Page 1


HUME: A VERY SHORT INTRODUCTION A.J. Ayer Copyright © th e estate of AJ. Ayer

Hume: A Very Short Introduction was origi � ally published in Engl i s h in 1980 This t ranslation is p ublis he d by arrangement with Oxford University Press.

HUME A.J. Ayer Copyrig ht © 2009 Ed i t ura ALL

Hume a fost publicată în limba engleză în anul 1980. Această traducere es te publicat ă cu acordul Oxford University Press.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României AYER, ALFRED JULES Hume / Ayer AJ.; trad.: Inna Tofan.

-

Bucureşti: Editura ALL, 2009

Bibliogr.

Index ISBN 978-973-571-89°-9

1. Tofa n, I rina

(trad)

Toate d re ptu ri le rezervate Editurii ALL.

Nicio parte din acest volum nu poate fi copia tă rară p ermisi unea scrisă

a

Editurii ALL.

Drepturile de dist ribuţie în st ră inătate a parţ i n în exclusivitate editurii. Al! rights reserved The distribution of dus book outside Romania, without the written permission of ALL, is strictly prohibited.

Copy right © 2009 by ALL. E d it u ra AL L:

Bd Constructoril or nr. 20A

sector 6, cod 060512 Tel.: 021 4022600 Fax: 021 40226 10

Departamentul distribuţie:

Tel: 021 4022630 021 402 2633

Comenzi la:

comenzi@all.ro www.all.ro

R e dactor:

Carnii Golub

Design copertă:

Alexandru N ovac

- Bucureşti


o

SCURTA

INTRODUCERE

urne A.J. Ayer Traducere de Irina Tofan


Prefată , Cu

ce p ţi a scurtului capitol biografic, pentru care sunt foarte îndato­ rat excelentei cărţi a profesorului Emest C. Mo s sne r The Life of Dewid Hume (Viaţa lui David Hume) , cartea de faţă reproduce textele ceior patru conferinţe "Gilbert Ryle" pe care le-am susţinut la Universitatea Trent din Ontario, în martie 1979. Am fost încântat de invitaţia de a ex

susţme aceste conferinţe, cu atât mai mult cu cât Gilbert Ryle a fost

chiar mentorul meu filosofic. Aş vrea să-mi exprim recunoştinţa atât

faţă

Machette şi co m p ania Victoria faţă de membni Departamentului de Filosofie şi nume­

de sponsorii conferinţelor, fundaţia

and Grey, cât şi

roşi alţi oameni de la Trent, pentru primirea lor călduroasă.

Pentru citatele din scrierile filosofice ale lui Hume

am folosit

ur­

mătoarele texte: A

Treatise of Human Nature, e d itat de L.A. Selby-Bigge; edi ţia a de P.H. Nidditch; include Apendice şi Abstract. Oxford

do Ud, revizuită

University Press, 1978.

Enquiries concerning

Human Understanding and t!te Principles of de L.A. Selby-Bigge; ediţia a treia, revizuită de P.H. Nid­ ditch. Oxford University Press, 1975· Dialogues conceming Natural Religion, editat cu introducere de N orman Kemp Smith; include ca supliment textul lui Hume My Own

Marals,' editat

Life.' Bobbs-Merrill, 1977Essays

Moral, Political and Literary,l voI.

II,

editat de T.H. Green

şi

T.H. Grose. Lon gma ns , 1975. 1

Ediţie românească: D. Hume, Cercetare asupra intelectului amenesc,

de

tradt1Cere

Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu. Constantin Niţă, Editura Ştiinţifică şi En­

ciclopedică,

Bucureşti, 1987 (n.tr.).

'Textul Viaţa politice,

mea

traducer

a fost pub hcat În limba română în volumul D. Hume. Eseuri

e de

Adina Avramescu şi Cătălin Avramescu, Editura Humani­

tas, Bucureşti, 2005 (n.tr.).

3

În

limba română

au

fost publicate două

Hume, Eseuri politice (v. nota z) ŞI D.

selecţii

Hume,

din eseurile lui Hume: D.

Eseuri politice, traducere de

Bog­

dan As a ftei şi Cristian Ducu, ediţie îngrijită de Emanuel-Mihail Socaciu, Editura

Incitatus, 2002

(n.tr.) .


Hume

La cererea editurii Oxford University Press, am inclus referinţele

la aceste opere între paranteze, identificându-le prin literele T, E, D şi, respectiv, G. Cifrele de după litere indică numărul pagimi.' Alte refe­ rinţe de acest tip am mai folosit doar pentru paginile cărţii lui l'vlossner, identificată prin litera M. Deşi a avut şi alte realizări literare, incluzând aici renumita

tory of England (Istaria Angliei),

Hume a fost în primul rând

un

sa

His­

filosof

Cu excepţia primului capitol, unde îi schiţez biografia, această carte este în întregime dedicată expunerii filosofiei

4

sale.

Pe parcursul lucrării am indicat şi paginile din ediţiile În limba română după

acelaşi sistem, folosind litera C pentru Cercetare asupra intelectului omenesc şi P pentru Eseuri politice

-

ediţia Humanitas

(n.tr.).


Capitolul

1

Viaţa şi personalitatea lui Hume David Hume, în opinia mea cel mai mare filosof britanic, s-a născut la 26 aprilie 1711, după calendarul vechi. În scrierea sa de adio, My Own Life (Viaţa mea), o autobiografie nu mai lungă de cinci pagini - redactată în aprilie 1776, cu patru luni înainte de a muri -, el se mân­ Edinburgh la

dreşte cu provenienţa sa dintr-o familie bună, pe linia ambilor părinţi. Tatăl

său, J ose ph

Home, practica

d reptul

şi era proprietarul

unei moşii

la Ninewells, în Berwickshire, aflată în posesia familiei încă din secolul al XVI-lea. După sp u sele lui Hume, tatăl său "a fost un descendent al contelui Home sau Hume"

(D

233) (P 19), printre urmaşii căruia avea

să se numere, în secolul XX, un prim-ministru conservator. Mama lui, Katherine, era "fiica lui Sir David

Falconer, Preşedinte al Colegiului Ju­

riştilor", iar unul dintre fraţii ei moştenise un titlu nobiliar. Soţii au avut trei copii, dintre care David era mezinuL fratele său John fiind născut în 17°9, iar sora sa

Katherine, un an mai târziu.

Joseph Home a murit în 1713, când Da vid era foarte mic. Averea a t rec ut în proprietatea fratelui mai mare, iar David a prim it o moştenire de vreo 50 de lire pe an, sumă care nici pe vremea aceea nu era suficientă pentru a-i asigura independenţa financiară. Fusese stabi lit ca David să urmeze exemplul tatălui său şi să devină a vocat . Mama lor, care nu s-a recăsătorit, a admmistrat averea până când John a atins vârsta necesară pentru

a-şi intra în drepturi. După toate relatările, David era un copil

devotat mamei sale, precum şi fratelui şi surorii lUI. Mama era o calvi­ nistă ferventă şi

şi-a educat copiii

în spiritul acestei credinţe, credinţă pe

care Hume a respins-o în perioada adolescenţei, l aolaltă cu toate cele­ lalte forme de creştinism. Faptul că relaţia cu mama sa nu s-a deteriorat sugerează că fie

a ascuns acest lucru de ea, fie cel puţin

nu l-a afişat cu

ostentaţie. Toată viaţa a fost un om cu înclinaţii paş ni ce şi i-au displăcut controversele, atât în public, cât şi în viaţa particulară, deşi nu îi lipsea


Hume

fi fo st de neortodoxe şi în pofida

curajul propriilor convingeri, oricât ar

reţinerilor de a le vedea tipărite. Se spune că mama sa ar fi zis "Davie " al nostru are o fire plăcută, dar neobişnuit de înceată , dar acest lucru nu e susţinut prin nicio dovadă scrisă. Dacă e adevărat, poate să fi fost expresia unui sentiment de exasperare faţă de cât a durat până ca tânărul să devină independent financiar de averea familiei.

În 1723, când încă nu împlinise

12

ani, David Hume s-a î nsc ris îm­

preună cu fratele său mai mare la Universitatea din Edinburgh. Aici au studiat aproape trei ani şi au plecat fără să obţină o

dip lo m ă, lucru

uzual

la vreITlea aceea. Cursul de discipline uITlaniste pe care l-au urmat in­

cludea ca ma teri i obligatorii hITlba greacă, logica, ITletanz ica şi filosofi a naturală, numită astăzi fizică. Existau şi cursuri la materii opţionale, ca etica sau matematica. Nivelul lecturilor pare să fi fost relativ elementar, dar

e

probabil ca în această perioadă Hume să fi dobâ ndit ceva cunoş­

tinţe despre marile opere ale lui Isaac Newton şi ale lui John Locke. El însuşi nu consemnează despre studiile sale universitare decât că "a fost un elev merituos". Întors la Ninewells, Hume a încercat să se implice în studierea dreptului, dar

a

renunţat foarte curând. Pasiunea pentru literatură, înţe­

leasă ca incluzând istoria şi filosofia, pe care în autobIografie o numeşte "pasiunea dominantă a v ieţii mele şi o sursă inepuizabilă de satisfacţii", s-a dovedit prea puternică. Atât de puternică încât, în cuvintele lui: "am descoperit că nu pot să mă dedic altor discipline cu excepţia filosofiei şi l i teratu rii ,,(D

233) (P 20).

