe, unul doar metateoretic, o re flecţie transcendentală care justi fi că, prin "principii structurale ale cercetării" (din care Însă nu se pot deriva direct nici chiar "propoziţii fundamentale ale ştiinţei speciale"). Teori a transcendentală se situează la un nivel fundamental în sensul că ea de­ termină "structura de bază care va fi urmată de principiile ştiinţelor speciale"

(92). Acestea vor fi implicate în orice judecată a ştiinţei naturii.

Ele nu "justi fică o formă particulară istorică a ştiinţei moderne, ci orice (93). În raport cu clasificări le moderne (ştiinţă,

cunoaştere obiectivă"

proto-ştiinţă, meta-ştiinţă), Critica transcendentală, ca "logică a adevăru­

lui", se pl asează în alt orizont, acel a al cercetării condiţiilor de posibi­ litate ale teoretizării însăşi, al "posibilităţii fundamentale a adevărului şi a posibilităţ ii cu privire la natura reală a obiectelor veritabile asupra cărora pot fi tăcute enunţuri adevărate"

(49-50). Ca "discurs de ordinul

doi", studiind presupoziţiile "la lucru" în ştiinţa exactă, Critica transcen­ dentală nu extinde cunoaşterea obi ectelor. Î n acord cu o afim1aţie a lui Kant ("Critica serveşte "nu la extinderea, ci doar la clarificarea raţiunii"

B25), Hoeffe c onsideră că re fl e c ţi a transc endentală produce doar "cunoaştere de ordinul doi": "ştiinţa devine transparentă pentru sine şi se înţel ege pe sine ca raţională" tribuţii pozitive a

(50). Deşi admite posibilitatea unei c on­

Criticii "în conexiune cu discuţiile asupra fundamen­

telor", prin care aceasta ar dobândi o semnificaţie indirectă asupra şti­ inţelor

speciale, şi de asemenea faptul că o asemenea analiză fundaţio­

nală "nu încătuşează ştiinţa naturii ci o eliberează pentru a realiza un proces de cercetare continuu"

( 1 04), Hoeffe nu pare a accepta caracterul

constructiv al programului trans cend enta l. Acesta, ca şi în cazul ulteri­ or

al lui Einstein şi Bohr, converteşte analiza fundaţională în construcţie

teoretică nouă, extinde câmpul cunoaşterii, nu-i determină doar "ana­ litic" graniţel e şi domeniul de aplicabilitate . De altfel, Kant însuş i, în multe alte locuri, c onsidera Critica nu doar o metodă de analiză a unui dat (ştiinţa exactă a

naturii),

ci o potenţare şi o extindere a cunoaşterii

"p ozitive", putând conduce chiar la predicţii metodol ogice asupra rea­ lului la nivel fundamenta l . L ucrul a cesta e posibil, în pri mul râ nd, prin

71


acţi u n ea teoretică a sub structurii matemat il'C a dcmcrsu l ui transcenden­ tal , Nu întâmplător, propunerea lui Kant de a re c on s tru i Critica "tehnic" (matemati c), pri n apel la o characterislil 'll ll/1i l'C'I'salis, era argumentată p ri n posibilitatea ca în acest chip să se d e / v ;i l ui e capacitatea construc­ tivă sau de extindere a teoriei Criticii, Form u l area abstract-matematică era destinată să pună în evidenţă potenţ i a l u l ci constructiv-metodolo gie veritabil.

72


SECTIUNEA îNTÂI

FORMA TEORETICĂ A C R I TI CII R A rI UNII P UR E


CAP ITOLUL 1

Forma teoriei transcendentale " Die mathematische Fonn der Behandlung . . . bei allen streng en twickelten Theorien (man muss dies Wart allerdings im echten Sinne nehmen) die einzig wissenschaftliche ist.

die einzige. welche systematische Ges­

chlossenheit und Vollendung. we/che Ein ­ sicht ueber alle moegliche Fragen lInd die moegliche Formen ihrcr Locsllng hie/e/ .

..

Edmund Husserl " In this way mathematics gets afooting in knowledge which intrinsically is not of a kind suggesting mathematical canceptions. lts jim c tio n is ta elucida te

the groupstmc­

ture of the elements oflhat knowledge. "

Sir Arthur Eddington

În

a cest capitol vom înc er c a să justificăm principalele aserţiuni

asupra statutului structural al teorie i-cadru a programului teoretic kan­ tian p ri ntr- o re cons tru cţi e log ic ă a acestei teorii în termenii m e t at eorie i structuraliste a ştiinţei , propusă de J . D . Sneed şi dezv oltată de W.

Stegmueller, C.U. M oul ines,

W. B alzer ş . a . Deşi însăşi summa pro gra ­

mului structuralist ( B a l ze r, Moulines, Sneed 1 987) se află sub auspiciile ideii arhitectoni cii raţiun ii pure, practic sunt puţine încercări de a utiliza

instrumentel e acestui tip de re construcţie a teo ri il or în vederea investi­ gări i formale a teori ei kant icne (Balzer, Rahnfeld). Există, de asemenea

75


câteva propuneri alternative de reconstlUc\ il: ra \ ionaJă a unor aspecte sau te orii speciale ale (Scholz, StegmueIIcr, I I i n t i k k a , Ci. Brittan ş. a.). 1. 1. Conceptul structuralist al teoriilor

Răspunsul teoretic cel mai adec vat la provocarea complexităţii unui domeniu al existenţei il reprezintă constituirea unui nivel de abstracţie superior, cu noi categorii tematice şi principii intcgrative, capabile să de­ termine o nouă arhitectonică a cunoaşterii, să organizeze multitudinea perspectivelor anterioare într-o modalitatc coerentă . În acest mod au apărut in numeroase discipline ştiinţi fice contem­ porane teori i structural-abstracte, teorii ale posibilităţii, ale structurilor fundamentale determinative, teorii capabile să instituie cadrul tematic al unor ample programe de cercetare. Exempli fieate de logica generală (s au teoria abstractă a modelel or), de teoriile marilor structuri din ma­ tematic ă, de mecanica cuantică abstractă, de proiectele gramaticilor universal e din lingvistică sau de teoria general ă a evoluţiei, aceste noi expresii ale abstracţi ei domină sti listic cunoaşterea şti inţifică actuală. Ele, în primul rând, reprezintă locul determinării standardelor metodo­ l ogice şi a condiţiilor de raţionalitate, dar şi toposul interogaţiei transcen­ dentale în vederea formulării noilor universali, a unei noi categorializări a existenţei. Aceste teorii abstracte au cu totul altfel de relaţii cu realitatea decât teoriile şti inţei moderne, noi forme ale legilor (legi structurale), noi ce­ rinţe metateoretice şi noi rel aţii cu experienţa. Ele au redefmit şi pro­ cedeele de interpretare a constructelor teoretice. Prezenţa lor în corpul disciplinelor ştiinţifice caracterizează un nou tip de construcţie teoretică, "de sus în jos", pornind de la teorii formale, teorii-cadru ale competenţei şi descinzând în cadrul unei ample arhitectonici concep: wll e prin ni­ ve luri şi modele intermediare până la structurile empirice care fac posi­ bilă racordarea teoriilor la datele observaţiei şi experimentului. Studiul l ogic şi metodologie al teoriiJor abstract-structurale a permis constituirea unei noi reprezentări metateoretice a ştiinţei în genere, a 76


structuri i, funcţiilor şi modal ităţilor de interpretare a teori ilor :;; t i inţi fice . Această viziune metateoreti că asupra teorie i şti inţi fice este prezen tată în filosofia contemporană a ştiinţei prin model e alternati ve, cum ar fi : structural ismul epistemologic, abordarea model-teoretică, concepţia se­ mantică asupra te oriilor, concepţi a non-propoziţi onală asupra teoriilor etc. (P. Suppes, M . Bunge, J . D. Sneed, W. Stegmuller, C . U . M oul ines, W. Balzer, c.B. van Fraassen, Fr. Suppe, M . L . Dalla Chiara, R. Giere ş . a.). Deosebirile dintre aceste m odele alternative de reconstrucţi e a i deii de teorie şti inţi fică ţin cel mai adesea de natura instrumentelor for­ male uti l i zate în reprezentarea nucleu l u i conceptual al teori ei, În pro­ iec tarea structurii logice a teoriei (teoria mulţimil or, naivă sau formali­ zată, teoria latieelor. topologia, teoria c ategorii lor, teoria spec i i l or de structuri în sensul lui Bourbaki et c). Toate aceste "alternat i ve s t ruc­ turaliste" au însă în comun cel puţi n două lucruri; o anum ită moda l i t a t e d e construcţie ax iomatică a şti inţe i, c a punct d e pl ecare, ax iomat i c a structural ă, şi prin aceasta ori entarea i nteresul ui spre mari le structuri a l e c orpus-ului te oretic, spre organizarea global ă, î n stilul- l-l i lbert, a d i s c i ­ pl inelor complexe; î n a l doile a rân d . i mportanţa acordată modelelor el aborate în şti inţă în vederea reconstrucţ iei teoretice a real u l ui, în detri­ mentul formul ărilor propoziţion a l e a l e t eorii lor, al sistemelor de pro­ poziţii, organizate axiomatic, pri n care s-ar fOlmula conţin utul c ognitiv al ştiinţei. StructuraJ i s mul metateoreti � a apă rut atât ca un rezultat al rcl1ecţiei l ogico-epi stem ologice asupra teori i l or abstracte dîn cele mai el aborate discipline şti i nţi fice de la mij loc u l s e c o l u l u i XX, matemat ica şi fizica teoretică, cât şi ca urmare a erodări I mode lului empirist standard al teo­ ri i l or (care concepea teori i le ca s i s t e m e fOffilale interpretat e empiri c prin reguli d e corespondenţă), pl\l dus,\ d e Încercarea reprezentanţilor lui de a trec e de la nive lu l /i/()so/iei ge/l erale a ,\'tiintei (ce se l imita la mo­ dele suprasimpliticate ale teori i l o r şi ale re l aţi ilor acestora cu expe­ rienţa şi realitatea) la nivel u l e{'/'cetarii jilfldationa/e din d i feri te di sci­ pline ştiinţifice sau al lil os o li c i s p e c i a l e a ştiinţei. Încercarea de a i m ­ plica modelul standard în ccn: ct:"\ ri le fundamental e din diverse discipline 77


ştiinţifice de un înalt grad de elaborare teoretică (fizica, biologi a, lingvis­ tica etc. ) a condus mai degrabă decât anumite critici epistemologice sau metodologice (K. Popper, W. van

O. Quine) la disoluţia viziunii empirist

logice asupra teoretizării ştiinţifice; modelul standard s-a dovedit nerea­ list, neadecvat ca instrument al cercetării fundaţionale. într-adevăr, unul dintre iniţiatorii concepţiei structuraliste, P. Suppes, pentru a elimina suprasimplificările modelului empirist-logic al teoriilor a propus o nouă " formă " a teoriilor ştiinţifice, care poate fi construită nu prin apel la logică, ci la matematică . Ideea lui a fost foarte sugestiv pre­ zentată de van Fraassen:

"În orice tragedie, suspectăm că o eroare cru­

cială a fost făcută chiar la început. Eroarea, cred, a fost aceea de a con­ funda o teorie cu formularea unei teorii Într-un anumit limbaj . Primul care a schimbat perspectiva a fost Patrick Suppes, cu mult cunoscutul lui slogan: instrumentul corect al filosofiei ştiinţei este matematica

nu

metamatematica". Suppes indica astfel o nouă perspectivă În înţelegerea şi reconstrucţia teoriilor : "a prezenta o teorie Înseamnă a defini direct clasa modelelor ei, fără a acorda vreo atenţie problemelor axiomatiza­ bilităţii Într-un limbaj special, oricât ar fi el de relevant sau simplu sau interesant din punct de vedere logic. Şi dacă o teorie ca atare va trebui să fie în genere identificată - dacă teoriile trebuie reificate - atunci o teorie trebuie identificată cu clasa modelelor ei"

(Re.

van Fraaseen

1 987: 1 08 - 1 09). Raţiunea pentru care filosofii ştiinţei au preferat să vorbească despre limbajul teoriilor d�cât despre modelele ei era, după Suppes, simplicitatea reprezentării logice a teoriilor, dar şi a exemplelor

"În

construite pe baza acestei abordări :

primul rând, exemplele de teorii

ale filosofilor sunt de obicei simple şi ca atare ele sunt uşor de discutat într-o abordare lingvistică directă. Î n al doilea rând, introducerea mo­ delelor introduce inevitabil în d i scuţie un element matematic mai pu­ ternic" (P. Suppes

1 967: 57).

Consi derarea teoriilor din perspectiva modelelor permite utilizarea tehnicilor formale ale mat e m a t i c i i m u l t mai apte de a reda complexi­ ,

tatea reală a teoretizării d i n şt i i n l e l c real u l u i . Aşa cum consideră Suppes, teoriile din ştiinţele naturi i sunt , .s i m i l are din punctul de vedere al gra-

78


dului complexităţii cu teoriile studiate în principal în matematica pură". De aceea pare natural să se preia în înţel egerea ştiinţei modul cum sunt considerate teoriile matematicii, să se introducă aşadar abordarea "ex­ tensională", numită de Suppes "extrinsecă", altfel spus, să se definească fundamental o teorie prin "clasa intenţionată a modelelor ei " (P. Suppes 1967: 60). Ca şi în matematică, a prezenta o teorie înseamnă a defini o clasă de sisteme. Astfel, prezentarea modernă a geometriei eucli diene ne oferă definiţia spaţiului euclidian, nu o listă de axiome ale geometriei euclidiene; la fel, axiomatica mecanicii newtoniene defineşte sistemul mecanic newtonian. Considerarea modelelor teoriei ne oferă în acelaşi timp o altă per­ spectivă şi asupra celei de-a doua părţi a teoriei - interpretarea empi rică: aceasta nu se mai reprezintă prin "definiţii e oordonatoare" care ar lega direct nivelul teoretic de datele de observaţie, ci printr-o "ierarh ic de teorii care se interpun între o teorie fundamentală şi experimentele pre­ zentate ca suport al ei" (P. Suppes 1967: 63). Ideea reguli lor de corc­ spondenţă din modelul standard ilustrează un aspect esenţial al viziunii empiriste a teorii lor: instanţiabilitatea directă a legilor fundamentale. Forma canonică a teoriilor, propusă de concepţia standard constituia ast­ fel o simplificare excesivă a structurii interne a teoriilor ş i a relaţiilor lor cu experienţa. Ea nu mai dădea seama de cercetările fundaţionale din ştiinţele dezvoltate şi de practica efectivă a construcţiei şi interpretării teoriilor: "Distincţiile logice scolastice pe care tradiţia pozitivistă le-a produs - vocabular teoretic şi de observaţie, reducţii-Craig, propoziţii­ Ramsey, teorii axiomatizabile în logica de ordinul întâi, propoziţii de re­ ducere, predicate proiectibile, termeni dispoziţionali şi toate celelalte ne-au condus la miile milles de tout habitation scientifique, ne-au izolat în visurile noastre abstracte" (B. C. van Fraassen 198 7 : 1 1 0). Dintre cele două trăsături comune reprezentărilor structuraliste, mo­ dalitatea de construcţie axiomatică de tipul axiomatizării structurale, care a debutat cu axiomatizarea geometriei eulcidiene de către Hilbert, şi-a găsit mai devreme "exponentul" ei epistemologic. Astfel, P. Bemays, colaboratorul lui Hilbert. considera că, în maniera Fundamente/or geo79


metriei a lui Hilbert, o teorie este repr ez e n tat :) nu printr-un "sistem

axiomati c considerat ca un si stem de propozi t i i as upra unui domeniu, ci ca un s istem de condiţii pen tru ceea ce se va numi o structură relaţio­ nală" (Bernays 1967 : 97). Cu alte cuvinte, o teori e axiomatizată în acest mod caracterizează direct o structură, definind un concept de un ordin superior celor impli cate în formularea "axiomc lor" . În axiomatizarea structurală, aşa cum considera şi W. Stegmul ler, "toate axiomele descriu o structură matematică care se exprimă în totalitatea relaţiilor fonnulate În axiome" ( W. Stcgmueller 1973 : 40). Această axi omatizare constituie astfel o matematizare sui generis a teoriilor, ca defineşte matematic o entitate integrală, un "ontos complet", cum scria Dan Barbilian; ea este o m odalitate de construcţie originară a teoriil or, nu doar una de organi­ zare logică ulterioară a unui corpus propoziţi onal . Implicaţiile epistemo­ logice �i ontol ogice ale noii "fonne axiomatice" a teorii lor au fost pre­ zentate în studii ce au devenit programe în ştiinţă de David Hilbert însuşi ( "G[md irea axi omati că") şi de membrii grupului N. Bourbaki (,,Arhi­ tect ura matematicii") . A d ou a componentă a viziuni i structuraliste, şi anume rolul mode­ Idur c a entităţi definitori i atât pentru structura internă a teorii lor (pen1 1 1 1 detc rminarea l egi l or fundamentale dar şi a condiţiilor aplicării ma1 �' l l I at i�' i i l a experienţă, aplicare constitutivă teoretizării şti inţifice ve­ I l l a h i l e ) , c ât şi pentru articularea, în ca drul unui program fundamental ( IL: n;l l' dare

ni velurilor lui de construcţie şi interpretare, a fost pusă în c v j(knp mai târziu şi Într-o modalitate mult mai complicată şi cu nume­ roase ezitări conceptuale. Unul dintre primii filosofi şi epistemologi c a re au denunţat, în această privinţă, ca neadecvată "concepţia clasică a n a t u ri i t eoriilor" a fost W. Sellars. În celebrul lui studiu, "Empiricism a

and the Philosophy of M ind" ( J 95612000), Sellars considera reprezen­ tarea teori ei (propus ă iniţial de Norman Campbell şi susţinută de R. Camap. H. R e iehen b a eh , CG. Hempel ş.a.) printr-un sistem de postulate core l at prin reE,'1lli de corespondenţă cu discursul de observaţie ca o "ima­ gine loarte arti ficială şi nerealistă asupra a ceea ce realmente fac oamenii de şti inţă în procesul construiri i teoriilor" (W. Sellars 1956/2000 : 96).


Aceast ă concepţi e , care poate oferi do ar o imagine parţială a " statutului logic al teoriilor", nu dă seama de faptul că "sup oziţiile fundamentale ale unei teorii sunt elaborate în mod obi ş nuit nu prin construirea unor cal­ cule neinterpretate care s-ar putea corela într-o manieră directă cu dis­ cursul de observaţie, ci mai de grabă prin încercarea de a găsi un model, adi c ă de a descrie un domeniu de obiecte familiar ce se c omportă în mod familiar astfel înc ât noi am putea vedea cum ar putea fi explicate fenomenele dacă ele ar consta din acest gen de lucruri . Lucrul e s enţial asupra unui model este acela că el es te însoţit, astfel spus, de un comen­ tariu care ::,pecifică sau limitează - nu în mod pre ci s şi exhaustiv analogia între obiectele famil iare şi enti tăţile introduse de teorie. De­ scrierile modurilor în care se c omportă obiectele în domeniul modelului, astfel specificat , sunt acelea care, transferate asupra entităţi lor l\.:orcticc, corespund postulat e lor ima ginii lo gi c iste a constru c ţ iei teorii lor" ( W. Sel Iars 1 956/2000 : 96). Pentru a putea participa la definirea noii "forme" a t eori i l or, ideca de model trebuia eliberată atât de conotaţia naivă , prezentă încă la Sellars, a analogiei cu fami l iaru l, dar şi de sens u l ei din metal og ic ă (aşa cum apare la unii reprezentanţi ai " c oncepţiei semantice a teo ri ilor) , pentru a se dete rmina ca structură matematică ( sis tem re laţional ) care poate fi c orelată, în diverse ch ipuri , cu o altă stru ctură matematică. În acest sens, van Fraassen observa cu îndreptăţire: "Impactul inovaţiei lui Suppes este pi erdut dacă modelele sunt de fi ni te, ca în multe dintre textele logice standard , ca e n tităţi parţial lin gv ist i ce , fiecare fi ind unită cu o sintaxă parti cu la ră . Aici modelele s unt stru ctu ri matematice, fiind numite mo­ dele ale unei teorii date numa i În viltutea faptului c ă aparţin clasei de­ finite a fi mode l ele acestei teorii" (Re. van Fras s en 1997: 1 22). Sensul pur matematic al mo de l elor (care se va întâlni ulterior şi în teoria ab­ stractă a m odelelor) , aplicat în reconstrucţia teo ri i lor permite distincţii relevante lo gic şi semnificative epistemolog ic , care nu pot fi realizate în form ali 2 ăriie teoriilor după exemplul metamatematici i . Conceptele ma­ tematice utilizate în prezentarea t e oriilor ne permit să depăşim "distanţa enormă faţă de c ercetare a dect i vă din fundamentele ştiinţei a axi oma81


ticilor formulabile sintactic. Dacă acest decalaj ar putea să nu afecteze intenţiile filosofice care vor doar să indice ceea ce este posibil <în prin­ cipiu>, el, cu siguranţă, va afecta posibilitatea reală a înţelegerii şi cla­ ri ficării" (B.C. van Fraassen 1 997: 1 20). De aceea, prezentările sau re­ construcţiile logico-lingvistice ale teoriilor constituie o "alegere săracă": "M otivul pentru aceasta este că descrierile structurii în termenii satis­ facerii expresiilor este, după câte pot observa, în mod general mai puţin informative şi mai puţin c1arificatoare decât descrierea direct matema­ tică (în locul celei meta-matematice). Această alegere se află, explicit sau implicit, la baza aproape a tuturor studiilor filosofice ale ştiinţei ori­ entate lingvistic. Ea a fost o alegere subiacentă implicit aproape tuturor filosofiilor logic-pozitiviste ale ştiinţei" (Re. van Fraassen 1 997: 1 20). Conceptul matematic de model, utilizat în metateoria structuralistă permite înţelegerea teoriilor astfel încât "nucleul unei teorii fizice este întotdeauna un fragment coerent de matematică care să arunce o lumină asupra proceselor şi stărilor de lucruri din domeniul teoriei respective. Orice fragment coerent de matematică poate fi articulat - aşa cum a racut Hilbert cu geometria euc1idiană - ca un concept al unui sistem relaţional sau structură. Un asemenea concept aruncă o lumină asupra unui domeniu fizic atunci când acesta din urmă este considerat o instanţă sau familie de instanţe ale structurii" (R. Toretti 1 999: 4 1 2). Sinteza celor două "momente" constitutive ale viziunii structuraliste asupra teoriilor s-a realizat în opera de pionierat a lui Joseph D. Sneed, The Logical Structure of Mathematical Physics ( 1 97 1 ). În cadrul ei, axiomatizarea structurală (set-teoretică, în termenii lui Sneed, prin definirea unui predicat al teoriei mulţimilor) a fost ea însăşi elaborată şi interpretată model-teoretic. Diferitele specii de modele definesc acum principalele elemente componente ale structurii teoriilor fizicii mate­ matice. Modelele nu mai reprezintă doar niveluri mediatoare ale inter­ pretării unei teorii axiomatizate, ci prin ele se definesc înseşi "elemen­ tele" teoreticului, componentele nucleului structural al teoriei. Modelele, considerate în genere, sunt entităţi structurale (sisteme re­ laţionale) constituite din mulţimi de obiecte ( 'mulţimi de bază") şi un 82


sistem de relaţii asupra acestora, care satisfac anu m i t I: cond i t i i : M <D, . . . , D, R, . . . R >. Pornind de la o axiomatizarc în krlllen i i t c ori ei mul­ timilor a unei teorii, în care axiomele devin c o n d i ţ i i ale deJiniţiei unui predicat-structură, cum ar fi "mecanica clasică a parti culelor", vom putea determina diferite tipuri de modele ale teori ei. Acel e sisteme re­ laţionale care vor satisface toate condiţiile deJinitiei vor fi modelele pro­ priu-zise ale teoriei şi ele vor determina extensional legile teoriei. Ele au fost numite de Sneed, simplu, modelele teoriei. Altfel spus, mulţimea tu­ turor "axiomelor" (condiţiilor defmiţionale) determină exact clasa mo­ delelor de care avem nevoie pentru a reprezenta un domeniu de feno­ mene pe care vrem să-I studiem. Se disting, apoi, în cadrul axiomelor, două tipuri : axiome-cadru iframe conditions) şi axiome propriu-zise (substantial laws). Primele formulează doar proprietăţile formal-mate­ matice ale conceptelor pe care vrem să le folosim, sub structura mate­ matică a teoriei; cele din clasa a doua "spun ceva asupra lumii" prin con­ ceptele a căror structură formală a fost determinată de axiomele-cadru. Clasa structurilor care vor satisface doar condiţiile-cadru se va numi clasa modelelor potenţiale ale teoriei, Mp. Modelele sunt acele structuri care satisfac, în plus, şi axiomele propriu-zise. În principiu, o teorie se poate identifica prin M şi Mp. Pentru teorii complexe, structura lor mai elaborată necesită specifi­ carea şi a altor componente. Acestea vor fi introduse prin consideraţii metateoretice (vezi C. U. Moulines 1996). (i) M odelele aceleiaşi teorii nu apar izolate, ci sunt reciproc corelate prin anumite condiţii de ordinul doi. Pentru acestea, structuralismul a in­ trodus un concept nou în filosofia ştiinţei, constrângeJ'ile (constraints), C. (ii) Teoriile nu sunt unităţi izolate; modelele diferitelor teorii sunt re­ ciproc corelate. Aceste relaţii interteoretice se vor numi legături (links), L. (iii) Trebuie să distingem în cadrul aceleiaşi teorii două niveluri conceptuale şi metodologice: acela al conceptelor care sunt specifice teoriei respective şi care pot fi determinate numai prin asumarea teoriei, şi nivelul conceptelor care " v i n din afară". Ultimele sunt determinate de teoriile subiacente sau logic antcrioare acelei teorii avute în vedere. =

83


Pentru o anumită teari e, T, prima clasă de concepte (a căror serrmificaţie e dependentă de teorie ca întreg ) se va numi clasa conceptelor T-teo­ retice; celelalte se vor numi T-nonteoretice. Clasa substructurilor care vor satisface numai axiomele pentru conceptele nonteoretice, care re­ prezintă baza (relativă) a datelor pentru T, vor fi numite modele poten­ ţiale parţiale, Mpp. (iv) Pentru o înţele g ere realistă, relaţia teoriei cu realitatea va im­ plica un anumit grad de aproximare, care va afecta şi exactitatea mo­ delelor ei; este necesară de aceea stabilirea unor limite ale acestei nede­ terminări : formal, ele pot fi caracterizate considerându-le elemente ale unei "unifonnităţi" U, în sensul topolo giei; se vor introduce şi asupra acestora anumite restricţii, prin care se stabilesc nedeterminăril e admi­ sibile, A. Acestc patru componente stabilite mai sus sunt considerate de struc­ turalism "constituenţi esenţiali ai oricărei teorii empirice" (din ştiinţele teoretice ale naturii). Ele pot fi introduse ca primitivi metateoretici sau pot fi determinate prin corelaţi a l or cu "cadrul teoriei", modelele po­ tenţiale. Cu aceste elemente, identitatea formală a unei teorii (nuc1eul ei formal) poate fi redată prin tupl ul: K =: < Mp, M, Mpp, C, L, A > Structuralismul co nsideră că natura unei teorii empirice nu este compkt repreze ntată de nucleul ei structural, K. O teorie empirică se pres upune că este aplicabilă unor "fenomene cxterne" asupra cărora ea Hlce predicţi i , oferă explicaţi i etc. Această lume externă este numi tă de structuralism "domeniul aplicaţiilor intenţionate ale teoriei", 1. El este, cum scrie Moul ines, domeniul fenomenelor la care cei care utilizează teoria intenţionează să aplice conceptele şi le g ile ei; el aparţine ide n tităţii teoriei, deoarece altfel n-am şti la ce se referă teoria. Acelaşi autor con­ sideră că aceste aplicaţii intenţionate nu reprezintă nici "realitatea pură", nici "expclienţa pură"; acest domeniu nu este un "lucru în sine" şi nu constă nici din datele senzoriale preconceptualizate, o lume ready-made 84


sau o experienţă nestructurată. La o ase m e ne a "malerie", teoriile şti­ inţifice n-au acces epistemic. Pentru structura l ism, dOlllen iul apl icaţiilor intenţionate este conceptual determinat de "com;eplelc deja disponi­ bile"; acestea provin din teoriile logic anteri oare ( c onstituite indepen­ dent) faţă de teoria avută în vedere; conceptele lor nu sunt dependente din punctul de vedere al semnificaţiei şi al determinării metodologice (determinări operaţioanale, măsurare etc. ) de teoria T, sunt ne- T -teore­ tice. Mulţimea (deschisă, pragmatic determinabilă) a aplicaţiilor in­ tenţionate (ce poate fi o submulţime a modelelor potenţiale sau a mode­ lelor parţi ale) nu defineşte un uni c univers de discurs, o singură "apli­ caţie cosmică" a teoriei; aplicaţiile intenţi onate ale unei teorii sunt mul­ tiple şi locale, sau cum spune Moulines, "mi ci fragmente ale experien­ ţei umane". Mulţi dintre reprezentanţii concepţiei structuraliste au insistat asupra diferenţei dintre teoriile concepute ca mulţimi de propoziţii (aserţiuni ca­ pabile de testare experimentală, vizând un domeniu de realitate) şi teo­ riile înţelese non-propoziţional, ca mulţimi organizate de structuri (mo­ dele). Propoziţiile (statements) sunt utilizate pentru a face aserţiuni cu nucleul structural, K, şi anume de genul următor: un domeniu de apli­ caţii intenţionate poate fi realmante subsumat principiilor teoriei (legi, constrângeri, le g ături). Formal, aserţiunea empirică asociată unei teorii

(empirica! c!aim) exprimă o propoziţie "asupra lumii", fiind veri ficabilă independent de K. Ea este o "aserţiune gl obal ă holistă, nedecompo­ sabilă într-o sumă logică de propoziţii prin care s-ar reda "conţinutul em­ piric" al teoriei. Această aserţiune empirică a unei teorii ne indi că şi fap­ tul că ea se construieşte, nu este doar o consecinţă logică a postulatelor teoriei, la această construcţie participând uneori între aga anteri oaritate lo g ică a teori ei, sub structura ei cât şi teorii auxiliare din cadrul întregii discipline. Domeniul aplicaţiil or intenţi onate participă la identificarea teoriei ( fiecare teorie având propriu l e i as e m en e a domeniu, chiar dacă uneori se pot întâlni suprapuneri sau i nterscctări teoretice în cadrul unui dome­ niu). Ca urmare, se poate r e d efi n i T ca o pereche ordonată <K, 1>, care ",

85


considerat,! teori a-e lement, unitatea cea mai simplă a unei organizări teoretice. Teoriile complexe din ştiinţă constituie reţele de teorii-element. Aceste agregate, construi te ierarhic şi axiomatizate corespunzător, se de­ finesc, formal, ca mulţimi de teorii-element unificate printr-un cadru con­ ceptual comun, o distincţie comună între structurile T-teoretice şi T-ne­ teoretice şi prin faptul că ele sunt specializări ale une i singure legi ftm­ damentale. Din aceasta se observă că, de fapt, ceea ce uneşte (trebuind să fie identice) teoriile-element ale unei reţele sunt cadrul conceptual al posi­ bilităţii unor legi (Mp) şi distincţia comună teoretic-neteoretic, cu ahe cuvinte, relaţia identică cu subteoriile constitutive. O teorie-reţea va fi astfel o mulţime finită de teorii-elemente ordonată de o relatie de spe­ cializare. Teoria-reţea este conceptul structuralist pentru reprezentarea teori­ ilor în sensul comun din ştiinţă, considerate sincronic. Pentru a avea o perspectivă mai realistă asupra naturii teoriilor ştiinţifice vor trebui de­ finite concepte structuraliste atât pentru diacronia teoriilor cât şi pentru organizarea disciplinară a acestora. Pentru primul aspect, Moulines a in­ trodus conceptul de teorie-evoluţie, ca serie de teorii ce satisfac două condiţii: (a) la nivelul lui K: fiecare nouă teorie-reţea din serie trebuie să fie astfel Înc ât toate teoriile ei elementare să fie specializări ale unor teorii-element ale reţelei anterioare; (b) la nivelul lui 1 : domeniile unei noi rcţele să aibă cel puţin o suprapunere parţială cu domeniile reţelei an­ terioare. Pentru al doilea aspect se introduce conceptul de teorie-holon H, un complex de teorii-reţea corelate prin legături (interteoretice) "esen­ ţiale", presupuse de acele teorii-reţea care "lucrează" efectiv împreună. Structuralismul este caracterizat de Moulines ca o "şcoală de gân­ dire", ai cărei reprezentanţi au în comun utilizarea unor concepte ale acestei metateorii, deşi ei pot avea concepţii filosofice diferite asupra multor aspecte. Această perspectivă asupra ştiinţei se articulează atât la nivelul filosofiei generale a ştiinţei, conceptele şi metodele structuraliste fiind utilizate aici pentru clarificarea unor probleme epistemologice, c

86


meto dologice şi filosofice asupra şti inţei În gem:re, cat şi l a nivelul filo­ sofiei speci ale a ştiinţei, prin numeroase stud i i de caz În c are perspectiva structuralistă este impli cată într-un gen de cercetare fundamentală în di­ verse disc ipline : fizică, chimi e , b i olog i e , psihol o g i c , lingvistică, socio­ logie, economie, teoria literaturii etc. A c ea stă enormă arie de aplic aţii prin cercetări locale, speciale nu este doar rezultatul unei rutine a u nui program; fără să fie intenţionat condus, acest efort are o semni fic aţi e maj oră :

în multe discipline el a produs rezultate noi atât din punctul de vedere al disc ipl ine i supuse cercetării structura liste, cât şi al metateoriei structuraliste, care şi-a ad aptat instrumentele şi conceptele i nterpretative l a si tuati i din ce în ce ma i c omp l exe ş i surprinzătoare. Pe de altă parte, această varietate a studiilor spec i a le poate dovedi nu numai p ot e nţi a lul

metodologie al structuralismului, dar, aşa cum consideră Moulines, ele oferă ş i

un anumit

suport empiric unei sus ti neri fundamentale a sa şi

anume că, la nivelul structurilor pro funde , există trăsături comune între toate disciplinele ştiinţifice care au atins un anumit g rad de maturizare teoretică şi de c ompl exitate meto dologi că, trăsături pe care le poate re­

prezenta adecvat teoria structuralistă a şti i nţei . C on c eput în mod evident c a un program de cercetare şi nu c a o teză

generală de filosofia şt iinţei , structuralismul înţelege " teo ri a" sa (meta­ te oria) într-un mod eminamente constructiv. Acest lucru a fost suges ti v prezentat de W. Diederich: "teoria lui S nee d nu este un s i stem fix de propoziţi i asupra te orii lor, ci o structură care se autodi ferenţiază pe mă­ sura ap l i cării ei su cc es ive la tot mai multe teorii-obiect" ( 1 98 1 : 52). Ca

program metateoretic, structuralismul este printre puţinele abordări din filosofia ştiinţei care se converteşte în cerc et are fundaţională: ,,struc­ turalismul este si mu l tan abstract şi concret: abstract în privinţa mij ­ loacelor sale formale ş i a conceptul ui d e te o rie, c oncret în aplicaţiile sale reconstructive, în prelu c ra re a materialului - teoriile ştii nţi fi ce. El es te din această cauză pri m a teori e a :;; t i i nţ c i în ac el a ş i ti mp analitică şi rea ­ listă" (W. Diederich 1 9 8 1 : 4 3 ). I n aceas t ă perspectivă a autodiferen­ ţierii interne a structura l i sJll u l u i , ca urmare a i mpl ic ării lui în cercetarea 87


fundamental ă, vom indica în continuare câteva modificări necesare ale "formei l u i canonice" . Prima modificare a metateoriei structuraliste este cerută de necesi ­ tatea introducerii în formalism (în nucleul teoriei) a grupurilor de sime­ trie şi a principiilor de invarianţă corelate. Deşi luarea în considerare a grupuri lor de operaţii (trans formări) ce caracterizează teoriile complexe de înalt grad de abstracţie a fost unul din mo t i v e l e pentru care "pre­ stru c tural ist u l Suppes propunea abandonarea reconstrucţiei teoriilor prin formalizare standard (în logica de ordinul întâi) şi caracterizarea ne­ propoziţi onală, "extrinsccă" a lor prin clasa modelelor, singura care ne poate determina statutul unei teorii ca structură invariantă în raport cu anumite model e sau formulări (P. Suppes 1967: 6 1 ), structuralismul a ezitat să-şi extindă formalismul pentru a include în cadrul lui elementele carc ar putea exprima acţiunile (operaţiile) reglate de grupurile funda­ m e n t a l e şi princ i pi ile de invarianţă astfel determinate. Se întâlnesc, este adevărat, î n l iteratura structuralistă referiri la principi ile de invarianţă, există chiar o încercare a lui Sneed de a analiza semnificaţia invarianţei pentru teoretizarea fizi că (J. D. Sneed 1 978), dar o tratare sistematică a invarianţei şi simetriei a fost propusă mult mai târziu (F. Muelholzer 1996). Motivele pentru care nici în sinteza lui Balzer, Moulines şi Sneed, "manualul structuralismului" (W. Balzer, C .U. Moulines, J.D. Sneed 1 9 87), nu se acordă o atenţie specială acestor componente ale teoriilor (se consideră, în subsidiar, că ele ar putea fi tratate corespunzător prin re­ fonnularea structuralismului în termenii teoriei categoriilor) sunt mul­ tiple. Unii autori pun această neglijare a unui aspect fundamental al con­ strucţiei teoretice pe seama "orientării cmpiristc a structural ismului" (E Muelholzer 1996 : 1 9 1 ). Într-adevăr, această orientare este exprimată de interesul principal al certărilor lui Sneed, acela de a caracteriza exact aserţiunile empirice ale teoriilor. Folosirea în acest scop a formei-Ramsey modi ficate a teoriilor continuă evi d ent o preocupare care a caracterizat viziunea empirist-Io­ gică asupra teoriilor. Structuralismul n-a considerat princ ipiile de in­ varianţă ca o formă specială a legilor ştiinţi fice, proprie unor teorii ab"

88


stracte, şi ca atarc nu a fost direct intcresat de sem n i ficaţia lor ontolo­ gică, de faptul că ele conferă unei asemenea teori i proiectul ontol ogic, schiţa unei ontologii imanente. Ca urmare, în c iuda insistenţelor lui Suppes, metateoria structuralistă nu a pus În evi denţă rolul teoremelor genera1 c de rep rezentare în caracterizarea structurii invariantive şi a vizei ontologice a teori i l or abstracte, a condiţi i l or obiectivităţii construc­ tclor ei . Considerarea grupurilor fundamenta le şi a principiilor de i n­ varianţă ş i simetrie făcea necesar nu numai apclul la o fOlmă mai sofisti­ cată şi diferenţiată a structurilor matematice (modele), de tipul celei pro­ puse de grupul Bourbaki prin c onceptul de "specie de structuri", da r şi tematizarea diferenţelor formale şi me t odol ogi ce dintre diferitele tipuri de teOlii implicate în edificarea unui program de cercetare ca şi a com­ plex ităţi i interpret ării teori i lor. Î ncercarea lui Muelholzer de a i nclude grupurile de si metrie în nucleul teoriilor reconstruite structuralist dă seama de o scrie de particularităţi ale naturii te ori ilor, puse în evi denţă de ccn: ctarca fundaţională a unor asemenea teorii cum sunt teoria gen­ eral ă a relativităţii, mecanica cuantică şi teoria cuantică a câmpu lui. Î n acelaşi timp Însă, aşa cum subliniază şi Muelholzer, considerarea gru­ purilor fundamentale şi a simetriilor necesită o nouă analiză a ideii de lege şti inţifică (un concept, în genere, nee xpl icat de struc t urali s m) , ca şi a conceptu lu i explicaţiei teoreti ce prin i ntroducerea ex plicită şi definirea "explicaţi ei structurale'-. elemente care depăşesc deocamdată cadrul "notaţiei canonice" a structuralismul ui. Este necesară, de asemenea, reformularea ideii de interpretare a teoriilor, distingându-se nivelurile şi modalităţile proc esului interpretării în cadrul unor ample programe teo­ retice fundamentale. Această ultimă afirmaţie trimite la o modi ficare majoră a metateoriei structuraliste. Ea nu s ugere az ă doar o ext indere a mulţimii elementelor definitorii pentru "matricea" teoretizării, ci o reconsiderare a arhitecto­ nicii teoriilor în ansamblul ei, vizând atât natura teoriilor cât şi relaţiile ce constituie comp l exele di sciplinare. Teoriile-reţea sau teori i l e-holon vor trebui reconstruite pc schema unui program teoretic, constituit di ntr-o teorie-cadru. fundamentală (teorie abstractă de natuni structurală), o H9


serie de teorii mediatoare şi o familie corelată de teorii speciale. Această nouă arhitectură a teoretizării indică, în primul rând, necesitatea distin­ gerii unor tipuri de teorii implicate în edificarea programului, cu struc­ turi logice, şi metodologii diferite, cu funcţii specifice. în "topul" pro­ gramului se va situa o teorie-cadru de posibilitate, o teorie abstract-struc­ tural ă, "necategorică" , cu funcţie preponderent unificatoare şi organi­ zatoare. Pasul următor al reconstrucţiei va

fi redefinirea, în cadrul reţelei

teoreti ce , a relaţiilor intra- şi interteoretice, astfel încât acestea să ţină seama de "neomogenitatea" epistemologică a niveluri lor programului teoret i c . Relaţiile de reducere , extindere, specializare sau teoretizare v or t reoui conc e pute ca având loc nu doar între "teorii coplanare", de aeeea:;; i "spec i e", c i ş i Între teorii cu structuri şi funcţii diferite, ţinând de n i v e l ur i d i fe r i t e ale construcţiei programului ştiinţific. în această ordine

(Il' i d e i

: l In

p ropus in al te lucrări ideea mai generală a "extinderii con­

st l l l l' t i w" ( C I I

c o n v e r sa ei, "subsumpţia transcendentaIă") , ca un nou

c a d ru de rede li n i re ("renormare") a relaţiilor interteoretice, ca mod de a l l d l� nl l i lla rapo rtul teoriei fundamentale cu teoriile speciale ale pro­ ! ', r a ll l l l i l l i , t e o ri i constituite prin intervenţia unor teorii mediatoare (sau

mod e l e i ntermedi are , cum solicită R.I.G. Hughes,

N. Cartwright ş.a.).

Această "re l aţ i e" dă seama mai bine de arhitectonica programului şti ­

inţ i fi c, dar mai ales de caracterul constructiv, nu doar logic-deductiv al demersului metodologie implicat în "desfăşurarea structurilor abstracte", cum definea Heisenberg evoluţia unor programe fundamentale în ştiinţă. Asemenea completări ale metateoriei structura liste sunt determi­ nate, în primul rând, de încercarea da a da seama în ac eastă modalitate de reconstrucţie a ştiinţei de specificul teoriilor fundamentale din cu­ noaşterea contemporană, aşa cum apare el îndeosebi în cerc etările fun­ damental e. Acest speci fic a fost indicat de mulţi teoreticieni contempo­ rani în re flecţiilor lor asupra unor programe de cercetare. Vom aduce un singur ex emplu, pornind de la analiza lui

S. Feferman a programului

teoriei generale a recursiei : "Pentru a conclude într-o notă mai pozitivă dar mai speculativă , cons ider că se poate argumenta că - oricare ar

fi

afirmaţia unei teori i <fundamentale> despre mecanismul de bază sub ia90


cent al unor procese sau sisteme tehnologice

-

est e necesar, pentru con­

struirea şi utilizarea acestora, să le gândim la d i fcrik n i veluri concep­ tual e şi cu variate forme modulare de organ izare. a d i c ă trebuie să le gândim în termeni stru cturali. Istoria <oracolu l u i > lui Turing şi sem­ nifi caţia lui pentru calculabilitatea reală este un s i ngur exemplu dintre multe altele al acestui caracteristic m odus operandi al inteligenţei umane" (S. Feferman

1 992 : 343).

1. 2. Teoria kantiană ca teorie structurală în c ontinuare vom încerca să propunem un proiect de reconstrucţie (o "schemă reprezentaţionaIă") a teoriei Criticii ca teorie structurală a unui program fundamental de cercetare, luând ca format metateoretic al unei teorii structurale conceptul structurali st al teoriilor definit anterior, cu modificările propuse. Intenţia metateoriei structural iste, aşa cum am văzut, este aceea de a formula explicit logica teoriilor ştiinţifice. Aceasta înseamnă a prezenta structurile matematice ale teoriilor (înscrise în arhitectonici complexe) şi angaj area lor în construirea aserţiunilor empirice. Iniţial, structura­ lismul şi-a restrâns "domeniul de aplicaţie" la teoriile fizicii matematice, exemplele lui paradigmatice. Extinderile ulterioare ale mulţimii de apli­ caţii intenţi onate la alte discipline ştiinţi fice au fost constrânse de două condiţii de bază; ac este a să posede o formă matematică şi să nu fie teorii ale matematicii pure, să aibă o "priză la realitate" şi o semnificaţi e empirică ireductibile (B alzer, Moulines, Sneed

1987:

xvi). Sunt, oare,

aceste cerinţe satis făcute şi de teoria Criticii? Autorii tratatului struc­ turalismului (citat mai sus) consideră ideea arhitectonicii cunoaştelii a

lui Kant ca fiind c ongeneră viziunii lor asupra cunoaşterii empirice, şi anume că prin proprietăţil e structurale ale teoriilor se pot determina as­ pectele "es enţiale" ale cunoaşteri i de experienţă. Se poate extinde Însă metodol ogia structura listă a reprezentării cunoaşteri i ştiinţi fice şi la teorii le filosofice sau la cunoaşterea empirică a simţului com un? Ase­ menea întrebări şi-au pus U a l zcr, Moulines şi Sneed, dar le-au amânat 91


răspunsul pentru alte l ucrări. Teza subiacentă înt reprinderii noastre este aceea că teoria lui Kant satisface condiţiile minimale de aplicaţie a me­ todologiei structuraliste. Ea poate fi proiectată ca o teorie structurală, cu o matematică subiacentă şi cu o intenţionalitatc obiectivă, o angajare faţă de realitate a structurilor ei constitutive. Această propunere de recon­ strucţie va fi susţinută nu doar prin apel la unele afirmaţii epistemologice explicite ale lui Kant, prin încercările lui din Reflecţii de a utiliza ma­ tematica în deducţia categori ilor, sau prin propunere a sa de a se elabora o matematică generalizată a Criticii, ci şi prin "efectele" acestei recon­ structii de a genera în mod sistematic trăsăturile fundamentale, struc­ turale şi metodologice, ale tipului de teorie propus de Kant. În privinţa celei de a doua exigente, angaj area faţă de realitate a structurilor "formale" şi construcţia în acest fel a as erţiunilor empirice, este evident că în teoria kantiană, în ciuda pretenţiei ei de a fi doar o tcorie " formală" , obiectivul ei, tema ei centrală (exprimată şi prin "pro­ blema generală a raţiunii pure") este tocmai constituirea referinţei obiec­ tive a constructelor teoretice, justi ficarea "descinderii" de la posibil la real. Acest obiectiv al teoretizării kantiene este Însă proiectat transcen­ dental , el devine căutarea condiţiilor de posibilitate ale constituirii ra­ portării la realitate a reprezentărilor pure. Viza de realitate a teoriei-cadru a Criticii nu se identifică cu procedeele unei ştiinţe "normale", nu se de­ termină astfel prin "apl icaţii" sau "instanţieri" ale nivelului teoretic ; ca tematizează tocmai posibilitatea accstora prin determinarea condiţiilor generale ale constituirii semnificaţiei sau ale validităţii obiective a ma­ tricei teoretice fundamentale. Teoria-cadru a programului Criticii nu conţine doar un repertoriu de forme abstracte de aplicat, sau de "pus în corespondenţă" cu aspecte ale experi enţei; ea se defineşte astfel încât să conţină imanent posibilitatea angaj ări i existenţiale a constructelor teo­ retice. Viza de realitate se înscrie astfel în structura determinativă a teoretizării kantiene. Dacă structura teoretică este astfel "încărcată" intenţional cu o viză ontologică, experienţa va fi, la rândul ei, structurată, organizată şi me­ diată în rel aţi a ei cu structurile abstracte prin "intuiţiile formale" (pro92


iectări matematice ale spaţiu lui şi timpului ca "forme a l c intuiţiei"). Î n felul acesta relaţia teoretic-empiric nu mai este concepută ca o relaţie ex­ ternă a cadrului conceptual, ci ca o determinare i nt rinsecă a teoriei con­ stituirii. Ipoteza de existenţă asoci ată teorii lor nu mai presupune doar o relaţie de "aplicare" a unui nucleu formal-matematic la o mulţime de sis­ teme "reale",ci ea se defineşte în interiorul construcţiei transcendentale ca un orizont tematic imanent, un "dual" al formalului teoretic. Conj u­ garea esenţială a "teoreticului" cu "empiricul" în cadrul teoriei transcen­ dentale este exprimată tocmai de construcţia şi j usti ficarea "formei " teoriei în mediul experienţei posibile. Recursul originar şi întemeietor al lui Kant la experienţă ueberhaupt, constituie cheia întregului tip de teoretizare transcendental, care se opune atât empirismului cât şi raţio­ nalismului. Experienţa posibilă constituie acel mediu operativ în care teoreticul şi empiricul, formalul şi "realul" se constituie şi se definesc într-o relaţie internă. Sondarea experienţei posibile înseamnă astfel c er­ cetarea structuril or operative invariante care să permită construcţia unei noi forme a teoreticului, care prin proiectul lui ontologic interior vrea să determine înseşi condiţiile de posibil itate ale demonstrări i articulării la real a abstracţiilor. (De aceea, s-a sugerat uneori că, pentru a putea fi aplicată la programul kantian, metateori a structuralistă va trebui "el i­ berată" d e anumite "resturi empiriste" B. Falkenburg 2000 . ) Teoria structurală a Criticii are şi ea o aserţiune empirică asociată, care va fi obiectul Esteticii transcendentale; aici este vorba Însă de altceva, de fap­ tul că această teorie-cadru trebuie să dea seama în interi orul ci de o ase­ menea angajare a structurilor faţă de e� istenţă, sau în termenii lui Kant, să justifice posibilitatea transfonnării judecăţil or de percepţie în jude­ căţi de experienţă. Apli carea categorii lor, concepte-structuri, întemeiată pe apercepţia sinteti că transcendentală va fi cea care va face aceasta cu putinţă. Aceeaşi natură structura lă a abstracţiilor Criticii dă s e a m a şi d e po­ si bi l itat e a realizări i celei de a d o ua condiţii a reconstruclici s t fuct ura l iste, presupoziţi a că teori a k a n t i a nă arc o fonnă m atema ti c ă ( s a l i Il l atcmat i ­ zabiIă). Studiile pri v i n d gencza Criticii (P. Schulthess, M . Wo "T, h. -


Marty ş.a.) au pus în evidenţă modul în care Kant a transformat Ia nivel transcendental concepte fundamentale ale matematicii (funcţie, analogie, numere imaginare etc.) proiectându-le ca operaţii sau proceduri funda­ mentale ale teoriei constituirii. Este foarte importantă modalitatea în care Kant a sugerat reconstrucţia generală a teoriei cu mijloacele unei mate­ matici generale, singura care să-i ofere cercetării transcendentale "for­ ma tehnică". Astfel, în Scrisoarea către 1. S. Beck din 27 S ept. 1 79 ] , Kant considera c ă matematica, prin reconsiderarea "metodelor şi prin­ cipii lor ei euristice" va putea arunca o lumină nouă asupra "descoperi­ rilor criticii şi cercetării raţiunii pure". În felul acesta, manieră a Criticii de a prezenta conceptele abstracte (s.n.) va ceva analog cu acea ars universalis catracteristica ("(J/IIhina/oria . Deoarece tabela categoriilor şi tabela ideilor (sub care i d e i k cosll Iologicc pun în evidenţă ceva similar cu rădăcinile impo­ s i b i l e ( În matematică) sunt în cele din urmă enumerate şi definte în ra port cu toate uti lizările pos ibile pe care le-ar putea face raţiunea Jll: l 1 trll a sa tisface cerinţele matematicii, astfel încât putem vedea câ de e e l puti n c 1ari fică dacă nu extind cunoaşterea noastră" (XI: 29 1 ).

"noua

pro d u cc ca însăşi

i l l l r-o nolă

la acest fragment, Kant spune: "Dacă, în conformitate cu p r i nc i p i u l -d n seria aparenţelor, orice este condiţionat>, vom căuta ne­ nll l d i \ i onatul şi temeiul cel mai înalt al totalităţii seriei, vom avea de-a face cu ceva asemănător determinării lui v:i " . Este foarte semnificativ de semnalat aici faptul că, dacă în construcţia perspectivei transcen­ dentale, a formei teoriei lui, Kant s-a inspirat din matematică sugerând, în acelaşi timp şi o posibilă extindere a ei, matematica actuală i-a resti­ tuit lui Kant ideea fundamentală a generalizării raţi onale care se află la baza demersurilor ei abstractive. Astfel, David Hilbert, teoreticianul formei matematice a procedurii generaIizării raţionale, metoda "elemen­ telor ideale" (al cărui model era tocmai Y-2), pune în s e ama lui Kant semnificaţia acestor "prelungiri" raţionale: "Rolul care-i rămâne Infini­ tului este În cele din urmă acela al unei I dei - dacă vom înţelege, după Kant, prin Idee un concept al raţiunii care depăşeşte toate experienţele şi prin care se întregeşte concretul în sensul totalităţii" (D. Hilbert 1 967). 94


Ceea ce spera astfel Kant din partea unei "mate m a t ic i v i i toa re" era elaborarea unei forme abstracte, "tehnice" a Criticii, capa bi le s:l - i j u s t i ­ fice după un mo del matematic procedele d e conslrl.lqie :;; i argumentare, să transforme teoria sa într-o cercetare nu n u m a i an a l i t i că, ci una care să extindă efectiv sfera cunoaşterii . De a c e e a

,

c u m sc

exprima el Într-o

Scrisoare către 1. Schultz din 26 Aug. 1 783, util izarea tabelei categori­ ilor pentru inventarea unei ars caracteristica combinatoria ar reprezenta o dezvoltare semnificativă a teoriei, prin care s-ar prezenta reguli precis e ale relaţi ei dintre sensibilitate şi intelect, di ntre intuiţiile sensibil e şi cate­

gorii. Pentru realizarea unei cercetări care să continue proiectul Criticii, Kant prefera, Înainte de toate, ca "persoana care va face aceasta să fie un matemati cian" (XI: 3 04). Posibilitatea ca teoria kantiană să satisfacă cerinţele aplicării mode­ lului structuralist al teoriilor ştiinţifice este Întemeiată pe natura structu­ rală a teoriei kantiene. Teza centrală a lucrării de faţă este tocmai aceas­ ta: conceptele şi principiile, strategiile constructive şi de justificare, or­ ganizarea interioară, relaţi ile interteoretice şi tipul de completitudine ale teoriei-cadru a programului kantian sunt caracteristice unei teorii de natură structurală: o teorie care se prezintă raţiunii ca un "întreg siste­ matic self-subsistent" şi care se află la baza unei ample "cercetări tran­ scendentale" care-ş i "dovedeşte utilitatea in concreto, i.e., în investiga­ rea

naturii" (A 798/B 827). Cum am argumentat în alte lucrări, mode lul

structuralist al teoriilor şi variantele concepţiei semantice asupra teoriilor

în genere sunt în mod propriu aplicabile teoriilor structurale din ştiinţa matură. Pe aceeaşi linie de idei, pornind de la di ferenţa dintre "legile materiale" şi l egi l e structura le", M . Stoe ckl er consideră că non-state­

ment view oftheories este adecvat numai legilor structurale, deşi adepţii l ui au tendinţa să înţeleagă toate legile ca legi structurale şi deci să for­ muleze toate tipurile de legi În cadrul structuralismului. Pe de altă parte, este foarte îndreptăţită şi următoarea observaţie a autorului privind "încl inaţia" modelului standard al teoriilor: "Pe de altă parte, statement view are ab ini tio o tendinţă materială sau <cosmologică> de a cons i95


dera, altfel decât în abordarea structuralistă. domeniul de apl icaţie al unei legi ca nefiind unul deschis şi limitat" ( M . Stockler 1 995: 295). În sprijinul interpretării teoriei k a ntien e c a teorie structurală se pot invoca unele susţineri epistemologice expl icite ale lui Kant. Ne referim, în primul rând, la acele prezentări generale ale fi losofiei transcendentale în care Kant insistă asupra naturii "organicc" a construcţiei lui teoretice: "Filosofia transcendentală are avantajul. dar şi obligaţia, de a situa conceptele ei conform unui principi u . Deoarece aceste concepte se nasc, pure şi neamestccate, din intelect, care este o unitate absolută, ele trebuie, ca urmare să se afle Într-o coerentă reciprocă după un concept sau o i dee

.

O astfe l de coerentă ne oferă o regulă prin care

putem să determinăm a priori locul propriu al fiecărui conc ept al in­ telectului şi completitudinea tuturor acestora luate împreună, pe când altfel aceste două lucruri

ar depinde de bunul plac sau de hazard"

(A671B92). "Caractcrul propriu al raţiunii speculative" constă În aceea că în pri­ vinţa " principiilor c ogniţîei" ea este

,,0

unitate În întregime separată,

existentă pentru sine, În care fiecare membru există, ca Într-un corp

în un principiu nu poate fi luat cu siguranţă Într-o singură relaţi e, fără a fi ce rcetat totodată În ansamblul relaţiilor lui cu întreaga folosire pură a ratiunii" (BXlII). organizat pentru toate celelalte, şi toate există pentru fiecare. această unitate ni c i

În al doilea rând, la un nivel mai determinat, foarte semnificative ni se par a fi consideraţiile lui Kant, îndeosebi din Prefata la a doua ediţie ("prefaţa epistemologică") cu privire la deosebirea şi relaţia reciprocă dintre două "aspecte" ale teoriei transcendentale, care, cum vom vedea, coincid în mare m5s ură, În reconstrucţia propusă, cu cele două părţi esenţiale ale unei t�orii-cadru, definiţia stIUcturală şi ipoteza teoretică. Într-un fragment in care introduce toate caracteristi cile teoriei nucleare a Criticii teorie fundamentală, completă, a priori, organic articulată, vizând eminamente o posibilitate -, Kant discută probl ema relaţiei aces­ tei matrici "analitice" (= structurale) cu "obiectele", introducând ipoteza existenţială a Criticii plecând de la celebra distincţie între "obiectele ex­ perienţei şi aceleaşi obiecte considerate ca lucruri în sine" prin unnătoa-

96


rea aserţine: "orice cunoaştere speculativă a raţi unii e n:sl dnsă numai la obiectele experienţei" (BXVIV). Această modalitatc dc "angajare exis­ tenţială" a Criticii e susţinută nu numai de rezultat ele Anal iti cii tran­ scendentale, ci şi de argumente ce ţin de articulaţiile gcnerale ale siste­ mului său. Importantă este însă separarea celor două componente, ma­ tricea categorială şi ipoteza generală de existenţă, construirea matri cei teoretice în mod structural-abstract şi angajarea ei faţă de obiectele ex­ perienţei determinate prin proceduri metodologice şi constructive dis­ tincte. La un nivel mai înalt, însăşi problema deducţiei categoriilor con­ stă în justificarea posibilităţii principiale a "ancorării" la obiect a struc­ turii abstract-funcţionale, a constituirii unui model posibi l pornind de la matricea a operaţiilor ("acţiunilor") fundamentale ale intelectului . Mo­ delul ontologic imanent al teoriei categoriale nu este suficient pentru an­ gajarea existenţială a teoriei-cadru, aceasta trebuind să fie construită me­ todologic. Consonantă cu această perspectivă este considerarea exis­ tenţei în critica argumentului ontologic: existenţa nu este decisă pur con­ ceptual, prin definiţii sau teoreme structurale (sau metateoretice), ci ca trebuie construită, introducerea ei în teorie trebuie mediată prin proce­ duri de construcţie. La nivelul unei metafizici structurale, sistemul ca­ tegorial în sine nu mai este direct angajat faţă de un "domeniu de rea­ litate şi validitate". Este sarcina altor teorii să ofere Sinn und Bedeutung structurii abstracte a sistemului categoria\. Elemente importante în sprij inul înţelegerii teoriei kantiene ca teorie structurală oferă modul în care Kant determină natura conceptelor Cri­ ticii, îndeosebi în capitolul Arhitectonica Raţiunii pure. Ideea unei ştiinţe care să construiască un model teoretic al competenţei cognitive, al ra­ ţiunii speculative, necesită un "gen special de cunoştinţe" al căror statut "în privinţa generalităţii" este di ferit atât de acela al conceptelor co­ mune, cât şi al conceptelor matematice, al conceptelor metrice. Kant consideră astfel că pentru a ajunge la "ideea autentică de ştii nţă", adică pentru a putea diferenţia în cadrul elementelor cunoaşterii pc c e le "aflate sub control complet a priori" de cele care "se pot obţine numai a poste­ riori din experienţă", Critica trebuie să utilizeze un nou t i p de abs trac97


ţi e, care să dea seama de modul propriu de generalitate a principiilor. Vechea metafizică, cu abstracţia ei conceptual-generică, nu permitea să se distingă ( să se diferenţieze complet) În planul generalităţii structurile a priori de conceptele empirice. "Când s-a spus că metafizica este ştiinţa despre primele principii ale cunoaşterii, nu s-a indicat prin aceasta un gen special de cunoaş­ tere, ci numai un statut special al cognitiilor în privinţa generalitătii. Prin aceasta, principiile nu puteau fi distinse în mod clar de empiric, căci şi între principiile empirice unele sunt mai generale şi deci mai înalte decât altele şi, în seria unei astfel de subordonări a principiilor (întrucât ceea ce este cunoscut complet a priori nu este distins de ceea ce nu este cunoscut decât a posteriori), unde vom trasa linia care di­ fere ntiază prima parte, şi cu aceasta membrii ei superiori, de ultima patie şi dc membri i ei inferiori? Ce am spune dacă cronologia n-ar putea desell l na epocile lumii decât împărţindu-Ie în primele secole şi cele ee UnTle.ml? S-ar pune întrebarea dacă secolul al cincilea, al ze­ c e l ea e l e . a pa l1 i n e tot primelelor secole. Tot astfel întreb: aparţine met a fi z i c i i conceptul de Întindere? Voi răspundeţi: Da! Ei bine,dar şi l' OI l lTpl u l de eorp? Da ! Şi cel de corp fluid? Sunteţi surprinşi, căci dadl se cont inuă in felul acesta, totul va aparţine metafizicii. De aici sc vede că simplul grad de subordonare a particularului la general nu poate d e l e nn i na graniţele unei ştiinţe, ci acestea pot fi determinate, în cazul nostru, numai prin completa eterogenitate şi completa diferenţă În p r i v i nta originii" (A844/B872).

Natura structurală a categoriilor este subliniată şi de modul în care Kant le prezintă în Postulatele găndirii empirice în raport cu conceptele matematice obişnuite sau cu conceptele empirice. Conceptele pure ale intelectului sunt, ca o proiecţie transcendentală a unor concepte-structuri, "condiţiile a priori pe care se întemeiază experienţa în genere (forma ex­ perienţei)": A2201B267). Aşa cum subliniază M. Friedman, "conceptele pure al e intelectului conţin doar forma conform căreia obiectele em­ pirice ale percepţiei trebuie experienţiate, dacă experienţa obiectivă a acestor obiecte să fie posibilă în genere" (M . Friedman 200 1 : 3 3 5). Într-adevăr, În acest loc al Criticii, Kant scrie : 98


că aceste concepte exprimă a priori relaţiile per­ lor obiectivă, i.e. adevărul lor transcendental; şi noi facem aceasta într-adevăr indepen­ dent de experienţă, dar nu independent de orice referinţă la forma ex­ "Numai prin faptul

cepţiilor în orice experienţă cunoaştem noi realitatea

perienţei ca atare (ueberhaupt), şi la unitatea sintetică în care numai obiectele pot

fi cunoscute empiric" (A22I f1B269).

Această natură cu totul deosebită a categoriilor constituie, după Kant, "cauza care face necesară o teorie transcendentală a judecăţii, pentru a

arăta cum anume

concepte pure

ale

intelectului pot fi aplicate la

fenomene în genere. În toate celelalte ştiinţe, în care conceptele prin care obiectul e gândit în generalitatea sa nu sunt diferite şi eterogene de conceptele care-l reprezintă in concreto, aşa cum este el dat, este necesar să se dea o explicaţie specială cu privire m el or la acest obiect"

nil

la aplicarea pri­

(A138/B177).

Aplicarea categoriilor la fenomene nu se face printr-o simplă "par­ ticularizare" sau "instanţiere" a lor, ci prin construcţia acelei "reprezen­ tări intermediare" (vermittelnde Vorstellung) care să poată face posibilă subsumpţiunea transcendentală a intuiţiilor la categorii. În acest context putem înţelege insistenţele lui Kant privind neînţelegerile Criticii dato­ rate nesesizării formei specifice a abstracţiilor ei, şi îndeosebi a "formei de prezentare" a conceptelor pure. Teoria Criticii îşi determină generali­ tatea de tipul universalităţii stricte numai prin asemenea categorii struc­ turale, prin care se tematizează operaţiile sau funcţiile fundamentale ale competenţei raţionale,"acţiunile" fundamentale ale raţiunii, şi nu se ex­ primă "genurile naturale" ale unei existenţe constituite sau presupoziţiile conceptuale ale unui corpus determinat al cunoaşterii teoretice. Un alt temei epistemologic pentru conceperea structurală a teoriei­ cadru a programului kantian îl reprezintă mult discutata distincţie făcută de Kant în Teoria transcendentală a metodei între cunoaşterea matema­ tică şi cunoaşterea filosofică (A720f/B748). Deosebirea dintre cunoaş­ terea filosofică ("prin concepte") şi cunoaşterea matematică ("prin con­ strucţia conceptelor") ni se relevă, în această perspectivă de recon­ strucţie teoretică, a nu se referi propriu-zis la filosofia transcendentală elaborată în Analitica intelectului, ci la sistremul metafizicii (a naturii şi 99


moravuri lor) ce se poate desfăşura corolarial odată ce au fost stabilite "elementele" ratiunii şi au fost universalizate prin "argumentele tran­ scendentale". Teoria transcendentală formulată de Analitică are, la rân­ dul ei, eonstructe teoretice care necesită medieri succesive pentru a do­ bândi semni ficaţie de realitate şi alt tip de concepte instanţiabile direct ("construcţia conceptelor" indicarea unei instanţe particulare). Con­ ceptele matematice admit o reprezentare directă în intuiţia pură a unei instanţe particulare. Conceptele filosofice, numite aici de Kant "concepte transcendentale" nu-şi determină viza obiectivă direct, prin simplă in­ stanţiere sau particularizare (,,nu pot fi făcute sensibile în mod a priori"), ci neces ită medieri teoretice ce implică realizarea unor construcţii ce nu se obţin deductiv din teoria generală, nu sunt simple "consecinţe logice" ale acesteia. Construcţia acestor teorii mediatoare necesită un travaliu la care participă atât teoria categorială, cât şi diferite modalităţi sau niveluri dc "schcmatizarc" a categoriilor sau Ideilor. Teoria transcendentală va avca ca obiectiv nu doar formularea unor principii structurale, ci şi a 111101" "colldiţii formale ale unui sistem complet al raţiunii", care să ghi­ dc/.c proccsul "dcscinderii spre realitate", al construcţiei succesive a tii fcritclor "aplicaţii intenţionate" (ea ne mai fiind capabilă, după "lecţia alltillomiilor" să determine direct un "domeniu universal" de validi­ tatc), dar să şi justifice aplicabilitatea matematicii la experienţă, sarcină pc care nu şi-o asuma matematica însăşi. Există în Rejlecliile lui Kant aserţiuni asupra relaţiei dintre matema­ tică şi filosofie care par a contrazice interpretarea "oficială" a metodolo­ giei transcendentale. Astfel, în R. 4873 (Alc.: XVIII), Kant afirmă: =

Zwar ist reine Mathematik kein Theil der Transzendenta.lphilosophie, wohl aher die Quellen, woraus sie im Gemuth entspringen".

De asemenea, în Opus postumum, Kant afirmă: "Transcendentalphilosophie ist diejenige Wissenschaft in welcher Philosophie und Mathematik. in Einem synthetischem Erkenntnis a priori systematisch vereignigt ... ein Ganzes ausmacht" (Ak. XXI: 135).

Cum s-a observat, aceste determinări nu anulează diferenţa dintre cunoaşterea matematică şi cea filosofică, ci subliniază mai degrabă fap100


transcendentală pcntru a-şi în­ temeia valabilitatea o biecti v ă (în Es tetica transcen dentală ) şi a-şi j usti­ fica aplicabilitatea la experienţ ă în ve de r ea constituirii ştiinţei te o retice a naturii (în Analitica tra nscendentaIă ), iar filosofia p oa te să -şi mo deleze conceptele şi pro cedeele me to dologice după matematică. în contextul determinării structurii şi posibilităţii ştiinţe i moderne a naturii , rela ţia dintre matematică şi filosofie este văzută din altă per­ spe ct iv ă . Dacă în Filosofia transcendentală matematica "depindea" în privinţa fundamentului ei de filosofie, aici matematica pare a c o ntribui decisiv la constitu ire a unei doctrine a p riori a naturii corporale. Rolul acesta şi-I asumă matematica în Metaphysische Anfangsgrunde da Naturwissenschajt (MANW), unde ea reprezină o c o n di ţie constitutivă a ştiinţei naturii. După cum scria B.S. von Wolff-Metternich (1995: 112), " atâta vreme cât nu s-a clarificat ce problemă i n te n ţio ne az ă Kant să re­ z olve în ace astă carte, nu se poate spune în ce constă realmente sarcina atri buită aici matematicii". Ca simplă ipoteză pre limin a ră, pe care o vom elabora ulterior, considerăm că natura şi scopul acestei teorii reprezen­ tate de MANW este, ca teorie mediatoare, de a oferi "schematismul" in­ tegral, gl o bal, necesar al te ori ei transcendentale în vederea aplică rii reale a acesteia în cadrul unui progra m de cerceta re exactă a naturii. De aceea, în alţi termeni, MANW poate o fe ri po sibil itatea construct iei co n­ ceptel or, dar nu o "c onstru ctie metafizică" a c onc eptel or filosofiei tran­ scendentale considerate după modelul conceptelor indi vidua l e ale unei teorii clasi ce, ci edi fi carea unui model global care să "realizeze" "forma internă" a filosofiei trans cendent ale, Analitica trans cendentală ca teorie formală. Legile generale ale mişcării ale lui Newton nu sunt "deduse" direct d in princ ipiile transcendentale ale An ali ti cii intelectului, ci se construieşte o teorie interm e di ară, MANW, în ca re se fundamentează posibilitatea unui model newtonian al na turiiJ n te rv ent i a necesară a MANW în cadrul întregului program kantian indică astfel tocmai natura teoriei-cadru a Criticii ca o tcori e s tructu rală. Pe de altă parte , specificul structural al teoriei generale a Criticii se relevă şi d in modul în care Ka n t di s tin g e caracterul de "sistem" al mctul că matematica are nevoie de filosofia

101


tafizicii la care va conduce cercetarea critică a capacitătii ratiunii, de na­ tura organizării sau expunerii deductive a teoriilor matematice a căror "formă de prezentare" a fost imitată de metafizica lui WollT. Ca teorie a competenţei, teoria Criticii operează cu abstracţi i stmcturalc, cu con­ cepte-structuri care sunt, la nivelul categorii lor, în acelaşi timp funcţii fundamentale şi reprezentări reflectate (forma generală a oricărei repre­ zentări). De aceea ele sunt veritabile structuri generative, nuclee de po­ tenţialitate care se actualizează numai în cadrul experienţei. Ele deter­ mină un mod de organizare internă (arhitectonic) a sistemului teoretic ("sistemul raţiunii"), având o altă formă decât aceea a expunerii deduc­ tive a matematicii. Polemizând cu "forma de prezentare a filosofiei" pro­ pusă de Wolff, Kant va propune un alt concept al "sistemului raţiunii" "un concept generativ al sistemului" (G. Zoller 2001: 63), denumit de Kant uneori, Lehrhegriff. El reprezintă un corp structurat de doctrine, o unitate sistematică de tip organic, caracterizată prin "autodiferenţiere epigenetică şi aplicare recursivă" (Zoller 2001: 66). Acestui tip de or­ ganizare teoretică îi corespund exigenţe metodologice specifice, tran­ scendentale, alte decât exigenţele "logicii practice privitoare la folosi­ rea intelectului în gen�Te", căutate de logica generală ("in den Schulen gesucht"). Aşa cum consideră G. Zoller, şi Critica raţiunii pure, ca fi­ losofie transcendentală, cercetare a capacităţii cognitive, poate şi trebuie să se organizeze sistematic, dar după un "concept originar al sistemului", "conceptul ştiinţific al raţiunii" (A83 2/B860). Acesta nu este sistemul unităţii cunoştinţelor filosofice, ci "conceptul raţiunii sau al raţiunii în­ săşi ca sistem. Opoziţia sistemului cunoştinţelor faţă de sistemul raţiunii ca atare derivă din deosebirea kantiană între cunoştinţe ş i temeiul lor în una sau mai multe capacităţi cognitive. Conceptul kantian originar de sistem conţine dezvoltarea apriorică sau desfăşurarea unei multitudini de elemente dintr-un principiu fundamental subiacent" (G. Zoller 200 1 : 66-67). Analitica transcendentală v a expune astfel ,,0 reprezentare a dezvoltării originare a raţiunii pure" care îşi găseşte nucleul în deducţia metafizică şi deducţia transcendentală a sistemului categoriilor ("geneza originară a sistemului funcţiilor raţiunii plecând de la formele fundamen1 02


tale ale gândirii" - ZoHer 2001: 69), temei al organizării întregii teorii a Criticii. Sistemul categoriilor, "ca sistem originar al intelectului, fur­ nizează şi <forma sistemului> (B 110) pentm orice altă ştiinţă a raţiunii teoretică a priori"; el reprezintă "nucleul sistematic al Criticii raţiunii pure şi elementul universal al tuturor sistematicilor filosofice, "proto­ sistemul filosofiei transcendentale" (G. ZoHer 2001: 71). Nu este astfel întâmplător că în finalul deducţiei transcendentale a categoriilor (ediţia a doua), justificarea în această manieră a rolului lor de a fi "temei al po­ sibilităţii experienţei în genere" reprezintă în acelaşi timp "sistemul epigenezei raţiunii pure" (B 167). 1.3. Grupul fundamental al teoriei şi matricea categorială

Adoptând metateoria structuralistă ca model de reconstrucţie, vom încerca în continuare să prezentăm corespondenţele kantiene ale acestei metateorii. Teoria nucleară a categoriilor va fi pusă în corespondenţă cu grupul fundamental al teoriei, grupul operatorilor sau al structurilor generative, matricea determinativă a întregii creativităţi teoretice. Ca şi în teoriile structurale în genere, acest grup al operatorilor epistemici fun­ damentali e solidarizat în acţiunea lui de un super-principiu; în cazul teoriei kantiene acest rol este asigurat de apercepţia transcendentală, cu "rezultatul" ei, sinteza transcendentală a apercepţiei. Motive pentru susţinerea relevanţei grupului fundamental de operaţii (transformări) al unei teorii-nucleu pentru reconstrucţia formei teoretice a Criticii raţiunii pure sunt numeroase. Nu avem în vedere aici doar susţinerile explicite ale lui Kant asupra naturii categoriilor, cărora le vom pune în corespondenţă acest component al teoriei structurale, aceea de funcţii fundamentale, operatori epistemici de bază, ci şi modul În care se poate reconstrui structural semnificaţia demersurilor constructiv-argu­ mentative, în special deducţia categoriilor, şi a organi ză rii arhitectonice a întregii teorii-cadru a Criticii. Astfel, această corespondenţ;'1 e relevantă pentru înţelegerea întregii funcţionalităţi a eategoriilor În teoria kantiană. lin


o asemenea "proiectare" structuralistă a naturii categoriilor poate

pleca, în primă instanţă, de la interpretările Criticii În care sunt prezen­ tate încercări de a reconstrui fonna logică a categoriilor prin ideea ma­ tematică de funcţie, sau prin varianta ei de funcţie transcendentă (P. Schulthess). O sugestie de ordin mai general, care poate susţine interpretarea "operatoriaIă" a categorii lor se poate întâlni în lucrările lui W. Sellars. Astfel, în "Some Remarks on Kant's Theory ofExperience", Sellars scrie: ,,<categoriile> kantiene sunt concepte ale formei logice, unde <logic> trebuie luat într-un sens larg, echivalent aproximativ cu <epistemic>. A spune despre o judecată că are o anumită fonnă logică înseamnă a clasifica această judecată şi constituenţii ei în privinţa puterilor epis­ temice". Considerând că distincţia fonnă/conţinut reprezintă "cea mai periculoasă metaforă a filosofiei", Sellars redefineşte în termenii struc­ turii ideea de mai sus: "forma unei judecăţi este structura în virtutea că­ reia ea este posesoarea unor anumite puteri logice şi epistemice gene­ rice" (W. Sellars 1 968: 51). Fiind "elementele" unei teorii a competen­ ţei, aşa cum am argumentat anterior, ele pot îndeplini rolul atribuit de Scllars şi anume, de a exprima aceste "puteri logice generice" şi nu de a fi s imp l e summa genera ale entităţilor, ca la Aristotel. Ele sunt cele mai înalte clasificări funcţionale ale elementelor capacităţii de judecare, summa genera ale aspectelor conceptuale (conceptual items) (Sellars 1 968: 3 20). Reinterpretarea categoriilor, reînvestirea lor cu altă semnificaţie a cerut din partea lui Kant reluarea la alt nivel a tradiţiei "gâhdirii cate­ goriale". "Logicienii medievali, consideră Sellars, au început procesul reinterpretării categorii lor care a culminat în Critica lui Kant, recunos­ când că anumite enunţuri (de exemplu, "omul este o specie"), care par a fi asupra unor entităţi simple ale lumii sunt de fapt propoziţii care clasifică înseşi constituenţii actelor conceptuale. Această intuiţie a logi­ cienilor terminişti a fost practic pierdută în perioada post-carteziană. Kant nu a descoperit aceste intuiţii ci le-a extins astfel Încât să conecteze categoriile nu numai cu formele logice în sensul cel mai restrâns, anume 104


cu puterile sintacticc studiate de logicienii fonnali, dar, într-o măsură care nu este întotdeauna recunoscută, cu puterile logice într-un sens ex­ tins care sunt escnţiale unui cadru conceptual a cărui utilizare generează cunoaşterea aspectelor reale (matter of fact). Astfel el consideră cate­ goriile ca ceva carc împreună constituie conceptul obiectului cunoaşterii empirice. Măsura în care se realizează aceasta ne-o oferă deducţia me­ tafIzică. Aşa cum s-a arătat adesea, numai după Analitica principiilor pu­ tem înţelege semnificaţia completă a teoriei kantiene a categoriilor. Con­ ceperea categoriilor ca reprezentând clasiticarea cea mai generală a pu­ terilor logice pe care un sistem conceptual trebuie să le aibă pentru a ge­ nera cunoaştere empirică constituie nucleul revoluţiei kantiene" (Sellars 1 967). Ca "momente" fundamentale ale intelectului, categoriile repre­ zintă "acţiunile generale ale raţiunii prin care gândim un obiect în ge­ nere" (R. 4276 Ak. XVII: 492). Proiectul lui Kant de a articula "structura logică a cuno�şteri empi­ rice", este diferit de acela al reconstrucţiilor epistemologiei analitice. El nu caută doar să redefinească mai exact conceptele implicate în înţele­ gerea "cunoaşterii de experienţă", ci să fonnuleze structurile deter­ minative pentru posibilitatea, capacitatea articulării intelectului la rea­ Jitate şi constituirea pe această cale a "obiectelor experienţei". Ceea ce tematizează categoriile kantiene sunt operaţiile fundamentale şi condi­ ţiile organizării lor structurale sau, în tennenii lui Kant, "acţiunile gene­ rale" ale raţiunii, şi nu predicatele ontologice (Aristotel) sau ideile sim­ ple (Descartes). Pentru a se organiza ca structură unitară şi detenninativă, sistemul categorial are nevoie de un principiu integrativ sau de o super-teorie for­ mală ale cărei constrângeri să unifice funcţional elementele-operatori. Kant e direct interesat de acest nivel super-categorial, şi anume în mod explicit atunci când, după fonnularea tabelei categoriilor, a "listei tutu­ ror conceptelor pure originare ale sintezei pe care intelectul le conţine a priori" (A80/B106), în ediţia a doua el adaugă două secţiuni #11 şi #12 în care face câteva "observaţii interesante care, eventual, ar putea avea consecinţe considerabile cu privire la fonna ştiinţifIcă a cunoştinţelor 105


raţionale". Fiind indispensabilă pentru "a schiţa planul pentru ansamblul unei ştiinţe, întrucât se întemeiază pe concepte a priori şi spre a o diviza matematic după principii determinate" (B 1 09), tabela categoriilor tre­ buie să conţină nu doar elementele (momentele), ci şi principiul ordo­ nării lor, "topica transcendentală" şi astfel să determine ideea formei teoriei ("forma sistemului"). în acest sens trebuie să înţelegem "comple­ titudinea" teoriei-nucleu: "Tabela formulează complet toate conceptele elementare ale intelectului; într-adevăr, ea conţine însăşi forma unui sis­ tem al lor în intelectul omenesc, prin urmare ea oferă direcţia şi chiar or­ dinea tuturor momentelor unei proiectate ştiinţe speculative; de fapt, un exemplu al modului în care ţategoriile ne direcţionează astfel am dat într-o altă lucrare" (B 1 09). Referinţa lui Kant este la Metaphysische Anfangsgrullde der Naturwissenschaji. Trimiterea la această operă con­ sana(;\ fundamentelor metafizice ale fIZicii este aici încărcată de sem­ nifil'a\ii, u n e le vizând amploarea programului teoretic intenţionat de an;as(;'i p ro iec ta t ă ştiinţă speculativă", iar altele, rolul pe care trebuie s;',·1 asullIe te ori a categoriilor în cadrul acestui vast program, şi ca ur­ mare, neccsitatea satisfacerii, în vederea acestui rol, a unor condiţii ex­ trcm de tari; ea va fi astfel formulată Încât să poată determina şi orien­ ta întreaga desfăşurare a ştiinţei transcendentale. Consideraţiiile care urmează în # Il (asupra cărora vom reveni ul­ terior) sunt tocmai indicaţii privind funcţiile şi relaţiile reciproce ale for­ melor elementare ale intelectului; deşi par că ţin doar de "aranjarea arhitectonică" a sistemului, aceste consideraţii vizează mai degrabă or­ ganizarea modulară a elementelor sistemului, în vederea realizării func­ ţiei lui determinative pentru întregul program teoretic. La fel de importante sunt şi c@nsideraţiile din secţiunea următoare, #12. Aici avem formulată direct poziţia lui Kant cu privire la super-ca­ tegoriile numite, în "filosofia transcendentală a celor vechi", transcen­ dentalia. "Eroarea" acestei perspective tradiţionale era aceea că ca le considera ca fiind, ca şi categoriile, "concepte a priori ale obiectelor". Kant nu le admite în sistemul său categorial cu această determinare, deoarece "ar spori numărul categoriilor", punând în discuţie completi"

106


tudinea sistemului deja expus. Dar Kant nu este cu totul împotriva aces­ tor "concepte adiţionale" (unum, verum, bonum) şi a "principiului tran­ scendental" al scolasticilor: quodlibet ens est unum, verum, bonum; el nu le acordă însă statutul unor concepte care ar introduce "determinări substanţiale" în structura categorială, iar principiul lor nu produce decât "inferenţe foarte sărace, conducând, de fapt, doar la propoziţii tauto­ logice" (8113). Acest "format logic" anterior categoriilor are într-adevăr un rol, dar unul atribuit de Kant "logicii formale" sau propoziţiilor ana­ litice în genere, acela de a organiza inferenţele, nu de a fi baza unor de­ ducţii substanţiale. Teoria categoriilor, ca teorie a funcţiilor originare, nu se subsumează logic unei teorii anterioare cu concepte mai primitive (de aici şi refuzul lui Kant de a "defini" categoriile, eventual în termenii unei teorii logic anterioare teoriei categoriilor); categoriile nu sunt suhor­ donate logic altor concepte, iar principiile determinate prin aqiunea lor restrictivă nu sunt deductibile dintr-o teorie anterioară, pur logic:l, formală. Tot ceea ce scrie Kant în Introducere cu privire la natura rela­ ţiei dintre logică şi matematică are o relevanţă nemijlocită şi pentru natu­ ra cadrului logic-formal al teoriei categoriilor. Următorul fragment din Critică expune clar poziţia constructivistă a lui Kant cu privire la natura matematicii şi a relaţiei ei cu logica, poziţie menţinută de Kant şi la ni­ velul relaţiei teoriei categoriale cu o logică formală "anterioară": "Este adevărat că puţine propoziţii

fun dam entale pe care le p resupun

geometrii sunt de fap t analitice şi se întemeiază pe principiul con­ tra dicţ ie i . Dar, ca şi propoziţiile i denti ce , ele servesc

numai la înlăn­ întregul este egal cu el însuşi . sau (a+b) > a, i.e., întregul este mai mare ca partea sa. Dar chiar şi acestea, deşi val ab ile doar p r in concepte, sunt admise în matematică numai întrucât pot fi expuse în intuiţie" (BI7). ţuirea metodei şi nu ca principii. Exemple sunt: a = a, adică

Interpretarea kantiană a "predicatelor transcendentale" le retrage viza originară, de "presupuse predicate transcendentale ale lucrurilor", şi le converteşte într-o funcţie pur logică; ele "nu sunt altceva decât exi­ genţe logice şi c r it e ri i pentru ori c e cunoaştere a lucrurilor în genere" (BI19), " criterii logice ale posibilităţii cunoaşterii în genere", care nu s e 107


referă decât la utilizarea pur logică a categorii lor, fără a lua în conside­ rare relaţia lor definitorie cu obiectele. Rolul lor este de a fi criterii sau teste de universabilitate. De aceea, aşa cum va proceda şi în lucrările de filosofie practică, Kant transferă funcţia vechilor transcendentali catego­ riilor cantităţii: unitate, pluralitate, totalitate; cei trei transcendentali nu sunt decât transformatele lor logice. Ca reguli logice generale, transcen­ dentalii asigură coerenţa procedurilor intelectului întemeiate la nivel ele­ mentar pe categorii, permiţând "acordul cunoaşterii cu ea însăşi" (Bl16). Rolul integrativ pentru teoria categorială a Criticii îl preia în sis­ temuI lui Kant nu o super-teorie logică, din care ar deriva schema cate­ gorială, ci o funcţie propriu-zis transcendentală, funcţia de structurare prin exigenţele categoriale a multiplului reprezentărilor pentru a construi un obiect al experienţei posibile. La rândul ei, această funcţie transcen­ dental:l, care are un "codomeniu" generic, obiectul unei experienţe po­ sibile, esle subordonală unui "principiu" care dă seama de însăşi posibi­ lilall'a ()pera\iilor sau acţiunilor fundamentale ale raţiunii. Acesta va fi prilll'ipiul cd Illai Înalt" al Criticii, unitatea transcendentală sintetică a ;1Ill'1 n:p\ ici, un principiu care nu este o super-premisă în ordinea unei l'tlllSliluiri deductive a teoriei centrale, ci un gen de operator sau funcţie l'are Î n t em e i ază unitatea funcţiilor raţionale asumate de categorii. Justificarea primă a reprezentării teoriei categoriilor prin grupul fundamental de transformări al unei teorii structurale este astfel înte­ meiată pe concepţia non-axiomatică (în sensul organizării logice a teori­ ilor) a formei ştiinţifice a teoriei nucleare a programului transcendental. Pentru aceasta, categoriile nu constituie "concepte primitive", în sensul unei axiomatici comune, iar principiile Analiticii intelectului nu sunt "axiome", în sensul matematicii (propoziţii-princeps ale unei teorii de­ ductive). Principiile Analiticii transcendentale sunt "principii ale prin­ cipiilor" (Principien dieser Grungsaetze A1601B 199). Categoriile ex­ primă operaţiile (funcţiile) fundamentale, iar structura lor nu este aceea a unui sistem de concepte prime, ci a unei organizări coerente a opera­ ţiilor originare. Ele sunt prezentate cel mai adesea ca funcţii ce reali­ zează sinteza multiplicităţii fenomenale pentru constituirea experienţei ..

-

108


posibile şi posibilitatea obiectelor experienţei; ele sunt mai degrabă temeiuri ale regulilor prin care intelectul îşi exercită funcţia sintetică şi obiectivantă, "reguli supreme" sau "condiţii ale regulilor" (sau "expo­ nentul regulilor"); categoriile sunt determinative pentru ansamblul ope­ raţiilor şi activităţilor prin care se constituie obiectul experienţei, nu sim­ ple determinări generale ale obiectelor sau ale ideii de cunoaştere de ex­ perienţă. Ca "reguli ale sintezei" sau "reguli ale unităţii", ale "unităţii reprezentărilor", categoriile asigură unitatea teoriei-cadru la nivel con­ stitutiv, al operaţionalităţii fundamentale, respectiv, "unitatea formală a obiectului experienţei", în măsura În care acesta e determinat, poartă "signatura" structurală a operaţiilor fundamentale. Categoriile, ca şi operaţiile unui grup fundamental, asiglll"<i lInitalea structurală a teoriei centrale şi, pe de altă parte, prin viza lor "sinlet ir;'j", ele sunt temeiul obiectivităţii judecăţilor de experient;i. Aceste reguli supreme au şi un rol determinativ, orientând "aplicarea", i.e. dc/voltarea ulterioară a teoriei: at;ml de re este dltă

"Filosofia transcendentală are însă caracterul particular că, ÎIl regulă (sau mai curând de condiţia generală a regulilor).

În

conceptul pur al intelectului, poate

care urmează să

fie

ca

indica tOfodată a /!riuri

cazul la

aplicată rcgula. Cauza superiorităţii pc care o arc

ex­ tace cu con­ prin Ullnare,

în această privinţă asupra tuturor celorlalte ştiinţe instructive (cu cepţia matematicii) se află tocmai în aceea că ea are de-a cepte

care trebuie să se raporteze a priori la obiectele loc fi demonstrată a posteriori.

valabilitatca obiectivă nu poate

pentru că

s-ar nesocoti astfel demnitatea acestor concepte, ci ea trebuie să for­ muleze în

acelaşi

timp, În termenii unor semne

universale dar sufi­

ciente (s. n.), condiţiile în care obiectele pot fi date În acord cu aceste concepte, căci altfel acestea ar

fi

fără conţinut, prin urmarc doar for-

me logice şi nu concepte pure ale intc\ectului" (A 135-136/B 174-175).

Interpretarea op eratoria lă a categoriilor (operaţii, funcţii fundamentale ale intelectului) c ores pl l n de cu analiza substructU1ii matematice a teoriei transcendentale pe care a fomlUlat-o P. Schulthess (1981). După acest autor, Kant se ba/ea/ii În i nterpret area categoriilor şi a judecăţilor pe idcea matcmalic:i de limqie, a�a cum fusese ea definită de Eulcr (cu 109


observaţia că, la Kant, avem de-a face cu o generalizare transcenden­ tală a idei i de funcţie, aceasta devenind din simplă cxpresie matematică Ausdruck "unitatea acţiunii judecăţii"; funcţiile reprezintă "unităţi relaţionale ale acţiunii", sau pentru a folosi un termen clasic, "forme", respectiv, structurări ale funcţiilor prin care se realizează "unitatea unei operaţii a intelectului" (Schulthess 1981: 289), şi care este în acord cu sensul conferit acesteia de logica ulterioară a lui Frege şi Russell. Ca­ tegoriile, un fel de funcţii matematice generalizate, vor fi considerate "unităţi funcţionale" şi vor fi derivate din înseşi operaţiile fundamentale ale matematicii : adunarea - pentru categoriile cantităţii, scăderea pentru categoriile calităţii, înmulţirea - pentru categoriile relaţiei şi di­ viziunea - pentru categoriile modalităţii (R. 5651). Această corelaţie din­ tre operaţiile fundamentale ale matematicii şi funcţiile esenţiale ale ra­ ţiunii (idee prezentă, la alt nivel, şi la Poincare, Hilbert sau Brouwer) a fost elaborată de Kant în R. 5652 sub titlul "Oer Categorien Aehn­ lichkeit mit species Arithmetices". Aşa cum reconstruieşte Schulthess această remarcă, categoriile cantitălii au de-a face cu adiţia în măsura în care ambele, ca analogii sau c orelaţii, presupun omogenizarea dome­ niului, lucru specificat expres de Kant în Axiomele intuiţiei (corespon­ dentul în cadrul Principiilor analiticii al categoriilor cantităţii - vezi B 201 Observaţie). Categoriile calităţii sunt corelate cu substracţia, în măsura în care în ele conceptul de mărime negativă este distins de rea­ litate. Categoriile relaţiei au de-a face cu exponenţii şi analogiile, con­ cepte definite prin operaţia multiplicării. De exemplu, se poate infera prin analogie asupra existenţei unei substanţe dacă produsul membrilor interiori este egal cu cel al membrilor exteriori, i.e. dacă are loc: Folge x Substanzl Grund x Substanz2. În fine , corespondenţa dintre moda­ litate şi diviziune o vede Kant în raportul dividendului şi divizorului (subiect şi predicat) faţă de unitate (a intelectului). Aceste reflecţii ale lui Kant, considerate uneori doar "observaţii ciudate", constituie schiţe ale unei deducţii metafizice tehnice a cate­ goriilor, în acord cu pretenţia lui Kant de a elabora "tehnic" filosofia transcendentală: R. 4937. "Es ist von der grossten Wichtigkeit, eine

-

-

=

110


Wissenschaft der Wernunft technisch zu machen". o asemenea formu­ lare tehnică a "Stiinţei raţiunii", a Criticii raţiunii pure, ar avea impor­ tanţă pentru problema naturii analitice sau sintetice a cunoştinţelor ei, a capacităţii ei de a fi cunoaştere extensivă. Prin "metoda tehnică", scria Kant, se va putea "să se dea în descrierea conceptelor ei o funcţie sau, mai mult, să se prezinte chiar funcţiile în sine şi în relaţiile lor reciproce". În această reflecţie, Kant vorbeşte de un "algoritm transcendental", care ar putea fi construit printr-o algebră a Criticii raţiunii pure. Î n aceste consideraţii Kant are, după Schulthess, două obiective: să înrădăcineze categoriile în funcţiile matematice, generalizate filosofic, şi să indice înseşi condiţiile de posibilitate ale ştiinţei mat em atice a na­ turii, prin considerarea categoriilor drept condiţii ale sintezelor (opera­ ţiilor matematice) ce se înscriu transcendental în acţiunile intelectului (Schulthess 1 98 1 : 287). Această "matematizare" a ştiinţei raţiunii nu înseamnă imitarca de către filosofie a structurii propoziţionale şi deductive a matematicii, ci a "gramaticii ei operative"; matematica nu duce la descoperirea unor pro­ poziţii filosofice, ci la o nouă formă internă a filosofiei: "R. 5047. Die Mathematik kann wohI keinen Nutzen in Erfindung obiektiver philosophischer Saetze haben, weil sie ueber die Sicherheit der datorum nicht urtheilen kann. Wenn aber diese einmal ausge­ macht sind, so kann ein mathematischer Kopf so wie eine arithma­

ticam universalem so eine transcendentale analysin erfinden".

Această Aritmetică universală ar putea furniza o topică (arhitec­ tonică) a operaţiilor intelectului, iar categoriile ar reprezenta "unitatea legii unei operaţii a intelectului" (Schulthess 1 98 1 : 289). În construcţia filosofiei transcendentale, această matematizare ar oferi schematizarea necesară categoriilor pentru ca acestea să se poată aplica obiectelor sensibilităţii, aşa cum se exprima Kant în cunoscuta scrisoare către Schultz (28. 8 . 1 783). Cum vom vedea, pe seama schematismului stă toată greutatea intervcn\ici matematicii în structura teoriei nucleare a Criticii. Nu este Întâmplător că unele încercări remarcabile ulterioare de a revitaliza perspect iva transcendentală în cadrul unor programe teore111


tlce de cercetare au fost nevoite să propună noi modalităţi de schemati­ zare (= matematizare) a categoriilor (R. Thom, dc cxemplu). Importanţa reconstrucţiei matematice a teoriei categoriilor constă în aceea că ea permite înţelegerea unitară a celor două justi ficări (metafi­ zică şi transcendcntală) a categoriilor, ambele având o substructură ma­ tematică. Se depăşeşte În acest fel şi disputa asupra "firului căIăuzitor al deducţiei categoriilor", în cadrul căreia se propuneau fie tabela clasică a judecăţilor, fie fizica newtoniană, sti lizată prin Analitica intelectului. Deducţia metafizică, întemeiată de interpretarea transcendentală a re­ laţiei şi deducţia transcendentală, întemeiată pe reflecţia transcendentală asupra funcţi ei, devin astfel două proceduri solidare la nivel fundamen­ tal, fiecăreia revenindu-i un rol indispensabil în construcţia şi validarea teorici categorii l or: deducţi a metafizică descoperă elementele acestei teorii, iar deducţia transcendentală le asigură aplicabilitatea generală pentru "domeniul" experienţei posibile, le conferă universalitate demon­ strând posibilitatea construcţiei indefinite a unor modele care să reali­ :lC:!.C structura competenţei raţiunii. În acccaşi manieră, Schulthess discută şi problema completitudinii sisl\.'llltdui categorial, înţelegând această cerinţă obligatorie a teorii lor, după Kant, În acord cu sensul pe care l-am dat ideii kantiene de com­ pktitudinc ca o completitudine a matricilor structurante ale operaţiilor intelcctului. Pc de altă parte, o asemenea reconstrucţie situează Într-o lu­ mină n ouă problema realităţii relaţii l or, una dintre sursele metafizice şi ştiinţifice ale Criticii, aşa cum argumentează R. Langton (Langton 2000), Kant a continuat preocuparea filosofilor asupra "conceptului lui Seotus de relaţie reală", 'dar el "Întemeiază realitatea relaţiilor în ordinea intelectului, care pe de o parte reglează legic unitatea relaţiei, iar pe de altă parte determină în genere categorial rel atele ca atare. Prin aceasta, Kant s-a distanţat clar de înţelegerea substanţial-ontologică a teoriei relaţiilor". Prin această "revoluţi e copemicană", problema relaţiilor se reformulează complet: "nu se mai Întreabă asupra acelui ceva care face relaţia Între două obiecte, ci asupra acelui ceva care, ca relatul unei re­ laţii, care se întemeiază pe unitatea legică a sintezei, este determinabil", 112


Această transfonnare este însă constitutivă perspectivei transcendentale asupra obiectelor cunoaşterii: "obiectul poate intervcni În cunoaştere numai ca un reiat unei relaţii sintetice a intelectului" ( SchuIthess 1981: 291). Această transfonnare se bazează, în genere, pe interpretarea kan­ tiană a categoriilor ca funcţii: ,/ormaliter, categoriile sunt, înţelese ex­ tensional, domenii ale argumentelor funcţiilor: transcendental, ele sunt unităţi ale corelatelor, care ca atare se întemeiază pe unitatea sintetică a corelării" (293). Î n fine, poate cea mai importantă semnificaţie a re­ construcţiei matematice a teoriei categoriilor constă în înscrierea logicii transcendentale în perspectiva modernă a cercetării invariantive, care-şi găseşte continuarea actuală în justificarea invariantivă a constantelor şi legilor logice (a logicităţii ueberhaupt) în programele similare în dome­ niul logicii cu acela al lui Felix Klein din geometrie (Mautner, Tarski, van Benthem, Martin-Loeff, S. Fefennan ş.a.). Dacă lucrările lui P. Schulthess ş.a. au pus în evidenţă rolul mate­ maticii în geneza Criticii raţiunii pure, cercetarea de faţă are alt obiec­ tiv şi anume prezentarea structurii de profunzime a teoriei transcen­ dentale în conceptele matematice ale metateoriei structuraliste În vede­ rea evidenţierii tipului ei general de teoretizare şi a potenţialului meto­ dologic novator. O asemenea întreprindere, reconstrucţia teoretică la un nivel abstract-structural a arhitectonicii şi metodologiei Criticii ar fi fost "autorizată" de Kant însuşi, având în vedere cerinţa lui de a "expune tehnic" ştiinţa raţiunii, dar şi modul în care a reconstruit Kant funda­ mentale metafizice ale ştiinţei naturii sau principiile construcţiei mate­ maticii; în contextul istoriogra fiei ideilor, acest proiect de reconstrucţie corespunde intenţiei lui Kant de a distinge "istoria teoretică" de "istoria istorică", care corespunde, aproximativ, celebrei distincţii moderne În­ tre Natural Philosophy şi Natural HistOlY. În această perspectivă de reconstrucţie, teoria categoriilor ne apare aşadar ca o teorie structural-abstractă a competenţei raţiunii. Metodolo­ gia constituirii ei, sau "geneza ei ideală" este, în linii mari , aceea a ge­ neralizării raţionale, procedeu ştiinţific constructiv pe care Kant îl ex­ tinde asupra ştiinţei şi/sau filosofiei transcendentale. POl11 i nd dc la un 113


domeniu al perfonnanţei cognitive (das Faktum der Wissenschaft), matematica şi fizica generală cu anumite proprietăţi cpistemologice, şi anume conţinând cunoştinţe sintetic apriorice, ca înaintează spre struc­ turile detenninative prin investigarea extinderilor "doar posibile" (R. 43 68), sau ,,per analogiam" (R. 43 64), care pot organiza coerent an­ sambul de operaţii şi funcţii definit în domeniul "real", eliberându-I de restricţiile datorate angajării lui "ontologice" determinate, particulare; aceste extinderi a priori se convertesc în fundamentele întregului corp epistemic, devin înseşi condiţiile lui de posibilitate. În acest fel, legile fonnale ale teoriei abstracte (,formale Grundsaetze" R. 4395) devin, prin convertire a transcendentală, "temeiul de posibilitate al obiectelor" (R. 43 77), al "realului ca posibil" (R. 43 79). Rolul categoriilor de a reprezenta momentele structurale ale intelec­ tului şi de a constitui, ca unnare, un model metodologic "pentru con­ strucţia sistemelor a priori" (1. Heidemann 1974: 56), temeiul tuturor teoriilor programului transcendental, atât al organzării lor (ca "topică sis­ tematică" - Heidemann), al articulării nivelurilor interne, cât şi al solu­ ţi onării unor probleme semnificative ale unor discipline teoretice spe­ ciale (dacă li se poate găsi o analogie cu teoria raţiunii pure), poate fi evi­ denţiat de modul în care Kant le "explică" sau le "defineşte". Vom pomi de la consideraţiile lui Kant cu privire la modalitatea "definiţiei" (Erk­ laerung) categorii lor. În ediţia întâi a Criticii raţiunii pure, Kant scrie: să se admită că există un concept să aibă semnificaţie, dar acesta să nu fie

"Este ceva straniu şi chiar absurd care trebuie în mod sigur

aptă de nici o definiţie. Dar,

cu

categoriile avem de-a face cu situaţia

specială că ele pot avea o semnificaţie determinată şi o referinţă la un obiect oarecare numai cu ajutorul condiţiei sensibile generale; dar această condiţie a fost omisă din categoria pură, astfel încât nu mai poate să conţină decât funcţia logică de a aduce multiplul sub un con­ cept. Dar din această funcţie, i.e. doar din forma conceptului, noi nu putem cunoaşte şi distinge ce anume obiect aparţine categoriei. Toc­ mai pentru că s-a facut abstracţie în genere de condiţia sensibilă sub care obiectele cad sub categorie. Ca urmare, categoriile necesită, în afară de conceptul pur al intelectului, şi determinări ale aplicativităţii

114


la sensibilitate În genere (schemă; Vaihinger propUlle plu ral ul "scheme" ) fără aceste dctenninări, categoriile nu .'1/111 con cepte prîn care un obiect este cunoscut şi distins de altek, ci sunt numai tot atâtea moduri de a gândi un obiect pentru intu ilii posibile şi de a da obiectului (sub condiţiile cerute) semnificaţia lui În eonfonnitate cu o anumită funcţie a intelectului, i.e. de a-l defini: de aceea ele însele nu pot fi definite. Fwcţiile logice ale judecăţilor ca atare - unitate şi pluralitate, afrrmaţie şi negaţie, subiect şi predicat - nu pot fi definite fără a comite un cerc vicios, deoarece definiţia însăşi ar trebui să fie o j u de ca tă, şi deci ar tre b u i să c up rind ă deja această funcţie. Cate­ goriile pure nu sunt însă altceva decât reprezentări ale lucrurilor în genere, în măsura în care multiplul intuiţiei lor trebuie să fie gândibil cu ajutorul uneia sau alteia din aceste funcţii logice: mărimea este de­ terminarea care nu poate fi gândită decât printr-o judecată care are cantitate (judicium commune); realitatea - este detenninarea care nu poate fi gândită decât printr-o judecată afirmativă; substanţa este ceea ce, în raport cu intuiţia, trebuie să fie subiectul ultim al tuturor celorlalte detenninări. Spunând acestea, totuşi, noi lăsăm complet nedeterminat ce fel de lucruri sunt acelea cu privire la care trebuie să folosim această funcţie mai degrabă decât alta: prin urmare, fără condiţia intuiţiei sensibile, pentru care ele conţin sinteza, categoriile n-au nici o referinţă anumită la un obiect detenninat oarecare, şi deci nu pot defini nici un asemenea obiect, şi ca urmare, în ele însele n-au validitatea conceptelor obiective" (A245-246).

- n.n. ,

Am reprodus in extenso acest text deoarece el este de o transparenţă metodologică i negal abilă şi orice încercare de parafrazare ar fi făcut poate îndoielnică prezenţa în fragmentul kantian a ideilor pe cere le vom sublinia. Dacă există rezerve cu privire la posibilitatea reconstrucţiei teo­ retice a nucleului Criticii în forma structuralistă, credem că explicaţiile pe care le oferă acest text su nt edificatoare. Din punctul nostru de ve­ dere, aceste consideraţii reprezintă punctul cel mai înalt al reflecţiei meta -ştiinţifice ale lui Kant, proiectarea cea mai explicită a tip ului de construcţie teoretică pe care-l propune teoria categ oriilor. Se va justifica astfel şi rolul de arhetip constructiv şi metodologie al teoriei categoriilor pentru întregul program al ştii nţei tra nsce nde nt ale . 115


Vom începe comentariul acestui fragment cu observaţia următoare: textul precede, în capitolul "Despre principiul distingerii tuturor obiec­ telor în genere în fenomene şi noumene" (capitol care formulează sen­ sul general al întregii întreprinderi a Criticii ca "cercetare transcenden­ taIă'!), celebra "convertire" a ontologiei în "gândire imanentă", altfel spus, formularea modelului ontologic imanent al teoriei centrale a 01liGii, Analitica transcendentală. El determină rolul teoriei formale a ca­ tegoriilor în această întreprindere transcendental-ontologică, pe care o iniţiază, dar care se realizează numai prin medierea necesară a schema­ tismului în vederea constituirii legilor transcendentale, singurele care definesc exact modelele teoriei categoriilor în sensul larg al acesteia. Schemei categoriale, sistemului sau tabelei categorii]or îi revine rolul fundamental de a construi definiţia structurală a conceptului de "obiect al unei experienţe posibile". Această definiţie structurală va trebui în­ soţită, ca în orice model structura]ist al teoretizării, de ipoteza teoretică, de angajarea existenţială explicită; ]a Kant, aceasta trebuie construită in­ dependent de cadru] definiţional al structurii pe care-l propun categori­ ile, şi acest lucru implică esenţialmente schematismul, "condiţia sensi­ bi]ă" sub care se poţ numai aplica categoriile în vederea constituirii obiectului ca domeniu al teoretizării. Aceste idei sunt explicit susţinute de Kant în fragmentul citat. Defi­ niţia structurală a conceptului de ordin mai înalt decât cel al categoriilor ("concepte prime", indefinibile), obiectul experientei posibile, se rea]i­ zcază prin condiţii le structurale pe care le formulează toate categoriile în interacţiunea lor, şi anume în dubla lor determinare de "titluri" (aici: determinări generale de cantitate, realitate, substanţă) şi "momente" (aici: funcţiile 'logice ale judecăţilor ca atare: unitate şi pluralitate, afirmaţie şi negaţie, subiect şi predicat). Categoriile, în a doua semnificaţie pe care le-a acordat-o Kant, de condiţii transcendentale ale detem1inării obiec­ tului în multiplu] intuitiv, realizează funcţia cunoscută a condiţiilor definiţi anale ale unui "predi cat structural", sau în formulările cunoscute logicienilor, de axiome specifice de structură. Cu alte cuvinte, categoriile definesc structural obiectul experienţei posibile, sau constituie structura 116


care-l va caracteriza până la izomorfism. Ca În orice definiţie structurală, avem şi aici de-a face cu proiectarea printr-o funcţie de ordin superior a unei structuri într-o mulţime de entităţi (varietate a intuiţiilor), entităţi a căror natură individua lă - aşa cum spuneau bourbakiştii - nu este spe­ cificată (În tetmenii lui Kant : nu poate fi di scriminată) şi nu este esen­ ţială pentru obiectivul cercetării. Pentru a sistematiza ideile, ca În orice definiţie structurală avem: (a) o mulţime de bază de entităţi a căror na­ tură indivi dua lă nu este specificată; (b) o mulţime de funcţii şi/sau ope­ raţii asupra elementelor mulţimii de bază, şi (c) o mulţime de condiţii sau exigenţe asupra acestor funcţii/operaţii, care vor reprezenta "axio­ mele structurii", respectiv, condiţiile definiţionale ale predicatului struc­ tural ("predicatul explicit", cum îl numea Camap). Aceasta este "struc­ tura " tabelei sau sistemului categorii lor. La un alt nivel, fotmula se re ­ petă în cazul principiilor Analiticii intelectului, care vor reprezenta, În totalitatea lor, definiţia structurală a "naturii considerate numai În pri­ vinţa fotmei ei"; pentru acest nou concept de acelaşi tip cu "obiectul experienţei posibile", Analogiile experienţei vor constitui legile tran­ scendentale ale naturii, respectiv condiţiile definiţiona le ale conceptului structural al "naturii", având ca mulţime de bază multiplicitatea feno­ menelor. Acelaşi pattern se va repeta indefinit, el regăsindu-se şi la ni­ velul teoriei din Metaphysische Anfangsgruende der NatUlwissenschaji, În cadrul căreia se va determina structural "materia ". Cum spunea G. ZoHer, acest model al tabelei categoriilor oferă "conceptul generativ al sistemului", reprezentând un nucleu teoretic caracterizat prin "autodi­ ferenţiere epigenetică şi aplicare recursivă". Îna inte de a exemplifica rolul categoriilor de a detetmina În orice domeniu, prin analogie ("a finitate") cu acela al cunoa şterii teoretice, obiectul unei experienţe posibile, vom aminti o particularitate a definiţiei structurale semna lată de Kant: aceasta este, spre deosebire de de finiţiile comune de azi ale conceptelor structurale, din matematică sau fizică, o definitie transcendentală; această idee este formulată de Kant în Critica puterii de judecare: 117


"Este folositor să încercăm o definiţie transcendentală pentru con­ ceptele care SlUlt folosite ca principii empirice, dacă avem temeiuri să admitem că ele au o afinitate cu capacitatea pură de cogniţie a priori, şi anume pe baza acestei relaţii

să dăm o definiţie, altfel spus, prin

categorii pure (s. n.), in măsura în care acestea singure produc dis­

tincţia dintre acest concept şi altele. În aceasta urmăm exemplul ma­ tematicianului, care lasă nedeterminate datele empirice ale acestei probleme şi introduce doar relaţiile lor

in sinteza lor pură sub con­

ceptele aritmeticii şi prin ac esta generalizează soluţia problemei"

(V : 177-178

n).

Aici, deşi avem o determinare la fel de exactă a unei definiţii struc­ turale a unui concept "folosit ca principiu empiric", în acord cu practi­ ca abstracţi ei matematice, Kant vorbeşte de "definiţie transcendentaIă", sau determină acea definiţie structurală ca fiind transcendentală, întru­ cât ea are de-a face nu cu o simplă formulă matem atică de abstractizare, ci cu un concept corelat esenţ ial, chiar dacă, a ici, prin "a finitate", cu competenţa cunoaşterii a priori. Definiţia transcendentală specifică apli­ caţia cu totul distinctă a definiţiei structurale la nivelul teoriei compe­ tenţei, a teoriei constituirii cogniţiilor a priori, a unor concepte sau re­ prezentări pure care să poată fi raportate în principiu la obiecte ale ex­ perienţei posibile (să fie "folosite ca principii empirice"). Avem astfel de-a face nu cu o simplă determinare structurală a unui ob iect, o deter­ minare a lui prin relaţii, până la izomorfism, ci cu o determinare a unui "obiect al experienţei posibile" (= principiul viziunii transcendentale în genere), prin constrângeri structurale care sunt condiţii determinative ale întemeierii; "axiomele categoriale" sau "principiile structurii", condiţiile definiţionale ale conceptului de obiect al experienţei posibile sunt ele­ mente ale "spaţiului raţiunilor", "aspecte sau momente ale temeiului"; ele determină nu doar un obiect, fie el şi structural, ci şi condiţiile con­ stituirii lui ca un corelat al conceptelor pure ale intelectului, sau "forma ob iectivităţii" în genere; pe scurt, după expresia cea ma i comună a lui Kant, ele sunt "condiţii de posibilitate" ale experienţei, şi prin aceasta, întrucât experienţa este o sinteză de reprezentări organizată prin exigen­ ţele categoria le, şi ale obiectelor experienţei. Cerinţele formale ale con1 18


stituirii unei structuri sunt convertite transcendenta l în condiţii ale "ra­ portării la obiect", în condiţii de posibi litate ale obiectivităţii, ale posi­ bilităţii semni ficaţiei sau validităţii obiective a conceptelor pure (= re­ ferinţa la un obiect); alteori, Kant le consideră condiţii ale "conţinutului transcendental" introdus în reprezentări; ele speci fică, în acelaşi timp, "fotma gândirii unui obiect ca o condiţie a posibi lităţii lui epistemicc"; ele au astfel o "funcţie întemeietoare a experienţei" (G. Lorenz 1 986: 67), şi, prin aceasta, conform teoremei fundamentale a Criticii ratiunii pure, a unei ontologii imanente. Determinarea ca "definiţie transcendentală" a procedeului exp l i eări i categoriale a unui "principiu utilizat empiric" indică foarte pe rt i n e nt fap­ tul că, pentru Kant, o definiţi e structurală a unui concept de ordinul doi nu este i dee cu valoare ontologică directă, deplină, de angajare exis­ tenţială. Această perspectivă se poate găsi, de exemplu, la Cassirer, nu însă şi la Kant. Nu avem aici o ontologie structura lă pur şi simplu, un realism al structuri lor nu al entităţilor, aşa cum întâlnim uneori astăzi în filosofia matematicii sau a fizicii (P. Benaceraff este iniţiatorul acestei perspective În filosofia matematicii). Definiţia transcendentală aşează construcţia structurală sub semnul detetminării temeiului posibilităţii ra­ portării la obiecte a conceptelor a priori ca pură posibilitate; pentru a avea efectiv această raportare sau utilizare empirică a categoriilor, aces­ tea trebuie să treacă prin medierea schematismului, a nivelului teoriei categoriilor care mediază construcţia vizei de realitate empirică. Astfel se realizează corelaţia categoriilor cu formele sensibilităţii, cu alte cu­ vinte , în felul specific teoriei lui Kant, se adjoncţionează definiţiei structurale ipoteza teoretică de existenţă. Locul formulării acesteia este Estetica transcendentală. Cerinţa fundamentală a separării Esteticii de Analitică reprezintă o altă confirmare a înţelegerii kantiene a corelaţi ei dintre definiţia structura lă şi ipoteza teoretică în construcţia teoriei ge­ nera le a Criticii raţiun ii pure. Din această definiţie structurală a "obiectului experienţei posibile" sau defini ţie transccndenta lă a "obiectului în genere", derivă semni fica­ ţia şi funcţiile pe care le îndeplinesc categoriile în cadrul teoriei centrale 1 19


a programului kantian. Ele sunt momente ale funcţiei transcendentale care organizează structural multiplicitatea intuiţi ilor; În acelaşi timp, ele oferă paradigma metodologică a constituirii conceptelor-structuri, aceea de modele de obiectivitate, de "momente abstracte" cum le numeşte Kant, de condiţii esenţiale ale validităţii obicctivc a constructe1or teo­ reti ce. Foarte sugestiv, în această direcţie, este următoarea caracterizare a funcţiilor categoriilor pure ("doar funcţii ale gâ n dirii" - A53 5): pură, în care se face abstra cţi e de orice condiţie a singura care ne este po s i bi l ă , nu e d e term i nat astfel nici un obi ect, ci e ste exprimată numai gândirea unui obiect În "Printr-o categorie

i ntu iţi e i s en s i bi l e,

ca

genere după di ferite moduri . . . Dacă le izolăm de orice sensibil itate, . . . (categoriile - n.n.) nu sunt decât forma pură a folosirii intelectului

cu privire la ob ie cte

în ge nere şi la gândire, Îară totuşi să putem gândi (A247IBfl04).

sau detcnnina numai cu aj utorul lor vreun obiect"

În acelaşi sens : " Dacă

las de o parte orice intuiţie,

atunci mai rămâne doar forma gân­

diri i , i . e . maniera de a dete rm ina un obiect multi plului unei intuiţii posibile"(A254/B

309).

Fără condiţia s ens ib il ă , anume schematismul,

categori ile pure sunt simple "titluri" pentru concepte, fără nici un con­

ţi nut ("leere TiteI Zll BegrifJen, ohne al/en lnhalt") (A6791B707). Această funcţie a categorii lor pure derivă din legătura lor nemijlocită cu " operato ru l " fundamental al intelectului, apercepţia transcendentală: "Însă faptul că fiinţa care gândeşte În noi crede că se

cunoaşte pe sine uni­

prin c at e gori i pure, şi anume prin acele categorii car e exprimă

tatea absolută sub fie care titlu (s.n.) al lor provine din următoarele. Apercepţi a est e

ea însăşi princi p iul po s ibilităţii categorii lor, care la

rândul lor nu reprezintă altceva decât sinteza multiplului in tu iţie i, În­ trucât acesta îşi are originea în ap erce pţi e"

(A40 1 ).

Apercepţia transcendentală Îşi realizează funcţia de sinteză originară prin care se constituie semnificaţia obiectivă (referinţa la obiect) a re­ prezentărilor prin exigenţele categoriale ("titlurile" categoriilor). Aces­ tea determină organizarea structurală a tuturor acţiunilor sau operaţiilor fundamentale ale intelectului, le "modulează" În tipuri de judecăţi aflate sub jurisdicţia unităţii sintetice originare. 1 20


Se poate face o observaţie suplimentară cu privire la inspiraţia !lli!.= tematică a definiţ ie i transcendental e. Kant revine de multe ori asupra acestei analogii. Î n maniera în care tratează el structural categoriile se poate vedea modul de gândire matematic subiacent perspectivei lui Kant. Problema referinţei obiective a categoriilor a fost detenninată de Kant, după cum am văzut că spune explicit, după modelul sau în analo­ gie cu procedura abstractă a matematicienilor. Această procedură a matematicienilor "imitată" de Kant a fost considerată de B. Longuen­ messe a fi construcţi a conceptelor matematice. Modelul matematic in­ tuitiv-constructiv i-ar fi servit, după Longuenesse, ca propedeutică pen­ tru fonnularea argumentului validităţii obiective a categoriilor (2000: 3 6). Mai exact spus, Kant a plecat de la construcţia matematicienilor ca procedeu de introducere a referinţei obiective a conceptelor a bstracte, dar a general izat-o raţional, formulând experienţa posibilă ca mediu sau principiu în genere al constituirii şi justiticării obiectivităţii repre­ zentărilor sau constructelor teoretice. După cum afinnă în A94, ,.D e du cţ ia transcendentală a tuturor conceptelor a priori are astfel un

pri nc ip iu ,

d upă care trebuie să se orienteze întreaga cercetare, şi

anume acesta: că ele trebuie recunoscute drept co ndi ţ i i a priori ale

posibilităţii experienţelor (fie ale intuiţii lor,

în care

se întâlnesc, fie

ale gândirii). Conceptele care dau temeiul posibilităţii e xpe ri enţe i

sunt p rin aceasta necesare".

Locul pe care- l vom cita, în care Kant propune i mitarea construcţiei matematicienilor în vederea găsirii obiectivitătii conceptelor pure ale in­ telectului , după cum vom vedea, introduce explicit această generalizare raţională, propunând ah initia construcţia matematică şi ac ţiunea core­ lată ei ca un gen de experienţă posibi lă. Justificarea obi ectivităţii con­ ceptelor matematice, luată ca propedeutică pentru filosofie se constituie astfel ca un caz parti cular al procedurii generale a justificării construc­ telor teoretice în genere pe temeiul introducerii lor drept condiţii ale po­ sibil ităţii experienţei. Acela de condiţii sau reguli va fi statutul tuturor "elementelor" intelectului sau raţiunii, rolul lor fiind acela de a deter­ mina structural ob i ecte ale experienţei posibile la di ferite niveluri ale 121


teoriei constituirii . Vorbind despre concepte, dar ceea poate re feri Ia orice tip de reprezentare,

inclusiv Ia

ce se afinnă se

sistemul teoretic în

întregimea sa ca unitate epistemică, Kant distinge, în maniera concepţiei structurale, explicaUa ( d e fi niţia) teoretică de ipoteza teoretică (existen­ ţială, ontologică). "Pentru orice concept

e

necesară mai întâi fOTITIa logică a unui con­

cept (a gândirii) în genere şi apoi, în al doilea rând, posibilitatea de a-i da un obi ect la care să se raporteze. Fără acesta din urmă, el nu are nici un sens şi este cu totul gol de conţinut, deşi poate conţine în sine întotdeauna funcţia logică de

a constitui un concept din anumite date . Obiectul nu poate fi dat unui concept altfel decât în intuiţie şi dacă o intuiţie pură este posibilă a priori anterior obiectului, atunci chiar şi aceasta nu-şi poate obtine obiectul ei şi astfel nici validitatea ei obi ectivă decât prin intuiţia empirică, a cărei formă este. Astfel, toate conceptele şi, cu ele, toate principile (Grundsaetze), chiar şi ace­ lea care sunt posibile a priori, se raportează totuşi la intuiţii empirice, adică la date pentru experienţa posibilă. Fără aceasta ele nu au nici o validitate obiectivă, ci nu sunt decât

un joc cu reprezentările,

fie ale

imaginaţi ei fie ale intelectului" (A2 3 91B2 98).

definită ai ci clar de Kant ca este sarcina sau tema d e ducţi e i sau justificării tran­ scendent ale a conceptelor pure sau a pri n c ip iil or, fiind, cum am văzut, înfăptuită numai prin raportare la experienţa posibilă. În cazul matema­ Val iditatea obiectivă , sau semni ficaţia,

referinţă

la obiect,

ticii, ipoteza teoretică, constituirea re fe ri nţei obiective a conceptului face prin apel la construcţi a tului care-i

figurii etc. ("prezentarea în intuiţie a obiec­

corespunde"):

"Matematica îndeplineşte această exigenţă prin construcţia figurii, care este un fenomen prezent simţurilor (deşi produs a priori). această ştiinţă, conceptul de mărime îşi caută suportul şi sensul

În în

nmnăr, iar acesta, la rândul lui, în degete, în numărătoarele cu bile ale unui abac sau în liniuţe şi puncte, care sunt puse în faţa ochilor. Con­ ceptul rămîne întotdeauna produs a priori împreună cu principiile sau formulele sintetice derivate din astfel de concepte; dar folosirea lor şi raportarea lor la pretinse obiecte nu pot fi căutate totuşi 1 22

se

în cele

din


unDă decât În experienţă, a cărei posibilitate (în ce priveşte fonna) ele

o conţin

a

priori" (A240/B299).

Construcţia figurii, se spune este un "fenomen prezent simţurilor"; ea are astfel statutul intuiţiilor empirice, datelor pentru experienţa posi­ bilă; ca şi în cazul conceptelor pure ale intelectului, conceptele matema­ ti cii constituie posibilitatea formei acestei experienţe (acestea îi "conţin" experienţei "posibilitatea în ce priveşte forma"). Modelul obiectivării conceptelor matematice prin construcţia figurilor este astfel considerat un caz special al obiectivării conceptelor teoretice prin apel la expe­ rienţă, dovedind că ele se află la baza (zum Grunde liegen) constituirii formei acesteia, fiind astfel condiţii sau principii ale posibilităţii expe­ rienţei, şi prin aceasta, condiţii determinative ale structurii experienţei şi ale obiectului experienţei posibile. Trecerea (prin generalizare raţională, după explicaţia noastră) de la modelul matematic al introducerii ipotezei teoretice la situaţia concep­ telor pure ale intelectului este afirmată direct de Kant: "Că acesta este cazul de asemenea şi cu t o ate categoriile şi cu toate principiile formate pornind de la ele rezultă clar din faptul că nu putem defini real (adaos în ed. a II-a) pe niciuna dintre ele, adică nu putem face inteligibilă posibilitatea obiectului ei (adaos În ed. a II-a), fără a descinde îndată la condiţii ale sensibilităţii, prin urmare ale fonnei apariţiilor, la care prin urmare ele trebuie să fie limitate, ca la singu­ rele lor obiecte, fiindcă, dacă se înlătură această condiţie, dispare orice semnificaţie, orice raport la obiect, şi nu se mai poate sesiza prin nici un exemplu ce obie ct (Ding) anume este propriu-zis gândit sub astfel de conc epte (A240-4 1 1B300). "

Qbservalie : Explicaţia dată prin textul subliniat, introdus în ediţia a doua, pune clar în evidenţă imposibilitatea (specifice vilriunii structurale) asumării, introducerii în însăşi definiţia teoretică a ipotezei existenţei; "nu putem face inteligibilă posibilitatea obiectului ei" semnifică evident: nu putem reduce referinţa obiectivă la statutul unei construcţii intel ec­ tuale, realizată cxclusiv prin "acţiunile formale ale intelectului", cum se exprima Kant în altă parte; referinţa obiectivă se construieştc printr-o 1 23


metodologice care nu se reduce la componentele explicaţi ei, definiţiei structurale. Generalizarea raţională prin care, pornind de la matematică, Kant a ajuns la concepţia experienţei posibile ca "principiu" al c erc etării tran­ scendentale generatim, ca temei al validităţii obiective a constructelor teoretice în genere (al categoriilor, în special) nu este un proces cu un singur sens, de la matematică la filosofie, ci unul cu un dublu sens între nivelul matematic şi cel filosofic; el a presupus nu numai "universali­ zarea" condiţiilor construcţiei matematice pentru determinarea sensului a priori al sintezelor categoriaIe (noi cunoaştem a priori doar ceea ce noi în şine "punem" în lucruri), dar şi reproiectarea construcţiei matematice într-un spaţiu logic mai general, regândirea ei ca experimentare cu "date sensibile pentru o experienţă posibilă", experienţă matematică a cărei formă o "conţin" conceptele ei teoretice. După cum observă B. Longuenesse, "exemplul matematic dă seama de două direcţ ii ale in­ terpretării : pe de o parte eI poate servi ca un analog pentru întregul ex­ perien/ei (the whole of experience), pe care reproducerea empirică a reprezentărilor se consideră că o generează; pe de altă parte, el poate servi ca un analog pentru fiecare dintre aceste reprezentări ca intuiţii singulare , care în sine este considerată un întreg" (2000: 45). Sc consideră adesea, pe baza unor aserţiuni kantiene, că sursa me­ todologică a modelului cercetării transcendentale pe care-l oferă teoria categoriilor este metoda analitico-sintetică a lui Newton; pe de altă parte, întreg a modalitate de a articula cercetarea transcendentală din Critică e ste orientată după modul în genere în care Newton şi a con­ ceput arhitectura programului său teoretic. Se poate considera, astfel, că cercetarea transcendentală, cu cei doi "timpi" ai ei, metafizic şi tran­ scendental, reprezintă generalizarea momentelor analizei şi sintezei din metodologia newtoniană a formu lării legilor naturi i şi a universalizării lor Vom reveni în alt context la această conjectură. Aici vrem doar să susţinem ideea că însăşi această influenţă a metodei lui Newton s-a în­ făptuit printr-o mediere matematică (vezi analiza invariantivă pe care o vom propune analogului kantian al experimentului fizicienilor); "mo-

.

1 24


mentele" sau "condiţiile categoriale" care definesc structura de posibi­ litate în teoria categoriilor pot fi considerate "stilizări" matematice ale regulilor newtoniene de edificare a teoriei universului (formulate prin celebrele Regulae Philosophandi, care exprimă exigenţele pe care ma­ tematica le pune constituirii obiectelor teoriei, conditiile pentru ca struc­ tura teoretică generală se se poată aplica unui sistem fizic şi să-I con­ stituie ca domeniu), de adăugare la teoria generală a mişcării (teorie pur structurală) a unui domeniu de aplicaţie intenţionat, "sistemul lumii", saU de construcţie a ipotezei teoretice a teoriei generale a mec anicii ra­ ţionale. Mai mult, considerăm că funcţia arhetipal-metodologică a sche­ mei categoriale, faptul că prin ea se determină structura şi co nd i ţ i i l e dl: validitate obiectivă ale oricărui "sistem a priori" (H eidemann), se dato­ rează tocmai potenţialităţii de generalizabilitate pe care i-o i mprimă modelul matematic subiacent. (Se conformează aceasă interpretarc cele­ brei susţineri a lui Husserl pe care am luat-o ca motto al acestui capitol ). Vom aduce în sprijinul acestei afirmaţii paragraful 1 0 din Critica raţiu­ nii pure, în care Kant discută tabela categoriilor ca o "topică sistematică (A82/B I 08), şi consideraţiile din paragraful următor, declarate de Kant însuşi a avea "consecinţe considerabile pentru forma ştiinţifică a tuturor cogniţiilor raţionale". În ultimul fragment Kant scrie: "Căci faptul că în partea teoretică a filosofiei această tabelă (tabela categorii lor n.n.) este foarte utilă, ba chiar indispensabilă pentru a schiţa complet planul totalităJii care constituie o ştiintă, în măsura în care ca se întemeiază pe concepte a priori, şi spre a o diviza matema­ tic, după principii determinate, rezultă de la sine din aceea că amin­ tita tabelă conţine complet toate conceptele elementare ale intelec­ tului omeneasc, ş i însăşi forma unui sistem al lor în intelectul ome­ nesc, astfel încât ea dă indicaţii pentru to at e momente/oe u nei ştiinţe speculative pentru care avem proiectul inclusiv pentru ordinea dez­ voltării lor, cum am oferit o probă despre aceata în altă parte" (refe­ rinţa lui Kant este la Metaphys ische A nfangsgnlende der Natwwis­ senschaft). (B I 09) Termenul "matemat ic" din acest text a fost înlocuit de Va i h inger cu

"sistematic" (eomparând probabil acest text cu unul apropiat ca fonnu1 25


Iare din Prolegomene: 3 06), şi mulţi comentatori � i t raducători l-au ur­ mat în această privinţă. Cred că trebuie să se păst n:ze, aici, termenul kantian, şi anume cu bune temeiuri, propunerea l u i Vaihinger răpindu-i, cum scria 1. Heidemann toată greutatea aserţiunii l u i Kant (Heidemann 1 974: 61). Î n reflecţii anterioare şi contemporane Criticii vom întâlni de adesea determinarea "momentelor" intelectului după analogia mate­ matică. Apoi, să ne amintim că "definiţia transccndentală" a conceptelor pure care au aplic are empirică, prezentă în Critica puterii dejudecare, este construită de Kant pornind de la procedeu l abstractiv al matemati­ cienilor. Conexiunea dintre categorii ca elemente ale structurii originare a intelect\}lui şi "momentele" unei ştiinţe speculative a priori (generate prin epigeneză şi aplicare recursivă a schemei categoriale) este deter­ minabilă exact prin capacitatea matematică de a analiza (Kant spune : "mathematisch nachzuteilen") acţiunea generală a intelectului şi a-i de­ termina operaţiile de bază. Ne reamintim, iarăşi, de încercarea lui Kant de a "genera matematic" categoriile, pornind de la operaţiile matematice de bază. Aceste operaţii de bază vor determina şi întelesul "condiţiilor categoria le", al categoriilor în sensul lor de condiţii definitorii pentru obiectul experienţei posibile. Că avem de-a face cu un model matematic subiacent construcţiei teoriei categoriilor, construcţie pe care Kant o defineşte în prefaţa la edi­ ţia a doua ca "deducţie a competenţei noastre a cunoaşterii a priori" (BXIX), rezultă nu numai din declaraţiile explicite ale lui Kant (de ge­ nul celei din aceeaşi prefaţă: " În această încercare de a schimba metoda de până acum a metafizicii, şi de a efectua astfel cu ea, după exemplul geometrilor şi al fizicienilor, o revoluţie totală constă sarcina acestei Critici a raţiunii pure speculative" (B XXII» , dar şi din reconstrucţia ra­ ţională a "explicaţiei" pe care Kant o dă categoriilor. Kant numeşte ge­ neric categoriile, "momente al e gândirii" sau ale intelectului. După ce vom examina sursele posibile ale conceptului kantian al "momentelor", va apărea mult mai clar modelul metodologic de tip matematic. Aici vom afirma doar că aceste "momente" pot fi considerate "momente ale struc­ turii determinative, înţelegând prin aceasta două lucruri: funcţii/operaţii 1 26


constitutive ale structurii şi exigenţe sau condiţii ale organizării ca struc­ tură a acestor opcraţii . Este foarte important de remarcat că exact aces­ tea sunt cele două "detenninări" ale categoriilor, numite de Kant, cel mai adesea, "funcţii ale intelectului", respectiv, "titluri" şi "momente ale in­ telectului"

(IV: 325). Ca "reprezentanţi" ai operatorului fundamental al

intelectului, categoriile constituie nu numai funcţiile prin care se spe­ cifică "sinteza originară a priori", dar şi condiţiile prin care "acţiunile fonnale ale intelectului" se organizează într-o structură de posibilitate, putând detennina structural un obiect al experienţei. Această "dualitate" a categoriilor apare în însăşi modalitatea de "explicare" (Eroerternng) a categoriilor. (Tennenul ,,Explikation", s-a observat, apare în Critică doar în contextul discuţiei posibilităţii de cx­ pli care sau defmire a sensului categoriilor. ) Explicarea categoriilor l-a preocupat constant pe Kant, ea revine în majoritatea operelor din cadrul filosofiei lui teoretice. În Critică,

O

întâlnim atât în metodologia tran­

scendentală cât şi în Analitică. Kant a verificat atent diferitele posibili­ tăţi de detenninare a sensului conceptelor pure ale intelectului: de­ scriere, caracterizare verbală, definiţie, fie ea nominală sau reală (vezi G. Lorenz 1986, Cap. 2). Singura modalitate adecvată este "Erklaerung", o modalitate de a specifica semnificaţia categoriilor prin indicarea funcţiilor şi a rolului lor în cadrul întregii Critici. Este, cu alte cuvinte, o explicaţie funcţională. ,,Această caracteristică proprie a categoriilor, scrie G. Lorenz, conduce la teza că explicaţia lor cuprinzătoare constă în utilizarea lor în întrega Critică a raţiu nii pure. Această teză este susţi­ nută prin indicarea de către Kant a funcţiei sistematice a categoriilor . . . ca reguli fundamentale sistematice pentru teoria filosofică a lui Kant şi pentru critica filosofică" (72). Teoria filosofică şi critica filosofică sunt, după autoare, reprezentate în opera kantiană prin Analitică şi Dialectică. De aceea, repetatele acuzaţii, începând cu cele ale lui Herder cu privire la lipsa unei Meta-critici a Criticii raţiunii pure par a fi neîntemeiate. Di­ alectica transcendcntală şi-ar asuma această sarcină, şi modelul exerci­ tării self-criticii construcţiilor teoretice va fi oferit de cadrul fonnal al categoriilor. Expl icaţi a funcţională pe care o produce Kant este compa127


tibilă cu int erpret area categorii lor ca " el emente structurale formale", aşa cum c o ns i der ă l. H ei demann şi G. L orenz . Am dis cutat mai sus câteva dintre textele în care Kant discută aceste funcţii pe care le atribuie ca­ teg o riilor, în spe cial atunci când ele sunt considerate în abstracţie de "condiţia fonnală a s en s i billităţii " pentru apli carea lor şi de restricţiile necesare p entru a genera modele teoretice . Cea mai condensată explicare a categori ilor este introdusă de Kant în p arag ra fu l 1 4, " Tr e c e rea la deducţi a tran sc end ental ă a categoriilor" ; ea este ne c e s ară în vederea delimitării cât m ai exacte a funcţiilor cate­ goriilor, pentru a o rg an i za ade cvat demersul cercetării validităţii lor obiective pe care-l întreprinde deducţi a transcendentală. "Singwul lucru pe care vreau să-I fac înainte de a începe este expli­ ca/ia categoriilor: ele sunt concepte ale unui obiect în genere (von einem Gegenstaende ueberhaupt), prin care intuiţia obiectului este considerată ca determinată în termenii uneia dinfunc/iile logice în j udecare" (A95/B 1 2 9).

Dubla funcţie a c ate gorii lor este reprezentată, aici , prin referirea lor la intuiţie şi la funcţiile logice. Această dublă funcţie va fi e xplicată ul­ terior prin c o nc eptul funcţie i transcendentale, în cadrul căreia categori­ ile, luate individual, vor fi înţelese ca "parametrii " ai acestei funcţional e. O altă m odal itat e, echivalentă din punct de vedere l ogic, este explicaţia funcţional ă a categoriilor pe care o p oate oferi d efiniţia structurală prin toate categoriile a c onc eptului de ordinul doi "obiect al exp eri enţ e i po­ sibile" (Un asemenea obiect, scrie Kant, este supus simultan tuturor ca­ te gorii l or, fie ele m atematice sau dina m ic e - R. 5932) Dubla funcţi onalitate a categoriilor apare cel mai clar în acel frag­ ment din prima e di ţi e a Criticii (A24 1 f.) în care Kant discută, foart e su­ gestiv, motivele pentru care, în formularea tabele i c ategoriilor, el n-a oferit "definiţia" fiecărei categorii, luate individual : "Acum se vede însă că temeiul acestei precauţii este mai adânc, şi anume că noi nu le-am fi putut defini chiar dacă fi vrut; dacă se face

abstractie de toate condiţiile sensibilităţii, care le caracterizează în sensul de concepte ale unei posibile folosiri empirice, şi le conside-

1 28


rărn nwnai concepte ale

lucrurilor În genere (prin urmare având

o

folosire transcendentaIă), atunci cu pri vire la ele nu este altceva de

Îacut decât să se considerefuncţia logică Înjudecăţi, condiţia de po ­

lucrurilor Însele (als die logische Funktion in Urteilen. aIs selbst anzusehen) Îară a putea arăta câtuşi de puţin unde şi-ar putea avea ele aplicarea şi obiec­ tul, prin unnare cum ar putea avea vreo semnificaţie oarecare şi va ­ liditate obiectivă în intelectul pur, Îară aj utorul sensibi lităţi i". sibilitate a

die Bedingung der Moeglichkeit der Sa ch en

N otă. Mulţi traducători şi i nt erpre ti suspendă vi rgu la după "in Ur­ tei len" şi consideră al doilea "als" ca le g ând cele două detenninări ale c ateg ori i lor, astfel încât cea de a doua ("condiţi c de po si b i l itate a l u cru­

rilor însele") devine o exp licaţie sau o modu lare

a

pri m ei fu n c ţ ii a cate­

goriilor, aceea a determina funcţi il e l ogi ce în j ud ecare . Tcxtul lui Kant favorizează însă

o inte rpretare mai exactă a cel or do uă fu n c ţii pe c a re le

asumă categoriile. Aici avem astfel de-a face cu două funcţii distincte ale categori ilor, prezentate, după

cum

subliniază Kant, exclusiv în cadrul cons idcrării

structuri i formale a intelectului în sine ( a lt fe l spus, la nivelul abstract al

teoriei c ategori i l or ca teorie formală a competenţei int e l ectu lu i ), fără a ne interesa de ap l ic area acestei structuri şi de ob i ec tu l faţă de c are ea s-ar angaj a determinându-i c o nex iun i l e .

Ai ci , categorii l e "semni fică În­

totdeauna numai un obiect generatim, indiferent de maniera În ca re el ne poate fi d at" (V: 1 3 6) La ac est ni ve l a l c ons i derări i c atego ri i lor avem deci cele două funcţii ale categoriilor: func ţ ia logică, e x erci tat ă la ni ve ­

lul intelectului ca o capacitate de j ud ecare , şi funcţia ontologic-imanentă, de constrângeri care pot defini struc tura l obiectul experienţei posi b i l e . Cele două ti puri de funcţi i, fu ncţi i l e l og ic e (sau "o pera ţii ca te gori a le " ) şi cele transcendentale ( c o ndiţ i i de fi niţi o na le ale unui concept-structură), sunt numite de Kant "momente", re sp ecti v, "titluri". U neori,

K ant le di­

ferenţ iaz ă, considerând că prima funcţie pri ve ş te "doar semni ficaţia lo­

gic ă" (nur logische Bedeutung) a catego ri i lo r" , pe c ân d a doua se referă

la "s emni fi caţi a adevămtă" a ac estora, pe c are Kant o explică prin "va ­ li d it atea ob i e c t i v ă" ( ve zi IV: 3 24). A doua fun cţi e este e fectiv una ca re ved e categ orii le, ca aspecte ale stru cturi i prin care ac e as t a este orientată 129


spre obiect, şi care acţionând constrângător asupra "moment e l o r l ogice" ("funcţi i l or logi ce" sau operaţii lor c ategoriale) le determ i n ă �i acestora intenţionalitatea obiectivă, le insuflă ceva transcendenta l , deven i n d şi ele, cum scria Hegel în Stiinta Logicii, "transzendendentale Denkhestim­ mungen". "Momentele logice" devin şi ele "temeiuri" ale obiectivităţii . Dimensiunea logică sau spaţiul logic al categorii lor (al tuturor momen­ telor) devine astfel un spaţiu al temeiuri lor determinative, "spaţiul raţiu­ nil or" , al unei structuri determinative şi generative, nu mai reprezintă un formal în sine, autonom. De aceea, condiţiile categoriale (titlurile inte­ lectului), care definesc funcţia transc endentală vor introduce în înseşi formele logice sau în reprezentările considerate doar abstract-logic un conţinut transcendental, potrivit celebrei afirmaţii kantiene din deducţia metafizică a categorii lor. În felul acesta se explică de ce, în ciuda ca­ racterului ei abstract, ca teorie a funcţiilor logice în judecare, logica for­ mală ca ş i cea transcendentală,. în c oncepţia kantiană,

"au! Gegen­

staende uberhaupt geht". Recunoaştem astfel în arhite ctonica esenţială a teoriei nucleare a

Criticii, teoria categori il or pure , două niveluri, corespunzătoare celor două tipuri de funcţii prezentate de Kant în "explicaţia funcţională" a catcgori i l or: funcţiile logice, "momentele" sau operaţiile categoriale în judecăţi, şi condiţiile structurale, condiţiile determinative ale s tru cturii . Cel e din urmă acţionează asupra funcţi ilor logice, asupra operaţiilor ca­ tegoriale elementare, determinând astfel structural organizarea momen­ telor gândirii, a operaţiilor formale ale intelectului. În felul acesta putem înţelege "prioritatea" acordată adesea de Kant celei de a doua funcţii (determinarea unui obiect în genere) a categoriilor (Vezi, de exemplu,

A245). În reflecţii le sale, Kant încearc ă să formuleze explicit cum se core lează cele două determinări (funcţii) ale categoriilor. El scrie:

R. 5555 (XV III ;23 1 ) . "Condiţia logică a judecţii este relaţia faţă de subiect etc.; conceptul unui lucru prin aceste funcţii logice este Ca­ tegoria".

R463 1 . Acţiunile logice sunt actlls-ul prin care noi situăm reciproc şi ordonăm datele pentru reprezentări al e lucrurilor. Funcţia reală con130


stă în modul în care noi punem reprezentările în mod absolut; astfel este o acţiune (a priori), care corespunde oricărei data (a posteriori) şi prin care cele logice sunt posibile. Din aceasta izvorăsc toate cog­ niţiile . . . Astfel funcţiile reale sunt temeiul posibilităţii reprezentărilor lucrurilor si funcţiile logice temeiul posibilităţii judecăţilor, ca urmare al cogniţiilor. Această expli caţie funcţională, care indică cele două funcţii funda­ mentale ale categorii lor la cele două niveluri ale prezenţei lor în teori a elementară, corespunzând determinării categoriilor din definiţia struc­ turală a obiectului experienţei în genere, având sensul de condi ţ ii de­ terminative ale obiectivităţii ş i ale formei experienţei, oferă Înţelesul or­ ganizării nucleului teoretic al

Criticii. Aceste determinări ca t e goria l e Sl:

vor reformula în mod c orespunzător la alte niveluri ale "dcs fă�urării" structurii abstracte, ale expansiunii nucleului teoretic prin epigel1l:ză �i aplicare recursivă. Este rolul teoriei transcendentale a metodei de a prezenta, în finalul acestei desfăşurări a cercetării transcendentale, re­ glate permanent de exigenţele formale ale teoriei categoriilor, "deter­ minaţiile condiţiilor formale ale unui sistem complet al raţiunii pure"

(A708/B73 6), sau, cum se exprimă în Critica raţiunii practice, "toate momentele Criticii raţiunii teoretice" (V: 246) Interpretând "categoria" kantiană printr-o revenire la înţelesul tradi­ ţional aristotelic, şi distingând astfel între două sensuri ale ei, acela de "predicat" (cele mai înalte predicate, genurile) şi "moduri ale predicării",

D. Henrich consideră că aceste două determinări ale categoriilor, pre­ Critică, sunt reciproc incompatibile (D. Henrich 1 976: 5 3 n. 2 1 ). O asemenea dificultate este semnalată şi de L. Bruno Puntel, care crede însă că a doua semni ficaţie poate fi fundamentală, cu condiţia ca ea să zente în

fie generalizată pentru orice "modalităţi ale conexiunii lingvistic�", de la cele prezente în propoziţiile atomare până la cele din cadrul mulţi­ milor de propoziţi i organizate ca sisteme, teorii sau texte. "Numai ac est sens

extins al categoriei oferă o determinare completă adecvată a aces­ (L. B . Puntel 1 97 8 : 90). La acest nivel extins poate avea

tui concept"

sens cerinţa "acel eiaşi funcţii" de care scrie Kant în deducţi a metafi zi c ă, 131


înţeleasă acum ca exigenţa modernă a "egal ităţi i dimensiona1e a struc­ turilor logice" cu aceea a "obiectel or" prezente în diverse domenii în care ele îşi exercită acţiunea determinativă. Este, astfel, adusă în discuţie condiţia lui Wittgenstein a izomorfismului structural între reprezentare şi lume, întemeiat pe "forma logică", condiţie fundamentală pentru de­ terminarea de către acesta a logicii ca "transcendentaIă". În aceeaşi manieră, crede Puntel, se poate explica şi sensul transcendentalităţii la Kant. Condiţia de mai sus poate fi asumntă de o "funcţie transcenden­ tală" ( 1 1 1 ), care va prelua rolul ansamblului "condiţiilor de posibilitate" intr-o "logică sistematică". Pornind astfel de la explicaţia funcţională a categoriilor şi anali­ zând modul cum ele sunt implicate în definiţia transcendentală a "obiec­ tului experienţei posibile", va trebui să discutăm semnificaţia acestor "titluri" şi "momente" prin care determină Kant funcţiile categoriale. În privinţa titlurilor, numeroasele explicaţii sau utilizări sistematice ale expresiei de către Kant pot conduce la reconstrucţia logică a semnifi­ caţiei exigenţei categoriale a titlurilor prin ideea de condiţie determina­ ti vă a unei structuri; la Kant, ele sunt condiţii ale organizării unei mul­ ţimi de reprezentări, operaţii sau funcţii astfel încât acestea să poată fi ra­ portate la un obiect al experienţei posibile. Ca urmare, acţionând asupra funcţiilor logice ("momentele"), ele le vor induce o formă "canonică", astfel încât prin aceasta obiectul să poată fi proiectat în spaţiul temeiurilor, să fie determinat în privinţa universalităţii, realităţii, cauza­ lităţii interne. În privinţa "momentelor", semnificaţia lor logic-transcen­ dentală de determinări logice ale întemeierii, nu de simple caracteristici formale ale judecăţii, este utilă sugestia lui M. Riedel de a considera sursa juridică a folosirii acestei expresii în opera kantiană. Pornind de la hermeneutica juridică a timpului, se pot găsi analogi juridici ai momen­ telor catcgoriale în elementele structurale ale întemeierii judecăţii valide din punctul de vedere al dreptului (rechtsskraeftige). În hermeneutica ju­ ridică, "titlurilor" le corespund temeiurile legale, iar "momentel or", te­ meiurile deciziei (M. Riedel 1 989: 1 1 7). Într-o prelegere de filosofie mo­ ral ă, Kant scrie: "Momenta sind elementa des Grundes, es sind Theile 1 32


des zureichenden Grundes, also sind infacto momenta d er Imput at i on (apud Riedel 1 989: 1 1 7). M o m e nte le, "el ementele temei ului" sunt nu­ mite de Kant ş i " An fangs gruend e . Este tocmai e xpresia sub care pune Kant constituţia formală a metafizicii spe c ia l e a naturii, dar ş i a înte­ meirii metafizice a matematicii etc. Ca şi în cazul raţ i u ni i în exerciţiul ci teoretic, şi ai ci rolul determinării momentelor temeiului revine puterii de jude c are astfel realizându-se subsumarea unei ac ţiu n i la o l e g e morală (Riedel 1 989: 1 09). Semnificaţia teoriei c a te gori ilor este poate cel mai pregnant exprimată în următoarea reflecţie a lui Kant:

"

"

,

R 4877. O şti inţă a intelectului care se raportează la ohi ecte În genere sau a folosirii În genere, sau a folosirii intelectului pur. În cazul din urmă ea este l o gi di transcendentală.Câte momente logice sunt, t ot atîtea elemente tran­ poate vorbi numai despre regulile folosirii ac estuia

scendentale (categorii) sunt.

Ca teorie-nucleu, teoria categoriilor construieşte astfel " forma şt i­ inţifi c ă a raţiunii" ca o structură determinati vă, nu ca o s i mp l ă definiţie logică abstractă. M atrice abstractă a diferitelor teorii sau si steme a pri ­ ori construite pe baza ei, teoria categoriilor nu este, la rândul ei, pur "for­ mală", un formalism vid în sensul l ogi c ii ge neral e" . Ea constru i e şte o schemă determinativă, o definiţie structurală a unui "obiect", introdu­ când condiţiile pentru o clasă de modele posibile, a căror "spec ifi c are revine diferitelor schematizări, restricţii ş i cons trâng eri , c are vor opera asupra nucleului categorial conducând la o multitudine de teorii speciale ce vor forma corpusul programului fundamental. S che mati smul va da al­ goritmu l de aplicare a structurii de bază, restricţiile vor conduce la con­ strucţia legilor prin care se constituie modelele teoriei, iar constrângerile vor regl a desfăşurarea şi o rg an iz are a modulelor programu lui Definiţia structurală a nuc l e ului cate gorial prin operaţii fundamentale şi ex ige nţ e sau condiţii determ inativc orientează spre obiect această abstracţie e le­ mentară, îi con feră () i n t c nl io n al i ta te obie cti vă . "

"

.

R. 5932. FărJ categori i

reprezentările noastre nu

se pot raporta la ob i e c ­

te, Întrucât numai cle d d e n n ină gândirea în raport cu ceva în genere. 133


De aceea, acuzaţia de "formalism" adusă "teoriei cunoaşterii" a lui

Kant sau teoriei moralităţi i nu ţine cont de specificul însuşi al abstracţiei structurale subiacente acestor doctrine kantiene. Prin această modalitate de abstTacţie nu se reţin doar anumite trăsături care, la limită, nu mai pot circumscrie nici un gen de entităţi, ci se determină condiţiile "formale" ale posibilităţii unui obiect al experienţei. Ca teorie abstract-structurală a competenţei, teoria categoriilor are altă "formă ştiinţifică" decât aceea a unui "sistem aristotelician al şti­ inţei". Forma ei de construcţie şi organizare este aceea a unei structuri de operaţi i , funcţii, reguli, condiţii şi constrângeri, nu a unui sistem de propoziţii organizat deductiv pe baza relaţiei de consecinţă logică. Teo­ ria competenţe i nu depinde fundaţional de logica generală. Ea nu e un corpus de aserţiuni asupra unui domeniu, organizat deductiv de logica generală. După Kant, "logica vine prea târziu"; aceasta din urmă ar putea fi, eventual aşa cum e determinată în Prefaţa la MANW, forma unei metafizici speciale, a unei teorii filosofice de ordinul 1, cu un do­ meniu de realitate determinat. Teoria categoriilor, ca teorie a competen­ ţei, este ea însăş i un nucleu de potenţialitate, o virtualitate de cunoaştere, o matri ce detenninativă pentru construcţia cunoaşterii şi pentru susţine­ rea ei metodologică, nu o simplă "reprezentare propoziţională" a com­ petenţei cognitive. Ea "modelează" prin operaţiile sau funcţiile funda­ mentale ale competenţei cognitive, generatori de modele succesi ve, de ' sisteme de reprezentări (cum este, de exemplu, funcţia legilor formulate de Analitîca principiilor), forma raţiunii ca structură generativă, produce "formula" acesteia, un model general al sistemelor a priori. R4642. Conceptele intelectului exprimă toate actele forţelor minţii (Gemutskrafte), în măsura în care după legile lor generale sunt posibile reprezentări, şi anume (determinând) posibilitatea lor a priori.

Aceasta este "forma raţiunii", nu un sistem logic-deductiv de propoziţii. Abstracţiile ei sunt concepte-operatori, concepte care reprezintă funcţii ale raţiunii, "acţiunile formale ale intelectului", nu concepte-pro­ prietăţi. Ca urmare, construcţia ei se face nu prin cercetare analitică (cău­ tarea unor presupoziţii sau concepte generi ce şi organizarea lor Într-un 134


sistem), ci prin detenninarea structuri i subiaccnte pe calea stabil irii in­ varianţelor pornind de la fonnele prin care competenţa ca pură posibili­ tate se actualizează în capacitatea de judecare. Prin studierea proiecţiilor cognitive în vederea găsirii invarianţilor, a "momentelor intelectului", a condiţiilor detenninative ale acţiunii lui cognitive şi prin organizarea lor grupal-teoretică se accede la structura detenninativă. La nivelul abstrac­ ţiei prin care se reţin doar categoriile pure, neschematizate, aşa cum am văzut, se defineşte structural conceptul de ordin superior (faţă de acela al categoriilor considerate individual), acela de "obiect al experienţei posibile", a cărui varietate n-dimensională este identică cu aceea a "mo­ mentelor intelectului" definite în spaţiul raţiunilor. De aceea, reconstruc­ ţia raţională a teoriei kantiene a categoriilor prin conceptele gramaticilor categoriale sau prin teoria matematic ă a categoriilor (M. Ranfeld 200 1 ) reprezintă o cale mai promiţătoare de a reprezenta structura ei logică şi de a da seama de statutul ei epistemologic decât reconstrucţiile care ape­ lează la ideea tradiţională de sistem de propoziţi i organizat deductiv. În cadrul unei asemenea scheme de reconstrucţie, teoria matematică a ca­ tegoriilor, se poate da un înţeles coerent modului în care categoriile kan­ tiene, ca dimensiuni ale spaţiului raţiunilor, ale "fonnei logice a inte­ lectuluii'\ ale condiţiilor logice şi transcendentale ce constrâng operaţiile intelectului în vederea determinării structurale a unui obiect al expe­ rienţei posibile, constituie temeiul unei "judecăţi complete" (Ranfeld 200 1 : 346). Cum am spus, categoriile sunt funcţii sau condiţii , nu predicate on­ tologice . Ele exprimă momentele structurii, având de aceea o dublă semnificaţie, una logică, reprezentată de funcţiile logice în judecată, şi una trandcendentală ("reaIă", cum o numea în reflecţia de mai sus Kant), reprezentată de ceea ce Kant iarăşi numeşte (în Critica raţiunii practice) o "generalizare a categori i l or", transfonnarea lor în Ellordernisse, aşadar, de constrângcri lc categorialc, "titluri le" care organizează struc­ tural şi determină i nten t i onal i tatca " funcţiilor logice". (,,4 titluri ale conceptelor intelectulu i . sub accstea cate 3 categorii; iar sub acestea diferite predicabile" R 5 ( 5 5 ) . �

1 35


Acestei "funcţii reale" a categoriilor, reprezentată de "titluri le gân­ diri i" îi revine, după Kant, rolul esenţial în orientarea intel ectului judi­ cativ spre obiect şi determinarea lui ca obiect al unei experienţe posibile: R 4672. M ai întâi trebuie să fic anumite titluri ale gândiri i, sub care vor fi puse fenomenele în sine: de exemplu, dacă el e trebuie văzute ca mărimi sau ca subiect sau ca temei sau ca totalitate sau doar ca re­ alitate (figura nu este realitate). Astfel, eu nu voi vedea în fenomene ce doresc eu ca subiect sau, cum doresc cu, fie ca subiect fie ca pre­ dicat, ci el este determinat ca subiect. respectiv ca temei. Ceea ce înainte de funcţia logică, adică de fapt înainte de un fenomen în privinţa relaţiei lui cu un altul trebuie să fie valabil . . . Altfel, putem folosi cum dorim funcţiile logice, fără să observăm că un obiect cere mai mult decât atât . . . Astfel noi pute m să gândim un fenomen, fără ca să-I punem sub un titlu al gândirii, cu alte cuvinte. să-I determinăm ca obiect.

Fiecărei clase de categorii Îi va corespunde un titlu al gândirii, o regulă sau funcţie determinată prin care un fenomen va fi determinat ca obiect : cantităţii îi corespunde exigenţa universalităţii, calităţii - aceea a constituţiei interne, rel aţiei - aceea a determinării cauzale (temei­ consccinţă), modalităţii - a condiţiilor de admisibilitate a reprezentărilor teoretice ale fenomenelor. În Cri tica raţiunii p ra ctice Kant propune un mod de "generalizare a eategoriilor", astfel încât să putem vorbi de titlu­ rile categoriale ca de "moduri ale unei s ingure categorii" (Modi einer einziger Kategorie) prin care, În totalitatea lor, să reprezentăm, ca obiect, voinţa liberă. Ori de câte ori este vorba, în filosofia kantiană, de consti­ tuirea a ceva ca obiect al experienţei posibile, constrângerile categoriale, titlurile vor fi cele care vor avea aceată funcţie determinativă. Titlurile asigură ceea ce H. Hope în lucrarea sa, Syn thes is bei Kant numeşte "obiectivitatea categorială" (spre deosebire de "obiectivitatea factuaIă"), şi anume relaţia intenţională a reprezentărilor cu obiecte În genere. Una dintre cele mai surprinzătoare "aplicaţii" ale modelului deter­ minativ al titlurilor este definiţia unei "biserici adevărate" ca "obiect al experienţei posibile". Astfel, în Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft, Kant scrie: ,

,

1 36


"Cerinţele, şi prin aceasta, caracteristicile unei biserici adevărate sunt: 1 . Universalitatea, ca unnare, unitatea numerică a acesteia . . . 2. Constituţia (cal itatea) acesteia . 3 . Relaţia sub Prin c i p i ul libertăţii 4. Moda lita tea acesteia . . . .

.

. . .

"

În R 52 1 6, Kant numeşte aceste titluri ale categorii l or prin care se determină în genere ideea de obiect al experienţei posibile, "l egile ge­ nerale ale activităţii minţii", şi lor le revine rolul de a întemeia funcţiile logice a l e intelectului În j udec are Titlurile constituie cadrul interogaţiei .

transcendental e, care priveşte însăşi posibilitatea experienţei obiectelor sau, pe plan epistemologic, condiţiile transformării reprezentărilor sau judecăţilor în cunoştinţe obiective. În felul acesta, aşa cum am spus, ele ne dezvăluie cel mai exact sensul "condiţiilor de posibilitate" care intră în formularea temei ("problema generală") şi a teoremei c e n trale a Cri­ ticii raţiunii pure. Rolul excepţional al titlurilor categoriale i-a făcut pe unii kantieni să le acorde un statut cu totul aparte, acela de super-principii sau "principii transcendentale". Pornind de la faptul că "prima Critică stabileşte că orice obiect al unei experienţe posibile trebuie să fie determinabil prin fiecare titlu categorial", titluri care reprezintă astfel momente ale structu­ rării, E. Watkins ( 1 998) consideră că acestea au o preeminenţă în struc­ tura argumentativă a programului teoretic transcendental. Astfel, în construcţia metafizicii naturii în MANW, Kant, deşi citează analogii din Critica raţiunii pure ai celor trei Legi ale Mecanicii, el nu le obţine pe acestea din urmă prin subsumarrea lor la principiile corespunzătoare ale Criticii (Anticipările Percepţiei), ci prin apel la categoriile calităţii. Pen­ tru Kant, tabela categoriilor este "principiul organizator" al teoriei con­ struite în MANW. Derivarea principiilor acestei teorii nu se face prin "deducţie" pornind de la "axiomele" teoriei nucleare, principiile inte­ lectului pur, ci se aplică direct exigenţele condiţiilor categoriale (titlurile şi momentele) pentru a se constitui un nou obiect al experienţei posibile. Ca urmare, E. Watkins propune să vedem în structura argumentativă a MANW nu o subsumare deductivă a unor legi speciale la principiile 1 37


Criticii, ci ca o "argumentare tr an s c endent ală extinsă" , o dezvăluire a "condiţiilor necesare pentru ca un obiect al simţului extern să fie posi­ bil". În acest fel, fiecare capitol al MANW va "utiliza un titlu categorial pentru a deriva (după modelul Criticii n. n. ) o <nouă> determinare a materiei, arătând cum materi a ca movabilul în spaţiu va fi determinată prin fiecare titlu categorial. Fiecare <nouă> determinare a materiei cere atunci, printr-un alt argument transcendental, principii de sine stătătoare (substantive principles) care arată cum fiecare nouă determinare e posi­ bilă" (E. Watkins 1 998: 577-578). Observaţia lui Watkins este impor­ tantă, ea nu se bazează însă pe determinarea epistemologică a statutului teori ei categoriale ca teorie-nulceu a unei reconstrucţii raţionale a com­ petenţei raţiunii, statut care impune acestei teorii o formă cu totul dife­ rită de cea a sistemelor i poteti c deducti ve şi un rol "fundaţional" emi­ nent pentru întreg programul critic . Astfel, consideraţiile lui Watkins rămân "locale", fiind speci fice doar relaţiei dintre metafizica naturii şi Analitica transcendentală. Cum vom vedea, acesta nu este un caz par­ ticul ar; într-o manieră analogă se implică teoria nucleară a Criticii în desfăşurarea întregului complex teoretic al filosofiei transcendentale. Prin acest nivel secund al categoriilor, ca operatori transcenden­ ta l i , titlurile categoriale asigură condiţiile constitutive ale funcţiei tran­ scendentale care operează asupra multiplului reprezentărilor pentru a defini pe mulţimea lor o structură de obiectivitate. Titlurile intelectului exprimă condiţiile posibilităţii unui obiect al experienţei prin cerinţe ma­ tematice şi dinamice, constitutive şi regulative. Primele reprezintă, prin invarianţă, universalitatea funcţiilor raţiunii, ale regulilor sau funcţiilor logice în judecare. Condiţia titlului cantităţii reprezintă condiţia par ex­ cell ence a universabilităţii unei operaţii, reguli sau funcţii a intelectului, sau prin analogie a unei maxime morale, în teoria formulelor princi­ piului moralităţii . Peste tot unde este nevoie să se dovedească universa­ litatea unei reguli etc. , ea va fi supusă testului categorial al c antităţii, al condiţiil or categoriilor "extensiunii". Categoriile calitătii semnifică ac­ cesul la realitate al reprezentărilor, pe calea considerării lor ca mărimi in­ tensive, a gradului percepţiilor, pentru determinarea unei posibilităţi ca -

-

1 38


una reală. A doua grupă de categorii detennină obiectul unei experienţe posibile din perspectiva temeiului cauzal al conexiuni lor interne ale sistemului fenomenelor (clasa relatiei), şi caracterizează statutu l mo­ daI al nivelurilor de construcţie (sistemelor de reprezentări) a obiectului prin proiectarea lui în raport cu diferitele competente sau capacităţi ale minţii, intelectul şi sensibilitatea (clasa modalitătii); prin ultimele, de­ tenninăm cum "fonna corelării tuturor percepţiilor (Intr-o experienţă) face cognoscibi1ă realitatea acestui multiplu într-o experienţă" (XVIII: 68 3). Condiţiile categoriale, "titlurile categoriilor, cantitate, calitate, re­ laţie şi modalitate" (XVIII: 323), luate în totalitatea lor, detennină ast­ fel un "obiect posibil": R. 527 1 . Ceea ce poate fi dat în experienţă în genere, cu alte cuvinte. cu categoriile, este obiectiv posibil .

în confonnitate

Acest nivel al exigenţel or structurale (numite de Kant ş i " c rill:rii transcendentale ale posibilităţii lucrurilor în genere" R. 5734, respect i v, "criterii ale posibilităţii interne a unui lucru" R 5739) este cel care est e indefinit generalizabil, care poate fi extins asupra oricăror tipuri d e ope­ raţii, acţiuni, funcţii etc, detenninând peste tot matricea de obiectivitate după care reprezentările etc, dobândesc fonna universal ităţii şi nece­ sităţii. Exigenţe ale universalităţii, existenţei reale, Întemeierii şi statu­ tului modal, condiţiile categoriale exprimate prin titlurile gândirii sunt cu adevărat condiţiile de posibilitate care disting în genere abordarea transcendentală. Cum vom vedea, nu este de aceea întâmplător că în de­ ducţia metafizică şi transcendentală a categoriilor vom avea de-a face cu aceste exigenţe în totalitatea lor, ca o structură, şi nu cu categorii con­ siderate individual. Natura teoriei categoriilor ca teorie a competenţei face ca arhitectura programului teoretic kantian să fie diferită de aceea a unei discipline or­ ganizată ca o mulţime de sisteme propoziţionale ipotetico-deductive. Programul teoretic transcendental nu se constituie prin subsumarea de­ ductivă a unor teorii speciale unei teorii de bază, prin derivarea succe­ sivă a legilor speciale din legile (principiile) teoriei fundamentale şi prin definiţia conceptdor teoriilor particulare pornind de la mulţimea con1 39


ceptel or prime ale teoriei "originare". S copul l u i es te de a constitui de fiecare dată un obiect al experienţei posibile şi de a-I defini structural, la nivelul lui, prin generalizarea condiţiilor transcendental e prin care se de­ termină "paradigmatic", în genere, un obiect al experienţei posibile. Cum scria Kant în MANW, în metafizică, obiectul "trebuie, de fiecare dată comparat cu toate legile necesare ale gândirii" (IV: 473 ). În acest fel, teoria-nucleu funcţionează ca un model imanent al constituirii, ca o "experienţă originară" de construcţie structurală ce trebuie reluată la fiecare nivel al teoriei constituirii. De aceea, cum observa Watkins pe cazul special al MANW, exigenţele categoriale vor reprezenta condiţiile la care trebuie recurs de fiecare dată când este vorba de a construi un obiect al experi enţei pos ibi le. Rolul lor în teoria-nucleu este de a deter­ mina generic condiţiile de obiectivitate. Schematismul şi Principiile In­ telectului pur vor determina aplicarea schemei categoriale şi constituirea modelelor teoretice. Ca urmare, la fiecare nivel, vor trebui reluate aceste "momente" ale constituirii (cu "generalizările" de rigoare): structura ca­ tegori ală, schematismul şi legile fundamentale. Toate acestea vor fi însă regl ate, de fiecare dată prin acţiunea determinativă a schemei categori­ ale (titluri şi momente); nu vom asista, simplu, la instanţierea sau speci­ ficarea schemelor sau a legilor fundamentale ale teoriei abstracte a ca­ tegoriilor pentru a obţine algoritmii aplicării categoriilor sau legile spe­ ciale. Acestea vor fi construite de fiecare dată, la fiecare nivel prin ac­ ţiunea "directă" a condiţiilor categoriale, condiţii de posibilitate, care vor constitui obiectul experienţei posibile. Legile speciale ale acelui nivel vor fi c onstruite prin determinare a condiţiilor în care structura deter­ minativă, formală, va putea fi baza construcţiei unor modele teoretice. Ele vor fi condiţii de organizare a acelor modele teoretice ale obiectului experienţei specific acelui nivel al teoretizării. Pentru obţinea lor va tre­ bui aşadar constituit sau defmit structural obiectul experienţei, caracte­ ristic acelui nivel, ele demonstrându-se a fi condiţiile formale ale expe­ rienţei respective, şi nu vor fi "consecinţe logice" ale Principilor Inte­ lectului pur, obţinute prin restricţia lor la acel "domeniu particular". 1 40


La rândul lor, "legile categoriale" (Principiile Ana l i t i c i i i n t e lect ll l u i )

experie n ţ ei pos ib i l e , pe n t ru a-I sub suma la legi determinate în calitate de condi ţii ale st ructuri i funda­ mentale, de cerinte ale fonnei legităţii În genere . În fclul acesta ele vor

vor acţiona asupra fenomenului, obiectul

detennina legile speciale nu ca princ ipii generale din care acestea din urmă vor

fi instanti ate dire ct, ci prin proiectarea asupra fenomenelor a le gic e Aplicarea a c estor l egi transcendentale la

structurii organizării lor

.

un domeniu particular este mediată de constituirea acestuia ca obiect al experienţei pos ibile pri n acţiune a titlurilor categori ale.

transcendental respectă permanent prin­ de a constitui legităţi le "domenii lor" ca elemente de­

Desfăşurarea programului cipiul lui suprem,

terminati ve ale structuri i obi ectului ca obiect al experienţei posibile. De aceea, el presupune o re elaborare constructivă, cu legi independente, l a fiecare nivel, a modelelor teoretice , nu o particularizare deductivă a le­ gilor unui domeniu fundamental. Teori a categoriilor tală

e teorie fundamen­

a programului kantian nu în sensul unei axiomatici form ale, ci al

unui program em inamente constructiv, în cadrul căruia ea funcţionează ca matric e determinativă a unei arhitectonici organi ce, nu ca super-teo­ rie generală a unei disc ipl ine ordonate de ductiv-I ogic, pe lini a descres­ cătoare a abstracţiei generi ce. Ea va regl a elaborarea întregului pro­ gram teoretic prin expansi une metodologi că la alte orizonturi teoreti ce, prin aplic area recursivă a "schemei de obiectivitate" pe care o oferă con­ diţi ile categori ale, fiecare dintre palierel e programului aplicând ace­ l eaşi condiţii paradigmatice l a nivelul lor

de constituire a experienţei .

Acest proc es de "expansiune" a structurii abstracte în edi ficarea teoriei-nucleu este exemplar i lustrat de Kant În

Prolegomene prin

con­

sideraţiile asupra "formei unei ştiinţei" (şi anume, şt iinţa pură a naturii), la determinare a cărei a participă succesiv trei tipuri de sisteme: logic,

transcendental şi fiziologic. Sarcina principală este aceea de a construi l e gil e generale a l e naturii" ca (sau pomind de la ideea că ele sunt) "principii ale experientl.:i posibile". Cu alte cuvi nte ele vor trebui de­ terminate ca inv a ri a nţi ru mlamentali ai unui nivel al e x peri en ţei Întrucât condiţia accept a b i l i t ;l\ i i acest or "legi general e ale n aturii" e s te ca, por"

,

,

141


nind de la condiţiile experienţei, ele să fie "cunoscute a priori" . Altfel spus , prin cercetarea invariantiv-transcendentală a acestui orizont al experienţei se vor determina legile generale ale naturii. Iar condiţiile acestei cercetări invariantive sunt tocmai condiţi ile categoriale formulate prin titlurile şi momentele inte lectului. În acest proces de c onstîtuire a matricei fomlal -metodologice originare oricărei tematizări a experienţei posibile în vederea construirii unui sistem a priori, vor interveni, după Kant, următoarele momente. Punctul de pl ecare, va fi experienţa posi­ bilă. Ea va fi supusă, mai întâi, "regulil or formale ale tuturor judecăţilor în genere", "regulilor în genere pe care le oferă logica". Ele formează un sistem logic. Pe ele se întemeiază conceptele care vor reprezenta "con­ diţiile a pri ori ale tuturor judecăţilor sintetice şi necesare", categoriile. Acestea vor forma un sistem transcendental. În fine, se vor formula principii le (Grulldsaetze) prin care se vor subsuma fenomenele la aces­ te c oncepte. Acestea vor forma un sistem fiziologic, "adică un sistem al naturi i " , un s i stem a priori, " anterior oricărei cunoaşteri empirice a na­ turi i , care o face posibilă şi care poate fi numit fizica pură şi generală" (IV: 3 06). in felul acesta se determină, cum scrie Kant "forma unei şti­ inţe", de fapt forma oricărui nivel teoretic din cadrul programului tran­ scendental , forma constituirii în principiu a ştiinţei apriorice. Într-o reprezentare modernă aceste "sisteme" c orespund determinării formale a structurii ("sistemul logic"), convertirii condiţiilor ei formale în con­ diţii transcendentale, prin considerarea ei ca definiţie structurală a con­ ceptului de obiect al experienţei posibile ("sistemul transcendental"), şi construirea modelel or teoretice ale acestei structuri formale pe baza acestor exigenţe structurale sau condiţii de posibilitate ("sistemul fizio­ logic"). La rigoare, aceste "stadii" reprezintă, de fapt, proiecţiile diferite ale invarianţi lor cercetării fundaţionale a experienţei. Cu aceste consideraţii am intrat astfel în discutarea rolului fundaţio­ nal care-i revine teoriei catcgOli i lor în cadrul întregului complex arhi­ tectonic al programului critic. Ca teorie "elementară" a competenţei raţiuni i . teoria categorii lor este real mente teoria de bază, care conferă unitate tematică (de tipul investigaţi ei transcendentale, centrate pe cer1 42


cetarea iunvariantivă a experienţei posibile) şi metodologică ( ma l rice de­ terminativă) nu numai întregului program teoretic al l u i Kant, dar :;; i tu­ turor celor trei Critici, fiind modelul lor subiacent. S-a observat adesea că formulările specifice pentru fiecare Critică ale "problemei generale a raţiunii" sunt exprimate prin formula generică, "Cum sunt posibile ju­ decăţile sintetice a priori?", formulă care trimite esenţial la categorii ca temeiuri ale acestei posibilităţi. Astfel, ori de câte ori se intră în dome­ niul unei anumite utilizări a raţiunii, intrare mediată de ceea ce Kant nu­ meşte judecata sau "puterea de judecată" (teoretică, practică, estetică, te­ leologică), modelul abordării ei metodologice îl formează, de fiecare dată, schema categorială, cu organizarea ei logică (momente sau funcţii logice) şi transcendentală (titluri categoriale). Dacă unii cercetători au acordat prioritate judecăţii practice (O. O'N eill, S. Neiman), judecăţii es­ tetice (J.-Fr. Lyotard) sau chiar "judecăţii politice" (H. Arendt), aceasta nu a putut "disloca" din funcţia ei nucleară teoria categori ilor. Faptul însă că accesul epistemologic la schema categorială s-a realizat pornind de la manifestarea intelectului în judecare, prin cercetarea invariantivă a puterii (Kraft) de j udecare, i-a determinat pe unii analişti ai teoretizării transcendentale să acorde statutul de teorie de bază a programului kan­ tian acelei "discipline teoretice a logicii formale" care formalizează re­ gulile teoriei j udecăţii. Cu alte cuvinte, trebuind să dea seama de organi­ zarea formală a judecăţii, logica generală va fi, la Kant, nucleul uni fi­ cator al întregii filosofii teoretice, condiţia oricărei teoretizări transcen­ dentale. Inainte de a exemplifica această concepţie, vom spune de la în­ ceput că ea pune în seama unei logici formale conceptualizarea judecăţii. Cum am văzut însă, organizarea fonuală a puterii de judecată este rea­ lizată la Kant prin logica transcendentală, datorită faptului esenţial că ju­ decata este în concepţia sa un act al intelectului orientat spre obiect, nu o simplă conexiune a unor concepte sau reprezentări abstracte. În viziu­ nea Criticii, orice judecată are pretenţia obiectivităţii (nu astfel stau lucrurile, după uni i comentatori cu statutul judecăţilor de percepţie din Prolegomene, în care "sunt comparate percepţiile şi .t;unt corelate În con­ ştiinţa stării mele", deci au un statut pur subiectiv. Caracterizarea în ge1 4J


nere a judecăţii din această operă le apare unor k a n l i l: n i ca deficitară, sin­ gura care exegetic şi filosofic, rămâne satisIacătoarl: fi ind aceea a Criticii). Pornind de la importanţa judecăţilor şi a tabe l e i acestora, R. Brandt acordă rolul central în arhitectonica şi metodologia sistemului kantian logi cii generale: "Kant nu se îndoieşte nici odată asupra categorii lor şi tabelei judecăţilor ca fundament al sistemului lui ca întreg. Forma tu­ turor actelor intelectului este conţi nută în tabela judecăţilor ca obiect al logicii generale. Critica, filosofia transcendentală şi metafizica (mo­ ralei şi naturii), în total itatea, lor îşi au fundamentul în tabela judecăţi­ lor. Dacă există un unic fundament pe care sunt edificate doctrinele filosofiei lui Kant, acesta trebuie să fie tabela judecăţilor" ( 1 995 : 1 ). Şi B . Longuenesse recunoaşte rolul central al logicii, dar ea consideră că logica lui Kant însemna cu totul altceva decât concepţia minimalistă a logicii fonnale : "Noţiunea lui Kant de formă logică nu este aceea a lo­ gicii moderne, în care forma se referă la constantele logice şi la regulile de compoziţi e şi derivare adoptate într-un calcul logic . . . Ceea ce Kant pretinde că expune în tabela sa a fonnelor logice reprezintă formele activităţii mentale, iar deducţia transcendentală a categoriilor consistă în a arăta că aceste activităţi mentale sunt necesare pentru orice reprezen­ tare a unui obiect" (2000 : 75). M. Friedman a acordat o mare atenţie semnifi caţiei concepţiei logicii a lui Kant pentru reconstruirea unor de­ mersuri şi poziţii importante ale filosofiei transcendentale, în special a concepţiei lui asupra cunoaşterii matemati ce. În aceste analize (vezi Fri edman 1 992) este vorba în primul rând de resursele logicii kantiene ca instrument de form alizare a structurii deductive şi a inferenţelor teori il or şti inţi fice. Pe un alt plan, Friedman acordă logicii generale, în viziunea s istematică a lui Kant, acelaşi rol fundaţional: "În arhitectonica originală kantiană, ceea ce Kant numeşte logica generală pură (logica formală aristotelică tradiţională) oferă cadrul constitutiv întregului sis­ tem la cel mai înalt nivel. Teoria logică tradiţională a conceptelor, ju­ decăţilor şi inferenţelor oferă suportul interior (scaffolding) formal sis­ tematic pe care est� construită sinteza kantiană cuprinzătoare. Formele logice ale conceptelor şi j udecăţilor, atunci când sunt schematizate de 1 44


facultatea sensibilităţi i, generează atât tabela categoriilor cât şi sistemul principiilor, care la rândul lor sunt subiacente teoriei lui Kant a consti­ tuirii experienţei umane sensibile a lumii fenomenale, aşa cum e posibilă în matematica pură şi în ştiinţa pură a naturii. Aceleaşi forme logice, considerate independent de facultatea sensibilităţii generează c onceptul de noumenon, care rămâne totuşi, din punct de vedere teoretic, doar <problematic>. Mai departe, formele logice de bază ale inferenţei (si­ logistice), considerate din nou independent de sensibilitate, generează ideea unui incondiţionat în general şi ideea libertăţii în particular. . . " (Friedman 2000: 1 54). La Kant, datorită faptului "că unitatea sistematică a tuturor formelor de gândire - teoretică, practică, estetică şi religioasă - este întemeiată pe ideea că În ultimă instanţă aceeaşi raţiune este la lu­ cru în toate cazurile", trebuie să conducă la considerarea logicii formale pure , forma universală a gândirii umane drept "cadru pentru o cuprin­ zătoare filosofie a întregii noastre vieţi intelectuale şi culturale" ( 1 54-5). Aceste susţin eri ne angajează deja într-o problematică de mare im­ portanţă şi dificultate : relaţia teoriei categoriilor cu logi ca fonnală ge­ nerală din perspectiva de terminării teoriei care va juca rolul de mediu al cercetării fundaţionale în filosofia transcendentală, de teorie a funda­ mentelor care să ofere conceptele şi criteriile cercetării fundaţionale. Mulţi kantieni acordă acest rol logicii generale. De observat Însă că lo­ gica tradiţională nu numai că nu e inclusă în lista explicită din Prole­ gomene a disciplinelor care s-au constituit ca ştiinţe propriu-zise, dar ea nu poate oferi nici un model metodologic şi nici o super-teorie generală a programului critic, dată fiind structura complet diferită a arhitectonicii sistemului filosofiei transcendentale în raport cu ordonarea eventuală a disciplinelor după criteriul generalităţii abstracţiei. Trebuie să plecăm de la ideea că cercetarea transcendentală, self-reflexivă nu are un asemenea punct de plecare exterior, dinainte asigurat, independent de demersurile constituirii teoriei critice. Chiar dacă ia unele dintre rezultatele logicii în considerare, ca ghid al construcţiei, acestea vor fi reelaborate şi inter­ pretate în conformaitatc cu natura cercetării transcendentale. Baza sis­ temului teoretic în ansamblul său este construită după principiul gene145


raI al cercetării transcendentale: acela al raportări i t uturor constructelor teoretice la posibilitatea experienţei. Tocmai pentru că vor fi temeiuri ale formei experienţei în genere, categori ile vor avea rolul de matrice de­ terminativă pentru orice teoretizare ulterioară asupra experienţei. Baza filosofiei transcendentale nu este o disciplină sau doctrină deja dată, constituită în afara sferei interogaţiei transcendentale asupra condiţiilor de posibilitate a experienţei . Dacă este ceva dat dinainte, cum sunt de exemplu, matematica şi fizica generală, acesta va reprezenta doar un fapt (das Faktum) pentru raţiune, c are urmează să fie interogat în privinţa condiţiilor de posibilitate în raport cu structura generală a experienţei. Logica generală nu este astfel fundaţional anterioară şi determinati vă pentru filosofia transcendentală. De aceea, nici limitele ei inferenţiale şi expresive nu vor constitui, în primul rând, cauza unor concepţii specifice ale lui Kant asupra structurii şi posibilităţii unor discipline teoretice speciale, cum este de exemplu, matematica pură. Mai mult, însăşi con­ cepţia cu totul particulară, diferită de cea "de şcoală", pe care o are Kant asupra logicii (reprezentând, în termeni modemi o teorie a adevărului şi semnificaţiei mai degrabă decât una a inferenţei, o viziuune semantică, nu inferenţial-teoretică), derivă din modul în care ea este angaj ată în pro­ cesul general al cercetării transcendentale, primind prin aceasta parti­ cularităţi şi funcţii determinate. Î ntre logica generală şi cercetarea cate­ gorială, de exemplu, este un drum cu două sensuri. Formele dej a exis­ tente ale sistematizării judecăţii oferă un ghid în căutarea detellninaţiilor categoriale ale judecării, iar acestea, obţinute prin acţiunea transcenden­ tală a condiţiilor intenţionalităţii obiective asupra oricărui act judicativ, reorganizează tipologia şi funcţionalitatea formelor logice, le subordo­ nează constrângerilor categoriale, le insuflă un "conţinut transcenden­ tal". Kant afirmă explicit în Critică subordonarea logicii formale cerce­ tării transcendentale, ideea că acţiunea formală a regulilor logice nu poate fi concepută decât într-o "supoziţie transcendentaIă", aceea a unităţii sis­ tematice indusă în obiect de atitudinea transcendentală (A649 flB678t). Teoria categoriilor, în primul rând schema categorială (tabela c ate­ goriilor) reprezintă modelul metodologic şi teoria paradigmatică a Cri1 46


ticii. Ea este constituită în interiorul cercetării transcendentale (deduc­ ţia metafizică şi transcendentală) şi serveşte atât ca schemă a arhitec­ tonicii întregii ştiinţe, cât şi ca organon şi canon al raţiunii. Ea, şi nu lo­ gica generală pură, este "teoria fundamentală" a programului kantian, nu ca o super-teorie generală a unui complex disciplinar organizat deduc­ tiv pe linia generalităţii abstracţi ei clasice, ci ca o matrice determinativă. Aceasta deoarece teoria categoriilor constituie "explicaţia structurală" originară a conceptului însuşi de experienţă posibilă, îi oferă acestuia formula abstractă, reprezentând astfel prima aplicaţie teoretică în sis­ temul constituirii a principiului cercetării transcendentale. Ea va repre­ zenta paradigma metodologică a constituirii teoreticului în genere. Ea va genera nu numai forma oricărei organizări teoretice de tip transcenden­ tal, dar şi un principiu analitic în rezolvarea problemel or de construcl i c ş i interpretare a sistemel or a priori. "Critica raţiunii pure este un experiment", scria I. l leidemann ( 1 976: 65). Teoria categoriilor este acest experiment în forma lui exempl ară, canonică, este un gen de experiment fundamental al raţiunii, o "expe­ rienţă fundaţionaIă", de genul acelor Grunde�fahrungen pe care Kant le considera ca temei al legilor generale ale fizicii newtoniene, o experienţă în care se determină condiţiile de posibilitate ale oricărei experienţe. Ea va conduce la forma teoretic-abstractă, structurală a raţiunii, care va re­ prezenta ,,forma imanentă" a oricărei construcţii apriori, a oricărui sis­ tem metafizic. Ea este schema constituirii teoretizării transcendentale în genere, "elementul" ei la nivelul condiţiilor structurale de posibilitate, forma ei canonică. Momentele acestei structuri abstracte de posibilitate ("momentele intelectului" IV: 325) se vor constitui, prin expansiune epi­ genetică în momente ale constituirii şi organizării unei ştiinţe teoretice în genere, modulele arhitectonicii ei esenţiale; ele îi conţin acestei ex­ pansiuni "forma sistemului", puterea constitutivă imanentă ("system­ hildende Kraft' G. Lorenz, 1 986: 69). După I. Heidemann şi G. Lorenz, schema categorială a lui Kant, în măsura în care formulează "conceptele de bază structurante", reprezintă "modelul fundamental al gândirii şti­ inţifice în genere" (G. Lorenz 1 986: 1 8 1 ). -

1 47


1. 4. Schematismul şi modelele potentiale

Corespondentul cel mai natural al model elor potentiale din con­ ceptul structuralist al teoriilor, îl reprezintă schcmatismul. În concepţia structuralistă a teoriilor modelele potenţiale sunt elementul determi­ nativ pentru trăsăturile generale (jrame-characteristics), constituind un cadru de posibilitate pentru legi; prin ele se determină proprietăţile matematice ale conceptelor ce vor fi utilizate în formularea "legilor proprii" ale teoriei şi, extensional, clasa modelelor teoriei. Schematismul lui Kant intervine ca un moment mediator al aplicării categorii lor în vederea construcţiei conceptului formal al naturi i prin "legile transcen­ dentale ale naturii" (= Analogiile experienţei). Trecerea de la categorii la principii (Grundsaetze) e mediată, în Cri­ tică, de schematismul conceptelor pure ale intelectului. Categoriile - mo­ mente ale structurii prin care "obiectul e gândit în mod general" - nu pot fi direct aplicabile realităţii empirice a obiectului ; ele necesită o restric­ ţie matematică, o structură matematică nouă sau un algoritm mediator: "Am văzut . . . că, În afară de a conţine funcţia intelectului în catego­ ril:, conc eptele pure ale intelectului trebuie să mai cuprindă

ten )

a

(enthal­

pri Oli con diţi i formale ale sensibilităţii (în mod special, ale sim­

(ului int ern), care contine condiţia generală sub care categoria poate ti apl i cată la un obi ect oarecare. Vom numi această condiţi e formală şi pură a sensibilităţi i , la care e restrâns în utilizarea l ui conceptul pur al intelectului,

schema

acestui concept pur al intel ectului, iar proce­

dura intel ectului cu aceste scheme o vom numi

schematismul

inte ­

lectului pur" (A l 40/B 1 79).