Deşi vorbeşte despre Cicero şi Virgiliu ca

despre autorii pe care "îi devora în secret", în locul studiilor juridice cu care credea familia că se îndeletniceşte, el s-a dedicat în pri mul rând cu­ getărilor filosofice, iar în 1729, când avea doar 18 ani, s-a deschis pentru el "o nouă perspectivă a gândirii", pe care avea să o expună în prima şi, până la urmă, cea mai celebră carte

a

sa", A Treatise of Human Nature

(Tratat asupra naturii umane). S uresc itarea

dedicat

da to rată ac e stei descoperiri ş i

intensitatea cu care i s-a

au avut ca rezultat deteriorarea stării sale de să năt ate. Boala

lui p rogramul de exerciţii fizice urmat, împreună CLI o diet ă consistentă, l-au trans for m at în interval de doi ani dintr-un tânăr

era psihosomatică, iar


Viaţa şi personalitatea lui Hume

..inalt, slab şi oso s

"

în c eea ce el descrie drept "tipul c e l mai voinic, robust

şi p les nind de sănătate pe care l- a ţ i văzut, roşu în o braj i şi

cu o figură

voioasă". Cu toate acestea, el a rămas vic ti ma atacurilor de de pre sie,

având simp tome fizice ca palpitaţiile, iar medicii di n partea locului la ,

ca re apela frecvent, n-au reu ş it să-I vindece. În cele din urmă, a decis el

Îns uşi că ar fi mai bine să renunţe la studii, măcar pentru un timp, şi "să ducă ci viaţă mai activă". În f e b ruarie 1734, a plecat din S coţia la Bristoi, u nde i se o fe rise un post de vânzător într-o firmă de produse zaharoase, Decizia sa se poate să fi fost influenţată de fap tul că urm a să fie citat de o servitoare din partea locului în faţa un ei curţi ecleziastice prezidată de unchiul lui, sub acuzaţia de a fi tatăl copilului ei nelegitim. Acuzaţia

n-a fost dovedită şi nu i-a afectat reputaţia, nici măcar în părţile locului. Există, e a-devărat, do vez i ulterioare că ar fi avut o slăbiciune p entru fe­ mei, deşi nu s-a căsătorit niciodată şi a avut un temperament prea calm şi preoc u pări intelectuale prea acaparatoare pent ru a p utea trece drept

un fante

.

Deşi şi-a Tacut c â ţi va prieteni buni în Bristol, Hume n-a avut nevoie

de mai mult de patr u luni pentru

a

rea liz a că viaţ a comercială nu era

pentru eL A exist a t sugestia că ar fi fost conc e diat pentru că insista să cr iti c e stilul literar al şefului său. Indiferent dacă a fost aşa s a u nu, sigur e că Hume s-a bucurat să fie lăsat să se concentreze asupra filosofiei. Cel mai durabil rezultat

al şederii sale în Bristol a fost faptul eli aco lo şi-a

schimbat numele din Home în Hume, pentru a concorda cu pronunţia. Decis să se dedice scrierii Tratatului, H u me a emigrat în Franţa, pro b a b il in ideea că acolo s-ar d escurca mai bine cu bugetul său modest.

D upă o scurtă şedere la Paris, unde a beneficiat de îndrumarea confrate lui său scoţian, Cavalerul Ramsey, a petrecut un an la Rheims şi

­

doi ani

în orăşelul La Fleche din Anjou, z ona col egiului iezuit unde şi-a primit

educaţia Descartes. Acolo şi-a Tacut câţiva pr ieteni printre preoţii iezuiţi şi a pro fitat de vasta lor bibliotecă. În toamna anului 1737, cea mai mare parte

a

c ă rţii era scrisă şi Hume s-a Întors la Londra pentru a găsi un

editor.

Acest lucru n-a fost atât de uşor pe cât spera el. A t recut un an până să ajungă la semnarea unui contrac t cu John Noon pentru o ediţie de

o


Hume

mie de exemplare a l e pnmelor două

"cărţi", mtitulate Des pre intelect" "

şi "Despre afecte", pentru care a pri mit 50 de lire şi douăsprezece copii

le gate Lucrarea a fost p ublic at ă anonim, la preţul de 10 şilingi, în ianua­ .

Treatise of Human Nature: Bei ng an Atterllpt Experimental MetJlOd of Re as on ing into Moral Subjec ts

rie 1739, cu t itlul general A ta Introduce the

(Tra tat asupra naturii umane: o încercare de a introduce metoda experi­ mentaLă de gândire în subiecte morale). A treia carte, "Despre m oral ă nu era încă bună de tipar. Apariţia i-a fost amânată până în noiembrie 174°, când a fost publicată, de data asta de Mark Longman , la pre ţu l de p atru şilingi. ",

ca re a avut parte TratatuL l-a dezamăgit foarte tare pe sale, nicio încercare literară nu s-a do v e d it vreodată mai nefericită decât tratatul meu a supra naturii umane. A fost o lucrare care s-a nă scut moartă şi care n�a reuşit nici măcar să smulgă un murmur printre fanatici" (D 234) (P 21). Acea stă apreciere nu este intrutotul a de Primirea de

Hume. În c uvin tel e

"

­

vărată. E ade v ărat că ex em p l are le ediţiei îngrijite de Noon nu s-au epui­ zat nici până la sfârşitul vieţii

lui

H u m e,

dar lucrarea a fost rema rcată

în

Anglia şi în publicaţii din străinătate şi a pri m it trei recenzii de proporţii considerabile. Pro b l e ma a fost că

tonul recenziilor era predominant ostil

şi, pe alocuri, dispreţuitor. Hume a considerat că ostilitatea era cauzată

în principal de neînţelegerea concepţiilor sale şi a încercat să re me die z e

problema, pub lic ând în 1740 un p amfl et anonim, anunţat iniţial cu titlul An Abstract of a late Philosophical Performance,

OF HUMAN

NATURE,

entitLed A TREATISE

&c. Wherein the chief A rgument and Design

of that Book, whi ch has met with such

Opposition,

and been represented

in sa terrifyin g a Light, is further ill ustra ted and explain'd

unei

(Rezumat al

realizări filosofice recente, intitulate TRATAT ASUPRA NATURII

UMANE etc, în care con ceptul şi

a rgum entu

l principal al acestei cărţi, fost prezentată într-o lumină atât de terifiantă, este ilustrat şi ex pli cat mai pe lari). Acesta a apă rut totuşi cu titlul m ai puţin agre siv An Abstract of a Book lately Published. EntitLed, A Treatise of Human Nature, &c. "W'herein the Chief Argument of that Book is further Illustrated and Explained (Rezumat al unei cărţi recent publicate, Tratat asupra naturii umane etc, în care argumentuL prin­ cipal al a cestei cărţi este ilustrat şi expl ica t mai pe lari). Pam fl etul a fost care a întâmpinat o ase·menea opoziţie şi

a

dat uitării până când o c opi e a fost des cope rită şi identificată la sfârşitul


Viaţa şi personalitatea lui Hume

an ilor 1930 de către May n ard Keynes, care a publicat-o cu o introducere serrmată de el însuşi şi de Pie ro Sraffa, cu titlul An Abstract of a Treatise 1740: A Pamphlet hitherto unknown by David Hume (Rezumat al tratatului asupra naturii umane, 1740: un pamflet necunos­ cut plmă acum, de David Hume). Rezumatul se concentrează în sp ec ial

of Human Nature,

asupra t eo riei

humeene a cauzalităţii, ace a sta fiind într-adevăr partea ulterior TratatuL

ce

avea să c ons a cre

Hume s-a considerat perso nal respons abil de eşec ul Tratatului, din cauza manierei defectuoase de prezentare, şi a preferat să se dezică de el.

întâiul semn al acestei atitud in i se găseşte în prefaţa primului diIitre cele lucrării Essays, Moral and Political (Eseuri morale şi po­

două volume ale

litice), publicate în 1741, respectiv 1742, unde, tot anonim, se prezintă "un

ca

a u tor nou". Eseurile, în număr de 27 şi publicate de Andrew Kincaid

la Edinburgh, avea u tonuri mai mult sau mai puţin s e rioase şi acop ere au o

gamă la r gă de subiecte, cu m ar fi criticismul, man ierele, filosofia şi poli­

t i ca

Au avut parte de o primire favo ra b ilă, în spec ia l e s euril e poli tice pe subiecte ca "Libertatea presei" sau P ri mele principii ale guvernării". Un .

"

inte re s deosebit

a

stârnit "Portretul lui Sir Robert Walpole", conţi n â nd o

apreciere mai aspră de c ât intenţiona Hume să susţină, într o vreme când -

omul de stat pierdus e puterea, Desigur, acesta a fos t motivul pentru care nu a mai in dus textul în ediţii ulterioare ale lucrării. De asemenea

,

a omis din ediţiile u lte ri oa re câteva piese mai uşoare , cu titluri precum

"Despre dr a goste şi căsătorie" sau "Despre aroganţă Publicarea

ac estor

şi modestie".

eseuri, pe lângă că i-a adus ceva bani

mativ 200 de lire) , l-a încu raj at pe Hume

(apro;xi­

ca ndid e z e pentru pos tul de

profesor de etică şi filosofie p neumatic ă la Universitatea din Edinburgh. Sugestia de a candida a ve n it în 1744 di n partea prietenului său John Co­ utts, rector la Edinburgh. D eţin ă tor ul postului Alexander Pringle, fusese ,

plecat în ultimii doi ani ca medic de front în străinătate, iar numirea

lui ca medic general pe lângă trupele din Flandra nu păre a compat ibilă cu păstrarea postului de pr ofesor la Edinbu rgh La momentul respectiv, .

n-a exis tat o opoziţie deschisă în

consiliul

oraşului faţă de numirea l ui

Hume ca succesor. Din păcate însă, Prmgle şi-a amânat demisia până când Coutts

n-a

mai fost rector, iar fanaticii, pe care Hume la urma ur­

m e i îi o fen sase , au avut t imp să-şi adune forţ ele. Ei n-au putut

fi liniştiţ i


Hume

niCl prin pa mflet ul

publicat ano nim

/rom a Gentleman to his

tre prietenul său

Friend

de

Hu m e în 1745,

titlul A Letter domn că­ re spins afirmaţia cu

in Edinburgh (Scrisoarea unui

din Edinburgh), în c are arăta că nu a

"orice are un început are o cauză", ci doar a e x plicat- o , şi că argumentul

său din Tratat nu conduce

în niciun felia ateism. Postul a fost ofer it în aceluiaşi an profesorului de filo sofi e morală de la Universitatea din Glasgow, Francis Hutcheson, prieten şi mentor al lui Hume. Când acesta a refuzat, Consiliul a decis pro movare a l ecto rul u i care-i ţinuse locul lui Pringle.

dec urs ul

Lipsit în c ontinu are de siguranţa finan c iară pe care obţinerea postu­ lui i-ar fi oferit-o, Hume a acceptat poziţia, plătită cu 300 de lire pe an, de p rec ep tor al Marchizului de Annandale, un nobil tânăr şi exc entric

ce locuia la o distanţă convenabilă de

Londra (lângă

5t.