Schematizarea categoriilor reprezintă un tip de "proiectare mate­ matică" a lor pentru a deveni instrumente în construirea legilor. Tot un gen de matematizare intervine şi la celăl alt pol al teoriei Criticii, în care conceptele calitative ale experienţei sunt "metrizate" pentru a se consti­ tui structurile empirice ale teoriei prin Axiomele intuiţiei şi Anticipările percepţiei, sau cum le numeşte Kant, principiile aplicării matematicii la experienţă. D acă rolul schematismului este acela de a "pregăti mate­ matic" nucleul operatorilor fundamentali, categoriile, rolul axiomelor şi 1 48


anticipărilor este de a pregăti aparenţele pentru a li subsumate, scufun­ date (ca "modele empirice", ,,fenomene") în modelul teoretic al teoriei categoriilor, reprezentat de "legile fundamentale". Ele vor avea astfel rolul justificării sau întemeierii aplicării matematicii la lumea fenome­ nală pentru construirea modelelor empirice ale teoriei. Departe de a re­ lua sarcina dej a rezolvată de deducţia "transcendentală a categoriilor, schemele au rolul de a "umple" constructiv spaţiul dintre conceptele teo­ Tetice şi structurile empirice: acesta nu va fi traversat doar de o demon­ straţie metateoretică generală, ci va fi făcut dens prin procedeele ope­ raţionale ale schematismului. Schemele ghidează raportarea la obiecte şi astfel mediază aplicarea categoriilor în vederea determinării obiectelor experienţei, construirii modelelor teoriei nucleare a Criticii. Schema mediază între categorii şi Propoziţiile fundamentale (Principii), deci aplicarea operatorilor fun­ damentali ai competenţei intelectului pentru construirea legilor teore­ tice sau a modelelor (reprezentăril or) teoretice. Ca "reprezentare me­ diatoare" (venn ittelnde Vorstellung), schema transcendentală introduce "modelele generale" ale categoriilor, determinând structural forma po­ sibilă a legilor: schematismul formulează "condiţii pentru principiile in­ telectului pur" (A136/B175). Schemele sunt, pe de o parte "omogene" cu categoriile, iar pe de alta cu "fenomenele" (structurile empirice). Nu întâmplător, l ocul l or în cadrul teoriei Criticii este între categorii şi "principiile matematice", "principiile aplicării matematicii la feno­ mene". În organizarea pe secţiuni a teoriei, schematismul este inclus în Analitica principiilor, ca O determinare a cadrului de posibilitate a legi­ lor teoriei, un cadru matematic-structural al modelelor teoriei. Necesi­ tatea medierii a generat structura generală a întregului program teoretic kantian, fiind implicată în refacerile ulterioare ale acestuia în lucrările care au urmat Criticii raţiunii pure. Problema medierii categorii - intuiţii sensibile este atât de impor­ tantă încât Kant cons idera că ea este însăşi "cauza care face necesară o doctrină transcendentală a puterii de judecare. Doctrina este necesară pentru a putea arăta cum este posibil pentru conceptele generale ale in1 49


telectului să fie aplicate la aparenţe ca atan;" ( A 1 3 �1B 1 77). Necesi­ tatea schematizării conceptelor fundamentale , ,1111 apare în nici o altă şti­ inţă. Pentru că acolo conceptele prin care ohiectul cste gândit într-o modalitate universală nu sunt distincte şi hctcrogcnc faţă de conceptele care se referă la obiecte in concreto, aşa cum ci cste dat. Astfel nu e necesar acolo să se ofere o exptmere specială privind aplicarea primului gen de concepte la cel de al doilea" (Idem ). Aşa cum am spus, această idee kantiană din partea a doua a fragmentului de mai sus reflectă si .. tuaţia conceptuală a teoriilor "generale", În care conceptele "universale" (generic abstracte), ca şi legile generale pot fi instanţiate în experienţă, în regularităţile de tip empiric. Pentru categorii, "concepte" universale ale unei teorii structurale, de fapt "momente" ale structurii fundamen­ tale, este necesară însă construcţia unor modele intermediare care să le permită corelarea cu "instanţele empirice", de fapt, nu cu individuali daţi în experienţă ci cu structuri deja organizate ale experienţei. Schema transcendentală generală va fi "determinarea timpului în conformitate cu reguli; iar aceste reguli, în conformitate cu ordinea ca­ tegoriilor, au de-a face cu seria timpului, conţinutul temporal, ordinea temporală şi în cele din urmă cu totalitatea timpului cu privire la toate obiectele posibile" (A 1 45/B 1 84). Această determinare, "fiind universală şi bazată pe o regulă a priori" este omogenă cu conceptele pure ale inte­ lectului, categoriile, iar întrucât orice reprezentare empirică a unei multi­ plicităţi conţine timpul, ea este omogenă şi cu fenomenele" (A 1 3 9/B 1 78). Schema este determinată şi ca o "reprezentare de ordinul doi, o re­ prezentare a unui procedeu universal al imaginaţiei de a procura unui concept imaginea lui" (A 1 401B 1 79), sau "o reprezentare a unei metode de reprezentare într-o imagine, în acord cu un anumit concept, a unei multitudini (de exemplu, o mie), mai degrabă decât imaginea însăşi" (A 1 40/B 1 79). În cazul conceptelor matematicii, schema care se află la baza "conceptelor noastre pure sensibile", adică la baza conceptelor matematice va fi o metodă de producere a imaginilor. Prin această natură intrisecă de "reprezentare de ordinul doi", nu reprezentare-imagine, schema conceptelor matematice constituie condiţia generală a concep1 50


telor matematice, şi de aceea mijloceşte, Întemeiază reprezentările ma­ tematice capabile să construiască "forma fenomenelor". În mod ase­ mănător, schema care se află la baza categoriilor, concepţiilor pure ale intelectului, este tot de ordinul doi, anume: "Schema unui concept pur al intelectului este ceva care nu poate fi re­ dus la nici o imagine, ci este numai sinteza pură efectuatâ în confor­ mitate cu o regulă a unităţii după concepte în general, a cărei expre­ sie este categoria" (A I 42/B 1 8 1 ).

În determinarea schemei intră în joc şi sunt corelate toate niveluril e de construcţie ale teoriei transcendentale; astfel se justifică rolul ei me­ diator: "Ea este un produs transcendental al imaginaţiei, care priveşte de­ terminarea simţului intern în genere după condiţiile formei lui (adică timpul), cu privire la toate reprezentările întrucât acestea trebuie să fie a priori conectate Într-un concept conform cu unitatea aperccpţiei" (A I 42/B I 8 1 ).

Schemele categorii lor sunt "adevăratele şi singurele condiţii pentru a oferi acestor concepte referinţă la obiecte, deci semnificaţie" (ldem). Dedueţia categoriilor le-a definit pe acestea ca funcţii ce asigură inten­ ţionalitea obiectivă a reprezentărilor şi judecăţilor, ni le-a prezentat "în pura lor semnificaţie" (A1 47/B 1 86). Schematismul le determină "co­ domeniul" acestor funcţii ale intelectului. Ca model intermediar, schema poate avea două funcţii, în relaţie cu categoriile: "schemele sensibilităţii reprezintă ceva care mai întâi realizează categoriile, dar ele nu mai puţin le şi restrâng, adică le limi­ tează la condiţii care se află în afara intelectului (i.e. în sensibilitate)" (A 1 47/B 1 87). Construind forma matematică generală a catcgoriilor şi a condiţiilor aplicării acestora la fenomene, schemele intervin în aceeaşi manieră, Ia Kant, ca "definiţiile matematice" ale conceptelor generale ale tilosofiei naturale, la Newton, şi anumc Întrc conceptele generale şi principiile matematice (axiomele sau k:g i le mişcării, respectiv, legile transcenden­ tale ale naturii). 151


S-a argumentat (începând cu Jakobi şi S c h opl:nhauer) că r ezu l tatele deducţiei transcendentale a categori ilor ar face slIperfluu c apito lul sche­ matismului (împotriva acestei c onc epţ i i s - a u pr o n u n ţat Heidegger şi Allison), în sensul că acolo s-a stabil it deja obiectivitatea categoriilor, validitatea lor obiectivă şi rea lit atea lor obiecti vă. Din punctul de vedere al reconstrucţi ei teoretice propuse aici, sche­ matismul are un rol indispensabil: cum scria Kant, schemele nu d oar realizează categoriile, dar le şi r es t râ ng , făcându-le apte să determine legile transcendentale ale fenomene lor. Rolul deducţiei categoriilor era de a j us ti fi c a aplicabilitatea în principiu a catego ri i lor pentru a determina ca obiecte multiplul fenomenaL Schemele construiesc efectiv această funcţi e de la categorii, ca operatori fundamentali la experienţa determi­ nată a ob iecte lor. Ele determină exact, după un model matemati c, modul în c are structura abstractă a operaţiilor fundamentale ale intelectului, ale "momentelor intelectului" este proiectată într-o structură a obiectelor ca fenomene ( ob i ec te ale experienţei p o si b il e ) . D a că d edu cţi a categori­ ilor, cum vom vedea într-un c api tol ulte ri or, reprezintă o "demonstraţie structurală" (la nivel "metateoretk") a p osibi l ităţ ii unui model în genere al structurii c a t eg oria l e abstracte ("această referinţă or igin ar ă a aces­ tor concepte l a experienţa posibilă în cadrul căreia apar toate obiectele cogniţiei" - B 1 27), bazându-se pe, consideraţii de invarianţă (conform unei teoreme generale de reprezentare), schematismul este încercarea de a c on strui acea aplic aţi e care e necesară constituirii clasei modelelor teo­ reti ce. Adaosul produs de schemati sm pe a ce a st ă cale se poate observa şi prin modificarea "te oremei generale a Criticii", c are apare ca temei atât al deducţiei c a teg orii l or cât şi al dem on stră rii principiil or. Î n prima parte, ea avea următoarea formu l are : " Condiţ i i l e a prio ri pentru o ex­ perienţă posibilă ca atare sunt în acelaşi timp condiţii pentru posibilitatea obiectelor experienţei" ( A l 1 1 ) . În ediţia a doua, în locul acestei teoreme cu totu l generale, apare doar forma ei particulară, obţinută după "inserţia categoriilor" în structura teoremei fundamentale : "categoriile sunt con­ diţii ale posibilităţii experienţei şi de aceea sunt va l ab i l e a pri ori pentru toate obi ectele experienţei" (B 1 6 1 ). În a d o u a parte în care este inclusă 1 52


teorema generală. şi anume în secţiunea prefaţatorie a părţi i a doua a Analiticii principiilor, teorema este "prelungită" astfel: "Condiţiile posibi litâtii experienţei în genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiecte lor experienţei şi de aceea au validi­ tate obiectivă într-o judecată sintetică a priori" (A 1 58/B 1 9 7).

Această extindere a formulării (pentru a se referi şi la judecăţile sin­ tetice a priori) nu este întâmplătoare. În primul rând ea este astfel în­ tregită pentru a servi ca bază (pornind de la acelaşi "principiu suprem al tuturor judecăţi lor sinteti ce a priori") pentru demonstrarea propoziţiilor fundamentale (principiilor) Anal iticii intelectului, toate acestea fiind formal, judecăţi sintetice a priori . Era necesară astfel o determinare mai cuprinzătoare a matricei a priori a cunoaşterii de experienţă. Astfel formulată, teorema fundamentală va putea servi la rezolvarea problemei generale a raţiunii pure, dovedirea posibilităţii judecăţilor sintetice a pri­ ori. Aşa cum subliniază R. Banna, "toate sintezele intuitive sau con­ ceptuale, pentru Kant, trebuie să conducă în final la judecăţi, dacă ele vor trebui să fie reprezentări obiective determinate ale unei lumi em­ pirice" (Hanna 200 1 : 34). Această extindere a fost cu putinţă numai da­ torită funcţiei mediatoare a schematismului. Acelaşi autor, în prezentarea sinoptică a structurii Criticii, scrie : "Deducţia transcendentală a con­ ceptelor pure arată că În mod necear categoriile sunt apl icabile tuturor şi numai obiectelor experienţei, fenomenelor sensibile complet determi­ nate. Schematismul conceptelor pure ale intelectului oferă o condiţie su­ plimentară esenţială pentru aplicarea categorii lor la fenomene: inter­ pretarea parţială sau modelele parţiale ale unor categorii în termenii schemelor imaginaţiei corespunzătoare fundamental a priori, care la rândul lor sunt originar derivate din intuiţia formală pură a timpului. A doua parte a Analiticii transcendentale, Analitica principiilor explică apoi cum adevărurile sintetic a priori ale metafizicii şi ştinţei naturii sunt posibile în virtutea depende ntei lor cognitiv-semantice de conceptele pure ale intelectului (împreună cu dependenţa lor cognitiv-semantică de formele pure ale intui \ i c i , �i de schematizarea lor transc endentală" (200 1 : 29-3 0). Coleg C I I J. l). Sneed în departamentul de filosofie de la 1 53


Boulder, R. Hanna foloseşte terminologia structuralistă: "modele par­ ţiale" etc. Credem însă că schemelor transcendentale le corespund, în metateoria structuralistă, modelele potenţiale, şi nu modelele parţiale, sau interpretările parţiale. Acestor modele potenţiale le revine sarcina construcţiei medierii structurii abstracte în vederea determinării unor modele ale teoriei, a legilor fundamentale. Foarte interesantă este ideea că aceste scheme (modele parţiale, pentru Hanna) sunt derivate din "in­ tuiţia formală pură a timpului" (după unii kantieni, schemele sunt chiar exemple de intuiţii formale) ; dacă vom lua "intuiţia formală" în sensul în care aceasta este determinată semantic şi funcţional în celebra notă din cadrul deducţi ei-B (din ediţia a doua, # 26, notă), atunci cu atât mai mult se justifică interpretarea schemei ca model potenţial, natura intuiţiei f(lrmal c tiind aceea de a mijloci, ca o structură determinată, interpretată, ap l icarea categoriilor la fenomene, organizate în formele a priori ale spa­ ţiului şi timpului. Ea, intuiţia formală, este o convertire a spaţiului şi tim­ pului din forme a priori în intuiţii determinate, constituindu-se astfel veriga de mediere între conceptele pure şi intuiţiile organizate în formele spaţio-temporale. Este interesant de observat, în această corelaţie, că la nivelul schematismului se produce simultan generalizarea raţională care conduce de la intuiţia empirică a spaţiului şi timpului, prin forma in­ tuiţiei, Ia intuiţia formală, cea care, în schematizarea categoriilor calităţii generalizează raţional "conţinutul material" al intuiţiilor sensibile, pen­ tru a fi corespunzător intuiţiilor formale, şi anume materia transcen­ dentală (concept cu apariţie singulară, fulgurantă în Critică, dar prezent mereu în reflecţiile din aceeeaşi perioadă), idee cu rol important în "logica trecerilor", a medierilor constructive care-l obsedau pe Kant. Conceptul de materie transcendentală este suportul ontologic-transcen­ dental al predicţiei metodologice specifice a teoriei transcendentale a Criticii raţiunii pure. Interpretarea schematismului în reconstrucţia structurală a teore­ tizării oferă o altă perspectivă asupra funcţiei lui decât cea conferită de modelul standard al teoriilor, model prin care teoriile sunt reconstruite ca sisteme formale a căror semantică este constituită de regulile de 1 54


corespondenţă. O asemenea propunere aparţine lui R.E. Butts (Butts 1 969). Pornind de la sugesti a lui W. Sellars de a considera intenţia prin­ cipală a lui Kant ca fiind construcţia unei explicaţii a judecării, Butts consideră că ceea ce ne oferă el - este un "formalism epistemologic al judecării"; forma este esenţială în Întreprinderea lui Kant; el oferă o ex­ plicaţie a "cerinţelor formale (epistemologice, nu logice, în sens îngust) ale cunoaşterii empirice, cunoaştere care, pentru Kant, poate fi generată doar cu ajutorul judecăţilor" (Butts 1 969: 290). în această interpretare epistemologică a proiecului kantian, categoriile vor reprezenta "gra­ matica epistemologică pentru orice sistem care va face aserţiuni em­ pirice asupra unor situaţii reale (matters offact)" (290-29 1 ) . Î n acord cu Sellars, categoriile ar specifica, după Butts, atât trăsăturile sintactice ale oricărui sistem teoretic dar şi presupoziţiile logic-epistemologice ale cunoaşterii empirice. Dar, pentru a face posibile judecăţi de tipul gcne­ ralizărilor asupra experienţei posibile, sub care să fie subsumate legile naturii, categoriile sunt completate de "principiile superioare ale inte­ lectului" (AI 59/B 1 98), care ne oferă "regulile" ce specifică condiţiile pe care trebuie să le satisfacă legile naturii, o specificare a priori doar asu­ pra formei pe care trebuie s-o posede orice lege naturală, a "formei le­ gităţii în genere" (cerinţa invarianţei, cauzalităţii etc.). Tot acest "aparat" se află sub jurisdicţia unei "condiţii de identitate": orice judecată indi­ viduală - care asertează ceva asupra unor situaţii ale experienţei de fapt - trebuie să aibă loc în cadrul unei singure conştiinţe unificate: ceea ce ar fi "sensul raţional", de-psihologizat al "unităţii transcendentale a apercepţiei". Dar, ca atare, el nu e decât un "formalism epistemic nein­ terpretat", pentru care se pune problema aplicării lui la situaţii empirice. Tocmai acest rol revine schemelor kantiene. Ele au sarcina de a "speci­ fica genurile de observabile care sunt relevante pentru a decide aplicarea unei categorii. Ele funcţionează ca reguli semantice care leagă catego­ riile de predicatele de observaţie" (293 ). Schemele pot fi înţelese ca re­ guli ale referinţei (vezi A 1 46/B 1 85), dar ele nu corelează di rect concep­ tele eu percep�iile, ci "specifică în termeni generali ce genuri de predi­ cate de observaţie sunt permise dată fiind forma epistcmic:l a sistcmu-


l u i ; detennină problema aplicabilităţii; ele susţin, date fiind observabi­

lele precis e pe care le produc experimentele, formularea procedurilor de dec izie cu ajutorul cărora pot fi asertate adevărul sau falsitatea unei ju­ decăţi bine-fonnate" (294-295). Aceată interpretare e condusă de gândul conform căruia a schematiza un concept înseamnă a-i reprezenta sensul printr-o "mulţime de proceduri" ("reguli", pentru Kant) pentru a deter­ mina "conţinutul formal" al predicatelor de observaţie. Această interpretare logico-epistemologică a funcţiei schematis­ mului, conformă cu ideea standard a structurii teoriilor ştiinţi fice, pla­ sează "toposul transcendental" al schemelor în mod diferit de modul cum se situează schematismul în structura teoriei transcendentale. Aces­ tea nu intervin după "gramatica epistemologică a categoriilor" şi "for­ malismul legilor o ferit de principiile intelectului" pentru a conferi aces­ tui întreg "sistem formal" interpretarea empirică. Schemele intervin, la Kant, ca momente de structurare matematică a categoriilor, ca un prea­ labil şi o condiţie a formulării legilor transcendentale ale naturii. De alt­ fel, şi Butts recunoaşte: "În general, Kant va insista că regulile ne dau posibilitatea să matematizăm experienţa" (297); dar această matemati­ zare a experienţei e înţeleasă prin "regulile semantice ce introduc pre­ dicatele de observaţie, care, dacă sut instanţiate, vor produce numere ce rczultă din măsurări de diverse tipuri" (297-298). în felul acesta, mo­ delul standard al teoriilor, şi viziunea epistemologică analitică aplicate Întreprinderii kantiene plasează greşit atât locul cât şi natura interven­ ţiei schematismului. Nu este întâmplător, de aceea, că atunci când în­ cearcă să explice acea "subsumare categorială" (aplicarea categoriilor la obiecte), Butts nu mai situează schematismul după principiile Analiticii, ci înainte de acestea, şi anume Într-o corelaţie nemij lociută cu Axiomele intuiţiei. Există, într-adevăr o punte directă între schema categoriei can­ tităţii şi principiul axiomelor intuiţiei "toate intuiţiile sunt mărimi ex­ tensive"). Această legătură aparţine Însă unui lanţ mult mai amplu - ca­ tegorii, scheme, axiome, analogii - prin care se realizează "subsumarea categorială' : a structurilor empirice. În general, în Critică această pro­ cedură constitutivă pentru explicarea fenomenelor naturale nu este con1 56


struită decât în verigile ei iniţiale, revenind altor "teorii mediatoare" sar­ cîna de a elabora mai departe semni ficaţia fizică a constructelor struc­ tural-abstracte. Schematismul a matematizat categori ile, le-a dat expresia necesară pentru constituirea modelului teoretic, orientat spre existenţă, al teoriei. El a prelucrat nuc leul operaţional (grupul operatorilor fundamentali) în vederea construirii legilor fundamentale. Întrucât aceste legi fundamen­ tale, spre deosebire de categorii, determină nu doar condiţiile de posi­ bilitate ale obiectelor experienţei în genere, ci şi condiţiile de existenţă ale obiectelor experienţei spaţio-temporale, ele vizează ca atare anco­ rarea mai determinată a structurii teoretice abstracte în relaţia cu expe­ rienţa şi existenţa; ca urmare, formularea lor necesită "ridicarea expe­ rienţei" la nivel matematic, metrizarea conceptelor ei calitative. Acest rol îl vor îndeplini Axiomele intuiţiei şi Anticipările percepţiei. Schema­ tismul a restrâns deja posibilul (operatorial, funcţional, judicativ) la o formulă matematică şi a iniţiat în mod corespunzător un "proiect onto­ logic extins" căruia să i se apl ice restricţiile pentru formularea legilor fundamentale; este ceea ce Kant a numit "materia transcendentaIă", (matricea a cărei funcţie determinativă se înfâptuieşte prin matema­ tismul schemelor), materia ca posibilitate în limitele schematismului; la nivelul schemelor, al modelelor potenţiale (în reconstrucţia sneedeeană) această materie transcendentală este rezultatul generalizării raţionale a "conţinutului", care acompaniază generalizarea raţională a "formei", c are condusese la spaţiul şi timpul aşa cum apăreau ele în schematism. Pe de altă parte, schematismul, categoriile schematizate au pus în evi­ denţă doar trăsăturile matematice de ordine (privind timpul), singurele care pot "veni" de la funcţiia sintetică a categoriilor, pri n subsumarea doar la categorii . Pentru a construi modelele teoriei, legile fundamentale la care să se subsumeze experienţa, în care regularităţi le empirice să se "subsumeze transcendental" la legităţile structurale (nu ca simple "re­ ducţii" sau structuri parţiale ale modelelor teoretice), trebuie construite alte determinări ale "materiei transcendentale", şi anume, metrice, topo­ logice, de continuitate etc. (Vezi L. Falkenstein 1 995). Acesta es te rolul 1 57


pe care-I asumă Axiomele intuiţiei şi Anticipările percepţiei. Realizarea lui se va face prin demonstrarea unor teoreme de reprezentare ca teo­ reme de metrizare. Acum, cadrul este pregătit pentru a se formula legile transcendentale (modelele) teoriei şi a se determina structural natura ca obiect al "fizicii transcendentale" (fizica pură). Schematismul îndeplineşte, în interiorul teoriei-cadru a Criticii, teoria fundamentală a întregului program kantian - Analitica transcen­ dentală - împreună cu principiile aplicării matematicii la fenomene, rolul de "teorie mediatoare" între structura abstractă pură (schema cate­ gorială) şi legile generale (Anal ogiile experienţei). Acest model orginar al teoretizării va fi reiterat succesiv la fiecare nivel al programului cri­ tic. Schematismul pregăteşte, împreună cu principiile matematice ale Analiticii, "întâlnirea" structurilor abstracte cu condiţiile experienţei fenomenelor. La nivelul teoriei de bază a programului avem modulele teoretice ce corespund competenţei intelectului, puterii de judecare şi re­ alizării efective. Această structură generală a teoriei centrale a Criticii reprezintă un analog transcendental al programului newtonian în filo­ sofia naturală (vezi şi Fr. Marty 1 997). Acolo avem definită pentru pri­ ma dată în istoria gândirii teoretice arhitectura unui amplu program în şti inţă, alcătuit dintr-o teorie abstractă de posibilitate, mecanica raţio­ nală, o teorie mediatoare, formulând condiţiile construirii obiectului teoriei speciale, sistemul lumii, şi această teorie a universului fizic ba­ zată pe legea atracţiei universale. Transpusă pe plan transcendental, structura metodologică a programului newtonian devine structura teoriei constituirii, a trecerii în construcţia obiectului cunoaşterii de la posibil la real, a determinării în orizonturi progresive a obiectivităţii obiectelor experienţei. Indeplinind acest rol mediator într-o teorie structurală de posibilitate, schematismul va prelua de la această teorie natura modală a demer­ surilor transcendentale. Ea va fi o teorie modală a puterii de judecată, a acelei capacităţi prin care se manifestă sau se actualizează momentele fundamentale ale structurii intelectului. De aceea, este cu totul natural modul cum formulează Kant întrebarea cu privire la schematism: ea se 1 58


referă la condiliile de posibilitate ale judecării în genere, care vor fi în acelaşi timp condiţii "ale posibilităţii subsurnării judicative la un con­ cept", deoarece "puterea de judecată este definită ca abilitatea de a sub­ suma la reguli" (A 1 3 2/B 1 7 1 ). Schematismul va fi astfel teoria media­ toare care va determina "regulile formale ale oricărei utilizări a intelec­ tului" (A 1 33/B 1 72). Cum am văzut, schemele sunt matematizări ale categoriiloT, ale operatorilor fundamentali ai intelectului definiţi ca momente ale spaţiu­ lui raţiunilor. Schemele vor determina spaţiul de posibilitate al acţiunii acestor momente ale intelectului. Ca atare, reprezentarea lor în recon­ strucţia structuralistă prin modelele potenţiale ale teoriei fundamentale pare a capta corespunzător acest dublu specific al schemelor, matema­ tic şi modal în acelaşi timp. Este demn de observat în această privinţă că, într-un fragment în care se corelează schemele cu principiile Analitic ii (A I 8 1 1B224), Kant determină schema prin "formulă a categoriei", exact acea expresie matematică folosită de el în general pentru a se referi la construirea formei exacte a unui principiu sau "lege a intelectului". Schemele, ca intermediar al inteligibilui şi sensibilului, al categori­ ilor ("legi ale intelectului") şi întuiţiilor, au un mare rol în tematizarea trecerii de la posibil la real, ca problemă a teoriei structurale a consti­ tuirii obiectivităţii, problemă a teoriei centrale a Criticii. Ca metodă, re­ gulă a regulilor, algoritm al aplicării, corelat esenţial cu condiţiile expe­ rienţei posibile (de aceea Kant îl numeşte şi "algoritm transcendental"), schema tematizează cele două trăsături metodologice fundamentale ale fizicii moderne: matematizarea şi experimentul. Dacă aspectului "ma­ tematic" al schematismului îi corespunde faptul că schema reprezintă "formula" categoriilor, "experimentul" va reţine esenţial caracterul de recurenţă algoritmică al schemelor, prin care se manifestă procedeul re­ cursiv caracteristic capacităţii de judecare în genere (H. Bussmann 1 994: 4 1 1 ); acesta ne reproduce, la nivel transcendental, semnificaţia ex­ perimentală a şti inţei moderne (vezi G. Ciurazzi 2000). Puterii de jude­ care îi sunt proprii tehnicitatea şi finalismul, ceea ce face din scheme ex­ presii transcendentale ale caracterului operatoriu şi experimental ; sche1 59


ma devine "tehnică transcendenta]ă". Inspirat de procedeul geometri]or şi fizicienilor, Kant face din scheme regulile care proiectează conceptele pure ale inte1etului asupra experienţei, imprimându-i acesteia structura formală a categorialului. Transpunerea în experienţă a acestei structuri categoriale, pe care o intermediază matematicul, o realizează efectiv (wirklich) dimensiunea experimentală. Ca atare, schematismul poate fi considerat "transformarea transcendentală" (prin core1area cu condiţiile de posibilitate ale experienţei) a caracterului analogic-experimental al ştiinţei moderne (Chiurazzi 2000: 1 46). Determinând-o ca un procedeu, o regulă sau o metodă, deci mai degrabă structură a operaţiilor decât un rezultat, schema, ]a Kant "va fi atunci ceea ce am putea numi un gen de algoritm, o formulă aplicativă a cărei funcţie este aceea de a genera pro­ cedee determinati ve operatorii. O asemenea aplicare coincide de fapt cu expunerea (l 'exhibition) însăşi a legii, altfel spus, cu demonstraţia sa" (Chiurazzi 2000: 1 52). Ceea ce transpune la nivel transcendental sche­ matismu] Criticii este astfel experienţa ştiinţifieă modernă ca experiment organizat matematic şi reglat algoritmic: "Problema schematismului adică a aplicării conceptelor după o regulă care manifestă o lege a in­ telectului, validarea lor obiectivă - va fi în general aceea a dimensiunii experimentale şi metodice a ştiinţei naturii, şi de aceea Kant a abordat această problemă în cadru] fundării ştiinţei fizice" ( 1 52). Acest parale­ lism, pe care-l analizează Chiurazzi, între operaţia schematizantă şi ex­ perienţa ştiinţifică îşi găseşte justificarea în conceperea relaţiei dintre categorii şi experienţă: schema oferă categoriilor singura modalitate de a se înscrie în experienţă, regul a de procedare, de "desfăşurare opera­ torie sau procedurală a categoriei (care în sine este o funcţie exclusiv in­ te]ectuaIă, care nu e restrânsă de nici o condiţie sensibilă> A 1 8 11B224) fn timp, manifestarea unei legităţi după seria, conţinutul, ordinea şi an­ samblul însuşi ale timpului. Funcţia determinantă a categoriilor nu este de a exprima caracteristici sau conotaţii ale lucrurilor: aceasta este mai degrabă cazul categoriilor aristoteliciene, care sunt propriu-zis ceea ce Kant numeşte concepte empirice . . . Categoriile kantiene sunt determi­ nante nu pentru că ele exprimă o determinare categorială, ci deoarece ele 1 60


exprimă o legitate, un principiu normativ, formal. Astfel, schema nu este nici o imagine, nici un sub-concept, ci o regulă care conferă categoriei dimensiunea sa operatorie" (Chiurazzi 2000: 1 53 ) . În acelaşi sens se ex­ primă şi un alt autor: "Dacă conceptele sunt reguli, saU funcţii, atunci orice discuţie asupra sensului sau semnificaţie i lor nu se poate face de­ cât în termenii metodei utilizării lor" (R.B . Pippin 1 982: 1 85). Această natură operatorie a schemei corespunde caracterizării pe care i-a dat-o Kant: "o monogramă a imaginaţi ei pure a priori, prin care şi în confor­ mitate cu care imaginile sunt mai întâi posibile" (A I 42/B I 8 1 ) . Reflex transcendental al procedeului constructiv al demonstraţi ilor matemati ce şi al caracterului operaţional-instrumental al fizicii, schc­ mele solidarizează metodologic cele două ştiinţe care-i serviscră lui Kant de model; după cum scrie Chiurazzi, putem concepe o " veritab ilă funcţie schematizantă în experienţa ştiinţifică, ceea c e estc d e a l t fel evident în demonstraţiile matematice. Dar procedurile constructive de care se serveşte cunoaşterea matematică nu pot fi considerate cu totul di ferite de procedeele ştiinţei fizice: scopul lor comun este punerca în evidenţă a unei legi, schematizarea experienţei după un criteriu de re­ curenţă, o metodă, şi deci dezvoltarea unei cunoaşteri care nu este ob­ ţinută prin hazard şi fără un proiect prealabil, ci urmând un proiect de­ terminat şi determinant. Schema face astfel să coincidă fenomenul, pe care intenţionează să-I facă omogen cu conceptul, cu ceea ce se înţelege realmente prin ac est cuvânt în ştiinţa experimentală" ( 1 54- 1 5 5). Ideea centrală a Criticii, după care fenomenul este obiect al unei experienţe posibile, face ca acest concept al filosofiei transcendentale să fie reflexul ideii ştiinţifice de obiect al cunoaşterii constituit prin aplicarea recurentă a unui model,astfel devenind posibil ă identi ficarea unui dat empiric sub o lege. Astfel interpretează Chiurazzi celebra afirmaţie kantiană asupra naturii metodei ştiinţei moderne: ,,Această raţiune trebuie să se prezinte naturii ţinâd într-o mână principiile sale, după care numai fe­ nomenele concordante pot avea valoare de legi, şi În cealaltă experi­ mentul pe care ea l-a i magi nat după aceste principÎi proprii" (BXIII). (Referinţa la "mâi ni" semn i fi că, după Anaxagora, funcţia fom1atoare a 161


intelectului.) Modele ale aplicării, schemele exprimă "mişcarea orien­ tată" (termenul german Anwendung sugerează direct aceasta) proprie puterii de judecare, prin care categoriile sau legile intelectului sunt ori­ entate asupra experienţei şi o determină structural, produc manifestarea formei categoriale sau a legităţii În experienţă. Această funcţie eminentă este exemplificată în cel mai înalt grad de schematismul transcendental, de schemele categoriilor. Prin relaţia lor cu totul specială pe care o întreţin cu categoriile, care sunt, la rândul lor, sursele oricărei obiectivttăţi, exponenţii unităţii si ntetice originare, sche­ mele transcendentale Îşi subordonează regulativ acţiunea schemelor matematice sau empirice, determinându-Ie condiţiile generale ale con­ formităţii lor cu legile categoriale. Aşa cum consideră W. Waxman, oricare schemă specială, fie ea matematică sau empirică este supusă funcţiilor logice a l e judecării, fiind produsul acţiunii puterii de judecare. Aceast;t subordonare universală, necesară a schemelor la funcţiile 10g i n:" l: S Il: rcg l a t ă de "schemele transcendentale, care sunt, de fapt, su­ pn S d 'l' I I l C : proccduri universale nu pentru producerea imaginilor, ci pl' l I t ru p ro d u c c rea schemelor. Schemele particulare sunt esenţial arbi­ I l a u ' ; l' ;" cu i n t ru În posesia unei scheme a câinelui sau a schemei-romb, !',ii I I U a a l t o ra , e s t e o problemă complet contingentă a experienţei reale ( 1 i m pu l , l ocul şi circumstanţele experienţei mele umane). Schemele trallscendentale servesc la garantarea, a priori, că orice schemă voi for­ ma cu, aceasta se va conforma condiţiilor unităţii sintetice a apercepţiei" (Waxman 1 995 : 857). Ele vor determina astfel coerenţa tuturor feno­ menelor, "analizate" prin categorii în conformitate cu unitatea sintetică (A3 1 41B3 70), le vor organiza în conformitate cu condiţiile necesităţii şi universalităţii stricte. ..

1. 5. Analogiile experienţei şi modelele teoriei

Am ales drept corespondent al modelelor teoriei (determinarea extensională a le gii fundamentale) AnalQ�iile experientei, numite de Kant şi "legile transcendentale ale naturii". De observat, de asemenea, 1 62


că aceste componente ale "sistemului principiilor" s u nt s i ngur l: k l,:;'\ w­ ra Kant le acordă calitatea propriu-zisă de GrundsaGtzG, de p r i lK i p i i În sensul de propoziţii fundamentale care reprezi ntă e lemen t u l esen ţial al organizării sau construirii teoriei transcendentale, ca tcorie l:onstituită şi formulată discursiv şi angajată ontologic într-un grad mai înalt, mai de­ terminat decât acela al categoriilor. La nivelul lor avem determinarea cea mai completă, în perspectiva transcendentală, a obiectelor experienţei. Analogiile experienţei reprezintă, aşa cum s-a spus, "la piece mai­ tresse" a sistemului tuturor principiilor intelectului pur (Fr. Marty 1 997: 69). Dacă vom urma sugestia generală a lui Fr. Marty, aceea de a con­ sidera Sistemul tuturor principiilor intelectului pur ca o transformare transcendentală a Principiilor lui Newton, pentru a putea avea o deter­ minare mai riguroasă a modului de constituire a discursului kantian şi de a înţelege deplin sensul revoluţiei modului de gândire pe care o propune experiementul Criticii, atunci Analogiile experienţei "se situează la nivelul <sistemului lumii> din Principiile lui Newton" ( 1 1 7). Este vor­ ba astfel de cartea a treia a Principiilor, unde se formulează teoria uni­ versului, având în centrul ei legea fundamentală a atracţiei universale. Aceasta nu mai este o teorie structurală de posibilitate, ci are un do­ meniu determinat, Universul. La fel, Analogiile experienţei, la nivel transcendental, sunt o determinare, până la izomorfism a obiectului, şi anume a Naturii considerată formal, din perspectiva legităţii ei în genere. Continuând paralelismul cu teoria lui Newton, propus de filosoful francez, Analogiile experienţei sunt situate după Axiomele intuiţiei şi Anticipările experienţei, care dau "textura matematică" a relaţiilor pe care Analogiile le vor stabili între obiectele experienţei nu ca pure posi­ bilităţi, ci ca existente. Ele vor fi urmate de Postulatele gândirii empirice, care "vor arăta jocul posibilului şi al realului în cadrul lor" ( 1 1 8), vor de­ termina gradele "implicării moda le" a intelectului în constituirea obiec­ tului cogniţiei. P ri me l e dnu:'i grupe de principii, numite de Kant şi "ma­ tematice", ca princ ipi i ale a p l i c:'i r i i matematicii la experienţă, fac parte din teoria-nucleu a C,.ilicii, d i n Il:uria fizicii pure ca "fizică transcen­ dentală", deoarcce este sar l: ina aces tei teorii transcendentale, ca tcorie a 1 63


constituirii, de a justifica aplicabilitatea matematicii la experienţă în vederea construirii cadrului formal al legităţii naturii , al matricei ei ma­ tematice. Ele vor avea un rol esenţial în constituirea acelui cadru struc­ tural al subsumării fenomenelor la legi, al constituirii "modelului fe­ nomenel or" ce va fi scufundat în modelul teoretic al legilor transcen­ dentale. Pe de altă parte, Postulatele gândirii empirice în genere, cum vom vedea, au o altă funcţie decât aceea de a fi expresii ale legităţii la nivel transcendental, ş i anume ele propun princ i palele constrângeri ale programului transcendental, care dau seama în acelaşi timp de natura structural-abstractă a teoriei-cadru în totalitatea ei, ca teorie de posibili­ tate. În felul acesta, în unitatea lor organică, principiile Analiticii intelec­ tului constituie modelul teoriei-cadru; dacă deducţia categoriilor avea ca rezultat posibilitatea unui model al schemei categoriale, printr-o teoremă generală de reprezentare, principiile au rolul de a determina constructiv acest drum al constituirii modelului, şi de a-l "aserta". Analogiile expe­ rienţei, cum vom vedea, formulează obiectivitatea ca invarianţă la con­ diţiile de asertabilitate a existenţei. Formulând modelele teoriei, Analogi­ ile experienţei constituie locul unde se tematizează existenţa din punc­ tul de vedere transcendental . De aceea, pentru formularea şi "demon­ strarea" lor Kant va resemnifica deosebirea dintre judecată şi propoziţie, substituind sistematic în discursul ulterior al teoriei constituirii ,jude­ cata" prin "propoziţie". Principiilor Ana li tici i intelectului le revine astfel rolul de a deter­ mina - ca sistem organic - modelul teoriei, al cărui nucleu, "legile tran­ scendentale ale naturii" au funcţia pe care Kant o defermină cel mai exact prin relaţia dintre "legile naturi i" şi "principiile superioare ale in­ telectului": "Faptul că există în genere undeva principii

(Grundsaetze)

trebuie să

fie atribuit exclusiv inte lectului pur, care nu este munai capacitatea regulilor cu privire la ceea ce se petrece, ci Însăşi sursa principiilor după care orice (ceea ce nouă ni se poate prezenta ca obiect) este su­ pus În mod necesar regulilor, deoarece, fără asemenea reguli fenome­ nele nu

1 64

ar

fi susceptibile să permită cogniţia unor obiecte corespun-


zătoare lor. Î nseşi legile naturii, dacă ele SlUlt consid l.:rak pri nl.:ipii ale folosirii empirice a i ntelectului, poartă totodată

o

l.:x prl.:s i l.: a nece s i ­

tăţi i, prin urmare c e l putin presupunerea unei ddl.:fI l l i nări prin teme­ iuri care sunt valide apriori şi anterior întregii expl.:rientl.:. Dar, fără excepţie toate legile naturii stau sub principiile superi oarl.: ale intelec­ tului, prin aceea

că ele doar le aplică pe aceska la cazuri

speciale al e

apariţiilor. Numai aceste principii dau conceptul care contine condiţia şi altfel spus exponentul unei reguli în genere, in timp ce experi enta ne

dă cazul care este supus regulii" (A 1 58-9/B 1 9 7 - 1 98).

Într-un alt fragment al Criticii, Kant reformulează ş i mai exact rolul Analogiilor experienţei: "Prin natură (în sens empiric) noi înţelegem conexiunea fenomenelor în privinta existenţei lor, după reguli necesare, adică după legi . Există astfel anwnÎte legi, de fapt legi a priori, care fac mai întâi o natură po­ sibilă. Legile empirice pot exista, şi se pot descoperi, numai pe baza experienţei, şi într-adevăr în virtutea acestor legi originare prin care experienţa însăşi devine mai întâi posibilă. Analogiile noastre ca ur­ mare prezintă lUlitatea naturi i în con exilUl ea tuturor fenomenelor sub anumiţi exponenţi, care nu exprimă altceva decât relaţia timpului (în măsura în care el cuprinde întreaga existentă în el) faţă de unitatea apercepţi ei, care poate avea loc numai În sinteza conform regulilor"

(A2 1 6/B263). într-o reflecţie din perioada 1 1 76- 1 780, Kant corela legile empirice cu principiile transcendentale în felul următor: R. 54 1 4. Empiric, pot fi desigur descoperite reguli, dar nu legi - aşa făcut Kepler în comparaţie cu Newton - deorece ultimele au

cum a

necesitate şi deci sunt cunoscute a priori. Dar se presuplUle întotdea­ că regulile naturii ar fi necesare - deoarece prin aceasta ea este natură - şi ceea ce poate fi CWloscut a priori; ca urmare le numim legi una

printr-o anticipare

(anticipando).

Intelectul este temei ul legil or em­

pirice, şi prin aceasta al Wlei necesităţi empirice, în timp ce temeiul legităţii

(der Gnmd der Gesetzmassigkeit) poate fi de fapt

inteles a

priori; e .g., legea cauzalităţi i, dar nu temeiul unei legi detenn inate .

Toate principiile metafizice ale naturii SlUlt numai temeiuri alc ll.:gităţii.

în continuare vom încerca să dăm o explicaţie t i puri lor de l eg i , re ­ laţiei lor şi statutului lor, aşa cum sunt prezentate în aceste form ul ări 1 65


metateoretice ale lu i Kant, din perspe cti va reconstrucţiei teoretice a Criticii p e care o sugerăm. Le g i l e transc end ent a l e propriu- zis e , Analogi­ ile ex peri e nţei , constituie nucleul modelului teoretic construit pe baza categorii lor şi pri n medierea schematismului. La rândul lor, ele vor fi reguli pentru construcţia altor modele sau reprezentări ob iective , su�sa sau izvorul unor legi şi modele de la alt nivel al programului critic. Ele sunt corelatul transcendental al legilor fundamentale ale unei teorii, care au acelaşi rol esenţial de principii ale c ons trucţ iei modelelor teo­ retice, ale repre zentăril or determinate. Modelul teoretic al teoriei tran­ scendentale nu este o s ingură lege, sau o lege si ngular ă, nici chiar o sumă de l eg i, ci o structură bine organizată funcţional; ea, ca totalitate, catemei sau formă a le g ităţii, va constitui temeiul de posibilitate al le­ gilor speciale ale naturii, formulate în teoriile ce vor fi "subsumate tran­ scendental" teoriei -cadru. A leg ere a ca reprez entant al model el or teoriei (legea fundamentală) a s istemului princip ii lor îndeosebi a Analogiilor e xp erienţei, se Înte­ meiază pe modul în care Kant prezi ntă în "Comentariul general asupra sistemului principi ilor" rolul cate goriil or şi al principiilor intelectului în construcţi a judecăţilor s i ntetice a priori, şi astfel în s oluţionarea proble­ mei genera l e a raţiunii pure. Acum este mult mai clar deplasată ac eastă sarcină pe seama principiilor, categori ile find prez entate doar ca funcţii sintetice ale intelectului ("doarforme ale gândirii pentru a face cogniţii din intuiţii date"), op eratori care proiectează o matrice a intelectului pe mul ţimea intuiţi i l or sensibile, unificându-le sub concept. Ele, singure, nu pot s ă determine judecăţi a priori, sinteze asupra obiectelor în forma propozitii lor a ju decăţ i l or determinate, asertive, nu doar problematice, cum determină Kant statutu l propoziţiilor faţă de ju de căţi în genere. Propoz iţiile viz e az ă exi stenţa . Prin ele, odată cu Anal og iile experienţei, cu modelul teoretic fundamental, accentul în teoria constituiri i se de­ plasează de la judecăţi (forme logice) la aserţiuni. Deosebirea propoziţii - judecăţi nu e doar o deosebire a logicii epistemice, cum ar fi c ea din­ tre propoziţii şi atitudini pr opozi ţional e, nici una exclusiv logică; a i c i Kant i ntro duce un " c onţinut transcendental" în distincţia logică: judecata ,

,

1 66


este o formă logică a sintezelor intelectului; propoziţia este judecata plus un conţinut mai determinat, o încărcătură ontologică. Î n Wiena Logik, Kant consideră judecăţile ca "neasertate sa11 problematice", iar propo­ ziţiile sunt în mod speci fic "asertorice", "puneri" (XXIV; 93 4). În notele sale pe marginea volumului personal al ediţiei întâi a Criticii ra/iunii pure, Kant scria: Judecăţile şi propoziţiile sunt diferite. Ultimele sunt verbis expressa (cuvinte explicite), întrucât ele sunt asertorice". De asemenea, distincţia logică apare şi în Jaesche Logik, #3 0 ("Pe deose­ birea dintre judecăţile problematice şi cele asertorice se bazează deose­ birea adevărată dintre judecăţi şi propoziţii, care se consideră, de obicei, în mod greşit, că ar consta în simpla exprimare prin cuvinte, fără de care în genere nici nu s-ar putea judeca. Î n judecată raportul di feritelor re­ prezentări cu unitatea conştiinţei este conceput doar ca proble matic, într-o propoziţie, dimpotrivă, ca asertoric. O propoziţie problematică este contradictio in adjecto Inainte de a avea o propoziţie sunt totuşi obl igat mai întâi să judec; şi judec asupra unui număr indeterminat de lucruri, pe care însă trebuie să-I determin în momentul în care institui o propoziţie"). Î n acest context al Criticii, deosebirea judecată-propoziţie este încărcată transcendental : trecerea de la judecată la propoziţie nece­ sită un temei. Iar acest temei este anal izat de Kant în conformitate cu "momentele lui interne" (A20 I lB246), deci din perspectiva realizării funcţiilor originare ale apercepţiei transcendentale aşa cum sunt desfă­ şurate ele în categorii. Acest fapt l-a remarcat şi B. Longuenesse: "Ex­ plicaţia lui Kant a conceptului de temei (Grund) îl situează pe acesta de la început în contextul analizei propoziţiei şi a ceea ce face ca aceasta să fie adevărată sau neadevărată" (B. Longuenesse 200 1 a: 67). Semni fi­ catia transcendentală a relaţiei dintre propoziţie şi judecată este dată de faptul că această relaţie este corelată cu capacităţile de cunoaştere, şi cu raportul lor a priori la obiecte. A transforma o judeactă Într-o propoziţie nu înseamnă numai "asertare epistemică", care eventual nu distinge contribuţia sau relaţia di feritelor capacităţi ale raţiunii, ci implică situa­ rea judecăţilor faţă de existenţa obiectului şi asertarea accstuia via ex­ perienţa posibilă. Această semnificaţie transcendentală a dist inctiei ju-

1 67


decată propoziţie este contrapusă de Kant celei doar l ogicc. considerând că judecata asertorică (= propoziţia) este ceva care nu es te doar afirmat, ci necesită o întemeiere, un temei. Din această neces itate decurge forrna specială a justificării Princip i i l or fundamenta le ale i n t e l ectul u i (cu ex­ cepţia Postul atelor) , ca Beweis, "demo n straţ ie " , d e spre care ne vom ocupa Într-un alt capitol. Categoriile au nevoie de raportarea la intuiţii, mediată de scheme şi restrânsă de principii pentru a genera reprez e n tări obiective asupra feno­ menelor expe rienţei. "Doar din categorii nu poate fi făcută nici o pro­ poziţie sintetică. De exemplu, că în orice ex i s tenţă există o substanţă , adică ceva care poate să exist e numai ca subiect şi nu doar ca predi c at". De asemenea, din aceleaşi raţiuni, "nimeni nu a reuşit să demonstreze o propoziţie sintetică numai din concepte pure ale i n telectului, de exem­ plu, propoz iţi a orice existent c ontingent are o cauză " (8289). Dacă prin dedu clia transcendentală a categoriil or se determina în genere posibili­ tatea unui model al s tru cturi i categorial-formale, pri n propozitiile sin­ tetice a priori se constituie în mod determinat acest model al teoriei, se determină legile lui s tru cturale . După cum scrie Kant, ,.în capitolul precedent (Schematismul conceptelor pure ale intelectu­ lui - n.n.) am considerat puterea transcendentală a j udecăţii numai din punctul de vedere

al condiţiilor general e sub care doar ea este au­

torizată să folosească conceptele pure ale intelectului pentru j udecăţi sintetice. Acum sarcina noastră este să prezentăm într-o articulatie sistematică judecăţile pe care intelectul le produce efectiv a priori sub această precauţ ie

critică; în acest scop ,

tabela noastră

a categoriilor

trebuie să ne ofere ghidul natural şi sigur de care avem nevoie. Deoa­ rece tocmai acestea, al căror raport cu experienta posibilă trebuie

constituie întrega cogniţie pură a intelectului a priori şi a căror relatie cu sensibilitatea în general va evidentia, în această prezentare, toate principiile transcendentale ale utilizării intelectului în întregime şi sub forma unui sistem" (A l 48/B 1 87-8).

Principiile "dinamice" ale Analiticii intelec tu lui (mai exact: Analo­ giile experienţei) introduc noi " restri cţi i " în construcţia obiectivităţii, ele dau c o nd i ţile transcendentale ale oricărei legităţi, sunt sursa constru c 1 68


ţiei reprezentărilor obi ecti ve ca modele ale teoriei. Ele nu oferă doar o structură operaţională conceptel or prime sau structurii formale funda­ mentale (cum fac schemele), nici doar o substructură matematică care să organizeze fenomenele în structuri empirice (cum fac Principiil e "ma­ tematice"), aceste două componente ale teoriei transcendentale alcătuind împreună un "cadru pentru teorii" sau o "matrice pentru teorii" (Sneed 1 97 1 ). Ele constituie "legile transcendentale ale naturii", legi structurale, al căror rol este de a determina forma şi posibilitatea legităţii naturale în genere. Ele sunt, cum le numeşte Kant, sursa transcendentală a oricăror legi generale. Ele nu sunt însă axiome supraordonate legilor speciale din care acestea s-ar deduce, ci constituie cadrul de posibilitate pentru con­ strucţia acestora. Kant le numeşte şi exponentul legilor ştiinţifice (al "re­ gulilor"), sau corespunzător transformării transcendentale a acestui con­ cept matematic, "condiţiile lor transcendentale"; ele structurează pri n forma în genere a oricărei legităţi constituţia unui domeniu la care s c poate aplica structura categorială fundamentală. (Vezi B. Falkenburg 2000a). Î n totalitatea lor organizată, ele "fundează" cercetarea legilor speciale, le imprimă pattemul generativ sistemului legilor speciale, par­ ticipând esenţial la determinarea efectivă a obiectului experienţei pentru care sunt valabile aceste legi determinate. De aceea, tema Analogiilor experienţei o constituie anumite condiţii de permanenţă, conservare, in­ varianţă, adică acele "trăsături structurale" care determină posibilitatea unei organizări reglate a fenomenelor. Totalitatea lor se constituie într-o structură coerentă, nu doar self-consistentă, completă şi închisă. Cum vom vedea, Analogiile experienţei primesc interpretări şi funcţii deosebite în cadrul di feritelor proiecţii diciplinare ale teoriei transcendentale. Aceste interpeetări vor condiţiona în mare măsură înţelegerea sau reconstrucţia sensului argumentelor sau demonstraţiilor pe care Kant le oferă acestui tip cu totul special de prindpii. În contex­ tul acestui capitol, unde ne interesează doar statutul general al Analogi­ ilor din perspectiva formei teoretice a CnOticii, nu vom intra în detalii cu privire la conţinutul particular al fiecărei Analogii sau la demonstraţia ei. Ne interesează numai forma prin care ele participă la constituirea arhi1 69


tcctonii generale a teoriei critice şi rolul lor în cadrul acestui proiect. Ele apar astfel, în perspectiva reconstrucţiei teoretice a tipului de teorie­ Kant, ca legile structurale fundamentale, sursă a oricărei lcgităţi speciale valabile pentru unele domenii particulare, întrucât ele participă la definirea obiectului experienţei corespunzător noilor domenii, nu pentru că ele ar fi premise din care să se obţină deductiv enunţurile legilor de la nivelurile inferioare. În acest sens ele sunt sursa primă, a priori a oricărei legităţi determinate. Î n al doilea rând, la nivelul teoriei nu­ cleare a Criticii, Analogiile experienţei, ca legile ei fundamentale, con­ stituie ca totalitate organică, structura obiectivă a posibilităţii expe­ rienţei, în sensul determinării condiţiior generale ("constrângerile obiec­ tive") ale asertării existenţei obiectelor experienţei ("ele introduc sub reguli existenţa fenomenelor" (A I 79/B222) şi a discriminării eveni­ mentelor, cu alte cuvintele articulează angajarea ontologică a teoriei nu­ cleare a Criticii în condiţii determinate de posibilitatea experienţei. Ambele funcţii al e analogiilor sunt esenţial transcendentale, ele definin­ du-se numai în raport cu condiţiile experienţei posibile şi cu raportarea a priori la obiecte. Analogiile experienţei (sau "principiile obiectelor", Grundsaetze von den Gegenstaenden) dau sensul deplin al ontologiei ca gândire imanentă, justificând transformarea ontologiei tradiţionale în Analitică a intelectului, la care Kant se referă în secţiunea consacrată analogiilor, considerând tocmai rolul pivotal în această transcenden­ talizare a ontologiei pe care-l au legile transcendentale. Cum am văzut, pentru a se organiza ca o structură determinati vă, corentă şi legile fundamentale au nevoie de un "principiu", ca orice modul sau nivel teoretic al Criticii (Principul acestora este : Experienţa este posibilă numai prin reprezentarea unei conexiuni necesare a per­ cepţiilor); pe de altă parte, acest principiu se află sub jurisdicţia "prin­ cipiului suprem al tuturor judecăţilor sintetice (Orice obiect este supus condiţiilor necesare ale unităţii sintetice a multiplului intuiţiei într-o experienţă posibilă); astfel, şi la nivelul lor intervine cu rol structurant teorema fundamentală a Criticii, în forma ei extinsă; 1 70


"În felul acesta judecăţi sintetice sunt posibile a priori când raportăm condiţiile formale ale intuiţiei a priori, sinteza imaginaţiei şi uni­ tatea ei necesară Într-o apercepţie transcendentală la o cogniţie de ex­

în genere şi spunem: condiţiile posibilităţii expe­ rienţei în genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiec­ telor experienţei şi de aceea au valabilitate obiectivă într-o j udecată sintetică a priori" (A 1 58/B 1 97).

perienţă posibilă

Aceste "principii" determină, la acest nivel, forma specială şi statu­ tul legilor transcendentale. Ele determină, ca tip, modalitatea justificării Analogiilor experienţei şi, în acelaşi timp, posibilitatea experienţei re­ levante pentru teorie. Este cu totul remarcabil faptul că nivelul self-cri­ tic cel mai înalt îl atinge teoria kantiană exact la nivelul formulării le­ gilor ei fundamentale. Aici Kant se interoghează explicit în mod necc­ sar asupra formei ştiinţifice a constructelor teoretice şi asupra t ipului de justi ficare (Beweis) a propoziţiilor ei cardinale (A2 1 6-7/B263-4) . M a i mult, aşa cum am văzut, aici este contextul tematizării temeiului raţional în genere şi al momentelor lui ca aspecte determinative, pornind de la explicaţiile fizice cauzale dar generalizându-Ie raţional şi transferându-Ie din planul cauzalităţii factuale în spaţiul raţiunilor, al "momentelor te­ mei ului" (A20 1/B246). Natura structurală a legilor transcendentale, legile fundamentale ale teoriei centrale a Criticii este evidenţiată de următoarele determinaţii, funcţii şi corelaţii ale lor cu alte momente ale programului transcen­ dental. Acestea sunt principii pe care se întemeiază o "natură în genere", considerată ca legitate a fenomenelor în spaţiu şi timp. Accentul cade pe legitate, nu pe individualitatea unei legi, de aceea, cum subliniază Kant, ele nu se confundă cu principiile matematicii şi cu principiile fizicii gene­ rale. Principiile intelectului pur sunt condiţii de posibilitate ale acestora. Principiile dinami ce formulează exigenţe tipic structurale (persistenţă, conservare, interacţiune, determinare prin legi etc.). Ele nu formulează conexiuni legice particulare, ci exprimă sursa oricărei legi, determinân­ du-le forma în generc . Analogiile experienţei se compeletează reciproc, determinând numai ca total itate organică fenomenele ca obiecte ale ex171


perienţei. Ele sunt legi ale exponenţie rii ll: n ( ) JII�IH�l or, ale încadrării acestora într-o structură relaţional ă şi cauza ! :. dr�rt condiţie de posi­ bil itate şi temei al regularităţilor emp i ric�. A na l ogi ile constituie astfel constrângeri obiective ale întregii structuri dctcrminative a existenţei obiectelor şi a dependenţei cauzale a evenimentelor. Î n fine, relaţia lor cu legile sau principiile nivelurilor subordonate, care nu este una de de­ rivare logică, "reducere" sau instanţiere, ci necesită construcţia unui model sau teorie intermediară este tipică pentru funcţia general ă a legi­ lor din teoriile structurale de posibilitate. "

"

1. 6. Postulatele gândir;; empirice şi constrângerile generale

Postulatele gândirii empirice pot fi reprezentate în reconstrucţia structural istă prin constrângeri1e generale. Rolul postulatelor este de a ghida sau conduce construcţia ipotezei teoretice a teoriei, de a determina modul şi nivelurile la care modelul teoriei se angajează faţă de "exîstenţa obiectelor" (expresie kantiană ce se repetă în acest context). Î n cazul metateori ei structuraliste, rolul constrângerilor generale era acela de a impune restricţii (formulate, fie asupra clasei modelelor potenţiale, fie asupra clasei modelelor parţiale) prin care să se "unifice" sub o singură structură teoretică o multitudine de sisteme fizice, care să devină astfel "aplicaţii intenţionate" ale aceleiaşi teorii; în această modalitate se con­ strui eşte domeniul de aplicabilitate al nucleului teoretic şi se determină calea prin care se va articula ipoteza empirică (empirical claim) asoci­ ată (ca întreg indecomposabil) unei teorii (se subsumează mulţimii mo­ delelor potenţiale ale nucl eului teoretic mulţimea structurilor empirice). Aceeaşi problemă a aplicării unui nucleu teoretic în vederea con­ strucţiei aserţiunilor de existenţă cade în seama acestor "constângeri transcendentale" care sunt postulatele gândirii empirice în genere. Le-am numit astfel întrucât sarcina cercetării fundamentale întreprinsă de teo­ ria transcendentală (condusă mereu de necesitatea rezolvării problemei generale a raţiuni i pure) nu este identic ă cu aceea a lui Sneed, şi anume 1 72


de a construi aserţiunile existenţiale ca ipoteze empiri ce, făcute pe baza teoriei, ci de a da seama de posibilitatea unor asemenea aserţiuni în ge­ nere, de a dezvălui condiţile lor de posibilitate, de a "exponenţi a" regu­ lile de construcţie a raportării la obi ect a structurilor teoretice, sau de a formula temeiurile transcendentale ale semnificaţiei obiective a mo­ delelor teoretice. Dcosebirea care intervine este datorată faptului că, la Kant, ne aflăm în cadrul unui program structural de construcţie teoretică, interpretat generic în sens transcendental ; "obiectele" la care se vor ar­ ticula cadrele teoretice nu sunt obiecte ale unei cunoaşteri empirice; aici nu se pune problema, ca în Estetica transcendentală, a prezenţei nemij ­ locite a obiectelor c a o condiţie a intuiţiei empirice. D e asemenea, exis­ tenţa obiectelor la care se referă teoria nu poate fi determinată pe o c a l e pur logică. P e Kant î l interesează c u m s e determină prin nucleul t eore­ tic (modelul teoriei) existenţa obiectelor; altfel spus, cum s e poate de­ termina existenţa pornind de la conceptele pure (structurile abstracte ale modelului) . Aceeaşi problemă poate fi r e formulată şi astfel : cum se constru,ieşte viza re ferenţială prin implicarea în experienţă ("folosirea empirică") a modelului teoretic. Acestei probl eme îi răspund Postulatele gândirii empirice. Despre organizarea claselor principiilor intelectului, Kant scrie : "am al es cu grij ă aceste denumiri, pentru a nu lăsa neobservate diferenţele privind modul de întemeiere şi utilizare a acestor principii (Grundsaetze)" (A 1 6 1 1B200). Într-adevăr, în ceea ce priveşte ultima clasă a principiilor, denumirea lor indică esenţialmente funcţia lor şi întreaga strategie kan­ tiană a construcţiei ipotezei teoretice: cum se poate aserta existenţa obiectelor din perspectiva structuurii teoretice, a legilor fundamentale ale teoriei. Postulatele teoriei critice, cum va explica pe larg Kant, au un sens analog cu cel la matematicienilor, nu cu acela al filosofilor şi logi­ cienilor (ultimii înţelegând prin postulate o clasă specială de enunţuri, cele admise fără demonstraţie, deşi nu sunt indemonstrabile, cum sunt axiomele); postul ate le, pentru Kant, se referă la cxistenţă, sunt o moda­ litate în care exi stcnţa e vizată teoretic în mod explicit în raport cu structurile matematicc ale teoriei; existenţa nu e "determinată logic", 1 73


ceea ce este imposibil, după Kant . Post u l alck: matematicienilor erau "sarcini de construcţie" elementare ( ap aJ1 incau "elementelor" teoriei) prin care se introducea existenţa În struc tura teoretică a geometriei, complementând sistemul ei teorematic-propoziţional şi interacţionând esenţial cu el. "Trebuie încă să indic - scrie Kant - raţiunea pentru care am numit Principiile modalităţii postulate . . . Principiile modalităţii (Die Grund­ saetze der Modalitaet) nu afirmă despre un concept altceva decât acţiunea capacităţii cognitive prin care el este produs. în matematică se numeşte postulat propoziţia practică care conţine numai sinteza prin care noi ne dăm un obiect şi-i producem conceptul lui, e.g., să descriem, cu o linie dată un cerc Într-un plan, dintr-un punct dat. Şi raţiunea pentru care o propoziţie ca aceasta nu poate fi demonstrată este că procedeul pe care-I solicită este exact procedeul prin care noi producem mai întâi conceptul unei asemenea figuri. Astfel, putem cu aceeaşi îndreptăţire să postulăm principiile modalităţii, întrucât ele nu extind conceptele despre lucruri În genere, ci indică doar calea prin care conceptul este conectat cu capacitatea cognitivă în genere" (A232-234/B 285 -287).

Ideea comună a postulatelor din matematică şi filosofia transcen­ dentală este aceea că "singura deducţie sau demonstraţie (Beweis) care să arate că aserţiunile de existenţă sunt legitime" (B289) este cea care se bazează pe actiunea subiectului; în matematică, postulatele s au propo­ ziţiile practice indică asemenea acţiuni elementare de construcţie a "obiectelor" (figurilor) la care se referă conceptul; "construcţia figura­ tivă", prin care se instanţiază conceptul, este reprezentată în filosofia transcendentală de acţiunea puterii de cunoaştere care se realizează în cadrul "gândirii empirice", prin medierea de către experienţa posibilă a drumului către existenţă. Acest drum către "semnificaţie" (referinţa la obiect şi asertarea ei în cadrul teoriei) necesită nu simpla analiză a ex­ perienţei, ci abordarea ei din punct de vedere structural, căutarea struc­ turilor generale ale experienţei, a condiţiilor ei de posibilitate, cerceta­ rea invariantivă a experienţei în vederea stabi lirii condiţiilor posibilităţii 174


raporturi lor structurilor teoreti ce la obiectele constituite în cadrul ex­ perienţei. Cercetarea existenţei în cadrul filosofiei transcendentale este o pro­ blemă modală, întrucât, aşa cum s-a subliniat, existenţa este conside­ rată în sistemul critic dintr-o anumită perspectivă: "Centralitatea mo­ dalităţii în proiectul filosofic al criticismului şi extinderea ei asupra tu­ turor problemelor pe care acesta le pune nu se datorează doar faptului că cercetarea transcendentală priveşte posibilităţi le şi condiţi ile de pos i ­ bilitate, dar şi rolului esenţial critic (în care se concentrează însll� i S l: I I ­ sul criticismului) pe care-l j oacă problema existenţei care, după K alll, I I l I este o determinare, ci un mod. Modul în general este cum-ul unc i ,.1 '111(11, pentru a nu se confunda cu variaţia unei determinări, adică cu v a ri a t i a calitativă, care ţine încă de categorialitate, « categoriile> modale 1 1 1 1 slInl propriu-zis categorii, cel puţin în sensul aristotelic al cuvântului, a�a nllll au stabilit Heidegger şi, deja în vremea lui Kant, E. Schlcgd ) . . . Î I I felul acesta, modalitatea depăşeşte clasi ficarea tradiţională care ajllngl:a până la Kant şi dincolo de el, pentru a indica în general forll lek � i modurile relaţiei subiect-obiect (relaţie care l a Kant angaj ează mcrcu o modificare a sensibilităţii), şi nu relaţia subiect-predicat, care este una pur logică" (G. Chiurazzi 2000: 1 47). Postulatele gândirii empirce indică acele acţiuni ale puterii de jude­ care asupra experienţei care vor conduce la "criterii de realitate", criterii modale de existenţă (= "reguli pentru a demonstra existenţa indirect" A226/B 274); ele sunt deci temeiurile transcendentale, condiţiile de constituire şi asertare a vizei de realitate a structurilor teoretice. "Calea spre obiecte" nu este directă, nici una logic-deductivă, nici una care face apel direct la experienţă, ci se constituie prin invocarea indirectă (se­ cundă) a experienţei; ceva este acceptat ca existent în urma unei relaţii cu o altă existenţă care este dată şi anume prin coerenţa experienţei în care această relaţie intervine, stabilită de" legile universale ale expe­ rienţei" (A227/8279). Insinuându-se în experienţă, construind elcmente invariante ale acesteia, modelul teoriei trece "dincolo" de experi enţă, ca o cogniţie de un anumit tip, angaj ându-se cu privire faţă de existcnţa 1 75


obiectel or experienţei. În cazul postulatului pentru cunoaşterea actua­ lităţii lucrurilor, de exemplu, "deşi el nu cere cxact ca noi să percepem direct obiectul însuşi a cărui existenţă trebuic cunoscută, ea cere ca obiectul să fie coerent cu o anumită percepţie reală, În conformitate cu analogiile experinţei, care prezintă ori ce conexiune reală Într-o expe­ ri enţă În genere" (A225/B272). Această coerenţă a fenomenelor expe­ rienţei sub legile universale este ceea ce Kant va desemna În acest loc al Criticii prin conceptul transcendental de formă a experienţei posibile. Prin raportare la ea se vor determina modurile existenţei. Avem astfel aici d eteminare a raportării structurilor teoretice la existenţă prin criteriul invari anţei la transformări le, proiecţiile experienţei sau al coerenţei ge­ nerale a proiecţiilor, garantată de principiile structurii teoretice care c x p r i m ă l egile generale ale Însăşi posibilităţii experienţei. Punctul de sprijin pentru această interpretare a postulatelor ca mo­ m c n t e ale constrângerilor ce reglează construcţia ipotezei teoretice, pentru a dovedi "realitatea obiectivă a conceptelor" prin di ferite moduri în care structurile teoretice acţionează asupra experienţei pentru a deter­ mina "forma obiectivă a experienţei" şi a crea astfel drumul spre aser­ tarea existenţei obiectelor la care referă ipoteza teoretică, este, în prin­ cipal, concepţia lui Kant asupra constituirii temeiurilor asertării existen­ ţei fenomenelor sub acţiunea "formei experienţei posibile" (A2261B273), adică a legilor ce determină cadrul structural al organizării fenomenelor Într-o experienţă corentă, considerate în calitatea lor de determinări structurale ale obiectelor experienţei. La rândul ei, această concepţie este solidară cu viziunea lui Kant asupra naturii experienţei cognitive, şi a cercetării invariantive a acesteia, în vederea construcţiei obiectivităţii şi deci a referinţei reale a constructelor teoretice. Kant nu porneşte de la un pretins dat absolut al percepţiei pentru a construi obiectivitatea, ci de la acţiunea structurantă a legităţii asupra relaţiei percepţiilor: "Dacă nu vom porni de la experienţă sau dacă nu vom proceda în con­ formitate cu legi l e corelării empirice a fenomenelor, atunc i va fi în zadar pretenţia noastră de a descoperi şi cerceta existenţa lucrurilor în genere" (A226/B274). 176


Această poziţie implică nemijlocit sensul "realismului la nivel em­ piric", caracteristic întregii abordări kantiene a problemei existenţei. Faptul că postulatele au de-a face în teoria transccndentală, ca şi în matematică, cu condiţiile asertării existenţei din perspectiva modelului, determinând ce niveluri ale organizării teoretice intervin asupra expe­ rienţei (ce trebuie lacut cu diferitele niveluri ale "acţiunii puterii de cunoaştere" în cadrul experienţei), ducând, eventual, la defmirea unor "criterii de existenţă", este determinat de intenţionalitatea construcţiei însăşi a modelului teoriei: întreg modelul teoretic (legile teoriei) e con­ struit în orizontul logico-epistemologic al "gândirii asertive", al "pro­ poziţiei" în sensul lui Kant, la care ne-am referit anterior. Dată fiind această "determinare propoziţională" (aserţiunea existenţei) a modelu­ lui, postulatele vor constrânge relaţia teorie-experienţă pentru a construi (explica, justifica) relaţional "implicarea lui în existenţă". De aceea ele vor formula condiţii pentru diferite niveluri de asertare a existenţei. Modelul teoriei, angajând propoziţional structura categorială şi de prin­ cipii necesită determinaţii ale condiţiilor acestei raportări asertivc. De aceea, postulatele modalităţii . . . nu adaugă nimic conţinutului judecăţilor sintetice. Deşi par fi expresii ale atitudinilor epistemice (sau "înţelegeri conceptuale" ale modalităţii), postulatele au rolul de a constrânge ex­ perienţa din perspectiva modelului, prin aplicarea unor elemente sau principii ale acestuia pentru a construi semnificaţia ontologică a siste­ mului categoria1. De aceea, funcţia lor este analogă, la nivel transcen­ dental, cu aceea a constrângerilor din metateoria structuralistă. Postu­ latele sunt constrângeri care, în vederea asertabilităţii existenţei, pro­ iectează în experienţă diferite condiţii formale ale structuri teoretice, construiesc diferite "forme ale experienţei", pentru a determina succe­ siv, în această raportare, ipoteza existenţială. Apelul fundamental la "forma experienţei posibile" indică - pe scurt - această strategie meto­ dologică: asertarea indi rectă a existenţei se bazează pe implicarea struc­ turii teoretice în proiectarea experienţei ca structură obiectivă ("forma obiectivă a structuri i") şi dovedirea "realităţii obiective" a conceptelor pure prin raportarea la "forma experienţei ca atare". 1 77


Semnificaţia "constrângerilor transccndcn t a k" ( Postulatele gândirii empirice în genere) se relevă astfel în cadrul rcconstrucţiei structuraliste a formei teoretice a Criticii raţiunii pure ca "cx igenţe structurale" ale asertării existenţei din perspectiva modelul u i tcoretic fundamental. Prin categoriile modalităţii nu se gândesc noi dcterminări în obiect, scrie Kant, el era "complet" determinat de mode lul fundamental. Ele vor ca­ racteriza modul în care "obiectul (împreună cu determinările lui) se ra­ portează la intelect şi folosirea lui emprică. Ia puterea de judecare ml:. p iri c ă, şi la raţiune (în aplicarea ei la experienţă)" (A2 1 91B266. Sub li­ nierile ne aparţin). Aceste raportări privesc astfel implicarea nivelurilor teoretizării în construcţia experienţei ca experienţă a unor obiecte de­ terminate. Sistemul categorial abstract, schematismul, principiile inte­ lectului şi ideile şi idealurile raţiunii sunt invocate implicit în această raportare. Ultima referire la raţiune anticipează la acest nivel al teoriei constituirii liniamentele construcţiei metodologice a domeniului teoriei prin formularea mulţimii a aplicaţiilor nucleului teoretic în cadrul ar­ ticulării progresive a programului transcendental (tema Dialecticii tran­ scendentale ). La nivelul postulatelor gândirii empirice avem astfel tematizarea condiţiilor de trecere de la posibil la real, de la o structură abstractă la existenţa obieetelor (obiectului) determinate de ea. Î n terminologia structuralistă, avem de-a face cu condiţiile construcţiei diferitelor sis­ teme fiziee ca sub structuri empirice ale teoriei şi cu condiţiile acceptării acestora ca aplicaţii intenţionate ale teoriei, deci ca domeniu de vala­ bilitate obiectivă al constructelor teoretice. Principiile modalităţii vor regla astfel trecerea de la categorii în calitatea lor de "expresii analitice .ale formei gândirii" ( determinaţii ale spaţiului raţiuni lor, temeiurilor "forma gândirii") la categorii "care se vor referi la lucruri şi la posibi­ litatea, actualitatea şi necesitatea lor" (A2 1 9/B267 - sublinierile îi apar­ ţin lui Kant). La fel, ele vor da temeiurile şi pentru "convertirea onto­ logică" intuiţiilor pure, acestea devenind "forme ale experienţei în ge­ nere", respectiv pentru principiile Analiticii intelectului în sens restrâns, Analogiile experienţei, acestea devenind "reguli pentru demonstrarea in1 78


directă a existenţei". Î n toate cazurile, această asertare a existenţei se va baza pe invocarea "experienţei posibile şi a unităţii ei sintetice, în care numai ne sunt date obiectele cogniţiei" (A2 1 91B267). Invocarea experienţei posibile pare a fi de acelaşi tip ca şi în cazul construirii prin invarianţă a legilor fundamentale, legile transcendentale ale naturii; acestea (Analogiile experienţei) ca legi a priori, făceau ma­ nifestă "unitatea naturii în coerenţa tuturor fenomenelor sub anumiţi exponenţi". Intervenţia principiilor modaJităţii aduce Însă o determinarc nouă a recursului la experienţa posibilă, determinare necesară tocmai În vederea justificării raportării asertive la existenţă. Această noutate este introdusă printr-un concept transcendental nou, acela de "formă � tivă a experienţei în &enere" (A2201B267), pe care Kant o califică ca "această experienţă" care conţine "condiţiile formale ale experienţei În genere", În măsura în care acestea determină sinteza cerută pentru "cog­ niţia obiectelor". (Aici, Kant foloseşte, în mod semnificativ, conceptul de "Objekte", prin care se exprimă tocmai o angaj are ontologică, nu pe acela de "Gegenstand", mai neutru în această privinţă). Prin conceptul nou de "formă a experienţei posibile" (A2261B273), sau de "formă a ex­ perienţei în genere" (A22 1/B268) înţeles ca "experienţă formală", se in­ troduce o considerare a experienţei posibile nu numai ca temei al vali­ dităţii obiective, ci şi al realităţii obiective a modelului teoretic în în­ tregul lui, ceea ce vrea să însemne tocmai ideea considerării structurilor teoretice în calitatea de "condiţii formale şi obiective ale experienţei ca atare" (A223/B27 1 )drept condiţii ale asertării teoretice a existenţei, ale construcţiei ipotezei teoretice asociate explicaţiei structurale a teoriei. În demonstrarea legilor transcendentale sau mai degrabă în justifi­ carea lor argumentativă (Beweis) se făcea apel la experienţa posibilă, rezultatul principal fiind formulat astfel: "toate propoziţiile fundamentale sintetice a priori nu sunt altceva decât principii ale experienţei posibile" (IV: 3 1 3).

Aceste principii constituie structura determinativă a obicctelor cx­ perienţei ca fenomene. În postulatele gândirii empirice avem de-a face, cum am spus, nu numa i cu construirea şi validarea structuri i teoretice. ci 1 79


şi cu aplicarea ei pentru construirea ipo te ze i e x i s t e n ţ i a l e asociate teoriei (şi, eventual, realizarea predicţiilor empiri ce, "ant i e ipările percepţiei"); cu alte cuvinte, cu justificarea angajări i e x i stenţi ale a structurii, cu de­ tenninarea condiţi ilor implicării structuri lor a bstracte în detenninarea posibilităţii existenţei obiectelor experi enţe i . Uti l izarea acestor structuri în asertarea existenţei face necesară "ex p l i carea" modului cum sunt ele corelate cu experienţa posibilă. Rolul "eluci dării" acestei treceri de la le­ gile transcendentale ca detenninaţii structurale ale experienţei la legile transcendentale ca temeiuri s au condiţii de posibilitate al e asertării obiectelor proiectate de aceste structuri prin apel la fonna experienţei posibile revine tocmai postulatelor. Departe de a avea un rol doar "ex­ plicativ", de "elucidare doar a c onceptelor de posibilitate, actualitate şi necesitate", cum scrie Kant, principiile modalităţii expun condiţiile de posibilitate ale c onstituirii aserţiunilor teoretice asociate de finiţiilor structurale.

Mediul de cercetare a acestei constituiri este, evident, experienţa posibilă, dar aceasta, cum am spus, va fi considerată dintr-o perpectivă anumită, aceea a "condiţiilor ei fonnale şi obiective", a "formei expe­ rienţei în genere" sau, mai exact, a "condiţilor fonnale pentru determi­ narea obiectelor în experienţa ca atare" (A224/B27 1 -2) . Nu mai avem invocată numai posibilitatea experienţei, care să Întemeieze validitatea obiectivă a structurilor teoretice, ci se va apela la "forma obiectivă a ex­ perienţei în genere". Aceasta ne va da posibilitatea să interpretăm struc­ turile teoretice (categorii, scheme şi principii) ca principii ale "formei obiective a experienţei", ca unnare, ca detenninări ale realităţii obiective a structurilor a priori, condiţi i al e adevărului transcendental, nu numai ale adevărului empiric. Acest rol al principiilor modalităţii îl exercită prin excelenţă postulatul pos i b i l i tăţi i . "Influenţa" acestui postulat ne permite să detenninăm faptul că pri n structurile teoretice "exprimăm relaţii a priori ale percepţi i lor în orice experienţă" prin care "cunoaştem realitatea lor obiectivă, i . c . adevăru l transcendental " (A22 1 1B269). Această cunoaştere, fi i nd a pri ori este i n dependentă de experienţă, dar nu este "independentă d e orice re feri nFi la forma experienţei ca atare, şi 1 80


la unitatea sintetică însăşi în care obiectele pot fi cunosc ute empiric" (A22 1/B269). Trebuie să insistăm asupra acestui aspect al i ntcrvenţiei conceptului transcendental de formă a experienţei în acest procedeu de justi ficare a raporturilor structurilor la obiectele experienţei prin care se constituie relaţia asertivă a modelului teoretic cu existenţa. Elucidarea modalităţii prin apel la forma experienţei se realizează în contextul precizării sensului, extinderii şi influenţei postulatului posibi­ lităţii, la nivelul lui determinându-se nu doar un mod al existenţei, acela al posibilului, ci condiţia în genere a tuturor modalităţilor ca "puneri", cu alte cuvinte, sensul lor ca raportări ale obiectului la capacităţile sau forţele raţiunii. "Postulatul posibilitălii lucrurilor cere, astfel, ca conceptul lor să concorde cu condiţiile formale ale unei experienţe în genere.Aceas­ ta, i.e. forma obiectivă a experienţei în genere, conţine orice sinteză care e cerută pentru cunoaşterea obiectelor. Un concept care conţine În sine o sinteză trebuie să fie considerat ca vid şi nu se raportează la nici un obiect, dacă această sinteză nu aparţine experienţei : fie ca o sinteză obţinută din experienţă, conceptul fiind atunci numit un con­ cept empiric; sau ca o sinteză care, ca o condiţie a priori, întemeiază experienţa în genere (forma acesteia), conceptul fiind atunci un con­ cept pur dar unul care aparţine nu mai puţin experienţei, deoarece obiectul lui poate fi Întâlnit numai în experienţă" (A220/B267). -

Faptul că nu avem elucidat prin postulatul posibilităţii doar semni­ ficaţia specială a unui concept modal, acela al posibilităţii, ci a modului în care avem în genere determinate condiţiile raportării structurilor teo­ retice la realitate în vederea constituirii ipotezei ontologice, este ilustrat de exemplul, invocat în acest context de Kant, al "realităţii obiective" a conceptelor matematice. Deşi diferite de natura conceptelor pure ale in­ telectului, şi conceptele matematice În calitatea lor de concepte sintetice a priori, Îşi dovedesc po s ibilit atea unor obiecte corespu nză toare lor, aşa cum sunt gândite prin ele, prin "sinteza în care consistă forma cog­ niţiei empirice a obiectelor" (A2201B267). 181


"Că W1 asemenea concept nu trebuie să conţină nici o contradi cţie este fără îndoi al ă o condiţie l ogică necesară; dar ca c dcparte de a fi sufi­ cientă pentru realitatea obiectivă a conc e ptu l u i i . c . , p entru posibili­ tatea unui asemenea obiect aşa cum e gând i t pri n concept. Astfel, nu este nici o contradicţie în c on c eptul unci figuri care e închisă de două linii drepte, întrucât conceptul a două lini i drepte şi al întâl nirii lor nu conţin negaţia figurii; imposibilitatea fig urii nu se bazează pe c on ceptul în sine ci pe construcţia lui în spaţiu, i.e., pe condiţiile spa­ ţiului şi determinarea lui; iar acestea la randul lor au realitatea lor ob i ec tivă, i.e., ele se aplică la l ucruri posibile, întrucât ele conţin în ele a priori forma experienţei în g en e re (A220-22 11B268). ,

"

Mai departe, spaţiul, consideră Kant, poate uni un concept cu "re­ prezentarea posibilităţii unui asemenea lucru", numai întrucât el este determinat ca fiind "condiţia formală a priori a experienţei externe" (A224!B27 1 ) . În genere, posibilitatea unor mărimi nu este determinată de concepte considerate în sine, ci numai de "aceste concepte conside­ rate condiţii formale pentru determinarea obiectelor în experienţă în genere" (A224/B27 1 ). Ultima frază explică sensul "formei unei expe­ rienţe posibile" ca referindu-se la condiţiile formale ale determinării obiectelor Într-o experienţă în genere; astfel, "forma experienţei" dobân­ deşte un sens transcendental, acela de temei de posibilitate al aserţiunii existenţei. De altfel, conceptul transcendental de formă, cu care operează Kant în teoria modalităţii pentru a explica condiţiile constituirii vizei existenţiale a structurilor teoretice, este acela care constituie nexuxul transformării ontologiei în gândire imanentă, în proiect ontologic ima­ nent unei teorii structurale. În felul acesta se determină specificul teoriei de tip Kant în ceea ce priveşte relaţia dintre structura abstractă şi ipoteza teoretică (existenţială). Elucidarea posibilităţii revine astfel la formularea condiţiilor de posibilitate ale "punerii", ale aplicării structurilor teoretice pentru a capta fragmente de realitate ca "domenii ale teoriei", pentru a face asu­ pra lor afirmaţii de existenţă. Conceptul transcendental de formă a ex­ perienţei posibile Întemeiază tocmai ac eastă mediere. Această formă transcendentală reprezintă, ca formă a experienţei posibile, un temei de1 82


tenninativ în dublu sens : pentru relaţiile expe ri c n l l: i � i pl:n tru re l a l i i le obiectelor în experienţă. Coerenţa acestor relaţii pl: baza l eg i l or transcen­ dentale ale "exponenţierii" fenomenelor estI: toc ma i c o n d i l i a de posi­ bilitate a realităţii obiective a conceptelor a priori, a căre i "expresie" este "fonna experienţei" nu doar ca invariant detenninat, ci şi ca un invariant detenninativ, ca o structură determinativă. Forma în înţelesul ei tran­ scendental, reunind "condiţiile formale şi obiecti ve ale experienţei în genere", sau "condiţiile pe care se bazează toate obiectele experienţei" şi care pennit să asociem unui concept un obiect este corespondentul structurii determinative din metateoria structuralistă. Funcţia acestui concept transcendental al formei experienţei este de a detennina "raţiunile", temeiurile pentru constituirea, prin cercetarea experienţei, a corelaţiei obiecte-concepte. El exprimă, cum considera Cassirer,"revoluţia eopemicană" a modului de gândire care a determinat perpectiva transcendentală asupra obiectivăţii în modul cel mai exem­ plar. Apelul la forma experienţei posibile face ca asertarea existenţei obiectelor experienţei să nu fie precedată de experienţa determinată (ca "materie" a unei "forme") : "noi putem cunoaşte şi caracteriza posibili­ tatea lucrurilor chiar dacă nu vom avea mai întâi experienţa (ohne eben Erfahrung selbst voranzuschicken)". Putem proceda astfel numai prin raportare la condiţiile formale sub care ceva în general este determinat ca obiect în ea" (A224/B272). Pentru a avea o idee mai explicită a conceptului de "formă a unei ex­ perienţe posibile" va trebui să ne referim la unele consideraţii ale lui Kant asupra formei ca temei transcendental, conţinute mai ales în capito­ lul asupra conceptelor reflexiei, capitol care continuă şi întregeşte tran­ sformarea transcendentală a ontologiei în sistemul critic kantian. Mai în­ tâi, cum s-a observat începând cu Riehl şi Vaihinger şi a fost pe l arg do­ cumentat de H. Grauber, "forma" e corelată de Kant cu acţiunea subiec­ tului. La rândul ei, modalitatea în genere e definită ca având "ceva cu to­ tul special" şi anume ea rcferindu-se la "modul în care eu pun c;cva, fie ca problematic sau pos ibi l : aseroric sau real ; şi apodictic s a u n ecesar" ( XXVIII : 547). Ea cste aşadar, o expresîe a acţiunii subicct u l u i I: p i s -


te mic. Se poate astfel înţelege caracterizarea kantiană conform căreia

categoriile modalităţii sunt expresia "raportului (obiectelor) cu capaci­ tăţi le cognitive". În al doilea rând, forma este interpretată de Kant ca temei al "facerii cu putinţă", al medierii constitutive, condiţie şi/sau te­ mei al medierii cunoaşterii şi fiinţării, "Grund der Ermoeglichung" (H. Graubner 1 972: 90). În cal itatea lor de temei sunt determinate intuiţiile formale ca forme : conceptul lor conţine "temeiul posibilităţii lucrurilor" (R. 576 1 ) ; categoriile sunt de asemenea, ca forme ale intelectului, "con­ cepte, care dau temeiul obiectiv al posibilităţii experienţei" (A94/B 1 26). Într-o altă lucrare, referindu-se la formele intuiţiei şi ale intelectului, Kant scrie :

"În fonnă consistă esenţa l uc rurilor (forma dat ese rei, spuneau sco­ lasti cii), în măsura în care aceasta poate

fi cunoscu tă prin raţiune. lucru este un obiect al simţuri lor, atunc i vom avea forma lucrurilor în intu i ţie (ca fenomene), şi însăşi matematica pură nu este altceva decât o teorie a formelor a intuiţici purc ( ei ne F ormenlehre der rei nen Anschauung) ; la fel, ca filosofie pură, metafizica îş i înte­ mciază cogniţi ile în primul rând pe formele gândirii, la care apoi orice obi e ct ( mat eria cunoaşterii) poate fi subsumat. Pe aceste forme se Întemeiază posibil itatea ori cărei cogniţii sintetice a priori" ( Von einem vo rn eh men Ton in der Philosophie. VII I : 404).