Alban)

şi care,

declarat nebun. În pofida ciudăţeniilor angaja­ torului său şi a dovezilor de rea-voinţă ve nite din pa rtea unui membru infl uent al familiei, Hume er a suficient de mulţumit de poziţia sa pentru a fi dispus să o păstreze ch iar şi pe ntru un sala riu mai mic. Fără îndoială, moti v ul era că îi rămânea suficient timp liber pentru scr is . Aceasta este la scurt

timp, avea să fie

perio ada când a început să lucre ze la Philosophical Essays conceming omenesc) , ul­ Understanding (Cer­ să înl o c u ia scă prima

Human Understanding (Eseuri filosofice asupra intelectului terior cetar

e

redenumită

An Enquiry conceming Human

asupra intelectului

om enes

c),

lucrare menită

carte din Tratat. C e l mai p roba bil, tot în această pe ri o adă , a scris şi Three Essays, Moral and Political (Trei

au fost publicate

eseuri morale şi politice). A mb ele lucrări

în 1748.

o lucra r e mult mai bine SC r I să decât diferă mai mult prin accente, dec ât în pri vinţa argumentaţiei. Problem a centrală a cauzalităţii este adusă mai mult în prim - pla n şi este mai p uţin încărcată de ceea ce am numi azi p s ih o l ogie.

Cercetarea este, într-adevăr,

Tratatul, faţă de care

Există, de asemenea, secţiuni din Tratat, cum ar fi cea despre sp aţi u şi

timp, care nu

au

un

c oresp o

ndent în Cercetare. Pe de altă parte, aceasta pe care, din precauţie, Hume îl sco­

include ca pitol ul "Despre minuni",

sese din Tratat. A rgume ntul p rincip a l al acestui ca pito l , "că nicio mărtu­ ri e nu aj unge pentru a stab ili pr oduce rea unei

turia este

cumva de aşa

na tură

minuni, decât dacă măr­ fie mai miraculoasă

încât falsitatea ei să


Viaţa şi personalitatea lui Hume

CE 115-116)(C 182), cu mai multă faimă printre con­

decât faptul pe care ea nâzuieşte să-I stabilieascâ"

implicaţii iconoclaste, i-a

adus lui

H u me

temporanii săi decât orice altă scriere a lui pur filosofică.

Trei eseuri morale şi politice, ap ărută în februarie

1748, a fost pri ma

carte pe c are Hume şi-a trecut numele, obicei pe care avea de acum inc olo să-I păstreze. Sursa de ins p i raţ ie a acest o r eseuri a fost rebeliunea c ondusă de Tânărul Pretendent.' Hume arată despre ele, înainte de pu­

blicare, că "unul este împotriva contractului originar,

lor (Whigs];

altul

împot riv a obedienţei

ul liberali­ conservatorilor

s istem

pasive, sistemul

(Tories]; al t reile a despre succesiunea protestantă, unde prezint cum ar

delibera cineva, înainte de stabilirea succesiunii. la care familie trebuie

eseul vo­ lumul din 1748 a fost înlocuit de un eseu despre "Caracterele naţio nale Hume nu a fos t în n ic i un caz un iacobit,6 dar a scris un pamflet în apă­ rarea prietenului său Lord Provost Stewart, acuzat în 1747 de a fi predat să ade re , cântărind avantajele şi dezavantajele fiecăreia". De fapt,

despre succesiunea protestantă nu a fost publicat până în 1752, iar în

".

Edinburgh-ul în mâinile rebelilor; totuşi, din Cauza temerilor editorilor, pamfletul

nu a fost publicat până dup ă achitarea lUI Stewart.

Disponibilitatea lui Hume de a ac c ept a

un

salariu mai mic pentru

poziţia de p rece p t o r nu i-a folosit la nimic, căci în ap rilie

1746 a fost con­ fi recuperat abia vreo 15 ani mai târziu. S-a gândit să se înt o arcă in Scoţia, în casa lip­ sită acum de prezenţa mamei sale, care, spre mare a lui întristare, murise cediat, fără plata pe

cu

LIn

un trimestru, bani

pe care

e

p osi bi l să-i

an în urmă. A primit însă oferta unei rude îndepărtate, Generalul

St. Clair, de a o cu pa postul de secretar într o expediţie pe care genera­ -

lul fusese însărcinat să o conducă În Canada,

cu

intenţia de a-i ajuta pe

coloniştii englezi la alungarea francezilor. În timpul cât expediţia aşt epta vânt fav orabil la Portsmouth, Hume

a

fost promovat de la condiţia de

secretar la cea de consilier al curţii marţiale a tuturor forţelor aflate sub a d e v enit niciodată favora­ bil, expediţia a fost deturnată spre Bretania, unele a eşuat în încercarea

comanda Generalui St. Clair. Cum vântul nu

Stuart (1720-1788) (n.tr.).

5

Charles Edward

6

,.Iacobitisffiul" desem na mişcarea politică dedicată readucerii familiei regale

Stuart pe tronul Angliei, Scoţiei şi lrlandei

(n. tr.).


Hume

de a cuceri oraşul L' Orient abandonând asaltul chiar in mom en tul când ,

francezii se hotărâseră să se predea. Expediţia s-a întors în A ngl ia fără să

fi realizat ni mic remarcabil. Generalul St. Clair pare să fi fost mai ghinionist decâ t culpabil, iar, mai târziu, Hume i-a lu a t apărarea

degrabă

în scris pentru modul cum

a

condu s expediţia, împotriva ironiilor lu i

Voltaire. Încă o dată, Hume. a tre bu it să a ştepte mulţi ani până să poată

obţin e de la guvern banii c t.\veniţi pen tru în deplini rea fun cţiei de consi ·

­

lier al curţii marţiale. După ce expediţia a fo st abandonată, Hume s-a întors pentru scurt timp la Ninewells, dar la în cep utu l anului 1747 era din nou la Londra, căci acceptase invitaţia genera lului de a de a-i servi ca aghiotant "în mi­ siunea sa militară la curţile de la Viena şi Torino". A îm brăcat uniforma de ofiţer, care, probabil, nu i se potrivea. După spusele unui tânăr martor obrazn ic, "corpolenţa persoanei sale era mai potr i vi tă pentru a transmite ideea unui p re fect mâncător de ţestoase decât pe aceea a unui filosof ra­ finat (M 213-214). Acelaşi observator, deşi mai apoi mândru de a fi făcut cunoştinţă cu Hu me, comenta discrepanţa din tre puterile intelectuale ale ace s tuia şi figura sa absentă şi ironiza fap tu l că, vorbind fie în engleză, "

fie în franceză, păstra "cel mal puternic şi mai vulgar accent scoţian

".

Hume a rămas la Torino până la sfârşitul anului 1748, ast fel că a l i p­

sit

din

Anglia în peri o ada publicării celor Trei eseuri, a pri mu lui volum

din Cercetare şi a noii edi ţii a l ucră r ii Eseuri morale şi politice, care au pus fundamentele reputaţiei sale li t erar e Marele scriitor france z Mon­ .

tesquieu

a

fost

atât de impresionat de aceste

Hume o copie a cărţii sale

Eseuri, încât i-a trimis lui

Despre spiritul legilor, iar cei d oi au corespon­

dat regul at de-a lungu l celor

şapte ani cât a mai a vut Montesquieu de

trăit. Hume însuşi şi-a dat cu greu seama că atitudinea gen e ral ă începuse fie favorabilă, cel pUţin dacă dăm crezare autobiogranei sale, în ca re vorbeşte de marea tristeţe cu care a . desc ope ri t la întoarcerea în A ngli a că nici Cercetarea, nici reeditarea Eseuri lor nu s-au bucurat de mare suc­ ces. Dar aceasta nu l-a descurajat, ci dimpotrivă, i-a stimulat ambiţia literară. Întorcându-se la N înewells a terminat în 1751 Enqury conceming the Principles of Morals (Cercetare asupra principiilor moralei), menită să

să-i

,


Viaţa şi personalitatea lui Hume

substituie Cartea a treia a Tratatului şi considerată de Hume "de departe bunii dintr e toate scrierile mele istorice, filosofice sau literare" (O 2:.;6)(P 23)' În anul urmator a publicat Political Discources (Discursuri

cea mai

politice) şi tot în această perioadă a început să l ucr ez e la Dialogues

con­

f'Jatural Religion (Dialoguri privind re ligia naturală) şi a început cer cetare a pentru History of England (Istoria Angliei). În acelaşi timp, centing

lucrările sale

au

început să atragă critici. În cuvintele lui: "de două

sau

trei ori pe an, apăreau comentarii la lucrările mele semnate de tot felul de preacinstiţi p relaţi" (O 23S)(P 22), însă Hume şi-a păstrat neclintită hotărârea "de a nu răspunde nici oda tă la vre un comentariu". Atitudinea ostilă nu a vizat şi Discursurile politice, deşi şi acestea au fo s t trecute la Index ul Romano-Catolic, în 1761, laolaltă cu toate celelalte opere ale lui Hume. Discursurile, amintite de Hume ca "singura mea l uc rare care s-a bucurat de succes încă de la prima apariţie", erau iniţial în număr de douăsprezece, din care doar patru erau strict politice . Dintre celelalte opt, unul privea densitatea relativă a p op ul a ţi e i În lumea antică şi În cea modernă, iar celelalte şapte erau contribuţii la ceea ce numim azi economie. Hume era un apărător înfocat al comerţului liber şi, într-o anumită măsur ă, eseurile lui au anticipat teoria elaborată de tâ­ nărul său prieten Adam Smith în faimoasa lucrare The Wealth of Nations (Avuţia naţiunilor), al

cărei prim volum Hume l-a citit cu admiraţie, cu

câteva luni Înainte de

a

muri.

În 1751, John Home s-a căsătorit, iar Oavid şi sora lui s-au stabilit la Edinburgh, într-o reş ed i nţa mai luxoasă, ca urmare a Îp1bunătăţirii situ­ aţiei lui materiale. Pe lângă câştigurile de pe urma publicaţiilor literare, misiunile de la Viena şi Torino l-au racut pe Hume "stăpân pe aproape o mie de

lire", iar sora lui avea şi ea o mică rentă de

30 de lire, pe lângă cea

fi dus o viaţă soci­ săi prieteni - printre care şi mulţi clerici moderaţi - şi întorcându-le la rândul său ospitalitatea. Ar fi fost, totuşi, gata să se mute la Glasgow, dadi ar fi reuşit să obţină catedra de profesor de logică, pe care Adam Smith o elibera se în 1752 pentru a o prelua pe cea de p rofesor de filosofie morală, dar deşi a fost sprijinit şi de 50

a

lui. Deşi vorbeşte de frugalitate, Hume pare să

ală activă, fiind vizitat deseori de num eroş ii

de alţi profesori pe lângă Adam Smith, o po ziţi a fanaticilor i-a împiedicat încă

o

dată numirea.


Hume

Hume s-a consolat oarecum

du pă acest eşec după numirea sa ca

bibliotecar al F acultăţii de Drept din Edinburgh. Salariul era de num a i 40 de lire pe an şi Hume a refuzat chiar să-I mai primească d upă 1754, an

au respins trei cărţi c oman date de el- printre

în care curatorii

Canţii de La Fontaine

-

pe motiv că erau in decente Hume .

nu

care

şi

şi-a dat

demisia până în 1757, d ar până atunci a ap elat la so luţi a de compromis de a-i da banii prietenu lui său Blacklock, poetul orb. Pentru Hume, avan­ tajul poz iţ i e i deţinute era că biblioteca, ex trem de bine acces la cărţile de care avea ne voi e pentru a scrie totuşi, să-şi de custode

dotată, îi oferea Istoria Angliei. El pare,

fi păstrat accesul la bi bliotecă şi dup ă ce a renunţat la în favoarea pri etenul ui său, filosoful Adam Ferguson.

poziţia

Istoriei Angliei au apărut într-o ordine n eo biş Stuart: primul volum (apărut în 1754) acoperea domniile lui J a me s 1 şi Ch arl es I, iar al doilea volum (apărut în 1756) c ontinu a naraţiunea până la c ăderea lui James al II-lea. Următo arele două volume, apărute în 1759, erau dedicate dinast i e i Tu­ dorilor. Opera a fost completată de pu blica rea în 1762 a două volume ce acopereau toate secolele de la invazia lui I uliu s Cezar până la ascen­ si u nea lui Henric al VII-lea. Primul volum s-a do ve dit a fi un eşec la început, în parte deoarece intenţia de corectitudine faţă de ambele părţi implicate în c onfli ct ul dintre Rege şi Parlament i-a iritat pe liberali fără s;i-i mulţumească pe conservatori şi, pe de altă p arte, poate ca urmare unei conspiraţii a li b rarilor din Londra împotriva fi rme i din Edin burgh căreia H u me îi încredi nţase volumuL În c ele din urmă, firma respectivă a găsit de cuviinţă să-şi transfere dre pturile către Andrew MiHar, edI­ torul o bi şnui t al lui Hume, care a p ublicat apoi volumele următoar e Acestea au avut mult mai mult succes, atât la c rit ică cât şi din punct de vedere financiar. Suma pentru care Hume şi-a vândut drepturile as up ra volumelor s-a ridica t la pe ste 3°00 de lire, iar opera a ajuns să fie con Cele şase volume ale

­

nuită. Î nc eput ul trata despre fam ilia re gală

.

,

­

siderată de contemporanii lui drept o realizare excepţională, făcând

ca:

de istoric decât ca filosof. încât să afirme că nimi c nu s-ar mai pu tea adăuga faimei acestei Istorii, po ate cea mai bine scrisă din toate limbile" (M 318). O evaluare venită mult mai târziu din partea Hume să fie preţuit chiar mai mult în ca lita te

Astfel, Voltai re a mers atât de dep arte

lui Lytton Strachey într-un ,

eseu

"

despre Hume din c artea

sa

miniatură, cum că lucrarea l ui Hume, " sc lipitoare şi influe ntă

Portrete în cum a

fost,


Hume

La sfâ rşitu l războiului de şapte ani, în 1763, D u ce le de Hertfor d, un al lui Horace Walpole, a fos t numit ambasador al Marii Britanii la curtea Franţei. Fiindcă primise un secretar oficial al că rui caracter nu-i plăcea , i-a oferi t poziţia lui Hume, pe care nu-l întâ lnise niciodată. Sur­ prinzătoare alegere, ţinând cont că Ducele era un om foarte credincios; Hume îi fusese î nsă recomandat cu căldură, num ele său având un ma re prestigiu în Franţa. Hume a refu za t prima dată oferta, dar s-a răzgândit când Ducele a re înnoi t - o. I-au plăcut L ord ul Hertford şi soţi a acestuia când i-a cuno scu t la Londra, iar în octo mbri e 1763 i-a însoţit la Paris. văr

Din clipa în care a ajuns la Paris, Hume s-a bucurat de un succes În cuvintele l ui Lytton Strachey, H ume "era flatat de prinţi, di v iniza t de doamne distinse şi tr a tat ca un orac o l de către les philosophd'. Prietenii săi cei mai apropiaţi dintre les p hi los op h es erau les enciclopedistes D iderot şi d' Alembert şi materialistul Baron d'Holbach. Se povesteşte că, cu ocazia unei cine la H o lbach , Hume ar fi spus că nu a întâ lni t niciodată un ateu, la care Holbach ar fi replicat că, dintre per­ soanele prezente, cincisprezece erau atee, iar cele lalte tre i erau in dec ise. Dintre d oamnele distinse , adm iratoar ea sa cea mai înfocată era Contesa de Bouffl.ers, care i s-a p rez entat într-o scrisoare în 1761. Cu paisprezece ani mai tânără decât Hume, Contesa era amanta Prinţului de Conti, cu care a sperat în van Ia o căsăto ri e după moartea soţ u l ui ei. Deşi nu a pierdu t niciodată din vedere acest obiectiv principal, ea pare să fi fost îndrăgostită de Hume pentru o v rem e , iar din c oresp o n de n ţa lor re zultă şi mai clar că el era îndrăgos ti t de ea. Deşi nu s-au mai re v ă zu t după ce Hu m e a părăsi t ParisuLin ianuarie 1766, au c ontinu at să-şi s c rie vreme de zece ani. Ultima lui scris o a re către ea, în care deplânge alături de ea moartea prinţului de Conti şi scrie despre el însuşi "văd moartea apro ­ p iind u - se treptat, fără urm ă de anxietate sau regret. Te salut cu multă afecţiune şi consideraţie, pentru ultima oară", a fost scrisă cu o săptămâ­ nă înain te de a muri. social extraordinar.

Când a părăsit Parisul, Hume l-a luat cu el pe Jean-Jaques Rous. seau. R ous se a u se sta bil i se în Elveţ ia, dar ved erile lui hete rodox e asupra religiei îi atră ses er ă inamici acolo şi nlci în Franţa nu putea avea linişte. Hu me s-a lăsat convins să-I ia pe Rousseau sub protecţia sa, în special la insist enţele prietenei lor comune, Madame de Verdelin, deşi fusese


Viaţa �i personalitatea lui Hume

de les philosopltes că Ro us s ea u nu era de m n de Încredere. Avea şi "guvernanta" lui R o us se au, analfabeta Therese Le Vass eur, însoţită de BoswelJ, pe care îl sedusese pe drum. La în c ep ut t otul a mers bine. Hume şi R ous s e au se plăceau şi se admirau rec ipro c . Au fost ceva dificultăţi cu găsirea unui spaţiu de locuit c a re să-I mulţumească pe Ro­ u ssea u , dar, în cele din urm ă, a a cc ept at o casă în Staffordshire cu o chirie modid, oferită de Rich a rd Davenport, un nobil de ţară înstărit. În avertizat

să-i

urmeze

plus, Hume a aranjat p en tru el să primească din p arte a regelui George al iII-lea o pensie anuală de 200 de lire. U lterior, însă, a izbucnit par ano ia lui Rousseau. H o rac e Walpole scrisese o satiră la adre s a lui, pe care Rou­ sseau i-a atribuit-o lui Hume. Apăruseră glume pe seama lui in presa englezească. Therese îi făcea probleme. Rousseau a devenit convins că Hu me şi les philosophes c on sp ira u împotriva lui. A refuzat p ens ia oferită de rege,

a

inceput să ne suspicios

cu

domnul Davenport şi

a

trimis scri­

sori înverşunate prIetenilor săi din Franţa, ziarelor en gle ze ş ti şi lui Hume

Hume a În cerca t să-I convingă pe Rouss e au de nevinovăţia sa, a văzut că nu reuşe ş te , a înce put să se teamă p en tru reputaţia lui. I-a trimis lui d'Alembert o relatare a în tregii poveşti, împreună cu ac ordul de a o public a , dacă găsea de c uvii nţă . D' Alembert a publicat-o, împreună cu scrisorile care constituiau do va da principală, iar după câ­ t eva luni a apărut traducere a englezească a pamfl etului lui D'Alembert. Rou ss ea u a rămas în A nglia până în pri mă var a anului 1767, când, fără ni­ însuşi.