Dacă acest

Acest sens transcendental al formei, acela de temei sau condiţie de posibilitate atât noetică cât şi ontologică, din care derivă o cogniţie a pri­ ori, este exemplificat de Kant prin utilizarea "formei" în Estetica tran­ scendentală pentru a califica ontologia spaţiului şi timpului. În "ex­ punerile metafizice" spaţiul şi timpul sunt "elucidate" ca intuiţii a priori. În expunerea transcendentală se introduce relaţia lor cu cogniţiile sin­ tetice a priori din matematică, pregătindu-se astfel asertarea lor ca forme universale ale sensibilităţii, deci c ondiţii fOffilale ale oricâror lucruri ca fenomene. Această trecere este explicată mai exact de Kant astfel: "Cum, atunci, poate mintea să aibă o intu iţ i e externă care precede obi ectele înseşi, şi în care conc eptul acestor obiecte poate minat

a priori?

Evident, ac eas ta poate

fi fi numai în

fi

deter­

măsura în care

această intuiţie rezidă numai în subiect,fiind catarcterul formal al

1 84


de a fi afectat de obiecte şi de a obţine prin aceasta de la reprezentări directe, i .e., intuiţie, şi astfel numai ca fonnă a sim­ ţului nostru extern în genere" (B4 1 ). subiectului ele

Această explicaţie pentru spaţiu se reia exact în aceiaşi termeni pentru timp. Împreună, aceste intuiţii pure vor fi determinate ca "forme

originare ale sensibilităţii", "elemente", cu alte cuvinte, momentele ale temeiului, corespunzând funcţiei esenţiale a "formei transcendentale", ca "formă ori g inară ", şi anume de a preceda lucrurile însele şi de a le de­ termina posibilitatea lor (A267/B323): " Dar fiindcă intuiţia sensibilă este o condiţie subiectivă c u totul par­ e originară, fonna singură este dată prin ea însăşi şi, departe ca mate­ ria (sau lucrurile însele care apar) să stea la bază (cum ar trebui să ticulară, care stă a priori la baza oricărei percepţii şi a cărei fonnă

judecăm doar din concepte), posibilitatea ei presupune mai curând ca dată o intuiţie fonnală (spaţiu şi timp)" (A2681B324),

La rândul lor, catego ri il e sunt forme, aşadar, funcţi i determinativc, momente ale tcmeiului, elemente ale spaţiului raţiuni lor. Ca atare, dat fi­ ind sp e cificul lor de a nu contribui la "conţinutul judecăţii", categoriile modalităţii sunt formele întemeietoare nu al e sintezel or ce caracte­ rizează acţiunea intelectului în jude cată în genere, ci ale activităţii prin care se constituie raportarea obiectelor la capacităţile cognitive ca şi în­ temeierea în acastă raportare a determinaţiilor lor de existenţă. Prin­ cipiile m o dalităţ:ii explică această constituire a obiectelor experienţei, prin subsumarea lor la structurile teoretice, prin integrarea lor În legitatea transcendentală, ca instanţe ce realizează aceste structuri. Forma tran­ scendentală, la care se referă ideea "formei experienţei posibile" califică şi justifică această subsumare prin aceea că ea exprimă temeiul intern determinativ al acţiunii capacităţi i intelectului (H. G raubner 1 972: 75). C ategoriil e şi principiile modalităţii elucidează activitatea d e "punere " (Setzung) a intelectului. Aşa cum arăta Heidegger în ultima sa lucrare despre Kant, "Kants Thcse ueber das S e in" (1 963), determinarea semni­ fi caţi e i puner ii este sarcina categorii lor modale, fiecare dintre ele spe­ cificând diferitcle "moduri ale punerii". După cum restul principiilor 185


Analiticii restricţionează folosirea categori i lor pcntru a determina struc­ tura teoretică, principiile modal ităţii restri cţioncază modurile punerii sau ale raportării obiectului la capacităţi lc cognitivc pentru a mijloci con­ stituirea ipotezei teoretice pe baza structu r i i a priori. Cum am arătat, legile transcendentale ale naturii, componenta esen'� ţială a structurii teoriei kantiene prin care se determină imanent obiec­ tul la nivel structural, sunt "demonstrate" în calitatea de condiţii de po­ sibilitate ale experienţei posibile. Principiile modalităţii, prin care se asertează existenţa, d etermi nat ă structural de Analogii, se aplică struc­ tura la obiectele experienţei, vor fi "e1ucidate" prin aceea că se arată că ele îndeplinesc o anumită funcţie transcendentală: ele definesc condiţiile constituirii obiectelor experienţei ca obiecte ale teoriei, prin acordul lor cu "forma experienţei în genere"; ele indică momentele temeiului care face din experienţă o unitate coerentă a fenomenelor prin subsu­ marea lor unor exponenţi (legile transcendentale), unitate care conferă realitate obiectivă conceptelor teoretice care se re feră la asemenea "en­ tităţi" determinate în conformitate cu "condiţiile formale şi obiective ale experienţei în genere". Forma transcendentală, concept elucidat la ni­ velul principiilor modalităţii, reprezintă corespondentul constrângerilor generale din metateoria structuralistă, deoarece ambele formalizează condiţiile impuse de nucleul teoretic asupra experienţei (prin cerinţe structurale) pentru a-i transforma fenomenele în domeniu de aplicaţie al teoriei şi de a se angaja prin ipoteza teoretică faţă de existenţa lor. Pos­ tulatelor gândirii empirice le pot corespunde astfel tipurile de modele din teoria structuralistă folosite în apli carea structurii abstracte la sistemele reale: modelele parţiale (structurile empiri ce), modelele potenţiale (sub­ structura matematică), modelele propri u-zise (legile fundamentale). Prin corespondenţa cu aceste t i puri de modele se dezvăluie şi semnifi­ caţia modalităţilor: realitatea ( Ia nivcl cmpiric), posibilitatea şi necesi­ tatea: ele sunt ridicări succesive a lt: c on t i n utu lui experienţei la "puterea teoreticului", sau cum se expri ma umkva K ant, ele exprimă inserţia suc­ cesivă a fenomenelor în cadnd capac i t ;1t i i i ntclectului, sau, complemen1 86


tar, inserţia structurilor teoretice în experienţă pentru determinarea şi diferenţierea obiectelor acesteia. Forma ca temei (Grund), forma transcendentală ca structură deter­ minativă intervine în teoria kantiană în mod esenţial în toate acele de­ mersuri prin care Kant vizează elementele raţiunii în funcţi a lor pozitivă, de condiţii de posibilitate ale organizării experienţei şi cogniţiei la di­ ferite niveluri. Apriori-ul, în sensul pozitiv, al structurii determinative subiacente, este definit esenţialmente de Kant ca ceva determinat prin formă der Form nach (A88/B I 20). "Forma experienţei în genere" ("unitatea formală a experienţei" sau "formalul experienţei", analogul intuiţiei formale), ultima intervenţie a formei transcendentale califică structura determinativă a construcţiei vizei ontologice a teoriei-nucleu, angajarea ei fundamentală faţă de un posibil existenţial, temeiul trascen­ dental al afirmării obiectelor experienţei ca obiecte ale structurii teo­ retice (modelul). De observat, în această ordine de idei, că de câte ori ex­ presia "forma experienţei" mai apare anterior contextului modaHtăţii, prin ea este vizată determinarea "realităţii obiective" a constructelor teo­ retice (AI I O, A I 25). Este de asemenea de subliniat corelaţia pe care o face Kant între "forma experienţei posibile" şi anticiparea obiectelor ex­ perienţei (B303). Dacă nu am interpreta această formă a experienţei ca determinativă pentru angajarea existenţială a structurii teoretice nu am putea înţelege acesată corelaţie, ca de altfel, întreaga demonstraţie îm­ potriva idealismului "empiric". "Unitatea formală a experienţei", altă "formulă" a unităţii experienţei sub legile transcendentale, a subsumării fenomenelor la "forma legităţii în genere", şi prin aceasta la categorii, ca funcţii orginare ale sintezei a priori, este determinată de Kant ca "temei al posibilităţii în genere pentru a recunoaşte în experienţă un obiect" (A I 26), aşadar dc a dctermina obiectele experienţei, prin coerenţa lor cu forma experienţe i În genere, ca obiecte ale structurii teoretice prin care se constituie Însă�i această experienţă: -

"Astfel, cogn ilia ex islcnlci ullui lucru nu este posibilă fără experien­ ţă; sau cu cunosc l ucruri l e comp l et din experienţă, sau eu cunosc te­ meiuri le c x pnicJ l l c i " ( X X V I I I : 5 5 7 ) .

1 87


Asertarea indirectă a existenţei, necesară În cazul conceptelor pure ale intelectului, sau, analog, conceptelor teori ilor abstract-structurale, se face prin intermediul cunoaşterii temeiurilor experienţei, a "fonnei ex­ perienţei în genere" sau a condiţiilor formale ale experienţei.

"Dacă există o cogniţie

sintetică a priori, atunc i nu avem altă alt er­ nativă decât ca ea să conţină c ondiţiile a priori ale posibilităţii expe­ rienţei în genere. Prin aceasta însă ea conţine şi condiţiile posibilităţii obiectelor e xpe ri enţ ei în genere, întrucât numai prin experienţă aces­ tea pot fi pentru noi obiecte cognoscibile. Principiile a priori însă, În conformitate cu care doar experienţa este posibilă, sunt formele obiec­ telor, spaţiul şi timpul şi cate goriile . . . " (Fortschritte, XX: 275). ,

1. 7.

Reduc/Îa structurală versus subsumpţia

transcendentală

Care este relaţia "modelului" cu "structurile empirice" în sistemul teoretic al Criticii raţiunii pure? În metateoria structuralistă ea este re­ dată prin relaţiile de reducere/teoretizare, mediate de modelele poten­ ţiale. La Kant, având o teorie structurală prezentată ca teorie transcen­ denlală, relaţi a model teoretic - structuri empirice este mult mai com­ plicată ; ea ţin� seama de tipurile teoriilor, de medierile necesare pentru a coordona nivelurile întregului program teoretic în care se înscrie teo­ ria abstractă de posibilitate. Ea nu este o relaţie logică directă între două componente co-planare ale aceleiaşi "reţele teoretice". În căutarea răspunsului kantian la această problemă, majoritatea interpreţilor pornesc de la următorul fragment cu care începe prezenta­ rea sistematică a principiilor sintetice ale intelectului pur: "Îns eşi legile naturale, atunci când sunt considerate ca principii ale folosirii empirice a

intelectului, implică totodată o expresie a nece­

prin urmare cel puţin prezumţia unei determinări din temeiuri (Gronde) care sunt valabile a priori şi anterior oricărei exp eriente Dar toa te legile naturii SlUlt supuse (stehen unter), fără ex cepţie, sităţii,

.

unor principii mai înalte ale intelectului, În măsura în care ele

aplică doar ac e ste principii înalte cazurilor particulare ale fenomenelor. De aceea, numai aceste

1 88

principii înalte ne oferă conceptul

care conţine


condiţia şi oarecum exponentul unei reguli în gClwre; dar experienţa ne furnizează cazul care cade sub regulă" (A 1 5 9/B I <JS).

Acest text conţine o multitudine de concepte-chei e pentru înţelege­ rea "presupoziţiei transcendentale" sau a relaţiei de "subsumare tran­ scendentaIă", definită de Kant Între nivelurile programului transcenden­ tal: determinare din temeiuri, subsumare, aplicare la cazuri particulare, legi ale naturii, principii ale intelelctului, regulă, exponentul unei reguli, cazul care cade sub regulă, etc. Ele exprimă nivelurile construcţiei teoriei şi relaţiile funcţionale dintre acestea (dovadă expresia "folosirea empirică a intelectului", care ne indică determinarea acestor relaţii În vederea sau din perspectiva întemeierii folosirii empirice a intelectului). În descrierea acestei "relaţii" vom distinge mai întâi nivelurile,în cadrul legilor, ale programului teoretic de tip kantian; vom avea astfel, legile transcendentale, legile naturii şi cazurile fenomenelor. Apoi vom formula functiile prin care se realizează legăturile dintre aceste niveluri în vederea constituirii relaţiei structurii abstracte cu experienţa: "a sta sub" (stehen unter), valabilă Înte legile transcendentale şi legile naturii: a fi la baza (zum Grunde liegen) (conversa celei anterioare); a aplica la cazuri speciale (au! besondere Falle anwenden), aceasta are loc între legile naturii şi cazurile experienţei, dar aceasta prin medierea transcen­ dentală a principiilor intelectului, care determină necesitatea relativă a legilor naturii şi posibilitatea construirii, la nivelul lor a "formei expe­ rienţei posibile", fiind exponentul care face posibilă determinarea legi că a fenomenelor. Termenii relaţiilor dintre nivelurile teoriei generale sunt, În formulările lui Kant, exponent, regulă, caz particular: fenomenele sunt organizate legic prin actiunea principiilor a priori, care oferă temeiul ne­ cesar regulilor empirice. În prima formulare a teoriei critice, Kant e interesat în mod deosebit de construcţia teoriei-cadru a programului şi de schiţarea relaţiilor "ge­ nerice" (subsumare transccndentală, exponenţi cre) ale niveluriJor pro­ gramului, cu "aplicarca cmpirică" a teoriei-cadru. În lucrările ulterioare, care au condus la ncccs i tatea unei a doua formulări a teoriei generale, Kant va Încerca să determ i ne mai exact natura particulară a acestor re1 89


laţii, să le dea o "formă constructivă". De I:Ipt, d i l J1 U l desfăşurat de Kant de-a lungul întregului lui proiect teoretic a rost sus t inut de intenţia de­ terminării teoretice constructive a "trcceri i" ( l lehagang) de la teoria ab­ stractă la teoriile ştiinţifice speciale a l e naturi i . În schema generală din prima formulare aceste treceri rămâneau de determinat, sau cum spune Ph. Kitcher ( 1 994), rămâneau o "sarcină de rezolvat", o temă. În formu­ larea de mai sus, prezenţa unor te rm e n i cum sunt "caz particular", "apli­ care" par a determina relaţia dintre nivelul legilor transcendentale şi acela al lcgilor empirice ca o relaţie de instanţiere sau de subsumare de­ ductivă. Această interpretare este însă dezisă de alte formulări kantiene, care privesc direct relaţia principiilor intelectului cu l egile speciale ale ştiinţei naturii. Astfel, în ediţia a doua a Criticii, referirile le "legile na­ turii" sunt mult mai nuanţate: "Intelectul pur nu este, totuşi, în situaţia ca numai prin categorii să prescrie fenomenelor nici o lege a priori altele decât cele implicate în natura în general, adică în legitatea tuturor fenomenelor în spaţiu şi timp. Legil e speciale, întrucât ele se referă

la fenomene determinate

empiric, nu pot fi complet derivate din acestea (din legile apriori pe care categoriile le prescriu fenomenelor - n.n. ), deşi ele în totalitatea lor stau sub acelea. Trebuie să recurgem la experienţă pentru a putea învăţa în genere aceste din wmă legi; dar numai primele ne instruiesc

a priori despre experienţă în genere şi despre ceea ce poate fi cunos­ cut ca un obiect al acesteia " ( B 1 65).

În prima ediţie, Kant era preocupat în mod esenţial de relaţia gene­ rală dintre legile transcendentale ale naturii, legi care determină natura în sens formal şi legile naturi i, legile speciale pentru determinarea căro­ ra este necesar apelul la experienţă. Relaţia de subsumare transcenden­ tală inducea necesitatea legilor speci ale: ,,(Intelectul) este întotdeau na interesat siI cerceteze fenomenele cu tenţia de a găsi în ele

o

regu lă anumită. R egu l i le,

in­ în măsura în care ele

sunt obiective (prin urmare se ata :;; eaz;l uecesar cogniţiei ,obiectului), sunt numite legi. Deşi cu a j u t oru l ex peri entei noi ajungem să. cunoaş­ tem multe legi, totu:;; i acestea IlU SU llt decit dcterm inări particulare ale unor legi şi mai Înalte, d i n t re

1 90

c a re

e e l e mai Î n a l te (cărora le sunt su-


puse toate celelalte) provin a pri ori din int c l ee tu l însuşi ; elc nu sunt derivate din experienţă, ci, di mpotri vă, trebuie să procure fcnomene­ lor legitatea lor şi tocmai prin aceasta să facă posibilă experienţa . . . Este adevărat că legile empirice, ca fiind empiri ce nu pot fi în nici un fel să-şi deriveze originea lor din inte le c tu l pur. Dar toate legile em­ pirice sunt numai determinări particulare ale l egi lor pure ale intelec­ tului. Sub aceste legi pure, şi în acord cu standardul lor, sunt posibile în primul rând toate legile empirice, iar fenomenele iau o formă gu­ vernată de legi" (AI 26- 1 27). ,

Astfel, în ciuda unor interpretări care consideră că în prima ediţie legile naturale nu au necesitate (P. Guyer 1 990), Kant vorbeşte explicit, în contexte de mare semnificaţie argumentativă de legi ca "reguli nece­ sare", având în vedere aici nu numai legile transcendentale a le naturii ci şi legile specifice, legile unei naturi considerate în sens empiric. Nece­ sitatea acestora din urmă nu este nici una logică, nici una transcenden­ tală: ele nu sunt cerute pentru posibilitatea experienţei (R. Walker 1 990: 252). Modul lor specific în care sunt necesare, au o "expresie a nece­ sităţii", participă la necesitatea legităţii în genere, nu este precizat în de­ taliu în prima formulare a teoriei Criticii. O reconstrucţie logică a aces ­ tui tip de necesitate o propune Ph. Kitcher. Legile speciale "legis lează posibilităţi neactualizate": genera lizările care exprimă legi "implică anumiţi condiţionali care sunt mai tari decât condiţionalul material şi, ca urmare, aceste generalizări susţin contrafactuali" (Kitcher 1 986: 2 1 9). În ediţia întăi a Criticii rămâne însă nedeterminată relaţia specială de subsumare transcendentală a legilor speciale la cele transcendentale. Ex­ plicaţiile date în deducţia transcendentală a categorii lor, de genul celei cuprinse în faimosul pasaj A 1 25 (suprimat în ediţia a doua : "Ordinea şi regularitatea în apariţii , pe care o intitulăm natură, o introducem noi înşine"), par a autoriza o interpretare conform căreia, aici, categoriile ar determina direct legile empiri ce, de îndată de dispunem de o informaţie asupra fenomene lor, cu altc cuvinte, nu am avea nevoie de nici o � mediatoare. Aşa cum arăta R. Walker, o asemenea interpretare nu este consistentă cu tcoria kantiană a principiilor regulative şi cu ideile expuse de el în Anexa la Oialectica Transcendentală. În orice caz, în formulările 191


ulterioare ale relaţiei dintre legile transcendentale care fac posibilă ex­ perienţa în genere şi l eg ile speciale ale naturii, accentul va cădea nu atât pe căutarea unei expresii generale a necesităţii legilor naturii cât pe construirea efectivă a medierii acestora, pe edi ficarea propriu-zisă a te oriei mediatoare a programului transcendental. În privinţa identificării acestei teorii mediatoare, interpretările, cum vom vedea, nu sunt con vergente. În principal sunt invocate metafizica naturii sau teoria judecăţii reflexive, elaborate de Kant în Fundamentele metafizice alefizicii, res­ pectiv, în Critica puterii de judecată. Examinarea acestor teorii mediatoare va conduce la un pas impor­ tant pe li ni a detenninării relaţiei de "derivare fundaţională" a legilor spe­ ciale; acestea din unnă ,,nu'pot fi identificate drept consecinţe logice ale principiilor sintetice a priori introduse în Analitică " ( Ph. Kitcher 1 994: 258). Vom avea aşadar o "relaţie de un alt tip decât acela care ar putea fi definită prin conexiuni logic-deductive. Care este semnificaţia ei şi cum poate fi ea detenninată mai ri guros? La această întrebare au încer­ cat să răspundă numeroşi comentatori kantienei, printre care: H.l. Paton ( 1 936), G . Bird (1 962), R.P. Wolff ( 1 963), G. Buchdahl ( 1 969 , 1 974), l. Van eleve ( 1 973), G. Brittan ( 1 978), P. Guyer ( 1 990), H. Allison ( 1 994), M . F riedman ( 1 989, 1 99 1 , 1 992, 2001 ), L. F alkenstein ( 1 997). Punctul de plecare pentru o expli caţie a acestei "relaţii" va fi cu ne­ cesitate detenninarea sensului în care intervine experienţa în medierea raportului dintre legile a priori şi legile speciale. Principiile a priori, care se află la baza unei naturi în genere, scrie Kant, nu asigură decât fonna legităţii în genere; pentru derivarea sau construcţia unor legi speciale este necesar recursul la o experienţă particulară . Ce poate oferi însă în acest demers experienţa, cum poate "constrânge" ea acţiunea legilor transcendentale pentru construirea legilor speciale? Pentru a vedea cum intervine experienţa determinată" în construcţi a legilor empirice va tre­ bui aşadar să urmărim modul în care Kant construieşte forma experienţei la diferite niveluri ale programului său teoretic. Numai astfel se poate determina "drumul de sus în j os" a] derivării transcendentale. Vom ve­ dea astfel cum se constituie nivelurile de mediere al e programu lui , ­

"

"

192


ideea generală fi ind aceea că fiecare asemenea nivel are constrângeri regulative puse de "fonna experienţei", la articularea cărei a contribuie nivelurile anterioare, în primul rând matricea categorială, paradigmă a oricărei constituiri a experienţei posibile. Nivelurile se subordonează nu prin relaţii deductive directe între componentele lui, luate la rândul lor individual, ci prin aceea că nivelurile superioare în cadrul organizării programului, fac posibil, printr-o acţiune structurală, spaţiul conceptual al nivelurilor inferioare. Deosebit de semnificativă pentru înţelegerea pricipiilor Analiticii transcendentale ca o reţea coerentă care domină structural construcţia ul­ terioară a niveluri lor teoretice, prin intermediul formei experienţei de­ terminând proiectul ontologic al întregului program transcendental, este următoarea teză a lui Kant: ,,(Analogiile experientei) asertează astfel Împreună (s.n. ) : toate apa­ riţiile se situează într-o natură şi trebui e să se situeze în ea, Întrucât

fără această unitate a priori n-ar fi posibilă unitatea experienţei, şi ast­ (A2 1 O/B263).

fel nici detenninarea obiectelor în ea"

În felul acesta, "relaţia de reducţie" din cadrul metateoriei structu­ raliste nu poate fi "proiectată" aici ca o relaţie directă între modelul teo­ retic şi structurile empirice, ci ca o "relaţie" între principiile transcen­ dentale ale intelectului, ca structură determinativă fundamentală şi ni­ velurile ulterioare de construcţie ale programului; este vorba în mod esenţial de participarea structurii abstracte la constituirea formei expe­ rienţei şi a domeniului de obiectivitate al constructelor şi legi lor ce in­ tervin la palierele ulterioare ale programului. Inainte de a caracteriza mai detaliat această participare a formei structurale a legităţii în genere la de­ terminarea posibilităţii legilor speciale, vom prezenta sumar câteva din­ tre principalele intetpretări ale acestei "relaţii", considerate ca intetpre­ tări ale teoriei kantiene. O sistematizare a perspectivelor în care poate fi interpretată relaţia dintre sistemul principiilor intelectului şi corpus-ul cunoaşteri i empirice pe care el o întemeiază este propus ă de R. P. Wolffîn comentariul sâu la Analitica transcendentală ( R . P. Wolff 1 963). O primă interpretare poate 1 93


pomi de la as erţiunile din Prolegomene şi de la modi ficările introduse pe baza lor În ediţia doua a Introducerii la Critim ratiunii pure. În felul acesta se identifică nucleul teoriei Criticii cu "fizica pură", iar sarcina relaţiei dintre acest nucleu şi "legile empirice" revine la aceea de a jus­ tifica fizica lui Newton. După cum consideră R. P. Wolff, există elemente pentru o asemenea interpretare în însuşi demersul argumentativ/con­ structiv al Analiticii, îndeosebi în Anticipările percepţiei, unde Kant discută teoria dinamică a materiei şi în Analogii unde apar referinţe la legea conservării materiei şi a acţiunii şi reacţiunii. A doua perpectivă de interpretare vede în Critică o analiză a condiţiilor experienţei posibile în genere, lăsând experimentului formularea conţinutului special al ştiinţei naturii. Critica nu are alt obiectiv decât să demonstreze că un asemenea scop poate fi în principiu atins. Pentru aceasta este nevoie de Axiome pentru a garanta aplicarea la lumea materială a teoremelor matematicii pure, de Analogii pentru a introduce o structură constantă în fluxul ex­ perienţei, care să permită identificarea unor pattemuri ale regularităţilor empirice. A treia interpretare, cea metafizică, consideră Analitica Prin­ cipiilor ,,0 analiză generală a trăsăturilor universale şi indispensabile ale lumii naturale" (3 02). O asemenea perspectivă este indicată de denu­ mirea teoriei critice ca "metafizică a experienţei", pe care o propune, de exemplu, H. Paton. Tema ei este determinarea unui sistem al "metafizicii imanente" prin dependenţa lumii fenomenelor de formele a priori ale cogniţiei. A patra perspectivă discutată de Wolff reconstruieşte Critica în termenii filosofiei analitice a ştiinţei, o disciplină metateoretică in­ teresată de modurile inferenţei, presupoziţiile unor teorii existente, mo­ dalităţile interpretării lor, condiţiile de adecvare ale constructelor teo­ retice etc. Această perspectivă proiectează în genere relaţia dintre cadrul formal general şi o teorie empirică determinată ca una de presupoziţie logică, sugerând o relaţie "analitică" între acestea. Perspectivele for­ mulate de R. P. Wolff aparţin în mod evident interpretărilor disciplinare ale Criticii, indicând o dată în plus importanţa încadrării în acest fel a teoriei transcendentale pentru a determina obiectivele şi temele diferi­ telor procedee argumentative sau constructive ale metodologiei kantiene. 1 94


Una dintre cele mai influente interpretări ale relaţiei di n tr e prin­ cipiile Analiticii intelectului şi legile speciale ale natu ri i îi aparţine lui M. Friedman (Friedman 1 989, 1 99 1 , 1 992, 200 1 ) . Aceasta a fost numită in­ terpretarea "tare", fiind opusă celei a lui G. Buchdahl, numită interpre­ tarea "slabă". Pe scurt, M. Friedman susţine că Analogiile experienţei fundează existenţa ci necesitatea legilor empirice: "dacă principiul cau­ zaI universal asertează existenţa legilor sau regularităţilor cauzale par­ ticulare, el trebuie de asemenea să aserteze necesitatea lor" ( 1 992 : 1 7 1 ). Acesta decurge din pretenţia kantiană după care principiile transcen­ dentale fac cu putinţă sau întemeiază într-un anume fel legile particulare ale naturii. Aceste "legi empirice" sunt legile fizicii newtoniene (legile generale ale mişcării şi legea gravitaţiei universale) . De aceea, "fizica pură a lui Kant, Întemeind fizica generală newtoniană este legată de aceasta. M. Friedman respinge concepţia "hibridă" care acceptă că Ana­ logia a doua, de exemplu, garantează existenţa dar nu şi necesitatea le­ gilor empirice de tip cauzal. Considerând numai principiile transcendentale şi legile empirice nu vom putea răspunde la întrebarea privind natura acelei întemeieri pe care o oferă primele: "Ceea ce face problema atât de dificilă este faptul că am rămas în întuneric cu privire la natura precisă a acestei <Înte­ mei eri>. Cum inj ec teaz ă principiile transcendentale necesitate în l egile empirice ale naturii astfel încât să le asigure acestora mai mult decât statutul doar inductiv?"( 1 7 5 ) Relaţia dintre principiul transcendental al cauzalităţii şi legile cauza­ le particulare este mediată, după Friedman, de "principiile metafizice" expuse în MANW, o metafizică specială care oferă o instanţiere unică principiilor transcendentale şi care explică sau pune în evidenţă rolul constitutiv pentru experienţă al principiilor transcendentale. Principiile metafizice, ca legi ce se aplică numai naturii fizice, corelează "legile transcendentale ale naturii" cu conceptul empiric de materie, determi­ nându-l prin princ i pi ul inerţ ici, principiul conservări masei şi principiul egalităţii acţiunii şi react i u n i i . Această teorie mediatoare oferă princi­ piilor abstracte (cons iderate În sine acestea fiind principii şi concepte "

.

1 95


"goale") "condiţiile prin care doar conceptele intdl:clului pot avea rea­ litate obiectivă, i.e., semnificaţie şi adevăr" ( I V: 4 7 X ) . Ca realizări unice ale principiilor transcendentale, principiile metalizicc conectează foarte tare conceptele transcendentale cu "legile empi rice". Acestea din urmă, printr-o procedură de încadrare conceptual ă şi i nterconectare treptată (framing and nes/ing) a datelor empirice în cadru l conceptului tran­ scendental de natură în general conferă necesitate legilor empirice, "le întemeiază în legile naturii progresiv mai abstracte care conduc în final la înseşi principiile transcendentale" ( ] 86). În felul acesta, necesitatea legilor empirice este derivată în întregime din intelect. Deşi acordă un rol important judec ăţii reflexive, cu ideea ei a unităţii sistematice a na­ turii, aceasta nu va funda necesitatea legilor naturii, ci va constitui doar o sursă de principii metodologice (de principii ale raţionalităţii, cum considera R. Walker). Unificarea este necesară în vederea "scufundării" multitudinii de legi empirice în cadrul fundamental transcendental, sin­ gurul care poate însă justifica "expresia de necesitate" acordată de Kant legilor speciale ale naturii. Întemeierea legilor empirice prin legile transcendentale ale naturii (via principile metafizice), care le transformă pe primele din simple regularităţi empirice, numai inductive, în legi propriu-zise ale naturii, este exemplificată de Friedman prin întemeierea legii atracţiei universale plecând de la corelaţiile lui Kepler şi de la subsumarea acestora la cate­ goriile modale, mijlocită de aplicarea principiilor metafizice ale me­ canicii ( 1 76- 1 78). Legile naturii obţin pe această cale statutul "mixt" (deşi sunt formulate pe baza unor date empirice, ele au caracter nomo­ logic, fiind corelate deductiv cu principiile metafizice) . După H. Allison, această interpretare a lui Friedman are drept sursă "identificarea tacită . . . a experienţei căreia Critica îi va oferi temeiul transcendental cu experienţa ştiinţifică mai degrabă decât cu experienţa comună" (Allison 1 994: 3 00). Punctul principal al problemei este "mo­ dul în care este interpretată obiectivitatea. În cadrul conceptual al fizicii newtoniene, problema obiectivităţii este esenţialmente problema dis­ tingerii mişcării <reale> s au <absolute> de mişcarea < aparentă> sau 1 96


<relativă>; şi aceasta se realizează numai apc hînd la /(Ir-te reale şi ca ur­ mare la legi autentice ale naturii. Astfel, dată fi ind ac eastă concepţie a experienţei, nu este doar natural ci şi necesar să se asume că funcţia legilor (forţelor) particulare este de a fi conditi i pentru posibi litatea ei. Aceasta nu este însă deloc cazul cu experienta comună, în cazul cărei a obiectivitatea este înţeleasă ca ceea ce este acces ibil public şi este in­ tersubiectiv, adică distinct de reprezentarea noastră a acelui ceva. Punc­ tul-cheie este, desigur, acela că această a doua concepţie largă a obiec­ tivităţii include ceea ce pentru fizician este doar <aparent>" (Allison 1 994: 300-30 1). Într-adevăr, Friedman acceptă incondiţionat ideea că filosofia transcendentală a lui Kant este "modelată" strâns după exem­ pl ul experienţei pe care Kant o considera paradigmatică, experienţa lumii fizicii newtoniene (Friedman 1 992: 1 85- 1 86). Interpretarea "şti­ inţifică" a experienţei se bazează pe Prolegomene, cu diferenţa ei dintre judecăţile de percepţie şi cele de experienţă, primele fiind identificate cu "regularităţile empirice", cu care începe ştiinţa, acestea fiind convcrtite în experienţă propriu-zisă ( judecăţi de experienţă) prin acţiunea prin­ cipiilor metafizice, ca instanţieri unice şi directe ale principiilor tran­ =

scendentale.

Această reconstrucţie neglijează, după Allison, prezenţa a două ni­ veluri de intervenţie a conceptului cauzalităţii în analiza lui Kant. După cum a arătat G. Buchdahl, cauzalitatea funcţionează: (i) ca presupoziţie transcendentală, cerută de ideea unei succesiuni obiective: (ii) ca pre­ supoziţie logică sau conceptuală a ideii unei succesiuni explicit cauzale. Analogia a doua se referă la prima interve'nţie, Prolegomene la a doua. De aceea va trebui să găsim o explicaţie transcendentală a experienţei care nu e dominată încă de legi cauzale determinate, pe care Allison o numeşte "experienţă-Kepler", spre deosebire de cea pe care o are în vedere Friedman, numită "experi enţă-Newton". Este necesară înteme­ ierea transcendent ală a posi b i l ităţi i experienţei ca sumă de "regularităţi obiective", ca succesiune de evenimente "obiective", Evident, principiul transcendental al cauzalităţi i , În interpretarea lui Friedman, nu poate în­ temeia obiectivitatea eveni Il1l: ntclor, deci nu poate fi o condiţie a expe1 97


rienţei evenimentelor. �a atare, nici legile empirice nu pot fi bazate în aspectul lor transcendental exclusiv pe intelect. După Allison, acest rol îl poate întemeia principiul teleologic al judecăţii reflexive; acesta per­ mite, aşa cum consideră Buchdahl, întemeierea necesităţii legilor cau­ zale speci ale pe locul lor în structura sistematică a unor asemenea legi, fiecare lege îndeplinind în conformitate cu principiul teleologic al in­ tenţionalităţii o funcţie necesară în cadrul acestei structuri . Structura ca atare este văzută ca o "cerinţă regulativă a judecăţii reflexive, nu ca o cerinţă constitutivă a intelectului" (Allison 1 994: 3 04). Acest principiu, despre care Kant spune că "ne este necunoscut" (într-o "deducţie meta­ fizică" care nu era obligată să-I formuleze şi să-i dovedească validitatea obiectivă), nu aparţine intelectului, ci capacităţii de judecare reflexivă. În felul acesta, a doua modalitate de interpretare a "relaţiei " dintre principile transcendentale şi legile speciale în cadrul programului teo­ retic al lui Kant pune în seama judecăţii reflexive şi a principiului ei transcendental al unităţii sistematice a naturii edificarea teoriei media­ toare. După G. Buchdahl, P. Guyer, R. Walker, H. Allison ş.a. , în Critica puterii de judecare Kant argumentează dependenţa legilor empirice de un "principiu transcendental", ideea unităţii sistematice a naturii. Acest principiu, rezultat al judecăţii reflexive (nu o simplă instanţă a prin­ cipiilor Analiticii intelectului), preia rolul mediator între structurile for­ male, cum ar fi intuiţiile formale şi categoriile, pe de o parte, şi legile empirice particulare. El Întemeiază "transferul" în experienţa obiectelor particulare a structurii de posibilitate a experienţei în genere, prin care se determină în acelaşi timp condiţiile În care reprezentările ne pot prezenta în genere obiecte. În prima Introducere (nepublicată) la Criti­ ca puterii de judecare, Kant scri a : "Natura în legil e ei empirice trebu i e să se specifice pe sine aşa cum este cemt de experienţa posibilă, ca un sistem al c o gn i ţi ei empirice această fonnă a naturii c onţine

o

intcnl iona l i tate logică, anume aceea

a confonnităţiî ei cu condiţiile sub i ec t i v e al e puterii de judecare cu privire la interconexiunile pos i b i l e gul unei experienţe" (XX : 2 1 7 ) .

1 98

ak

conccptelor empirice în Între­


Rolul judecăţii reflexive este acela de a produce ideile supli mentare necesare pentru conectarea le gilor pure ale intelectului care întemeiază legitatea naturii în genere cu legile empiric� de descoperit în natură: "Principiul reflecţiei asupra obiectelor date în natnră este: pentru toate lucrnrile din natură pot

fi găsite concepte empirice determinate,

ceea ce este acelaşi lucru cu a spune că putem presupune Întotdeauna în produsele natorii o formă care e posibilă în conformitate cu legile universale pe

care

noi l e putem cunoaşte. Deoarece dacă n-am putea

presupune aceasta şi n-am pune acest principiu la baza tratării noas­ tre a reprezentărilor empirice, atunci orice reflecţie va

pro ce da la În­ ci

tâmplare şi orbeşte şi astfel fără o aşteptare întemeiată a acordului cu natura" (XX: 212).

Intervenţia judecăţii reflexive este necesară pentru detl.!nninarca legilor particulare ale na turii, nu însă şi pentru formularea legilor tran­ scendentale ale naturii (Analogiile experienţei), princi pi i ale unl.!i korii structurale a c ondiţii lo r generale de posibilitate:

la conceptele universale ale natorii, care în genere fac mai empirică particulară), reflecţia îşi are deja îndrumarea în conceptul de natură în genere, i.e., în intelect, şi puterea de judecare nu necesită un principiu "Cu privire

întâi posibil un concept al experienţei (fără o determinare

special al reflecţiei, ci schematizează a priori ideea de natură în ge­

Îară de care

nere, aplicând schema asupra fiecărei sinteze empirice, nu

ar

fi cu putinţă nici o judecată de experienţă"

(XX: )

.

Conştient de deosebirea "stilistică" dintre teoria abstractă a pro­ gramului şi teoriile speciale, care nu le face pe cele din urmă simp l e in­ stanţieri (logice) ale teoriei cadru, şi nici nu permite corelarea logică di­ rectă a legilor celor două t i pur i de teorii, Kant concepe toată proble­ matica me di erii obţi nerii le gil o r speciale ca o temă de construcţie; ob­ ţinerea legilor speciale nu este reralizabilă printr-o derivare deductivă di­ rectă din princi pi ile care 1�lc posibilă form a însăşi a experienţei, deter­ minând o b iec ti vi ta t ea cunoa�tcrii În principiu; în ciuda unor interpr eţi e m pirişti (R. Walker, de excmplu), ca nu este nici o sarci n ă a unei pro­ ceduri in d uct i ve EstI.! ne voie de o e d i fi care a unei teorii care să medieze aplica rea plincipiilor transcendentale la obiectele unei experienţe par.

"

"

199


ticulare, teorie care conţine un principiu carc sil permită transferul Într-o experienţă determinată a structurii detemlinativc

il

tcoriei abstracte şi să

proiecteze astfel legic regulile empirice găsite În acel domeniu. Judecata reflexivă, cea care proiectcazii În natură unitatea sistema­ tică prin care se mediază aplicarea legilor transcendentale pentru for­ mularea legilor empirice este, după G. Buchdahl, P. Guyer, H. AJlison ş.a. teoria mediatoare care nu oferă doar principii metodologice ale cercetării naturii, ci induce şi necesitatea legilor speciale. Pentru Kant, raţiunea determinativă are un rol creativ, în acord cu statutul teoriei me­ diatoare a programului său transcendental de cercetare fundamentală; ea nu instanţiază doar logic structura generală a experienţei în genere, ci presupune introducerea unor noi principii metodologice, ipoteze şi ana­ gajări existenţiale, reguli de construcţie, modele structurale ale fenome­ nelor etc. Teoria mediatoare, construită fie de judecata reflexivă, fie de metafi­ zica naturii, corespunde ca funcţii şi statut, în cadrul programului kan­ tian, acelei medieri oferite în cadrul programului lui Newton în filosofia naturală de complexul format din ipoteze, reguli de cercetare a naturii

(Regulae philosophandi),

regularităţi empirice (,,legile lui Kepler), care

prefaţează construcţia "sistemului lumii" (teoria specială a atracţiei uni­ versale). Aceast "preambul" la teoria atracţiei universale reprezenta, ca şi în cazul lui Kant, o teorie sui generis, edificată pentru a asigura "extinderea constructivă" a teoriei abstracte a programului în vederea articulării teoriilor lui speciale. Teoria mediatoare a programului "con­ strânge" cunoaşterea de experienţă, aflată în căutarea legiror speciale, prin proiectarea asupra experienţei, prin această mijlocire, a structurii de posibilitate a teoriei nucleare a programului. După cum subliniază P. Guyer (1990: 239-241), Kant formulează două asemenea "constrân­ geri" majore, asociate tocmai cu ideea principiului regulativ: constrân­ gerea

indeterminării

-

teoria mediatoare nu poate determina unic şi

complet sistemul legilor speciale; nu e posibilă o unică şi completă sis­ tematizare a legilor; în termenii lui Kant, puterea de judecată "pune" sis­ tematicitatea ca o "tehnică a naturii" fără să fie capabilă să o explice nici 200


să O determine mai precis

(XX: 214); a doua

natura a priori a ideii sistematicităţii naturii este unul transcendental,

-

constrângere priveşte

principiul sistematicităţii

"în sensul că acordul cu el

reprezintă o condiţie

de posibilitate pentru experienţa obiectelor externe sub legi empirice" (Guyer

1990: 241). Rolul lui este de a asigura subsumarea transcen­

dentală a legilor empirice, sau altfel spus, "subordonarea sistematică" a legilor empirice. În felul acesta, consideră Guyer, prin cele două con­ strângeri ce definesc acţiunea mediatoare a puterii de judecare, "Kant re­ cunoaşte că întreaga cunoaştere a legilor empirice speciale depinde atât de o concepţie a sistematicităţii a priori dar indeterminată cât şi de inputul empiric real. Cunoaşterea legilor empirice nu este o problemă doar de completare

(filling in) a schemelor oferite de categorii cu detalii

oferite de intuiţia empirică, ci de proiectare a ideii sistematicităţii asupra datelor, cu intenţia de a trece de la legile cunoscute la altele noi - un pro­ ces deschis care nu poate conduce niciodată la rezultate complet deter­ minate, dar fără care noi nu avem nici o metodă pentru a înfrunta

ing with) multiplicitatea nelimitată a observaţiei,

tisfacerea corespunzătoare a cerinţei necesităţii prezente pirice" (Guyer

(cop­

nici o bază pentru sa­

în

legile em­

1990: 242).

Construcţia acestei teorii mediatoare nu are de-a face,

pace

R.

Walker, cu problema inducţiei sau cu aşa-zisul procedeu inductiv în construcţia legilor speciale. De altfel, aşa cum acelaşi autor remarcă, in­ ducţia nu e discutată niciodată de Kant în context epistemologic (refe­ ririle din

Logică

la inducţie sunt foarte generale, neinformative, fiind

vorba numai de o legătură dintre particular şi general); ingnorându-l pe Hume, în concepţia transcendentală a lui Kant inducţia nu-şi află nici un loc (Walker

1990: 256). Departe de a fi o inferenţă, această mediere e re­

alizată printr-o construcţie teoretică veritabilă, capabilă să conecteze două paliere ale abstracţiei din cadrul programului kantian, cu statut epistemologic diferit, cu tipuri de legi şi concepte teoretice deosebite. Această construcţie teoretică mediatoare cuprinde ipoteze, analogii, modele ale fenomenelor ("structuri empirice"), reguli de aplicare ale conceptelor structurale, ale matricilor abstracte, idealuri explicative sau 201


principii regulative, principii metodologice ("maximelele puterii de judecare"), condiţii formale şi constrângeri raţionale. Cum am văzut, în toate momentele constituirii teoriei Criticii, odată introduse prin argumente/construcţii diferite componente sau elemente, se cere justificarea lor transcendentală, oferită după modelul paradig­ matic al teoriei nucleare întregului program critic, deducţia transcen­ dentală a categoriilor. De aceea, ca şi în cazul teoriei metafizicii naturii, propusă în MANW, şi teoria mediatoare a judecăţii reflexive va trebui să se legitimeze printr-un gen de deducţie transcendentală (cum se pro­ dusese la alte paliere ale Criticii cu spaţiul şi timpul, schematismul, ideile raţiunii, sau cum va fi cazul cu categoriile raţiunii practice sau cu imperativul categoric). Cu alte cuvinte, principiul determinativ al jude­ căţii reflexive trebuie "înscris" în cadrul cercetării invariantive a con­ diţiilor posibilităţii experienţei, modalitatea par excelence a justificării obiectivităţii în proiectul teoretic transcendental. Procedeul kantian re­ vine la a reitera la diferite niveluri ale programului teoretic experienţa transcendentală fondatoare, aceea a deducţiei categoriilor, ca un recurs întemeietor la "sursele cunoaşterii a priori" (V: 182), cu alte cuvinte a construi categorial pentru fiecare palier al programului obiectul expe­ rienţei posibile. Aceasă "repetare" poate însemna şi o nouă deducţie a categoriilor, realizată la acel nivel de constituire a programului teoretic. De aceea, MANW sau Opus postumum oferă încercări noi de justificare a sistemului categoriilor, la nivelul respectiv al construcţiei experienţei. Justificarea teoriei mediatoare se face prin deducţia transcendentală a conceptului unităţii sistematice a naturii, pentru a-I admite ca principiu transcendental. Aceasta procedează prin dovedirea faptului că ele sunt condiţii de posibilitate ale "ordinii naturii în regulile ei particulare" pornind de la condiţiile generale ale posibilităţii experienţei în genere: "Faptul că printre principiile transcendentale se numără conceptul fi­ nalităţii naturii se poate vedea uşor din aceea că maximile puterii de judecare, care sunt puse a priori la baza cercetării naturii şi care nu privesc nimic altceva decât posi bilitatea experienţei, (s.n.), deci a cog-

202


niţiei naturii, dar nu doar ca natură în general, ci mai degrabă ca na­ tură determinată printr-o multiplicitate de legi particulare"

(V: 182).

Această deducţie transcendentală procedează în felul următor. Mai întâi se instituie cadrul structural al experienţei în genere ca temei al posibilităţii principiilor fundamentale: ,,Astfel, noi găsim mai întâi în temeiurile posibilităţii unei experienţe ceva necesar, şi anume legile universale fără care natura in genere (ca obiect al simţurilor) nu poate fi concepută; şi acestea se bazează pe categorii aplicate la condiţiile formale ale oricărei intuiţii care e po­ sibilă pentru noi, în măsura în care ea ne este dată de asemenea a pri­ ori"

(V: 183).

Se introduce apoi, în acest cadru, nivelul special al experienţei corespunzător puterii de judecare: ,,Acum, sub aceste legi, puterea de judecare este determinativă, deoa­ rece ea nu are altceva de făcut decât să subsumeze sub legi date. De exemplu, intelectul spune: Orice modificare are cauza sa (lege uni­ versală

a naturii); acum, puterea de judecare transcendentală nu are

nimic în plus de făcut decât de a oferi condiţia subsumării sub con­ ceptul a priori care a fost dat de intelect: şi aceasta este succesiunea determinării unuia şi aceluiaşi lucru. Pentru natură

in genere (ca

obiect al experienţei posibile), această lege este cunoscută ca fiind ab­ solut necesară. însă obiectele cunoaşterii empirice, în afara acelei de­ terminări formale a timpului (adică a Ana1ogiilor experienţei - n.n.), mai sunt determinate, sau în măsura în care se poate judeca a priori, determinabile în atât de multe feluri naturile specific diferite, în afa­ ră de ceea ce au comun, ca aparţinând naturii în genere, pot

fi cauze

în moduri infinit variate. Şi fiecare dintre aceste moduri trebuie să aibă (în acord cu conceptul de cauză în genere) regula lui care este lege.deci aduce cu sine necesitate, deşi date fiind constituţia

şi limi­

tele capacităţi lor noastre de cogniţie noi nu pătrundem această nece­ sitate" (Ibidem).

Pentru aceste legi determinate, necesitatea lor trebuie corelată cu structura experienţei posibile, singurul temei al afirmării universalităţii veritabile şi al necesităţii, condiţia transcendentală a necesităţii, cum o numea Kant: 203


"Ca unnare, trebuie să gândim că există

în natură, cu privire la legile infinite de legi empirice,

ei empirice, posibilitatea unei multitudini

care sunt totuşi contingente pentru pătrunderea noastră (nu pot fi cunoscute a priori); şi cu privire la ele noi apreciem unitatea naturii în acord cu legile empirice perienţei (ca un sistem în conformitate

(heurteilen) că şi posibilitatea unităţii ex­

cu

legile empirice) ca fiind

contingentă. Dar întrucât această unitate trebuie presupusă necesar şi asumată, deoarece altfel n-ar avea loc interconexiunea generală a cogniţiilor empirice în întregul unei experienţe, deoarece legile uni­ versale ale naturii produc o asemenea interconexiune a lucrurilor în raport cu genurile lor, ca lucruri ale naturii

în genere, dar nu specific,

ca lucruri particulare ca atare ale naturii, puterea de judecare trebuie să aswne astfel ca un principiu

a

priori al utilizării ei proprii că ceea

ce e contingent pentru înţelegerea umană în legile particulare (em­ pirice) ale naturii conţine totuşi o unitate legică, inexplicabilă pentru noi dar totuşi conceptibilă, în legarea muItiplicităţii lor într-o expe­ rienţă posibilă în sine" (V: 183-184).

Prezenţa unui pattern structural Într-o varietate de legi empirice, care le induce acestora "expresia de necesitate", se dovedeşte astfel

via ex­

perienţa posibilă, determinată la acel nivel considerat al construcţiei teoriei. Principiul unităţii sistematice a naturii se "deduce" astfe1 ca un moment necesar al construcţiei unităţii experienţei, unitate ce reprezintă condiţia de posibilitate a legilor particulare. "Pentru a ne convinge de corectitudinea acestei deducţii a conceptu­ lui amintit şi de necesitatea de a-I asuma ca un principiu transcen­ dental al cogniţiei, trebuie doar

să considerăm dificultatea sarcinii de

a face o experienţă interconectată din percepţii date ale unei naturii care în cel mai rău caz conţine o multiplicitate infinită de legi em­ pirice, o sarcină care se află a priori

în intelectul nostru. Intelectul se

află, desigur, a priori în posesia legilor universale ale naturii, fără de care în genere natura n-ar putea fi obiect al experienţei, totuşi el are nevoie în plus de o anumită ordine a naturii în regulile ei particulare, pe care le poate cunoaşte numai empiric, şi care sunt pentru el întâm­ plătoare. Aceste reguli fără de care nu ar fi posibilă trecerea de la ana­ logia generală

a

unei experienţe posibile în genere la particular, tre­

buie gândite ca legi (i.e., ca necesare), întrucât altfel ele nu ar con-

204


stitui o ordine a naturii, chiar dacă intelectul nu k p;'ltrundc necesi­ tatea şi nu ar putea s-o înţeleagă necesitatea 101''' (V: 1 X4-1 �5). Aceasta este modalitatea justificării necesităţii legilor speciale, nu de­ rivarea lor logică directă din principiile transcendentale. Astfel legile spe­ ciale se "înscriu" în cadrul teoretic general, care le conferă expresia de ne­ cesitate numai prin reluarea conexiunii cu condiţiile detenninative ale posibilităţii experienţei, deci ale "fonnei cogniţiei de experienţă" (V: 185).

205


CAPITOLUL 2 Construcţia modelelor empirice: un sens pozitiv pentru Dialectica transcendentală "Demnach werde ich nichts von dem ganzen Gegenstande der Eifahrung (der Sinne/we/t). sondern nur von der Rege!, nach we/cher Eifahrung ihrem Gegendande angemessen, angestellt und jortgesetzt w erden soli, sagen koennen. " Immanuel Kant

Dintre toate sugestiile interpretative noi privind teoria lui Kant, de­ rivate din proiectul de reconstrucţie structuralistă a tipului de teoretizare inaugurat de

Critica ratiunii pure,

poate cea mai surprinzătoare vizează

posibilitatea resemnificării radicale a întreprinderii prezente în cea mai extinsă secţiune a operei lui Kant, Dialectica transcendentală. Cea mai cunoscută înţelegere a sensului Dialecticii transcendentale este una "negativă": aici, Kant deconstruieşte pretenţiile de cunoaştere veritabilă ale celor trei metafizici speciale, aşa cum apăreau acestea în sistemati­ ca tradiţională a filosofiei, cosmologia raţională, psihologia speculativă şi teologia raţională. Pe scurt, acestea nu-şi pot realiza proiectele cog­ -nitive din cauza dificultăţilor defmirii obiectului lo r (sub jurisdicţia condiţiilor posibilităţii experienţei): lumea ca totalitate, sufletul ca sub­ stanţă şi fiinţa supremă, nccondiţionată. Dacă aşa-zisa metafizică ge­ nerală sau ontologia era reconstruită în cadrele

Criticii ca

o teorie ab­

stract-structurală, devenind sinonimă cu însăşi Analitica transcendentală, metafizicilor speciale le revine un dcstin cu totul special, acela de a do­ cumenta printr-un no u "experiIlH:nt transcendental" imposibilitatea tran-

206


scenderii raţionale a limitelor experienţei posibih:. Semnificaţia Dia­ lecticii transcendentale este rezumată de P. Guycr �i A. Wood, în Intro­ ducerea la traducerea lor a Criticii raţiunii pure, astfel: "A doua divizi­ une a <Logicii Transcendentale> se îndreaptă către sarcina distructivă principală a Criticii raţiunii pure, care-i dă însuşi titlu1 operei, aceea de a discredita dogmatismul şi de a expune limitele metafizicii" (P. Guyer, A. Wood 1998: 13). Metateoria structuralistă introduce o noutate remarcabilă în privinţa definirii "obiectului" teoriilor: acesta nu mai este înţeles ca o "aplicaţie universală, cosmică", definită independent de structurile teoretice şi dată anterior ca o existenţă "în sine", rea dy-made. Obiectul teoriilor este reconstruit ca o mulţime deschisă, determinată pragmatic, de aplicaţii in­ tenţionate ale nucleului structural (mulţimile de modele ce caracte­ rizează extensional componentele conceptuale ale teoriei). Tocmai această reprezentare nouă a obiectului teoriilor introdusă de metateoria structuralistă permite înţelegerea constructivă a proiectului Dialecticii transcendentale; dincolo de denunţarea pretenţiilor de cunoaştere ale unor metafizici speculative, Dialectica ne oferă o nouă viziune a obiec­ tului teoretizării ca o succesiune potenţial infinită, niciodată definită ca totalitate, a unor "realizări" sau aplicaţii ale nucleului teoretic, succe­ siune ce se constituie şi se organizează numai în cadrul unui amplu program de cercetare, pe baza unor principii metodologice sau principii ale cercetării. Ca urmare, vom avea de prezentat în continuare aceste trei

aspecte importante care ilustrează coerent noua semnificaţie constructivă a Dialecticii transcendentale: (i) ideea de obiect al teoriilor ca mulţime de aplicaţii /sisteme intenţionate, generată progresiv; (ii) cadrul general al acestei viziuni asupra teoretizării: conceptul de program fundamental de cercetare: (iii) principiile de organizare ale programului şi deducţia lor transcendentală. În teoria b icam c r a Iă a raţiunii (cu intelectul- camera inferioară şi raţiunea în sens specific camera superioară), raţiunea nu doar indică domeniul de jurisdic\ie al intelectului, limitările lui ("veto-ul" camerei superioare), dar arc ::oi Il ac\iunc "legislativă", constructivă, proprie; ea "

"

--

207


oferă principiile organizării cercctări i În cadlIIl p rogr a m ului teoretic, program în cadrul căruia numai se des/ăşoan'i stru cturil e teoretice ale nu­ cleului fundamental pentru a edifica treptat "dollll.:n iui de semni fi caţie şi aplicaţie" al matricei structurale a legitătii. Ideea fundamentală pe care o vom a rgum cnta În continuare este aceea că tipul de teoretizare al Criticii ratiunii pure a introdus o nouă viziune asupra obiectului teoriilor, şi aceasta este explicit prezentată în Dialectica transcendentală, în mod particular în Antinomia raţiunii pure; obiectul teoriilor nu mai este conceput ca ceva dat dinainte Într-o deplină total itate şi auto-conţinere, ci el se constituie în mod progresiv sub ac­ ţiunea constrângerilor generale ale "formei experienţei" (nucleul teoretic fundamental) şi a ideilor regulative sau a principiilor cercetării (nu­ mite de Kant şi "principii ale raţionalităţii" R. 4759), ce definesc cadrul extinderii "nucleului teoretic" al legilor fundamentale pentru determi­ narea unor noi aplicaţii intenţionate. Aceasta nu a fost o decizie filo­ sofică speculativă, ci a reprezentat rezultatul cercetării unor probleme speciale în care s-au intersectat interesele reconstrucţiei metafizicii în acord cu sistemul teoretic al ştiinţei exacte a naturii cu cele care vizau soluţionarea unor prob leme de fundament ale paradigmei teoretice mo­ derne, ştiinţa newtoniană. Acestea din urmă se refereau în mod special la problema individuării corpurilor fizice şi la problema extinderii eos­ mologice a sistemului filosofiei naturale al lui Newton. Această con­ cepţie nouă asupra obiec t ul ui sistemelor teoretice (concordantă, după opinia structural iştil or actuali, cu în s ăş i maniera în care Newton a con­ ceput de fapt "obiectul" tcoriei sale ca o mulţime de aplicaţii sau sisteme fizice organizată în jurul a pli c a ţi i lo r standard al e teoriei) a solicitat o adevărată "revoluţie cpisklllologi că", transformarea viziunii logicist­ mctafizice asupra cunoa:;ot cr ii :;;i obiect ivităţii , aşa cum aceasta era in­ stanţiată de idl.:ile de "totalitak":;oi "necondiţionat". Logicismul, denun­ ţat de Kant în introducl.:rl.:a l a Diakctica transcendentală, a constituit sursa rei fi c ăr i i condil ii lor dc co nstruc ţie a obiectului teoriilor, iar vi­ ziunea metafizică tradilionab a sl.:parat obie ctul sistemelor teoretice de condiţiile de a l.:ces ihil il a ll.: I.:lllpiric;'i a sistemelor naturale, proiectând "

208

"


obiectul nu ca o serie de aplicaţii, construită succesiv, ale nucleului conceptual, ci ca un "univers de discurs" universal şi constituit inde­ pendent de actele intenţionale ale teoretizării. Nu întâmplător, acesta este "locul" identificat uneori cu punctul de aplicaţie escnţial al "revoluţio­ nării modului de gândire" propriu orizontului tematic al

Criticii.

Pe un plan epistemologic mai general, noua viziune asupra obiec­ tului teoriilor, propusă de Kant, este aceea care va fi considerată sursa is­ torică a ideii contemporane a realismului ştiinţific ("imanent"). În această perspectivă, aşa cum subliniază B. Falkenburg (2000:

321-322),

concepţia kantiană adaugă o componentă esenţială la spectrul inter­ pretărilor teoretizării - realismul "transcendent", constructivismul, em­ pirismul -, spectru necesar, în întregime, pentru înţelegerea aspectelor complexe ale ştiinţei contemporane, anivelurilor şi tipurilor construcţiei teoretice, aşa cum au insistat cei mai importanţi creatori din fizica se­ colului

XX:

Einstein, Bohr, Heisenberg ş.a. Foarte importantă pentru

înţelegerea tipului kantian de construcţie a teoriilor şi de resemnificare a ideii de obiect al teoriilor este, după autoarea citată, poziţia exprimată de Einstein: "Eu nu m-am format în tradiţia kantiană, dar am ajuns să înţeleg abia mai târziu ceea ce este preţios în această doctrină, pe lângă erorile care sunt astăzi evidente. Acesta se află în propoziţia; <Realul nu ne este dat, ci ne este pus ca temă (în genul unei enigme». Aceasta în­ seamnă însă: există o construcţie conceptuală pentru a capta ceea ce este interpersonal, a cărei autoritate se Întemeiază exclusiv pe confinnare. Această construcţie conceptuală se raportează tocmai la <real> (prin definiţie) şi orice altă întrebare asupra <naturii realului> pare fără con­ ţinut"

(A.

Einstein 1949:

505).

Dincolo de realismul ştiinţific de tip imanent, specificul interpretării kantiene a obiectului teoriei sau a relaţiei dintre teorie şi experienţă a an­ ticipat, după Falkenburg, şi alte idei importante ale filosofiei actuale a ştiinţei, cum ar fi, de exemplu, teza holistă Duhem-Quine, ideea Încăr­ căturii teoretice a datelor de observaţie sau teza subdeterminării empirice a teoriilor. Toate aceste aspecte pun în evidenţă amploarea intervenţiei kantiene în stilul general de construcţie a teoriilor, intervenţie în cadrul

209


căreia reconsiderarea conceptului de ohil'rl al h.:oriei reprezintă un mo­ ment de mare semnificaţie. Definiţia structurală a teoriei şi IIOlia viziune asupra obiectului ei, "care a fost demonstrată a priori dogmatic Illai Înainte în Analitică", va fi "confirmată în mod decisiv printr-un experiment al raţiunii", pe care-l reprezintă Antinomia raţiunii pure, în cadrul Dialecticii transcendentale: "Antinomia care se revelă pe sine În aplicarea legilor este pentru în­ ţelepciunea limitată cel mai bun experiment de testare a nomoteticii (Prnefimgsversuch der Nomotetik), pentru a face raţiunea, care nu devine uşor conştientă de paşii ei greşiţi în abstracţia speculativă, atentă la momentele implicate în determinarea principiilor ei" (A424/B452).

Semnificaţia acestui fragment este dată de opoziţia propusă de Kant între tetic ă şi antitetică": "Dacă tetică înseamnă orice ansamblu de doctrine dogmatice, antite­ tica nu este asertarea dogmatică a opusului ci mai degrabă conflictul între cea ce par a fi cogniţii dogmatice (thesin cum antithesi; nota bene: formularea lui Kant reprezintă o mixtură din termeni greceşti şi latini, în latină ar fi thesis cum antithesis), fără a atribui o pretenţie preeminentă de aprobare uneia dintre părţi. Astfel o antitetică nu se ocupă cu aserţiuni unilaterale, ci consideră numai conflictul între cogniţiile generale ale raţiunii şi cauzele acestui conflict. Antitetica tnmscendentală este o cercetare a antinomiei raţiunii pure, a cauzelor şi a rezultatului ei" (A4201B448), -

Antinomia raţiunii pure este considerată de Kant o descoperire filosofică de mare semnificaţie (e posibil ca la ea să se fi referit Kant prin da s grosse Licht von 1769!). În stilul retoric al Prolegomenelor, an­ tinomia reprezintă "fenomenul cel mai uimitor" al raţiunii pure, fiind "acela care acţionează cel mai puternic pentru a trezi filosofia din som­ nul ei dogmatic şi pentru a o determina să ia asupra sa sarcina ane­ voioasă a criticii raţiunii" (IV: 338). Antitetica raţiunii pure furnizează "un argument indepen dent pentru idealismul transcendental: şi el con­ sideră acest argument mai uşor realizabil decât argumentare a Analiticii transcendentale, deoarecc el îl î ntrc buinţează şi în Prolegomene, În mod corespunzător, antinomia co s mol o gic ă reprezintă rezultatul nega210


tiv al unui

experiment al ra ţiunii.

Dialectica transcl:mkntală este testul

procedelului urmat în Analitica transcendentală: doctrina antinomiilor arată că, din motive de consîstenţă, conceptul lumii sensibile şi cel al lumii inteligibile trebuie să fie deosebite" 258). În

Fo rtschritte der Metaphysik,

(8.

falkenburg

2000: 257-

Kant scria:

,,Antinomia raţiunii pure conduce astfel inevitabil la acea limitare a cunoaşterii noastre, şi ceea ce mai Înainte În Analitică a fost demon­ strat a priori dogmatic, va fi aici în Dialectică Ia fel. .' demonstrat Îară putinţă de a fi contrazis printr-un experiment al raţiunii" (XX: 290).

O altă modalitate de prezentare a procedeului cercetării din Dialec­ tica transcendentală este prin opoziţia dintre cercetarea "extensivă" a Analiticii şi investigarea "în intensiune" a capacităţilor cognitive sau a "elementelor" raţiunii, proprie Dialecticii:

" Astfel, orice cogniţie umană Începe cu intuiţii, se ridică la concepte şi sfârşeşte cu idei. Deşi cu privire la toate cele trei elemente ea are surse de cogniţie a priori care la prima vedere par să desconsidere li­ mitele oricărei experienţe,o critică completă ne convinge că raţiunea, în folosirea ei speculativă, nu poate trece niciodată cu aceste elemente dincolo de câmpul experienţei posibile, şi că vocaţia proprie a aces­ tei facultăţi supreme de cogniţie este de a folosi toate metodele şi principiile ei numai pentru a pătrunde în intimitatea cea mai adâncă a naturii în conformitate cu toate principiile posibile ale un ităţii, dintre care unitatea scopurilor este cea mai eminentă, dar niciodată de a depăşi limitele naturii, înafara cărora nu există pentru noi altceva decât spaţiul vid" (A702/B730). Determinarea structurii teoriei în

Critica ra ţiu nii pure este echiva­

lentă cu definiţia structurală a conceptului de Natură sau definiţia con­ ceptului-structură "Natură", pe care o realizează Analitica transcenden­ tală în capitolul principiilor (Grundsaetze). Componentele structurale ale teoriei naturii vor fi dis tin se pornind de la deosebirea kantiană "formă­ materie", considerată din punct de vedere logic. Astfel, în Ja esche Logik, "materia" unui concept constă în obiectele care cad sub el, în timp ce "forma" constituie generalitatea logică. 211


"Materia conceptelor este

(Loglk Jaesche #2)

ohie('tul;

I(uma al'cslora cstc generalitatea"

Ce semnificaţie are, aici, "forma"'! ( il:nl.:ralitatea logică pe care o in­ dică lapidar Kant se întemeiază pc tri'isăturik

(Merkmale)

conceptului,

sau pe reprezentările parţiale, conţinute de aeesta; ele sunt, pentru Kant, temeiul cogniţiei pe care se bazează generalitatea sau validitatea unui concept (8. Falkenburg 2000; 193), Pe de altă parte, distincţia mai tra­ diţională dintre "conţinutul" şi "sfera" unui concept

sus Begriffsu mfang)

(Begriffin halt ver­

are, Ia Kant, o semnificaţie originală: primul con­

ţine reprezentările particulare sau trăsăturile conceptului, al doilea con­ stă din obiectele care cad sub concept, corespund trăsăturilor lui. Mate­ ria conceptului, identică cu sfera lui, "nu este o entitate abstractă, ci un agregat de concrete" anume totalitatea reprezentărilor individuale de lu­ cruri concrete date în intuiţie, care pot fi identificate prin proprietăţile lu­ crurilor individuale care cad sub concept (8. Falkenburg 2000: 193 ) . Aceste distincţii sunt transpuse la nivelul conceptelor-structuri, con­ ceptele definite printr-o mulţime de legi sau principii. Acesta este cazul conceptului de Natură, obiectul "fizicii pure" sau al "teoriei transcen­ dentale a naturii", determinat structural prin ansamblul principiilor Analiticii intelectului, sau prin ceea ce Kant numeşte "legile transcen­ dentale ale naturii". Ele determină structural "forma naturii", forma determinativă a legităţii în genere, Ele au caracter a priori, fiind însăşi condiţia de posibilitate a experienţei. Altfel spus, ele reprezintă nucleul structural al unui program de cercetare a naturii, definit prin ansamblul principiilor ("care spun împreună") care dau forma, temeiul legităţii, structura de posibilitate a organizării "sub exponenţi" a fenomenelor na­ turale. "Aspectul formal exprimă natură, aspectul material exprimă

sensul n omologic al conceptului de sensul empiric" (Falkenburg 2000:

1992-3). Aspectul empiric al teoriei naturii, "obiectul" ei, considerat din punctul de vedere al experienţei po s i bi l e, al accesibilităţii experienţiale, nu este determinat printr-o mulţimc de elemente, date toate simultan, ale unui univers general de discurs, ci prin construirea progresivă, ghidată de "forma structurală 212

a

legităţii"

a

unor teorii speciale, a unor "legi


empirice" (în expresia lui Kant), cărora le vor corl:spundc anumite sis­ teme fizice ca obiecte de aplicaţie a structurii teoretice abstract-struc­ turale. Obiectele care "cad sub" conceptul structural-definit al naturii vor fi determinate prin aceste teorii speciale sau legi empirice aparţinând acelui nivel al construcţiei teoretice căruia Îi revine sarcina, în cadrul programului transcendental, de a realiza trecerea de la posibil la real. În mod direct, mulţimea aplicaţiilor intenţionate a unei teorii structurale nu este un ansamblu de sisteme fIZice, ci o serie de teorii sau legi empirice generate prin "desfăşurarea" structurilor abstracte, prin implicarea teoriei nucleare

a

categoriilor în definirea, de fiecare dată, a obiectului expe­

rienţei posibile, proces ce se înfăptuieşte în cadrul unui amplu program de cercetare, ghidat de anumite principii metodologice sau "principii de raţionalitate". La nivelul specific de prezentare a teoriei de tip kantian în

Critică, această viziune a teoretizării este conţinută în următorul pasaj fundamental:

"Prin natură (în sens empiric) înţelegem conexiunea fenomenelor, cu privire la existenţa lor, după reguli necesare, adică după legi. Există deci anumite legi, şi anume a priori, care fac mai întâi posibilă o na­ tură; legile empirice nu pot avea loc şi nu pot fi găsite decât cu aju­ torul experienţei, şi anume în virtutea acelor legi originare în confor­ mitate cu care experienţa însăşi devine mai întâi posibilă. Analogiile noastre prezintă deci propriu-zis unitatea naturii în conexiunea tuturor fenomenelor sub anumiţi exponenti, care nu exprimă altceva decât ra­ portul timpului (În măsura În care el cuprinde în sine toată existenţa) faţă de unitatea apercepţiei, care nu poate interveni decât în sinteza care se efectuează după reguli. Astfel ele, împreună (s.n.) spun: toate fenomenele sunt înscrise într-o natură şi trebuie să fie în ea, Întrucât, fără această unitate a priori, nici o unitate a experienţei, şi ca unnare, nici o determinare, cu atât mai mult a obiectelor în ea nu ar fi posi­ biIă"(A216/B263 ). În paragra ful următor (A216-7/B263-4), în care Kant explică "mo­ dul de demonstraţie de care ne-am servit cu privire la aceste legi tran­ scendentale ale naturii", mod paradigmatic pentru orice Încercare de "a demonstra a priori propoziţii În acelaşi timp intelectuale şi sintetic e"

213


(= propoziţ i i ale

teoriilor abstract-stlllctlllak), \.:sll.: prczenta tă implica­

rea nucleului structural al teoriei ahstrad\.:, baza în t re gului program de cercetare, în construcţia, prin apd la \.:xp�ri\.:nţa pos ibilă, a modelelor empirice ale teoriei. Reguli]e care exprimă

un i tate a sintetică a aper­

intelectulu i , dctcrmină unitatea for­ mală a experienţei posibile şi r e g le az ă astfcl extinderea empirică a cepţiei, operatorul fundamental al

teoriei; pe baza lor "noi putem anticipa experienţa". Nucleu] structural cste ,justificat" astfel prin faptul că ci rep rezintă însăşi posibilitatea strueturării categoria]e a expcrienţei; prin apel la "forma esenţială (a ex­ perienţei - n.n.) constând în unitatea sintetică a apercepţiei tuturor fenomenelor" se poate constitui proiectarea structurii teoretice asupra datelor empirice, se elaborează sub-modelele empirice ale teoriei, "legile speciale". În felul acesta, structura fundamentală a teoriei este aceea care, în acelaşi timp, constituie şi fonna experienţei, structura experien­ ţei în gcnere ("posibilitatea formală a experienţei" (A2S0», implicată în orice extindcre empirică , în orice construcţie a unei aplicaţii intenţionate a tcoriei. În Metaphysische Anfangsgruen de

der Natwwissenschafl,

Kant re­

fonnulează componentele principale ale teoriei în termenii formă-ma­ terie; se constituie astfel dinstincţia dintre "Natura considerată numai în accepţiune forma]ă" ( die Natur b/oss in fOrmaler Bedeutung genom­ men") versus "Natura în sens materia]" (" die Natur in materieller Be­ deutung genommen."). Acestea vor corespunde celor două componente esenţiale ale concepţiei structuraliste a teoriilor T (K, 1), nucleul teo­ "

=

retic (K) şi "aspectu] empiric" sau mulţimea modelelor empirice (apli­ caţiilor) ale teoriei

(1).

Primul component al teoriei, "Natura în sens formal", semnifică structura fOlmală a l eg ităţi i în genere, temeiul formal al legiţăţii, "legile generale care sunt condiţii a priOli ale cunoaşterii posibile a obiectelor empirice" (Falkenburg 2000:

193).

Fiind o teorie abstract-structurală,

teoria nucleu a pro gra mul ui critic va avea de-a face cu legi structurale: legilc ei " fundamen ta l c rcprezintă însăşi structura detcrminativă a le­ "

gităţii în genere. Acest scns

214

es t e pus de Kant în seama conceptului de


formă, implicat în determinarea "formală" a naturii. Conceptul de "for­ mă" din acest context, este, pace B . Falkenburg, unul critic, nu al unei ontologii pre-critice; el este dens de semnificaţii noi, produse de con­ vertirea transcendentală a ontologiei; el nu se reduce la conceptul tra­ diţional al logicii generale, ci, aşa cum vom vedea ulterior, reprezintă convertirea în temei transcendental a conceptului ontologiei clasice de esenţă ca principiu al fiinţării: "Natura luată doar în sens formal semnifică primul principiu intern al celor ce ţin de existenţa unui lucru" (IV: 467). . . .

Aspectul formal al conceptului de natură care reprezintă, în filosofia critică, "principiile interne fundamentale ale obiectelor empirice ale cunoaşterii", nu va fi conceput (cum se întâmpla mai ales la Leibniz) "în mod esenţi alist, ci nomologic". Kant va identifica aceste principii cu principiile constituţiei nomologice a naturii. Această structură teoretică determinativă, reprezentată de "Natura în sens formal", va fi defmită, ca orice concept structural, printr-o mulţime de operatii, principii şi con­ strângeri. La Kant, "aspectul formal al conceptului de Natură < în înţeles empiric>, la care se raportează capitolul principiilor al CRP, consistă în mod corespunzător în conţinutul nomologic al acestui concept, în con­ stituţia legică a naturii ca unitate legică a fenomenelor. Legitatea naturii se întemeiază pe intuitiile pure de spaţiu şi timp şi pe categorii, care prin schematismul şi puterea de judecare a intelectului pur acţionează astfel împreună încât ele sunt constitutive pentru corelaţia nomologică a obiectelor cunoaşterii noastre . Formaliter, conceptul de Natură conţine categoriile schematizate şi principiile (Grundsaetze) intelec tului pur. Este vorba de un concept pur, care se întemeiază pe acţiunile sintetice a priori ale intelectului" (Falkenburg 2000: 193-194). "Natura în sens formal", nucleul teoretic, K, din definiţia structurală a "naturii" reprezintă structura spaţio-temporală şi nomologică (cauzală sau modaIă), aşa cum aceasta este determinată prin legitatea fundamen­ tal ă (Grundsaetze). Aceste legi fundamentale (sau "formă a legităţii în genere"), reprezentată de Analogiile experienţei, numite de Kant, "legi transcendentale ale naturii", focalizează acţiunea tuturor componentelor 215


esenţiale ale teoriei generale, Cnllllll'rall'

11101

i S\lS de 13. Falkenburg, Ele

sunt însăşi "formalul teoretizării" În al'\illlll:a lui dcterminativă în con­ strucţia modelelor (reprezentărilor) obieetdor expl:rienţei (fenomenelor). În Analogiile experienţei ("fllflll\lkk" structurii nomologice) se concentrează astfel acţiunea dcterminalivii

a

Întregii structuri teoretice;

în raport cu experienţa ele sunt "cxpllnentelc" întregii teorii, întregii structuri formale sau forme structurantc. Ele sunt înseşi principiile con­ strucţiei modelelor prin extinderea progresivă a experienţei sub jurisdic­ ţia "formei experienţei în genere".

În

acest sens, Analogiile sunt "ex­

presia" legităţii în genere; ele sunt "formulele" acestei legităţii, formele prin care întreaga structură de condensează pentru a determina "obiec­ tele experienţei" (din punctul de vedere al existenţei lor) printr-o serie a modelelor empirice. Ca şi în metateoria structuralistă, ele sunt "legi fundamentale" pentru că în ele se condensează acţiunea întregii structuri teoretice (redată în viziunea structuralistă a teoriilor prin interconexiunea nivelurilor teoriei datorată rolulului conceptelor teoretice), şi nu pentru că ar poseda o generalitate anume sau o "anterioritate logică", proprii principiilor unei axiomatici tradiţionale, Această perspectivă interpretativă asupra Analogiilor experienţei corespunde sensului acordat acestora de

B, Flakenburg: "În acord cu

capitolul principiilor, sensul nomologic al conceptului de natură consistă în predicate, care vor fi atribuite obiectelor experienţei posibile în judecăţi sintetice a priori; mărimi extensive şi intensive, conservarea quantumu-ului unei mărimi <substanţiale> în timp, relaţii cauzale, ac­ ţiuni reciproce, determinări modale. Este vorba aici peste tot de predi­

cate relaţio na le; şi,cu excepţia determinărilor modale, de predicate rea le, care stabilesc trăsăturile formale ale obiectelor conceptului de natură, Mărimile extensive stau în relaţii cu spaţiul şi prin aceasta în relaţii Între ele, Mărimile intensive exprimă gradul acţiunii unui obiect asupra simţurilor noastre; ele sunt determinate pe de o parte relativ la capacităţile noastre de percepţie, iar pe de alta relativ una la alta, După categoriile relaţiei de substanţă, cauzalitate şi acţiune reciprocă vor fi serii sau şiruri de apariţii empirice corelate într-o experienţă unitară a

216


obiectelor în spaţiu şi timp în corelaţia lor logică. Aceste predicate re­ laţionale fixează structura logică a conceptului de natură, prin aceea că exprimă constituţia structurală a obiectelor care cad sub conceptul kan­ tian de natură"

( 1 94-5).

Concordanţa cu viziunea structuralistă asupra teoriilor este la fel de evidentă şi în cazul celui de-al doilea component, "aspectul material al conceptului de natură". Aşa cum consideră şi B. Falkenburg, "sfera conceptului de natură < în Înţeles empiric> o formează fenom enele sen­

sibile, i.e.,

obiectele simţului extern şi intern, care vor fi corelate după

principiile intelectului pur în conexiunea legică a experienţei"

(195).

"Domeniul de indivizi" care constituie sfera conceptului de natură va fi altfel determinat la Kant decât în axiomatica teoriilor obişnuite: "Carac­ teristic pentru conceptul empiric de natură al lui Kant este faptul ur­ mător: în el, clasa corespunzătoare de obiecte

nu este

concepută

în sen­

sul logicii moderne ca un domeniu de obiecte nestructurat, pe care se vor defini

suplimentar relaţii. Întrucât lumea sensibilă nu este altceva decât orice element al acestei clase mani­ festă deja întreaga structură a conceptului empiric de natură ca înlăn­ ţuire de fenomene sub legi" (Falkenburg 2000: 197). Pe această bază, clasa tuturor obiectelor sensibile,

autoarea citată poate afirma, de asemenea în acord cu concepţia se­ mantică a teoriilor: ,,Aspectul formal şi aspectul material al conceptului kantian de natură nu pot fi clar separate. Conceptul <lume sensibilă> presupune pe baza constituiţiei elementelor sferei lui Întotdeauna că anumite proprietăţi formale structurale ale conceptului de natură sunt în­ deplinite. Tocmai aceasta distinge teoria lui Kant a Naturii ca o teorie ne­

empirică,

în care se

combină

trăsături empirice şi raţionale"

(197).

Această structurare a oricăror mulţimi de obiecte empirice, cerută conform capitolului Amfiboliei de ideea de substantia phaenomenon

-

care furnizează modelul ontologic al oricărui obiect care cade sub con­ ceptul de natură, şi anume ca el să fie conceput ca o constantă a unor relaţii - face, aşa cum arată B. Falknburg, ca "orice structură relaţională care este definită pe un domeniu finit de obiecte empirice şi reprezintă un

modelfinit al conceptului siiu de Natură să poată, la rândul ei, să fie 217


considerată un individ logic care apaq im: dllll w n i u l ui de aplicaţie em­ piric al conceptului de natură. Obiecte de e x perienţă individuale şi structuri empirice complexe cons t i tu i te d i n Il lulţ imi finite de obiecte de experienţă pot fi în acelaşi mod mode le empi rice ale Principiilor in­ telectului pur sau ale structurii logice a conceptului de natură" ( 1 98). Evident, această trăsătură a teoriei kanticne este de regăsit fără dificul­ tate în modelul structuralist al teoriilor empirice în care "obiectul em­ piric" sau natura elementelor mulţimii apl icaţiilor intenţionate nu dis­ tinge între un sistem individual sau o clasă de sisteme fizice (vezi cazul pendulului pentru predicatul set�teoretic " mecanică clasică a particu­ lelor"). Tratarea "ambiguă" a obiectului empiric individual şi a mulţimii structurate de obiecte de experienţă este o consecinţă a modului global în care e văzut "domeniul empiric al teoriei": "numai în totalitatea sau în întregimea sa avem de-a face cu un obiect al experienţei posibile, al cărui model empiric sau a cărui mărime extensivă este produsă succesiv într-un timp finit după categoriile schematizate" ( 1 99). în această particularitate a construcţiei "obiectului empiric", cores­ punzătoare conceptului structural de natură se află, după B . Falkenburg, cauzele antinomiilor cosmologice: ,,Atunci când trecem de la conceptul empiric de natură la conceptul cosmologic de Lume se transgresează limitele experienţei posibile (prin apel la care se determină pattemul re­ cursiv al construcţiei modelelor empirice ale "Naturii" - n.n.). Totali­ tatea sau <mulţimea> tuturor fenomenelor sensibile nu face parte, la rân­ dul ei, din obiectele sensibile care ar putea fi captate conceptual în principiu succesiv prin activităţile sintetice ale intelectului ca un obiect al experienţei. Cu toate acestea, clasa tuturor obiectelor concrete care cad sub conceptul de Natură sau alcătuiesc sfera conceptului empiric al naturii este identificată, în utilizarea cosmologică a conceptului Lumii, cu un obiect care cade sub conc eptul empiric de Natură. Kant consideră aceasta ca o greşeală cate go ri a l ă epistemică, fi care se înrădăcinează an­ tinomia cosmologică" ( 1 99). În felul acesta, B . Falkenburg diagnostizează antinomia cosmologică ca nefiind una doar de natură logic-sintactică sau semantică, ci având 218


esenţial un caracter epistemic, şi anume constând în transferul unei ca­ racteristici logice a formei structurale a conceptului de Natură asupra domeniului lui de aplicaţie. Astfel, în cazul extinderii cosmologice a ideii de natură sau al utilizării cosmologice a ideii de Lume se transferă posibilitatea de a concepe din punct de vedere logic structural obiectul ca un "întreg nomologic", ca o structură relaţională complet definită (în­ chiderea Naturii în sens formal, un abstractum ne-concretizabil) într-o clasă de obiecte cu o extensiune dată, un "obiect cosmologic" ca dome­ niu determinat al aplicaţiei empirice, complet dat, şi nu ca o mulţime deschisă de obiecte empirice progresiv generată (Falkenburg 2000: 203). Eroarea logică constă astfel în identificarea generalităţi i logice a conceptului structural cu una fIZică sau "concretă". Cosmologia raţională a avut un rol deosebit în geneza şi justi fi ­ carea metodologică a teoriei Criticii. E a a reprezentat sursa istorică a perspectivei transcendentale, prin descoperirea antinomiilor conceptului cosmologic de Lume ca un "întreg nomologic şi extensional închis" (Falkenburg 2000: 1 89). În felul acesta, după modelul generic al expe­ rimentului transcendental, prezentat în Prefaţa la ediţia a doua, experi­ mentul raţiunii pe care l-a constituit Dialectica transcendentală a condus la fundamentarea unei distincţii esenţiale, aceea dintre Lume ca obiect inteligibil al unei raţiunii pure şi Lumea ca obiect empiric al unei cos­ mologii "naturale", respectiv la relevarea semnificaţiei perspectivei critic-transcendentale în înţelegerea aspectului empiric al cercetării na­ turii. Ca primă aplicaţie a ideii de teorie definită de Analitică, Dialectica transcendentală a contribuit la determinarea ideii de obiect al teoriei, considerat din punct de vedere empiric, sau din perspectiva accesibi­ lităţii experienţiale. În felul acesta, "Kant nu mai consideră Lumea ca obiect al cunoaşterii actual infinit, ci ca o clasă de obiecte finită, exten­ sibilă în mod potenţial-infinit" (Falkenburg 2000: 17). Această clasă sau serie de obiecte trebuie generată in confonnitate cu principiile metodologice ale programului teoretic transcendental, angajând nucleul teoretic fundamental în oricare moment al aplicaţiei empirice a structuri i formale. Principiile organizării programului tran219


scendental, care dau sistemicit atea şi compl e t i t u d i nc a proiectului Ana­ liticii, ca şi pri n c ip i ile Analiti cii trans cendentale iş i v o r găsi temeiul în

raţiunii (de data aceasta ra ţi u n ea fiind c ompetenţa speci fică a "pri ncip i ilor" ) , ş i anume în Ideile raţ i u nii . Pentru a acorda

anumite "forme " ale

se mn ificaţia corespunzătoare acestor forme va trebui să ne îndepărtăm de interpretarea standard a Dialecticii transcendentale, teorie speci fi că a raţiunii, aşa cum, de exemplu este pTezentată aceasta de S. Gardner: "În timp ce, în An alitică, Kant argu mentează împotriva conceptului empirist al e xperi enţei în favoarea pret enţiei raţionaliste că raţi unea pură este

cunoaştere, în Dialectic ă el se îndreaptă împotriva con­ (the scope) raţiunii, în favoarea pre­ tenţiei empiriste că obiectele trebuie exp eri enţi ate pentru a fi cunoscute " (S. Gardner 1 999: 209-2 1 0). Ast fel , întregirea proiectului critic presu­ neces ară pentru

cepţiei raţionaliste a domeniului

pune o examinare detaliată a metafizicii transcendente, exemplificate de Leibniz şi de şcoala wolffiană, după cum consideră unii kantieni, pentru "o soluţionare con c1uz ivă a problemei metafizicii şi pentru apărarea deplină a teoriei lui a cunoaşterii " (2 1 0). Lucrul acesta l-ar

fi putut face

Kant reiterând simplu rezu ltatele Analiticii, îndeosebi cele formulate în

capitolul despre fenomen şi lucru în sine, sau, într-o manieră asemă­ nătoare celei a lui Hume, respingând direct enunţurile asupra obiectelor non- empirice ca lipsite de sens, ceea

ce l-ar fi dispensat de întreaga

teorie a raţiuni i speculative. Aşa cum consideră însă Gardner, re laţia lui Kant cu metafizica transcendentă era mult mai complicată decât aceea a lui Hume şi ambiţiile lui filosofice în genere erau mult mai mari, şi anume, "de a realiza o întemeiere cuprinzătoare în filosofie şi o perma­ nentă stare de echiliobru pentru raţi u nea

umană" (2 1 1 ). De aceea, Dia­ lectica nu va avea doar rolul de a j u s ti fica (prin proce dee sau dovezi in­ directe) Analitica; ea îşi propune investigarea "gândirii transcendente", analiza raţiunii şi construcţia unei teorii speciale a acesteia şi nu "sim­ pla re pu d ie re � metafizicii transcendente în manieră pozitivistă sau humeistă", caTe nu ar face decât să peTPctueze războaiele raţiunii , sunt cerute de "dispoziţia noastră constituţională nu numai de a ne întreba asupra a ce ea ce se află dincolo de experienţă, ci şi de a crede anumite

220


lucruri asupra rc ali tăţi i transcendente" (211). Va fi nec esară ca urmare o

reexaminare a raţiunii d i n perspectiva puterilor ei fundamentale ş i a În­ cIinaţi i lor ei naturale, de o cercetare a pre tenţ ii lor ei competitive la cunoaştere în vederea determinării acordului ei cu sine Însăş i ; cerceta­ rea raţiunii trebuie să exp l i ce însăşi posîb i l itatea şi mecanismele me­ tafIZicii transcendente ş i astfel să depăşească di fi cultăţile raţiunii (pa­ ral ogism el e, anti nom ii l e) , să rezolve con fli ctul raţiun ii cu sine însăşi. Această examinare propriu -zisă a raţiunii, cerută de Dialectica tran­ scendentală va lua forma, aşa cum am arătat, mai degrabă a unei "cer­ cetări în inte nsi une", a unei expl orări intens i ve , în adânc ime , nu a unei examinări extens ive, care să prelungească fără soluţie de continuitate Analitica. Ea va fi o tentativă de "reaşezare în adâncime " a rezultatelor Analiti cii, de ,,reaşezarea mai ad âncă a fundamente lor" (Hilbert), dc cer­ c etare fundaţională expli cită cu adevărat reflexivă. ,,Această reconcep­ tualizare a lumii empiri ce, scrie Gardner, îi dă o nouă adâncime, dar ea nu extinde cunoaşterea noastră, întrucât i deil e noastre asupra obiectelor transcendente, fiind analo gice, rămân comp let indeterminate. Nu este, ca urmare, o inferenţă de la natură la existenţa unor noi obiecte Înafara e i, ci numai o altă modali tate de a exprima cerinţa raţiunii pentru siste­ micitate în cunoaşterea empirică " (224). Cerceta rea pe care o realizează Dialectica transcendentală presupune nu o simplă " con firm are apago­ gică" a rezultatelor Analiticii, ci o întregire necesară a acesteia, o cer­ cetare fundaţională cu obiective proprii. Aceasta presupune trecerea de la construcţia teoriei centrale a Criticii în sine , într-o manieră abstract­ structural ă, la "scufundarea" ei într-un program dinamic de cercetare, în cadrul căruia se pot determina nu numai "condiţiile-limită" ale teoriei constitu ite, arti culate şi argumentate în limitele experienţei posibil e, dar se oferă şi un gen de "sublimare a forţelor intelectuale care dau naş­ tere iluziei transcendentale" (22), se o bţine astfel o sondare necesară a pretenţiilor raţiun i i consid erate în mod absolut. După cum vom vedea, această investigaţie a gândirii tr ans c endent e va fi po si bil ă prin consi de ­ rarea raţiunii în contcxtul util iză ri i ei regulatiye, singura care ne poate revela valoarea şi semn i ficaţia principiilor de raţional i tate ce o pot În22 1


druma în cercetarea ei în intensiune. Numai () asemenea întreprindere transcendentală poate spera să aducă filosofiei, ca cercetare critic-re­ tlexivă, starea de stabilitate a fundamentclor. ( Să ne reamintim, după ({ant, odată ce o disciplină cunoaşte revolulionarca modului ei de gân­ dire care o face să intre pe drumul sigur al �tiinlei, ca trebuie să rămână coerentă cu ea însăşi, să devină stabilă la nivelul fund amentelor) O cer­ cetare a raţiunii analogă cu aceea a intelectului, cu scopuri asemănătoare va fi cea care va răspunde obiectivelor înalte pe care şi le-a fixat Kant, şi nu un argument fundaţional general, de tipul celor invocate de expo­ nenţii argumentelor transcendentale, sau un atac direct, cu metodele analizei conceptuale, al pseudo-enunţurilor metafizicii transcendente, de tipul celui propus de Hume sau de empiriştii logici. De asemenea, în critica sa a metafizicii tradiţionale, cu conceptul ei de obiec t, Kant nu p orneşte o analiză a presupoziţiilor de tipul analizei regresive a analiti­ cilor moderni, ci o cercetare (ca şi în alte cazuri) a sursei acestei repre­ zentări despre existenţa trans-empîrică luată ca obiect al construcţiilor concepuale, în însăşi raţiunea umană. Această sursă constă în faptul că în raţiunea noastră, "considerată subiectiv ca o capacitate umană de cogniţie", sunt prezente "reguli fundamentale şi maxime ale folosirii ei, care au în întregime aparenţa de principii obiective şi prin care se face că necesitatea obiectivă a unei anumite legături a conceptelor noastre, cerută de buna funcţionare a intelectului, este considerată ca o necesitate obiectivă, determinare a lucrurilor în sine": această iluzie poate fi arătată dar nu evitată, ea " nu încetează totuşi, chiar după ce a fost descoperită", ţinând nu de o logică eronat aplicată, ci de o "dialectică naturală şi in­ evitabilă a raţiunii" (A297-8/B 3 5 3 -4) . Analogia cercetării transcendentale a Dialecticii cu cea realizată anterior în Analitică începe cu modalitatea identificării formelor ei a pri­ ori. O asemenea identificare a "elementelor" ("deducţia metafizică"), presupune un tip de cercetare în care se progresează de la utilizarea pur logică a raţiunii ("formalul doar logic") la utilizarea ei transcenden­ tală ("pură"), la raţiune în înţelesul ei de capacitate originară, de "izvor propriu de concepte şi judecăţi". Astfel se pot determina prin invarianţii .