dar, când

ciun

cuvânt către domnul Davenport, s-a întors pripit în Franţa împreu­

nă cu Therese. N-a fost nicio îndoială că Rousseau s-a purtat foarte urât faţă de Hume, dar, totuşi, unii dintre pri eteni i lui Hume au c onsiderat că acesta ar fi t reb ui t să ţină cont de pa ranoi a lui Rou sseau şi că ar fi fost mai demn din partea lui să nu fi tacut pu bli c tot sc a ndalul . câteva luni, în 1765, în inte rva lul dintre plecarea Lo rdului Irlanda - unde fusese numit lord locotenent - şi sosirea succesomlui său, Hume a jucat ro l ul de Charge d'Affaires în Paris şi s-a dovedit un diplomat capabil. A refuzat invitaţia Lo rdului Hertford de a-I însoţi în misiunea militară din I rlanda , dar în 1767 a acce p tat o ofertă venită din partea s ecretarului de stat, fratele Lordului He rtford, Generalul Conway, de a ocupa la Londra p o s tu l de subsecretar pentru Departamentul de N ord. Şi-a îndeplinit cu succe s obligaţiile specifice acestei p oziţii în urmă tor ii doi ani. Pentru

Hertford în


Hume

Când s-a întors la Edinburgh în 1769, Hume devenise atât de .,opu­ lent" încât se bucura de

un

venit de 1000 de lire pe an. Şi-a construit o

casă în Oraşul Nou, pe o stradă din apropierea Pieţei St. Andrew, care, în onoarea sa,

a

devenit cunoscută drept Strada St. David.

viaţa socială activă, nu

a

Şi··a reluat

dat niciun răspuns public numeroaselor atacuri

revizuirea Dialogurilor privind re­ ligia naturală. Opera a fost publicată postum, cel mai probabil de către nepotul lui Hume, in 1779. În primăvara anului 1775, a fost, în cuv i ntele sale: ..lovit de o afecţiune a stomacului, care la început nu m-a alarmat, dar care în final s-a dovedit incurabilă şi mortală." (D 239) (P 27)' Nu a su­ ferit prea mult şi "starea [ ] de spirit nu a fost afectată niciun moment". Boswell, în mod tipic, l-a inoportunat pentru a afla cum vedea perspec­ tiva morţii şi s-a convins că o privea cu seninătate. Într-un mod la fel de tipic, Doctorul Johnson a afirmat că Hume precis minţea. Moartea l-a la adresa filosofiei sale şi s-a ocupat cu

...

luat în cele din urmă pe 25 august 1776.

Viaţa lui Hume susţine în mare măsură descrierea pe care şi-o face el însuşi ca .,un om cu un temperament echilibrat, deschis, sociabil şi ve se l capabil de ataşament, tolerant şi predispus la o moderaţie deo­ ,

sebită în ce priveşte toate pasiunile pe care le-a nutrit" (D 239) (P 27) Nu

e

nicio îndoială că Adam Smith a vorbit sincer atunci când

a

Înche­

iat necrologul prietenului său spunând: ..În ansamblu, întotdeauna l-am considerat, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, ca apropiindu-se

de ideea unui om pe deplin înţelept şi virtuos, pe cât permite, probabil, natura slăbiciunii umane".


Capitolu12

Scopuri şi metode În l u c ră ril e de istorie a filoso fie i ,

Hume este cel

mai adesea prezentat

ca venind în completarea mişcării iniţiate de John Locke în 169°, prin

Essay Conceming Human Understanding (Eseu intelectului umenesc), şi continuate de George Berkeley, ale că­ mi Prillciples of Human Knowledge (Principii ale cunoaşterii umane) au apărut în 1710, anul de dinaintea naşterii lui Hume.jI deea directoare a

p ublicarea volumului asupra

a ceste i mişcări

este că oamenii nu pot cunoa şte despre lume decât ceea

d e ri va din Experienţă � Această idee este d ezvolta tă arătându-se că sxperienta constă, după cum se exprimă Locke, (în Senzaţie �i Reflecţie,l că ope raţiile minţ ii, care sunt obiecte ale Reflecţiei, se a plică doar ma­ ce pot

terialului oferit de simţuri, sau transformărilor efectuate de ele asupra acestui material, şi că

/

[materialul oferi

mente atomare precum

t de simţuri

e

cons tituit din ele­

culorile, senzaţiile tactile, senzaţiile corp orale,

sunetele, mirosurile şi gusturile. Potrivit acestei viziuni, Locke

strui

a

facut încercarea temerară de a con­

pe această bază o concepţie despre lumea fizică în aco rd cu teoriile

ştiinţifice ale lui Boyle adoptarea

u nei fteorii a

şi

Newton. Aceasta depindea

în mare măsură de

pe rce p ţiei care diviza datele simţurilor

ţ- sau, în

- în două categorii: idei precum cea de soliditate, figură şi întindere , care erau nu doar efecte ale acţiu n ii obiectelor fizice asupra minţii noastre, ci şi asemănătoare o biec tel or respective; şi idei precum cea de cu loare sau de gust, care erau efecte şi nimic mai mult. Ele erau numite idei ale calităţilor prima re, respectiv idei ale calităţilor s ec unda re . În ambele cazuri, calităţile le reveneau obIectelor în vi rtut e a naturii şi activităţii p ărţilor lor minus­ cule", dar în timp ce calităţile primare reprezentau efectiv caracteristici ale obiectelor, calităţile secundare erau doar dispoziţionale: ele repre­ zentau capacităţi ale obiectelor ca, în circumstanţe p otri v ite , să producă term e nii lui Locke, "ideile simple" ale simţurilor

­

"

anumite idei în noi.


Hume

Conform acestei concepţii, Berkeley a r fi respins teoria lui Locke, demolându-i teoria de spre percepţie. El a a ră tat

nu

doa r că Lo cke nu

avea temeiuri pentru a opera distincţia sa e senţi ală dintre calităţi prima­ re şi calităţi secundare, ci, in p lus că nu avea câtuşi de puţin temeiu ri, ,

date fiind p remisele sale, pentru a crede în exi ste nţa obiectelor fizice, c el puţin atâta timp cât obiectele fizice erau concepute, în maniera lui Newton şi Locke, ca existâ nd independent de percepţia noastră despre

ele şi n u ca pur şi simpl u compuse din idei sau "calităţi s en s ibile - vizi­ "

une despre ca re Berkley s-a grăbit să afirme că ar

fi, ori c um, mai în acord

Trebu ie să existe minţi care să percea pă ideile, şi cum mică parte din ideile noastre sunt produse ale imaginaţiei, trebuie exis te o cauză exterioară pentru marea lor maj oritate Dar pentru a

·cu simţul comun.

doar să

o

.

găsi această cauză nu es te nici necesar, nic i intemeiat şi, după raţiona­ mentul lui Berkeley, ni c i nu există vreo manieră coe rentă de a i nvoca

materia. Dumnezeu ar fi suficient nu doar pentru a cauz a ideile noastre, ci şi pentru a menţine lucrurile în existenţă atunci când se întâmplă ca ele să nu intre în câmpul nic iunei percepţii umane. Poate că Berkeley i ar fi atri buit mai puţ ine lui Dumnezeu, dacă ar fi a les calea pe care a vea -

s-o urmeze mai târzi

upohn Stuart MiII, de a reduce obiectele fizice la �

"posibilităţi permanente de se nzaţii , i există pasaje unde pare să îmbră­ "

ţişeze a c eastă concepţie. Dar Berkeley era episco p angl ican iar intere sele ,

lui religioase erau cel mai bine servite prin maximizarea rolului jucat de

Dumnezeu. În fizi c a newtoniană, misiunea rezervată creatorului este de

a da naştere universului; dar, odată maşi nă ria pornită, creato rul îi poate întoarce liniştit spa tele : ea funcţionează p er fect de una singură. Din per­

spectiva lui Berkeley, o astfel de vizi une încuraja deismul sau chi ar mai

rău. El s-a asigurat aş ada r că Dumnezeu veghea perm anent universul. Rolul atribuit lui Hume este acela de a-l fi subminat pe Berkeley cam în acelaşi fel

în care Be rkeley îl subminase pe Locke Berkeley .

elimi­

nase materia, cel puţin în se nsul in care o concepeau fizicienii, dar lăsase intacte minţile. H ume , un sceptic declarat, a arătat că acest favoritism nu se justific a. Avem tot atât de puţine temeiuri pentru a c re de că există

minţi, in sensu l de

fiinţe ce-şi menţin identitatea de-a lungul timpului,

pe cât de puţine avem pentru a crede în exis tenţa s ub stanţelor materi­ ale. În e gală măsură se cere justificată raţi ona l şi credinţa în Dumnezeul lui Berkeley. Dar Hume şi-a dus scepticismul şi mai departe. Atât Locke,


Scopuri şi metode

cât şi Berkeley luaseră ca de la sine înţeles conceptul de cauzalitate. Ei

/

difereau doar prin aceea că Locke acceptase existenţa relaţiilor de forţă intre particule fizice, în timp ce Berkeley acordase minţilor monopo­

l l

lul asupra acţiunii cauzale Hume

a

întreprins analiza relaţiei de cauză

şi efect, iar rezultatul ana izei a fost că ideea de forţă, salt

de acţiune

c:;auzală, era un mit.INu pot exista conexiuni necesare între evenimen­ te distincte. I Tot ce rămâne, aşadar, e o serie de percepţii " rrecătoare " fară niciun obiect extern, fără niciun subiect persistent căruia să-i poată aparţine şi fără măcar o legătură între ele. Acesta a fost rezultatul atribuit lui Hume de către cel mai capabil dintre ciriticii săi contempor an i, reverendul Thomas Reid, care i-a suc­ cedat lui Adam Smith ca profesor de filosofie morală la Universitatea din Glasgow. Reid a fost fondatorul şcolii scoţiene a filosofiei simţului co­ mun, o tradiţie care a continuat până în secolul al XIX-lea, iar lucrarea sa Inquiry into the Human Mind on the Priciples of Common Sense (Cer­ cetare asupra minţii umane de pe principiile simţului comun), publicată în 1764, a consacrat obiceiul de a considera prima carte a Tratatului lui

Hume -

-

pe care Hume însuşi intenţionase

să o înlocuiască prin

Cercetare

drept principala sursă a concepţiilor filosofice humeene",Reid a admis

că Hume dusese premisele lui Locke până la concluzia lor logică. Din

fi fost greşit Reid, era adoptarea te­

moment ce rezultatul era, evident, absurd, ceva trebuie să la pornire. Principala eroare, din perspectiva lu i

oriei ideilor de către Locke şi continuatorii săi: supoziţia că ceea ce este perceput în mod nemijlocit - indiferent că este numit idee, ca sau calitate sensibilă, sau impresie, cum preferă Hume - ar

fi

la Locke,

ceva

ce nu

există în afara situaţiei perceptuale în care apare. Dacă respingem aceas­ tă supoziţie, cum fac într-adevăr acum majoritatea filosofilor, şi urmăm simţul comun, care ne îndeamnă să luăm ca de la sine înţeleasă existenţa persoanelor cărora le pot fi atribuite acte de percepţie, precum şi ideea

că ele intră în contact direct prin simţuri cu una şi aceeaşi lume de obiecte fizice ce există independent de actul de a

fi percepute, atunci

ppate că scepticismul lui Hume nu ar primi răspuns în chiar toate deta­ liile, dar măcar părţile cele mai scandaloase ar fi eliminate. Aceeaşi concepţie despre Hume, cea

a

unui sceptic care

pieire empirismullui Locke şi Berkeley, apare după mai bine de

a

dus la

un

secol


Hume

la O xford T.H. Green. Acesta a publicat Tratatul scop principal era de a dem ola 'opera pe care o publica. Dar strategia sa de atac nu avea aproa pe nimic în c omun cu cea folosită de Thomas Reid. Între timp, în pofi da opoziţiei lui John S tuart MiII, influenţa lui Kant şi Hegel se extindea cu întârziere asupra filosofiei britanice, tot mai mult în detrimentul filoso­ fiei simţului comun, Green era unul dintre liderii acestei tendinţe, iar principala sa obiecţie la adresa lui Hume era că acesta nu adm i ses e în lume o altă ordine mai im port antă decât cea rezultată din simpla aso­ ciere a i dei lor. Încă o dată, demersul lui Hume a fost văzut ca le giti m din perspectiva principiilor moştenite de la Locke şi Berkeley, iar morala e ra că se cere a o nouă abordare. Aşa văzuse lucrurile şi Kant, care, în Prole­ gomene, îi acorda lui Hume meritul de a-l fi trezit din .. s�m nul dogmatic" şi de a-i fi împins "cercetările în domeni ul filosofiei speculative în tr - o direcţie cu totul nouă". La Oxford, în anii '30 - şi poate chiar şi în zilele noastre, în unele locuri - concepţia standard despre Hume, avansată, de exe mpl u, de AD. Lindsay (un fost dire ctor al colegi ul ui Balliol, care scotea pe ba ndă rulantă introduceri la edi ţi i l e populare Everyman ale textelor filosofice cerute), era că, în pofida . erorilor şi inconsistenţelor sal e, pe care Gree n le vânase făr ă milă, Hume făcuse, totuşi, un ser v ici u considerabil filosofiei. Arătând, pe de o parte, cum încre derea necritică in raţiune eşua în dog matism şi, pe de altă parte, reducând la absurd emp ir is mul pur, el pavase drumul pentru Ka nt. în opera filosofului de

lui Hume însoţit de o lungă introducere, al că rei

prim ul comentator care l-a tratat pe Hume altfel simplu epi gon al lui Locke şi Berk eley sau ca pe un pre­

Din câte ştiu, decât ca pe un

lui Kant, şi anume ca pe un filosof (u idei originale, ce meritau cel puţin un studiu serios, a fost pr of esor ul N orman Kemp Smith, a cărui carte The Philosophy of David HU1'1le: A Critical Study of its Origins and Central Doctrines (Filosofia lui David Hume: un studiu critic al ori­ ginii şi al doctrinelor centrale) a fost publica tă în 1941. Cartea lui Ke mp Smith e fo a rte lungă şi nu întotdeauna foarte clară, dar are la bază un studiu detaliat şi cu bătaie lungă şi mer itul de a acorda deosebită atenţie la ceea ce Hume a spus efectiv. De exemplu, el arată că, dacă intenţia principală a lui Hume ar fi fost de a distruge moştenirea lui Locke şi Berkeley, ar fi fost improbabil ca el să afirme) aşa Cum fa ce în introdu­ cerea la Tratat, că "pretinzând... a explica principiile naturii umane, noi cursor al


Scopuri şi metode

dp fapt propunem un sistem comp le t al ştiinţelor, const ruit pe o fun­ daţI e aproape în întregIme nouă, smgura pe care ele pot sta în o arecare sig,:lranţă" (T xvi). El ma i remarcă şi că, d e şi Locke figurează în această introducere pe lis ta "unor filosofi en gle zi recent dec e daţi care au început să pună ştiinţa omului pe un nou fun dam en t", ceIlalţi fil os ofi menţio­ naţi de Hume, " Lor d Sha1-tesbury, Dr. Mandeville, Dl. Hutch es on , Dr. Butler'" (T x vii) sunt cu toţi i filosofi ai m or ale i. Această observaţi e este în a cord cu concepţia lui Kemp Smith, c on form căreia�principala pr eo­ cupare a lui Hume a fost de a a s i mil a filosofia naturală filo s ofiei morale.1 În filosofia mo rală, H u me î l urmea ză astfel pe Francis Hutcheson, care vede judecăţile n oa stre morale ca fiind bazate pe operaţiile unui "simţ moral" suveran. În filosofia naturală, cuprinzând studiul lumii fizice, su­ v erani tat e a aparţine aşa-numitelor "c re dinţ el or naturale". Acestea sunt expresii ale .,simţirii" (feeliniJ, ea însăşi guvernată de obic eiuri sau tradi­ ţii, nu subordonată raţiunii, în sens strict al t ermenului. Raţiunea deţine controlul doar în do me niul lim i t a t a ceea ce nu m im azi întrebări pur formale. Pe scurt, dirl persp ectiv a lui Kemp Smith, c ele brul dicton al lu i Hume cum că l "raţiunea este şi trebui e să fie doar sclava afectelor şi nu poate pret inde să deţină alt rol decât cel de a le servi şi a li se supune" / (T 415) era menită a se aplica nu doar judecăţilor de valoare, cum a fost interpretată de obicei, ci tuturor judecăţilor, cu excepţia exerciţiilor pur formale ale intelectului. Va trebui să examinăm mai târziu in ce măsu­ ră este justificată această perspectivă glob al ă asupra filo so fi ei lui Hume avansată de Kemp Smith.

Un lucru care iese la iv eal ă din ana liz a atentă a textelor este mag­ Berkeley. Este adevărat că Hume vor be şt e des pre Berkeley în Tratat ca despre " un mare filosof" (T 17), dar aceasta În primul rând datorită Iteoriei ideilor abstracte formulate de Berkelcy,l conform căl'eiaL.toate ideile ge n erale nu sunt altceva decât-) idei particulare anexate unui an um it termen, care le dă o semnificaţie mai extinsă şi le face să amintească une ori şi de alţi indivizi, asem ănători lor"f(T 17). În ce mă sură această teorie merită descrierea pe care i-o face Hume, drept "un a din cele mai mari şi mai valoroase des coperiri făcute în ulti m ii ani in republica lit ere lor", e o altă Întrebare la care va trebui să re v eni m . Hume este, de as em e ne a, la unison cu Berkeley În respingerea distincţiei lui Locke di ntre idei ale calităţilor primare şi nitu dine a distan ţei dintre Hume şi


Hume

idei ale calităţilor secundare, iar în Cercetare, după ce cl aseaz ă opinia că "ideile acestor cali tăţi primare sunt dobândite prin Abstracţie" drept una "pe care, dacă o examinăm meticulos, o vom găsi ca fiind de neînţeles şi chiar absurdă" (E 154)(C 215-216), îşi recunoaşte îndatorare a faţă de Berkeley pen tru acest argument s·ceptic. Apoi continuă sp unân d că "cele mai mul te dintre scrierile acestui foarte i ngenios autor formează cele mai bune lecţii de scepti c ism care pot fi găsit e fie printre autorii antici, fie printre cei modemi, fără a-l excep ta pe Bayle" (E 155) (C 216). Aceasta reprezintă o preţuire deos e b ită la adresa lui Berkeley, cu atât mai mult cu cât fap t documentat din abundenţă de Kemp Smith opera scep tica a lui Pierre Bayle, Dictionnaîre historique et critique (Dicţionar istoric şi critic), apă rută în 1697, a fost o sursa primară pentru scepticismul lui Hume. fH ume ştia foarte bine că Berkeley nu ar fi admis să se considere un scepti c \ Dimpotrivă, el punea l aol altă scepticii cu ateii şi cu liber-cu­ getătorii, ca a dver sari pe care si stemul său era menit să-i de scuraj ez e. Dacă totuşi, în p o fi d a acestui lucru, Hume susţine ca to ate argumen­ tele lui Berkeley "sunt, de fapt, de natură sceptică", temeiul său este că "ele nu admit ni ciun răspuns şi nu pro duc nicio convingere. Singurul lor efect este că produc acea uluire, n eho t ărâre şi confuz ie momentană care sunt rezultatul scepticimului". (E 155)(C 2 1 6) -

-

­

.