222


acţiunii raţionale, "funcţiile logice ale raţiunii", înseşi "momentele" ra­ ţiunii, structurile ei determinative fundamentale, a priori, numite de Kant, Ideile raţiunii sau "titlurile ideilor transcendentale" (A3551B392). Această trecere sau "transformare" a raţiunii, cum o numeşte Gardner, dintr-o capacitate doar logică într-una transcendentală, intenţionată pen­ tru "folosirea reală", este sursa identificării conceptelor ei pure: în cazul raţiunii o folosire numai formală, i . e . , logică (einen blossfonnalen, d. i. logischen Gebrauch),

"Ca şi în cazul intelectului , există

unde ea face abstracţie de orice conţinut al cogniţiei, dar există şi o folosire reală, întrucât raţiunea însăşi conţine originea unor anumite concepte şi principii

(Grundsaetze), pe care nu le derivă nici din sim­

ţuri nici din intelect" (A2991B355-6).

Aşa cum vom vedea, ca şi în cazul deducţiei metafizice a categorii lor. logica generală nu constituie temeiul derivării formelor a priori ale ra­ ţiunii, ci doar un fir căIăuzitor, o indicaţie a căutării momentelor ei (con­ c eptul logic ne va oferi cheia conceptului transcendental - A2991B356); înţelegând raţiunea ca o competenţă specifică a principiilor, logica ge­ nerală ne indică să căutăm aceste "puncte fixe" ale acţiunii raţiunii în principiile inferenţelor silogistice. Dar această căutare vizează nu orice propoziţie universală care poate fi luată ca premisă maj oră a unui silo­ gism (numită de Kant principiu în sens comparativ), ci principiile luate absolut. Acestea nu susţin doar anumite inferenţe, ci Întemeiază acţiunea unitară şi sistematică a întregii cunoaşteri intelectuale. De aceea, a de­ duce metafizic conceptele pure ale raţiunii înseamnă a sonda originile sau temeiurile unităţii sistematice şi ale completitudinii folosirii inte­ lectului : "Raţiunea pură nu vizează prin Ideile ei obiecte speciale care s-ar afla dincolo de câmpul experienţei, ci cere numai ca folosirea intelectului în contextul experienţei să fie completă. Această completitudine nu poate fi însă decât o completitudine a principiilor, şi nu una a intuiţi­ ilor şi a obiectelor. Totu şi pentru a reprezenta Ideile în mod determi­ nat, le gândeştc ca o cogniţie a unui obiect, cogniţie care este compl et determinată în privinta ac elor reguli, deşi obiectul este numai o Idee, ,

223


menită să aducă cognitia

completitudinea pe care

prin intelect cât mai aproape cu putinţă de

o

indică acea Idee" (IV: 332).

A determina conceptele pure ale raţiunii, transcendentalul raţiunii, Ideile, prin înscrierea procedurilor intelectului într-un spaţiu al raţiunilor mai general, înseamnă a determina însăşi posibilitatea capacităţii inte­ lectulu i . Rolul cercetării "gândirii transcendente", ce revine Dialecticii transcendentale, este astfel unul ireductibil la o "confirmare indirec1ă" a rezultatelor Analiticii intelectului; mai degrabă, aşa cum arată acest loc din Prolegomene, ea investighează înseşi condiţiile în care cercetarea ex­ perienţială care conduce la structurile invariante, determinative pentru obiectivitate la nivelul intelectului, este în genere posibilă. Cum vom arăta într-un capitol ulterior, Dialectica, în tentativa ei de a explica şi în­ temeia sistematicitatea şi completitudinea acţiunii intelectului, va "urca" spre condiţiile de posibilitate ("necondiţionatul") în maniera în care în genere se realizează investigaţia transcendentală, ca o generalizare ra­ ţională prin care se determină extinderile ideale ale domeniului "real" nu doar ca prelungiri imaginare, ci ca veritabile fundamente ale acestuia. Cercetarea fundaţiona1ă a Dialecticii reia la nivelul celei mai înalte com­ petenţe a subiectului epistemic, raţiunea, modelul generalizării raţionale care este subiacent tuturor explorări lor critice ale structurilor a priori. Rolul ei nu este a a funda anumite elemente a priori, eventual prin dove­ direa rolului lor constitutiv pentru experienţă, ci de a descoperi acele principii care fac cu putinţă orice extindere a intelectului în cunoaşterea experienţială, în aproximarea completitudinii; cum scrie Kant: "Raţiunea nu poate realmente

să genereze nici un concept, ci ea poate să elibereze un concept al intelectului de limitările inevitabile ale unei experienţe posibile, şi astfel intenţionează să-I extindă din­ colo de graniţele empiricului, deşi mereu în conexiune cu el. Aceas­ ta se întâmplă când pentru un anumit condiţionat raţiunea cere o to­ talitate absolută de partea conditii lor (sub care intelectul supune toate numai

apariţiile unităţii sintetice), şi astfel face din categorie

o

Idee tran­

scendentală, pentru a da completitudine absolută sintezei empirice

în

progresul ei până l-a necondiţionat (care nu poate fi niciodată întâl­ nit

224

în experienţă, ci doar în Idee)" (A4091B435)


Aceasta revine la a funda posibi litatea acţiunii organizate şi sis­ tematice a intelectului însuşi, la a explica transc endental însăşi posibi­ litatea "formei intelectului", modul acţiunii lui determinative pentru obiectivitatea experienţei. Dar acest rol va reveni acelei explicaţii a conceptelor pure ale raţiunii pe care Kant o consideră deducţia lor transcendentală. Revenind la deducţia metafizică a Ideilor raţiunii, aceasta se va re­ aliza prin identificarea, având ca ghid preliminar "funcţiile" logice ale raţiunii, sau tipurile principale ale "inferenţelor raţionale" ("trei specii ale inferenţei prin care raţiunea poate ajunge la cogniţii din princ ipi i" (A3331B390» , a temeiului fiecărei perspective în care obiectele empi­ rice sunt condiţionate ("ceea ce este universal în orice raport al repre­ zentărilor noastre"), respectiv, a unui anumit concept al total ităţii necon ­ diţionate. Ca urmare, se vor obţine următoarele Idei transcendentale (ca "universalul" raportului reprezentărilor la subiect, la multip lui obiec­ tului în apariţii, şi la toate lucrurile în genere (A3 341B 3 9 1 » : (a) totali­ tatea condiţiilor subiective ale tuturor reprezentărilor în genere, sau to­ talitatea absolută a "subiectului gânditor"; (b) totalitatea seriilor tem­ porale, cauzale etc., care oferă condiţiile apariţiilor, sau unitatea absolută a "seriei condiţioilor apariţiilor"; (c) totalitatea condiţiilor sub care pot fi gândite obiecte în genere, sau unitatea absolută a "condiţiilor oricăror obiecte ale gândirii în genere" (S. Gardner 1 999: 2 1 8). Ca şi în cazul Analiticii, şi aici vom avea un principiu unic subiacent acţiunii tuturor Ideilor transcendentale, al acelei eliberări a acţiunilor in­ telectului de limitările experienţei posibile, a cărui formă generală este următoarea: "dacă este dat condiţionatul, atunci este dată şi suma În­ treagă a condiţiilor, şi ca urmare absolut necondiţionatul (prin care numai condiţionatul a fost posibil)" (A4091B436). Pe marginea acestui "principiu suprem" de natură sintetică, în Critică sunt făcute imediat câteva observaţii importante. În acest fel, consideră Kant, "Ideile tran­ scendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiţio­ nat şi ele vor fi putea fi cuprinse Într-un tabel sistematizat după titlurile categoriilor" (A409/ll 436). Nu toate categoriile sunt avute În vedere de 225


Kant, în acestă versiune diferită a deducţiei metafizice a Ideilor tran­ scendentale, ci numai acelea ale relaţiei, care exprimă constituţia nomo­ logică a înlănţuirii fenomenelor (se constituie în serii). Evident, această versiune a deducţiei metafizice nu contrazice pe aceea care identifică transcendentalii raţiunii pornind de la funcţiile ei logice manifestate în silogisme. Pentru că şi "raţionamentele raţiunii", aşa cum sunt ele in­ terpretate de Kant, au eminamente funcţia subsumării sub principii, sunt funcţii logice ale unific ării şi organizării sistematice. Or, deducţia Ideilor raţiunii revine tocmai la identificarea temeiuri lor ultime, în raţiune, a acţiunii organice, unitare şi sistematice a intelectului. "Principiul suprem al raţiunii" este evident sintetic, "deoarece con­ diţionatul este analitic raportat la o condiţie oarecare, dar nu la necon­ diţionat" (A3 08/B3 64); el asertează un raport real şi nu doar o relaţie logică. Rolul lui este acela de a legitima natura extinderilor intelectului permise de raţiune, prin aceea că prin însăşi natura sa (de principiu lo­ gic, nu transcendental, în sens de temei el acţiunii formale a intelectului nu de sursă originară de obiectivitate) el le conferă caracterul de extin­ deri ideale, care eliberează acţiunea principiilor şi categoriilor intelec­ tului de limitările experienţei, dar nu permite rei ficarea acestor "extin­ deri ideale", nu ne obligă să asumăm că necondiţionatul există. Concep­ tele raţiunii care admit necondiţionatul "au de-a face cu ceva din care face parte orice experienţă, dar acesta nu este el însuşi obiect al expe­ rienţei" (A3 1 1 1B3 67). Principiul raţiunii nu are acelaşi statut cu prin­ cipiile Analiticii; deşi el este sursa unor principii, el nu produce "pro­ poziţii obiective valide" (A3 09/B3 65). Principiul raţiunii, considerat adesea o variantă a principiului raţiunii suficiente, sau ideea Necondiţionatului (faţă de care Ideile transcen­ dentale nu sunt decât specificări ulterioare ale lui, construite uneori de Kant după modelul categoriilor), este introdus la începutul teoriei ra­ ţiunii, formulate de Dialectica transcendentală, acolo unde sunt date diferitele semnificaţii ale "raţiunii", pentru a fi justificat în finalul aces­ tei diviziuni a Criticii, intitulat surprinzător şi derutant, "Anexă la Dia­ lectica transcendentaIă". Aici Kant tratează folosirea regulativă a raţiunii 226


în ştiinţ ă şi extinderile teoretice, permise de aceasta, ale nucleului struc­ tural, în cadrul unor programe de cercetare; acesta este contextul propriu al legitimării Ideilor ei, ca principii de raţionalitate, principii ale orga­ nizării programelor de cercetare fundamenta l ă. Această semnificaţie a întregii teorii a Dialecticii ca explorare transcendentală reflexivă a fun­ damentelor este întregită şi susţinută esenţi al de ampla secţiune inter­ mediară, cea mai extinsă elaborare continuă din Critică, unde se exa­ minează modurile diferite în care raţiunea nu -şi exerc ită corect "pute­ rile" , h ipostaziind N econdi ţionatu l sub diverse forme, şi intrând în con­ flict cu ea însăşi. Acesta este experimentul raţiunii la care Kant se re­ ferea, târziu, în F ortschritte. Departe de a fi doar ,,0 lung ă notă de sub­ sol" (S . N eim an), secţiunea Antinomiilor, Paralogismelor şi Ide a lul u i raţiunii ("inferenţele dialectice") reprezintă mai degrabă o "fenome ­ nologie a raţiunii" , în care ea experimentează diferite modalităţi de În­ scriere directă a Necondiţionatului într-un discurs teoretic, care sunt tot atâtea hipostazieri sau rei ficări ale principiilor ei organiza ţ ionale. Această experimentare conduce la adevăratul mod de utilizare a raţiunii ("folosirea ei reală"), iar prin aceasta însăşi metafizica (ca ştiinţă a raţiunii) poate "intra pe drumul sigur al ştiinţei", nu ca o ştiinţă a tran­ scendentului, a "supra-sensibilului", ci ca o cercetare transcendentală re­ flexivă a ştiinţei şi a altor forme de raportare co gni tivă şi practică ale omului la lume . Î n această direcţie nouă vor fi îndrumate "puterile spe­ culative ale raţiunii" . Teoria raţiunii formulată în Dialectica transcendentală, aşa cum subl ini az ă S. N e iman, ne oferă o ima gine a raţiunii complet diferită de aceea a raţionaliştilor. Aceasta nu mai este o "competenţă substanţială", ea nu este un stoc de idei, concepte, sau principii "independente" sau "constitutive'" ci ea este numai o competenţă operaţională, organizaţi o­ nală. Raţiunea nu constit u i c o bie cte , pri n cipiile ei organizează şi direc­ ţionează acţiunea intelectul u i . "Ncavând un raport direct cu obiectele, raţiunea teoretică ori entează i ntelc ctu l şi ordonează propoziţiile lui asu­ pra obiectelor" (Neiman 1 99 9 : (J3 ) . De aici, asemănarea ei cu logica şi 227


astfel posibilitatea de a lua logica drept ghid al deducţiei metafizice a Ideilor raţiuni i: ,.Raţiunea conţine cunoaştere a obiectelor şi a condiţiilor lor la fel de puţin cum face logica, ci ea oferă numai un principiu al progresului în acord cu legi empirice, prin care investigarea naturii devine posi­ bilă" (XX: 204-205).

În acest rol organizaţional în raport cu intelectul, în capacitatea ei de a asigura "extinderile folosirii empirice posibile a intelectului, aceas­ ta fiind singura sarcină proprie a raţiunii în aplicarea principiilor ei" (A52 I /B549), prin care însăşi cunoaşterea teoretică a naturii devine posibilă şi îşi află garanţiile ei ultime, şi anume în sistematicitatea şi completitudinea proiectului ei, se află, de altfel, şi justificarea funda­ mentală a Ideilor raţiunii, deducţia lor transcendentală. Fără a avea ideea de experienţă ca s istem nu putem funda nici conceptul de lege em­ pirică (A653/B68 1 ). Aşa cum Kant susţinea explicit în Critica Puterii de Judecare, postularea de către raţiune a unei ordini sistematice a naturii este condiţia însăşi ca acele regularităţi empirice pe care le descoperim să fie necesare, adică să reprezinte legi ale naturii. În acest sens, raţiunea îşi merită aprecierea lui Kant ca fiind "forţa supremă a cogniţiei", din­ colo de care "nu mai există nimic de găsit" (A298-9/B355). Rolul ei operaţional, doar regulativ, faptul că ea nu extinde cunoaşterea sau nu constituie obiecte ale experi nţei posibile, nu-i diminuează importanţa şi semnificaţia. Ea este locul transcendental al justificării cele mai înalte a pretenţiilor cognitive ale subiectului epistemic. Ca urmare, în proce­ durile ei de validare a exti nderi lor posibi le ale aplicării în experienţă a structurilor teoretice ale intelectului trebuie să vedem temeiul ultim de respingere a scepticismul u i . Pri n justi ficarea posibilităţii progresului indefinit al construcţiei teoretiec În cadrul unor veritabile programe de cercetare, reglate de principi i lc de raţionalitate trebui e să vedem moda­ litatea de a justi fica c p i s t e m o l o g i e cunoaşterea, şi nu prin apel la pre­ supuse argumente genera k IIl11dal ionalc care ar înfiunta direct obiecţiile sceptice. În această direc t i e . S ( i ard llcr afirmă: "Folosirea regulativă a raţiunii este echivaknlfi. ca Ui l l la l l" C l I elaborarea şi extinderea cunoaş228


terii empirice prin construcţia teoriilor ştiinţifice de formă ipotcti co-de­ ductivă. Tema este de aceea esenţială pentru înţelegerea teoriei kantiene a ştiinţei . . . Raţiunea regulativă poate de asemenea să fie privită (în funcţie de concepţia pe care o adoptăm asupra tăriei concluziei la care a ajuns Analogia a doua) ca esenţială pentru cunoaşterea legilor cauzale, opuse seriilor cauzale doar singulare, şi ca oferind, împotriva lui Hume, justi ficarea lui Kant a inducţiei . . . În acest caz ea e responsabilă pentru o vastă şi indispensabilă parte a cunoaşterii empirice a simţului comun, ca şi pentru ştiinţa naturii în înţelesul ei deplin" ( 1 999: 222-3 ). Modul în care Kant răspunde "problemei lui Hume" în contextul cercetării utilizării regulative a raţiunii reprezintă tocmai substanta dc­ ducţiei transcendentale a Ideilor raţiunii. Î n acest fel, "răspunsul la pro­ blema lui Hume" (în măsura în care aşa ceva poate fi relevant pentru Kant) trebuie căutat nu în procedeele unei analize conceptuale sau al re­ cursului la un argument fundaţional general, independent de context, ci în cercetarea fundaţională a ştiinţei efective, a programelor ei teoretice pe care le face cu putinţă raţiunea în utilizarea ei "reală", programe care reprezintă, în concepţia lui Kant, adevăratele unităţi fundamentale de or­ ganizare şi evaluare critică a cunoaşterii obiective. Principiile de orga­ nizare al acestor programe, principiile raţionalităţii, ne oferă astfel con­ diţia transcendentală a necesităţii legilor speciale. Î n contextul tema­ tizării programelor de cercetare, sau, echivalent, al utilizării regulative a raţiunii, a examinării a "ceea ce e sistematic în cogniţie, Le., a interco­ nexiunii ei bazate pe un principiu (Zusammenhang aus einem Prinzip)" (A6451B673), Ideile raţiunii, în sensul lor transcendental, nu pur logic, cum ar fi ideea unei puteri fundamentale a naturii materiale, îşi deter­ mină sensul lor obiectiv: ele nu mai sunt considerate simple principii ale economiei gândirii, ci devin legi imanente ale naturii acesteia (A6501B679). Legile speciale sunt întemeiate de Kant, cum am văzut, nu prin de­ ducerea lor logică, luate individual din principii le intelectului, ci prin subsumpţia lor transcendentală la matricea sau reţeaua integrală a legilor transcendentale ale naturi i . Acestea le conferă condiţia transcendental ă a necesităţii lor, constituind structura determinativă a legităţii în genere 229


sau fonna experienţei posibile. Prin acţiunea s t ruc t u rantă asupra expe­ rienţei, aceste principii pennit convertire a regu larităţilor empirice la rangul de legi necesare. La rândul ei, această matrice detenninativă, ca fonnă unitară, sistematic articulată este întemeiată şi justificată de prin­ cipiile raţiunii, de maximele sau fonnulele operaţionale ale Ideilor tran­ scendentale,care arată nu numai cum se organizează cunoaşterea în cadrul unui program de cercetare autentică, dar şi cum este posibilă acţiunea întemeietoare a structurilor nomologice ale experienţei, cum se structurează legic şi cauzal experienţa. Exigenta raţiunii, scrie Kant, "nu conţine nimic altceva decât ce e necesar pentru unitatea sintetică a ex­ perienţei în genere" (B 196-7). În felul acesta se justifică, în ultimă in­ stanţă, caracterul veritabil al legilor naturii. În acest sens atinnam că în teoria raţiunii, în analiza cercetării fundaţionale îşi află rezolvarea pro­ blema lui Hume (de fapt, corespondentul ei într-o viziune asupra cu­ noaşterii care pleacă de lafaptul ştiinţei, şi nu de la întrebări generale de­ spre concepte şi poziţii epistemologice abstracte). Unnătorul fragment din Critică îndreptăţeşte, cred, această interpretare: "Unitatea raţiunii este unitatea unui sistem, şi această unitate siste­ matică nu serveşte raţiunea obiectiv ca un principiu, care să-i pennită să se extindă asupra obiectelor, ci subiectiv ca o maximă, extinzând-o asupra tuturor cogniţiilor empirice posibile ale obiectelor. Cu toate acestea, conexiunea sistematică pe care raţiunea o poate da folosirii empirice a intelectului nu favorizează numai extinderea ei ci, de ase­ menea, ea îi garantează şi corectitudinea ei, iar principiul unei asemenea unităţi sistematice este de asemenea obiectiv dar într-un mod ne­ detenninat (principium vagum): nu ca principiu constitutiv pentru a detennina prin raport cu obiectul lui direct, ci ca principiu doar re­ gulativ şi ca maximă pentru favorizarea şi întărirea folosirii empirice a raţiunii in injinitum (în mod indetenninat) deschizând noi căi pe care intelectul nu le cunoaste, dar fără a intra vreodată câtuşi de puţin în contradicţie cu legile folosirii lui empirice" (A680/B708).

Oricărei fonne sau concept a priori Kant îi cere legitimarea printr-o deducţie transcendentală. Cum vom vedea, pe lângă cunoscuta deducţie 230


transcendentală a conceptelor pure ale intelectului, categoriile, Kant pretinde că a oferit şi o deducţie transcendentală a conceptelor de spaţiu şi timp . Analog, pretenţia acestui tip fundamental de justificare se ex­ tinde şi asupra Ideilor raţiunii. Acestei sarcini îi este dedicat în mod spe­ cial Adaosul la Dialectica transcendentală. "Nu ne putem servi cu siguranţă de un concept a priori dacă nu i-am dat o deducţie transcendentală. Ideile raţiunii nu permit, desigur, vreo deducţie de acelaşi gen cu aceea a categorii lor ; dar dacă ele vor să aibă cea mai mică validitate obiectivă, chiar dacă ea este doar una indeterminată, şi nu vor reprezenta doar entităţi de raţiune goale (enlia rationis ratiocinantis), atunci o deducţie a lor va trebui să fie neapărat posibilă, cu toate că aceasta va diferi mult de deducţia pe care o pu­ tem efectua în cazul categoriilor. Această deducţie este desăviirşi rea operei critice a raţiunii pure, şi pe aceasta vrem s-o întreprindem acum" (A669-70/B697 98 ) -

.

Care este tipul deducţiei transcendentale a Ideilor ratiunii pc care l i va înfăptui Kant şi unde anume se întâmplă aceasta în Criticii sunt probleme deschise ale exegezei kantiene. Locul fragmentului c itat mai înainte pare a indica faptul că această deducţie se va realiza în partea a doua a Adaosului, "Despre scopul fina l al dialectic ii naturale a raţiunii umane". Alte aserţiuni ale lui Kant au complicat şi mai mult înţelegerea sensului deducţiei Ideilor raţiunii. Astfel, la A6641B692, Kant spune că în privinţa Ideilor sau a principiilor regulative, "deşi au validitate obiec­ tivă, deşi indeterminată", totuşi "nu se poate oferi o deducţie transcen­ dentală a lor, care, aşa cum a fost demonstrat mai sus, este imposibilă cu privire la Idei". Pe de altă parte, în A3 3 6/B393, Kant formulează lu­ crurile diferit: "Nu este realmente posibilă pentru aceste Idei transcendentale o de­ ducţie obiectivă, aşa cum am putut oferi pentru categorii. Deoarece tocmai Întrucât ele sunt idei, ele nu au de fapt nici un raport cu un obiect care ar putea ti dat astfel încât să le corespundă. Dar putem întreprinde într-adevăr o deri vare subi ectivă a lor din natura raţiunii noastre, şi aceasta am făcu! în cap itolul prezent." 23 1


Referinţa internă semnalează capi l o l l l i "S isl �l1l u l Ideilor transcen­ dentale" ca loc al unei posibile dc d u cţ i i t ranscc ndentale subiective a I deilor raţiunii, capitol în care se află ma i Î n l ii i un gen de deducţie me­ tafizică a acestora şi câteva indicaţ i i gencra le privind rolul Ideilor tran­ scendentale în progresul de la seria c on d i ţ i i l o r la necondiţionat. Este posibil ca indicaţia lui Kant să fi avui În vedere un argument de tipul "aceeaşi funcţie", pe care-l vom găsi fundamental în structura deducţiei transcendentale a categorii lor şi, în cazul I deilor, el să indice "originea anumitor cogniţii din raţiunea pură şi a unor concepte derivate prin ra­ ţionament": "Numai În expunerea completă va putea fi Iacut clar cum raţiunea" numai prin folosirea sintetică a aceleiaşi funcţii de care se serveşte în raţionamentul categoric, trebuie să ajungă În mod nec esar la con­ ceptul unitătii absolute a subiectului gânditor, cum procedeul logic intervenind în raţionamentul ipotetic, trebuie să conducă la Ideea de inconditionat absolut Într-o serie unică de condiţii date, în sfărşit, cum simpla formă a rationamentului disjunctiv conduce În mod nece­ sar la conceptul raţional suprem despre o fiinţă a tuturorfiinţelor; al cârei gând (Gedanke) pare să fie, la prima vedere, extrem de para­ doxal" (A335 -6/B3 92-3).

În Adaosul la Dialectica transcendentală Kant pretînde însă a fi oferit o deducţie obiectivă a principiilor regulative, dar deosebită de aceea a categoriilor. Î n ce constă această deducţie? Unii interpreti sunt complet dezolaţi în faţa textului lui Kant, considerând că această pretinsă deducţie este cel mult o repetare a funcţiei principiilor regulative (P. Guyer). Alţii iau În serios ideea lui Kant conform căreia raţiunea nu tre­ buie să-şi justi fice Ideile altfel decât prin "explicarea ei completă" din care să rezulte această justificare prin dovedirea "coerenţei şi puterii raţiunii ca întreg". Astfel, S. N eiman consideră că "numai În contextul unei explicaţii complete a raţiunii, poate oferi Kant o justificare pentru introducerea principi ilor regulative. Această justificare are forma următoare: dacă ştîînţa În sensul cel mai larg trebuie să fie practicată, atunci ceva care să realizeze rolurile Îndeplinite de principiile regulative este necesar. Arătând funcţiile lor ca scopuri şi presupoziţii ale ştiinţei, 232


eu sper că am oferit o asemenea justificare pentru insistenta lui Kant asupra necesităţii principiilor regulative în cercetarea ştiinţifică" (98 ) . Această modalitate d e justificare este una "abstractă", concordantă cu caracterul abstract al teoriei primei Critici, ea vizând doar inevitabil i­ tatea principiilor regulative, forma sau conţinutul lor specific rămânând să fie mereu determinate. A cere mai mult din partea acestei justificări înseamnă a confunda rolul de orientare ce revine raţiunii cu acela de a oferi cogniţii determinate, sau de a anticipa a priori, în afara expe­ rienţei, asupra legilor particulare ale naturii. Altfel spus, o pretenţie mai mare cu privire la natura justificării, consideră Neiman, ar neglija complet revoluţionarea semnificaţiei raţiunii pe care a produs-o Kant. În ciuda acestui avertisment, vom prezenta o interpretare mai ana­ litică a deducţiei transcendentale a principiilor regulative, care propune o conexiune mai strânsă între faptul ştiinţei şi deducţi a transcendentală a Ideilor, pe de o parte, şi o examinare a formei deducţiei care să poată îndreptăţi natura ei "obiectivă", cu alte cuvinte, legătura ei cu posibili­ tatea experienţei, care, aşa cum ne arată modelul paradigmatic al de­ ducţiei categoriilor reprezintă principiul fundamental al oricărei justi­ ficări a obiectivităţii formelor a priori, a posibilităţii raportării lor la obiecte. Aceasă interpretare a fost formulată de Mario Caimi ( 1 995). Acest exeget deosebeşte seria de "deducţii speciale" cu privire la prin­ cipiile omogenităţii, specificării şi afinităţii, de "o deducţie generală a unităţii raţiunii în genere" (care este prezentată de Kant la A6511B679, adică în prima parte a Adaosului, unde el încearcă să legitimeze prin­ cipiile cercetării proprii unui program fundamental, nu acolo unde ne in­ dica autorul Criticii, a doua parte a acestui Adaos), unitate faţă de care acele principii sunt doar "precizări" (aşa cum a observat, mai întâi, G. Buchdahl). Ipoteza interpretării propuse de Caimi este că "această de­ ducţie constă în demonstraţia faptului că unitatea transcendentală a raţiunii este o supoziţie necesară pentru posibilitatea experienţei" (3 1 6-7). Specificul aceste i deducţii rezidă în caracterului ei mediat, sau cum ni se spune la A676-79/ll 704-07, ea are loc sub suppositio relativa: . . .

233


,,Aici, se manifestă o diferenţă în maniera de a gândi, în raport cu una şi aceeaşi supozitie, care este destul de subtili' dar totuşi de mare im­ portanţă pentru filosofia transcendcntală. Eu pot avea un temei sufi­ cient pentru a admite ceva relativ (suppositio relativa), fără a avea ga­ ranţia să-I asum în mod absolut (supposifio ahsoluta). Această dis­ tincţie este pertinentă atunci când avcm de-a face numai cu un prin­ cipiu regulativ, a cărui necesitate în sine o cunoaştem. dar a cărei sursă nu o cunoaştem, şi pentru care asumăm un temei suprem numai cu intenţia de a gândi universalitatea principiului într-un mod mai de­ terminat, ca atunci când, de exemplu, gândesc ca existentă o fiinţă care corespunde numai unei simple iIei şi anume unei Idei transcen­ dentale.!n rnâsura în care eu nu admit niciodatâ în sine existenţa acestui lucru, deoarece nici un fel de concepte prin care pot gândi ca determinat un obiect oarecare nu pot ajunge la el, şi deoarece condi­ ţiile valabilităţii obiective a conceptelor mele sunt excluse prin Ideea însăşi . . . Deci supoziţia raţiunii despre o fiinţă supremă, ca fiind cauză primă, este gândită numai ca relativă, în scopul unităţii siste­ matice a lumii sensibile".

Dacă nu putem justifica transcendental Ideile sau principiile regu­ lative prin raportul lor direct la obiecte, o vom face prin supoziţia că ele sunt necesare pentru a întemeia utilizarea principiului logic prin care raţiunea introduce unitatea sistematică în acţiunea cognitivă a intelec­ tului. În această modalitate de interpretare, deducţia Ideilor va consta în justificarea unei presupoziţii transcendentale; principiul logic al unităţii raţiunii nu poate avea o aplicare validă în afara presupoziţiei după care unitatea sistematică ar avea loc şi în domeniul obiectelor. Această "pre­ supoziţie transcendentală care nu e folosită decât în mod relativ - şi anume că ea trebuie să ofere substratul celei mai mari unităţi posibile a experienţei" (A678/B706) este cea prin care, în vederea acestei unităţi a experienţei eu introduc un gen de "schemă a principului regulativ" care să asigure cea mai amplă extindere a folosirii empirice a raţiunii. Frag­ mentul esenţial invocat de Caimi este următorul : "De fapt, nici nu poate fi măcar văzut cum ar putea exista un prin­ cipiu logic al unităţii raţionale vizând regulile îară ca un principiu 234


,

transcendental să fie presupus prin care o asemenea unitate sistema­ tică referindu-se la obiectul însuşi să fie admi să a priori ca necesară" (A650/B678).

Cum consideră Caimi, va trebui să demonstrăm că presupoziţia transcendentală a unităţii sistematice este una obiectiv necesară, nu doar contingentă. După el, tocmai acest lucru îl re�lizează Kant în con­ tinuarea fragmentului citat mai sus, în care este vorba de temeiurile "acestei unităţi după principii a raţiunii": "Căci legea raţ iunii care prescrie a căuta această unitate este necesară, căci fără ea n-ar mai exista raţiune, iar fără raţiune n-am avea o folo­ sire coerentă a intelectului (zusammenhaengenden VerstundesKc­ brauch) şi, în lip sa acesteia, nici o caracteristică suficientă a adcvăm­ lui empiric: astfel, în vederea acesteia, noi trebuie să presupu nem uni­ tatea sistematică a naturii ca având o valabilitate obiectivă şi nece­ sară" (A65 1/B679).

Acceptarea supoziţiei transcendentale (a validităţii transcendentale a principiului unităţii raţiunii care face posibilă acţiunea principiului lo­ gic al unităţii referitoare la obiecte) se întemeiază, ca în orice deducţie transcendentală, pe dovada că ea este necesară pentru posibilitatea ex­ perienţei . Fără ea, sistemele logice construite de raţiune în vederea in­ vestigaţiei empirice ar fi contingente sau arbitrare ; iar fără această uni­ tate logică a cogniţiilor n-am avea o utilizare coerentă a intelectului, nu am avea concepte empirice şi experienţa nu ar putea avea loc; pe versinea particulară a asernănării genurilor, argumentul spune: "Principiul logic al genurilor ca urmare presupune un principiu tran­ scendental al lor dacă va trebui aplicat naturii (prin care eu înţeleg nu­ mai obiecte care ne sunt date) După acesta, o omogenitate a genu­ rilor este presupusă necesar în diversul unei e xperi enţ e posibile (chiar dacă noi nu-i putem determina gradul ei a priori), deoarece fără aceasta nu ar fi posibile conceptele empi rice şi ca urmare n-ar fi po­ sibilă nici expe rie nţa (A654/B68 2). .

"

Faptul că acest princi piu transcendental, ca o supoziţie relativă, face posibilă aplicarea pincipiului l og ic prin care se constituie unitatea 235


fenomenelor sub concepte empirice, şi deci expcrienţa, reprezintă jus­ ti ficarea necesităţii lui pentru posibilitatea experi cnţ c i . În felul aceasta, consideră Caimi, s-a dovedit valabilitatea principiului transcendental în raportarea lui la obiectele experienţei. Restul deducţiilor transcenden­ tale pe care le formulează Kant pentru celela lte principii ale raţiunii se desfăşoară după acelaşi pattern, au acelaşi temci: "acceptarea validităţii transcendentale a unor asemenea principii este necesară pentru posibi­ litatea experienţei" (Caimi 1 995 : 3 1 7). Deducţia transcendentală a Idei­ lor în funcţionarea lor ca principii regulative ale cercetării empirice le stabileşte aşadar indirect, prin relaţia cu experienţa posibilă, mediată de conceptele intelectului, o valoare obiectivă (o semnificaţie, Bedeutung, scrie Kant - A6651B692; să ne amintim însă că această semnificaţie a unor constructe teoretice înseamnă, la Kant, mereu, raportare la obiecte); ca urmare el e pot fi numite astfel "principii sintetice a priori"; deşi sunt considerate numai regulative sau "euristice" nu constitutive, prin­ cipiile "care stabilesc pentru intelect o unitate completă a utilizării lui a priori" vor fi de asemenea "valide, deşi numai indirect, pentru obiectul experienţei"; astfel: "principiile ratiunii pure vor avea de asemenea realitate obiectivă şi cu privire la acesta din urmă, dar nu pentru a numai pentru

a

determina ceva în el, ci

indica procedura în confonnitate cu care folosirea em­

pirică şi detenni nată a inte lectului în experienţă să poată fi pusă în acord complet cu sine, prin maniera în care ea este pusă în conexiune pe cât este posibil, cu principiul unităţii universale, şi este derivată din ace asta (A665-6/B693-4). "

Raportarea indirectă la obiectele experienţei, justificată prin demon­ strarea supoziţiei transcendentale, oferă astfel şi principiilor regulative ale raţiunii o cvasi-deducţie transcendentală, acordându-le o valoare de obiectivitate, deşi indeterminată, în sensul acelei "deschideri" asoci­ ată cu conceperea obiectivului raţiunii ca O sarcină, lucru exprimat prin jocul de cuvinte "gegeben" - "aufgegeben", invocat de Kant pentru a distinge constitutivul de regulativ în cercetarea empirică. 236


Interpretarea tradiţională, "negati vă" a semni ficaţiei Dialecticii tran­ scendentale, care face inutilă o asemenea tentativă de justificare tran­ scendentală a Ideilor raţiunii, se bazează pe o anumită înţelegere a re­ laţiei dintre intelect şi raţiune, înţel egcrc care nu diferenţiază, în ciuda insistenţelor lui Kant, între "principii" şi "propoziţii fundamentale". În Introducerea la Dialectica transcendentală, raţiunea, "competenţa su­ premă a cogniţiei" a fost determinată ca fiind "competenţa principiilor" şi distinsă astfel de intelect, "competenta regulilor". L�ile fundamen­ tale ale Analiticii sunt denumite Grundsaetze, propoziţii fundamentale; principiile (Principien, sing. Princip, uneori, latinul Principium) sunt proprii teoriei raţiunii (A3 00-3 0 l/B357). Pe această bază se redefineşte relaţia intelectului cu raţiunea: "Dacă intelectul poate fi o competenţă a unităţii apariţiilor cu ajutorul regulilor, atunci raţiunea este competenţa unităţii regulilor intelectului sub principii. Astfel ea nu se aplică niciodată direct la vreun obiect, ci se aplică în schimb intelectului, pentru a da unitate a priori prin concepte multiplicităţii de cogni ţii ale intelectului, unitate care poate fi numită <unitatea raţiunii>, şi ea este de un gen cu totul diferit de orice unitate ce poate fi înfăptuită de intel ect" (A3021B359).

Această determinare a "conceptului universal al competenţei ra­ ţiunii" (A3 02/B3 59), ca şi reconsiderarea distincţiei regulativ/constitu­ tiv (formulată în interiorul Analiticii ca distincţie între propoziiile fun­ damentale "matematice", cele care fixează natura matematică a enti­ tăţilor ce pot fi modele ale teoriei categoriale şi propoziţiile fundamen­ tale "dinamice", cele care determină, "împreună", structura nomologică, cauzală şi modală a obiectului experienţei) în termenii raportului intelect - raţiune (A6 1 9/13 647; A664/13692) nu permit reducerea rolului Oialec­ ticii la acela de simplu complement "negativ" al Analiticii, neconside­ rând rolul superior al intervenţiei raţiunii şi specificul fundaţional al principiilor ei. În rcconstrucţia teoretică pe care am formulat-o, dacă ele­ mentele a priori ale i ntelectului construi au teoria structurală nucleară a programului critic, principiile raţionalităţii introduse de Dialecti că re­ glementează, pe de li partc, posibilitatea extinderii teoriei fundamentale 237


abstracte pentru construcţia unor teori i spl:c i a l e în cadrul desfăşurării programului de cercetare, iar pe de aha, dl: l a accst nivel, şi prin înte­ meierea acestei medieri necesare, "aqiolll:ază fundaţional" asupra Ana­ liticii ("influenţa raţiunii asupra intelectului"), oferindu-i, cum spune Kant, "der Probierstein der Wahrheil der Regeln" (piatra de încercare a adevărului regulilor), prin "unitatea sistematică a cogniţiilor intelectu­ lui . . . care ne ajută să găsim un princ ipiu pentru utilizările multiple şi particulare ale.intelectului, prin aceasta ghidându-l chiar şi în acele ca­ zuri care nu sunt date şi Iacându-l coerent conectat (zusammenhaen­ gend)" (A647/B675). Cum considera H. Krings (1 984: 93), Ideile raţiu­ nii (deduse metafizic din cercetarea inferenţelor raţionale, silogismele, în concordanţă cu categoriile modalităţii !), şi principiile Dialecticîi în genere, nu reprezentau doar "continuarea activităţii intelectului cu alte mijloace", ci răspundeau "de ficitului de fundare elementară" (ein ele­ mentares Begruendungsdejizit) lăsat de Analitică: aceasta nu rezolva problema, formulată de Kant în Critica puterii dejudecare astfel: de ce trebuie considerată experienţa în genere, determinată după legile tran­ scendentale ale intelectului, un sistem şi nu doar un agregat (Prima In­ troducere, IV: XX). Altfel spus, cum poate teoria care constituie din in­ varianţa condiţiilor de posibilitate ale experienţei structura posibilă a unui obiect în genere să determine şi unitatea obiectelor într-o experienţă particulară, sau "cum pot legile generale transcendentale să fie specifi­ cate pentru a obţine legi empirice, astfel încât obiectul în genere să fie specificat ca obiect al ştiinţelor nomologice ale obiectului?" (Krings 1 984: 94) . Asemenea interogaţii pot avea locul numai într-o perspectivă de interpretare a Criticii care să evidenţieze relevanţa ei ca filosofie a şti­ inţei: astfel, Dialectica îşi dezvăluie "capacitatea fundaţională", ea este aceea care justifică posiblitatea extinderii teoriei fundamentale într-un program (empiric) de cercetare. Mai exact, ca teorie a principiilor or­ ganizării cercetării empirice în cadrul unor ample programe, Dialectica are în primul rând sarcina j u s tificării posibilăţii � mediatoare a pro­ gramului, a acelei componente a lui prin care se justifică trecerea de la structura teoretică abstractă la aplicaţiile ei empirice şi edificarea pe 238


această bază a unor teorii speciale, corespunzătoare unor domenii par­ ticulare ale existenţei (ştiinţe particulare ale unor domen i i detenninate). Teoria mediatoare a programului transcendental (care va reprezenta tema obsesivă a tuturor lucrărilor teoretice ulterioare ale lui Kant), este aceea căreia îi revine sarcina maj oră, din perspectiva cercetării "em­ pirice", a explicării şi întemeirerii modului în care se poate aplica ma­ tricea structurală fundamentală a teoretizări, prin care se determină ca­ tegorial ideea de obiect în genere, la constituirea obiectului legilor (teo­ riilor) speciale ca sistem, ca unitate, care să reprezinte, altfel spus, un model empiric al legilor transcendentale. Un rol asemănător revenea, în programul newtonian al filosofiei naturale, teoriei mediatoare ce conţin­ ea ca element definitoriu acele Regulae Philosophandi, ce se aseamănă frapant cu principiile raţionalităţii ale Dialecticii transcendentale. Ase­ mănarea se poate extinde şi asupra altor elemente structurale ale teori­ ilor mediatoare; "fenomenelor" lui Newton le poate corespunde, la ni­ velul teoriei transcendentale a medierii, "experienţa sistematică", "un sistem al experienţei după legi speciale ale naturii", etc. Teoria mediatoare a programului kantian, fiind ea însăşi transcen­ dentală, ca teorie a condiţiilor de posibilitate, tematizează acele "struc­ turi care fac posibilă ordinea naturii, sistemul de obiecte" (G. Buchdahl 1 984: 1 1 1 ) . Intreaga procedură mediatoare a teoriei Dialecticii se con­ stituie şi acţionează "În limitele transcendentale"; ea nu construieşte ele­ mentele aplicării unei teorii fundamentale la anumite sisteme empirice, ci determină condiţiile de posibilitate a unui asemenea demers meto­ dologic, modalitatea în genere în care e posibilă extinderea unei struc­ turi abstracte pentru a face din cercetarea empirică o "întreprindere posibilă", cum pot primi teoriile abstracte "realizări in concreto" sau cum se pot "aplica" legile catcgoriale pentru a se constitui domeniile de semnificaţie ale teori ilor (legilor) particulare. Fără a fi o desfăşurare li­ neară, programul dc cercetare în sensul lui Kant ne arată cum colabo­ rează raţiunea şi intelcctul în determinarea posibilităţii cercetării empi­ rice; dacă principi i l c r:l\ iun i i reglementează (sunt regulative) extinderea nucleului categor i a l pcnt ru a fi aplicat "datelor fenomenologice ale ex239


perienţei" (numite de Kant Sinnenwelt) � i a le da u n i t atea necesară for­ mulării legilor, categoriile intelectului s u n t ace l ea care controlează, de fiecare dată, obiectivitatea obiectul u i e x perienţei în orice extindere posibilă a acesteia, detennină orice a pl i c a ţ i e i po te tică ca un "obiect al experienţei posibile". De aceea, Kant s ubl i n i a că aplicarea principiilor raţionalităţii se face sub jurisdicţia catcgo ri i l or. Cazul paradigmatic este "examinarea categorială" a naturii în sens lizic, a materiei în cadrul teo­ riei speciale constituită de Metaphysische A�fangsgruende der Natur­ wissenschaft·

240


CAPITOLUL 3 Analitica transcendentală ca "teorie formală" : proiectul ontologic imanent al Criticii "Nun heisst etwas a priori erkennen, es aus seiner blossen Moeglichkeit erkennen. " lmmanuel Kant

Până acum am prezentat teoria Criticii raţiunii pure într-o modali­ tate abstractă, considerată în elementele ei ca momente structurale ale constituirii competenţei cognitive. O asemenea teorie structurală ab­ stractă comportă însă şi o dimensiune ontologică, un proiect imanent de fiinţă. Din punctul de vedere al perspectivei ontologice, teoria abstractă de tip structural manifestă două aspecte sau realizează două funcţii: pe lângă determinarea unui proiect ontologic general, care va ghida des­ făşurarea întregului program de cercetare a cărui bază o constituie, ea va da seama şi de posibilitatea raportării la obiect, a constituirii vizei de rea­ litate (a "realităţii obiective", în termenii lui Kant) a tuturor constructelor teoretice ce vor interveni în desfăşurarea programului. În felul acesta, considerarea unei teorii structurale ca teorie de posibilitate se referă atât la faptul că prin orizontul ei ontologic direct ea conturează un ansamblu de potenţialităţi, cât şi la faptul că ea formulează condiţiile necesare ale constituirii însăşi a raportării conceptuale la obiecte, a validităţii obiec­ tive a constructelor abstracte. Al treilea capitol al Analiticii principiilor, "Despre temeiul distin­ gerii tuturor obiectelor în genere în fenomene şi noumene" este consa­ crat elaborării acestei perspective ontologice proprie teorici structurale de tipul kantian. El debutează cu o mult comentată metaforă geografică: 24 1


,,Acum nu doar am străbătut ţara intl'l Cl: l l l h l l p ur şi am inspectat cu grijă fiecare dintre părţile ei dar am l: I I PI I l l �

II

Îl ltr-o p ri vire cuprinză­

toare şi am determinat în ea fiecăru i 1 1 I l: r1 1 IOl:lIl l u i . Această ţară este însă o insulă, pe care natura Însăşi a Înl: h i s-o În graniţe imutabile. Ea este ţara adevărului (un nume încilll t ;'i tor). împrej muită de un ocean vast şi furtunos, adevărat loc al i h l7.iei. unde lllultă ceaţă deasă şi multe stânci de gheaţă care se topesc repede pre zi ntă aspectul înşelător de ţări noi, ispitesc continuu cu sperant e deşarte pe navigatorul ce caută în j ur noi descoperiri, angajându-I În aven turi la care nu poate nicio­ dată să renunţe şi pe care to tu ş i nici nu le poate duce la bun sîarşit" (A23 51B2294-5 ).

Examinarea ac estui "ocean vast şi furtunos ", sau explorarea aceste i "mări", pentru a ne asigura dacă în întinderile ei mai putem spera ceva, este sarcina Dialecticii transcendentale. Înainte de această analiză a iluziei transcendentale, Kant va stărui

un moment

asupra unor întrebări

de natură sinoptică asupra teori ei pe care a des Iaşurat-o până acum sau, cum spune el, înainte de a ne încumeta să pornim pe această mare, "va fi util să mai anmcăm o privire p e harta ţării, pe care tocmai vrem s-o părăsim, şi să ne întrebăm . . . cu ce titlu posedăm această ţară şi cum putem să ne considerăm asiguraţi impotriva tuturor pretenţiilor ostile" (A235 B297).

Deşi Kant consideră că a răspuns deja la aceste întrebări până acum, e necesară - spune el - o privire sinoptică asupra soluţiilor prin care să se reunească într-un singur punct momentele lor. Sarcina acestui capitol, şi a Anexei lui, departe de a fi una modestă, doar rezumativă este mai degrabă aceea de a tematiza condiţiile în care constructele teoriei Ana­ liticii prime sc semnificaţie obi ectivă, de a supune "cercetării transcen­ dentale" (Notă : aici intervine pentru prima dată această determinare a în­ treprinderi i

Criticii) problema angaj ări i ontol ogice a conceptelor şi

principiilor intelectului. Faptul că avem aici o veritabilă analiză a con­ diţiilor de posibilitate ale unui proi ect ontologic asociat unei teorii tran­ sc endentale este dove dit de num eroasele concepte, relaţii sau distincţii introduse acum sau reexaminatc. toate având ca centru de interes moda­ litatea şi teme iul raportări i la o biect a .. elementelor" intel ectului: prin-

242


cipii regulative - pri ncipii constitutive, utilizarea empirică - uti liz are a transcendentală a categori il or, semnific aţie transcendentală - utilizare transcendental ă, formă - conţinut, construcţie matematică - experienţă posibilă, posibilitate logică - posibilitate reală, determinat - indetermi ­

nat (obiect),

obiect transcendental, posibilitate logică a unui concept ­

posibilitate transcendentală a lucrurilor, inferenţa la existenţă, etc. Toate aceste teme, concepte şi distincţii vizează statutul ontologic al compo­ nentelor teori ei . Ca o focalizare a tuturor rezultatelor reexaminării for­ mei teoretizării din acesată perspectivă Kant propune transformare a ontologiei în "gândire imanentă". Acest capitol din

Critică reprezintă

locul în care Kant propune un proiect nou în istori a gândirii asupra existenţei � existenţă, o formă nouă a ontologiei, o ontologie a teori i lor de natură abstract-structurală ca discurs indirect asupra unui ansam b l u d e potenţialităţi, vizând, în acelaşi timp, condiţiile accesului la obiecte, mediat de experienţa posibilă, al constructelor teoretice abstracte. Ast­ fel, se poate spune că aici se formulează condiţiile de posibilitate ale on­ tologiei sistemelor teoretice, forma ontologiei

Criticii. Ontol ogia va fi

orientată acum spre studierea condiţiilor care pot determina "constituirea unui obiect", a specificării lui prin cercetarea "pos ibilităţii formle a ex­ perienţei" (A2 S01B 303), a "formei experienţei pos ibile în genere". Prin­ cipiile ontologiei nu vor mai pretinde că exprimă constituţia "lucrurilor luate absolut", ci, aşa cum vom vedea, ca "principii ale expunerii feno­ menelor", ele vor constitui fundamentele construcţiei modelelor sau reprezentărilor ce pot pretinde valabilitate obiectivă. Problema ontologică este apoi reluată, în "Anexă. Asupra amfiboliei conceptelor re fle cţiei", la un alt nivel, acela al cercetării condiţiilor fo­ losirii determinative a structurilor abstracte, al examinării critice a struc­ turilor ca "moduri" determinante pentru constituirea semnificaţiei obiec­ tive sau a obiectelor ca obiecte ale acelor reprezentări cognitive. Aici, într-o cercetare de tipul examinării transcendentalilor filosofiei scolas­ tice, Kant introduce super-categoriile prin care se determină însăşi mo­ dalitatea sistemelor categoriale luate ca teori i integrale. La acest nivel, numit de Kant a l " re necţiei transcendentale", esenţială este di stincţia

243


formă! formal, exemplificată prin deosebirea dintre formă a intuiţiei şi intuiţie formală (aici este locul primei intervenţi i a acestei distincţii, şi ea apare în prima ediţie a Criticii!). În alţi termeni, aici apare pentru pri­ ma oară (e adevărat, prin intermediul unei instanţe speciale) distincţia dintre forma transcendentală şi transcendentalul ca formal, ca model me­ diator al acţiunii determinante a raporturilor de obiectivru-e proprie formei. Aici apare caracterizarea transcendentală a conceptului de formă (forma în sens tra�scendental), şi cu aceasta precizarea rolului ei în tran­ sformarea ontologiei în proiect interior al sistemelor teoretice de tip structural abstract. Noua viziune asupra ontologiei se distinge de întreaga tradiţie aris­ totelico-leibniziană a ontologiei, ca tematizare directă a fiinţei, a exis­ tenţei ca existenţă. Acum ontologia reprezintă nu o disciplină princeps a filosofiei, constituită a priori, şi de care ar depinde conceptual şi func­ ţional toate disciplinele filosofice, ci complementul unei teorii funda­ mentale construită ca loc şi instrument al cercetării fundaţionale în fi­ loso fic. Ca teorie de natură abstract-structurală, teoria categorială a Criticii are această natură duală fertilă, de a fi cercetare a invarianţilor cogniţiei şi ai obiectului acesteia, putând da astfel seama de constituirea ra p0l1ăriior la obiecte, a semnificaţiilor obiective. Fiind interpretată generic ca teorie de posibilitate a experienţei, teorie a condiţiilor care fac posibil accesul la lumea obiectelor în cadrul experienţei, teoria struc­ turală a Criticii este o teorie modală a întemeirerii originare, a medierii întemcietoare a validităţii obiective a conceptel or pure ale intelectului. Noutatea remarcabilă a ontologiei articulate în cadrul Criticii ra­ tiunii pure a fost evi denţiată prin susţinerea corelaţiei ei esenţiale cu însăşi schimbarea modului de gândire pe care-l propune teoria kantiană ("revoluţia copemicană"), cu revoluţia epistemologică necesară în ve­ derea transformării metafizicii în ştiinţă. Această conexiune a fost sub­ liniată, din perspective de interpretare di ferite, de E. Cassirer, G. Martin, H. Graubner, R. Pippin ş.a. Astfe1, susţine Cassirer, numai prin concepţia sa asupra raportului "formă"-,,materie", situate la nivelul conceptelor re­ flecţiei, cunoaşterea este dusă la acea expresie a noii viziuni fundamen244


tale a lui Kant, care corespunde "revoluţiei copemicane". Transforma­ rea "fonnei" şi "materiei" din poli ai existenţei, din esenţe ontice în ter­ meni ai unei opoziţii metodice operând esenţialmente în cadrul cunoaş­ terii, a deschis noi căi şi noi posibilităţi filosofiei. Această intetpretare pur epistemologică a semnificaţiei conceptelor reflecţiei, şi ca unnare şi a revoluţionării modului de gândire pe care ar exprima-o ele, nu dă seama pe deplin de ideea lui Kant a trecerii de la obiecte la modul cu­ noaşterii lor a priori ca premisa necesară transformări i în ştiinţă a me­ tafizic ii. Fonna trans cendentală nu mai reprezintă, mtr-adevăr, un con­ cept al unei ontol ogii esenţialiste tradiţi onale, dar ea nu este nici un con­ cept simplu epistemologie sau logic. Ea preia, în calitate de concept modal original, funcţia întemeierii, în interiorul şi din perspectiva sis­ temelor teoretice (nu este necesară, pentru Kant, o "ştiinţă separată" care să conţină pretinse "principi i ontologice"

-

XX: 3 1 6), a pos i bilităţii

raportului acestora cu obiectele. Această funcţie ontologic ă originară este cea care acordă Capitolului Amfiboliei şi un sens constructiv, pe lângă ac ela al deconstrucţiei metafizicii luî Leibniz şi Wolff. Reproiectarea ontologiei ca angajare imanentă a structuri lor teo­ retice în calitate de structurii ale determinării obiectivităţii şi locul emi­ nent în articularea programului fundamental kantian (în direcţia des­ chiderii lui ontologice), ce revine conceptelor reflecţiei, îndeosebi celui de fonnă, sunt subliniate şi de corelaţia directă pe care Kant o stabileşte între acest concept şi exigenţa completitudinii sistemelor teoretice de nivel fundamental, al matricilor categoriale în primul rând. După cum se ştie, Kant pretinde tuturor teoriilor fundaţionale (teoria-matrice a Cri­ ticii, teoria fundamente10r fizicii etc . ) satisfacerea condiţiei completi­

tudinii. Departe dc a fi o completitudine logică a unui sistem propozi­ ţi onal (sistemul critic nu este de acest gen ! ), cond iţia compl etitudinii teoriilor fundamentale ("completitudinea principiilor", care regizează "folosirea intelectului în raportul lui cu experienţa", cum se scrie în Pro­ legomene

-

IV: 3 3 2), este expresia la nivelul tuturor momentelor sis­

temului fund ame n ta l a act iunii exigenţelor categorial e, a acelor "puncte fixe, determinate a priori În i ntelectul uman", care "epuizează" toate

245


"momentele intelectului", asigurând pos i h i l i tatea cunoaşterii complete a unui obiect al unui concept pur I V: .I l ) ) ; ea înseamnă cerinţa orga­ nizării operaţiilor lor fundamentale Înt r-o structură determinativă, ca­ pacitatea lor de a determina prin îns:l :;; i forma lor teoretică o posibilitate de organizare ontologică, de ang�i are ex istenţială. În termenii reconstrucţiei structural iste a teoriilor abstracte, această funcţie prin care se raportează structura teoretică la realitatea extra­ conceptuală este corespondentul ipotczei teoretice asociată definiţiei teoretice; în cazul teoriei kantiene, această ipoteză justifică însăşi posi­ bilitatea unui model al teoriei,cu precizarea că acest demers nu este o asociere printr-un gen de angajament ontologic a unui domeniu de en­ tităţi cu o structură pur formală, ci convertire a acestei forme a teoriei în temei al posibilităţii unor modele ale ei, ceea ce revine la considerarea teoriei ca teorie formală. Sensul "teoriei formale" este explicat de Kant, de exemplu, în Fortschritte, prin ideea unei teorii, cum ar fi "teoria for­ mală a naturii", care-şi conţine însăşi ontologia ca "totalitate a condiţiilor sub care poate fi dată o realitate obiectivă conceptelor şi principiilor ei" (XX: 33 8). Pe lângă celebrul "loc" din Critica raţiunii p u re în care se formu­ lează ideea sau proiectul transformării ontologiei în Analitică a inte­ lectului, asupra căruia vom reveni, sensul noii perspective asupra on­ tologiei a fost indicat şi în alte opere sau în corespondenţa lui Kant. Ast­ fel, în lucarea anterior citată, Kant separă idea sa de ontologie de "ana­ liza conceptelor", cu care identifica Wolff filosofia primă, scriind: "On­ tologia este ştiinţa (ca parte a metafizicii) care consistă într-un sistem al tuturor conceptelor intelectului, şi al principiilor, dar numai întrucât ele se referă la obiecte care pot fi date simţurilor, şi astfel confirmate prin experienţă . . . Ea este numită filozofie transcendentală, deoarece ea conţine condiţiile şi primele elemente ale oricărei cunoaşteri a priori" (XX: 260). Ontologia, ca "primul stadiu al metafizicii", "nu cercetează esenţa conceptelor noastre de lucruri prin analiza acestora în elementele lor, care este treaba logicii; ca ne spune mai degrabă ce concepte ale lu­ crurilor le formăm a priori, �i cum facem aceasta, pentru a subsuma la -

246


ele ceeea ce ne poate fi dat în intuiţie în genere; ceea ce, la rândul lui, nu se poate întâmpla decât în măsura în care forma intuiţiei a priori în spaţiu şi timp ne face cognoscibile aceste obiecte numai ca fenomene, nu ca lucruri în sine" (XX: 22287). Într-o celebră scrisoare către Jakob S . Beck (din 20 lan. 1 792), în care Kant îi explică ,,lucrul cel mai greu din întreaga Critică, şi anume, analiza experienţei în genere şi principiile care fac experienţa în genere posibilă", si sunt prezentate aspectele unui "plan pentru un si stem al metafizicii", cu alte cuvinte, momentele structurale ale Analiticii i nte­ lectului, se afirmă: după ce se va fi demonstrat ca o concluzie a expu­ nerii fiecăriei categorii că "nici o experienţă a obiectelor simţuri l or nu este posibilă decât în măsura în care eu presupun a priori că orice asemenea obiect trebuie gândit ca o mărime şi similar cu toate cclc1alte categorii", se va ajunge la următorul rezultat general: .,Din aceasta va emerge o nouă ştinţă a Ontologiei ca gândire ima­ nen tă, i.e., o ştiinţă a lucrurilor pentru ale căror concepte este stabilită

în mod sigur realitatea lor obiectivă" (XI : 3 1 1 14).

Într-o altă scrisoare mai veche (către Ludwig H. Jakob, din I l Sep . 1 987), prezentând acelaşi plan al unui sistem al metafizicii, Kant acor­ da un statut similar ontologiei: demonstrând că fiecare principiu sinte­ tic indică modul cum "trebuie să se conformeze experienţa unei cate­ gorii" se va vedea cum se constituie astfel "întrega ontologie" pe baze noi (X: 494). Aceste caracterizări ale ontologiei nu sunt, cum s-a susţinut uneori, diferite de modul în care este prezentată ontologia în "Arhitectonica ra­ ţiunii pure". Aici se spune: ontologia sau filosofia transcendentală "con­ sideră numai intelectul şi raţiunea înseşi într-un sistem al tuturor con­ ceptelor şi principiilor care sunt corelate cu obiectele în genere, fără a asuma obiecte care ar fi date". Şi această perspectivă este caracterizată tot ca imanentă (A845/ B873). Acest sens al ontologiei se distinge de acela al lui Wolff şi Baumgartner: ontologia Criticii nu este construită ca o teorie logică a posiblului în genere, nici o ştiinţă a posibilului ca un 247


transcendental care nu e determinab i l p r i n l':lll!gur i i , care nu e constrâns de exigenţele categoriale pentru a pllll!:I li lktt:nni nant al obiectului: "Conceptul suprem de la care se obi�nll i e� k sit se înc eapă o filosofie tran s ce nden tal ă, scrie Kant, este dl! obicei d i viziunea în po si b i l şi im­

p o s ibil . Dar fi indcă or i ce diviziune presl l p l l lle un conc ept care va tre­ bu i di vi zat este nec esar să fie dat l/Il concept :;; i mai înalt, iar acesta este conc eptu l unui obiect În genere ( l uat În mod p ro b l emati c, lăsând ,

nedecis dacă el este c e va sau n i m i c ) . Deoarec e categoriile sunt sin­

gurele c o n ce p te care se raportează la o b i e c t e În genere, pentru a dis­ tinge dacă un obiect este ceva sau n i m i c , se va

urma

ordinea şi indi­

"

caţia cat eg oril or (A290/ B346).

Schema categorială şi în mod deosebit "titlurile" categoriale, cele care determină intenţionalitatea obiectivă a conceptualizării la nivel fundamental sunt cele care prezidează la constituirea ontologiei ca gândire imanentă. Nu întâmplător, constituiea oricărui domeniu ca obiect al teoriei de tip kantian va trebui să fie garantată de filtrul cate­ gorial, al titlurilor şi momentelor schemei categoriale. Categoriile, prin care este determinată esenţialmente forma experienţei (B. Longuenesse 2000 : 1 57) sunt acelea care detennină modul în care este raportat sis­ temul teoretic la obiecte; existenţa acestora nu poate fi nicidecum dedusă din posibi litatea lor, un concept modal hipostaziat în metafizica ontolgiei wolffiene . În secţiunile care încheie Analitica transcendentală se fonnulează astfel proiectul ontologic al Criticii; mai înâi se discută natura obiectului pe care-l vizează această teorie fundamentală (plasarea posibilă a unor obiecte în reţeaua structurală a Analiticii), obiect detenninat ca fenomen, ca dat prin relaţia cu experienţa posibilă. Anexa finală ridică această exe­ geză la nivelul reflecţiei transcendentale, al specifi cării modului în care se constituie această relaţie obiectivantă, al "modalităţii" ei. Pe această bază se determină ontologia Oiticii nu ca un discurs nemediat asupra fi­ inţei, nici ca o sumă de angajări existenţiale asigurate pe baza unor cri­ terii de realitate pe care ar trebui să le satisfacă un corp teoretic, ci ca o teorie formală, o ontologie fonnală, în sensul acelui "formal" care este 248


propriu cercetării fundamentale de tip structural, şi anume o cercetare prin care se determină până la izomorfism, prin însăşi forma experien­ ţei, constituţia obiectelor experienţei. Imanenţa orizontului ontol ogic determinat prin "formalul" cercetării transcendentale este exprimată de Kant prin subordonarea tuturor pro­ poziţiilor sintetice a priori "principiului suprem al tuturor judecăţilor sin­ tetice . . : orice obiect stă sub condiţiile necesare ale unităţii sintetice a multiplicităţii intuiţiei într-o experienţă posibilă. ,,(A1 5 8/B 1 97). Aceas­ ta ne asigură de faptul că structura obiectului este determinată de struc­ tura funcţională a întregii competenţe cognitive, luată ca un tot indecom­ posabil. În felul acesta, .

"judecăţile sintetice a priori sunt posibile, dacă raportăm condiţiile formale ale intuiţiei a priori, sinteza imaginaţiei, şi unitatea ei nece­ sară Într-o apercepţie transcendentală la o cogniţie experienţială posi­ bilă În genere, şi spunem: condiţiile posibilităţii experienţei în genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei, şi prin aceasta au validitate obiectivă într-o judecată sintetică a priori" (A 1 5 8/B 1 97).

Criticii care autoriza, după Heidegger, in­ terpretarea ontologică a proiectului kantian, nu indică anumite funda­ mente metafizice ale teoriei critice, ci mai degrabă modul în care se pro­ Astfel, teorema centrală a

iectează structural-global posibilitatea unui model semantic al teoriei "formale", ceea ce reprezintă, în alţi termeni, problema propoziţiilor sin­

priori, propoziţii cu re ferinţă obiectivă (propoziţii sintetice), prin Însăşi forma interioară a lor (prin natura lor a priori care organize az ă Într-o structură acţiunile detenninative ale intelectului). Acest lucru l-a formulat deosebit de pre gnant R. Hanna în reconstrucţia analitică a fragmentului ant e ri o r citat din Critică: "Propoziţi ile sintetice a priori includ, ca o parte constitutivă a conţinutului lor semantic, intuiţia pură care, singură, poate oferi accesul la spaţiu şi timp; ele invocă de aceea condiţ ii l e formale ale unei intuiţii pure. Condiţiile fonnale ale in­ tuiţiei pure presupun la r<Îndul lor i maginaţia transcendentală (care ge­ nerează schemele transcenden tale), condiţiile fonnale discursive ale cogtetice a

asigurată

249


niţiei ( categoriile), şi principile transcendentale (care rezultă din schema­ tizarea categoriilor). Toate sunt unificate pri n "percepţia transcendentală. Si, în conjuncţie, aceşti factori delimitează mulţimea specială a lumilor uman intuibile experienţiabile obiectiv. Această întreagă clasă a lumilor experienţiabile funcţionează ca un model global (global truth-maker) pentru orice propoziţie sintetică a priori" (R. Hanna 200 1 : 245). "Gândul fundamental al Criticii", acela al unităţii "formale" a con­ diţiilor posibilităţii experienţei (a formei experienţei în genere) cu con­ diţiile structurării obiectelor experienţei indică modalitatea şi temeiul an­ gaj ării ontologice globale, prin însăşi forma teoriei, a cercetării funda­ mentale. La nivelul ei se constituie orizontul de proiectare posibilă a existenţei sub condiţiile formei experienţei în genere, invariantul fun­ damental al operaţiilor intelectului. Prin forma teoriei se organizează acţiunile raţiunii pe baza unor reguli şi principii. Modelul sau realizarea acestei structuri ca structură fundaţională este exprimată de ideea de teorie formală. Această trecere de la formă la formal este examinată de Kant atât în capitolul Amfiboliei cât şi în deducţia transcendentală (în varianta ei "constructivă" din a doua ediţie, în care justificarea validităţii obiective a categoriilor este bazată pe edificarea şi analiza unui model al medierii necesare pentru aplicarea lor la obiecte) prin relaţia formă a sensibilităţii (intuiţei)/intuiţie formală (la alt nivel ea se poate repeta prin: formă a experienţei/experienţă formală). Forma exprimă structura de relaţii sau operaţii, considerate în sine, in abstracta; formalul reprezintă structura operaţiilor şi constrângerilor întruchipată, instanţiată într-un model al obiectelor, care mediază acţiu­ nea determinativă a formei; acesta indică modul acestei organizări ca structură fundaţională, ca structură determinativă, ca temei imanent al intenţionalităţii obiective. În cazul special al formei intuiţiei, intuiţia for­ mală propune modelul, realizat de "sinteza figurativă", ca "obiect de­ terminat" mediator al transpozabilităţii unei structuri. Nu întâmplător, "intuiţia formală" este prezentă ca un construct-model cu valoare de me­ diere în cele două locuri importante din Critică (în deducţia categoriilor, versiunea a doua şi în Amfibolia conceptelor reflecţiei) în care proble250


ma cu care se confruntă argumentul lui Kant este justi ficarea raportării a priori a conceptelor pure la obiecte, respectiv a structurilor teoretice în totalitatea lor, pentru a obţine Sinn un d Bedeutung. Forma, scrie Kant, precede lucrurile şi determină posibilitatea lor. Cum am spus, lucrul acesta este exemplificat cu forma intuiţiei : "Dar fiindcă intuiţia sensibilă este o condiţie subiectivă cu totul spe­ cială, care stă a priori la baza oricărei percepţii şi a cărei formă e ori­ ginară, astfel fonna este dată numai prin ea însăşi şi, departe ca ma­ teria (sau lucrurile însele, care apar) să stea la bază (cum ar trebui să judecă doar din concepte), posibilitatea ei presupune mai degrabă ca dată o intuiţie fonnală (timp şi spaţiu)" (A2681B324).

Fiind transcendental proiectată, această construcţie structurală a obiectivităţii nu indică prin ontologia formală a teoriei fundamentale un simplu set de lumi posibile compatibile cu constrângerile nucleului teoretic, ci posibilul ca o condiţie originară a mijlocirii-întemeietoare. Această perspectivă distinge gândirea ontologică a lui Kant atât de stilul metafizicii posibilului a lui Wolff, cât şi de alte ontologii succe­ soare, cum ar fi cele analitice sau cea heideggeriană. Ca teorie structurală interpretată transcendental, Analitica intelec­ tului va formula orizontul ontologic al posibilului, nu doar ca viză in­ tenţională, ci şi ca structură determinativă a punerii obiectelor ca obiecte ale unor constlUcte teoretice. Aceste două aspecte sunt esenţiale teoriei nucleare a programului transcendental al Criticii. Din punct de vedere metodologic, cele două sarcini ale teoriei categoriale vor fi realizate prin demonstrarea propoziţiilor fundamentale ale Analiticii intelectului, res­ pectiv, prin deducţi a transccndentală a categoriilor. Ele vor fi "momen­ tele" justificării teor i ei structu rale a Criticii ca teorie a posibilităţii ex­ perienţei şi a p os i b i l i U i\ i i o b i cctelor experienţei, teorie a organizării in­ terne a unui vast program dl: cl:rcetare care domină arhitectonic întregul sistem al cogn i ţ i e i . Aceste două fWK' \ i i a l\.: n u c l e u l u i programului critic se vor exprima concentrat În COIl C l' p l l l 1 lIl: formă transcendentală (Metaphysik Vor­ lesung, Poel itz), s a u lI\.: " li lnnă În înţeles transcendental" (,,Form un d 251


Materie . . . beides in transcendentalen Vas/tmde"

A266-B3 22), cum se exprimă mai degrabă Kant. El reprezintă un u n concept eminamente structural şi modal, cu funcţie mediator-lntcmcictoare: prin el se deter­ mină în acelaşi timp "forma generală a unei competenţe" ( structura teoretică considerată în sine, abstract), dar şi posibilitatea şi însăşi mo­ dalitatea în care structura teoretică se raportează la obiecte, este angajată existenţial . Ideea transcendentală de formă reprezintă, în sistemul teo­ retizării de tip kantian, acea structură determinativă în care se reunesc condiţiile de posibilitate noetică cu cele de posibilitate a obiectivităţii. Ca formă-origine sau formă originară, ea determină atât intrarea în fi­ inţare a unui fenomen (obiect), apariţia lui (Erscheinung), cât şi consti­ tuirea lui pe temeiul unei structuri de posibilitate: ea este " die Er­ moeglichungsstruktur des inneren Grundes" (structura temeiului intern care face cu putinţă); exprimând identitatea dintre principium essendi şi principium cognoscendi, ideea de formă reprezintă astfel "conceptul fundamental al noii ontologii kantiene" (H. Graubner 1972: 258). Con­ cept prin excelenţă critic, în care se reuneşte ideea de temei real cu aceea de fundament al raportării cognitive la obiecte, el este instrumentul teoretic invocat de Kant, la toate nivelurile de articulare ale Criticii, pen­ tru a justifica şi întemeia trecerea de la structura condiţiilor de posibi­ litate noetice, de la structura esenţială a competenţelor cognitive la sti­ pulările ontologice ale teoriei. Această funcţionalitate a conceptului de formă transcendentală se exprimă în tripla sa modalitate de intervenţie la diferitele niveluri ale teoriei constituirii: una abstract-neutrală, una "epistemică" şi una "ontologică"; aceste metamorfoze realizează conver­ tirea aspectului noetic al conceptului structural de formă în aspect onto­ logic. Astfel cum vom vedea, la nivelul Esteticii transcendentale, con­ ceptul de "formă a sensibilităţii", se determină prin cele două "dimen­ siuni interne", "formă a intuiţiei" (intuirii - externe sau interne), res­ pectiv, "formă a fenomenelor" , a obiectelor sensibilităţii; la acest nivel, forma sensibilităţii mediază prin însăşi natura sa de invariant structural trecerea de la "condiţia subiectivă" a cunoaşterii la fenomene ca obiecte ale cunoaşterii; lucrul acesta este cu putinţă numaî întrucât "forma con=

252


stantă a acestei receptivităţi, pe care o numim sens i b i l itate, este o con­ diţie necesară a tuturor raporturilor în cadrul cărora sunt intuite obiecte" (A271B43 ). În acelaşi mod, la nivelul Anal itic i i , forma transcendental ă se va specifica pri n ideea de "formă a experienţei", cu cele două dimen­ siuni, "formă a intelectului" şi "formă a obiectelor experienţei". Această "dualitate" a formei transcendentale, formă a competenţei noetice/formă a obiectelor, datorată caracterului ei de concept eminamente structural, interpretat ca un concept modal, care exprimă condiţii de posibilitate, permite trecerea de la sistemul abstract-teoretic la viza lui de realitate, medierea întemei etoare a stipulărilor ontologice ale teoriilor fundamen­ tale. Unitatea indisociabilă dintre forma intuiţiei şi forma fenomenelor, în cadrul formei sensibilităţii, respectiv, dintre forma intelectului şi for­ ma obiectelor experienţei, în cadrul formei experienţei exprimă, în ter­ menii teoriei-de-tip-Kant, funcţia întemeietor-mediatoare a structurii determinative, aceea de temei intern al arhitectonicii conceptuale şi al ra­ portării prin care constructele abstracte dobândesc realitate obiectivă. fi­ ind justificată această mijlocire prin deducţia transcendentală, cerinţa lui Kant de a avea un asemenea tip de justificare pentru toate nivelurile teoriei constituirii este corelată sau este susţinută de ideea sa de a nu lăsa în seama unor componenţi singulari ai corpusului teoretic angajarea ontologică, ci de a o justifica prin participarea teoriei ca întreg, prin funcţionalitatea ontologică a tuturor componentelor ei, funcţionalitate reglată de condiţia deducţiei transcendentale, singura care, invocând posibilitatea însăşi a experienţei într-o examinare invariantivă, oferă temeiurile ultime ale raportării obiective sau a semnificaţiei de realitate a constructelor sistemulu i . Rolul formei tra n s c enden t ale în determinarea stipulărilor ontologice ale componentel or teoriei kantiene şi ale s istemului teoretic luat ca to­ talitate i n teg ra tă este evidenţiat de corelaţia sau co-determinarea celor două "operaţi i cpisll: m o l ogi cc" la care pot fi supuse structurile, respec­ tiv, modelul lor obiect i v, ahstracţia (versus restricţia), respectiv, gene­ ralizarea (v.erslls detcnninarca). Acestea constituie, aşa cum vom vedea, polii genera l i z:l ri i rat iona k ca metodol ogie a construcţiei teoriilor "for253


male". Aşa cum a arătat H. Graubner. accste aqiuni epistemologice sunt determinate de Kant prin exprcsi i le .. "loss . . . " (de la Entbloessung der Form, după modelul "formulei" logicc. a considerării doar logice a principiului contradicţiei, un principiu "gol it de orice conţinut şi numai formal" - von a llem Inhalt en tb lo ess ten tind h/oss formalen Grund­ satzes : AI 521B 1 9 1 ), pentru eliminarca unui conţinut sau abstracţia faţă de un raport, respectiv, "ueberhaupt" , pentru suspendarea determinării, generalizarea vizării obiectului. Această corelaţie este esenţială şi pen­ tru înţelegerea raportului dintre logica formală IWnerală şi logica fonnală transcendentală, prima fiind caracterizată de Kant tocmai prin operatorul abstracţi ei, ca bloss formale Logik. Logica transcendentală, deşi tot for­ mală, are un "conţinut transcendental", reprezentat tocmai de "raportarea care face cu putinţă a intelectului pur la un Gegenstand ueberhaupt" (H. Graubner 1 972: 22). Ca într-o anticipare a Programului de la Erlangen al lui Felix Klein de construcţie a tipurilor de geometrie ca teorii ale invarianţilor sistemelor de trans formări ale spaţiului, şi "transformănle epistemologice" corelate cu forma transcendentală se organizează la niveluri diferite şi determină tipuri diferite de stipulări ontologice. Stilul acestor co-determinări poate fi exemplificat de corelaţia următoare din­ tre polii "formei intelectuale a experienţei": ,, [Categoriile] . . . (considerate doar (bloss) categorii pure) nu trebuie să aibă aplicare empirică şi nu pot avea utilizare transcendentaIă . . . adică nu pot fi aplicate la nici un pretins obiect; dimpotrivă, ele nu sunt decât forma pură a utilizării intelectului cu privire la obiecte în genere ( Gegenstaende ueberhaupt) şi a gândirii, fără totuşi să putem gândi sau determina cu ajutorul lor vreun obiect" (A248/B30S).

Angajarea ontologică se realizează în cadrul programului transcen­ dental, prin intervenţia formei, la fiecare nivel al construcţiei lui: la ni­ velul structurilor empirice ( modelele datelor), tematizate anterior teoriei considerate, în cadrul Esteticii transcendentale - prin conceptul de formă a sensibilităţii; la nivel ul modelelor teoretice, prin sistemul ca­ tegorial şi legile transcendentale ale naturii (Analogiile experienţei), în cadrul Analiticii transcendentale, şi la nivelul modelelor empiric,<, ca =

254


structuri ce "vl!ri fi că" legile empirice construite prin aplic area itera­ tivă a nuc leului fundamental al teori ei în cadrul programului de cerce­ tare, în Dialectica transcendentală, prin principiile raţionalităţii ("forma raţiunii" congruentă cu "forma lumii"). Forma, ca invariant structural al acţiunilor raţiunii ("această formă constantă", scrie Kant), este temeiul raportărilor obiective ale elemen­ telor raţiunii, întrucât, ca idee eminamente modală, ea este structura esenţială a "punerii care face cu putinţă"

(ermoeglichende Setzung).

Dovedirea caracterului de formă al intuiţii10r pure şi al conceptelor pure ale intelectului este momentul decisiv aI întemeierii vizei lor obiec­ tive; natura lor formală este aceea care le face din structuri ale intuirii structuri ale apariţiilor, respectiv, din formă a intelectului (Ia singular, definită de această dată printr-un singur nucleu de operaţii, funcţii şi condiţii restrictive), structură a obiectelor ca fenomene. Intervenţia for­ mei este es enţială şi în cadrul determinării transcendentale a ştiinţi fi­ cităţii acelor discipline a căror întemeiere cade în seama la sub-întrebările speciale ale

Criticii,

Criticii. Astfel,

Cum este posibilă matematica

pură? şi Cum este posibilă fizica pură?, răspunsul kantian se bazează esenţialmente pe e dificarea şi inserţia în cercetarea fundaţională a con­ ceptelor de formă specifice acestor "domenii": ideea de "intuiţie for­ mală" ("conceptul de formă al matematicii" - cum scrie Graubner 1972:

260) şi ideea de "natură în sens formal", conceptul de formă al fizicii pure, ambele, cum vom vedea definite structural, printr-un ans amblu coerent de condiţii. La întrebarea "generaIă" a

Criticii,

îi va răspunde

deducţia transcendental ă, care, aşa cum arată varianta ei "subiectivă", originează posibilitatea raportării a priori l a obiecte a conceptelor pure prin aceea că ele au o natură modală, evidenţiază caracterul modal ori. ginar al formelor trans cendentale. Situarea ideii de formă la nivelul conceptelor reflex iei şi accentuarea în acest fel a caracterului modaI, face din ea temei al posibi lităţii, al po­ sibilităţii raportă ri i originare prin care se constituie semnificaţia obiec255


tivă a conceptelor teoretice ("rca l i t a tea obiec t i vă a conceptului, adică posibilitatea unui obiect aşa cum e gtlnd i t cu aj utorul conceptului" A220/B267). Numai la nivelul epi stem o l ogie al Criticii, ca teorie abs­ tractă interpretată ca teorie de pos i b i l i t ate Îşi poate desfăşura acţiunea sa forma ca structură fundatională. Forma ca structură, temei originar-me­ diator face cu putinţă o trecere de la posibil la actual şi o întemeiere a ra­ portării la obiecte. De aceea, "explicaţia conceptuală" a ideii de formă o vom afla în capitolul postulatelor modalităţii din a doua Analitică tran­ scendentală, Analitica principiilor. În acest loc, ideea de formă este co­ relată cu aceea de sinteză, conceptul critic prin care se determină în ge­ neral acţiunile cognitive: "Căci de unde să derivăm caracterul posibilitătii unui obiect care e gândit cu ajutorul unui concept sintetic a priori, dacă nu din sinteza care constituie forma cogniţiei empirice a obiectelor".

,,Această formă obiectivă a experientei în genere contine toată sinteza care e necesară pentru cognitia obiectelor" (A2201B267).

Corelaţia formă-sinteză, introdusă la acest nivel al reflecţiei tran­ scendentale, cu cele două aspecte prezente în fragmentele de mai sus, poate fi reconstituită rational în termenii formei ÎI1teleasă ca structură a actiunilor cognitive: sintezele prin care sunt generate reprezentările devin obiective dacă sunt constrânse categorial, sunt supuse condiţiilor cunoaşterii obiectelor ca fenomene ale experienţei. Ideea de formă ca structură a sintezelor este cea care poate da un sens coerent următorului fragment din Critică, în care aflăm un gen de deducţie transcendentală a spaţiului, prin care se întemeiază obiecti­ vitatea cunoaşterii matematice prin legitimarea construcţiilor în spaţiu, necesare pentru a asigura realitatea obiectivă a conceptelor matematicii, prin concordanţa determinărilor spaţiului cu condiţiile generale ale ex­ perienţei posibile, cu forma experienţei obiectelor, care poate acorda acestor determinări realitate obiectivă: "Astfel, nu este nici o contradicţie În conceptul unei figuri care e În­ chisă Între două linii drepte, Întrucât conceptul de două linii drepte şi cel aI întâlnirii lor nu conţin negarea unei figuri; imposibilitatea figurii 256


nu se bazează pe conceptul

în sine, ci pe construcţia lui

În spaţiu, i.e.

pe condiţiile spaţiului şi detenninarea lui; iar acestea au, la rândul lor, realitatea lor obiectivă, adică se raportează la lucruri posibile, Întrucât conţin a priori fonna experienţei

în genere" (A220- 1 1B268).

Cum se poate observa, acest fragment nu ne propune doar analogia regulilor construcţiei matematice cu condiţiile categoriale ale expe­ rienţei, ci o întemeiere a valabilităţii obiective a conceptelor matematice, realizată prin constructibilitatea lor în intuiţia pură a spaţi ului, pe orga­ nizarea acestei intuiţi i ca formă conform cu structura categorială, con­ strângerile categori ale fiind cele care asigură raportarea a priori l a obiecte, validitatea obiectivă a oricăror elemente ale raţiuni i . Da r această structurare categorială a reprezentării pure a spaţiului este tocmai ceea ce exprimă c onceptul de spaţiu ca intuiţie formală, acesta fi i n d cOlls i ­ derat, aşa cum a m văzut, p e drept, "conceptul d e formă al matemat i c i i " . Intuiţia formal ă instituie î n acord cu cerinţele formei intu i ţiei pure un obiect determinat (supus condiţiilor de obiectivitate ale categoriilor) , prezentând astfel un model al funcţiei sintezei în construcţia conceptelor matemati ce. Posibilitatea, la nivelul căreia tematizează Kant conceptul de formă (formă a experienţei), ca şi celelalte categorii modale, nu are un sens logic şi nici o caracterizare metafizică de gen tradiţional (o stare a exis­ tenţei etc .). Conceptul posibilităţii este un concept ontologic/transcen­ dental, nu unul l ogic sau ontic ; el vizează nu un fel de a fi al lucrurilor ("obiecte doar posibile"), o "modulaţie a fiinţei", ni ci doar noncontra­ dicţia gândului unui "obi ect", ci condiţiile unui raport originar cu lucru­ rile, ale unui acord i nstituitor de obi ectivitate. Aşa cum este "definit no­ minal", posibilul înseamnă "acordul cu condiţiile forma le ale experien­ ţei" (A2 l 7/B265 ), modu l şi conditiile în care se constituie raportarea la obiect. Tocmai Întrucât s i t uează determinarea formei la ni velul moda­ lităţii, ideea de form ă a ex periente i va fi aptă să determine medi erea în­ temeietoare de obiect i v i tatc a constructelor teoretice, va fi astfel temeiul unei ontol ogii imallclltc tcorctizări i abstract-structurale. Forma experien­ ţei, dete rm i n a n t ă pC1 I 1 11I p o s i b i l i t atea obi ectelor experi enţei, va fi esen257


ţialmente structura categorială (iar "esenta formei experienţei" va fi unitatea transcendentală a apercepţiei), Întrucât numai categoriile pot de­ termina ceea ce este obiect, pot constrânge viza existenţială a actelor in­ telectului pentru a constitui un obiect : "numai prin ele (conceptele in­ telectului - n.n.) este posibilă cogniţia şi determinarea unui obiect"; acestea dobândesc realitate obiectivă numai Întrucât ele "constituie forma intelectuală a oricărei experienţe" (A3 I O/B3 67). În felul acesta, structura categorială, a cărei acţiune este concentrată În propoziţiile nlll­ damentale ale Analiticii intelectului, constituie o ontolo2ie imanentă, pe baza şi În limitele experienţei posibile: "Propoziţiile fundamentale ale intelectului (a căror folosire e total imanentă, pentru că ele nu au ca temă decât posibilitatea experien­ ţei . . . " (A3081B365); "toate principiile sintetice ale intelectului au o folosire imanentă" (A639-B664); "Orice cogniţie sintetică a priori este posibilă numai prin faptul că ea exprimă condiţiile formale ale unei experi enţe posibile, şi toate principiile au ca urmare numai o va­ liditate imaoentă, i.e., ele sunt raportate numai la obiecte ale cogniţiei empirice, sau fenomene" (A637-B665).