A privit Hume în a c elaşi fel şi propriile sale argumente? Mărturiile,

aşa cum vom vedea, sunt contradictorii, chiar şi în faimosul cap i tol ultim al primei carţi din

Tratat, unde Hu me

susţine a

fi arătat "că intelectul,

cân d acţionează singur şi conform principiilor sale cele m ai generale, se

întregime şi nu lasă nici cel mai mic grad de evidenţă obişnuită" (T 267-268). Voi argume n ta mai târziu că Hume exagerează aici valenţa sceptică a raţionamentului său , dar ceea ce vre au acum să subliniez este că el se autosubminează în

niciune i propoziţii, nici în filosofie şi ni ci în viaţa

eschivează de.1a concluzia "că niciun raţionament rafinat sau elaborat n-ar putea fi vreodată accept at" (T 268). El ob serv ă chiar că "na tura în­

şi îşi dă să trăiască, să vor­ bească şi să acţioneze ca ceil alţi oameni în afacerile obişnuite ale vieţii" (T 269)' Totuşi, aceasta nu implică o respingere a filosofiei. Spre sfârşitul capitolului, Hume îşi permite încă să "spere la stabilirea unui sistem sau set de opinii, dacă nu adevărat (c ăc i poate asta ar însemna să sperăm la săşi este suficientă"

pentru a-l

vindeca de "melancolia filosofică"

seama c ă este determin a t în mod necesar şi ab solu t "


Scopuri şi metode

prea mult), atunci măcar satisfăcător pentru mintea umană §i care ar putea trece testul celei mai critice examinări" CT 272). Iar în Cercetare, care, să nu uităm, era menită să înlocuia scă TraratuL, nota sL·eptic3. abia dacă este atinsă. Mai mult, atunc i când apare, are un rol pozitiv: serveşte ca armă împotriva superstiţiei.

Nu este adevărat nici că Hu me ar fi privit toate argumentele lui Berkeley ca ne admiţând răspuns. Se poate să fi crezut că nu există nicio hibă detectabilă in arg ume ntu l prin care Berkeley infirma existenţa ma­ teriei, deşi ŞI Kest lucru este indoielnic, dar în mod sigur a co nsidera t că are un răspuns la tentativa lui Berkeley de a demo nstra existenţa lui Dumnezeu. Acest răspuns reiese în Cercetare din replica adresată de Hume lui Malebranche, care ii răspunsese lui Descartes şi d e v en i se unul dintre aceia care "susţin că acele obiecte care sunt îndeobşte numite cauze nu sunt in realitate nimic al tc eva decât ocazii şi că principiul ade­ vărat şi direct al fiec ă rui efect nu este vreo putere sau forţă din natu ră , ci v oin ţa Fiinţei Supreme, care doreşte ca anume obiecte să he pentru totdeauna unite unul cu altul" CE 70) eC 144)· Comentariul lui Hume la acest excurs pe tărâmul basmelor, aphcabiJ în egală măsură şi lui Berke­ ley, este că l dacă nu putem păt runde tainele forţelor fizice, suntem .,la fel de neştiutori în ceea ce priveşte modul Sau forţa prin care (o minte]/ chiar şi [mintea] supremă, acţionează fie asupra [sa însăşi], fie asupra corpurilor" ( CE 72) CC 146). Dacă nu avem conşt i in ţa acestei puteri în noi înşine, nu explicăm nimic atribuind-o unei FIinţe Supreme despre care nu avem nicio idee "în afară de ceea ce aRăm prin refl.ecţia asupra propriilor noa stre facultăţi' 1 CE 72) (C 146). Hume îl mai tachillează pe Berkeley şi cu observaţia că "a delega un anumit grad de putere unor cre­ aturi infe ri o a re dovedeşte cu siguranţă o mai mare putere a Divinităţii decât a produce fiecare lucru prin propria sa voinţă, în mod nemijlocit" CE 71) (C 145)· 7

În ediţ ia

românească a Cercetării asupra intelectului omenesc, termenul errgle­

zesc "mind" a fost tradus prin " s pirit". Am co nside ra t Însă că

este

mai potrivită

traducerea acestui termen prin "minte", termenul "spirit" având an u m ite

ţii incompatibile

cu

naturalismul lui Hume şi

te ndinţ a

conota­

sa anti-religioasă predo­

minantă. Pe pa rc urs ul lucrării de faţă, în pasajele citate din Cerceta;'e,

am

înlocuit

uniform termenul "spirit" cu cel de "minte", utilizand paranteze pătrate pe nt ru

semnala diferenţa faţă de textu l românesc citat

(n.tr.)

a


Hume

Hume are o aplec are pentru ironie comparabilă

t

cu

cea a confratelui

cel mai dornic să şi-o eta leze atunci când scrie despre religie. Astfel, în eseul "Despre nemu­ rirea sufletului", pe care am văzut că s-a a bţinut să-I p ublice în timpul vieţii, el o bservă că nimic nu ar p utea pune intr-o l u m ină mal deplină " obligaţiile infinite pe care le are omenirea faţă de revelaţia Divină; căci vedem că n ici un alt mij l oc nu ar putea atesta acest mare şi important adevăr" (G 406). Î nt r-o manieră mai directă, el încheie capitolul din Cercetare unde arată că credi nţa în mirac ole nu poate fi înteme iată , afir­ mând "că Religia creştină nu numai că a fost la început însoţită de mi­ nuni, dar chiar şi astăzi nu p oa te fi crezută de niciun om cu judecată fără a admite una. Simpla raţiune nu ajunge pentru a ne convinge de adevărul ei şi oricine este împins de Credinţă să adere la ea este conştient de un miracol permanent ce are loc în propria sa p ers oană, care răstoarnă t oate principiile inte lectului său şi îl de te rmină să creadă ceea ce este cu totul contrar obiş n uinţei şi experienţei" (E 131) ce 196). său, is oric u l Edward Gibbon, şi, ca şi Gibbon, este

Hume este consecvent în ost ilitatea sa faţă de creştinis m , nutrită pe temeiuri intelectuale, cât şi pe temeiun morale. Astfel, în eseul "Istoria natur ală a religiei", după ce admite că "romano-catolicii sunt o sectă foarte învăţat ă", citează şi subscrie la verdictul lui " Ave rroes, fai­ mosul arab", "că dintre toate religi ile, cea mai absurdă şi tară sens este aceea ai c ă rei susţinători îşi mănâncă de ita t ea, după ce au creat-o" (G 343), şi adaugă din partea sa "că nu exis tă nicio teză în tot păgânismul care să se preteze atât de bine la a fi ridiculizată precum cea a prezenţei reale; căci este atât de absurdă, încât înt re g ul argument îşi pierde forţa" (G343). Nici cal viniştii nu stau mai bine. În cazul lor, Hume îşi însuşeşte concepţia prietenului său, Cavalerul Ramsey, că Dumnezeul lor evr e u "este o fiinţă deosebit de crudă, nedreaptă, părtinitoare şi implauzibilă" (G 355). Dov ada în sp rij inul acestei afirmaţii este dată pe larg ŞI se arat ă că aderenţii la calvinism îi Întrec pe păgâni in b l asfem ie . "Păgânii dez­ gustători s-au mulţumit să divinizeze dorin ţa trupească, incestul şi adul ­ teru!, dar doct or ii predestinarieni au divinizat cru zime a, mânia, furia, " răzbunarea şi cele mai Întunecate vicii (G 356). Aceasta ar putea părea o critică adresată doar doctorilor predestinarieni, dar Hume argumenta ­ se deja în Cercetare că \întrucât to ate acţiunile umane sunt determinate, la fel ca toate evenimentele fizice, rezultă că, dacă l:! originea lor stă o atât


Scopuri şi metode

c�itate, aceasta trebuie să fie "autoarea păcatului şi a răului moral", pe lângă toate celelalte V deea lui Leibniz că aceasta ar fi cea mai bună din­ tre toate lumile posibile, astfel că tot răul pe care îl manifestă este, de fapt, o dovadă a buniităţii divine, i-a părut lui Hume la fel de ridicolă pe cât i-a părut şi lui Voltaire, deşI Hume nu avea temperamentul necesar pentru a scrie o operă de o ironie atât de sălbatică precum Candid a lui Voltaire. În genere, Hume tinde să considere că aceia care cred într-un Dum­ nezeu unic, fie că au adoptat o versiune a creştinismului sau vreun alt tip de monoteism, au făcut un pas înainte din punct de vedere intelec­ tual faţă de politeişti, care îmbrăţişează, după Hume, una din cele mai primitive forme ale religiei. Pe de altă parte, intoleranţa monoteiştilor, manifestată permanent prin persecutarea activă a celor ce le contestă concepţiile religioase, i-a făcut "mai dăunători societăţii" (G 338). Hume consideră căI Ia originea credinţei religioase stă ignoranţa oamenilor faţă de cauzele naturale şi "nesfârşitele speranţe şi temeri ce animă mintea umană" (G 315)' Pentru a-şi împlini speranţele şi a-şi alina temerile, oa­ menii au căutat fiinţe asemănătoare cu ei înşişi, dar înzestrate cu puteri mult mai mari. Imaginarea unor astfel de fiinţe se explică prin "tendinţa universală în rândul oamenilor de a concepe toate fiinţele ca pe ei înşişi şi de a transfera asupra fiecărui obiect acele calităţi cu care sunt bine familiarizaţi şi de CâTe Slillt conştienţi în mod intim" (G 317). Această tendinţă persistă chiar şi când respectivele fiinţe nu iau decât rareori sau niciodată o formă fizică, iar numărul lor se reduce la unu.