Ideea kantiană de formă dezvăluie natura şi obiectivele cercetării transcendentale şi natura propoziţiilor extensive promise de Critica raţiunii pure. Prin reflecţia asupra formei putem avea o Înţelegere ge­ nerală a tipului de întreprindere proprie cercetării inaugurate de teoria lui Kant. Caracterul "ambiguu " al ideii de formă (dubla ei semnificaţie, noetică şi obiectivă, proprie în genere conceptelor-structuri) face greu reconstrui bilă teoria kantiană (tipul kantian de construcţie teoretică ca "cercetare formală" sau disciplină, ştiinţă "formaIă" cum se exprimă uneori Kant însuşi), în cadrele epistemologice ale disciplinelor con­ temporane: ontologie, teoria cunoaşterii, metaştiinţă etc. În contextul acestora putem obţine doar proiecţii sau dimensiuni particulare (re­ stricţii) ale teoriei structurale. Critica raţiunii pure, ca teorie a posibilităţii experienţei, teorie struc­ turală a posibilităţii raportării constructelor la obiect, a constituirii rea­ lităţii obiective a conceptelor, are aşadar o dimensiune ontologică inte258


rioară, o ontologie ca "gândire imanentă". Acest sens al ontologiei Cri­ ticii, al manierii în care teoria transcendentală a transformat ontologia în conformitate cu tipul ei de teoretizare este prezent în celebra aserţiune: ,,Analitica transcendentală are ca urmare acest rezultat important: că intelectul nu poate realiza a priori niciodată mai mult decât să anti­ cipeze forma unei experienţe posibile în genere şi că, deoarece ceea ce nu este fenomen nu poate fi obiect al experienţei, el nu poate de­ păşi niciodată limitele sensibilităţii,în cadrul căreia doar ne sunt date obiecte. Propoziţiile ei fundamentale (Gnmdsaetze) sunt numai prin­ cipii (Principien) ale expunerii fenomenelor, şi mândrul nume al unei ontologii care pretinde să dea într-o doctrină sistematică cunoaşteri sintetice a priori despre lucruri în genere (de exemplu, principiul cauzalităţii) trebuie să facă loc unuia mai modest al Analiticii inte­ lectului pur" (A246-47-B3303).

Propoziţiile fundamentale ale Analiticii funcţionează astfel numai ca "principii ale expunerii fenomenelor" ("expunere" vine de la "expo­ nieren", respectiv, de la "Exponent"). Semnificaţia acestei funcţii o ex­ plicase Kant într-un alt fragment referitor la "Iegile transcendentale ale naturii" (Analogiile experienţei), care întemeiază alte legi, sunt condiţiile lor detenninative ("exponentul lor"). Legile transcendentale sunt sursa legităţii în genere; ele sunt transcendentale deoarece nu au ca obiect di­ rect fenomenele (obiectele consi derate în cadrul condiţiilor accesi­ bilităţii lor experienţiale), ci posibilitatea şi modul subsurnării lor la legi. Această teză a lui Kant, aşa cum se explică lucrurile în paragraful ulte­ rior al Criticii, nu doar limitează utilizarea transcendentală a categoriilor la aceea condiţionată de considerarea condiţiei formale a sensibilităţii, singura sub care putem avea acces la obiecte, dar fixează şi rolul pozi­ tiv al principiilor Analiticii, acela de a "anticipa forma unei experienţe posibile în genere" ; schematizate, însoţite de metoda aplicării lor em­ pirice, categoriile pot restricţiona câmpul posibilităţilor legice, pot de­ termina ceva pozitiv despre fenomene, şi anume structura lor legică. Î n acest sens, principiile intelectului luate în sistemul lor, pot determina structural obiectul teoriei centrale a Criticii, Natura în sens fonnal, 259


natura organizabilă spaţio-temporal şi nOl l l o l og i c dinea şi regularitatea . . . pe care o numim N atu r:'," Determinarea "doar" structurală a obit.:d u l u i modul în care Kant concepe obiectul "dat pt.:n t ru conceptelor reflecţiei":

..

determinabilă ("or­ A 1 25). este consonantă cu noi" în "Amfibolia

"Ceea ce cunoaştem, de asemenea, în materie sunt exclusiv relatii (ceea ce numim detenninări ale ei inteme nu este i ntern decât com­ parativ); dar printre ele sunt unele sef-su ficiente şi persistente, prin care ne este dat un obiect dctenninat. Faptu l că dacă fac abstracţie de aceste relatii nu mai am absolut nimic de gândit, aceasta nu suprimă conceptul unui lucru ca fenomen, nici conceptul unui obiect in ab­ stracto, dar anulează orice posibilitate a unui astfel de obiect deter­ minabil doar prin concepte, i.e. al unui noumen. Este fără îndoială surprinzător să auzim că un lucru trebuie să constea în întregime din relatii, dar un astfel de lucru nu este decât un fenomen şi nu poate fi gândit cu ajutorul categoriilor pure; el constă în sine doar în relaţia a ceva în genere cu simţurile" (A285-B34 1 ) .

Acest structuralism nu este unul al relaţiilor constante dintre entităţi date (despre dificultăţile unei asemenea concepţii vezi J. van Cleve 1 999: 1 55 - 1 62), ci al raporturilor, al raportărilor la sensibilitate care fac posibile obiectele ca obiecte date în cadrul condiţiilor de accesibilitate empirică. Permanenţa raporturilor sau invarianţa lor, constitutivă de obiectivitate, este sensul în c are trebuie să luăm ideea d e obiect dat ca fenomen, distins de obiect ca lucru în sine. Caracterul relaţional al na­ turii newtoniene, proiectat de caracterul relaţional al fizicii teoretice şi al matematicii (G. Martin 1 969: 1 06), este întemeiat de Kant pe o vi­ ziune transcendentală asupra constituirii raporturilor constante ale con­ ceptelor teoretice cu condiţiile sensibilităţii, ale experienţierii obieetelor cunoaşterii. Iar acesta este temeiul caracterului "fenomenal" al naturii, al distincţiei dintre lucru În sine şi fenomen. După cum arată G. Martin, această viziune asupra obiectului pătrunde în însăşi textura deducţiei transcendentale (ediţia a doua) ; În acest sens, "deducţia transcendentală Înseamnă constituirea core l aţi i l or originare ale conceptelor pure ale 260


raţiunii cu intuiţiile pure ale spaţiului şi timpului" ( 1 J 2), lucru evidenţiat de expunerea "rezumatuJui acestei deducţii": "Ea constă în prezentarea (Darstellung) conceptelor pure ale inte­ lectului (şi cu ele a oricărei cogniţii teoretice a priori), ca principii ale posibilităţii experienţei , dar a experienţei ca determinare a fenome­ nelor În spaţiu şi timp în genere - şi a acesteia, în final, din principiul (Princip) unităţii originar sintetice a apercepţiei, ca formă a intelec­ tului în relaţia lui cu spaţiul şi timpul ca forme originare ale sensibi­ lităţii« (B \ 69).

"Forma intelectului în relaţia lui cu spaţiul şi timpul, ca forme ori­ ginare ale sensibilităţii", acesta este "invariantul transcendental" al obiectivităţii în teoria de tip kantian. EI este conceptul fundamental care întemeiază ontologia Criticii ca "gândire imanentă". Tipul de teori e construit de Kant ne arată că proiectul ontologic al Criticii nu este re a ­ lizat prin adăugarea unei interpretări unui formalism, unei teorii formale în înţelesul logicii generale. Fomlele Criticii sunt însă transcendenta le, ele au un "conţinut transcendental", aceea intenţionalitate semantică a funcţiilor de întemeiere a raporturilor prin care se realizează obiectivi­ tatea conceptelor. Astfel, atunci când se spune că perspectiva transeen­ dentală examinează "modul nostru de cunoaştere a priori a obiectelor", aşa cum spune "definiţia nominală" a transcendentalului, revăzută pen­ tru ediţia a doua (A 1 2-B25), prezenţa "modului", ca şi a modalităţii etc. semnifică condiţiile care fac posibilă cunoaşterea obi ectivă, formele ca invarianţi structura li ai raportărilor prin care se obiectivează relaţiile cognitive. Forma transcendentală, cum sublinia şi R. Pippin, trimite la reguli ale activităţii, la reguli şi condiţii ale sintezei; ceva este "formal", dacă el este o regulă a sintezei, şi în acest sens trebuie considerate "for­ mele gândirii unui obiect"; însăşi condiţia supremă a oricărei experienţe, unitatea transcendentală a apercepţiei "trebuie înţeleasă numai ca un principiu formal", care exprimă modalitatea supremă a sintezei (Pippin 1 982: 24); numai ast fel proiectat, acest principiu poate legitima pretenţia transcendental ismu l u i : "cunoaşterea obiectelor trebuie înţeleasă întot­ deauna În te rmen i i structurii formale a experienţei noastre" ( J 95). For26 1


ma este o structură a acţiunilor cognitive, nu a sistemului propoziţiilor prin care se formulează explicit rezultatele cogn i l iei. Ea este principiul mediator prin care sunt originar întemciate anga,; ări le ontologice sui generis ale teoriei structurale a Criticii, nu ca rel aţii cu obiectele unor domenii exterioare construcţiei teoretice, ci raporturi prin care se con­ stituie posibilitatea de a avea semnificaţic obiectivă (ceea ce şi determină Kant prin "raporturi a priori cu obiectele") . Valabilitatea obiectivă este, în teoria de tip kantian, un concept modal; el nu defineşte ceva ca termen al unei relaţii (anumite entităţi extra-teoretice faţă de care teoria s-ar an­ gaja să spună că există, prin anumite componente ale ei, sau care i-ar fi atribuite prin anumite criterii metodologice "de realitate" explicite), ci posibilitatea unui raport constitutiv de semnificaţie, formulat şi justifi­ cat în articulaţiile interne ale formei teoriei. Teoria structurală, teoria organizată structural se constituie în sine ca o formă: forma teoriei. Dacă prin fonna transcendentală în genere este posibilă cogniţia şi determinarea unui obiect ca obiect, a unui obiect po­ sibil, prin forma teoriei. ca întreg. ca teorie de tip transcendental (con­ stituită de matricea categorială, schematism şi principiile Analiticii tran­ scendentale) se determină proiectul sau modelul ontologic structural al teoretizării de tip kantian. Cum am văzut, lucrul acesta se reflectă în construcţia kantiană a conceptului formal de natură. Conceptul transcen­ dental al formei îşi imprimă astfel semnificaţia sa modală şi asupra teoriei ca întreg. Ca teorie transcendentală, conform determinării gene­ rale a transcendentalului din introducerea la a doua ediţie a Criticii, ea va avea ca obiect "modul" cunoaşterii a priori. "Transcendentalul" În­ seamnă, conform acelei "definiţii nominale", "întemeierea posibilităţii altor cogniţii sintetice a priori", ceea ce înseamnă temeiul cogniţiei a pri­ ori în genere, întrucât el este temeiul raportării originare a conceptelor, teoria Criticii va fi determinată, ca teorie formal-transcendentaIă, ca o teorie a posibilităţii raportării a priori la obiecte a constructelor teore­ tice. Tema ei va fi modul (în sensul conceptului filosofic al modalităţii, "the transcendental how", cum se exprimă unii exegeţi - Pippin 1 982, Leppaekoski 1 993) În care concepte1e pure "conferă temeiu1 obiectiv al 262


posibilităţii experienţei" (A94-B 1 26), constituirea acelui "raport origi­ nar cu experienţa posibilă, în care obiecte ale cogniţiei pot fi gândite" (Idem). Astfel, şi teoriei ca întreg îi va coresp'..mde ideea de "adevăr tran­ scendental" (pe care Kant o atribuie principiilor transcendentale), acea determinare potenţială a unui obiect transcendental prin însăşi forma teoriei, care să facă cu putinţă constituirea vizei obiective a tuturor ele­ mentelor structurii şi, la alt nivel, corespondenţa teoriilor speciale cu en­ tităţile din domeniul lor, ca relaţie determinată în cadrul experienţei reale. În felul acesta putem considera însăşi forma teoriei ca atare un trans cendental, o versiune structurală a celebrei cercetări clasice a temeiului ontologic al unităţii şi determinabilităţii existenţei. În raport cu disciplinele teoretice speciale ea poate fi temeiul lor transcendental, teoria principiilor raţionalităţii care fac cu putinţă unitatea formală no­ mologică şi determinabilitatea obiectelor experienţei. Virtualităţile ontologice ale conceptului kantian de formă şi conexiu­ nea lui cu perspectiva clasică a transcendentalilor sunt prezentate sinop­ tic în următorul fragment din eseul "Von einem neuerdings erhobenen Ton in der PhiIosophie", în care, răspunzând acuzaţiei de ,,Fonngebung­ manufaktur " şi "Pedanterei", Kant admite caracterul "formal" al filo­ sofiei lui teoretice şi practice. Kant susţine: "Esenţa lucrurilor co nsistă în fonna lor (forma dat esse rei, cum spu ­ neau scolast ic ii), în măsura în car e acest lucr u poate fi CWloscut prin raţiune. Dacă lucrul este un obiect al s im ţurilor, a tunc i forma lu i este în intuiţia sa (ca o apariţie), şi Însăşi matemat ica pură nu este a ltceva decât o doc trină a formei intuiţiei pure . Cu privire la meta fizică, ca filoso fie pură, cu noa şte rea ei este îna inte de toate Î ntemeia tă pe formele gâ nd iri i, la care orice obi ect (materialul cunoaşter ii) trebuie ulterior subsumat . Posibilitatea oricărei cunoaşteri a prio ri . . . se ba­ zează pe această formă" (VIII : 404).

Forma teoriei de tip kantian, ca un transcendental sui generis, de­ termină structura de posibilitate a oricăror obiecte ca obiecte ale expe­ rienţei, prezidând ast fel la constituirea disciplinelor teoretice particu lare. 263


Ea formulează condiţiile pentru ca c eva să /I l! În gl:nere "obiect", "for­ ma universală a obiectel or". Teoria Criticii oferă astfel un alt gen dl: l: x p l icaţie filosofică pentru wh at th ere is. Ca teorie a condiţiilor formale ak experienţei, sau ca teo­ rie a posibilităţii experienţei, teoria centrală a Criticii intenţionează să stabilească structura oricărei experienţe a unui obiect şi astfel ea pretinde a constitui însăşi "forma oricărei cunoaşteri posibile" (R. Pippin 1 982: 1 3), care-şi va asuma rolul de a fi condiţia generală a teoretizării speciale în orice ştiinţă particulară a naturii, transccndentalul cercetării empirice. Analitica transcendentală, ca cercetare formală, va înlocui, în noua arhitectură a filosofiei propusă de Kant, ontologia tradiţională ca re­ prezentant al filosofiei prime, al metafizicii ca fundare categorială a în­ tregii cunoaşteri. Ea va deveni domeniul fundamental al filosofiei ca loc al cercetării fundaţionale în vederea detectării structurilor cu valoare uni­ versală. Capitolul final al Analiticii stabileşte aşadar principalele caracteris­ tici ale ontol ogiei asociate unui tip structural de construcţie teoretică. În primul rând, o asemenea teorie are un "obiect formal", modelul funda­ mental al competenţei raţiunii, sistemul integrat al operaţiilor, regulilor şi principiilor raţiunii; ea nu are un obiect direct, determinat prin pre­ dicate existenţiale, prin criterii de angajare ontologică etc. Structura teoretică abstractă nu poate fi angajată asupra existenţei decât prin nu­ meroase medieri succesive, cărora ea le formulează cadrul de posibili­ tate : posibilitatea reală a ceva nu poate fi decât una compatibilă cu for­ ma intel ectului, cu invarinaţii acţiunilor cognitive; obiectul ei formal constituie o matrice abstractă ce defineşte un ansablu de posibilităţi de reprezentare, structura lor generativă. În al doilea rând, orice teorie structurală, ca teorie-cadru a unui program de cercetare, determină condiţiile care fac posibilă construc­ ţia teoriilor speciale; ea susţine, În primul rând acţiunea teoriei media­ toare, Întemeiază inferenţa de la ansamblul fenomenelor, regularităţilor empirice, datelor de observaţie etc., la legile teoriei speciale ("legile na­ turii"). În acest fel, ea formulează şi anumite condiţii ale constituirii, ca 264


"modele empiri ce" a obiectelor acestor teorii speciale. Aceste condiţii sunt un alt aspect al ceea ce reprezintă "imanenţa" orizontului ontologic al teoriei Criticii. Ca teorie formală, ea va căuta să determine "ce este formal în natură, în sensul mai restrâns al cuvântului . " aşadar, legitatea tuturor obiectelor experienţei, şi întrucât este cunoscută a priori, legitatea necesară a ac estora . . . legitatea necesară a lucruri/or ca obiecte ale ex­ perienţei. . . sau . . . legitatea necesară a experienţei însăşi cu privire la toate obiectele ei in genere" (Prolegomene # 1 7, IV: 296) Toate aceste trăsături şi funcţii ontologice ale unei teorii structurale sunt prezente în teoria nucl ea ră a Criticii şi ele sunt focalizate în con­ ceptul de formă transcendentală, în mod deosebit în acela de formă a cx­ perienţei, concept-cheie al construcţiei şi validării obiectivităţi i abstrac­ ţiilor cOe nu-şi au originea şi temeiul în experienţe determinate. ci reprc­ zintă condiiţile formale ale experienţei ueberhaupt. Concepând l:xpe­ rienţa nu ca un ansamblu de impresii ale simţurilor, fără "ceva carc să-i fie a priori subiacent" şi care să-i confere "criterii ale adevărului" (IV: 375), ci ca o structură a acţiunilor de judecare constrânse de condiţiile categoriale, raportate prin schematism la formele pure ale intuiţiei, această perspectivă imanentă a ontologiei se dezvăluie în mod firesc prin tematizarea capacităţii de judecare, a judecăţii ca act orientat spre obiect şi nu ca simplă relaţie logică a unor concepte. Astfel rezultă în mod na­ tural profilul general al Criticii pe care-l propunea Kant în scrisoarea către Chr. Garve din 7 Aug. 1 783, ca acela al unei "întregi noi ştiinţe, niciodată mai înainte încerată, şi anume critica ra­ tiunii care judecă a priori Nimănui nu i-a trecut prin minte că această capacitate este obiectul unei ştiinţe formale şi necesare, deşi extrem de cuprinzătoare, cerând o asemenea multiplicitate de divi­ ziuni . . . şi în acelaşi timp (ceva minunat) deducând din propria sa natură toate ob i ectel e din domeniul ei, enumerându-Ie şi demonstrân du-le complctitudinea cu ajutorul coerenţei lor Într-o unică, completă compete nţă cogn it ivă Logica, o ştiinţă mult asemănătoare cu aceasta, este În aCeaSGl privintă mult inferioară. Deoarece deşi ea pri­ veşte fol osi re a inte lectu lui În genere, ea nu poate În nici un fel să ne spună la ce ob i e cte se aplică ea nici care est e domeniul cunoaşterii . . .

­

.

. . .

265


noastre raţionale ; mai degra bă ea trebuie si\ a�lcple experienţa sau ceva diferit (de exemplu, matematica) penllll obiectele la care ea se va aplica" (X: 340).

În această perspe ctivă interpretativă sau de reconstrucţie teoretică trebuie situată şi mult discutata problemă a raportului fenomen - lucru În sine şi a semnific aţiei obiectului transcendental, ambele introduse de Kant în capitolul în care se prezintă trans firmarea ontologiei în cadrul programului transcendental. Pentru a înţe lege semnificaţia acestor con­ cepte în cadrul tipului de teoretizare al

Criticii trebuie să luăm aş adar ca

punct de plec are specificul teoriilor fundamentale de tip structural (şi al teoretizării "de sus în j os"), si anume ac ela de a fi, ca teorii ale struc­ turilor determinati ve, ale condiţi ilor de posibilitate, simultan teorii ale arhitectonicii noetice şi ale constituirii obiectivităţii

prin medierea

ana­

lizelor invariantive desfăşurate în mediul operaţional al experienţei posibile. De aceea, reflecţia transcendentală (conştiinţa critică a teore­ tizării structurale) va pune în evidenţă orizonturile succesive ale con­ strucţiei proiectului ontologi c al

Criticii asociat nivelurilor succesive ale

acţiunilor şi regulior determinative ale raţiuni i. Acestea sunt exprimate de anumite concepte şi corelaţii conceptuale, cum ar fi apariţie, feno­ men, obiect, lucru în sine, obiect în genere, obiect transcendental etc. La nivelul diferitelor modul e teoretice Kant a construit orizontul angajării lor ontologice, sensul obiectivităţii, iar reflecţia transcendentală va exa­ mina specificul şi statutul acestora. De aceea, nivelul specific al tema­ tizării problemei ontologice (respectiv, toposul în care Kant construieşte "modelul ontol ogic" şi-l examinează critic) şi anume acela al reflecţiei transcendentale nu permite discutarea problemelor specific critice ale teoriei kantiene în termenii perspectivelor epistemologice şi metafizice anteri oare (idealism, realism, sensualism, raţionalism, scepticism etc.). Multe dintre "problemele" teoriei kantiene sunt, în interpretările ei, sub-probleme ale unor asemenea sub-conceptualizări ale tematismului critic prin proiectarea lui în orizonturile unei metafizici de altă angajare. Astfel, semnificaţia acordată "angaj ărilor ontologice" sau proiectului on­ tologic al

266

Criticii depinde esenţial de tipul interpretării întregii întreprin-


deri kantiene. Pentru cei care iau aceste "puneri" în sensul ontologiei tra­ diţionale, ca teorie directă a existenţei, Critica va oferi, pe lângă o teo­ rie a cunoaşterii şi o ontologie sui generis, denumită, pentru a folosi cu­ vintelelui Kant, "idealism transcendental". Această interpretare ontolo­ gizantă a produs, de la apariţia Criticii, numeroase "probleme" cu privire la statutul lucrului în sine, al enigmaticului obiect transcendental (care apare cu precădere în prima ediţie), al materiei transcendentale (la care trimite capitolul schematismului), la celebra dubla afectare a su bi ectu­ lui, de care vorbea Adickes ş.a. În mare măsură, aceste probleme erau arte facte, constructe ale perspectivei de interpretare şi nu erau difi­ cultăţi genuine ale teoriei kantiene. Ele vizau dificultatea stabilirii unui tip determinat ontologic, de existenţă, "entităţilor" introduce în discur­ sul transcendental, pornind de la presupoziţiile unei ontologii ca teorie "de prin nivel" a existenţei. Dificultatea relaţiei dintre lucru în sine şi fenomen era propusă în orizontul tematic al unei ontologii pre-Critice. Răspunsul lui Kant la provocarea de a fi împărtăşit un gen de idealism problematic, şi anume definirea sa ambivalentă ca "realist empiric" şi "idealist transcendental", departe de a fi expresia unui "compromis metafizic" poate fi un bun punct de plecare în caracterizarea corectă a problemei ontologice în Critica ra ţiunii pure: aceste două perspective trimit direct la momentele fundamentale ale metodologiei construcţiei teoretice (ale generalizării raţionale de tip transcendental), ele neex­ primând o poziţie ontologică în sine, ci mai degrabă complementaritatea proiecţiilor structurilor teoriei formale în plan metodologic, ca două momente corel ative ale teoriei constituirii. Aşa cum scria G. Brittan, aceste poziţii se susţin rec i proc : " atâta timp cât nu eşti un idealist tran­ scendental nu potiji un rea l i st empiric" (G. Britian 200 1 ,11: 5 4 1 ). "Ide­ alismul transc e n de ntal , eum am văzut, determi na, după Kant, mai de­ grabă o metodo logie; ci condensează cele două momente ale teoriei constituirii: sus p cn darea p re ten ţ i i lor de realitate a l e viziunii ontologice directe, asupra unei l u m i În s i ne, prc-existente, şi re d uc e re a "obiectului" la o simplă i dcal i t ale ; a po i , reconstrucţia exist enţei în pl an transcen­ dental, întemcicrca o r i /.l l n l ur i l o r la care trimit acţi u n i le şi momentele "

"

"

267


raţiunii ca viză obiectivă asigurată I l ll' I I It ! l I l l 1 g i l' . in ac est sens, în Scri­ soarea către Jacob S. Beck din 4 I kr . I JlP , K a l l t se exprimă neam­ biguu: "Eu vorbesc de idealitatc cu pri v i re la !imna reprezentării, în timp ce ei (Eberhard şi Garve - lI . n . ) I l illter p retează ca idealitate cu privire la materie, i; e., ca idealitatc a � i a Îlls;i�i ex istenţei lui" (XI :3 95) Încercările de a neutraliza teoria lui Kant de interpretările ontologice sau epistemologice tradiţional e pri n invocarea naturii formale a cer­ cetării, prin considerarea condiţi ilor s ubiectivc ca fiind necesare şi deci universale, nu pot evita recăderea În con texte de gândire ne-critice (cum ar fi, de exemplu, înţelegerea doar mctateoretică sau pur metodo­ logică a "formalului" kantian, dependentă, în ultimă instanţă de un model propoziţional al ştiinţei), dacă nu face apel explicit la caracterul structural al formelor invocate de această perspectivă transcendentală, Or, aceasta înseamnă să luăm în serios ideea lui Kant prin care distincţia lucru în sine - fenomen (ca şi numeroase alte distincţii sau concepte prin care este proiectată raportarea la existenţă a teoriei abstracte) era for­ mulată într-un context transcendental. Kant insistă în mod special asupra acestui fapt, calificând distincţia dintre lucru în sine şi fenomen ca o "diferenţă transcendentală" transzendentale Unterschied (A451B62), nu ca o "diferenţă empirică" (În alt context, distincţia Între analitic şi sin­ tetic trebuie de asemenea concepută ca una transcendentală, nu simplu logică), De aceea, statutul conceptelor prin care Analitica transcenden­ tală se raportează la relaţia dintre concepte etc, şi obiecte trebuie stabi­ lit la nivelul tipului de teoretizare formală, structurală, Asemenea con­ cepte şi distincţii vizează condiţiile şi constrângerile prin care acţiunile (judecăţile etc.) pot fi determinate ca, în principiu, să se raporteze la un obiect, să se poată referi la un obiect. Ele formulează reguli ale trans­ formărilor implicate în constituirea obiectelor ca obiecte ale cunoaşterii. De aceea, pentru a înţelege ideea de obiect al teoriei de tip kantian va trebui să acceptăm o nouă formă a cercetării filosofice, a explic aţiei fi­ losofice. În cadrul acesteia, sau a contextului transcendental al analizeÎ, raportarea la obiect şi condiţiile ei determ inative, exprimate prin con­ stanţa şi persistenţa unor relaţii sunt cele care-I interesează pe Kant. De -

268


aceea, aşa cum consideră şi K. -N . Ihmig (200 1 ,11: 1 75), tipul de abor­ dare a obiectului şi a obiectivităţii în teoria transcendentală este mai de­ grabă re construibil în forma pe care o dau teoriilor reconstrucţi ile gru­ pal-teoretice, de genul celor formulate de A. Eddington, H. Poincare şi H. Weyl. Acestea pot da seama mai adecvat de insistenţa lui Kant cu privire la "utilizarea reală a conceptelor pure", cu alte cuvinte asupra condiţiilor (regulilor) care determină ca sintezele să "ajungă" la obiect (perspectivă în care trebuie să analizăm şi sensul condiţiilor de posibil­ itate dîn formularea teoremei centrale a Criticii, inclusiv modul în care aceasta apare în deducţia transcendentală a categoriilor) . Î ntr-o per­ spectivă de inspiraţie analogă, R. Hanna propune următoarea ca racte­ rizare a "obiectului transcendental" : acesta "nu pune (posil) un nou do­ meniu de entităţi ci mai degrabă descrie un obiect i n te n ţ i o n a l gen<.:ric intern structurii formale a oricăre i reprezentări menta le o b i et:t i vc" ( K . Hanna 2002 : 674). Deşi această formulare este dependentă de i nter­ pretarea proiectului Criticii ca unul de semantică a cogniţiei, care ar re­ duce teori a transcendentală la un domeniu al unei ştiinţe particulare, cu un obiect determinat, o cercetare de ordinul întâi, totuşi ea subl iniază pregnant structuralismul concepţiei asupra obiectului, concordantă cu stilul teoriei kantiene. În aceeaşi direcţie a unei reinterpretări struc­ turaliste a ideii kantiene de obiectivitate pot fi citate şi cercetările recente ale lui P. Abela (2002), R. Langton ( 1 998 ), J. van eleve ( 1 999) ş.a. Teza monografiei lui Rae Langton încearcă să propună o cale de mijloc între concepţia celor două lumi şi interpretarea pe baza celor două perspective (căi de acces epistemic), insistând, pe baza unor întinse cercetări istorice, asupra ideii că incognoscibilitatea lucrului în sine semnifică faptul că noi putem cunoaşte numai proprietăţi relaţionale, şi nu proprietăţi intrinseci ale lucrurilor. Asemenea proprietăţi relaţionale, în particular puterile cau­ zale, argumentează Langton, nu sunt reductibile, la Kant, spre deosebire de Leibniz, la proprietăţile intrinseci ale relatelor, ele nu sunt superve­ niente faţă de acestea din urmă. Perspecti va a "idealismului transcendental" soli cită deconstrucţia concepte lor trad iţionale ale ontologiei şi epistemologiei pentru a le 269


pune de acord cu stilului structural al teoretizări i . Transformarea on­ tologiei în gândire imanentă cere înţelegerea ca temă a constituirii, ca A ufgabe, a lucrului în sine ca obiect. Ceea ce importă în această per­ spectivă nu este existenţa lui ca entitate ontică, ci modul determinabi­ lităţii lui, sau, în terminologia lui Kant, cum este .da! el. Conform carac­ terizării "realismului empiric", concepţie solidară idealismului tran­ scendental, noi cunoaştem obiecte care într-un anumit sens există inde­ pendent de percepţia noastră. Ideea sa este că asemenea obiecte "nu sunt niciodată date în sine, ci numai în experienţă, şi că ele nu există în afara acesteia" (A4921B52 1 ). Se vede că accentul este pus de Kant nu pe exis­ tenţă simpliciter, ci pe modalitatea în care obiectul este "dat", consi­ derând condiţiile accesului experi enţi al la lume. Deconstrucţia "obiec­ tului" înseamnă, mai întâi, suspendarea (asemănătoare epoche-ului fe­ nomenologic, după G. Buchdahl) "pretenţiei de realitate" a unui lucru considerat independent de structurile operaţionale ale experienţei posi­ bile, de medierea oferită de cercetarea invariantivă a experienţei "pu­ nerii" obieetelor. Conceput în sine, el poate fi determinat numai ca un "obiect logic", sau ca "obiect doar transcendental", afirmarea posibilităţii lui reale, pasul al doilea al concepţiei kantiene, se realizează prin con­ cordanţa lui cu forma experienţei, cu structurile determinative ale posi­ bilităţii experienţei. În felul acesta, aşa cum consideră şi G . Buchdahl (Buchdahl, 1992), sensul ontologic al Criticii revine la tematizarea posi­ bilului nu ca mod al fiinţării ci ca modalitate a întemeierii originare. Ast­ fel, "ontologia transcendentaIă", cum numeşte Buchdahl proiectul ima­ nent al Criticii, are ca sarcină determinarea posibilităţii "referinţei ca­ tegoriale" (36), posibilitatea orientării prin constrângerile categoriale a "dinamicii operaţiilor şi funcţiilor intelectului" spre un obiect posibil. În această perspectivă trebuie reconsiderat şi sensul "condiţiilor de posibilitate" din formularea ideii centrale a Criticii. După cum au arătat R.P. Wolff ( 1 963 ) şi W. StegmueUer ( 1 967/8), "condiţiile" din această "ecuaţie" nu pot avea un sens logic obişnuit, sensul subiacent modelu­ lui propoziţional al cogniţiei şi ştiinţei, care trebuie, primul, abandonat, după cum subJiniază Buchdahl, pentru a putea înţelege metodologia 270


" kantiană. În acord cu tipul teoretizării kanticne, expresia "condiţii de po­ sibilitate" nu se poate referi la "presupoziţii\c propoziţionale ale unei teze", nici la cadrul conceptual subiacent unci construcţii teretice, ci la structura determinativă a unei mulţimi de acţiuni sau operaţii, iar "de­ pendenţa" stabilită de teorema fundamentală a Criticii între condiţiile de posibilitate ale experienţei şi condiţii pentru posibilitatea obiectelor ex­ perienţei nu este o implicaţie propoziţională, ci ea indică "identitatea for­ mală" (în sensul specific transcendental al "formalului") "transpoza­ bilitatea unei structuri", sau altfel spus, posibilitatea ca o structură ab­ stractă să aibă un model, "instanţierea" unei structuri abstracte Într-un sistem organizat. La rândul lui, conceptul critic al "experienţei", impli­ cat în această idee fundamentală a teoriei kantiene transformă concep­ tul "obişnuit" al experienţei, "întâlnire a imediată a subiectului cu obiec­ tul" Într-unul propriu cercetării transcendentale, determnându-l esenţia­ lmente prin ideea de sinteză, sinteză a percepţiilor în care se constituie obiectul ca posibilitate reală prin cooperarea constrângerilor care ope­ rează asupra puterilor fundamentale ale judecării, forma sensibilităţii şi matricea categorială. Numai această experienţă (determinată de Pro/e­ gomene prin ideea acţiunii formei categoriale invariante care transformă judecăţile de percepţie în judecăţi de experienţă) poate fi considerată de Kant "datul necondiţionat ultim, în cadrul căruia se constituie întreaga reflecţie" (I<. T. Gallagher 1 972: 248). Ideea de sinteză este aceea care ne indică sensul fundamental al acestor "condiţii de posibilitate"; ele nu sunt altceva decât structura determinativă a actelor de sinteză care le conferă intenţiona litate obiectivă. înţelegând astfel "condiţiile de posibilitate" vom avea perspectiva necesară pentru a putea să înţelegem şi sensul în care teoria kantiană re­ construieşte semnificaţia "reprezentării". Kant determină semnificaţia transcendentală a "reprezentării", prin subsumarea ei la celebra "for­ mulă" a condiţiilor de posibilitate, acestea fiind "condiţiile obiectivării" reprezentărilor. Ceea ce are importanţă aici este sensul operaţional al reprezentării (ca sistem de acţiuni, de sinteze) şi al obiectivităţii repre­ zentării (ca intenţionalitate a actelor sintetice) pe care-l induce această 271


perspectivă. Subordonarea ideii obiectivităţi i sensului invariantiv al teoremei centrale a Criticii conduce la in terpretarea obiectivităţii repre­ zentărilor nu ca o conformitate a acestora, in virtutea unor proprietăţi in­ trinseci, cu o realitate externă, ci ca o constituire prin sinteze ce se con­ formează unor reguli. Astfel, cum consideră şi R. Copenhaver, Ia Kant, obiectivitatea unei reprezentări sau a unei judecăţi nu înseamnă con­ cordanţa unui "item mental o realitate extramentaIă", ci faptul că ea vi­ zează un obiect într-o anumită modalitate : "ceeace face percepţiile re­ prezentări ale obiectel or, pentru Kant, nu este nici o calitate intrisecă pe care acestea o au, ci faptul că noi le formăm conform normelor care specifică ce înseamnă pentru noi să încercăm să reprezentăm un obiect în genere " (Copenhaver 200 1 : 7 1 9). Percepţiile sau reprezentările sunt obiective, ca sistem de sinteze, prin aceea că ele sunt supuse normelor prin care se speci fică a priori condiţia de "obiectualitate". Această sem­ nificaţie a reprezentării obiective trebuie, la rândul ei, inclusă în sensul condiţionării formulate de teorema condiţilor, sau a problemei deducţiei transcendentale, formulată de B. Longuenesse ca problemă a aplicării conceptel or a priori la obiecte prin actele judecării, a utilizării lor reale, a justificării în genere a reprezentărilor cognitive ca pretinzând ceva asu­ pra lumii, nu ca simple descrieri ale naturii acesteia. În acest sens, Kant numeşte obiective şi acele "acte sau facultăţi care funcţionează în cali­ tate de condiţii necesare pentru raportarea reprezentărilor la obiecte, sau pentm unificare a intuiţii lor în relaţie cu subiectul. . . Ceea ce face aces­ te acte sau facultăţi obi ective, nu este succesul lor în raportarea exactă a reprezentărilor la ob iecte - în a face reprezentări conforme cu reali­ tatea - ci abil itatea lor de a raporta reprezentări la obiecte în genere. Cu alte cuvinte, aceste facultăţi sunt obiective deoarece ele sunt sursele re­ gulilor şi normelor prin care noi generăm judecăţi care pot lua obiectele externe ca obiectivul l or" ( Copenhaver 200 1 : 723 ). Kant numeşte astfel conceptele a priori "temei uri obiective" ale posibilităţii experienţei iar unitatea transcendenta l,} a apcrcepţiei este de asemenea numită unitatea obiectivă a aperccpţici, spn.: a fi distinsă de unitatea subiectivă a conşti­ inţei (B 1 3 9). Aceast ă u n i t a t e a apercepţiei este "condiţia de bază prin 2 72


care judecăţile noastre devin obiective întrucît ea stabileşte posibilitatea ca un agent self-conştient să poată face o aserţiune predicativă asupra unui obiect" (723 ). În felul acesta, înseşi condiţiile de posibilitate despre care vorbeşte teorema centrală a Criticii nu vor fi condiţii ale reprezen­ tărilor corecte ale obieetelor, ci ale reprezentabilităţii în genere ale unor obiecte (725). La rândul lui, principiul unităţii transcendentale a aper­ cepţiei se va referi nu la o anumită caracteristică a conştiinţei, la unitatea ei ca proprietate imanentă, ci aşa cum scrie Kant însuşi, la "forma esen­ ţială" a sintezelor, ca temei ultim al convergenţei lor posibile Într-un obiect. Centrarea modelului analizei raţiunii pe acţiunile de sinteză şi pe regulile acestora şi nu pe propoziţii şi pe unificarea lor deductivă de­ termină specificul "formulării" teoriei kantiene, asupra căruia vom dis­ cuta în capitolul următor.

273


CAPITOLUL 4 Formulările alternative ale teoriei transcendentale ., In diesere Unveraenderlichkeit wird sich dieses System, wie ich hoffe, auch ferner­ h in behaupten. Nicht Eigenduenkel, son­ dern bloss die Evidenz, welche das Expe­ riment der Gleich heit des Resultats, im A usgange von den mindesten Elementen bis zum Ganzen der reinen Vernunft, und im Rueckgange vom Ganzen . . . zu jedem Teile bewirkt, indem der Versuch, auch nur den kleinsten Teil abzuaen dern, sofort Widersprueche, nicht bloss des System, sondern der allgemeinen Menschenver­ n unft herbeifuert, berech tigt mich zu diesem Verlrauen "

lmmanuel Kant

Construcţia unei teorii structurale a raţiunii se poate face în două modalităţi. Prima, cea directă: se cercetează actele şi operaţiile raţionale şi se caută să se determine structurile lor invariante, care le orientează şi le constrâng pentru a avea obiectivitate, pentru a se raporta în principiu la obiect. Această cercetare trans cendentală porneşte de la un act, de la performanţa cognitivă, puterea de judecare, şi caută sursele ei, temeiurile care o fac posibilă şi le formulează într-o teorie a competenţei, ca teorie a structurilor de posibilitate. Acestea vor conţine esenţialmente acele "elemente" ale raţiunii: categoriile şi legile aplicării lor reale. A doua, � directă: se pleacă de la un Faktum, o realitate cognitivă incontestabilă, o cunoaştere certă şi asigurată, cu anumite caracteristici recunoscute şi 274


se construieşte un model explicativ fundamental care să dea seama de posibilitatea acestui Faktum; cercetarea analitică a acestui model con­ duce la generalizarea principiilor lui (principii prin care se determină condiţiile de posibilitate ale acelei realizări remarcabile a cunoaşterii) pentru orice cunoaştere de acest tip, care pretinde sau manifestă carac­ teristicile teoriei acceptate ca punct de plecare. Se ajunge astfel la con­ stituirea unei teorii a "elementelor raţiunii" pe o cale "constructivă", me­ diată de elaborarea şi cercetarea unui model explicativ al unei perfor­ manţe cognitive particulare. În condiţiile convergenţei rezultatelor celor · două modalităţi de construcţie şi organizare argumentativă a teoriei "elementelor", aceasta dobândeşte o soliditate arhitectonică şi metodo­ logică eminentă, care-i stabileşte statutul de teorie fundamentală a şti­ inţei raţiunii. Ideea pe care o voi susţine în acest capitol este următoarea: cele două metode de construcţie şi organizare argumentativă (modalităţi de expunere sau formulări) ale teoriei transcendentale, numite metoda sintetică (proprie Criticii raţiunii pure, ediţia întâi) şi metoda analitică (caracteristică stilului Prolegomenelor, cu reverberaţii asupra ediţiei a doua a Criticii),corespund acestor modalităţi de construcţie şi justificare a unei teorii structurale, una directă, care cercetează domeniul acţiunii competenţei raţionale, şi una mediată, care ajunge la structurile deter­ minative ale competenţei prin construcţia, analiza şi generalizarea unui model explicativ fundamental al condiţiilor de posibilitate ale unei rea­ lizări paradigmatice a acelei competenţe. Aceste două metode de construcţie şi prezentare a teoriei au fost dis­ cutate de Kant în, Prolegomene, în mai multe locuri (IV: 263, 275-5, 2278-9). Deosebit de semnificativ este faptul că, în Prefaţă, Kant in­ troduce proiectul rc formulării teoriei construite în Critică, cu scopul nu doar de a elimina unele "obscurităţi", dar şi de a inaugura (în calitate de exerciţii pregătitoare) planul unei opere mai cuprinzătoare şi, în genere, de a deschide calca "oricărei metafizici viitoare care se va prezenta ca ştiinţă". Proilxomenele vor avea astfel două sarcini: (i) de a prezenta în sinopsis rezu ltatele Criticii raţiunii pure,"care rămâne totuşi mereu 275


fundamentul" (b/eibt . . . immer die Grund/age), aducându-Ie unele co­ recturi importante (deducţia transcendentală şi paralogismele); (ii) de a oferi liniamentele construcţiei metafizicii viitoare ca ştiinţă, care va trebui să pornească întotdeauna de la Critică. Dar, cum se exprima Kant Într-o scrisoare către Marcus Hertz din 1 1 mai 1 78 1 , după ce fun­ damentele noii ştiinţe au fost edifi cate, este posibil ă o reformulare "populară" a ei; pentru aceasta, însăşi ştiinţa cu totul nouă pe care o repre zintă Critica raţiunii p u re va trebui reformulată pentru a avea o înţeleg erc mai exactă a structurii ei . Prolegomenele, venind după Cri­ tică, ne vor "pune în situaţia de a cuprinde dintr-o privire întregul, de a examina pe rând elementele principale care fac obiectul acestei ştiinţe şi de a orândui în expunere unele lucruri mai bine decât a fost posibil la prima redactare a operei" (IV: 263 ) . În vederea realizării acestor două sarcini, consideră Kant, Prolegomenele, ca "planul al unei lucrări în­ cheiate", poate fi formulat acum "potrivit cerinţelor metodei analitice (analytischer Methode), în timp ce opera însăşi a trebuit să fie concepută absolut după metoda sintetică (synthetischer Lehrart), pentru ca ştiinţa să pună în faţa ochilor toate articulaţii le ei, ca structură a unei capacităţi de cunoaştere cu totul specială, în conexiunea ei naturală" (IV: 263). Care este natura acestei metode analitice? Un răspuns preliminar îl o fer ă Kant în p aragra ful 4 al Prolegomenelor. La întrebarea, Este me­ tafizica în genere posibilă?, va trebui să răspundem, consideră Kant, nu prin discuţia argumentelor generale de tipul celor ale scepticismului, c i din "conceptul încă problematic al unei asemenea ştiinţe". "În Critica raJiunii pure am tratat această problemă sintetic, şi anume cercetând însăşi raţiunea pură şi căutând să determinăm în această sursă atât elementele cât şi l eg il e întrebuinţări i ei pure, conform prin­ cipiil o r. Această lucrare e dificilă şi cere un cititor hotărât pentru a pătrunde singur într-un sistem care nu ia nimic dat ca fundament în afara raţiuni i însăşi şi astfel iară să se spijine pe un fapt (Faktum) anumit încearcă să deslaşoare cunoaşterea pornind de la rădăcinile ei originare. Prolegomenele trebuie să fie, dimpotrivă, exerciţii pregăti­ toare; ele trebuie să indice mai degrabă ce anume este de lac ut pen­ tru a aduce la realitate, dacă e posibil, o ştiinţă, decât a prezenta aceas276


tă ştiinţă. Ele sunt nevoite, aşadar, să se sprij ine pe ceva ce este cu­ noscut deja ca fiind sigur, de unde se va po rni cu încredere şi se va urca spre sursele, care nu sunt cunoscute, şi a căror descoperire nu doar va explica ceea ce este deja cunoscut, ci va prezenta un domeniu cu multe cogniţii toate acestea provenind din aceleaşi surse. Pro­ cedeul metodic al prolegomenelor, cu deosebire al acelora menite să pregătescă o metafizică viitoare, va fi prin urmare analitic" (N: 275). Interpretarea dominantă a diferenţei dintre cele două procedee de construcţie şi expunere a teoriei transcendentale consideră că avem de­ a face cu două sensuri ale cercetării relaţiei de consecinţă logică (inter­ pretarea "direcţională", cum a fost numită de J. Hintikka) : fie de la premise la consecinţă (sensul progresiv), fie de la consecinţă la premise (sensul regresiv). Mai mult, uneori ambele metode kantiene au fost re­ duse la procedeul familiar filosofilor analitici, acela aI analizei presu­ poziţiil or unor susţineri sau corpuri teoretice. În această privinţă sem­

P. Guyer şi A. Wood, traducătorii Criticii ra­ ţiunii pure pentru ediţia Cambridge : diferenţa dintre ceea ce Kant pre­

nificativă este poziţia lui

tinde a fi metoda "analitică" a Prolegomenelor şi metoda "sintetică a

Criticii, "se presupune a fi între o metodă ce analizează presupoziţiile unor pretenţii de cunoaştere necontestate şi una care determină conse­ cinţele unor aserţiuni fundamentale asupra facultăţilor cognitive umane, dar de fapt di ferenţa maj oră între argumentul lui Kant din cele două lu­ crări priveşte analizate

-

care sunt pretenţiile de cunoaştere ale căror condiţii sunt

Kant înlocuieşte deducţia transcendentală a categoriilor,

care intenţiona să analizeze condiţiile necesare ale posibilităţii unităţii transcendentalc a apercepţiei, cu analiza condiţiilor necesare a jude­ căţilor universale şi nccesar vaiide din viaţa obişnuită şi ştiinţă, care nu foloseşte de loc conceptul de apercepţie" (Guyer, Wood

1998: 68-69).

Continuând cxaminarea perspectivelor lui Kant asupra argumentului deducţiei transcenden tale, autorii subliniază că în lucrarea sa ulterioară,

MANW, sc ahandonează şi perspectiva analizei condiţiilor obiectivării judecăţilor de percepl ie, pentru

a

se cerceta condiţiile necesare care fac

detenninată Înll ehu inlllrca l ogică a fonnelor judecăţii. Strategia Prole-

277


gomenelor şi a MANW, deşi evită recursul l a i l l: C a obscură idee a aper­ cepţiei transcendentale, nu evită circularitatca În întemeierea pretenţilor cognitive şi ca urmare nu poate respinge s l:cpt i c i s mul şi empirismul. În rescrierea deducţiei transcendentale pentru edi\ia a doua Kant a combi­ nat cele două versiuni ale argumentului, cea din prima variantă a Criticii şi cea din Prolegomene, analizând temei uri le unităţii apercepţiei, re­ spectiv ale judecăţilor valide obiective . Deşi are în vedere doar deducţia transcendentală, interpretarea celor doi autori este semnificativă pentru receptarea în genere a distincţiei metodologice dintre cele două formulări ale teoriei transcendentale. Structura lor argumentativă este proiectată în cadrele epistemologiei analitice, fiind reconstruită ca o investigaţie a presupoziţiilor în cadrul modelului prop,?ziţional al cunoaşterii şi ştiinţei. Se ignoră astfel sensul profund al trecerii, propuse de Kant în metoda analitică, de la o perfor­ manţă cognitivă la nivelul structurilor competenţei care o fac în genere posibilă. Semnificativă este cum vom vedea, terminologia lui Kant în formularea problemelor cercetării transcendentale: în cercetarea analitică se "urcă" de Ia cercetarea posibilităţii "propoziţiilor sintetice a priori" la cercetarea ,judecăţilor sintetice a priori"; se caută condiţiile de posi­ bilitate ale unei realizări la nivelul funcţiilor determinative ale compe­ tenţei raţiunii şi a formei de organizare a lor pentru a dobândi semnifi­ caţie obiectivă, raportarea la obiecte. Acest tip de interpretare a pornit, probabil, de la consideraţiile pe care le-a racut Kant într-o notă Ia capitolul 5 al Prolegomenelor, care con­ ţine propunerea de a se denumi cele două demersuri "regresiv" şi "pro­ gresiv" . Nota este importantă din mai multe puncte de vedere. Kant scrie: ,

"Este imposibil să evităm ca, odată cu progresul treptat al cunoaşterii anumite expresii, devenite dej a clasice, şi care provin din copilăria ştiinţei, să se dovedească insuficiente şi nepotrivite şi să apară peri­ colul unor confuzii între o întrebuinţare mai nouă şi mai potrivită a acestora şi cea veche Metoda analitică (analytische Methode), În­ trucât este opusă celei sintetice, este cu t otul altceva decât o sumă de propoziţii analitice; ea Înseamnă numai că pornim d e la ceea ce .

278


căutăm ca şi cum acest ceva ar fi dat, şi ne ridicăm apoi la condiţiile care singure îl fac posibil. În această metodă ne slujim adesea de propoziţii sintetice, aşa cum analiza matematică dă un exemplu în această privinţă, şi ar putea fi numită mai bine metoda regresivă (re­ gresive Lehrart), spre deosebire de cea sintetică sau progresivă. Nu­ mele de "analitică" se mai întâlneşte şi ca titlu al unei părţi principale a logicii. În acest caz este vorba de logica adevărului, opusă dialec­ ticii, fără a ne interesa propriu-zis dacă cunoştinţele ei sunt sintetice sau analitice" (IV: 276-277).

Asupra acestui fragment se impun mai multe observaţii. 1 . Kant avertizează explicit asupra erorii reducerii cercetării "analitice" la o analiză de tip conceptual-propoziţional, al cărei conţinut ar fi "o sumă de propoziţii analitice"; analiza poate apela şi la propoziţii sintetice (cu alte cuvinte, la asemenea propoziţii care nu realizează doar "analiza concep­ telor" şi care îşi întemeiază validitatea pe apelul la ceva extraconceptual: construcţiile în intuiţia pură sau forma experienţei în genere). Exemplul de cercetare "analitico-sintetică" este însăşi analiza matematică. 2. Kant formulează "metoda regresivă" într-o manieră care ar putea sugera doar sensul "direcţîonal" al distincţiei metodelor. Dar acesta nu ar cores­ punde ideii afirmate tot aici după care un asemenea gen de cercetare urcă de la dat la condiţiile lui de posibilitate (Ia cea ce-l face posibil); o aseme­ nea trecere analitică spre condiţii de posibilitate nu este specificul cer­ cetării logice a presupoziţiilor, care trece de la o propoziţie la alta "pe cale de consecinţă". 3. Tot acest fragment este apoi important şi pentru că formulează (prin propunerea de schimbare a terminologiei) conse­ cinţele unei transformări importante a gândirii lui Kant asupra relaţiei dintre matemati că şi filosofie. În metodologia kantiană precritică dis­ tincţia dintre cunoaşterea matematică şi cea filosofică era stabilită prin utilizarea procedeu lui sintetic, respectiv, a celui analitic. Deoarece fi­ losofia era, cum se susţinea în Preisschrifft ( 1 762/1 763), cunoaştere din concepte "da t e " , ea n u putea proceda, precum matematica, sintetic, prin constmC\ i i de concepte "arbitrare", de la simplu la complex, ci ea trebuia să "desco mllună cunoştinţele încâlcite" (II : 289). În perioada critică, d i s t i n q i a d i ntre cunoaşterea matematică şi cea filosofică nu se 279


mai tTasează astfel prin ape ] ]a cele dou ă met ode, întrucât şi filosofia se poate constitui analitic (vezi, în acest sens, 13 . - S . von Wo]ff-Mettemich 1 995, D. Koriako ]999). Propunerea de reconstrucţie teoretică a semn i ficaţiei celor două fonnu]ări ale teoriei transcendentale, deşi nu ignoră contextul reflecţii]or metodologice asupra matematicii din secolele J 7 şi 1 8, precum şi al dis­ cuţiilor privind relaţia dintre matematică şi filosofie (vezi, în acest sens, lucrările lui G. M a rti n, J. Hintikka şi U. Remes, B .-S. von Wolff-Met­ temich, L. Shab el, G. Tonell i, D. Koriako, G. Hatfie] d ş. a.), se bazează în primul rând pe cercetarea constituţiei de ansamblu a proiectului teo­ retic de tip kanti an. Indicaţii metodologice explicite Care vor fi luate ca punct de plecare se găsesc în aceleaşi Jocuri ale Prolegomenelor. Astfel, după descrirea generală a procedeelor analitic şi sintetic din capitolul IV, Kant scrie: "Din fericire, se întâmplă că, chiar dacă noi n u putem asuma c ă me­ tafizica ca ştiinţă este prezentă realmente

(wirklich

sei), putem

spunem cu siguranţă că o anumită cunoaştere pură sintetică există realmente şi este dată a pri ori , şi anume, matematica pură şi ştiinţa pură a naturii (reine Naturwissenschaft); căci ambele conţin propoziţii care sunt acceptate, unele ca ap odi cti c certe numai prin raţiune, unele din acordul universal cu experienţa (deşi acestea sunt recunoscute ca independente de experienţă). Avem, aşadar, cel puţin anumite cunoştinţe sintetice a priori care sunt

necontestate, şi nu trebuie să ne

Întrebăm dacă sunt posibil e (deoarece sunt actuale), ci d oar

cum

sunt posibile, pentru a fi capabili să derivăm, din principiul posibilităţii unei c unoaşteri date, po sib il itat ea tuturor celorlalte" (IV: 27 5).

Momentele cercetării analitice de tip kantian prezentate în acest text sunt următoarele: (i) acceptarea ca punct de plecare al analizei a u­ nui fapt, dos Faktum der Wissenschaft; această înseamnă să acceptăm ca o realitate epistemică prezenţa unui corp asigurat de cunoaştinţe cu a­ numite proprietăţi, şi anume acelea exprimate de caracteristicle propo­ ziţii]or sintetice a priori; (ii) vom construi, pornind de la întrebarea, Cum sunt ele în principiu posibile?, un mode] fundamenta] explicativ ale cărui principii formulează condiţiile de posibil itate ale acestui Faktum; 280


( ii i )

pri n îns ăş i natura lui de ni ve l

al conditii lor d� posibi l itate, prin faptul însuşi că detennină o structură de po s i b i l itate , modelul expl i cat iv se poate gene ral i z a la toate cuno şti nţele sinteti ce a pri ori ; e l expl ic ă, în genere, p o si b i l itatea ori c ărei c o gniţii sintetice a pri o ri, este universal. Generalizabilitatea modelului expl icativ ( probl em a log i c ă cea mai delicată) este f01TIlulată în ultima frază citată mai sus, dacă vom inţelege " po si b ili tate a tuturor celorlalte" ca referindu-se la "posibilitatea tuturor cel orlalte cogniţii sintetice a pri ori " . Această interpretare este susţinută de sensul întregului context din care face parte c it a tul şi ea este confir­ mată de alte susţineri independente di n Prolegomene, cum ar fi refor­ mularea metodei analitice din capitolul 5 : "Trecând acmn l a această soluţionare ş i anmne după metoda anali­ tică, în care noi presupunem că anmnite cunoştinţe din raţiunea pură

există efeetiv putem apela numai la două

$tiinţe ale

cunoaşterii

teo­

retice (singura de care este vorba aici), şi anume matematica pură şi ştiinja pură a naturii; căci numai acestea pot să ne prezinte obiecte le

în i ntu iţi e :

dacă aceste ştiinţe ar con tine o cogniţie a priori, cle ar pu­ adevărul ei sau acordul ei cu obiectele in concreto, cu alte cuvinte realitatea ci, iar de aici s-ar putea merge, după aceea, mai departe pe cale analitică la temeiul pos i bi l ităţ i i ei. Aceasta face mai uşoară treaba, c ăc i acum nu este vorba de a aplica consideraţiile generale fapte l or, ci de a pleca chiar de la acestea, în loc ca ele (cog­ n iţi il e a p ri o r i 11.11.) s:i fi e ueuusc cu totul in abstracta din concepte ca în procedllr.l � i ntetică" (279). tea să ne arate

După

pr�z� n t a n:a în

ac�

s t fe l a metodologiei an a l i tic c, Kant indică

meta fizicii, formulate acum ca pro b lem ă a p o sibi l i t ăţ i i Illda li/.i c i i l'a �t i inIă. Va trebui să se răspundă, p e rând, Ia În­ trebările p ri v i n d pos i h i l i t a t ea m a t c mati cii pure, a ştiinţei pure a naturi i, a meta fi z i c i i În genel e � i a I l Idalizicii c a ştiinţă. D cş i le separă formal pe ultimelc dou;\. În / ', ./ I /" .I :UfII l 'Ill ' s oluţ i onarea prob l emei metafizicii în genere cs l c Il:a l l l a l a pr i i t so l l l i ionarca c o nstructivă a posi bi l it ăţ ii me­ tafizicii c a �t i i n l ;) . �I : l n l l I l IC p r i n construirea modelului de raportare ob i ecti vă a l' I I I I l T p k I l I r p i l I c la obiecte, pornind de la experienţa re ­ m arc ab i l ă a e d i l i dl l l l ;i ,. t l i n ! l· t�oreticc. A pe lul lui Kant la aceste ştiinţe

paşii soluţ ioniiri i prob k m c i

281


sau impl icarea lor în deducerea pos i b i l i t :1 l i i rapo rt ă ri i la obiecte a con­ structelor abstracte nu înseamnă, la Kant, l i l lldamcntarea lor pe principii a priori, ci cercetarea l or în vederea dctcc t i'i r i i condiţiilor de posibilitate ale raportării obiective în genere, i ncerc a rea de a determina prin exa­ minarea unor performanţe acceptate .. capac itatea raţiunii de a cunoaşte ceva a priori":

"Se p oate vedea că chiar dacă so l uţ i onarea acestei probleme intenţio­ nează în principal să prezinte c onţinutul csenţial al Criticii, ea posedă încă ceva distinctiv care merită atenţia prin sine, şi anume, acela de a căuta sursele ştiinţelor date în raţiunea însăşi şi prin aceasta de a c er c eta şi măsura capacitatea ratiunii de a cunoaşte ceva a priori prin însăşi acţiunea ei; astfel în s eşi aceste ştiinţe nu au decât de câştigat, dacă nu în conţinutul lor, cel puţin în privinţa folosirii lor corecte, şi în timp ce, datoritâ originii lor comune, fac lumină asupra unei pro­ bleme de ordin mai înalt, ele ne dau pril ej ul să lămurim mai bine pro­ pria lor natură" (280). Cercetarea matematicii pure şi a ştiinţei pure a naturii mediază re­ zolvarea problemei generale a filosofiei transcendentale, prin soluţio­ narea problemelor mai determinate, cum este posibilă cunoaşterea prin raţiunea pură (cunoaşterea teoretică) , respectiv, cum sunt p os i bil e lllQ:: pozitiile s intetice a priori. Aceasta se va face prin investigarea acestor realizări pardigmatice (a acestor corpus-uri teoretice constituite) şi pen­

tru detectarea mecanismului general a me dierii raportării conceptelor pure la obiecte, şi anume faptul că sintezele raţiunii construiesc obiec­ tul, fie în intuiţia pură, ca intuiţii formale, fie în experienţă, ca formă

obiectivă a experienţei în genere. În ambele cazuri (conform teoremei "aceeaşi funcţie . . . "), condiţiile de posibil itate ale construcţiei fiind su­ puse constrângerilor categoriale (ale "titlurilor" categoriilor, care repre­ zintă, cum vom vedea, constrângerile ce definesc funcţia transcendentală

a obiectivităţii) vor asigura sintezelor unitatea determinativă necesară pentru constituirea obiectului. Acest demers analitic este fonnulat de Kant

în termenii unei "as­

censiuni" de la cunoaşterea pură a priori, reală şi întemeiată, prin cer­ cetarea critică a posibilităţii sale, la o "cogniţie posibilă . . . la o metafi-

282


zică ca ştiinţă" (279). "Ascensiunea" metodei analitice de la un Faktum la c ond iţiile lui de posibilitate este o cercetare prin care se determină for­ ma care face (ca modalitate a înteme i erii , a medierii înteme ieto are) cu putinţă raportarea obiectivă, punerea a ceva ca obiect al constructelor ab­ stracte. Ea este o trecere invariantivă de la actual la posibil, la o structură determinativă cu valenţe universale prin însăşi natura ei de structură a pos ibi lităţii , de temei (formă) al unei raportări obiective. Această cerce­ tare este ireduct ibi lă l a " argumente le regresive" ale l ogi c ie ni l or (vezi K. Ameriks 200 1 ), la acel "semantic ascent" al filosofilor analitici (Quine) sau la cercetarea presupoziţiilor unui corp teoretic cu instrume ntele con­ secinţei logice. Toate acestea nu depăşesc nivelul analizei performanţel or c ognitive (sunt cercetări "coplanare" cu ace ste a ) , pentru a sonda condi­ ţiile lor de posibilitate la un nivel diferit, acela al competenţei cogniţiei. Metoda analitică a lui Kant nu se deosebeşte numai de surogatele analitice contemporane (pe scurt: acestea sunt formal-logice, pe când cele kantiene StUlt formal-structurale) , ci şi, iar acest fapt este mult mai semnificativ, de analiza conceptuală a filos ofiei precritice, aşa cum a fost aceasta practicată de Leibniz şi Wolff, de "eminentul analist B aum­ gartner" (A2 1/B3 5), de empiriştii englezi, dar şi de Kant însuşi în lu­ crările precriti ce . Kant folosea în prelegerile sale de logică manualul lui Meier, în care analiza conceptuală era definită astfel: ,,A cţiunea, prin care se realizează tUl anumit grad de claritate în cuno şti nţele noastre, se numeşt e descompunerea ( Z ergl i e d erun g) cunoaşterii (resolutio, analy­ sis, anatomia cognitionis)" (apud Kant XIV: 340). Prezentarea metodei analizei în Jaesche Logik (# 1 1 7) nu este departe de acest sens : "Metoda analitică este opusă celei sintetice. Prima porneşte de la ceea ce este cond iţionat şi fundamentat şi înaintează către principii (a principiatis ad principia), ceala ltă, dimpotrivă, porneşte de la principii la consecinţeţe sau de la simplu la complex. Prima ar putea fi numită şi regresivă, a doua progresivă". Cum o b serv a G. Martin, Kant foloseşte, pentru a se referi la tradiţia "anal i ze i l og i ce " (a conceptel or, judecăţilor şi dem onstraţii lor, căreia, form a l , i se pot asocia Analiticile lui Kant din logica transcenden­ tală, analitica conceptel or, analitica judec ăţil or şi analitica inferenţelor 283


raţiunii), expresia Zergliderung, iar pe ana l i t i c i i logici, îi numeşte "die Zergliederer der menschlichen Vernunft" (anali�t i i raţiunii umane, cărora le-a scăpat atenţiei ideea că judecăţile matemat ice propriu-zise sunt în totalitatea lor sintetice ! ); pentru analiza ca metodă a cercetării transcen­ dentale, Kant foloseşte expresia analytische Methode. Metoda critică este o transformare printr-un experiment transcen­ dental a metodei analitic-experimentale a fizicii moderne. Lecţia aces­ tui "experiment" (a metodei indirecte, constructive a Prolegomenelor) este ideea constructibilităţii sistematice a obiectului (ca fenomen expe­ rimental) cu anumită structură: "Metoda experimentală are ca intenţie producerea obiectelor cu o structură determinată. Ea construieşte obiec­ tele ei nu în privinţa existenţei (nicht dem Dasein), ci a structurii; iar ex­ perimentul verifică problema empirică, în ce măsură construcţia reu­ şeşte" (266). Generalizarea raţională a acestui procedeu metodologie l-a condus pe Kant la ideea asigurării obiectivităţii conceptelor pure prin constructibilitatea obiectelor lor în intuiţia pură sau în experienţa posi­ bilă. Metoda analitică a Prolegomenelor, ca formulare alternativă a teoriei, este ea însăşi o ridicare la alt nivel (o proiectare transcendentală) a acestui procedeu analitic-constructiv. în felul acesta, "ascensiunea" transcendentală, nu metateoretică sau logică, face din modelul fundamental al posibilităţii cunoaşterii a priori, modelul competenţei raţiunii: din cercetarea condiţiilor posibilităţii propozi1iilor sintetice a priori se determină posibilitatea judecăţilor sintetice a priori, ca funcţii fundamentale ale capacităţii raţiunii în sine. Rezultatele obţinute pe această cale analitică ("experimentală") se vor dovedi echivalente cu cele realizate prin cerceterea "directă" a raţiunii, prin procedeul sintetic. Lucrul acesta are, pentru Kant, o importanţă de­ cisivă pentru a asigura teoriei transcendentale statutul ei de teorie nm­ damentală:

,,Acest sistem s e va menţine, sper, inalterabil, şi în viitor. Ceea c e îmi justifică această încredere nu e vanitatea, ci numai evidenţa care re­

zultă din experimentul care arată că noi obţinem acelaşi rezultat fie că pornim de la cele mai infnne elemente până la întregul raţiunii pure,

284


fie că ne întoarcem de la întreg (căci şi acesta e dat în el însuşi prin scopul final al raţiunii în domeniul practic) la fiecare parte, în timp ce încercarea de a modifica chiar numai cea mai mică parte provoacă im ed iat contradicţi i, şi nu numai ale sistemului, dar şi ale raţi uni i umane universale" (Bxxxvii) .

O idee asemănătoare este formulată de Kant în Introducere; ac ol o el spune: un sist e m complet al fi losofiei raţi uni i pure, fie că el constă in ex­

"

tinderea

sau doar limitarea c ogniţiei

ei, trebuie să poată fi

prezentat

atât analitic cât şi sintetic" (A I 2IB26).

În aceeaşi Introducere Kant corelează cele două idei care dau natura distinctivă a modelului explicativ, edi ficat analitic, determinând carac­ terul teoriei transcendentale de teorie fund ame nta lă : ( I ) un ivers a l i ta te a principiilor explicaţiei, ca principii ale competenţei raţionale, care răs­ pund cu adevărat la "problema generală a raţiunii pure", cum sunt posi­ bi le judecătile sintetice a priori (s. n.), întrebare numită de Kant "for­ mula" întregii cercetări transcendentale (B 1 9); (2) această universalitate se sprij ină pe accesul la structurile determinati ve prin metoda analitică, dovedit de echivalenta rezultatelor ei cu acelea ale cercetării directe, re­ spectiv ale formei expunerii prin procedeul progresiv: ambele conduc la forma esenţială a sintezei, converg asupra principiilor sintezei în genere, a matricei originare a acţiunilor raţiunii pe care o determină exhaustiv: ,,Această

compl etitudine a analizei ca si derivarea din conceptele a

fi date ulterior se poate totuşi uşor d e in făptuit dacă ele prezente ca principii exhaustive ale sintezei şi dacă nu le lipseşte nimic in raport cu acest scop e sen ţial (A 1 4/828).

priori care vor

sunt

"

Temeiuri le acceptabilităţii re c ons tru cţi ei teoretice a celor două for­ mulări alternative ale teoriei transcendentale vor fi oferite, dincolo de in­ terpretarea unor lex tc metodologice explicite a l e lui Kant, la care ne-am referit mai sus, de capacitatea ci de a da seama de structura logi că glo­ bală a c elo r două form ul ări şi de art icul aţii l e metodologiei argumenta­ t iv/c on stru c t i ve de a r h i tectura teor i e i constituirii . În a c e la ş i timp, această rccons l nt C \ i e ia ca sprijin i n d i rect şi concordanţa ei posibilă cu ,


modul de gândire matematic subiacent teoriei kanti ene, care poate proiecta mult mai adecvat forma ştiinţifică imanentă a acesteia decât pat­

tcrnurile logicii formale, care au fost considerate adesea modelul esenţial al organizării logicii transcendentale. Despre acest aspect al teoretizării Criticii vom discuta însă în alt capitol. În această direcţie argumentativă principalele "dovezi" de adec­ vare expl icativă a modelului reconstrucţiei sunt următoarele. În pri­ mul rând, corelarea metodei analitice cu acceptarea ştiinţei exacte ca un fapt este direct legată de schimbarea strategiei fundării metafizicii ca şti­ inţă a raţiunii pure; acum întrebarea centrală călăuzitoare a cercetării transcendentale, cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori? vizează determinarea caracterului stiinti fic al metafizicii, a posibilităţii ei ca şti­ inţă. Nu întâmplător, după reformularea în aceşti termeni a sarcinii teo­ riei critice, Kant a adăugat în faţa paragrafului VII al Introducerii titlul: ,,Ideea şi diviziunea unei ştiinţe speciale sub numele unei Critici a raţiunii pure", schimbând prima frază a acestui paragraf: ,,Acum din toate aces­ tea rezultă ideea unei ştiinţe speciale, die zur Kritik der reinen Vernunft dienen koenne cu " . . . die Kritik der reinen Vernunft heissen kann Prolegom enele sunt opera în care se anunţă intenţia de a reforma metafizica în sensul introducerii ei pe drumul ştiinţei, şi aceasta are o conexiune directă cu noua formulare analitică a teoriei. Constituirea ca ştiinţă a teoriei transcendentale nu putea fi argumentată decât prin or­ ganizarea ei după metoda analitică, al cărei obiectiv era tocmai expli­ citarea idealului de ştiinţificitate al ştiinţei exacte a naturi sub forma unui model explicativ fundamental al performanţelor raţiunii în ac«astă între­ prindere. Dup ă cum scrie K. PoHok, Pro legomenele, considerată uneori doar o scriere secundă, a avut un "efect exploziv" : "Kant dă aici filoso­ fiei sale critice o direcţie nouă, care din perspectiva Criticii raţiunii pure nu este doar neaşteptată, dar în multe privinţe ea nu este nici explicabilă. Pentru prima dată Kant propune şi apără caracterul ştiinţific al metafi­ zicii. Cele două ştiinţe exacte, matematica şi ştiinţa naturii nu-i mai apar doar ca paradigme ale certitudinii cunoaşterii, mai mult, certitudinea in­ tuitivă şi conceptuală a matematicii va servi în Prolegomene pentru a H,

286

H.


conferi şi metafizicii califIcativul unei ştiinţe: dacă rezultatele metafizice ale Esteticii transcendentale şi ale Analiticii fac posibile ştiinţe apodic­ tice precum matematica şi ştiinţa naturii, atunci poate şi metafizica însăşi să fie considerată ştiinţă" (K. Pollok 200 1 : ix). În aceeaşi ordine de idei, arată Pollok, după Prolegomene Kant se interesează din ce în ce mai puţin de critica metafizicii tradiţionale, proiectul său devenind tot mai mult unul constructiv, care vizează o metafizică nouă "die als Wissenschafi wird aufireten koenen". Aşa cum s-a observat, această modificare de strategie a condus la o reorganizare sau cel pUţin resem­ nifIcare a importanţei diviziunilor principale ale teoriei Criticii, dimi­ nuând rolul Dialecticii (locul deconstrucţiei metafizicii tradiţionale). În al doilea rând, şi anume strict corelată cu noul ideal al cercetării metafIzice, de tip ştiinţific, este focalizarea cercetării transcendentale pe judecăţile sintetice a priori, fonnulată ca o "întrebare programatică" (Pollok 200 1 : xi): Cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori? Aşa cum arată autorul citat, şi în prima ediţie Kant discuta aceste judecăţi, dar numai în ediţia a doua, urmând schimbarea dramatică din Prolegomene, el le-a transfonnat în "scopul" şi "conţinutul esenţial al metafizicii", de­ venind centrul de gravitaţie al cercetărilor lui Kant (Pollok 200 1 : xi). AfInnarea caracterului ştiinţific al metafizicii în Prolegomene (capi­ tolul 5) este legată de necesitatea instituirii unei ştiinţe noi, autentice pentru a rezolva problema centrală a posibilităţii judecăţilor sintetice a priori, sau a întrebării generale, cum este posibilă cunoaşterea prin ra­ ţiune pură? "Dacă este nevoie de o întreagă ştiinţă cu totul nouă, care nu are de aşteptat vreun sprijin din partea altor ştiinţe pentru a răspunde mul­ ţumitor la o singură Întrebare, nu va trebui să ne mirăm că soluţio­ narea nu este cu putinţă fără osteneală şi dificultăţi, ba chair că ea va rămâne împovărată de o anumită obscuritate"(IV: 278).

Altfel spus, numai ca ştiinţă îşi poate soluţiona metafizica problema ei centrală, iar aceasta inseamnă că ea va trebui să unneze modelul de ştiinţificitatc al şti in\ei exacte (în care sunt prezente ca propoziţii proprii ale sistemelor ei teoretice propoziţii sintetice a priori). Tocmai de aceea 287


a fost necesară, pentru a putea afinna caracterul ştiinţific al "unei me­ taftzici viitoare", constituirea ei pe calea analitică, adică intemeierea ac­ cesului la structura fundamentală a raţiunii pe construcţia şi analiza unui model fundamental al ştiinţificităţi i pornind de la realizările para­ digmatice ale cunoaşterii ştiinţifice. După cum am văzut, organizarea generală a cercetării transcenden­ tale în varianta analitică presupune, în vederea soluţionării problemei centrale a teoriei, răspunsul la întrebările de posibilitate ce vizează şti­ inţa exactă, pentru a distila un model al modalitătii constituirii în genere a ştiinţei, al condiţiilor de posibilitate ale ştiinţei ca atare. Tocmai de aceea, secţiuni Întregi sunt dedicate de Kant examinării condiţiilor de posibilitate ale matematicii pure şi ale ştiinţei teoretice (pure) a naturii. Fonna analitică a teoriei induce stratificarea acesteia în următoarele niveluri: - un nivel al 10S;icii transcendentale generale, unde sunt fonnulate principalele concepte şi distincţii ale perspectivei transcendentale, toate raportate la judecăţi: analitic/sintetic, a priori! aposteriori etc. - nivelul legilor şi conceptelor stiintei teoretice, fonnulat în con­ ceptele şi propoziţiile proprii acesteia, dintre care un rol eminent revine celor care sunt propriu-zis matematice, fIZice etc. nu doar aparţin aces­ tor discipline rm acelaşi mod se întâmplă lucrurile şi cu propoziţiile me­ tafizice/propoziţiile metafizicii). - nivelul modelului e'\Plicativ fundamental al posibilităţii ştiinţei, cu propoziţiile fundamentale (Grundsaetze) reprezentând fonna legităţii sau sursa originară a legilor teoretice. Corespunzător fiecărei clase a acestor propoziţii fundamentale (" axiomele" generice ale modelului fundamen­ tal) vom găsi, la nivelul logicii transcendentale, principiile, ca temeiuri transcendentale ale acestora. În felul acesta, în noua arhitectură a teoriei transcendentale, modelul explicativ construit plecând de la existenţa ştiinţei exacte ca fapt de ra­ ţiune este cel care va media exponenţierea ştiinţei exacte în vederea de­ tenninării condiţiei de posibilitate a ştiinţificului în genere şi deci şi con-

288


diţiile de posibilitate condiţionată ale metafizicii ca ştiinţă, el va permite deducţia obiectivităţii conceptel or pure pe o cale constructivă. Unde are loc, în acest demers compl ex, universal izarea modelului explicativ al posibilităţii ca ştiintă a matematicii pure şi a ştiinţei pure a naturi i? Această convertire a unor condiţii de posibilitate într-un model universal al acţiunii determinative de tip ştiinţific a raţiunii este înfăp­ tuită prin edi ficarea unui model exemplar al construcţiei obiectivităţii conceptelor teoretice, şi anume prin construcţia naturii în sens formal ca model de aplicare şi obiectivare a principiilor fizicii pure. Î n Prolego­

mene, după ce a răspuns la problemele posibi lităţii ştiinţelor teoretice, Kant se întreabă, cum este posibilă natura însăşi, considerând această in­ terogaţie "punctul cel mai înalt pe care îl poate atinge vreodată filosofia transcendentală şi spre care ea trebuie să fie condusă ca spre limita şi desăvârşirea ei"

(IV: 3 1 8).

Construcţia acestui obiect 1dcl?1!l implică

teorema fundamentală a teoriei transcendentale, care face posibil un mo­ deI al structurii determinative. Aceasta va fi însă formulată în termenii modelului "ştiinţific" al procedeului analitic : "Posibilitatea experienţei în genere este astfel în acelaşi tiinp legea generală a naturii, şi propoziţiile fundamentale (Grundsaetze) ale pri­ mei sunt înseşi legile ultimei" (IV: 3 1 9).

"S chema logică" a universalizării este întemeierea universalităţii pe condiţii determinative, pe necesitatea unor structuri ale posibilului în genere. (Categoriile, scria Kant în Prolegomene, sunt condiţiile care de­ termină ,judecata sintetică drept neces ară şi prin aceasta drept universal validă"

IV: 304).

Universalitatea legilor etc. nu este, la Kant, doar o ge­

neralitate inductivă, ci una care este derivată dintr-o necesitate transcen­ dentală (necesitate în sensul de "condiţie transcendentală"). Acesta este, de altfel, sensul "transferului " structurii abstracte, definită în teori a ca­ tegorială, asupra unui model de legitate, trans fer care reprezintă "conţi­ nutul transcendental" al teoremei centrale a

Criticii raţiunii pure. Nu

este vorba aici numai de indicarea sau construirea unui simplu izomor­ fism între o structură abstractă şi un model al ei, ci de faptul că acea structură abstractă inducc în model o legitate universală, că ea este ex289


ponentul transcendental al structurii de legitatc prezentată de model. (Dacă vom considera "legile pure şi universale ale naturii", scrie Kant, din această perspectivă "natura şi experienţa posibilă sunt unul şi acelaşi lucru şi deoarece în natură legitatea se întemeiază pe legătura necesară a fenomenelor într-o experienţă . . . " IV: 320). Teorema fundamentală a Criticii este teorema unei teorii structural-modale. Transferul structurii abstracte, instanţierea ei într-un model reprezintă întemeierea generală a legităţii exprimate de acel model. Această teoremă a "condiţiilor de po­ sibilitate" nu asertează doar existenţa posibilă a unui model, ci exprimă condiţia sub care acesta poate fi în genere posibil, îi determină posibi­ litatea lui într-o condiţie transcendentală. Acesta este sensul trecerii de la structura posibilităţii experienţei în genere la legile generale ale na­ turii, exprimată de "formula" de mai sus a teoremei condiţiilor de posi­ bilitate. Ea subsumează transcendental forma legităţii în genere a naturii unei structuri determinative: "Un asemenea acord, şi anume unul nece­ sar, Între principiile experienţei posibile (Prinzipien moeglicher Eifah­ rung) şi legile posibilităţii naturii (Gesetze der Moeglichkeit der Natur)" are ca temei faptul că "natura este derivată din legile posibilităţii expe­ rienţei în genere şi este pe deplin identică doar cu legitatea universală a experienţei (mit der blossen allgemeinen Gesetzmaessigkeit der let­ zeren)" - IV: 3 1 9). După o asemenea subsumare, se poate da şi o for­ mulă "internă" în cadrul modelului (ştiinţa pură a naturii), al "sistemu­ lui fiziologic", a teoremei generale de reprezentare a teoriei transcen­ dentale: Forma legităţii naturii în genere constituie şi condiţia de posi­ bilitate a obiectelor naturii ca obiecte ale experienţei. Este ceea ce Kant încearcă sa obţină, printr-o "demonstraţie constructivă" în secţiunea 38, prin examinarea modelului paradigmatic al teoriei atracţiei universale. Acest capitol a fost investigat analitic de M. Friedman (1 992), care a pus în evidenţă acţiunea principiilor transcendentale în construcţia acelei fonne a legităţii care face cu putinţă construcţia obiectului unei teorii naturale. Concluzia generală a cercetărilor lui Friedman este ur­ mătoarea: "Explicaţia lui Kant a posibilităţii experienţei umane în genere este construită pe explicaţia sa a posibilităţii ştiinţelor matematice 290


exacte, prin aceea că matematica pură şi ştiinţa pură a naturii sunt esen­ ţiale pentru întemeierea a priori constitutivă a tuturor judecăţilor em­ pirice obiectiv valide. Categoriile, cum sugerează Kant, fac cunoaşterea obiectivă şi experienţa umană obiectivă mai întâi posibile prin sau cu ajutorul aplicării ştiinţelor matematice exacte : "astfel conceptele pure ale intelectului, chiar dacă ele sunt aplicate a priori la intuiţii (ca în ma­ tematică), oferă cogniţii numai în măsura în care aceste intuiţii a priori, şi prin ele şi conceptele intelectului, pot fi aplicate intuiţiilor empirice" (B 1 47). Experienţa umană obiectivă este făcută posibilă, pentru Kant, exact prin determinarea matematică şi conceptuală exemplificată para­ digmatic de derivarea newtoniană a legii gravitaţiei universale"(M. Friedman 200 1 : 234). Această derivare sau construcţie a legii universale a gravitaţiei reprezintă astfel modelul paradigmatic al universalizării legilor pe baza unei condiţii transcendentale care este sursa formei le­ gităţii în genere. Spre deosebire de M. Friedman, consider că acest mo­ del este propriu numai variantei analitic/constructive a teoriei transcen­ dentale. Această restricţie poate oferi o replică unei critici cu care a fost întâmpinată reconstrucţia lui Friedman. Astfel, P. Abela, deşi se de­ clară de acord cu analiza multor "puncte de contact ale analizei lui Kant cu ştiinţa zilelor lui", nu este de acord cu concepţia după care Kant ,,încearcă (în Critică) să unească cercetarea sa foarte generală a con­ diţiilor transcendentale ale experienţei cu preocupările de un ordin mult mai înalt cu privire la posibilitatea ştiinţei naturii. Trebuie să admit to­ tuşi, Kant a putut găsi ca ceva nesurprinzător şi încurajator faptul că abordarea lui a posibilităţii experienţei face posibilă o analiză ulte­ rioară a temeiurilor transcendentale ale posibilităţii ştiinţei naturii" (P: Abela 2002: 1 75-6n). De aceea, consideră Abela, Analogiile experienţei nu reprezintă un gen de "armchair physics", datorat dorinţei de a ar­ moniza o metafizică generală cu fizica lui Newton, ci numai principiile care explică structurile necesare ale posibilităţii experienţei. Deşi, oca­ zional, Kant "notează c on sis tenţa analizei lui a condiţiilor reprezentării cu cea mai bună fizică a timpului său, trebuie să rezistăm tentaţiei de a acorda o prea mare semnificaţie remarcilor lui Kant în acest context. 29 1


Kant nu se aventurează într-o ştiinţă empirică speculativă în Critica ra­

ţiunii pure. Interesul său îl constituie problema generală a condiţiilor ne­ ces are pentru discriminarea evenimentelor şi obi ectelor"

( 1 76).

Coinci denţa structuri i formale a experi entei, produs al cercetării transcendentale directe a acţiunil or constitutive ale raţiunii, cu modelul explicativ fundamental al posibilităţii ştiinţei exacte, construit prin cer­ cetarea "regresivă", departe de a fi numai un sub-produs neintenţionat al teoriei kantiene reprezintă tocmai substanţa formulării c onstructive a acesteia. Acest fapt este justificat şi prin tentativa ulterioară a lui Kant de a da formă exactă acestei medieri constructive a relaţiei dintre teoria transcendentală şi fizica generală prin "Fundamentele metafizicii ale şti­ inţei naturii ", o teorie-model, mediatoare şi întemeietoare a principiilor ştiinţei exacte a naturii. Î n cadrul Prolegomenelor, a doua formulare a teoriei identifică experienţa cu experienţa ştiinţifică ("densă" newtonian, mode lată esenţialmente după teoria care a dat excelenţa paradigmatică ştiinţe i moderne a naturii, atracţia univers ală), iar ca urmare, Analitica transcendentală va fi prezentată ca o " fizică transcendentaI ă", cum nu­ meşte Friedman (Freie dman

1 99 1 ) ştiinţa pură a naturii. Aceeaşi struc­

tură teoretică, reprezentând universalizarea condiţiilor de posibilitate ale experienţei de tip ştiinţific într-o teori e-model, va constitui şi teoria posibilităţii experienţei ueberhaupt, prezentată, în această variantă ana­ litică, nu în sine, abstract, ci "instanţiată" în teoria ştiinţei pure a naturii. Tocmai de aceea, pentru Kant, etapele constituirii teoriei transcendentale vor fi reluate, în

Prolegomene, ca momente ale constituirii şi justificării

teoriei-model, a unei teorii formulate în termenii principiilor care explică posibi litatea şti inţei exacte a naturii. Acesta este sensul "enigmaticei" discuţii kantiene a "caracterului sistematic ce se cere formei oricărei şti­ inţe", dis cuţie care este nu întâmpl ător un corolar metateoretic la "so­ luţionarea problemei cuprinse în a doua întrebare . Cum este posibilă ştiinţa pură a naturii? " . Ceea ce prezintă Kant în continuare sub forma . .

celor trei tipuri de sisteme, a căror dependenţă organizează însăşi con­ stituirea formei ştiinţi fice a teoriei "analitice" (sistemul logic, al "regu­ lilor în genere pe care le oferă logica", sjstemul transcendental, al "con-

292


ceptelor întemeiate pe el" primul sistem - n.n.), care cuprind condiţiile a priori ale tuturor judecăţilor sintetice şi necesare" şi sistemul fiziologic sau sistemul natural, "care premerge oricărei cunoaşteri a naturii, fă­ când-o pe aceasta posibilă (s. n.), şi care poate fi numit tocmai de ace­ ea pe bună dreptate ştiinţa naturii universală şi pură" (IV: 306» , repre­ zintă un gen de "deducţie metafizică" a teoriei-model, o justificare, pornind de la "momentele judecării", trecând prin regulile categoriale, a teoriei principiilor experienţei în genere, care sunt de data aceasta prin­ cipiile posibilităţii experienţei ştiinţifice, experienţa constitutivă ştiinţei pure a naturii. Faptul că lucrurile stau astfel îl dovedeşte coincidenţa acestei "forme a constituirii şi justificării" versiunii analitice a teoriei transcendentale cu modalitatea în care sunt reconstruite în Prolegoml'l1L' momentele construirii structurii generale, abstracte, care conţine "prin­ cipiile a priori ale posibilităţii oricărei experienţe, ca o cunoaştere em­ pirică obiectiv valabilă", principii care "nu sunt altceva decât propoziţii care subsumează orice percepţie conceptelor pure ale intel ectului (potrivit anumitor condiţii generale ale intuiţiei)". Deşi aceste principii sunt considerate principii ale "posibilităţii oricărei experienţe", ele nu sunt prezentate în cele ce urmează în maniera versiunii sintetice din pri­ ma ediţie a Criticii, ci ca alcătuind, în totalitatea lor. un "tabel fiziologic pur al propoziţiilor fundamentale generale ale ştiinţei naturii", deci ca "sistem fiziologic". Observaţie. În prima ediţie a Criticii, Axiomele intuiţiei şi Antici­ pările percepţiei erau numite "matematice" sau "constitutive, iar Ana­ logiile experienţei şi Postulatele gândirii empirice erau numite "dina­ mice", sau "regulative". Cu o denominaţie comună, toate erau "principii (Grundsaetze) ale intelectului pur". În însemnările pe exemplarul său al primei ediţii, Kant a modificat în cadrul unei adnotări "principii dina­ mice" prin "principii fiziologice". Nota inserată în acest exemplar al pri­ mei ediţii de către Kant este sugestivă în totalitatea ei . Ea este urmă­ toarea (XXIII: 28):

293


1 . Axiomele intuiţiei. Formal. Matematica pură pura aplicată dynam ica. -

-

Matematică 1 . Anticipările percepţiei. Real. Percepţia este

conştiinţa unei apariţii concept)

(înaintea o ric ăru i

2. Analogiile experienţei Fiziologie

1 . Fizică

4. Postulatele Gândirii empirice în genere

2. Metafizică

Această echivalenţă a principiilor transcendentale cu propoziţiile fundamentale fiziologice este expresia coincidenţei modelului explica­ tiv al posibilităţii fizicii generale cu structura posibilităţii experienţei în genere, cu teoria abstractă a competenţei raţiunii. Incercarea lui Kant de a dovedi echival enţa celor două formulări ale teoriei transcendentale l-a condus la trecerea de la formularea analitică a principiilor teoriei la corelarea ei cu rezultatele cercetării directe a competenţelor raţionale. Acest fapt a generat acuzaţia că, în Pro lego m ene, Kant nu ar fi urmat consecvent procedeul analitic, că l-ar fi abandonat în favoarea celui sintetic, fie după #23 (Pollok 200 1 : xv), fie după #60 (Hatfield 2002: 3 7). Interesantă este sublinierea lui Hatfield: aici Kant însuşi "anunţă" încheierea cercetării analitice; de fapt, Kant spune doar că aici se încheie "soluţionarea analitică" a problemei metafizicii în genere. Revenind la secţiunea 3 8 din Prolegomene, în care se indică moda­ litatea în care se constituie prin regulile contrucţiei obiectul teoriei-mo­ del, încheierea ei reprezintă, de fapt, expunerea "desfăşurată" a formei interne a teoremei generale a Criticii: ea conţine "explicarea" constituirii naturii "ca obiect al experienţei posibile" prin acordul acestui obiect glo­ bal structurat cu forma legităţii în genere a naturii. Această concluzie 294


generală e susţinută prin cercetarea "etapelor" construcţiei "naturii" în sens formal şi material, a determinării structurii spaţio-temporale şi no­ mologice (cauzale şi modale) a naturii ca temei al obiectivităţii lucrurilor ca obiecte ale experienţei ştiinţifice. Posibilitatea unui asemenea "obiect global" al unei structuri abstracte, specificabil în limitele experienţei po­ sibile, cerea determinarea, mai întâi, a structurii spaţio-temporale şi a posibilităţii "umplerii" ei de către obiectul senzaţiei (materia). La această sarcină Estetica transcendentală răspundea prin cercetarea fotmei sen­ sibilităţii şi a rolului ei determinativ pentru posibilitatea obiectel or in­ tuiţiei. În Prolegomene se va răspunde indirect, prin "soluţionarea primei probleme principale", prin răspunsul pe care-l dă la interogaţia: cum e posibilă matematica pură? Aceasta se realizează prin explicarea po­ sibilităţii matematicii pure şi a teoriei generale a mişcării (allgemeine Bewegungslehre), ambele fiind modele teoretice ale sintezei care gene­ rează spaţiul şi timpul. În al doilea moment, se cere să se răspundă Ia în­ trebarea, "cum este posibilă natura în sens formal, ca totalitate a re­ gulilor sub care trebuie să stea fenomenele ?" În Critică, răspunsul de­ riva din cercetarea, în Logica transcendentală, a "constituţiei intelectu­ lui nostru", în timp ce, în Prolegomene se răspunde, mediat, "pe calea soluţionării celei de a doua probleme principale", şi anume, cum este posibilă ştiinţa pură a naturii? Aceasta revine la a determina posibilitatea "legităţii determinării existenţei lucrurilor în genere" (IV: 295), a mo­ dului cum se constituie structura nomologică cauzală şi modală a naturii. Pentru ultima, structura modală, argumentul lui Kant este următorul: "Formalul naturii (das Formale der Natur), în sensul mai restrâns este astfel legitatea tuturor obiectelor experienţei, şi întrucât este cunoscută a priori, legitatea necesară a acestora" (IV: 296). Acest "formal al na­ turii" este conceptul-model care mediază argumentarea constructivă a posibilităţii naturii ca obiect al experienţei posibile prin întemeierea posibilităţii insta nţi l: r i i unei structuri determinative, construind un mo­ del exact al acţi u n i i ddl:rminative a formei transcendentale. El are ace­ laşi rol pe carc-I îndep l i nea În deducţia categoriilor, varianta construc­ tivă, "formal ul i n t u i l i d' sau intuiţia formală. 295


Procedura analitică instanţiază mode l u l "structurii argumentative" evi denţiat de E. Watkins în cazul MANW: deducţia l eg i l o r unui dome­ niu ne cesită prin construcţia ac es tui a ca "obiect al experienţei posibile" prin implicarea structurii determinative a categorii lor (funcţiile unifica­ toare ale titluri lor categoriale, ca exigenţe determinante pentru intenţio­ nalitatea obiectivă) . Aic i avem nu avem numai situaţia trecerii de la o teoria abstractă la una cu un obiect specific (natura în înţeles formal), ci însăşi structura argumentativă a posibil ităţii aplicării determinative a matricei nucleare a teoriei transcendentale . Această posibilitate de apli­ care constituie tocmai conţinutul, în noua formulare a teoriei , a teoremei condiţi ilor de posibilitate: "Condiţiile a pri ori de posibilitate a expe­ rienţei sunt în acelaşi timp şi sursele din care pot fi derivate toate legile generale ale naturii" (IV: 2297). Pentru a aj unge la ac estă formulă, e ra necesară prezenţa simultană în aceeaşi teorie-model a conexiunii struc­ turii experienţei (formulată instanţiat, în termenii propri i acestei teorii,

Grundsaetze) cu aceea a legităţii naturii : ,jJie Grundsaetze moeglicher Erfah rung sind nun zugleich allgemeine Gesetze der Natur, we/che a priori erkannt werden koenen. Şi aşa este soluţi onată problema, care era prezentată în doua întrebare, Cum este posibilă ştiinţa pură a naturii?" (IV: 3 06). Ceea ce urmează după această concluzie a lui Kant este ex­ trem de semnificativ, şi anume prezentarea formei ac estei ştiinţe prin cele trei sisteme . În felul acesta, procedeul analitic a condus la un mo­ del general al determinării legilor experienţei ca o condiţie a determinării prin

obiectelor experienţei . Elementele structurale ale ac estui model sunt

(un gen de axiome specifice unei teorii-model, teorie cu un obiect special, natura considerată formal) care determină

propoziţiile fundamentale o

"legitatea în conexiunea fenomenelor, i.e., natura în genere", acele legi

a experienţei ştiinţifice. Ideea generală a teoriei transcendentale, aceea determinabil ităţii a priori a legităţii originare ("însăşi propoziţia princip ală care a fo st ela­ borată în această întreagă secţiune, că legile universale ale naturii pot fi cunoscute a priori" - IV: 3 1 9) primeşte o confirmare din partea cercetării ştiinţei exacte şi a modului în care prin condiţiile de posibilitate ale care stau la baza posibilităţii însăşi

296


experienţei se determină legitatea naturi i: acel "acord între princ ipii le

(Prinzipien) experi e nţei posibile şi legile posibi lităţii naturii " se poate demonstra numai prin transportul structurii abstracte asupra organizării naturii, mij locit de "forma legică a experienţei", altfel spus, prin faptul că "natura va fi derivată din legitatea posibilităţi i experienţei în genere şi este identică cu legitatea generală a acesteia"

(IV: 3 1 1 9). Natura,

de­

terminată prin legitatea ei universală şi forma experienţei în gen ere sau experienţa cons iderată în constituţia ei formală sunt structural identic e

("ganz und gar einerlei"). Această idee fundamentală a programului kantian este, aşa cum sub­ liniază Kant în acelaşi l oc, cea care întemeiază, în cercetarea analiti că posibilitatea în genere a ştiinţei pure a naturii prin medierea (instanţierea determinativă) operată de forma legităţii în genere sau de "legile a priori". Prin statutul său mediator, ştiinţa pură a naturii îşi asumă un dublu rol: pe de o parte ea instanţiază categoriile şi legile categoriale, pe de alta trans feră neces itatea dată de această instanţiere (subsumpţie trans cen­ dentală) asupra legilor generale al e ştiinţei exacte a naturii. Această "in­ stanţiere" a structurii determinative nu este numai o exempl ific are a ei

in concreto, ci o proiectare a structuri i categoriale asupra unui domeniu prin care acesta se subsumează unei condiţii transcendentale, prin aceas­ ta legile lui constituindu-se prin acţiunea necesară a matricei categoriale. în felul acesta modelul întemeiază ştiinţa exactă a naturii tocmai prin faptul că, forrnulând condiţiile de posibilitate ale ac esteia, el instanţiază prin aceasta îns eşi principii le categoriale transcendentale. Aceasta este modalitatea justificării necesităţii legilor ştiinţei, şi ea reprezintă

răspun­

sul constructiv la "provocarea lui Hume", pe care nu întâmplător Kant Pro legomene, în legătură cu însăşi forma ştiinţifică

o discută pe larg în

a teoriei. Î n fine, o dovadă "arhitectonică" a semnificaţiei interpretative a re­ construcţi ei pe care am propus -o o constituie modul în care Kant, în ediţia a doua a

Criticii, a separat "cu grij ă" un nivel al teoriei generale,

pur abstractă ( formul at apelând, în ceea ce priveşte legile categoriale, la expresia "princ i p i i") de nivelul teori ei-model (teoria care tematizează

297


condiţiile de posibilitate a l e expcricnle i �t i ilii i lice şi construieşte astfel, pe baza constrângerilor categorialc un "ob i ect specific", "fonnalul na­ trurii" sau natura fonnală, pentru care A na l ogi i le experienţei vor con­ stitui legitatea originară, "legile transcendentale ale naturii"), ale cărei legi fundamentale sunt formulate ca "propo,i\ii fundamentale". În cazul Axiomelor intuiţiei şi Anticipărilor expcricn\ci , principiul lor a fost nu­ mit "Prinzip der Grundsaetze" şi, cum se �tie, el este singurul căruia Kant i-a rezervat o justificare demonstrativă (Beweise), deşi nu o de­ monstraţie în sensul matematic. În această ordine de idei, sunt de semnalat modificările introduse în a doua ediţie a Criticii care preiau rezultatele cercetării analitice din Pro­ legomene ş i din realizarea în detaliu a teoriei mediatoare în MANW. Acestea privesc, în primul rând, textura argumentaivă a teoriei transcen­ dentale. Este cazul cu: introducerea, în Estetica transcendentală, a unei "expuneri transcendentale" a conceptelor de spaţiu şi timp (diferită de cea metafizică, care, cel puţin în argumentul N despre spaţiu şi cel para­ lel despre timp, suferă evident influenţa dat-ului ştiinţific), care este un exemplu particular de procedeu analitic; includerea în structura justi ­ ficării realităţii obiective a categoriilor a apelului la intuiţia formală, un gen de obiect s ui generis de tip fonnal, cu acelaşi rol mediator con­ structiv, şi încercarea de reorganizare a întregului demers pornind de la acelaşi Faktum al ştiinţei exacte; adăugarea la justificările teoretice ale propoziţiilor fundamentale a unor noi Beweise cu evident caracter "epis­ temologie" (ele invocă particularităţi ale cogniţiei şi experienţei ştiin­ ţifice şi nu apelează direct la competenţa raţiona1ă sau nu sunt formulate în termeni "obiectivi"); în orice caz, se sugerează cel puţin o diferenţă între cele două demonstraţii justificative concordantă cu distincţia Prin­ cipii - Propoziţii fundamentale (cel puţin în cazul Axiomelor şi An­ ticipărilor, acestea erau identificate în prima editie cu propoziţii funda­ mentale şi erau demostreate ca atare). În felul acesta, după adausurile "constructive", Critica raţiunii pure se prezintă ca o "entitate duală", nu doar ea o teorie abstractă 5k posibilitate (a experienţei în genere), ci şi o ca teorie a pos ibi li tălii ( experienţei ştiinţifice). 298


SECTIUNEA A DOUA:

STRUCTURA ARGUMENTATIV Ă

A TEORIEI TRANSCENDENTALE


CAPITOLUL 5 Construcţia metodologică a Criticii: formă logică şi substructură matematică " Wenn nun aber schon der falsch ver­ zu so vi e le m Interresanten in der Philosophie und indirekt auch in der

standen Kant

Wissenschaft gefuert hat. wieviel mehr kann es von dem richtig vers tanden en Kant

erwarten?" Kurt

"Oricare ar

fi fost natura cercetării care-mi

Goedel

stătea în faţă, eu am cău­

tat întotdeauna să văd ce trebuie să ştiu pentru a rezolva o problemă par­ ticulară, şi ce grad de cunoaştere este posibil pentru a problemă dată, ast­ fel încât judecata pe care o fa c eu este cel mai adesea mult mai limitată dar de asemenea şi mult mai definită şi sigură decât este cazul în mod o bişnuit în filosofie. Toate eforturile mele sunt îndreptate către metoda adecvată a metafizici i şi prin aceasta şi către metoda adecvată a filosofiei ca întreg." (Scrisoare către lohan Heinrich Lambert, 3 l Dec.

1765, X: 56).

Kant însuşi p re z i nt ă această atutidine ca "metoda ce trebuie urmată pentru a scăpa de f:mtezia cognitivă ... care a provocat

printre

filosofi

acestă disunitate devastatoare"; ca ar putea aduce acel "standard comun" al raţionalităţii care

s"

Cllnducă la acordul între aceştia. ° asemenea me­

todă, opusă, serie Kant "vânătorii de scheme filosofice", va servi ca un gen de "eutanasie a li losolici eronate", o disoluţie necesară a vechii fi­ losofii pentru a fare lor reici noi, o condiţie a revoluţiei aşteptate de mult

în

filozofie. (';1 lin pmiect propriu care va ilustra noua atitudine

301


metodologică în cunoaşterea filosofică, Kant indică două "mici eseuri" proprii pe care le pregătea pentru publicare, "Fundamentele Metafizice ale Filosofiei Naturale" (Metaphysische Anfangsgruende der natuer­ lichen Weltweisheit) şi "Fundamentele Metafizice ale Filosofiei Prac­ tice" (Metaph. Anfangsgr der praktischen Welwteissheit). Ceva asemă­ nător cu primul eseu va apărea în 1786 cu titlul Metaphysische An­ fangsgruende der Naturwissenschaft; despre al doilea eseu nu se poate spune ce i-ar putea corespunde dintre lucrările de filosofie morală pu­ blicate de Kant. Citatul de mai sus caracterizează cât se poate de sugestiv dar şi de determinat modul de gândire ştiinţific, în primul rând matematic, în problemele teoretice. Acesta poate servi ca o bună introducere la abor­ darea compexului de metode, procedee şi tehnici metodologice care a prezidat la constituirea teoriei Criticii raţiunii pure. Toate acestea au, după cum vom încerca să argumentăm succint în acest capitol, în ciuda unei forme logice "manifeste", adesea asemănătoare cu pattemullogicii tradiţionale, o substructură matematică, un matematism care le infor­ mează, organizează şi potenţează. Insuşi idealul strategic global al cer­ cetării transcendentale, cum vom vedea, poate fi reconstruit ca un tip de cercetare fundaţională de tip structural-invariantiv, ale cărui dominante metodologice sunt date de procedeele şi conceptele matematice. Adoptarea unui asemenea mod de gândire matematic este coerentă cu stilul teoretizării kantiene şi cu obiectivele cercetării sale filosofice a ştiinţei şi a experienţei cognitive în genere. Modul de gândire matematic în analiza filosofică este unul creativ, nu doar conservativ, cum este mo­ dul de gândire logic (logicist). Kant, spre deosebire de analiştii logici pre- şi post-kantieni, deşi pleca de la realizările exemplare ale ştiinţei moderne nu-şi propunea în cercetarea filosofică a ştiinţei şi a cogniţiei doar o strategie interprctativă, o elucidare a conceptelor şi supoziţiilor unor corpus-uri teoretice dctcm1inate, ci intenţiona o reconstrucţie teo­ retică, elaborarea unui model explicativ fundamental în termeni mai ge­ nerali, care să permită o cercetare fundaţională cu scopul atât al poten­ ţării metodologice a acelei �tiinţe şi al dobândirii unei mai mari coerenţe, 302


eventual, şi al construirii unor predicţii la acest nivel fundamental, cum este predicţia sa a câmpului conţinută în Anticipările percepţiei, dar şi al transformării acestui model teoretic sublimat prin această cercetare într-o paradigmă şi pentru filosofie, pentru ridicarea acesteia la exigenţele ştiinţei exacte. Analiza logică sau conceptuală, de genul celei ilustrate de Leibniz sau de Wolff, redescoperită într-o variantă empiristă de succe­ sorii filosofici ai lui David Hume din secolul XX, intenţionează să in­ troducă în limbajul ştiinţei şi al filosofiei concepte bine detenninate şi exacte din punct de vedere logic şi semantic, să identifice şi să reducă numărul supoziţiilor fundamentale, să clarifice dependenţele concep­ tuale, să crească înţelegerea structurii şi funcţionării unor componente ale cunoaşterii ştiinţifice. Pe de altă parte, reconstrucţia teoretică inspi ­ rată de o mentalitate constructiv-matematică, intenţionea ză să pu nă În evidenţă structura abstractă a unor domenii ale ştiinţei, să formuleze lini­ ile directoare ale tipului de construcţie căruia îi aparţine un sistem şti­ inţific anumit, toate acestea în vederea posibilităţii unor generalizări ra­ ţionale şi extinderi constructive ale unor nucleului lui fundamental. In­ strumentele unei reconstrucţii teoretice de acest gen sunt mai degrabă matematice decât logice. Această tradiţie a cercetării filosofice a ştiinţei, inaugurată de Kant, a fost urmată îndeosebi de oameni de ştiinţă şi fi­ losofi care au formulat programe de cercetare fundamentală în ştiinţă şi filosofie, cum au fost: B. Riemann, B. Bolzano, F. Klein, N. Bohr, A. Einstein, A. Eddington, sau de unii filosofi contemporani ai ştiinţei, cum sunt P. Suppes, H.Stein, B. C. van Fraassen, 1. D. Sneed, L. Sklar, R. Nozick ş.a. Teoretizarea kantiană este susţinută de un asemenea ideal metodo­ logic modelat de gândirea matematică, angajat constructiv faţă de dome­ niul de investigaţie, nu de unul prin excelenţă speculativ şi henneneutic, o reproiectare logic-lingvistică, necreativă, care nu se angajează pe linia progresului şi extinderii cunoaşterii. Critica raţiunii pure c onţine un complex articulat de metode, procedee de construcţie şi argumentare , tehnici de analiză, care pot fi caracterizate prin acest numitor comu n, un mod de gândire de tip matematic, o proiectare matematică a conceptelor, 303


a operaţiilor raţionale

şi

a structurilor logice care le face să se inte­

greze într-o cercetare fundamentală ireductibilă la metodologia anali­ zelor logice. Modul de gândire matematic subiacent formei logice a aparente a teoriei

Criticii organizează imanent conceptualizarea transcendentală în

maniere diferite, la niveluri diferite de organizare a acesteia. Dintre acestea, două mi se par mai importante pentru determinarea profilului metodologic al teoriei transcendentale. În primul rând, matematica se constituie în principala sursă de idei pentru construcţia formei structurale a modulelor elementare ("elementele") ale arhitectonic ii aşa cum au subliniat unii cercetători ai operei kantiene

Criticii. Astfel, (P. Schulthess,

M. Wolft), categoriile au, la Kant, forma unor funcţii (eventual, funcţii transcendente), ele sunt supuse unor constrângeri în opera lor de de­ terminare a sintezelor (operaţii), constituindu-se astfel în veritabile ma­ trici operatorii. Cum vom vedea, acelaşi lucru se poate spune şi despre alte idei şi forme logice, preluate de Kant din logica generală tradiţio­ nală, dar reproiectate matematic şi transformate tocmai pe această cale în forme ale unei alte logici, logica transcendentală. În aceeaşi ordine de idei, matematica i-a oferit lui Kant o serie de procedee metodologice, cum sunt abstracţia matematică, generalizarea raţională, extinderea con­ structivă, construcţia geometrică sau simbolică etc., pe care le vom re­ găsi, transformate raţional, la baza tipurilor principale de construcţie şi argumentare din CrÎtică.

În al

doilea rând, matematica va reprezenta in­

strumentul transformării formelor logicii generale pentru a putea genera structurile organizării logicii transcendentale. Logica transcendentală, ca logică a constituirii şi întemeierii raportării conceptelor teoretice la obiecte şi-a constituit o structură argumentativ-metodologică pornind de la logica generală, de la ideile ei sistematice, dar acestea au fost trans­ formate, proiectate matematic, şi au putut astfel îndeplini rolul funda­ ţiona1. Aceste forme primesc un "conţinut transcendental" tocmai prin acestă regândire matematică, devenind instrumente ale construirii şi justificării validităţii obiective a constructelor teoretice. Ideea cu caracter de simbol general al acestei metamorfoze matematice a "logicului" în

304


vederea constituirii "transcendentalului" îl constituie exponentul (con­ ceptul matematic de exponent şi operaţia exponenţierii), şi anume în sensul dominant al acestuia în matematica vremii lui Kant, denumit prin expresia exponens rationalis. Kant nu a construit o logică matematică ca o nouă codificare logică a inferenţelor matematice; el a folosit ideile matematice pentru a rein­ terpreta formele logicii clasice, le-a reproiectat pe acestea matematic ast­ fel încât să devină din simple relaţii şi organizări conceptuale instru­ mente ale raportării conceptelor abstracte, fără sorginte empirică, la obiecte; mai mult, el le-a convertit astfel în temeiuri de posibilitate ale acestor raportări constitutive de obiectivitate, sau temeiuri ale posibi­ lităţii raportării a priori a conceptelor pure la obiecte, ceea ce reprezintă realmente formele transcendentale. Kant nu a construit forme logice noi, nu a defmit tipuri de inferenţă conforme cu practica matematică, o logică a matematicii; el a regândit matematic formele logicii generale (le-a "kantificat", pentru a folosi o expresei a lui D.W. Smith 1983), le-a luat ca punct de plecare într-o investigaţie inspirată de un ideal de construc­ tivitate matematică, a apelat la caracterul constructiv-mijlocitor al ma­ tematicului pentru a face din elementele logicii generale vectori de obiectivitate. Kant a construit logica transcendentală printr-o transfor­ mare a logicii clasice pe baza unor analogii matematice, formele aces­ teia devenind astfel structuri determinati ve, forme cu un conţinut tran­ scendental. Deşi unii logicieni ai secolului XX sunt dispuşi să-i acorde lui Kant anticipări remarcabile ale logicii actuale, cum

ar fi logica re­

laţiilor asimetrice, anticipată, după Russell, de argumentul kantian al obiectelor incongruente, nu aici trebuie căutat specificul şi noutatea logicii kantiene. Mai degrabă, dacă a anticipat realmente ceva din logica modernă, acest lucru ar putea fi un gen de "program de la Erlangen" în fundamentele logicii, o cercetarea invariantivă a logicii, aşa cum a fost ulterior definită de G. Mautner, A. Tarski, sau 1. van Benthen, şi ale cărei origini mai apropiate pot fi întâlnite în Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Wittgcnstein, pentru care "logica este transcendentaIă". De

305


acelaşi tip sunt şi dezvoltările contemporane din logica substructurală sau din teoria generală a reprezentării (Ch. Swoyer, P. Mundy). Structura argumentativă a teoriei transcendentale, in ciuda formei ei manifeste, care poate fi uşor identificată în elementele şi diviziunile logicii generale, nu s-a constituit prin simpla extindere a momentelor şi formelor logicii generale in procedee ale unei noi ştiinţe, sau prin fo­ losirea lor ca instrumente ale unei analize conceptual-presupoziţionale necreative, ci prin apel direct la metode şi tehnici constructive mate­ matice sau la procedeele metodologice ale ştiinţei naturii (considerate însă in determinările lor matematice), convertite in strategii transcen­ dentale, sau printr-o reinterpretare funcţional-structurală a formelor lo­ gicii tradiţionale, prin construirea semnificaţiei lor prin analogii mate­ matice, devenind astfel structuri operaţionale ale unei noi logici, deşi încă formale nu lipsită de conţinut, un conţinut sui generis, conţinutul transcendental; in aceste forme este dat un raport obiectivant precum şi temeiul acestuia, ele au o intenţionalitate obiectivă, reprezentată esenţial de constrângerile categoriale ce operează la orice nivel al constituirii teoriei ca determinanţii formali ai constituirii obiectivitâtii. Complexul de metode şi tehnici constructiv-argumentative din Critică nu se reduce la un pattern unic al analizei conceptuale, ci reprezintă mai degrabă o va­ rietate indefinită de procedee depe ndente de problemele specifice de soluţionat, de nivelul teoriei, integrate numai prin strategia metodologică generală a unui program de cercetare fundamentală. În opoziţie cu modalitatea de organizare deductiv-axiomatică, a modelului matematic preluat in filozofie de Spinoza, Leibniz sau Wolff, Kant utilizează în prezentarea teoriilor (cu excepţia "tratatului mate­ matic", MANW şi a unei părţi semnificative din Critica ra ţiunii prac­ tice) o formă de organizare similară modulelor logicii tradiţionale. S-au observat, în această privinţă, analogii structurale intre logica tradiţională şi arhitectonic a Criticii. Pe aceste temeiuri logica transcendentală a pu­ tut fi interpretată ca o "logică aplicată", care-şi datorează caracterul ştiinţific logicii generale, care este o doctrină asigurată, completă şi in­ chisă (Bvii-viii). Astfel, pornind de la aceste aspecte ale formei logice 306


ma nifeste , G. Tonelli a propus o interpretare d isc ip linară generală a Criticii de tip logi c : "Critica raţiunii pure nu este un tratat asupra Teo­

riei Cunoaşterii pe motivul simplu că o ştiinţă specială numită Teoria Cunoaşterii nu exista în vremea lui Kant şi nici înainte ca di scip lină in­ dependentă . . . , ci este o operă de metodologi ce, mai exact, de metodolo­ gia M eta fi zicii" , iar întrucât, în acea vreme studiul metodei (teoria ob­ s ervaţiei şi experimentului, inducţia, clasificare a, invenţia şi demonstra­ ţia, geneza ideilor etc . ) aparţinea Logicii, Critica este o "logică special ă "

(G. Tonelli 1964: 187). Autorul invocă în sprijinul acestei interpretări atât situaţia generală a metodologiei cunoaşterii în acea vreme, cât şi remarcile explicite ale lui Kant din prefeţele la Critică (a doua vorbe şte e x p licit de Critică ca "tratat despre metoodă", dar deja în prima ediţie, vorbind de weg (Axii), Koeniglicher Weg, Heerestrasse (A726), Heeres­ Weg, Fusssteig etc, el avea în vedere, conform sensului curent în epocă

al ace stor exp resii, metoda) sau din anumite fragmente manu scrise ,

da­

tate de Adickes între 1 7 8 4 şi·1785: R. 5644 "Este ceva cu totul deosebit: Stiinta raţiunii pure, şi Stiinta

Principiilor raţiunii pure în genere. Posibilitatea unor asemenea [prin­ cipii] este Filosofia Transcendentală.

Metaphysica pura. Ontologia este sistemul principiilor pure a priori. Logica este o ştiinţă a principiilor întregii raţiuni. Ea însăşi este pură,

dar nu tratează despre principii .. . Filosofia transcendentală prece de Metafizica, care ca şi Logica nu tratează despre obiecte, ci despre posibilitatea, conţinutul şi limitele întregii cogniţii a raţiunii pure (inclusiv a matematicii pure). Ea este

Logica cunoaşterii raţionale pure" (XIII: 22285-286). în Metafizica

Volkmann se afirmă:

"Filosofia transcendentală este în raport cu Metafizica ceea ce Logica este în raport cu Filosofia ca întreg ... în legătură cu folosirea pură a raţiunii este n ece sară o logică sp ecială care este Filosofia transcen­ dentală; aici nil sunt considerate obie cte , ci mai degrabă raţiunea În­ săşi, aşa cum

se

îmt.împlă În Logica generală. Filosofia transcenden­

tală se mai poa t e astfc\ muni Logică transcendentală" (XXVIII: 363).

307


G. Tonelli insistă asupra acestei determinări a filosofiei transcen­ dentale ca logică: Filos ofia transcendentală l:sh: o logică a "folosirii pure a raţiunii", a cogniţiei raţiunii pure. Această dl:tl:rminare a Criticii ca metodologie a cunoaşterii pure nu permite transfonnarea ei într-o "Gno­ seologie generală, o neînţelegere care a generat un număr infinit de enunţuri false asupra Criticii, mai întâi de toate . .. sporovăiala banală că intenţia principală a Criticii a fost aceea de a întemeia filosofic noua imagine newtoniană a lumii" (186-187). lnterpretând Critica raţiunii pure ca logică, "structura generală a operei nu ne mai apare obscură şi arbitrară, creaţie a autorului ei, ci un rezultat semnificativ al unor tradiţii de bază în istoria logicii" (189). Astfel, ţin de tradiţia logicii distincţii şi concepte importante care configurează semnificativ arhiteconica Cri­ ticii: teorie a elementelor şi teorie a metodei; sub divizarea logicii tran­ scendentale în Analitică şi Dialectică, împărţirea Analiticii în Analitica conceptelor, Analitica principiilor şi Dialectică, conformă cu teoriile lo­ gice ale conceptelor, judecăţii şi silogismului. Tabela categoriilor e sta­ bilită, crede ToneIIi, după tabela formelor judecăţii din logica generală. "Aceste analogii între Logică şi Critica raţiunii pure, care i-au Tacut pe unii interpreţi (de ex., Kemp Smith) să respingă cu severitate pe Kant pentru că şi-a modelat Critica după asemenea pattemuri extrinseci, apar perfect justificate în această perspectivă: este cu totul natural ca structura unui concepţii metafizice să concorde cu forma generală (lo­ gică) a gândirii" (190). Autorul acestei interpretări găseşte astfel că în­ suşi termenul de "critică" are o sorginte logică, şi anume în lucrările de reputaţie în vreme ale italianului Genovesi (Logica sive Ars critica, 1754) şi ale portughezului Monteiro (Logica seu Ars critica, 1768), care propuneau deplasarea tematicii logicii de la demonstraţie la verifi­ carea sau corectarea oricărei cunoaşterii, inclusiv a celei metafizice sau ontologice. Î n această mişcare de idei din cadrul aristotelienilor din acea perioadă, intervenţia lui Kant se înscrie în direcţia noii tradiţii, care în genere dădea prioritate logicii, absorbind în cadrul ei partea funda­ mentală a metafizicii; metafizica depindea ca statut şi funcţie de logică. Acesta ar fi, după Tone lli , însuşi sensul transformării ontologiei în 308


Analitică a intelectului, propusă de Kant, şi anume încorporarea onto­ logiei în logica sau metodologia metafizicii (191). Asemenea interpretări, deşi aduc în prim-planul cercetărilor o serie de influenţe posibile asupra teoriei kantiene, nu iau totuşi în considerare modul în care a interpretat şi utilizat Kant l ogica generală tradiţională în vederea constituirii, plecând de la formele ei, a unei noi logici, logica transcendentală, altfel spus o metodologie a cercetării structurale definită prin preluarea unor procedee constructiv/demonstrative din matematică şi trecerea lor într-un plan transcendental, respectiv prin transformarea pe baza unor analogii sau constrângeri de tip matematic a unor concepte şi forme logice. Kant, în acord cu stilul teoretizării sale, nu a proiectat ca atare într-o matrice a filosofiei transcendentale forma logicii generale, ci a interpretat matematic elementele l ogicii tradiţionale, le-a acordat o semnificaţie nouă, pentru a putea pune în seama lor funcţia transcen­ dentală a întemeierii posibilit ăţii raportării abstracţiilor la obiecte. Această transformare matematică a formelor logice este aceea prin care acestea devin forme-structuri, forme ale unei logici a întemeierii, mo­ mente ale unui "spaţiu al raţiunilor"; prin analogiile sau condiţiile matematice la care sunt supuse formele logicii generale se constituie condiţiile structurale care organizează acţiunile raţiunii în momente prin care se determină intenţionalitatea obiectivă şi obiectul intenţional. Kant foloseşte, într-adevăr, pentru a introduce sub-teoriile Logicii transcendentale (teoria categoriilor, teoria principiilor, teoria raţiunii), formele tradiţionale ale logicii de şcoală: conceptul, judecata, silogismul. Dar, trebuie observată transformarea acestora după analogii matematice: conceptele, pentru a deveni categorii sau concepte pure ale intelectului vor fi înţelese ca funcţii (chiar funcţii transcendente, cum consideră

P.

Schulthess); ju decăţile sunt tot funcţional interpretate, ele nu sunt doar relaţii între concepte, ci funcţii de proiecţie a unor reprezentări asupra obiectului. Lucrul cel mai sllprinzător în această proiectare matematică a for­ melor logicii traditionalc se întâmplâ cu silogismele, devenite "inferenţe ale raţiunii", p"ltcJ'llllri ale întemeierii raţionale dupâ o analogie mate-

309


matică a întemeierii. Mulţi logi c ien i au fost deconcertaţi de modul de prezentare kantian a silogismului: "În orice s il ogism (Vernunfischlusse; inferenJă a raftunii) gândesc mai întâi o Regulă (maior) prin intelect. în al doilea rând, subsumez o cogniţie la condiţia regulii (minor) prin puterea dejudecare. în fine, determin cogniţia mea prin predicatul regulii (conclusio), adică a priori prin ratiune" (A 3031B360)

O altă formulare: R. 3 1 96. "Silogismul este conştiinţa necesităţii unei cogniţii prin sub­ sumarea (a condiţiei) acesteia la o regulă generală. Maior este regula generală. Minor - subsumarea. Concluzia spune despre conceptul subsumat ceea ce Regula spune despre condiţie".

În Prelegerile de Logică (Jaesche, Blumberg) se regăsesc alte for­ mulări asemănătoare ale structurii inferenţelor raţiunii. În expunere a mo­ dului cum se constituie întemeierile raţionale prin aceste inferenţe (si­ logisme), Kant apelează atât în Logica Jaesche cât şi în Critica raţiunii pure Ia conceptul matematic de �ooent. În Cursul de logică, paragraful 58, Observaţie, se spune : "Regula este o aserţiune subordonată unei condiţii generale. Rapor­ tul condiţiei cu aserţiunea, modul în care ultima stă sub prima, repre­

zintă exponentul regul i i".

În Critica ratiunii pure, discutând " forma logică a cunoaşterii prin raţiune", în vederea u nei deducţii "metafizice" a ideilor raţiunii , posi­ bilitatea continuării unei serii de asemenea întemeieri silogistice este

dată prin exponentul seriei. «B387/A331). Numeroşi cercetători, înce­ pând cu Klaus Reich au acordat însemnătate ideii matematice de expo­ nent ca mod de a determina structura unei condiţionări. Aşa cum arată T.M. Seebohm, aici nu este vorba de exponentul unei puteri (numit în epoca lui Kant exponens dignitatis, ci de exponens ratio nalis, exponen­ tul raporturilor, definit în Lexiconul matematic al lui Christian Wolffnu ca un număr, ci ca o operaţie, "a cărei formă în inferenţele logice este stabilită prin premisa majoră" (T.M. S eebohm 200 1: 218). În felul aces­ ta, consideră Seebohm, apel â nd la con ceptul mat emati c de exponent, 310


să c onstru iască logica transcendentală, o logică formală dar în care nu se fă cea abstr a cţie de ra­ portul cu ob iectel e. Este cunoscut faptu l că şi alte "componente elementale ale formei

înţeles ca exponentul unei serii, Kant intenţiona

teoriei transcendentale" sunt concepute prin analogii matematice. Este

foarte re leva ntă, în acest context, încercarea lui Kant de a-l convi nge pe Schultz să colab oreze în edificarea matematică ri­ guroasă a Criticii. Kant intenţiona să găsească un " algoritm transcen­ dental" pentru metoda schematismulu i, pentru că vedea în modul de prezentare a conce pte lo r abstr acte, propriu Criticii, principala caractc­ ristică distinctivă a te orie i sale. Este de asemenea ştiut că Analogiile ex­ perienţei, corespondentu l legilor fundamentale ale te orie i structurale sau al mode lelor ei teoretice, deşi Kant c ons id era că pornesc de Ia con­ ceptul filosofic al "an alogiei" , care nu permite calcularea exactă a valorii u nui me mbru nedeterminat al raportului dintr-o serie de rapoarte a cărei expres ie generală este expone ntul ei, în pre c izarea se mnifi caţiei lor se apelează tot Ia analogia matematică a e xponentului: Aceste propoziţii fundame ntal e, se ştie, "prezintă unitatea naturii în conexiunea tuturor fenomenelor sub anumiţi exp one nti (s.n.), care nu re prezintă altceva decât rap ortu l timpului (întrucât el cu pr i nde în si ne t oată exist enţ a) faţă de unitatea apercepţiei, unitate care nu poate avea loc decât în sinteză după r eguli. Ele spun astfel împreună (s. n. ) că toate fenomenele se a flă Într-o natură şi trebu ie să se afle în ea, fiindcă fără această unitate a pri­ ori nu ar fi p osib il ă u nitat ea ex per i enţe i, prin urmare nici determ i n area obiectelor în ea". Recursul la conceptu l matematic de exponent este aici evident în definirea con ceptului esenţial al Criticii de "formă a expe­ rienţei", concept eminamente structural, definit prin totalitatea Analo­ giilor experienţei ("s pun împreu nă"), constitutiv pentru unitatea ex pe­ ri e nţei p os ibile şi determinativ pentru posibilitatea obiectelor expe­ rie nţei. Un asemenea concept transcendental cu rol fundamental în teo­ ria ob iectivită ţii co gniţi ei pure nu putea fi p relu at dintr-o teorie a rela­ ţiil or dintre concepte. ci t rebuia construit printr-o a nalogie mate matică , s ingura c apab ilă să ofere u n model al c onstitu irii unui raport al reprematematicianul J.

311


zentărilor pure cu obi ectul. De observat c:'I ideea de exponent, preluată din matematică şi reelaborată transc endent a l pentru a semnifica "deter­ minarea temeiului" este aceea prin care Kant de fin e şte "expunerea fe­ nomenelor", idee conţinută în determinarea luncţiei principiilor Ana­ liticii transcendentale: R. 4674. ... Expunerea (Die Exposition) fcnomenelor este astfel de­ terminarea temeiului pe care se întemeia7ii conexiunea senzaţiilor în acestea". "

În fine, este de asemenea evidentă analogia matematică în formula­ rea Postulatelor Gândirii Empirice, sau în prezentarea schemei transcen­ dentale ca o "formulă a categoriei". Dacă forma teoriei raţiunii este constituită astfel prin participatrea analogiilor matematice, nu este mai puţin important faptul că metodolo­ gia construcţiei şi justificării acestei teorii conţine un ansamblu complex de procedee şi tehnici ce pot fi şi ele considerate "transformatele tran­ scendentale" ale unor cunoscute metode ale matematicii. Prima sugestie interpretativă pe care o formulăm în acest caz este aceea că tipurile de cercetare/justificare ale teoriei transcendentale, corespunzătoare nive­ lurilor teoriei sensibilităţii, teoriei categoriilor şi teoriei principiilor, respectiv, expunerea (metafizică şi transcendentală) a spaţiului şi timpu­ lui, deduc/ia (metafizică şi transcendentală) a categoriilor, justificarea demonstrativă (Beweis) a principiilor sunt proiecţii la nivelul metodolo­ giei teoriei transcendentale ale "momentelor" fundamentale ale demon­ straţiei geometrice clasice, numită şi "analiză geometrică": expunerea, construcţia şi demonstraţia deductivă. Aşa cum au arătat J. Hintikka şi

U. Remes (1974), această metodă a matematicii antice a jucat un rol decisiv, prin numeroasele ei generalizări, în constituirea şi justi ficarea ştiinţei moderne exacte a nat urii Ipoteza noastră este că metoda analizei geometrice a servit şi ca paradigm ă metodologică pentru componentele esenţiale ale structuri i argul11cntative a teoriei Criticii. Vom lua ca punct de plecare modul în care prezintă Ch. S. Perice metoda matematicii antice, pentru a şi justific a "prima sa descoperire .

-

312


reală", şi anume că în procedeele matematice există "două genuri de raţionare necesară, pe care le voi numi Corolarială şi Teorematică":

"Euclid începe întotdeauna prezentarea unei teoreme cu o anunţare a ei în tenneni generali Aceasta a fost numită protasis sau propoziJie. Aceasta a fost urmată invariabil de lego, "eu spun ", o traducere a ei în termeni singulari, fiecare subiect general fiind înlocuit printr-o li­ teră grecească care serveşte ca nume propriu pentru un singur obiect denotat de subiectul general ... Acest al doilea enunţ a fost numit ektesis sau expunere... Pasul teoretic principal al demonstraţiei este, totuşi,paraskein, tradus în mod obişnuit prin "construcJie" ... Acest paraskein a lui Euclid consistă din indicaţii precise ale trasării unor anumite linii, mai rar pentru a acoperi suprafeţe ... Aceste linii, care sunt trasate în paraskein nu sunt numai cele la care se referă conditia propoziţiei, ci şi toate liniile adiţionale pe care el le consideră nece­ sare pentru a facilita demonstraţia pentru care acest paraskein este sufletul, întrucât în el este înfăptuit principalul pas teoretic. Dar une­ ori textul nu separă foarte strict unele părţi ale lui paraskein de pasul următor, apodeixis, sau demonstraJia. Acesta din urmă conţine doar raţionament corolarial, deşi acest raţionament corolarial va putea să-i creeze probleme unui cercetător care nu a asimilat profund ceea ce s-a petrecut înainte ... După aceasta, o propoziţie... repetă prota­ sis ... Aceasta este numită sinterasma, "concluzia" (Apud J. Hintikka 1980: 305). . . .

Ideea excepţi onală a lui Peirce a fost, aşa cum consi deră Hintikk a, pe lângă recunoaşterea ireductibilităţiui momentului construcţiei din demonstraţia geometrică, acea de a generaliza distincţia teorematic-co­ rolarial la orice raţionament deductiv. El a realizat astfel că "distincţia geometrică nu dispare chiar şi atunci când argumentele geometrice sunt ,,formalizate", adie:., prezentate ca inferenţe logice explicite" (308). Aceasta presupune o intllire profundă a naturii argumentelor respective şi a structurii logice a inferenţei în genere. Peirce se înscrie astfel în tra­ diţia eminent:) a reb\il�i dintre geometrie şi logică, în care atât încercerea de a găsi corespolllk'n\i logici ai construcţiei geometrice, chiar după ce argumentek gl�lIllll'llll'I:

ali

rost convertite în inferenţe logice fonnale, 313


cât şi acee a de a utiliza analogia ge ometrică pentru a elabora noi con­ cepte logice şi tehnici de inferenţă au c o n du s la rezultate importante. Un alt tip de generaliz are a procedeelor analizei geometrice îl în­ tâlnim la Kant. Din c omponente ale demonstraţiei geometrice, expu­ nerea, deducţia şi demonstr aţia deductivă dcvin modalităţi de analiză şi tipuri de justificare a elementelor raţiunii, a validităţii lor obiective.

Expunerea, utilizată de Kant pentru determinarea naturii spaţiului şi timpului, porneşte de la acest aspect al prezentării unui exemplar indi­ vidual al unui concept general în reprezentare, propriu primului moment al demonstraţiei geometrice, extinzându-se într-o analiză structurală a sensibilităţii menită să-i defineasc ă forma ei constituirtvă, fonna intui­ ţiei. Momentul constructiv, "sufletul" procedeului geometrilor, pasul esenţial de întregii metodologicii a matematicii, devine, prin generali­ zarea proce deului constructiei ge ometric e în filosofia transcendentală, experienţa posibilă, modelul originar al deducţiei transcendentale a ca­ tegoriilor. Ca şi în analiza geometrilor, el constituie pilonul central al structurii argumentative a teoriei transcendentale, întemeiază întreaga metodologie a filosofiei transcendentale, fiind procedura nucleară a justificării validităţii obiective a conceptelor teoretice. Dacă în con­ strucţia c onceptelor matematice, ceea ce decurge din "condiţiile uni­ versale ale construcţiei" trebuie să "fie valid în general pentru obiectele conceptelor construite"

(A7161B744), la fel, ceea ce reprezintă un aspect

al form ei experienţei, ceea ce determină posibilitatea experienţei, având ca atare necesitate, trebuie să aibă universalitate şi validitate obiectivă. Prin ideea experienţei posibile, ca temei al validităţii obiective a cate­ goriilor, Kant a generalizat condiţiile construcţiei matematice ca temei al obiectivităţii conceptelor acesteia. Rolul fonnei experientei de temei al obiectivităţii corespunde rolului detenninativ al condiţiilor generale ale construcţiei geometrice. Posibilitatea acestei extinderi raţionale a ideii construcţiei geometrice se întemeiază pe înţelegerea ambelor pro­ ceduri, experienţa şi construcţia din geometrie ca ansambluri organizate de sinteze, de activităţi de tip sintetic (sinteza spaţiului în intuiţia pură, sinteza din judecăţile de experienţă). În ambele cazuri avem întemeierea

314


unor r aportă ri a pri ori

la obiecte determ inate prin acţiuni d e co nstru cţie or ganizat e conform unor condi ţii (construcţia unui reprezentant singu­ lar în intuiţi a pură a unui concept matematic, respectiva formei expe­ rienţei ca deter minativă pentru obiectele experienţei). Aceste condiţii ale organizării s intezel or în veder ea determinării obiectului sunt exprimate, în ambele cazuri, prin conc eptul de formă, care conţine , ,regul il e cone­ xiunii sint et ice ", r egul i ale ob iecti vităţii unităţ il or sintetice; ele sunt aşadar condiţii structurale: ,,Această fonnă ca intuilie pură (s. n), în care toate obiectele trebuie

detenninate, poate conţine principiile relaţiilor acestor obiecte înainte de orice experienţă" (A261B42).

E xp eri enţa po sibil ă poate fi prezentată astfel din p ers pecti va con­

Dar şi dacă inv ersăm raportul ob ţinem o posibili­ semnificativă: constru cţia geometri că poate fi con­ sid era tă o exp erimentar e sui generis. ,, 0 der i vare euclidiană, scrie 1. Mueller, este un experiment mintal de un anumit tip - un experi m ent inten ţionat să arate fie că o anumită operaţi e poate fi realizată asupra unui anumit tip de obiect sau că un anumit tip de obiect are an umit e pro­ pri etăţi " (1969: 292). Cor esp ondenţa co nstrucţie geometrică - deducţia categori il or a fost sesizată şi de R. Pippi n: "construcţia în ma tematic ă serveşte unei funcţii analoge cu deducţia transcendentală în filosofie. Ea stabileşte realita­ tea obiectivă a unui concept, şi f ace aceasta în mod a pr iori ". La rândul lor, " expun eri le metafizice" ne permit să "explicăm statutul re zult atel or construcţiei matematice" ( 1982: 78). Unitat ea dintr e con stru cţia geometri că şi deducţia transcendentală este întemeiată de Kant pe faptul că ambele demersuri au de-a face cu p osib il ita t ea sau real i tate a obiectivă a conceptelor. Principiul filosofiei transcendentale consideră că această validitate obiectivă a conceptelor n e empiric e se datorează faptului că ele ţin de de "condiţiile de care de­ p inde orice expcrienW'. Este necesar astfel ca să avem şi în cazul con­ ceptelor m atem a t ice un analog al experienţei p osibil e, cap abil să dea strucţiei geometrice.

tate de int erpretar e

315


seama de obiectivitatea acestora. Construcţia matematică joacă tocmai acest rol: "Pare, într-adevăr, că posibilitatea unui triunghi poate fi cunoscută din conceptul lui însuşi (el este în mod cert independent de expe­ rienţă); căci de fapt noi îi putem da cu totul a priori un obiect, adică îl putem construi. Dar fiindcă aceasta este doar fonna unui obiect, unghiul

ar

tri­

rămâne mereu numai un produs al imaginaţiei, al cărei

obiect ar rămâne cu o posibilitate încă îndoielnică" (A223-41B271).

Pentru ca o asemenea figură (diagramă) să dovedească posibilitatea obiectivă a conceptului matematic, construcţia ei trebuie să fie con­ strânsă de condiţiile generale ale raportării conceptelor pure la obiecte; de aceea, pentru asigurarea obiectivăţii conceptelor matematice "se cere ceva mai mult, anume

ca

o astfel de figură să fie gândită nu­

mai sub condiţiile pe care se bazează toate obiectele experienţei" (A2241B271).

Se a junge astfel la condiţiile esenţiale ale analogiei construcţiei ma­ tematice cu experienţa posibilă: (i) spaţiul la care se raportează con­ ceptele matematice prin construcţie este un "formal al intuiţiei" ("spaţiul este o condiţie formală a priori a experienţelor externe"); (ii) această in­ tuiţie formală conţine aceleaşi sinteze determinative proprii experienţei în genere ("aceeaşi sinteză formativă (bildende), prin care noi constru­ im un triunghi în imaginaţie, este absolut identică cu aceea pe care o aplicăm în aprehensiunea unui fenomen, pentru a ne face din el un con­ cept de experienţă" -A224/B271»; la acestea trebuie să adăugăm con­ diţia generală pentru constituirea realităţii obiective a conceptelor pure, (iii) "de unde să luăm caracterul posibilităţii unui obiect care a fost gân­ dit cu ajutorul unui concept sintetic a priori, dacă nu de la sinteza care constituie forma cunoaşterii empirice a obiectelor?", sau "forma obiec­ tivă a experienţei în genere conţine toată sinteza cerută pentru cogniţia obiectelor" (A2201B267). Astfel, dacă sunt admise aceste condiţii se poate condude: "numai aceasta este ceea ce leagă cu acest concept (matematic - n.n.) reprezen­ tarea posibilităţii unui astfel de lucru".


Generalizând acest model de obiectivitate pentru mărimi continue sau pentru mărimi în genere, Kant afinnă: "Şi astfel, posibilitatea (acestor "mărimi" matematice - n.n.), deoa­ rece conceptele lor sunt toate sintetice, nu este niciodată cunoscută clar din conceptele însele, ci abia din concepte considerate drept condiţii formale ale determinării obiectelor în experienţă în genere" (A224/B27 1-2).

Pentru a putea fi detenninată ca experienţă posibilă, întemeietoarc a unui raport a priori cu obiectele, c onstrucţia matematică trebuie să Iii.: corelată cu un asemenea obiect: rolul acestuia îl joacă tocmai intuilia fonnală ("condiţiile spaţiului şi detenninările lui" considerate ca un obiect "formal"), conceptul-obiect generic al matematicii. El va li intro­ dus de Kant prin ideea acţiunii categoriilor a8upra formei

sensibilităţii

(în care sunt proiectate conceptele matematice), acea idee menţionată mai sus prin aceea că "figura să fie gândită numai sub condiţiile pe care se bazează toate obiectele experienţei" şi transformarea acesteia în in­ tuiţie determinată, în intuiţie formală. Aceasta conţine condiţiile deter­ minabilităţii obieetelor ("condiţiile formale sub care ceva este deter­ minat în genere ca obiect în experienţă"). În felul acesta, construcţia matematică dovedeşte "realitatea obiectivă a conceptului, adică posi­ b ilitatea unui obiect aşa cum este gândit cu ajutorul conceptului". Con­ strucţia matematică este o experienţă sui generis, din condiţiile ei for­ male (reguli le construcţiei diagramatice) decurgând obiectivitatea con­ ceptelor matematice. Condiţiile spaţiului, scrie Kant, "conţin a priori forma experienţei în genere" (A2211B268). În felul acesta, categoriile (cele care determină această formă, întrucât sunt condiţiile generale ale s intezelor intelec­ tului) sunt implicate în structurare a s paţiului astfel încât condiţiile lui

formale să poată justifica raportarea la obiecte posibile a conceptelor matematice instanţiate prin regulile generale ale construcţiei. În acest sens, în alt l oc, Kant vorbea de deducţia transcendentală a concepte­ lor de spaţiu şi timp, care ar întregi analiza lor din Estetica transcenJ17


dentală, le-ar dovedi acestora re l a ţi a ohic\.:livantă

cu

structura expe­

rienţei în genere.

În reconstrucţia teoretică pe carc o urmărim accastă implicare a ca­ tegoriilor care explică unitatea dintre construcţia matematică şi expe­ rienţa posibilă poate fi înţeleasă ca acţiunca unitară a grupului funda­ mental, atât la nivelul teoriei abstracte cât şi al reprezentărilor acesteia, sau, aşa cum demonstra R. Thom, identitatea grupului de transformări care este propriu spaţiului morfologiei fenomenelor cu grupul ce re­ glează spaţiul subiacent al entităţi lor introduse prin conceptele teoretice. Prin aceasta grupul fundamental al teoriei abstract-structurale este temeiul obiectivăţii constructelor, al posibilităţii de a le asocia o realitate obiectivă. Grupul fundamental este temeiul atât al structurii nomologice a "obiectelor experienţei", al "formei legităţii în genere", cât şi al "for­ malului" matematic, al formei matematice considerată în raportarea ei determinativă la experienţă prin care se constituie substructura spaţio­ temporală a teoriei. În interpretarea kantiană a tipului abstract de teo­ retizare, acest formal al spaţiului, determinat categorial, apare în Ana­ litica transcendentală (teoria centrală a programului Criticii), unde con­ ceptele generale de spaţiu, "expuse metafizic" în prima secţiune îşi demonstrează "validitatea obiectivă" numai prin concordanţa cu con­ diţiile categoriale ale "formei experienţei în genere". În acest fel, atât construcţia geometrică cât şi experienţa posibilă reprezintă temeiul raportării la obiecte al unor concepte sau reprezentări pure, întrucât, potrivit viziunii s� cturale a obiectivităţii, ele pun în evidenţă prin invarianta condiţiilor determinative obiectivitatea acestor reprezentări. Ambele au o funcţie comună, aceea de a întemeia obiec­ tivitatea prin universalizarea elementelor, adică prin transformarea lorîn condiţii de posibilitate, momente ale formei determinative. În privinţa ultimei corespondenţe, pe baza căreia se afirmă caracterul "corolarial" al acelor Beweise ale principiilor Analiticii, acesta reiese uşor din observarea faptului că aceste Grundsaetze decurg oarecum di­ rect din condiţiile puse de categorii judecăţilor si de restrictiile schema318


tismului. De altfel, Kant pare a sugera un asemenea statut de apodeixis al acestor dovezi j us ti ficative ale principiilor atunci când scrie :

,,Doctrina transcendentală a puterii de judecare va conţine două capitole: primul, care se ocupă cu condiţia sensibilă sub care doar conceptele pure ale intelectului pot fi folosite, i.e., cu schematismul intelectului pur; şi al doilea, care se ocupă cu acele judecăţi sintetice care decurg a priori din conceptele pure ale intelectului sub aceste condiţii şi Întemeiază toate celelalte cogniţii a priori, i.e., cu propo­ ziţiile fundamentale

(Grundasetze) ale intelectului pur" (A1361B175).

Această modalitate de justifi carea a principiilor �: ele sunt propoziţii fundamentale, ca atare modele ale teoriei Analiticii ca întreg) nu le minorează rolul în cadrul teoriei transcendentale; ea pune în evi­ denţă mai degrabă caracterul sistematic al acestei teorii, faptul că ea se focalizează în aceste principii, şi astfel îşi realizează ca totalitate orga­ nică funcţia argumentativă. Justi fica rea obiectivitţii şi a progresului cu­ no aşterii se produce prin conlucrarea tuturor momentelor metodolo­ gice ale teoriei critice. Faptul că deducţi ei transcendentale îi revine ro­ lul decisiv în structura argumentativă a teoriei transcendentale (mai mult, în faţa ei trebuie să se "legitimeze " şi celelalte proceduri metodo­ logice) se explică prin aceea că ea are rolul de a j usti fica validitatea obiectivă a formelor determinative pentru posibilit atea în genere a ra­ portării oricărui concept la obiect. Deducţia transcendenta1ă a categori­ ilor constituie justificarea formei însăşi a teoretizării transcendentale, a condiţiilor generale ale cunoaşterii structurale.

Într-o perspectivă sintetică, componentele analizei geometrilor s-au transformat prin proiectare transcendentală în momente ale construcţiei şi justi ficării elementelor teoriei Criticii şi ale angaj ări i lor ont ologice. Ele constituie, împreună, o structură metodologică transcendentală prin care se constitui e şi validează o teorie abstractă de posibilitate. Ele vi­ zează acum: (i) datum-ul experienţei, intuiţia sensibilă, care va fi anali­ zat, cercetat invariantiv pentru a-i descoperi "elementele"; (ii) structura generală invarianti'i şi determinativă a experienţei, "forma experienţei posibile ", pc ba".a c .'rei a se va justifica nucleul c ategorial, ale cărui ex319


igenţe constituie îns ăşi ideea generalA de obi ect !;Ii obiectivitate; (iii) după "constituirea" obiectelor expcricnlci, În confonnitate cu fonna experienţei, asupra acestora structura categori ală poate, prin restricţiile operaţionale ale schematismului, să construiască un model teoretic, ale c ărui tr ăs ături structurale (spaţio-temporalc şi nomologice) vor fi expri­ mate (colectiv) de propoziţiile fundamentale. În felul acesta am putea spune, în tennenii lui Kant, că modelul demonstrativ al geometriei cla­ sice a detenninat prin "expansiune epigenetică" strategia argumentativă general ă a Criticii raIiunii pure,

320


CAPITOLUL

"Experimentul raţiunii p u re "

6

sau

condiţiile dedu cţ i ei

ca p a cităţii de cogniţie a p ri or i " In aller Philosophie ist das eigentliche philosophische die Metaphysik der Wis­ senschaft. Afle Wissenschaften, worin Ver­ nunft gebracht wird, haben ihre Meta­ physik. " lmmanuel Kant

După ce, în secţiunea "Teoria transcendentală a elementelor", Kant a "evaluat materi alele de construcţie şi a determinat pentru ce gen de

edificiu, cu ce înălţime şi soliditate, acestea vor fi suficiente", în urmă­ toarea secţiune a Criticii, "Doctrina transcendentală a metodei" va avea ca temă "determinarea condiţiilor formale ale unui sistem complet al raţiunii pure" (A7081B73 6). Î n acest proiect logica genera l ă, care face abstracţie de orice conţinut, nu va putea oferi decât cel mult "titluri pen­ tru metode posibile şi expresii tehnice care sunt folosite cu privire la ceea ce este sistematic în toate genurile de ştiinţă" (Ibidem). În termeni modemi, teoria metodei a lui Kant, expusă în acestă secţiune, este esen­ ţialmente o metateorie a ştiinţei transcendentale. Î n această secţiune Kant nu analizează procedeele şi tehnicile metodologice ale construcţiei teoriei sale, ci mai degrabă condiţiile generale ale cunoaşterii filosofice "prin ratiunea purâ". Aceste proceduri sunt tratate mai degrabă în textura Teoriei elemente lor decât în Doctrina metodei , ele însoţind, ca tehnici argumentati v-constructive nivelurile de constituire a teoriei . Într-o ana l ogic s labă cu aceea a structurii generale a Criticii ratiunii pure, după p re ze nt a rea în prima secţiune, a constitu irii form e i !l:or i l: i , ,

.1 2 1


după conceptul structuralist al teoretizări i, În a doua secţiune vom exa­ mina, în concordanţă cu acest stil al construcţiei teoretice, metodologia Criticii ş i modul în care teoria ei nucleară e utilizată în cercetarea nm­ daţională; în acest scop vom focaliza analiza asupra unor proceduri metodologice eminente care dau nota distinctrvă a "meto dei de cogni­ ţie din raţiunea pură" (a construcţiei teoriilor "de sus în jos"). în felul acesta se justifică statutul general acordat Criticii raţiunii pure de cer­ cetare fundaţională realizată în cadrul unei teorii formale a competen­ ţei raţiunii . În capitolul de faţă ne vom ocupa de natura "experimentală" a în­ treprinderii Criticii, complementul necesar (într-o generalizare filosofică a metodologiei ştiinţei newtoniene) al constituţiei intern-matematice a metodologiei trans c endental e . Deşi elaborată la un înalt nivel de ab­ stra cţi e, teoria transcendentală se articul ează metodologic pe liniamen­ tele cuplului metodologic fondator al ştiinţei moderne: matematica şi ex­ perimentul - şi anume într-o unitate (presupunere şi determinare reci­ procă) care va caracteriza şi cercetarea structurală din ştiinţa contem­ porană. Dacă matematismul teoriei nu este explicit prezent decât în câ­ teva momente ale reflecţiei, natura experimentală a cercetării transcen­ dentale este afirmată cu insistenţă, nu numai prin apel la analogii cu pro­ cedeul experimental al ştiinţei naturii, dar şi prin introducerea cu titlu propriu al unui exp eriment sui generis al raţiunii pure, a experimentului transcendental. Specificul acestei experimentări transcendentale, al ace­ lei cercetări în seama căreia Kant pune însăşi "deducţia capacităţii noas­ tre de cogniţie a priori" (Bxix) , sau accesul la competanţa raţiunii, ne apare în termenii reconstrucţiei propuse ca o specie de cercetare invari­ antivă, proprie teoretizării structurale în genere. Procedeul accesului la "concepte şi legi formale", subia cent genera­ lizării raţionale, îl constituie cercetarea invariantivă a proiecţiilor sau performanţelor reale ale raţiunii, exemplificate de ştiinţa modernă a naturii, în vederea obţinerii structurii de p otenţialitate . Trecerea prin in­ varianţă de la realizările cognitive l a structura operaţională fundamen322


tală a competenţei raţionale este mediată în metodologia lui Kant de tre­ cerea de la nivelul "puterilor" cognitive la acela al capacităţii raţiunii. Acest nivel intermediar al "puterii de judecare" (asupra căruia a in­ sistat în ultima vreme B. Longuenesse (8 . Longuenesse 1 993,2000) este acela al funcţiilor logice fundamentale ale cunoaşterii, judecăţile. (Această trecere în trei momente are un corespondent invers în teoria constituirii a Criticii în cele trei formule ale principiului unităţii anali­ tice a apercepţiei: "dass Ich denke, als Akt . . . ", ,,Die Urtheil, Ich denke . . . " şi "Der Satz, Ich denke . . . "). Relaţia dintre Kraft (putere) şi Vermoegen (capacitate) este prezentată de Kant în felul următor: R. 3582. Posibilitatea internă a unei puteri (de a acţiona) este capa­ citatea. R. 3584. Capacitate şi putere

potentia - actus Puterea acţionează, capacitatea nu.

R. 3585. Principiul intern al posibilităţii acţiunii este capacitatea, de ex. Maşina. R. 3586. Posibilitatea acţiunii este capacitatea.

Trecerea procedează astfel de la funcţiile raţiunii realizate în sin­ tezele juducative la temeiul general al formei lor logice, al actelor de sin­ teză. Această trecere spre temeiul funcţiilor logice este una ce nu poate fi fi produsă de abstracţia obişnuită (numită adesea de Kant "empirică"); nicht abstrahendo, scrie el în R. 3 927 putem ajunge la "natura intelec­ tului", la "conceptele fundamentale ale sintezei": Daseyn, Moeglichkeit, Einheit, Substanz. accidens, relation, respectus realis, logicus, Notwendig, Zufallig, Ganz. e i n Theil, Einfach, Zusammengesetzt, Grund, Folge, Kraft, Ursache. Aceste "categorii" (aceasta e considerată prima aproxi­ mare a "listei categori i lor") nu pot fi obţinute abstractiv, ci numai "iu­ dicando", p ri n t r- u n proces de "sinteză" sui generis (R. 3944) . Analiza, proprie logi c i i genera l e . arc de-a face cu subordonarea conceptelor după sfera lo r. I:h ilndll le nedcterminate în privinţa raportării la obiect 323


(ea nu specifică "ce predicate cor e s p u n d obiec t e l or după legile raţiunii pure" - R. 3 946). Logica, operând cu "concepte generale" şi cu relaţia lor cu cele "speciale" (" Logica - o şt i inţă a re l a ţi ilor conceptelor ge­ nerale şi a propoziiţiilor generale" - R. 3946 ) nu poate detennina În­ săşi "originea conceptelor generale. pe care trebuie să se mtemeieze orice cunoaştere, dacă trebuie să fie trans formate fenomenele în con­ cepte" R. 3 946). Transformarea fenomenelor în concepte, funcţia esen­ ţială a cunoaşterii teoretice, nu se poate explica şi întemeia doar pe re­ gulile şi procedeele analitice ale logicii generale . Este sarcina logicii transcendentale ("metafizicii") aceea de a fonnula "conceptele generale, care izvorăsc din natura raţiunii umane şi a legilor ei speciale" (R. 3 947). Acestea vor fi "elementele" pe baza cărora se constituie cunoaşterea raţională. Logica generală, scrie Kant, "Iasă natura specială a raţiunii umane nedeterminată şi ea este valabilă pentru orice raţiune". Structura raţiunii este tema unei alte discipline, "ştiinţa raţiunii pure", care nu este o "teorie logică, deoarece praxisul logic e tautologie" (R. 3 946). R. 3949. Logica nu ne dă conceptele fundamentale ale raţiunii, ci legile după care noi în genere fac em reciproc clare cunoştinţele. Ast­ fel ea conţine regulile fără de care noi nu putem obţine cunoştinţe clare; metafizica (conţine n. n.) însă reguli le fără de care nu pot fi cu­ noscute de noi obiectele. Propoziţiile logice sunt reguli, pe care le fo­ losim arbitrar ca mij loace pentru ca prin comparare să facem clare cunoştinţele. Metafizica arată notele caracteristice (die Merkmale), care sunt date prin natura raţiunii (logica numai folosirea notelor ca­ racteristice în g e neral) .

Logica, teorie analitică a relaţiilor dintre concepte, nu poate oferi structura detelminativă, "momentele" sau "acţiunile fundamentale" ale raţiunii. Capacităţile analizei logice sunt limitate, ele fiind subordonate, ca posibilitate, nivelului profund al competenţei raţiunii. De aceea însuşi principiul suprem al logicităţii, al judecăţilor analitice este subordonat principiului sintetic al apercepţiei transcendentale, cel care exprimă temeiul ultim, funcţia supremă a raţiunii: 324


"Unitatea analitică a conştiinţei e ataşată tuturor conccptelor ca atare; de exemplu, dacă gândesc roşu! în general, atunci îmi reprezint prin aceasta o însuşire care (ca notă caracteristică) poate fi întâlnită un­ deva sau poate fi legată cu alte reprezentări ; astfe l numai printr-o uni­ tate sintetică posibilă pe care o gândesc dinainte pot să-mi reprezint unitatea analitică. O reprezentare care trebuie să fie gândită ca fiind

comună unor diferite (reprezentări - n.n.) va fi considerată ca aparţi ­

nând acestora ca atare, care în afară de ea mai au ceva diferit. Prin urmare, ea trebuie gândită mai înainte în unitatea sintetică cu alte re­

prezentări (deşi numai posibile), înainte ca eu să pot gând în ea uni­ tatea analitică a conştiinţei, o transformă în concep/us communis. Şi astfel, unitatea sintetică a apercepţiei este punctul cel mai înalt, de care trebuie să rataşăm orice folosire a intelectului, însăşi întreaga lo­ gică, şi ca urmare a ei, filosofia transcendentală; într-adevăr, această capacitate este intelectul însuşi"(B 1 34 notă).

Textul principal, astfel adnotat, spune lapidar: "unitatea analitică a apercepţiei nu este posibilă decât sub presupoziţia unei unităţi sintetice" (B I 34). Metodologia trecerii de la actual la potenţial în vederea construirii momentelor, funcţiilor sau regulilor structurii detenninative a compe­ tenţei raţiunii este prezentată de Kant ca un "experiment în filosofie", menit să schimbe procedeele care au dominat până acum metafizica prin "revoluţia ei completă în acord cu exemplul dat de geometri şi fizicieni" (B XXIII). Este vorba de generalizare filosofică a procedeeului experi­ mental al fizicii moderne, sau a metodei lui Newton, în care Kant vedea singura metodă pe care ar trebui să o imite filosofia pentru a se consti­ tui ca ştiinţă. Kant denumeşte acest tip sui generis de "experiment al raţiunii", experiment transcendental. El este diferit de analiza logică a conceptelor sau dc "experimentul filosofic" sau "metafizic" (= o simplă dibuire printre conce p te) tiind mai degrabă analog noii metodologii a şti­ inţei moderne. e x em p l i ficată de experimentul fizic şi de analiza chi­ miştilor. Prima forll l u l are a met ode i care va schimba modul de gândire în fi­ losofie, pe baza l·;'i ru i a se va p ut e a "explica posibilitatea explicări i cu­ noaşterii a priori" :;; i se v or p u t e a întemeia "legile care stau a pri ori la 325


baza naturii" este în cun osc uta notă la B X V I I I d in Prefata la ediţia a

doua a Criticii: "Această metodă în care se imită fizicienul constă astfel în a cerceta elementele raţiunii pure în ceea ce poate fi confirmat sau respins printr un experiment. Pentru examinarea judecăţilor raţiunii pure, mai ales când cutează să treacă dincolo de orice limită a experienţei posibile, nu se poate face nici un experiment cu o�iectele ei (ca în fi­ zică) : se va putea face numai cu concepte şi principii pe care le ad­ mitem a priori, dispunându-Ie astfel ca acelaşi lucruri să poată fi con­ siderate, pe de o parte, ca obiecte ale simţului şi intelectului pentru expe ri e nţă iar pe de altă parte, ca lucruri pe care le gândim numai, în tot cazul pentru raţiunea izolată şi năzuind a depăşi limita expe­ rienţei, prin urmare din două unghiuri diferite. Dacă se va găsi că, în cazul când lucrurile sunt privite din acel dublu punct de vedere, are loc concordanta cu principiul raţiunii pure, dar că, în cazul când sunt privite dintr-un singur punct de vedere, se produce o contradicţie in­ evitabilă a raţiunii cu sine însăşi, atunci experimentul dec ide în fa­ voarea exactităţii acelei distincţii". -

,

Metoda la care Kant se referă în acest fragment a fost interpretată in multe modalităli, printre care: experiment ideal, abducţie, reducere la ab­ surd etc. Î n interpretarea pe care o formulăm vom plec a de la o paralelă cu structura argumentului lui Hilbert pentru demonstraea consistenţei matematicii clasice (în modalitatea în care acesta a fost re construit în lu­ crarea noastră Infinitul şi infinitatea lumii, 1 986). În cazul lui Hi lb ert, în faţa apariţiei contradicţiilor în corpul matematicii clas ice, datorită ex­ tinderii procedeelor ei raţi onale valabile în finit la mulţimile infinite in­ troduse de reconstrucţia cantoriană a matematicii clasice, soluţia era de a considera şi admite extinderile do ar p osibi le (elementele ideale) ale matematicii reale pe baza unei teoreme generale de consistenţă, care să ne asigure "caracterul inocent" a prelungirii ideale a domeniului real al matematicii, prelungire cerută de necesitatea de a nu îngrădi acţiunea legilor logice fundamentale în raţionarea matematic ă Punctul de plecare logic al meto d olo gi ei lui Kant în reprezintă apa­ riţia unor contradicţii în metafizică atunci când ea îşi extinde procedeele .

326


argumentative dincolo de orice limită a experi entei rosi bile. Î n cazul metafizicii "clasice", această situaţie paradoxală era i lustrată de apariţia antinomiilor raţiunii speculative. Soluţia lui Kant la "problema meta­ fizicii" este analogă cu aceea a lui Hilbert: este necesar să se facă o "dis­ tincţie ontologică" între două moduri de a considera lucrurile: ca feno­ mene şi ca lucruri în sine: cu alte cuvinte, să se admită o extindere a ideii de obiect al cunoaşterii, întregin du s e obiectul "empiric", construit pe baza experienţei, cu structuri a priori, care depăşesc limita experienţei determinate. Distincţia acesta, cum se ştie, reprezintă soluţia antinomi­ ilor raţiunii, cea care a condus la "revoluţia copemicană" a modului de gândire în metafizică şi la formularea unui c oncept cu totul nou de teo­ rie şi de obiect al teoriei, a unui nou tip de teoretizare. Extinderea sau distincţia propusă va fi acceptată, ca şi în cazul lui Hilbert sub condiţia "consistenţei raţiunii" (concordanţa cu principiul raţiunii pure). Analo­ gia cu Hilbert este valabilă Însă numai pentru tcoria raţiunii, în sensul special al tcnnenului Vernunft. Diferenţa proc edeului lui Kant faţă de acela al lui Hilbert vizează cazul intelectului. Aici, structurile a priori care întregesc experienţa sau legile empirice ale obiectelor nu sunt doar "spaţii fi cţionale , e1iminabile pentru a salva domeniul real, ci ele au un rol (cel puţin parţial) constituiv şi ca atare vor fi admise şi întemeiate prin funcţia lor de a justifica posibilitatea însăşi a experienţei. Î n "ex­ perimentarea filosofică", pentru a justifica extinderile În domeniul idea­ lului se va apela la conceptul-cheie al filoso fiei transcendentale, expe­ rienţa posibi lă. Aceasta va constitui temeiul şi mediul operativ nu doar al cercetării e l e men t e l or rat iunii pure, care au fost deja col ectate "rap­ sodic", ci al detcrmi nări i lor exacte şi complete, al organizării lor sis­ tematice şi al justi licări i lor. Este rolul deducţiei (sau expunerii) metafi­ zice de a det erm ina elementele ratiunii ca momente structurale ale com­ petenţei raţiona le �i al dcduq iei transc endentale de a justifica rolul lor determinativ pent lll nllllla�ten.:a d e experienţă şi, prin invarianţă, pentru constituirea obiec l u l u i ex perienţei posibile. Experiment I I I fi l llsolll" este, la Kant, o transformare transc endentală a experimentuilli l i / i e a n's l l i r de cercetare nu vizează obiecte le. ci per-

"

327


spectivele în care cunoaşterea se poat e ra p orl a la obiecte, fie conside­ rându-le fenomene, deci ţinând cont de cond i t i i l e accesului epistemic la lume, fie lucruri în in sine, ceva proiectat imk p cndent de aceste condiţii. Aşa cum decurge din experimentul ra t i un i i , aceasta poate să introducă noi elemente sau forme care nu sunt date În experienţă, cu condiţia, pen­ tru a evita antinomiil e , ca el e să aib,l stat ulu i doar al unor Idei, principii cu valoare regulativă, nu constitutivă, determinantă pentru obiectul ex­ perienţei reale. Acest experiment transcendental este înţeles de Kant ca o "deducţie a capacităţii noastre de a cunoaşte a priori" (BXIX), capa­ citate de a crea idei care depăşesc experienţa. Fo]osind o distincţie tra­ diţională, el poate justi fica doar sensul "negativ" al a prioriului, inde­ pendenţa de experienţă, faptul că ceva nu este derivat şi nici întemeiat apelând la experienţă. Pentru a justifica şi sensul "pozitiv" al a prioriu­ lui, nu ca simplă idealitate, ci ca idea]itate transcendenta]ă, acela de de­ terminare a condiţiilor de posibilitate ale unei construcţii teoretice, vor trebui examinate relaţiile proiecţii]or cognitive, transformările la care este supus obiectul cunoaşterii prin aceste modificări ale proiecţiilor, schema de transformare ca model pentru structura obiectivităţii (S. Auyang 2000: 40 1 ), cu alte cuvinte stabilirea invarianţilor proiecţii]or epistemice. Aceştia vor constitui însăşi structura subiacentă determina­ tivă a competenţei raţiunii. Mediul operativ în care se vor determina aceste structuri este, la Kant, experienţa posibilă. Accesul ]a asemenea structuri invariante este sugerat de Kant prin apel la o altă analogie "naturalistă", procedeul chimiştilor (BXXI n): "Acest experiment al raţiunii pure se aseamănă mult cu cel al chi­ miştilor, pe care ei îl numesc uneori experiment de reducere, dar în general procedeu sintetic. Analiza metajizicianului separă cunoaşte­ rea pură a priori în două elemente diferite, anume ale lucrurilor ca fenomene şi ale lucruri lor în sine. Dialectica le recombină pe amân­ două din nou p entnl a produce un acord cu Ideea necesară a raţiunii, care este aceea necond itionatului, şi găseşte că acest acord nu poate fi obţinut niciodatii altfel dcC<Ît prin această distincţie, care este deci una adevărată" . 328


Invocarea procedeului chimiştilor are o semni fi cati e filosofică de­ osebită dacă avem în vedere că "analiza chimică din z i l ele lui Kant era <raţionaIă> mai degrabă decât <reală>: chimistul urmărea ca analiza să-i revele compoziţia corpurilor compuse şi nu să izoleze elementele ca substanţe concrete asupra cărora ar putea acţiona" (S. Neiman1 994: 48). Î ntr-adevăr, aşa cum au pus în evidenţă studiile istorice ale lui R. Westfall, chimişii vroiau să detecteze mecanismele invizibile care ar genera ordinea fenomenelor, să le formuleze cu ajutorul "elementelor" înţelese mai degrabă metafizic (constituenli metafizici) ca principii ale alcătuirii interne a corpurilor compuse, şi nu să izoleze substanţele sim­ ple pentru a acţiona asupra lor (R. Westfall I977: Ch. IV). Analogia cu procedeul chimiştilor pune în evidenţă sensul ne-logic al analizei "reductive" a lui Kant. Cercetarea "elementelor raţiunii" este un alt tip de analiză decât cea a logicii generale şi ea conferă o sem­ nificaţie particulară analiticii conceptelor: prin aceasta Kant nu înţelege "analiza conceptelor, i.e., procedura obişnuită a cercetărilor filosofice de a descompune, după conţinutul lor, şi de a face clare conceptele deja disponibile, ci analiza, puţin încercată, a însăşi capacităţii inte­ lectului pentru a explora posibilitatea conceptelor a priori printr-un procedeu care constă în a le căuta numai în intelect, ca locul lor de naştere şi a analiza folosirea pură a intelectului ca atare; căci această explorare este sarcina specifică a unei filosofi ii transcendental e, res­ tul fiind tratarea logică a conceptelor în filosofia în genere" (A661B9 1 ) .

Aceste analogii filosofice ale procedeelor experimentale ale ştiinţei prezintă un fel de argument de indispensabilitate pentru extinderile ide­ ale ale conceptelor de experienţă. Pentru Kant, ele nu constituie însă sin­ gurul temei pentru acc eptare a structuri lor a priori ale cunoaşterii. De aceea Kant le pn:zinlă cu titlul de "ipoteză", urmând ca dovada "apo­ dictică" a l o r să () o /l: rc construcţia întregului său sistem teoretic;

"în aceast,'

prc !; I!<1 c u propun, de asemenea numai ca ipoteză, acea

transfonnarc a lIlod u l u i dc gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipot e ze (a l u i ( ' ( )pnn i c . Il . n . ) - deşi în tratatul însuşi ea nu e demon­ strată i pote t i r . l' i aJlod i l· t i c . pe baza constituţiei reprezentărilor noas ­ tre de spat i u �I t I mp �i

a

cOllceptelor el ementare ale intelectului - nu-


mai pentru a face să se observe pr i mele exper i m ente, totdeauna ipo­ tetic e. ale unei astfel de transformări" ( B X X I I 11) .

Dacă adevărul ipotezei revoluţionare a lui Copcmic l-a adus, aşa cum s pune Kant în această notă, teoria gravitaţiei a lui Newton, analog, ade­ vărul ipotezei apriorismului îl va aduce tcoria transcendentală a lui Kant, construcţia şi angajarea ei într-un program fundamental de cercetare. Urmând această indicaţie a lui Kant, va trebui să examinăm modul în care e c onstituită, articulată şi angaj ată epistemologie teoria funda­ mentală a Criticii, pentru a reconstitui semnificaţia structurilor deter­ minative ale competenţei, a elementelor raţiunii sau a determinantelor a priori ale experienţei. Deşi Kant numeşte acest mod de construcţie teo­ retică a nucleului Criticii "deducţie", aceasta nu înseamnă apelul la un argument general "metafilosofic", ci o cercetare fundaţională sui ge­ neris, în cadrul căreia se vor descoperi elementele raţiunii şi se vor ar­ ticula într-o matrice coerentă ("deducţia metafizică"), respectiv se va an­ gaj a această structură conceptuală în constituirea unor modele de re­ prezentare a fenomenelor (obiectele experienţei) şi reconstrucţia pe această bază a celor mai semnificative realizări ale cunoaşterii teoretice ("deducţia transcendentală"). Nu întâmplător, problema generală a raţiu­ nii pure este solidarizată cu problema explicării posibilităţii cunoaşterii teoretice. Mediul "argumentării" nu este acela al relaţiilor logice dintre conceptele dej a existente (iar scopul ei nu este simpla dezvăluire a pre­ supoziţiilor conceptului cunoaşterii de experienţă), ci al c onstrucţiei unei teorii fundamentale care să dea seama de condiţiile de posibilitate ale articulării relaţiei dintre raţiune şi experienţă. Aceste ample demer­ suri analitice şi constructive, "reductive", regresive (deducţia meta fiz ică) şi progresive (deducţia transcendentală) conţin multe tipuri de procedee raţionale, specifice acestui tip de teoretizare, ireductibile la schemele in­ ferenţiale sau analitice al e l ogicii generale, logică căreia Kant nu-i acordă rolul fundaţional pentru arhitectonica raţiunii. De aceea, teoria transcendentală, rezultatul şi mediul unei cercetări fundaţionale, va fi aceea care va justifica prctenţii l c dc obiectivitate ale cunoaşterii teore­ tice şi nu un simplu argument transcendental general ("argument funda3 30


ţional"). Prin elaborarea unei teorii fundamentale a raţiunii şi utilizarea ei în reconstrucţia raţională a ştiinţei se va întâmpina scepticismul lui Hume, dacă în general acesta a fost un subiect pentru Kant, şi nu printr­ o argumentare "logică" specială. De aceea, literatura analitică consacrată argumentelor transcendentale este în mare măsură "paraleIă" cu modul constructiv kantian de întemeiere a pretenţiilor raţiunii teoretice. Argumentele de consistenţă ne pot asigura posibilitatea extinderii conceptelor empirice cu elemente ideale. Pe Kant nu-l interresează însă asemenea extinderi conceptuale conservative, ci accesul la structurile a priori, pentru a întemeia judecăţile a priori de natură sintetică, judecăţi care să poarte asupra unui obiect posibil şi nu să formuleze doar, pe ca­ lea analizei, relaţii conceptuale "tautologice". Pe de altă parte, condiţia impusă extinderilor conceptuale prin care se ajunge la "elementele ra­ ţiunii" nu este simpla consistenţă a unui sistem propoziţional, ci coerenţa însăşi a raţiunii în actele ei sintetice; deşi a priori, aceasta poate fi con­ siderată o variantă a condiţiei lui Hilbert pentru o teorie structurală a competenţei. Aceasta presupune, în termenii lui Kant ca unitatea ana­ litică a apercepţiei, care asigură concordanţa asociativă a aprehensiunilor individuale, să fie întemeiată pe unitatea sintetică a priori, pe structura determinativă a raţiunii. Analîza de tip kantian trece din planul exercitării actuale a raţiunii, al puterii de raţionare, în acela al temeiuri lor posibilităţii judecăţilor sin­ tetice. Această transgresare nu se poate înfăptui printr-o cercetare logică a conceptelor şi propoziţiilor (a "cărţilor şi sistemelor"), nu abstrahendo, ci iudicando, cum spunea Kant, căutând nu relaţiile dintre entităţi con­ ceptual-propoziţionale, ci formele sau funcţiile invariante subiacente performanţei judicative. Căutarea formei generale a acţiunilor judicative trebuie să conducă la punerea în evidenţă a funcţiilor ce reprezintă con­ diţia de posibilitate a acestor acţiuni, a momentelor sau elementelor raţiunii. Ele vor fi înseşi temeiurile sintezei în judecăţile a pri ori, în ju­ decăţile considerate în universalitatea formei lor. Identificarea formei universalităţii judicative este sarcina unei cercetări invariantive, nu a ex­ plicaţiei conceptuale sau a cercetării inductive; numai aceasta poate 331


determina elemente care dacă nu ex t i nd c x t ensional (propoziţional) cu­ noaşterea, îi construiesc nucleul imanl!nt gen erator, care-i poate pune în evidenţă temeiul de posibil itate ş i ca urmarc îi poate spori potenţialul constructiv. La acest nivel se pot re fl!ri aSCTl iuni1e lui Kant cu privire la posibiHtatea extinderii cunoaşterii prin ce rc c t area transcendenta1ă. Cum vom vedea, formularea expHcită a nuclcu1ui de posibilitate al teoretizării structurale o eliberează de unele restricţ i i impuse de unele formulări sau proiecţii particulare a1e ei permiţându-i extinderi constructive, noi po­ tenţial ităţi metodologice generatoare, predicţii transcendentale . Ceea ce realizează Kant în general prin experimentele transcenden­ tale în filosofie (specii ale cercetării invariantive) este obţinerea prin­ cipiilor sau a elementelor teoriei structurale a competenţei raţionale ca temeiuri ale reprezentărilor sau cogniţiilor a priori. Acest tip de cercetare corespunde de fapt acelor proceduri argumentativ/constructive pe care Kant le numeşte, în ediţia a doua a Criticii, "metaftzice" (expunerile metafizice ale conceptelor de spaţiu şi timp, deducţia metafizică a ca­ tegoriil or). Ele stabilesc elementele teoriei ca princip i i care reglează competenţe fundamentale ale raţiunii. Proceduri10r "transcendentale" le va reveni sarcina de a dovedi apHcabi1itatea la obiectele date în cadrul sensibilităţii a structurilor a priori a1e competenţei raţionale, demon­ strându-le funcţia determinativă pentru aceste raportări. Ele c onstitui e astfel forma teoriei ale cărei reguli generale de aplica1;e la obiectele experienţei le exprimă Principii le Analiticii. Această interpretare a cercetărilor metaftzice ca având ca obiectiv instituirea elementelor structurii competenţei a fost explicit formulată de Kant prin ideea "deducerii capacităţii de cogniţie a priori" care ar reveni acestora. Cum poate fi interpretată o asemenea justificare a unei capa­ cităţi sau competenţe luată integral? în sensul reconstrucţiei propuse, aceasta ar avea sensu1 construcţiei şi legitimării principiilor teoriei structurale a competenţei, a i nstituirii structuri10r determinative ale competenţei. O asemenea interpretare este susţinută de o recentă per­ spectivă asupra expunerii ml!tatlzice a conceptelor "estetice" de spaţiu şi timp, căreia îi revine sarcina de a justifica că "forma sensibilităţii" are 332


anumite principii, cum este conceptul ori g i nar de spaţiu, care "guver­ nează capacitatea noastră intuitivă de a reprezenta regiuni spaţiale finite ca părţi ale unui singur întreg infinit" (S habcl 2003 : 55). Conceptul de spaţiu, pe care Kant îl "expune metafizic" este subiacent intuiţiilor care rezultă din exercitarea acestei capacităţii primare sau originare de in­ tuire, el este un "principiu dat al unei sensibilităţi a priori" (56) care con­ strânge şi determină capacitatea noastră pentru intuiţie spaţială pură, "În­ temeind prin aceasta o ştiinţă a spaţiului, prin determinarea regulilor cele mai generale pentru realizarea construcţiilor spaţiale" (54). Această in­ terpretare dă seama de acea sarcină a "tratatului" pe care Kant o de­ semna ca fiind aceea de a "demonstra apodictic" transformarea modu­ lui de gândire propus "in der Kritik" şi anume "din constituţia repre­ zentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elemenatare ale in­ telectului" (Bxxii). Î n capitolul următor vom discuta modul în care sunt derivate aceste concepte elementare ale intelectului, momentele struc­ turii sale determinative.

333


CAPITO L t l L 7 Dedu cţia m etafizi că sau "ge n eza ideală" a

sistemul u i categorial . . Ich bezog endlich diese Funktionen zu urteilen au! Objeckte ueberhaupt, oder vielm eh r au! die Bed in gung, Urteile als objektiv-gueltig zu bestimmen, und es entsprangen reine Verstandsbegriffe. ..

Immanuel Kant

Î n capitolul "Despre firul conducător în descoperirea tuturor con­ ceptelor pure ale intelectului", redenumit în ediţia a doua a Criticii "Deducţia meta fizică a categoriilor" (B 1 5 9), şi care cuprinde para­ grafele 9-1 2 , Kant continuă determinarea ( identificarea şi justificarea) elementel or raţiunii pure, începută în Estetica Transcendentală. Acolo au fost identi ficate două as emenea elemente sau structuri originare ale sensibilităţii, "modurile sensibilităţii pure" (A82/B 1 08), şi anume for­ mele a priori ale spaţiului şi timpului. De data aceasta se v a investiga o nouă competenţă ( Vermoegen) a raţiunii, intelectul şi se vor formula funcţiile-structuri sau funcţiile originare ale acestuia, categoriile. Cer­ cetarea transcendentală care are ca obiectiv determinarea acestor ele­ mente ale raţiunii este evidenţiată de Kant ca o parte deosebit de im­ portantă a întregii Critici prin modul "punerii în pagină": aceste frag­ mente constructiv/demonstrative sunt singurele care sunt "uni ficate" formal şi astfel distinse de restul operei (textului) prin notarea lor în mod distinct cu numere; după cc această cercetare "nucleară" şi-a realizat scopul - expunerea şi justi ficarea elementelor raţiunii - textul operei re­ intră în forma normală a unu i d i scurs "continuu". De observat că şi aici 334


textul cercetării elementelor, al identificării categoriilor - este prefaţat de anumite consideraţii care specifică contextul analizei şi ca atare deter­ mină semnificaţia procedurilor pe care le presupune deducţia metafizică a categoriilor. Importanţa şi valoarea deducţiei metafizice depind esenţial de mo­ dul în care sunt înţelese şi interpretate obiectivul şi sarcinile acestui pro­ cedeu, iar acestea, la rândul lor, de toposul teoretic şi semnificaţia epis­ temologică a teoriei categoriilor. În termenii lui Kant, scopul deducţiei metaftzice este de a expune "originea a priori a categoriilor, prin coin­ cidenţa lor deplină cu funcţiile logice univerale ale gândirii" (B 1 5 9). Sarcinile explicite ale deducţiei metaftzice sunt identificarea conceptelor pure ale intelectului şi expunerea lor potrivit unui "principiu comun" care să asigure "exhaustivitatea" (completitudinea listei categoria le) :;; i caracterul sistematic al relaţiilor lor. Aceste sarcini exprimă, cum vom vedea, cerinţele organizării într-o structură originară determinativă a conceptelor pure a priori sau a operaţiilor/funcţilor originare ale inte­ lectului. Obiectivul, sarcinile speciale, cheia şi structura argumentativă a pro­ cedeului kantian sunt determinate în mod diferit în cadrul modalităţilor fundamentale de interpreatre a Criticii (proiecţiile disciplinare). Aceste aspecte ale deducţiei metafizice sunt întelese în conformitate cu natura pe care asemenea interpretări o conferă categoriilor. în interpretarea analitic-e.pistemologică a Criticii, categoriile definesc "condiţiile intelectuale ale cunoaşterii umane" (Allison 1 983 : 1 1 6) sau "condiţiile conceptuale ale cunoaşterii umane" (S. Gardner 1 999: 1 3 1 ). într-o asemenea modalitate interpretati vă, P. F. Strawson considera "elementele raţiunii" drept "caracteristici a priori ale conceptului nostru al experienţei" (Strawson: 70). Ca urmare, pornind de la sistematizările logice ale formelor propoziţiilor, deducţia metafizică va trebui să cer­ ceteze structura "conceptului experienţei în genere" pentru a descoperi aspectele implicate în caracterizarea ideii de "obiect", dincolo de cele care indică situarea spaţ io-temporală a corpurilor. Acestea vor fi con335


cepte-tip sau tipuri de concepte ge n e ra l e sa u. În tenninologi a tradiţio­ nală, "reciclată" de Kant, categori i . Interpre tarea Criticii ca filosolie îl sljjnWi. iniţiată de Hermann Cohen, considerând categoriile "condiţi i form a k a l e ex perienţei ştiinţifice" (Cohen 1 8 85: 4 1 O),pune în seama tl.:oriei nucleare a proiectului critic în­ temeierea epistemologică a şti inţci naturi i . DI.: aceea, Cohen vede în de­ ducţia metafizică a categoriilor o exp l i caţie insuficientă dacă nu in­ adecvată a acestora, locul unei asemenea determinări sistematice a con­ ceptelor originare ale raţiunii fi ind sistemul propoziţi ilor fundamentale ale Analiticii, care de altfel, desăvârşeşte şi deducţia transcendentală a categoriilor, justificarea validităţii lor obiective. Rolul categoriilor este acela de a fundamenta legile transcendentale ale intelectului şi în cadrul acestui rol îşi determină ele propriu-zis identitatea şi s emnificaţia, nu într-o legătură directă şi independentă de ştiinţa exactă a naturii cu sis­ temul judecăţilor din l ogica formală a timpului. Categoriile se înteme­ iază pe "aprioritatea propoziţiilor fundamentale sintetice, în măsura în care acestea sunt formele fundamentale ale judecăţilor sintetice a priori" (Cohen 1 88 5 : 4 1 0). Identificarea şi organizarea sistematică a categoriilor decurge fundamental din necesitatea de a determina condiţiile de posi­ bilitate ale formelor fundamentale ale judecăţilor sintetice a priori, care să corespundă principiilor intelectului prin care se întemeiază transcen­ dental legile ştiinţei newtoniene. În mare măsură, explicarea categoriilor este sarcina "capacităţii de acţiune transcendentaIă", şi aceasta se ma­ nifestă în formularea şi întemeierea legilor transcendentale ale naturii: "Am recunoscut că descoperrirea şi ordonarea categoriilor trebuie să se înfăptuiască din perspectiva propoziţilor fundamentale (Grundsaetze), deoarece în acestea întemeiază Kant în ultimă instanţă unitatea ex­ perienţei" (267). Formele originare ale gândirii nu pot fi deduse din for­ mele judecăţilor pe care ni l e oferă logica generală, deoarece judecă­ ţile pe care le caracterizează aceasta sunt analitice; "de aceea formele acestei gândiri sintetice nu pot fi derivate din modurile gândirii ana­ litic e" (242). Pe scurt, nu s i stemul formelor judecăţii din logica gene­ rală constituie temeiul pentlU identi ficarea şi sistematizarea categoriilor, ,

336


ci sistemul legilor din fizica modernă, aşa cum a fost acc asta construită de Newton. În aceeaşi direcţie interpretativă se înscri e şi E. Cass irer care, deşi admiră "marea artă analiti că" prin care Kant a ajuns la lista categoriil or, acordă totuşi contextului sistemului propoziţiil or fundamentale verita­ bila capacitate de a fi "piatra de încercare a validităţii şi adevărului sis­ temului categoriilor"(Cassirer

1 9 1 8 : 1 7 9, apud G.

Lorenz

1 9 86: 1 7).

Ca

urmare, el crede că acesta reprezintă şi mediul de referinţă al deducţiei metafizice. Pe lângă logica generală şi fizica modernă alte puncte de plecare ale cerc etării categoriale le-au reprezentat, după uni i c omentatori , mate ­ matica sau gramatica. Există, de asemenea, şi punctul de vedere con fonl1 căruia deducţia categoriilor are un punct de plecare imanent cercetării transcendentale şi nu un raktum exterior şi anteri or asigurat analizei cri­ tice a raţiunii. Nu vom insista aici asupra ac estor perspe ctive şi nici nu vom continua expunerea modului în care alte proie cţii discipl inare ale teoriei Criticii (psihologie transcendentală, semantică, semantică c og­ nitivă, meta-teorie etc.) văd obiectivele şi structura deducţi ei metafizice. Vom examina în continuare câteva dintre cele mai explic ite înce rcări de reconstrucţie a structurii argumentative a deducţiei metafizice prin care se exempli fică capacităţile "Iocale" ale interpretărilor generale ale pro­ iectului critic. În reconstrucţia "austeră" a Criticii pe care o formulează P. F. Strawson, din care sunt elim i n ate pe cât posibil idi omul i dealismului transcenden­ tal şi discursul asupra "fac ul tăţilor", reţinându-se doar "argumentul ana­ litic", raţionamentul l u i K a n t care conduce la i dentificarea categoriilor, eliberat de orice depi:mk n t ă dc modelul subie ctivităţii transcendentale, este reconstruit ca

()

t rcccre de la "clasi ficarea compl etă ş i absolut ge­

neral ă a formelor gCIl i: ra k a l e propoz iţiţi ei" din l ogica formală ( c ăreia Kant i se adreseazii p l' 1 l 1 1ll a obţ i ne un fir căIăuzitor pentru des coperi rea categoriilor, şi l' a ri: I l l� o llTiI

II

.,teorie completă a fonnelor genera l e d e

gândire"), la conci: p k k l i p care ne întemeiază rel aţia forme l or l o g i c i i generale cu o b i n: l i: k ' l Idl"l: ;�ll i lor empirice p ri n intermed i u l u n i: i l og i c i :B7


paralele, logica transcendentală. Aceasta va formula condiţiile generale ale aplicări i acestor forme pentru a obl inc " judecăţi empirice adevărate, judecăţi valide asupra obiectelor expcricnţei"

(76). Ca urmare, "pentru

orice formă fundamentală a logicii , noi imaginăm ideea condiţiei ge­ nerale a aplicării ei la obiectele experienţei, rezultatul fiind în fiecare caz un

concept pur sau categorie - i.e., un concept general care are o apli­

care necesară la lumea experienţei"

(76).

Astfel se prezintă, în linii mari, raţionamentul (reconstruit) al lui Kant. Este evident că această prezentare se bazează pe formularea din

Prolegomene #39, la care Strawson se referă explicit: , ,Aici îmi stăteau în faţă rezultatele deja încheiate - deşi nu întru to­ tul lipsite de greşeli - obţinute de logicieni şi astfel mi-a fost în putinţă să alcătuiesc un tableI complet al funcţiilor pure ale intelectului, care rămâneau însă ne determinate în raport cu orice obiect. Am raportat apoi aceste funcţii de judecar e Ia obiecte în genere sau, mai degrabă, Ia condiţia pentru a determina judecăţile ca obiectiv valabile şi au rei eşit astfel conceptele pure ale intelectului, cu privire la care puteam fi sigur că tocmai acestea, numai acestea, nu mai multe, nu mai puţine, alcătuiesc întreaga noastră cogniţie a lucrurilor doar prin intelect. Le-am numit, precum se cuvine, după vechiul lor nume,

categorii . " (IV: 323-24). .

.

Mulţi comentatori (Starwson inclusiv) ajung pe baza acestei decla­ raţii a lui Kant Ia identificarea "tabelului funcţiilor pure ale intelectului" (sau "Tabelul funcţiilor logice în toate judecăţile posibile" : B 1 05), sta­ bilit de fapt de Kant, cu "tabelul logic al judecăţilor", opera logicienilor. În acelaşi fragment al Prolegomenelor în care Kant intitulează, sim­ plificator, tabelul funcţiilor, "Tabelul logic al judecăţilor" (aceeaşi clasi­

Critică, sau putea fi referită prin titlul para­ 9, "Despre funcţiile logice ale intelectului în judecăţi") el se ex­

ficare nu avea nici un titlu în grafului

primă, neambiguu: "Pentru a explica posibilitatea experienţei în măsura în care ea se ba­ zează a priori pe concepte pure ale intelectului, trebuie să prezentăm mai întâi intr-un tabel compkt c eea ce aparţine în general judecării şi diferitele momente ale

338

intc\cctului în acea sta; deoarece conceptele


pure ale intelectului, care nu sunt nimic altceva decât concepte ale in­ tuiţiilor în genere, întrucât acestea sunt determinate în ele însele în

ra­

port cu unul sau altul dintre aceste momente ale judecării în sine, şi sunt prin aceasta determinate necesar şi cu validitate universală, vor apărea ca fiind complet paralele cu acele momente" (IV: 302).

Este vorba despre "momente ale intelectului", nu de "genuri de judecăţi". Paralelismul perfect de care scrie Kant nu este între tabelul categoriilor şi tabelul formelor judecăţii din logica generală, ci dintre categorii şi funcţii le intelectului în judecare. După cum observă P. Schulthess ( 1 98 1 : 277), "was ZlJJll Urteilen ueberhaupt gehoert. " este corectat, eronat dar semnificativ, prin "was z:u Urteilen . . . ". Mulţi tra­ ducători şi comentatori (Paul Carus, J. Ellington, G. Hatfield, de exem­ plu, nu însă şi traducărotii Prolegomenelor în limba română) au prelu­ at această lecţiune, care deplasează accentul de la momentele intelectu­ lui în judecare la formele logice ale judecăţilor. O asemenea înţelegere a deducţiei metafizice este, evident, confruntată, cu problema caracte­ rului complet, exhaustiv al formelor logice ale judecăţii. Aceasta nu este însă problema lui Kant, ci aceea a completitudinii "momentelor inte­ lectului în judecare", pusă de el în seama logicii transcendentale, nu a logicii generale. " Revenind la reconstrucţia lui Strawson, forma generală a argumen­ tului kantian ar fi următoarea: categori ile sunt condiţii care trebuie sa­ tisfăcute (un concept trebuie să fie aplicat în experienţă - lucru pe care-l va explica schematismul) pentru ca formele judecăţii să se aplice astfel încât să producă o judecată adevărată asupra experienţei (78). Pentru a se ajunge la ele se va pomi de la o listă a caracteristicilor despre care se pretinde că sunt fundamentale pentru clasi ficarea formelor logice ale propoziţiilor şi apoi se construieşte o listă paralelă a interpretărilor ca­ tegoriale, a conceptelor despre care se pretinde că se aplică ori de câte ori se face o judecată care manifestă trăsătura formală corespunzătore asupra obiectelor l:xpl:ril:nţci (79). Dacă astfel stau lucrurile, una din problemele cu care este confruntată derivarea categoriilor este, pentru Strawson, natura �i semni ficaţia listei "titlurilor" şi "momentelor" care 339


determină cele douăsprezece forme ale j udecăţii, şi care-şi vor găsi co­ respondentul în categoriile intelectulu i : "N u este în întregime clar ce gen de listă este aceasta" (78). Apoi, ce Înseamnă pretenţia "completitudinii" li stei conceptelor pure, în ciuda extinderi i ei din Prolegomene cu con­ cepte derivate, predicabilele? Ce sens poate avea acestă pretenţie, dacă vom lua în considerare că, în logică, în analiza trăsăturilor propoziţiilor prin care se exprimă cunoaşterea putem ajunge la o mulţime indefint de mare de forme logice sau trăsături formale şi, corespunzător, de cate­ gorii. Pentru a reprezenta cu adevărat o "sursă" a categoriilor, aceste forme trebuie să fie fundamentale şi indispensabile pentru formularea cunoaşterii: "Numai sub această condiţie putem încerca să derivăm o categorie, un element conceptual indispensabil al gândirii noastre a obiectelor dintr-o formă logică sau o trăsătură a propoziţiilor. Dar nu este de loc clar că această condiţie este satisfăcută de toţi componenţii listei lui Kant" (80). Dacă vom lua în serios ideea că logica formală este un fir căIăuzitor în formularea şi construcţia schemei categoriale, atunci va trebui să in­ vestigăm ce anume se consideră minimal în logică în privinţa formei logi c e sau altfel spus, să determinăm elementele primare (primitive) ale logicii moderne. Dat fiind interdefinibilitatea unor "forme" logice (cuan­ tificatorii universal şi existenţial, de exemplu), Strawson consideră că ar fi mai bine să se vorbească de "idei logice fundamentale", de "echipa­ mentul noţional de bază din care este construit sistemul logic" (80). Lo­ gica obişnuită are două asemenea idei de bază, compunerea verifunc­ ţională (truth-junctional composition) şi cuantificarea, corespunzătoare celor două niveluri esenţiale ale contrucţiei ei. Dar niciuna dintre aces­ te "idei", reduse la formele lor de bază (ideea compunerii veri funcţionale în genere, explicabilă, la rândul ei în termenii propoziţiei ca ceva care este adevărat sau fals dar nu ambele, şi cuantificarea existenţială sau uni­ versală) nu ne dau posibilitatea să le corelăm cu categoriile. Ideea este că ,,<referirea> noţiunilor g eneral e de compunere veri funcţională şi cuantificare la <condiţiile determinării judecăţilor ca obiectiv valide> nu poate produce nimic de g enul <concepte a priori ale unui obiect în ge3 40


neral> care să n u fi fost dinainte conţinut În n oţ iu n ea propoziţiei sin­ gulare de forma subiect-predicat, Le. o propoziţie atomară forma lă in care un predicat monadic sau poliadic este aplicat la unul sau mai multe obiecte specificate ale referinţei. Dacă deci va trebui să folosim În vreun fel firul căIăuzitor oferit de logica fonnală, va trebui să ne adresăm acestei singure noţiuni" (8 1 ). Propoziţia atomară formală este esenţial detenninabilă ca adevărată sau falsă şi implică predicarea unor concepte despre obiecte identificate ale referinţei. Dar a ne Întreba, În cazul ei, cum trebuie să concepem obiectele pentru a facc j Ulk căţ i empirice de­ tenninabile ca adevărate sau false, în care vor li p rcd i l' a t c cOllcerte de­ spre obiecte identificate ale experi enţei n u Î n s c a ll l n ;', a I l c c v a dcl'<Ît a repeta întrebarea de la care am plec at, cum sc a p l i l' ; ' l I 0 ţ i l l l l i l e 1 ',l' I I l'l a k l a obiecte particulare, ceea ce face compkt S U P l' l l l l I ;', "C \ l l l l :-. I : I p l i l l formele logicii" (82). S-ar putea depăşi rezultatele sărace ak re C l I 1 S U I I i I l a 1 0! " I l a 1 1 1 1 1 1 1 : 1 1 ;', dacă nu am rămâne la categorii neschematiza t c ( n l l l l fa cc K , I I I I ) .. 1 1 1 1 1 am face abstracţie de rezultatele Esteticii transccl l d c n t a l e ( " l I l 1 ll l l l l l k I I I tuiţiei"). Cu alte cuvinte, dacă vom adăuga l a "o b i cc t c l e re k l l l l \ d ' d l l l întrebarea de mai sus condiţia suplimentară "conc ep ute c a 1 1 1 1 1 . 1 \ ) l I ! ' late într-un singur sistem unificat spaţio-temporal". Aplicân d : l V I I i I l I I I trebarea de legătură" - "Ce trebuie, în general, să fie adev;'1 1 at d l' s p n' lumea obiectelor, astfel concepută, despre care noi facem j u d c c:'l l i d c ­ terminabile ca adevărate sau false?" - vor rezulta Într-adevă r c a t cgori­ ile (neschematizate). Unnând această cale, pentru a garanta menţinerea unităţii spaţiului de la o judecată la alta va trebui să presupunem per­ sistenţa obicctului care ocupă spaţiul, i.e. categoria schematizată a sub­ stanţei. Mai dep a rt e se ajunge la conceptul de "lucruri care se schimbă confonn unei l egi cauzale". Conexiunea substanţă-cauzalitate se află deja în deducl ia tral lscendentală, observă Strawson. C onclu z i a lui Stra wson: deşi apelul la logica formală a fost un eşec, întrucât n i m i c nu se p o a t e obţine categorial din ideea de j u decată obiec­ tivă, s-ar p u t e a obl i n e ceva semnificativ prin includerea i de i i Esteti cii transcendentale a l' oordonării spaţio-temporale a obiectcl m cx perienţei . '

-

"

341


dar aceasta stă în seama Schematismului ş i a Propoziţiilor fundamentale. Chiar şi această cale e însă problemat ică, ca bazându-se pe supoziţia că experienţa este necesarmente a unei lumi obiective şi spaţio-temporal unitară (85). Consecventă cu interpretarea austeră a Criticii, reconstrucţia lui Strawson proiectează deducţia metafizică a categoriilor ca O procedură de determinare, in limitele logicii formale, a unor presupoziţii pentru aplicarea conceptelor generale în cadrul propoziţiilor Gudecăţilor) de ex­ perienţă. Ea e modelată după procedeul unei determinări regresive a temeiurilor unui sistem teoretic-propoziţional, o analiză logică a cone­ xiunilor şi a presupoziţiilor lui conceptuale. Prin natura atribuită cate­ goriilor şi prin obiectivul general al deducţiei, proiectul kantian se re­ defineşte într-un mediu analitic-argumentativ, reducându-se la un gen de argument general fundaţional sau justificativ. Rolul lui se reduce la a identifica o clasă de concepte cu anumite funcţii, conceptele-tip, care sunt însă co-planare cu celelalte concepte, singura diferenţă fiind doar de generalitate (categoriile sunt un gen de concepte-limită), generalitate pe care s-ar întemeia şi o funcţie justificativă. Eşecul sau rezultatele sărace ale deducţiei metafizice, astfel interpretate, proiectate într-un cadru 10gic-epistemiologic, sunt, desigur, previzibile. Ceea ce lipseşte acestei re­ construcţii in raport cu complexitatea procedeului kantian este, în primul rând, diferenţa kantiană a orizonturilor sau nivelurilor investigaţiei, rezultat al tematizării competenţei raţionale şi a medierilor necesare in actualizarea potenţialităţilor ei. Fără aceste "diferenţe transcendentale", cercetarea categorială este lipsită de perspectiva necesară identificării funcţionale a orizontului fundamental, a structurilor determinative ale in­ telectului . Nu este de aceea intâmplătoare mirarea lui Strawson cu pri­ vire la introducerea enigmatică a unei scheme după care se defineşte pat­ temuI formelor judecăţii. Nu sunt astfel tematizate acele constrângeri ("titluri" şi "momente") cărora le este supus actul fundamental al gân­ dirii pentru a se diferenţia în atâtea funcţii câte sunt necesare pentru a orienta spre obiect capacitatea de judecare şi a-l proiecta ca un obiect al experienţei posibile. Identificarea şi organizarea sistematică a categori342


ilor în acord cu această "tabelă transcendentală a tuturor momentelor gândirii în judecare" rămâne în afara domeniului de cercetare analitic­ fundaţional. Aceste "condiţii formale ale temeiului" convertesc compe­ tenţele intelectului în atâtea funcţii logice câte sunt necesare pentru de­ terminarea structurală a obiectivităţii, pentru construirea "spaţiului raţiu­ nilor": astfel se constituie acea corespondenţă structurală sau izomorfism între spaţiul logic (funcţiile logice în judecare) şi spaţiul raţiunilor sau temeiurilor (categoriile), care constituie însuşi temeiul fundamental al deducţiei metafizice, temei prezentat de Kant prin teza "identităţii func­ ţiei . . . " Evitarea teoriei kantiene a competenţei, capacităţii şi puterilor in­ telectului, pe motivul că aceasta ar însemna acceptarea unei dubioase psihologii transcendentale suspendă însăşi tematizarea mediului în care se articulează acea ratio cognoscendi a nivelului categorial ce core­ spunde nexus-ului deducţiei metaflZice. Reconstrucţia epistemologic-analitică a Criticii modifică genul re­ flecţiei transcendentale, şi cu aceasta şi forma gândirii categoriale: din reflecţie asupra condiţiilor de posibilitate, a organizărilor conceptual-teo­ retice, inclusiv a logicii generale, de cercetare invariantivă a competenţei şi a experienţei cognitive, vom avea de-a face acum cu cercetarea logică a presupoziţiilor aplicării conceptelor generale. Contextul corelaţiei logica generală - logica transcendentală, în care se înscrie deducţia metafizică, nu este explicit considerat ca un element indis pensabil al analizei. De aceea, reconstrucţia logică a lui Strawson pare a substitui problema generalităţi i unor forme logice aceleia a condiţiilor de posi­ bilitate a logicităţi i genera tim. În cartea sa Kant �· Transcendental Idealism, H. Allison acordă un spaţiu amplu teoriei categoriilor, conceptelor pure ale intelectului prin care se definesc, aşa c um am văzut, "condiţiile intelectuale ale cunoaş­ terii umane"

(H . A l l ison 1 983 : 1 1 5). Presupunând că asemenea con­

cepte există, funct i a deducţiei metafizice va fi aceea de a le identifica şi de a arăta că ele au o ori gine a priori, neempirică, "catalogându-le pe o bază sistematici\ prin derivarea lor dintr-un singur principiu, natura ju­ decării" ( 1 1 5 ) . De la i nceput, consideră Allison, Kant ignoră Întrebarea 343


cu privire la existenţa conceptelor cu statut categorial, tratând numai problema secundară a completitudinii sistl!mului l or. Î n cadrul abordării lui Allison, ea nu va fi neglij ată ci va fi tratată mediat, considerându-se conceptele pure ale intelectului condiţii necesare ale judecăţii; prin situ­ area însă a judecăţii în centrul rec onstrucţiei deducţiei metafizice, din teoria kantiană a judecăţii va rezulta că trebuie să existe anumite con­ cepte pure, care-şi au originea în intelect şi care "exprimă o lege fun­ damentală sau o funcţie a intelectului" ( 1 1 6). Teoria j udecăţii (judecării) a lui Kant are, după Allison, două tră­ sături esenţiale: (i) rolul atribuit judecării ca act fundamental al gândirii; rolul judecării nu este doar acela de a combina anumite reprezentări date, ci de a oferi în primul rând reprezentări determinate; în acest sens, înseşi reprezentările empirice sunt considerate un produs al activităţii de judecare; (ii) rolul conceptelor în judecată : unificarea reprezentărilor în judecată se face prin introducerea lor sub un concept şi astfel gândirea dobândeşte un conţinut determinat. Cercetarea categoriilor se defineşte astfel ca o reflecţie asupra naturii judecării prin care să se ajungă la presupoziţiile acestei activităti. De­ plasarea de accent faţă de P.F. Strawson este evidentă; cercetarea este centrată acum asupra activităţii de judecare, pe judecată ca act prin care se înfăptuieşte gândirea. Conceptele generale care vor fi categori­ ile sunt înţelese, ca urmare (preluând o idee a lui R. P. Wolft), ca fiind concepte de ordinul doi sau reguli pentru generarea altor reguli. Ob­ ţinerea lor va cere corelare a "formelor gândirii" cu "conceptele pure". "Formele judecării" vor fi, c onform cu definiţia lui Kant, ,judecăţile sunt funcţii ale unităţii în reprezentărilor noastre", " căi diferite în care această unitate e posibilă, indiferent de natura conţinutului care e uni­ ficat. Cu alte cuvinte, ele sunt moduri prin care funcţia generală a ju­ decării (unificarea reprezentărilor) poate fi exercitată" (1 1 7). Această funcţie poate fi realizată prin afirmaţie sau negaţie, în raport cu un in­ divid, o clasă sau unii membrii ai clasei; aceste elemente pot fi puse în relaţie în mod categoric, ipotetic sau disjunctiv; în fine, unificarea poate fi c onsiderată problematică, asertorică sau apodictică. Formele care re344


zultă astfel sunt numite de Kant "funcţii logice" sau "momente ale gân­ dirii". Acestea alcătuiesc o mulţime din care un element cel puţin e exercitat în fiecare j udecată. După determinarea acestor funcţii logice se poate ajunge la categorii dacă vom considera din nou teoria kantiană a judecăţii, cu legătura ei dintre judecată şi conceptualizare (fiecare judecată este un act de con­ ceptualizare). Ca urmare se poate admite că "fiecare dintre diversele forme sau funcţii ale judecării implică modul lui speci fic de concep­ tualizare a reprezentărilor date. Cu alte cuvinte, a judeca sub o anumită formă înseamnă a conceptualiza reprezentările Într-o anumită modali­ tate. De aceea, abilitatea de a conceptualiza într-o anumită modalitate sau, echivalent, posesiunea unui concept corespunzător reprezintă o condiţie necesară pentru posibilitatea de a de a judeca sub o anumită formă" ( 1 1 8). Luând în considerare şi o altă caracteristică a teoriei kantiene a judecării, ideea că în judecată se implică o relaţie a unei re­ prezentări cu un obiect, sau ideea validităţii obiective a sintezei, ca­ tegoriile vor fi acele concepte care justifică această validitate obiectivă; ele vor fi "reguli sub care un obiect va fi gândit, dacă el va fi determinat printr-o judecată de o anumită formă" ( 1 1 8). Această perspectivă asupra judecăţii şi categoriilor este strâns core­ lată, după Allison, cu idealismul transcendental (autorul se vrea un apărător al lui printr-o transformare de tip epistemologic sau metodo­ logic), cu doctrina generală kantiană asupra "obiectului", definit în­ totdeauna, consideră autorul, în termenii "condiţiilor reprezentării unui obiect": "Un obiect în sens larg este corelatul unui act de judecată. Conceptele pure sunt reguli categoriale prin care obiectele de orice tip ontologic trebuie să fie conceptualizate de un intelect discursiv. Ele sunt, pe scurt, reguli pentru <gândirea pură a unui obiect>. Experienţa însăşi consistă, pentru Kant, din judecată (nu doar din receptarea datelor senzoriale). Un obiect al experienţei posibile este astfel corel atul unui anumit gen de judecată (o <judecată de experienţă» . Asemenea judecăţi folosesc concepte pure, dar ele presupun de asemenea condiţii sensibile (schemele) sub care vor fi date în experienţă obiecte corespunzând 345


acestor concepte" ( 1 1 8- 1 1 9). În deduqia meta fizică nu intră în discuţie decât aspectul formal al categori i lor. 1:lptul că ele sunt regulijudicative având exclusiv funcţia intelectuală dc a li condiţii ale judecării. Aceste condiţii vor fi necesare pentru orice j udecată, fie ea analitică sau sinte­ tică, nu doar pentru cele sintetice sau "creatoare", cum considera Kemp Smith. Aici Allison împărtăşeşte explicit punctul de vedere al lui H. Paton, comentator al Criticii pe care recunoaşte că îl urmează şi în alte consideraţii asupra semnificaţiei categoriilor. După această prezentare a obiectivelor şi naturii deducţiei metafi­ zice, Allison reconstruieşte "argumentul explicit" al lui Kant sau de­ ducţia metafizică "oficiaIă", ţinând cont de obiectivul pe care l-a stabilit şi de faptul că argumentul lui Kant este "imersat" în teoria relaţiei din­ tre logica generală şi logica transcendentală. "Nervul" argumentului (argument formulat foarte dens, criptic chiar, cu teze afirmate brusc şi care-şi vor găsi semnificaţia numai în dezvoltarea ulterioară a teoriei după cum consideră Allison) consistă în "identitatea funcţiilor", prezen­ tată în celebrul pasaj din A 79/B 1 04- 1 05 ("a cărui importanţă este de­ păşită de dificultatea lui", scrie Allison) : ,,Aceeaşi funcţie care conferă unitate unor reprezentări distincte într-o judecată dă de asemenea unitate şi simplei sinteze a reprezentărilor diferite într-o intuilie, care în termeni generali se numeşte conceptul pur al intelectului. Ca urmare, acelaşi intelect, şi anume prin aceleaşi acţiuni prin care a produs în concepte forma logică a unei judecăţi prin unitatea analitică,introduce de asemenea un conţinut transcen­ dental în reprezentările lui prin unitatea sintetică a multiplului în in­ tuiţie, astfel ele numindu-se concepte pure ale intelectului care se ra­ portează a priori la obiecte (Objekte), ceea ce nu poate face logica generală".

Argumentul "aceleiaşi funcţii" - cum este numit adesea acest pasaj de extremă importanţă în întreaga structură argumentativă a Criticii, în­ trucât el conectează într-o reţea sistematică de relaţii şi proiecţii acţiunile şi funcţiile definitorii pentru intelect în calitatea lui de capacitate de ju­ decare - constituie un test veritabil pentru orice tentativă de interpretare sau reconstrucţie raţională a teoriei şi metodologiei transcendentale. 346


După unii autori, fiind argumentul nuclear al Criticii în întregimea ei, locul lui este prematur situat în capitolul întâi al Analiticii transcenden­ tale, el ţinând mai degrabă de contextul în care se desfăşoară deducţia transcendentală a categoriilor. O asemenea situare problematică a fost considerată şi imersiunea unor "fragmente" din expunerea transcenden­ tală a spaţiului în argumentarea lui metafIZică ("expunerea metafizică" - vezi G. de Pieris 200 1 ). După alţi autori, prezenţa acestui argument în deducţia metafizică nu indică un defect al metodologiei kantiene, ci o particularitate ce ţine de dublul sens al cercetării categoriale şi de pre­ zenţa unui nucleu raţional comun al ambelor deducţii. Luând în considerare acest fragment faimos, orice interpretare sau reconstrucţie are de rezolvat cel puţin două probleme: să stabilească ce anume joacă rolul "aceleiaşi funcţii" şi să determine semnificaţia "con­ ţinutului transcendental . . . ". Propunea lui Allison: funcţia este activitatea intelectului (ca j udecată), care e identică în logica generală şi în logica transcendentală. ,,Aceste două discipline au de-a face cu un singur in­ telect, care posedă o singură activitate caracteristică, pe care ele o ana­ lizează la niveluri diferite" (1 23) Ceea ce Kant numea, în Prolegomene, "un principiu comun", intelectul însuşi, constând esenţialmente în uni­ tatea sau sinteza reprezentărilor, ale cărei modalităţi sunt reprezentate de "funcţiile unităţii", este prezentat în două ipostaze în logica generală şi în logica transcendentală, ideea "aceleiaşi funcţii" specificând depla­ sarea de la logica generală la logica transcendentală. Împotriva altor in­ terpretări care se bazează pe unele formulări ale lui Kant asupra analizei şi sintezei, respectiv unitatea analitică şi unitatea sintetică, trecerea de la determinarea funcţiilor judecării la categorii se explică prin "identitatea intelectului" în folosirea lui logică şi transcendentală. Aceasta presupune un apel la deducţia transcendentală; de aceea autorul formulează ideea sub formă condiţională: "dacă intelectul are o folosire reală sau tran­ scendentală (aşa cum se pretinde în deducţia transcendentală), atunci tre­ buie ca această folosire să implice aceleaşi funcţii unificatoare care sunt întâlnite în folosirea lui logică" ( 1 24). 347


I nterpretarea lui Allison, concorda n l a cu n : rcetările lui H. Paton şi K. Reich, se bazează pe următoarcll: c x p l i C ; l \ i i a lt: semnificaţiei princi­ palelor concepte şi i dei prezen te În an:a s l :1 prezentare condensată a ar­ gumentului kantian: 1 . "unitate analitică" se re feră la concepte !c care sunt unite în jude­ căţi; ca urmare, ea nu are vreo Icgăt ur:l cu deosebirea dintre judecăţile analitice şi sinteti ce; 2. " fonna logică a judecăţii" Înseamnă o judecată de o anumită for­ mă logică; 3. Intelectul "produce forma logică a j udecăţii în concepte şi cu aj utorul unităţii analitice" - intelectul produce o judecată de o anumită fOffilă logică prin combinarea conceptelor ei (unităţi analitice) într-o manieră determinată: deci intelectul produce formele judecăţii; 4. "conţinut transcendental" (expresie obscură ce e supusă unei va­ rietăţi de inte rpretări) : se re feră la un "conţinut obiectiv extralogic"; de aceea Alli son consideră că ea trimite la "unitatea sintetică a multipli­ cităţii" . Ca urmare, În ciuda textului kantian, autorul afirmă că acest con­ ţinut transcendental e introdus prin şi e identic cu unitatea sintetică a multiplului . Cu alte cuvinte, această "introducere" a unui conţinut tran­ scendental Într-o reprezentare însearrmă punerea ei în relaţie cu un obiect. 5. " lntuiţia" care este invocată în text ne indică doar faptul că func­ ţia transcendental ă sau obiectificatoare a intelectului, care se manifestă în actclc dc judecare, cstc independentă de o formă sau natură particu­ lară a multiplul ui intuitiv. Reunind aceste expli caţi i într-o modalitate coerentă, AIlison con­ chide: "aceeaşi funcţi e" se referă la operaţiile intelectului prin care el judecă şi exercită şi fun cţ i a transcendentală sau obiecti ficatoare. De aici va dec urge că "fu nc ţ i i l e logice ale judecării, care sunt formele în confolmltatc cu care i ntc lectul uneşte conceptele lui în j udecăţi vor fi de asemenea şi formele În con form i tate cu care intelectul uneşte multiplul intuiţiei pentlU a determ ina U Jl ob iect pentru judecată. Suntem astfel con­ duşi l a concluzia dup:'1 c a re conceptele pure ale intelectului, care intro­ duc conţinutul t ranscc ndCl I l : d CCIut nu sunt altceva decât funcţiile logice 3 48


ale judec ăţii, văzute în conexiune cu multiplul intuiţiei" (2 1 6). În felul acesta, derivarea listei categoriilor din tabelul funcţiilor logice înseamnă evidenţierea celor doi "poli" sau a celor două puncte de vedere din care sunt considerate "formele aceleiaşi unificări". Nu are loc un tran­ sport de funcţii între elemente eterogene sau identificări ale unor funcţii distincte, ci evidenţierea unor proiecţii diferite ale aceloraşi operaţii fund�mentale ale intelectului: "Întrucât ele sunt aceleaşi forme ale uni­ ficării, considerate din puncte de vedere diferite sau la niveluri diferite, nu există nici o dificultate în genere în trecerea de la una la alta" ( 1 26). Interpretarea propusă nu este în deplină concordanţă cu textul Cri­ ticii. Cel puţin în varianta acesteia din prima ediţie AIlison nu poate identifica un asemenea punct de vedere explicit formulat; el consideră însă că şi aici această perspectivă este implicit prezentă, dar ea apare ex­ plicit în alte lucrări şi în ediţia a doua, în versiunea nouă a deducţiei tran­ scendental e. Î n Prolegomene, de exemplu, "conceptele pure ale in­ telectului" nu sunt "în sine, altceva decât funcţii logice şi nu produc nici cel mai slab concept al unui obiect în genere, căci pentru aceasta este necesar ca o intuiţie sensibilă să se afle la bază" (IV: 324). Invocarea textului din Prolegomene în favoarea interpretării identităţii funcţiei se bazează pe explicaţia lui Allison conform căreia funcţiile logice în ju­ decată (despre care e vorba în acest fragment) sunt identice cu formele logice ale judecăţii. Este posibil ca apelul explicit din Prolegomene la "rezultatele deja încheiate . . . obţinute de logicieni", deci la logica ge­ nerală cu schema ci de clasi ficare a formelor judecăţii, să fie determinat de forma expunerii sau de formularea analitică a teoriei transcendentale, pe care o propune Pro/egomene şi pe care o urmează în multe locuri a doua ediţie a Criticii, şi care pleacă de la Faktum-ul prezenţei ştiinţei ca realizare acceptată ncprobkmatic, urcând regresiv spre condiţiile ei de posibilitate, ş i ast rel dcterminând elementele raţiunii, pornind de la realizările ş t i i n t i li ce i n co nt e s t abile . În cazul de faţă, acest Faktum der Wissenschaji a r li reprezentat de logica generală. H. Allison v ede u n e l e dificultăţi în "derivarea" unor categorii din lista funcţii lor logice in judecată şi, de asemenea, în legătură cu cerinţa 349


exhaustivităţii sau completitudi n i i l is t e i l'at cgoriilor astfel obţinută. Această completitudine ar putea li j us t i ti cat:1 pc baza corelaţiei: ,,func­ ţiile intelectului . . . pot fi descoperite dacă noi putem da o formulare exhaustivă a funcţiilor unităţii în judecată" (A69/B94). în interpretarea lui Allison: funcţiile unităţii în judccată sunt fonnele logice; funcţiile in­ telectului sunt categoriile. Dacă s-ar putea aşadar demonstra comple­ titudinea listei funcţiilor într-o judecată ( fonne ale judecăţii) atunci s-ar obţine ipso facto şi compl etitudinea listei categoriilor. Dar pentru aceasta Kant nu oferă vreun argument. Aici, Allison pare a împărtăşi opinia întâlnită la mulţi comentatori eare-I acuză pe Kant de cerc vicios în derivarea categoriilor. "î n plus, scrie Allison, pare foarte probabil că lista funcţiilor logice nu este bazată, la rândul ei, doar pe consideraţii ce ţin de logica generală sau formală, ci presupune realmente lista cate­ goriilor care se presupune că vor fi derivate din ea" ( 1 29). Ca şi alţi adepţi ai ideii "circularităţii" deducţiei metafizice, Allison pune în sea­ ma logicii generale construcţi a funcţiilor logice în judecată, ceea ce la Kant revenea "momentului transcendental" al cercetării categoriale din deducţia metafizică, acela care converteşte funcţiile intelectului sau "func­ ţia intelectului", acţiunea lui generală determinativă (pe baza unor exi­ genţe de vizare posibilă a unei obiect în genere) în funcţiile logice în ju­ decată şi detennină astfel constituirea "momentelor gândirii în judecată" (prezentate în "tabela transcendentaIă" !). în felul acesta, ceea ce părea doar o analogie de lucru, provizorie (formele judecăţii prezentate de lo­ gica tradiţională), devine astfel condiţie sau temei al derivării categoriilor. Revenind la rezultatul final al reconstrucţiei lui Allison. în ciuda im­ posibilităţii demonstrării completitudinii categoriilor (o "promisiune extravagantă"), Kant a realizat, după Allison, ceva important, a arătat că "activitatea de judecare presupune o mulţime de concepte a priori care, din cauza rolului lor esenţial în judecată, merită statutul categorial" ( 1 29). Iar dimensiunea reală a acestei înfăptuiri kantiene este aceea a unui prim pas, deşi modest, indispensabil în realizarea proiectului în­ tregii Analitici transcendentale. Punctul forte al cercetării kantiene va reveni însă deducţiei transcendentale a categoriilor. în lumina interpre=

350


tării generale a semnificaţiei proiectului teoretic al

Criticii,

deducţiei

transcendentale îi revine rolul fundamental de a demonstra conexiunea dintre condiţiile sensibile şi condiţiile intelectuale ale cunoaşterii umane. Reconstrucţiei lui Allison i-au fost aduse o serie de critici. Ele vizau, în mod deosebit interpretarea "identităţii funcţiei" şi natura "conţinutu­ lui transcendental". Fără a le prezenta aici în amănunt, sensul general al acestor critici viza dependenţa interpretării lui Allison de o concepţie asupra cunoaşterii marcat empiristă, în ciuda rolului pe care el îl acorda judecării în înţelegerea perspectivei epistemologiei lui Kant. Această viziune este evidentă în interpretarea conţinutului transcendental intro­ dus în reprezentări ca o interpretare semantică a unui simplu formalism logic; de aici se poate conchide că şi relaţia dintre cele două funcţii lo­ gice este aceea a semanticii logice: ele sunt identice, doar că în logica generală este făcută abstracţie de conţinut, iar în logica transcendentală acesta este avut în vedere. Aceasta simplifică relaţia logicii transcen­ dentale cu logica formală, prima fiind doar o semantică a ultimei, pe când este mult mai probabil că relaţia lor este una de determinare: logica transcendentală nu este un formalism logic interpretat semantic, ci o teorie care dezvăluie înseşi condiţiile de posibilitate ale organizării for­ male a judecării, ale 10gicităţii

ueberhaupt.

Interpretarea "epistemică"

(centrând teoria kantiană pe evidenţierea condiţiilor epistemice - sen­ sibile şi intel ectuale - ale constituirii obiectivităţii) a lui Allison este mult mai puţin reducţionistă ("austeră") decât aceea a lui Strawson, tăcând loc judecării, ca activitate, în analiza deducţiei categoriilor; ea rămâne însă solidară unor condiţii ale reconstrucţii logice determinate esenţial de viziunea 10gic-epistemologică asupra tipului de cercetare al

Criticii. Într-un studiu consacrat exclusiv deducţiei metafizice a categoriilor,

Ch. Nussbaum ( 1 990) porneşte de la formularea unei dileme interpre­ tative privitoare la celebrul pasaj "aceeaşi funcţie . . . ". Aceasta este ur­ mătoarea: cum poate funcţia care operează prin unitatea analitică să fie aceeaşi cu cea care operează prin unitatea sintetică a multiplului în in­ tuiţie? Dacă este vorba realmente de o singură funcţie, atunci cum putem

351


în general

distingem operaţiile analitice de cele sintetice? Dacă e vor­ ba de funcţii diferite, atunci cum pot aceste forme ale judecăţii să fie un fir călăuzitor pentru descoperirea categori ilor'! ( 8 9) În literatura kantiană s-au încercat depăşiri ale di lemei prin acceptarea unei singure alternative şi "diluarea" celeilalte: fie se acceptă diferenţa dintre analiză şi sinteză, dar atunci se respinge pretenţia identităţii funcţiei, fie se acceptă iden­ titatea funcţiei, dar atunci trebuie să se minimizeze diferenţa dintre analiză şi sinteză . H. Allison acceptă ultima variantă. W. H. Walsh ac­ ceptă prima variantă: operaţia care se află la baza formării conceptelor generale, una analitică, este diferită de cea care identifică un obiect prin aspecte sau trăsături, conectând sintetic reprezentări diferite. "De aceea, a vorbi de <aceeaşi funcţie> ca fiind implicată în ambele este ab­ solut eronat" (Walsh 1 975 : 62). Nussbaum rinterpretează rezultatele lui Rei ch, de la care pornise în analizele sale şi Allison, considerând că Reich admitea diferenţa funcţiilor (ale unităţii şi unităţii sintetice), din­ colo de as emănarea sintactică; ele sunt implicate (în mod complemen­ tar) în orice act de judecată căruia îi revine rolul de a determina unitatea (el se re feră la "aceeaşi funcţie") : unitatea analitică conectează con­ ceptele în judecăţi, unitatea sintetică face posibile conceptele generale prin unifi carea reprezentărilor. "Cooperearea" lor în cadrul actului de j udecare se datorează faptului că judecata se constituie din concepte ("cu aj utorul unităţii analitice"). De aceea, argumentul lui Reich se poate con­ centra, după N ussbaum, astfel: "Dac ă vom considera formele de jude­ cată ale logicii generale şi vom face abstracţie de re laţiile analitice din­ tre concepte caracteristice silogisticii tradiţionale vom avea, în cazul jude căţilor şi categoriilor relaţiei, trei forme de bază, în sensul că aces­ te forme schiţează condiţiile minimale pentru ceea ce putem numi ex­ presii judicative bine-formate, indiferent dacă aceste expresii se bazează pe funcţii analitice sau sintetice. În acea să perspectivă, funcţia generală de uni1icare a conceptelor în judecăţi este <aceeaşi funcţie> la care se re­ feră Kant, şi <fDlma gândirii>, în sensul cel mai general, este judicativă, şi numai în mod secund conceptuală. În mod cert ea nu este forma uni­ tăţii analitice" (95). Rămâne atunci de răspuns următoarei aserţiuni kan352


tiene, invocate de Al lison: "principiul unităţii necesare a aperccpţiei este el însuşi, într-adevăr, o propoziţie de identitate şi deci o propoziţie analitică" (B 1 3 5). Reconstrucţia lui Reich a "aceleiaşi funcţii" în termenii judecăţii, deşi sugerează, nu pune în evidenţă core1aţia formelor logicii generale cu categoriile, influenţa logicii transcendentale asupra logicii fonnale. După Nussbaum, "logica transcendentală pune o anumită constrângere modului relativ negrevat în care logica generală este liberă să trateze sau să combine conceptele. <Toţi A sunt B> poate fi convertită (prin limi­ tare) în <Unii B sunt A>. Ceea ce cere logica transcendentală, totuşi, este ca substratum-ul şi determinările lui să nu poată fi niciodată <con­ vertite>. Relaţia dintre substanţă şi atribut, spre deosebire de cea dinlre subiect şi predicat, este ireversibilă: ea este asimetrică" (97) Această observaţie importantă conduce în două direcţii. Prima: să se considere în mod serios paragraful 2 al deducţiei metafizice care, după cum credem, reprezintă un "moment transcendental" în cadrul deducţiei metafizice. Titlul lui este extrem de semnificativ, şi el nu a fost niciodată interpretat ca atare : DeS!>re firul conducător transcendental al desco­ peririi conceptelor pure ale intelectului. A doua; ideea de a interpreta prin teoria relaţiilor raportul dintre logica fonnală şi logica transcen­ dentală deschide o nouă posibilitate de a înţelege ,,Kant s dark saying at A 79/8 1 05)", i.e., "intelectul introduce un conţinut transcendental în reprezentările lui etc". Ch. Nussbaum dezvoltă numai a doua implicaţie. El porneşte de la o sugestie a lui Russell În legătură cu analiza pe care acesta a consacrato argumentului kantian al contrapărţilor, şi anume că în examinarea lui Kant a acestei probleme avem de fapt, prima realizare de către un fi lo­ sof a importanţei sensului relaţiilor asimetrice în privînţa configuraţiilor spaţiale. În cazul judecăţilor relaţionale, aplicând această sugestie, vom putea construi unn ătoarea interpretare. Acea introducere a unui conţinut transcendental, care Însemna pentru Kant introducerea unui sens irever­ sibil Între condiţie (subiect) şi condiţionat (predicat) se făcea apelând la intuiţie (intuiţia În genere, despre care scrie Kant). Prin constrângerea 353


logicii transcendentale, prin condiţiile pc care l: a tego ri i le le pun rel aţi ilor analitice dintre c onceptele unei judecă ţ i , se int roduc o unitate şi o ordine de natură sintetică. L og ica transcendenla li'i preia din ontologia tradiţio­ nală calitatea substanţei de a fi Înt o t d ea una subiect, subiect ultim, şi o trans formă Într-o exigenţă transcendcnlală, o "reconcepe ca o regulă ca­ tegorială pentru intelect, transformând-o prin aceasta dintr-o aserţiune dogmatică de spre cum trebuie să fie lucrurile. Într-o aserţiune sutenabilă despre cum trebuie să gândim ca lucrurile să fie. Această schimbare este tocmai acea inversare a priorităţii de la ontologie la logică şi l a legea in­ telectului care se află în centrul aşa -n u m itei revoluţii copemicane a lui Kant" (99). D educ ţia metafizică a categoriilor concentrează esenţialul ac est ei schimbări a mo dului de gândire propusă de ştiinţa trans cenden­ tală; ca un efect major al ei, ontologia devine "g ândire imanentă". Acest moment este pus pe seama "regulilor cate g oriale", dar, în vremea sa, Kant nu găsea în resursele logicii modalitatea de a le formula, nu avea resurs e form al e , pur l og ice, pentru a exprima n oţiunea de ordine cerută de cate g o ri il e relaţionale, de aceea el recurgea la intuiţie, care ar supli­ ni de fi cienţe l e logicii genera le . Cum vom vedea, Kant a Încercat să de­ riveze aceste "constrângeri transcendentale" din conceptele şi proce­ durile matematicii . Î n reconstrucţia structurală pe care o formulăm, ele se definesc drept c ondiţii canonice în vederea org anizării structurale (deci orientate spre un obiect al experienţei pos ibi l e) a ac ţiunil or in­ tel e ctu lui. Acest aspect transcendental-teleologic îşi găseşte în modelul structural al reconstrucţiei teoriei kantiene locul şi ro lul mediator nm­ d amental . Pe urmele lui K. Rei ch, Nussbaum expl orează semnificaţia ideii de "exponent" al une i judecăţi, pentru a reconstrui "conţinutul transcen­ dental" nu în s en sul unei semantici l ogice , ca interpretare a unui forma­ lism (spre care tindea Allison), ci în sensul l ogicii relaţiilor, ca intro ­ ducerea unei ordini determinate în sistemul judecăţilor de relaţie. Atât argumentul ob i ectel or inc ongruente (cu apelul lui la intuiţie), cât şi ideea de exponent indică tentativa lui Kant de a rezolva o probl emă de ordine (în actul fundamental al judecării) în lips a unei l ogici a rel aţii l or. 354


Astfel, în manualele de matematică din acea vreme şi în modul în care-l foloseşte Kant, "exponentul" era definit ca un număr ce exprimă un ra­ port determinat între două numere; de exemplu, exponentul lui 3 şi 1 2 este fie 4, fie 1 /4, în funcţie de sensul în care se procedează. Ca urmare, exponentul poate exprima nu doar un raport simplu, ci o relaţie cu un anumit sens sau direcţie. Exponentul indică, pe de altă parte, o regulă pentru construcţia unui raport sau pentru a obţine "formula" unei ana­ logii. Tocmai în acest sens "exponentul" intervine la Kant ori de câte ori este vorba de a determina o asemenea regulă. După Nussbaum, expo­ nentul este un gen de relaţie logică asimetrică; prin ea avem o "cone­ xiune exponenţială" care poate fi comună (ca şi forma sintactică) jude­ căţii şi categoriei relaţionale. Dar, pace Allison, aceasta nu Însea mnă identificarea funcţiei unităţii, ci doar asemănarea lor; avem două funcţii realizate, respectiv, cu ajutorul unităţii analitice (a conceptelor consti­ tuente), cea judicativă, şi cu ajutorul unităţii sintetice a multiplu lui în in­ tuiţie, cea categorială. Dincolo de acest pattern comun este dificil de pro­ gresat. K. Reich încercase să deriveze direct din unitatea analitică a conştiinţei cele 1 2 forme ale judecăţii (şi numai acestea), dar, în ciuda unei remarcabile tehnici analitice, argumentul lui a fost considerat ne­ convingător (L. Krueger, R. Brandt). În această manieră, şi nu prin "distincţia funcţională dintre categorii şi formele logice, în timp ce se păstrează identitatea lor esenţială", cum consideră Allison (2000: 78), se proiectează semnificaţia mult invocatei "convertiri" de care vorbeşte Kant: "Forma judecăţilor (convertită (verwandelt) într-un concept al sin­ tezei intuiţiilor) a produs categoriile care orientează întreaga folosire a intelectului în experienţă" (A32 1 /B378) . Deşi au asemănare formală, cele două funcţii au natură logică diferită. Reconstrucţia sintetică, finală a argumentului deducliei metafizice este, după Nussbaum, următoarea: "Poziţia lui Kant (după apreciere mea) este aceasta. Tabela judecăţilor din Deducţia Metafizică se presupune că prezintă un inventar exhaustiv al puterilor judicative ale minţii.Toate şi numai aceste acte ale minţii tre­ buie ca urmarc să se con llHmeze acestui pattern fundamental. Acest pat­ tern comun p e rm it e l ot u ş i , recunoaşterea necesară a unei di ferenţe în ,

355


privinţa funcţiei confonn căreia se nasc j l Hkdl i l c pr in intennediul un i ­ tăţii analitice (logi c a subordonări i), sau prin i n t crm e diu l unităţii sintetice a multipl ul ui pur intuitiv. Ac eastă d i fcrc n l .l se arată cel mai evident în asimetri a c ate goriilor substa n ţe i şi cauza l i t :l ţ i i . Ca unnare re l aţia d intre categ orie şi fonnă ju dic ativă nu poate li aceea simplă şi directă care oferă o regulă jud ic ativă general ă , ci este mai d egrabă una indirectă, a pres upoziţi e i mediate de unitatea obiectivă sau sintetică a self-conşti­ inţei. Această unitate origin ară este aceea care face posibil multiplul uni­ ficat pe care activitatea ulterioară de comparaţie, re fl ecţi e şi abstra cţi e îşi exercită fun c ţia ei proprie" ( 1 02). I nterpretarea cognitiyistă a Criticii raţiunii pure, care reconstru­ ieşte s em ni fi caţi a proi e ctul ui kantian, a tipu l u i de teori e-Kant d in per­ spe ctiva u n or subdi sc ipli ne al e şti i nţe lor co gniţi e i (s emantic a cogni­ tivă - R. Hanna, psiholo gia cognitivă - P. Ki tcher) sau a metod ologiei ştiinţelor cogniţiei în gene re (A. Brook, S. Auyang, L. F alken stein), propune un alt ob iect al te orie i : mintea ca sistem cognitiv, ca o arhitec­ tură de competenţe, pute ri , acţiuni, funcţii şi operaţii de producere ş i transfonnare a reprezentări lor, supusă u no r c ons trâng eri externe şi unor reguli contitutive interne . Modelul cognitiv al minţii ca sistem de pro ducere a reprezentărilor este caracterizat printr-o manieră structurală de co nstrucţie teoretică. Acest lucru îl observă A. Brook ( 1 994) şi-l fonnulează în termeni i ur­ mători: "dacă lăsăm la o parte jargonul necesităţii transc en de ntal e , ceea c e-I interes a u pe el erau con strângeril e cele mai ge nerale asupra a ceva care ar putea funcţiona ca o minte - o minte cel puţin care e dependentă de inputul sensibil. Kant a numit aceste constrângeri condiţii transcen­ dentale neces are, dar nu e n e ces ar să-I unnăm în această privinţă" (5). Brook nu este de acord cu reducerea logicist-analitică a teoriei kantiene (având ca obiect ceea ce el numeşte ,,Kantian mental machines") la o in­ vestigaţie ce ar viza exclusiv " cond iţ iil e log ic-necesare " sau "cerinţe l e fo nnal e" s au "pres upo ziţiil e conceptuale" al e cuno a şteri i ca sistem propoziţional. Ea oferă un model al minţii care raţionează şi cunoaşte, al capacităţi lor şi puterilor cognitive al e r aţiun i i , iar acesta este esen356


ţialmente un model al operatorilor, funcţi ilor şi regulilor a cţi unii cogni­ tive. "Logica minţii" formulată de Kant explorează ace astă activitate: "pentru Kant, a explora logica conceptului nostru al experienţei În­ seamnă pur şi simplu a cerceta cum lucrează mintea" (6). Ca "doctrină a elementelor intelectului" (A54/B78), logica transcendentală nu îşi caută principiile la nivelul propoziţiilor de cel mai înalt nivel de g en e­ ralitate ale unei ştiinţe empirice, ci la nivelul condiţiilor pentru opcraţiile fundamentale ale intelectului, pentru organizarea şi fun cţion arca s i ste­ mului cognitiv. Sarcina ei nu este una primar epistemologică, eventual de a confrunta scepticismul şi a dovedi existenţa lumii externe, În t ra ­ diţia filosofiei de l a Descartes l a Hume. (Kant a "descoperit" scept i c i s ­ mul în ediţia a doua a Criticii, spune Brook ! ) Deşi este astfel proiectată natura întreprinderii kantiene şi sunt sta­ bilite obiectivele ei, structura argumentativă a teoriei transcendentale (procedeele de construcţie şi justi ficare) este reconstruită "de fazat" într-o logică a sistemelor propoziţi onale deductive. Exemplul cel mai evident, deducţia metafizică: Obiectivul ei este acela de a formula "con­ ceptele care modelează orice experienţă" şi lucrul acesta se întâmplă prin apel la "depozitul formelor de judecată". Structural considerată, de­ ducţia metafizică nu este o "inferenţă transcendentală la conditiile nece­ sare ale experienţei obiectelor, ea este o piesă pură de anal iză concep­ tuală" ( 1 03). Deşi tributară în mare măsură viziunii propoziţionale asupra ştiinţei, reducând, ca urmare, explicit categorii le, despre care iniţial ne spunea că sunt " constrângeri ge n era le pentru ca ceva să funcţioneze ca o minte" l a "concepte genera l e ", iar descoperirea şi organizarea lor într-o struc­ tură detenninativă la o simplă an al iză conceptuală a formelor judecăţii din silogistica aristotel ică, reconstrucţia lui Brook conţine multe ele­ mente care depăşesc această viziune asupra ştiinţei şi redau mai adecvat procedeele kanticne. Unul dintre acestea se referă la modul cum prezintă Brook sensul sau înţelegerea kantiană a logicii. Pentru acesta, logi ca, punctul de ple c a re al d ed u cţi ei metafizice, nu este luată în în ţe l e sul ,,minimalist" al empi rişt i lor ( logi c a = te ori a inferenţelor şi a rel aţiil or sc357


mantice), ci, pe unna raţionaliştilor. est e determinată ca "explorare a sensului şi pattemurilor inferenţei" care era totodată "o explicaţie a ce­ lor mai adânci structuri ale minţii şi lumii" ( 1 04). De aceea, explorarea logici i va însemna în acelaşi timp explorarea "structurii conceptuale a experienţei, a întregii cunoaşteri pe care o avem sau o putem avea" ( 1 04). Dar, mult mai importantă este următoarea sugestie a lui Brook: "Una dintre cele mai dramatice căi a lui Kant de a exprima rolul cate­ goriilor în reprezentare este aceea de a spune că structura categorială a minţii este o parte a formei cunoaşterii, în aceeaşi modalitate în care sunt <intuiţiile pure> ale timpului şi spaţiului - vezi, e.g. A122. Este clar că prin <fOlmă> Kant înţelege aici ceva de genul unui cadru (framework) în care sunt localizate toate obiectele reprezentării, într-un anume sens al <localizării>. Această noţiune a minţii ca fonnă joacă mmai multe roluri importante în gândirea lui Kant" ( 1 04). Inţelesul acordat aici "fonnei", sau minţii ca formă, deschide o cu totul altă perspectivă în în­ ţelegerea naturii şi funcţiei categoriilor, precum şi a metodologiei con­ strucţiei schemei categoriale. Într-o manieră care nu mai are nimic în co­ mun cu "analiza conceptuală", Brook propune să considerăm structura categorială ca un spaţiu al raţiunilor de tipul unei varietăţi n-dimen­ sionale din matematica riemanniană, cu toate valenţele acestui concept pentru înţelegerea relaţiei dintre cunoaştere şi existenţă: ,,Aşa cum o ve­ dea Kant, structura conceptelor şi formelor judecăţii care alcătuieşte cadrul conceptual al minţii şi cunoaşterii constituie un sistem. El vor­ beşte de această structură ca un sistem, şi despre unitatea şi totalitatea acestui sistem, în mai multe locuri. ("Raţiunea pură este, într-adevăr, o unitate atât de perfectă" Axiii, xix, A l 31B27, Bxxxvii-xxxviii). Acest sis­ tem unificat crează un spaţiu unde reprezentarea se poate produce, un spaţiu conceptual n-dimensional cu <multiplicitatea> necesară pentru a reprezenta toate obiectele posibile" ( l 04). Într-o notă de subsol, Brook face o conexiune şi mai îndrăzneaţă cu teoria lui Wittgenstein a "formei logice" din studiul acestuia, Some Remarks on Logical Form: "Wittgen­ stein scri e despre un sistem de reprezentare ca având sau ca lipsindu-i <multiplicitatea logică adecvată> pentru a permite <realităţii> sau unui 358


anume aspect al ei să fie <proiectat în simbolismul nostru>" (274). Co­ nexiunea se putea stabili direct cu Tractatus logico-philosophicus, deoa­ rece în 4,04 şi 4,04 1 apare aceeaşi idee, pe care se întemeiază întreaga construcţie a teoriei generale a reprezentării ca teorie structurală. Su­ gestia excepţională conţinută în aceste remarci este de a considera ca­ tegoriile din perspectiva unei alte modalitări de construcţie teoretică, aceea a teoriilor abstract-structurale de posibilitate ca expres ie a com­ petenţei raţiunii, şi de a utiliza pentru reconstrucţia metodologiei "deduc­ ţiei" instrumentele cercetării invariantive c ontemporane. Un aspect semnificativ al teoriei kantiene este pus în evidenţă de re­ construcţia Criticii ca un program în semantica cognitivă. Astfel, R . Hanna consideră că răspunsul l a problem :t generală a raţiuni i pure, Cum sunt posibile a priori judecăţile sintetice? (reconstruită ca "pro­ blema semantică" a Criticii, anume: "Cum sunt posibile reprezentări le mentale obiective cogniţiile ?), va fi oferit nu de un argument pro­ poziţional sau de o analiză conceptuală, ci de o cercetare sui geneis a structurii şi a mecanismelor capacităţii generativ/productive a minţii. În ciuda interdicţiei lui Strawson de a apela la "modelul minţii", la modelul "con formării obiectelor la modurile noastre de reprezentare", întrucât "nimic nu este explicat şi nu poate fi realmente explicat prin acest mo­ del - deoarece el este incoerent" (Strawson), Hanna consideră tocmai teoria epigenetică sau generativ/productivă a minţii ca fiind cea capabilă să dea seamă de posibilitatea cogniţiilor. Stabilind ca obiectiv al deducţiei categoriilor formularea "sintaxei logice a minţii", Hanna va determina sensul acelei "logici" capabile să ne ofere firul conducător în obţinerea categoriilor după unele reflecţii kantiene din prelegerile de logică care privesc modul în care se înte­ meiază ideea de "fOImă logică", şi anume de la următoarele aserţiuni din prelegerile de logică: =

"Forma tuturor experienţelor noastre este raţională. Toate experien­ ţele au forma rat i u n i i şi fără aceasta nu vor put ea exista experiente" (XXIV: 236). 359


"Logica universală trebuie să

c o ns ilk: n:

ea face abstracţie de orice sp c c u l a l i l:

1Ilh:lcctului. Ca wmare �I COl\si ul:ră log ica raţiunii

ti m l la

umane universale" (XXIV: 7 95 ) .

Aceste afirmaţii ale lui Kant determ in,1 s e m n i fi c aţia mai de grabă a unei logici transcendentale decât a unei logici formale. Nu întâmplător, Hanna se străduieşte să le comenteze Înt desul pe linia ideii lui Wittgen­ stein de formă logică şi a aserţiunii lui fundamentale: "Logica este tran­ scendentaIă". Conexiunea cu Wittgcnstein este facilitată şi de aserţiune a lui Kant conform căreia forma l ogică operează ca o "gramatică univer­ sală" pentru toate limbajele umane (IX : 1 1 -13). În cadrul acestei deter­ minări a logicii care va oferi firul călăuzi tor, cercetarea categorială are, după Hanna, următoarea configuraţie esenţială: ,,Ideea lui Kant este, ast­ fel, că toate experienţele obiective au o formă logică sau sintaxă subia­ centă, pe care el o numeşte <logica raţiunii umane universale>. Acestă logică este transcendentală deoarece, <fără ea>, experienţele <nu vor fi experienţe>. Şi în final el identifică sintaxa logică transcendentală cu o mulţime de reguJi sau proceduri formale, universale, înnăscute, ge­ nerativ/productive - conceptele pure ale intelectului. Aceste concepte logic primitive informează toate celelalte concepte şi judecăţi, şi prin aceasta <analizează> fenomenele, într-o manieră strict analogă cu aceea în care o mulţime de reguli gramaticale analizează sintactic un limbaj natural" (70-7 1 ). Această analogie lingvistică este prezentată de Kant în Prolegomene, lucrare în care el compară în genere teoria categoriilor cu o gramatică universală: "Omceptele pure aJe intelectului . . . slujesc numai pentru a face posi­ analiza. fenomenelor, pentru a le putea interpreta ca exper'ientă" (IV: 3 1 2).

bilă

Cu privire la "tabela judecăţilor" sau a "formelor logice", Hanna ob­

servă diferenţa ei faţă de "logica de şcoală" şi remarcă în acest sens noul principiu al organizării ei, acela al titlurilor şi momentelor judecăţii ("four-time-three organisation"). fără a-i studia în detaliu semnificatia. Tabelei judecăţilor îi acordă un sens logic şi unul cognitiv în acelaşi timp. Dacă deducţia metafizică e corectă, consideră Banna, tabela lui 360


Kant (numită, aşa cum se cunoaşte, de Kant însuşi "tabela completă a momentelor gândirii în genere" sau "tabela transcendentală a tuturor momentelor gândirii în judecăţi") va oferi o "gramatică de adâncime a gândirii şi judecăţii". De aceea, logica pe care Kant a încercat s-o in 0veze prin această teorie reprezintă o ,,reconstrucţie raţională a logicii din perspectiva semanticii lui cognitive generale a conceptelor şi judecă­ ţilor" (79). În această perspectivă, categoriile, corespondentele acestor funcţii, dobândesc semnificaţia unor meta-concepte, furnizând reguli pentru a decide caracterul bine-format al altor concepte şi combinaţii de concepte, judecăţi. Ele pot exclude unele concepte (cum este cazul "nimicului"), întrucât nu "cad" sub niciuna dintre formele pure ale gân­ dirii, nu sunt sintactic bine formate (85). Este revelat astfel sensul dcter­ minării teoriei categoriilor ca "sintaxă generală a minţii" pe care l -am amintit mai sus. Lista kantiană constituie astfel o "doctrină a sintaxei logice a priori normativă", reglând semnificaţia cognitivă a reprezen­ tărilor în genere. Acestei reconstrucţii îi vom face doar câteva observaţii. Prima: deşi R. Hanna este unul dintre puţinii kantieni actuali sensibili la formularea autorului, "firul căIăuzitor transcendental", sub care aşează Kant între­ gul demers al deducţiei metafizice, sau numai o parte a lui (ambiguitate lăsată de modul în care îşi intitulează Kant paragrafele în care este elaborată identificarea categorii lor şi expunerea sistemului lor), iden­ tificarea acestei idei kantiene cu apelul la logica generală ca îndrumar al descoperirii categoriilor şi, mai mult, afirmaţia derivării directe din aceasta a funcţiilor fundamentale ale intelectului fac total obscur sensul "transcendental" implicat în procedeul lui Kant. Ca urmare, deducţia metafizică este reproiectată într-o manieră corespunzătoare cel mult unei logici intens iona le, nu logicii transcendentale a lui Kant, căreia îi revine de drept. Nu considerăm că se poate izola un moment pur logic formal (al logicii generale) căruia să-i revină sarcina identificării mo­ mentelor gândirii În judecare, abstracţie făcând de constrângerile tran­ scendentale (condiţiile fundamentale ale orientării judecăţilor spre un obiect al experienţei posibile). Acestea sunt cele care, la Kant, preced şi 36 1


determină fonnularea "tabelei transcende n t a le a a tuturor momentelor gândirii în judecată". Faptul că ele sunt int roduse printr-o anumită "ab­ stracţie" (A701B 95), nu le face să cadă În s fcra de competenţă a unei "logici generale pure". A doua observal ic importantă: deşi reconstrucţia

Criticii ca teorie generală a semanti c i i cognitive este departe de mo­ dul de reprezentare a noii ştiinţe a lui Kant ca epistemologie analitică, multe dintre demersurile metodologice constructive ale lui Kant sunt proiectate tot Într-o manieră "analitică" standard, ca explicaţii concep­ tuale şi argumente propoziţionale. Ceea ce, am spus, reprezintă rezul­ tatul unei proiectări doar partiale a formei teoretice a Criticii în această reconstrucţie disciplinară. Revenind la prima observaţie, proiectarea în cadrul unei logici ge­ nerale a temeiului identificării categoriilor, vom vedea că aceasta se află la baza neînţelegerii semnificaţiei principiului "formal" (de fapt, structu­ ral) al derivării înseşi a "momentelor" gândirii în judecată, apelul "mis­ terios" al lui Kant la "titluri" şi "momente". Un cercetător foarte origi­ nal al teoriei kantiene, A. Collins recunoaşte că "patternul celor patru grupe de trei fonne ale judecăţii" (paralel cu cel al categorii lor) este un "pattern care a rămas pentru motive necunoscute enorm de atractiv lui Kant". El, dincolo de anumite preferinţe, dictate de o "arhitectonică dubioasă", nu reprezintă o bază pentru pretenţia lui Kant că ar fi astfel determinat un principiu al deducerii sistematice a tabelei categoriilor. (A. Collins 1 999: 1 03). Acest autor sugerează că deducţia metafizică a categoriilor se realizează în Critica raţiunii pure mai degrabă printr-o cercetare a condiţiilor de posibilitate pornind de la prezenţa actuală a unor performanţe (ştiinţifice sau de cunoaştere comună); de aceea el nu acordă nici un rol acestui pattern "formal" în identificarea funcţiilor subiacente realizărilor cognitive. În aceeaşi direcţie cognitivistă se înscrie şi analiza formelor pure ale sensibilităţii pe care o întreprinde L. Falkenstein în monografia sa,

Kant S lntuitionism. A Cammentary an the Transcendental Aesthetic, 1 995 . Deşi teoria categoriilor nu reprezintă obiectul acestei monografii, autorul prezintă câteva consideraţii sugestive tocmai pentru problema 362


"firului eăIăuzitor transcendental". Mai exact spus, el construieşte ceea ce am putea numi un "model cognitiv" al exigenţelor exprimate de "mo­ mentele gândirii în judecare". El vede sursa categoriilor în conceptua­ lizarea "procedeelor sintetice fundamentale ale minţii", a "procedeelor fundamentale ale minţii prin care se formează reprezentări intelectuale" (242). Reflecţia asupra acestor procedee poate conduce exclusiv la "acele concepte intelectuale pe care e posibil să le avem". Referinţa la textul lui Kant în acest sens este B 1 28 (cunoscuta "explicaţie a catcgo­ riilor") şi A93-94/B 1 26 (în care se afirmâ câ numai prin categorii poate fi gândit un obiect oarecare al experienţei). Această reflecţie este gh idată de arhitectonica lui Kant. În Analitica transcendentală proceduri l e s i n ­ tetice originare sunt realizate sub constrângerea pattemului ti tluri lor ş i al momentelor judecăţii. "Conform imaginii lui Kant. . . mintea s i n te­ tizează multiplul în patru căi fundamentale, generând reprezentări la trei niveluri de complexitate crescândă numite <percepţii> (ale fenome­ nelor), <experienţa> (obiectelor) şi <gândire a ghidată empiric> (asupra lumii). Cele patru tipuri de sinteză sunt ghidate, respectiv, de categori­ ile cantităţii, calităţii, relaţiei şi modalităţii, iar tipurile de reprezentări pe care ele le �enerează sunt, la nivel fundamental, reprezentări ale formei unor regiuni similar determinate (ceea ce Kant numeşte<omogenul» în cadrul câmpurilor senzoriale; percepţia multiplicităţii unor calităţi sen­ sibile sau fenomene contrastante (pete de culoare, sunete etc.); expe­ rienţa obiectelor persistente, independente de minte, reidentificabile in­ tersubiectiv; şi postulatele existenţei unor entităţi neobservate sau neob­ servabile (îndepărtate în spaţiu şi timp sau infime spaţial şi temporal), în cadrul unor teorii ştiinţifice. Astăzi, noi ne referim la aceste procese ca fiind: recunoaşterea pattemurilor, diferenţierea calitativă, recunoaşterea obiectelor şi inferenţa teoretică" (242-243). Mai mult, Kant "pretinde că a identificat principiile fundamentale care guvernează fiecare dintre aceste tipuri de procese" prin Axiomele intuiţiei, Anticipările percepţiei, Analogiile experi enţei şi Postulatele gândirii empirice. Aceste "legi transcendental e" sunt tot atâtea clase de principii determinative ale pro­ ceselor prin care sc constituie reprezentările intelectuale. Deducţia me363


tafizică, stabilind inventarul tuturor fUJlq i J lor s i n t et i ce originare care se află la baza producerii reprezentări l or

de

t i p inte lectual, va reprezenta,

crede Falkenste in, şi o probă "negat i v;l " conform căreia conceptele de spaţiu şi timp trebuie să fie întemeiate pc o in t u iţie originară a spaţiului şi timpului

(243 ). Deşi "teoria cogniti vă"

CI categori ilor poate sugera o

semni ficaţie a constrângerilor transccndcntale ale deducţiei meta fizice prin faptul că ele pot fi interpretate ca elementel e care ghidează în con­ strucţia modelelor producerii reprezentări l or intelectuale, ea nu oferă mai multe temeiuri pentru a centra examinarea kantiană a categorii lor pe acest moment. În deceniul trecut trei dintre cele mai remarc abile monografii kantiene

(M . Wolff 1 995, R.

Brandt

1 99 1 , B.

Longuenesse

1 993/2000)

au avut ca temă, cel puţin parţial, teoria categoriilor şi relaţia ei cu teo­ ria judecăţii.

B.

Longuenesse a consacrat deducţiei metafizice a cate­

goriilor o mare parte a cercetăril or ei care au format cartea Kant et le pouvoir de juger, care a consacrat-o ca pe unul dintre cei mai importanţi kantieni actuali .

H. Allison,

de exemplu, afirmă: "întreaga sa lucrare este

organizată în jurul unei teze care se opune direct maj orităţii interpre­ tărilor contemporane ale

Criticii

. . .

Cu toate acestea, este corect să spu­

nem că de acum înainte nici un interpret serios nu va putea ignora fie <firul călăuzitor> însuşi, fie analiza lui de către autoare" (Allison

67-6 8).

Ideea fundamentală a întregii perspective a lui

2000:

B. Longuenesse

(contrară opiniei cvasi-generale conform căreia corespondenţa catego­ riilor cu formele logice ale judecăţii ar fi doar "rezultatul maniei arhi­ tectonice a lui Kant") este formulată astfel : "Nici argumentul Deducţiei Transcendentale a Categori i lor, i.e. , demonstrarea rolului conceptelor pure ale intelectului în ori ce reprezentare a unui obiect, nici Sistemul Principiilor Intelectul ui Pur nu pot

fi înţelese fără a fi corelate până la

cele mai fine detal i i ale demonstraţiei lor cu rolul atribuit de Kant formelor logice ale ju d c că t i i şi manierii în c are el stabileşte tabela ca­

în confonnitate cu <fi­ logice" (B. Longuenesse 2000: 5)

tegoriilor sau a conccpte lor pure ale intelectului rul căIăuzitor> al acestor f{)rme

364


În monografia sa, B. Longuenesse nu formulează tranşant o per­ spectivă disciplinară în care să reconstruiască ştiinţa nouă a lui Kant, nici nu manifestă un interes special pentru forma teoriei kantiene la care se vor raporta procedeele metodologice examinate. Lucrarea ei pare mai degrabă un comentariu academic de mare fidelitate faţă de concepţia lui Kant şi de contextul istoric în care s-au înfăptuit cercetările acestuia. To­ tuşi, este di ficil de păstrat o "neutralitate disciplinară" într-o asemenea întreprindere hermeneutică. Longuenesse se situează, prin unele aserţiu­ ni programatice dar şi prin modul realizării cercetărilor şi rezultatele lor, în perspectiva cognitivistă. Repetăm însă, această perspectivă nu este una a unei cercetări sistematice care să propună o reconfigurare a sem­ nificaţiei teoriei lui Kant, ci ea rezultă din situarea corectă a programu­ lui critic în contextul istoric al ideilor şi influenţelor. Astfel, luând ca es­ enţială noţiunea kantiană de "formă logică a judecăţii", considerată, cum vom vedea, temeiul "generării" categoriilor, Longuenesse ţine să precizeze că aceasătă idee nu este aceeaşi cu noţiunea de formă logică din logica modernă, care se referă esenţialmente la constantele logice şi la regulile compunerii verifuncţionale şi ale derivării propoziţiilor pe care le adoptăm în cadrul unui sistem formal (aşa-numita concepţi e minimaIistă asupra logicii). De aceea este irelevantă critica pe care Strawson o făcea lui Kant pe temeiul acestei concepţii formaliste asupra logicii. "Pentru Kant, <forma logică> se referă, după Longuenesse, la ceva cu totul di ferit, şi anume la regulile universale ale gândirii discur­ sive. El înţelege logica într-un sens mult apropiat de acela al logicienilor de la Port-Royal, ca <reflecţia pe care oamenii au făcut-o asupra . . . operaţiilor minţii lor>" ( 5). Tabela formelor logice ale judecăţii va ex­ pune, ca urmare, " forme ale activităţii mentale, iar deducţia transcen­ dentală a categorii lor va consta în a arăta că aceste activităţi mentale sunt necesare pentru orice reprezentare a unui obiect" (5). Odată ce se va elu­ cida semnificaţia formelor logice ale judecăţii şi relaţia lor cu categori­ ile în aeest plan al proiel:\ări i lor este p o sibilă şi investigarea lor cu aju­ torul instrumentelor fo rma l e a l e logicii actuale, dar aceasta este, după autoare, o sarcină sec unda r:l . 365


Plasarea examinării teoriei judcc:l l i i şi a catcgoriilor în cadrul cer­ cetării activităţilor mentale, proprie pers pect i vei cognitiviste în sens larg, poate fi privită cu mare îndoială de toli adepţii interpretărilor dis­ ciplinare amintite până acum. Aşa cum consideră Longuenesse, "inter­ pretarea epistemologică a lui Cohen, interpretarea fenomenologică a lui Heidegger şi anal iza lui Strawson a <argumentelor transcendentale> au un lucru în comun, oricât ar părea de paradoxală o asemenea afirmaţie: ele toate se situează ferm pe poziţia antipsihologismului"(5). Excluderea considerării activităţii minţi i deformeză însă perspectiva kantiană, am­ putând el emente importante din structura argumentativă a teoriei tran­ scendentale. Perspectiva cognitivistă o face pe B. Longuenesse să situeze în centrul analizelor ei capacităţile, competenţele, puterile şi în genere ac­ ţiunile minţii, ca obiect de cercetare fundamental al lui Kant. Dintre toa­ tre acestea, capacitatea de judecare este aceea care va defini intelectul în­ suşi şi formele constitutive acţiunii cognitive. De aceea, după Longue­ nesse, formele judecării vor avea un rol fundaţional; ele vor genera ca­ tegoriile; ele nu constituie doar o cheie pentru descoperirea categoriilor, ci ele vor "uzurpa" categoriilor funcţia lor esenţială. După cum se ex­ primă Longuenesse in Introducerea lucrării sale, susţinerea de bază a Criticii, c u privire la conformitatea necesară a fenomenelor cu cate­ goriile, "poate fi înţeleasă corect numai în lumina rolului obiectificator pe care Kant îl conferă formelor logice alejudecăţii ca forme ale reflec­ ţiei" ( 1 2); mai târziu, în cuprinsul lucrării autoarea va susţine o idee şi mai radicală: "dacă nu vom considera prioritatea formelor logice asupra categoriil or, întregul argument al lui Kant va deveni de neînţeles" (78). Teoria kantiană a capacităţilor şi competenţelor minţii, respectiv, re­ laţia dintre Kraft şi Vermoegen sunt inspirate din filosofia epocii, fiind conforme cu Metafizica lui Baumgartner. Astfel,scrie autoarea, " Ver­ moegen (Facu/tas) este posib i l i tatea de a acţiona, sau tendinţa de a ac­ ţiona, care este proprie substa nlei. Acest conatus este o tendinţă sau un efort de a se actualiza pe sine. Pentru ca această tendinţă să se traducă în acţine ea trebuie să fie determ inată să facă aceasta de condiţii exte366


rioare. Atunci Vennoegen-ul devine u n Kraft, în latină vis, forţă. Urmând această linie a explicaţi ei, Vennoegen zu urtei/en, specificat conform diferitelor forme logice prezente în tabela lui Kant, poate fi considerat ca o posibilitate sau potenţialitate de a forma judecăţi. Acel Urteilskraft pe care Kant îl descrie în Analitica Principiilor şi în Critica puterii de judecată (Kritik der Urteilskraft) este actualizarea lui Vermoegen zu urteilen sub stimularea senzorială" (Longuenesse 2000:7). În prelegerile de metafizică cunoscute sub denumirea Metaphysik Volckmann, Kant scrie: Vermoegen (capacitate) şi Kraft (putere) trebuie distinse. În ca­ pacitate noi ne reprezentăm nouă înşine posibilitatea unei acţiuni, ca nu conţine temeiul suficient al acţiunii, care este Kraft, ci numai posibili­ tatea lui . . Conatus, effortul (Bestrebubung) este în sens propriu deter­ minarea unei capacităţi ad actum" XXVIII: 1,434). În ciuda dificultăţilor de interpretare a concepţiei lui Kant privind capacităţile reprezentaţi o­ nale, asupra cărora el extindea terminologia metafizicii substanţei, aver­ tizându-ne în acelaşi timp că mintea nu poate fi concepută ca o sub­ stanţă, Longuenesee consideră că raportul dintre Capacitate şi Putere este esenţial pentru înţelegerea perspectivei lui Kant asupra formelor logice ale judecăţii ca temei al derivării categoriilor. Pe scurt, Capacita­ tea de a judeca, înţeleasă ca o capacitate a gândirii discursive, cu formele ei specifice prezentate de Kant în "tabela formelor logice ale funcţiilor judecării" este domeniul fundamental al analizei lui Longuenesse din care vor fi "deduse metafizic" categoriile. Originea a priori a categori­ ilor, pe care trebuia s-o descopere deducţia metafizică, este astfel inter­ pretată ca generarea categorii lor de către capacitatea de judecare prin formele ei logice. Lucrul este posibil dacă înţelegem definiţia kantiană a judecării, unde tema lui este "judecata considerată în forma ei logică" (9). Astfel înţelege să interpreteze Longuenesee afirmaţia lapidară a lui Kant d in Metaphysische An(angsgruende der Natwwissenschaft, dup ă care deducţia sa transcendentală a categoriilor rezultă "Într-un singur pas al inferentei din definitia precis determinată a judecăţii în general" (IV: 476n). .

367


Centrare a întregi i Analitici a I n tdct:l u J u i pc capacitatea de jude­ care face din forme le ei logice pun c t u l un i li t:ator şi în acelaşi timp cel care impri mă diversitate şi dinam ism tuturor aqi unilor intelectului. în ju ru l ei se coa gulează toate demersuri le anal itice şi constructive ale te oriei kantiene. U ni ficarea tuturor aspectelor intelectului nu este una "statică", prin care să fie alăturate, pusc În paralel numeroasele tabele din Critică (al formelor judecăţ i i , categori i l or, schemelor, principiilor etc.), ci ea este una dinamică; în toate acestea există ceva care le pune în miş care, le face să fie active în spaţiul raţiunii şi le leagă într-o unitate lips ită de "rigiditatea arhitectonică" atât de des acuzată: actele de gân­ dire, care le conferă tuturor sensul lor deplin

( 1 4).

Nu vom intra aici în detaliile analizei "firului căIăuzitor" şi ale acti­ vităţii discursive a judecării, cărora autoarea la consacră principalele secţiuni ale

cărţii.

Di n perspectiva care ne interesează în acest capitol ni

se par deosebit de semnificative consideraţiile autoarei privind principiul divers i fi cării form elo r şi tipurilor acţiunii cognitive de construcţie a re­ prezentărilor.

Acesta este,

după Longuenesse, acela al "titlurilor formelor

al subsumării sub concepte în judecăţile noastre a obie ctului reprez entat prin termenul <x>". Acestor titluri le corespund "actele combinării perce pţilo r sensibile prin care se generează instanţe de substituţie pentru judecăţi ale lui <x>": acestea vor corespunde, l a rândul lor, "apl icării " diferitelor categorii ( 1 4) . Recursul la aceste titluri este mijlocul prin care cele două tabele (a formelor logice ale judecăţii şi a categirii lor) nu vor rămăne doar similare, ceea ce în ultimă instanţă nu reprezenta un temei convingător al conexiunii lor esenţiale, ci-şi vor dezvălui conlu crare a lor eficace; "fiecare dintre aceste tabele aruncă lumină asupra celeilalte ; tăria şi coerenţa uneia sunt stabilite şi sprij inite prin cealaltă" (7 7 ) . Semn i ficaţia acestor formulări oarecum înci frate va fi evi denţiată dacă vom lua în considerare sugestia autoarei, ur­ mându-i pe P. Schu lthess şi M . Wol ff, după care modelul kantian al for­ melor l ogice în judecată este lI nul matematic, şi anume maniera în care el concepea funcţiile O1 ah:mal ice. logice ale judecării" ; "titlul" se re feră la "un anumit aspect diferit

actului judecări i

368

sau al


Analiza capacităţii de judecare cu formele ei conduce la derivarea efectivă din ac estea a categorii lor. Categoriile, ca funcţii ale unităţii în sinteza multiplului reprezentărilor îşi realizează rolul lor prin aceste forme logice ale judecăţii . Ideea lui Kant de a deriva natura categorii lor din defmiţia determinată a judecăţii este interpretată de Longuenesse ca apel la "forma intelectului" pe care o exprimă aceste forme logice ale judecăţii. Central în această explicaţie este sensul particular al "formei " şi al "formalului" în logica lui Kant. Spre deosebire de "forma" logi­ cienilor actuali, prin care se înţeleg "trăsăturile structurale ale propoziţiei care sunt relevante pentru inferenţa care conservă adevărul şi sunt cx­ primabile în limbajul unui calcul logic" (74), forma, la Kant, tlimi tca l a operaţiile minţii, cunoscute prin reflecţie. D e aici decurge ş i original i­ tatea ideii kantiene de judecată. Ea nu formulează doar o legătură Între idei preexistente, ci este o funcţie care proiectează unitatea obiectivă a apercepţiei în multiplul reprezentărilor (B 1 4 1 ). Determinarea logicii ca "auto-cunoaştere a raţiunii . . . numai în ceea ce priveşte forma ei" co­ relează formalul nu cu un limbaj sau calcul neinterpretat, ci cu funcţiile originare ale intelectului; capacitatea de judecare ne va prezenta astfel funcţiile intelectului în act, sau ceea ce numea Kant, "util izarea logică a intelectului". În felul acesta, "convertirea" de care vorbeşte Kant a gân­ dirii în judecare ne permite, prin analiza capacităţii de judecare să de­ terminăm funcţiile originare ale intelectului sau "operaţiile formale ale intelectului" (57). În interpretarea lui B . Longuenesse, "structura dependenţelor" în conexiunea forme ale gândirii - categorii, sau structura argumentativă a deducţiei metafizice este, într-o prezentare rezumativâ, următoarea: "Kant s-a întrebat, care forme logice ale judecăţii trebuie considerate ca primitive dacă funcţia originară a judecăţii este de a <aduce cogniţiile date la unitatea obiectivă a apercepţiei>, i.e., de a corela reprezentăril e noastre cu obiectele. În acest sens, problema transcendentală trebuie să fi avut un rol-cheie în stab i l i rea tabelei sistematice a formelor logice ale judecăţii. Descoperind că funcţia obiectificatoare a acestor forme i-a oferit soluţia pe care o căuta la problema categoriilor, Kant a reţinut ca

369


primitive numai acele fonne pe care le-a considerat indispensabile pen­ tru generarea relaţiei reprezentări lor nuastre faţă de un obiect. Dar aceasta este tocmai ceea ce l-a condus să descrie formele logice astfel selectate ca <firul căIăuzitor> pentru tabela categoriilor. Categoriile, avându-şi originile în funcţiile intelectu lui manifestate în <formele lo­ gice ale judecăţii>, pot fi astfel apte dc a fi expuse sistematic şi de a se elucida complet semnificaţia lor" (78). Explicaţia pe care B . Longuenesse o oferă deducţiei metafizice a categoriilor se apropie cel mai mult de exigenţele şi rezultatele recon­ strucţiei teoretice pe care o vom formula în continuare, o interpretare care porneşte de la intenţia de a face manifestă în teoria lui Kant pro­ cedeele constructive ale tipului de teoretizare structurală, căreia teoria categoriilor îi aparţine ca o paradigmă fundamentală. Ea se detaşează cel mai evident de interpretările logicist-analitice (epistemologiste), care proiectau teoria lui Kant şi, ca urmare, şi procedeele ei metodologice în cadrul unei modalităţi de construcţie teoretică improprie, străină obiec­ tivelor explicite ale construcţiei kantiene. Deşi Longuenesse nu intro­ du ce în mod explicit conceptul de formă a teoriei căreia îi corespund procedeele metodologice ale deducţiilor metafizică şi transcendentală, ea pune totuşi în lumină elemente importante ale stilului c onstrucţiei teo­ retice propriu Criticii, ilustrat prin analizele conceptelor de formă, posi­ bilitate, funcţie, capacitate, judecată, etc., cât şi prin viziunea sa generală asupra logicii kantiene, respectiv, a relaţiei dintre logica generală şi logica transcendentală. Semnificativă în raport cu ultima idee este mo­ dul în care, după analiza structurii judecăţilor de relaţie şi a posibilelor ei formalizări, Longuenesse conchide: ,,0 asemenea analiză confmnă că tabela fomlelor logice ale judecăţii a lui Kant nu trebuie interpretată ca o tabelă a operatoril or logici elementari (care ar face-o vulnerabilă la critica lui Strawson), ci ca o tabelă a formelor gândirii (formele logico­ discursive ale judecării) necesar universale pentru a lega reprezentările noastre sensibile la obiecte" ( 1 03 n. 53). Indicaţia posibilă a unui tip de teoretizare subiacent demersurilor "demonstrative" ale teoriei categoriilor, prezentă în afirmaţia de mai sus, 370


este întărită de consideraţiile autoarei asupra necesităţii de a corela de­ ducţia metafizică cu între2Ul teoriei Analiticii transcendentale pentru a avea o idee mai corectă asupra structurii şi semnificaţiei ei. "Firul că­ lăuzitor în descoperirea conceptelor pure ale intelectului", care repre­ zintă punctul de plecare al cercetărilor lui Kant, se înscrie într-o abordare mai amplă, dominată de interogaţia transcendentală, de "o întrebare încărcată de presupoziţii", cum se exprimă Longuenesse: "Cum pot fi raportate a priori conceptele la obiecte care sunt date? (70). În felul acesta, deducţia metafizică devine o parte integrantă a unui demers am­ plu, de tip transcendental, care-i oferă dMucţiei metafizice "cheia de boltă", mij locind "convertire a" funcţiilor logice în judecare în categorii ale intelectului prin ceea ce vom numi "constrângerile transcenden­ tale" ale constituirii obiectelor experienţei posibile (cele vizate în prin­ cipiu de conceptele pure ale intelectului). Reconstrucţia Analiticii în lu­ mina acestei înţelegeri a "firului căIăuzitor" permite depăşirea rigidităţii aparente, dictate de o arhitectonică severă dar insuficient justificată, a paralelismului formelor logice ale judecăţii cu categoriile, întreaga sec­ ţiune nucleară a Criticii revelându-se ca o cercetare autentică în urma căreia se vor defini conceptele-funcţii esenţiale ale intelectului, nu ală­ turarea unui "argument opac (Deducţia Transcendentală a Categoriilor) unor argumente epistemologice disparate (Principiile Intelectului Pur)"; în termenii lui Longuenesse, va rezulta astfel o imagine convingătoare a unei "întreprinderi transcendentale unificate, în care Kant ne pune în faţa ochilor geneza conceptelor acelei discipline altădată purtătoare a "mândrului nume al ontologiei> (B3 03), orientată de întrebarea al cărei sens poate fi rezumat astfel: cum sunt în genere, pentru noi, reprezen­ tabile obiec.tele empirice ca instanţe de substituţie pentru termenul <x> în forma logică a judecăţilor noastre?" (3 96). Tabela funcţiilor logice ale judecăţilor, cea cere oferă temeiul "generării" categoriilor, sau mai de­ grabă al explicării genezci ideale a sistemului categorial, este "iluminată retrospectiv de răspunsul pc care această întrebare îl primeşte din partea Analiticii Transccndcntale ca întreg" (3 96). În analiza Principiilor se re­ levă acţiunea combinată în cea mai simplă judecată asupra lucrurilor "

371


Orientarl!a j mk:l:itli lor asupra fenomenelor ca obiecte ale experienţei posibile cstc a�a c u m vom arăta - aceea care

care constituie lumea noas�.

a condus prin selecţia, În concordanţă cu nitl!ri i l e transc endentale, a formelor judecării, la construcţia "tabdci t ranscendental e", căreia i se poate pune în corespondenţă direct sistemul catcgoriilor. Longuenesse a observat intervenţia în deducţia mctaJizică

a

intcrogaţiei transcendentale,

cea care va conduce sel ectarea "funcţi i lor l ogice care vor genera <te­ renul> pentru conceptele noastre"

(397): "N umai în măsura în care aces­

tea au fost astfel selectate şi organizatc sub ghidarea întrebării transcen­ dentale (care sunt c ondiţiile a priori pentru reprezentarea obi ectelor în genere?) pot funcţiona funcţiile logice ale judecăţii ca fir căIăuzitor pentru tabela categoriilor"

(3 97). Observaţia este într-adevăr fundamen­

tală. Sub acest îndrumar al întrebării transcendentale, Întrucât aceasta vizează posibilitatea raportării unor reprezentări la obiecte ale experien­ ţei pos ibile, cu alte cuvinte, Într-o mani eră directă sau indirectă, "date simţurilor", selecţia funcţiil or logice în judecată "a identi ficat astfel formele discursive prin rolul lor în raportarea reprezentărilor la obiecte", putând constitui "principiul" tabelei categorii lor. În felul ac esta, ide ea identităţii funcţie i implicate în unitatea reprezentărilor într-o j udecată şi în unitatea reprezentărilor într-o intuiţie se justifică şi ea întemeiază acea "incre dibilă realizare sistematică a lui Kant": depăşirea metafizicii ra­ ţi onale şi construcţia unei ontologii ca "gândire imanentă". Am insistat atât de mult asupra multiplic ităţii de maniere în care a fost explicată deducţia metafizică, deoarece prin aceasta se stabileşte sis­ temul categorial ca teorie nucleară a programului transcendental în ceea ce are ea fundamental: matricea operaţi ilor sau funcţii lor care definesc competenţa intelectului; tabela categoriilor conţine toate conceptele pure ale intelectului (categori ile sunt numite de Kant "c onc epte" - deşi natura lor este mai degrabă de funcţii de ordin superior sau reguli de generare a funcţiilor - sub influenţa sistematicii filosofice a lui Wolff, care avea ca teori e-nucleu ontologia în cadrul căreia conceptele funda­ menta le jucau un rol determinant), după cum tabela trans cendentală a funcţi ilor gândirii În judecată conţine toate "acţiunile formal e ale inte-

372


lectului", acea realizare sau manifestare a competenţei raţi onale, ca po­ sibilitate, în actele fundamentale ale intelectului . Studiul invariantiv al acestei "manifestări" înfăptuit sub ghidaj ul transcendental al ori entării judecăţii spre un obiect posibil al experienţei conduce la identi fic area acelor tipuri de funcţii ale intelectului, expuse complet în tabela lor transcendentală, c are oferă temeiul identificării categorii lor, căci ele pot fi convertite în temeiuri ale tipurilor de judec ăţi c are determină din perspective diferite un obiect intenţional : &