f

Hume nu se declară niciunde ateu. Dimpotrivă, în .,Istoria naturală religiei" şi in alte 10cun din scrierile sale, el (susţine că acceptă argu­ mentul planului divin.j ..Întreaga alcătuire a naturii", scrie el, "denotă un Autor Inteligent; şi niciun·cercetător raţional nu poate, după o reflecţie serioasă, să-şi suspende nici măcar o clipă credinţa cu privire la princi­ piile fundamentale ale Teismului şi Religiei autentice" (G 309). Această remarcă nu ne izbeşte ca fiind nesinceră şi trebuie să ţin cont că aş putea avea prejudecăţi când o interpretez ca fiind ironică. Este adevărat, to­ tuşi, că in superb ele Dialoguri privind religla naturală, la care Hume a lucrat cu intermitenţe în ultimii 25 de ani ai vieţii lui, cele mai puternice argumente, aşa cum vom vedea, sunt puse în gura lui Philo, al cărui rol a


Hume

în dia log este de a resp inge argumentul planului divin. Şi sunt de acord cu K e mp Smith, c ăruia îi datorăm o ediţie excelentă a Dialogurilor, di, tară a-şi da vreodată cărţile pe faţă, Hume a intenţionat ca un ci tit or inteligent să poată înţelege că el adopta poziţia lui Phil o. Într-adevăr, în opinia mea, unul din principalele scopuri ale filosofiei lui Hume a fost discreditarea nu d o a r a tipurilor mai superstiţioase de teism, ci a oricărui tip de credinţă religioasă. Studiind lucrările oricărui filosof faimos din s e c olul al XVII-lea sau de la încep utul secolului al XVIII-lea, trebuie să ţinem cont de faptul că ei nu făceau distincţia apărută mai recent - dintre filoso fi e şi ştiinţele naturale sau sociale. Aceasta nu îns eamnă că ei priveau filosofia drept o ştiinţă specială, ci că ei considerau fiecare formă de cercetare ştiinţifică drept filosofică. Pentru ei, distincţia principală era cea dintre filosofia naturală, care se concentra asupra lumii fizice, şi filosofia morală, pe care Hume o numea "ştiinţa naturii umane". Era evident că filosofia naturală avansase cel mai mult dintre cele două. Filosofii moralei nu aveau re­ zultate comparabile ca importanţă cu progresul în înţelegerea procese­ lor fizice din natură care începuse prin lucrările lui Copemic, Kepler şi Galileo şi culmina în operele lui Boyle şi Newton. Cu toate astea, exista un sens în care atât Locke, cât şi Hume considerau filosofia morală ca fiind dominantă. Motivul, aşa cum îl prezintă Hume în introducerea la Tratat, era că "toate ştiinţele au o legătură, mai mult sau mai puţin, cu natura umană şi că, oricât de mult s-ar îndepărta de ea oricare din ele, tot se întorc înapoi la ea pe o cale sau alta" (T xv). Există ştiinţe precum logica, m orala , critica şi politica, ce au o legăt ură mai strânsă cu natura umană decât celelalte, dar chiar şi matematica şi ştiinţele fizice depind de puteri le cognitive ale omului. "Este imposibil", spune Hume, "să pre­ zicem ce schimbări şi progrese am putea face în aceste ştiinţe da c ă am cunoaşte pe deplin întinderea şi puterea intelectului omenesc şi dacă am putea explica natura ideilor pe care le folosim şi a operaţiilor pe care le efectuăm în raţionamentele noastre" (T xv). -

Hume, ca şi Locke înaintea sa, s-a. hotărât să răspundă acestor ne­ voi. Avea un respect limitat pentru Locke, căruia îi reproşează, pe bună drep tate folosirea termenului "idee" într-un sens excesiv de larg şi pe care îl acuză, cam pe nedrept de această dată, de a fi fost amăgit de ,


Sco p uri şi met ode

scolastici într-o tratare proastă a subiectului ideilor înnăscute şi de a fi permis ca " o ambiguitate şi p rol ixitate asemănătoare" să-i caracterizeze "raţionamentele cu privire la multe altele" (E 22) (C 103) . Dar împăr­ tă şeşte convingerea lui Locke c ă metoda experimentală de raţ io nar e, căreia atât Locke, cât şi Hume îi atribuie realizările lui N ewton şi ale predecesorilor lui, era ap licabi lă la ş tii nţel e morale. Totuşi, Locke este cel ca re a avut o inţelegere mai p ro fun dă a teoriei newtoniene. Erau de acord amândoi că teoria d ep indea de "experienţă şi observaţie" (T xvi) , dar spre deosebire d e Hume, Locke a o bserv at că î n ca zul lui Newton dependenţa era inctirectă. A înţeles că Newton ex p lic ase comportamen­ tul corp urilor în te r e n i de operaţii ale părţil or lor minuscule", care nu era u ele insele observabile, i a r încercarea sa de a reconcilia a cest fap t cu restricţiile plasate asupra întinderii ideilor noastre, precum şi cu ca­ p ac it a tea noastră de cunoaştere ce dec urg ea din acestea, a dat na şter e în mare măsură "ambiguităţii şi prolixităţii" pe care i le reproşează Hume. Hume, pe de altă parte, vorbeşte despre Newton ca şi cum acesta nu ar fi Tacut mai mult decât simple inducţii. Ce a vrut, probabil, Newton să sp ună prin repudi erea ipotezelor la încep u tul Principiei celebra afir­ maţie " Hypotheses non fingo C,Nu i maginez ip oteze") - era că nu pro ­ pusese nicio propoziţie pentru care să nu fi avut dovezi ex perimentale. Ceea ce pare să fi înţeles Hume a fo st că Newton se abţinuse de la ori­ ce generalizare c are nu era direct bazată pe instanţe observate. Această eroare istorică are anumite repercusiuni asupra m o dulu i in care tratează H ume cauzalitatea, un el eme nt al siste mulu i său pe care l-a considerat, pe bună dreptate, de primă importa nţă dar voi încerca să arăt că forţa argumentului său nu este diminută senmificativ prin aceasta. Nu sunt repercusiuni asupra încercării lui de a dezvolta o ştiinţă a minţii, dat fiind că relevantă în acest caz este doar a b ilit atea sa de a da descrieri co r e cte ale diferitelor stări de conştiinţă şi, rămânând pe terenul obser­ vaţiilor de zi cu zi, de a desc o per i generalizări pe c are ar fi rezo n a b i l să considerăm că acestea le satisfac. ...

m

"

-

"

,

Cel puţin la prima

v ede re

,

metoda folosită atât de Locke, cât şi

\

de Hume era foarte si mplă. Ei puneau două întrebări Care sunt ma­ teria lele cu

c are este aprovizionată mintea? Şi ce po ate face mintea cu ele) IRăspunsul lui Hume la prima întrebare este că mat eri a l u l const.ă din p erc e p ţii, pe care el le împarte în două categorii: impresii şi idei. in

l


Hume

Rezumatul anonim în care preamăreşte. virtuţile Iratatu lui, Hume spune că autorul numeşte "percepţie orice se poate prezenta minţii, fie că ne folosim simţurile, fie că suntem animaţi de afecte sau că ne exercităm gândire a şi reflecţia" (T 647). Î n continuare, el afirmă că o percepţie trebuie numită impresie "când simţim tin afect sau o emoţie de orice fel, sau când simţurile ne transmit imagmi ale obiectelor exterioare" (T 647). \ "Impresiile', adaugă el, "sunt p.ercepţiile noastre vii ş i puternice" (Se suge­ rează că motivul pentru care ideile sunt; prin comparaţie, mai palide şi mai slabe este acela că ele se formează "când reflectăm la un afect sau la un obiect care nu este prezent " (T 647) '

Cu excepţia referinţei la obiecte exterioare, care constituie, aşa cum vom vedea, o problemă serioasă pentru Hume, această descriere a ce înţelege el prin impresii e foarte asemănătoare cu cea oferită în Tratat. În Tra ta t, Hume le prezintă drept acele percep ţii ce mtră în conştiinţa noastră "cu maximă forţă şi violenţă " şi adaugă că include sub această denumire "toate senzaţiile, afectele şi emoţiile noastre, când apar pentru prima dată în suflet" (T 1) . Î n Cercetare, el se mulţumeşte să spună că, prin termenul 1t11lpresie, înţelege "toate trăirile noastre mai vii, l pe care le avem când auzim, vedem sau pipăim, iubim, urâm, dorim sau voim" CE 18) CC 99), dar această definiţie atât de comprimată este înşelătoare. \ Caracteristica principală a impresiilorlnu este forţa sau vivacitatea lor, ci \caracterul lor nemijlocit; \ acesta poate avea, în general, efectul de a le face mai vii decât imaginile din memorie şi decât creaturile imaginare, pe care Hume le include în tabăra ideilor, dar dovezile empirice nu sus­ ţin supoziţia că ar fi întotdeauna aşa. Spre deosebire de Locke, Hume nu are obiecţii în � spune că im­ presiile sunt înnăscute l El remarcă: "Dacă prin Înnăscut se înţelege ceea ce ia fiinţă odată cu naşterea noastră, discuţia pare să fie uşuratică, fiindcă nu merită să cercetăm în ce moment începe gândirea" CE 22) CC 1 03) . În Cercetare, unde apare acest pasaj , prini înnăscut" înţelege "ceea ce este " original, l ceea ce nu este reprodus după vreo percepţie anterioară", iar în Rezumat, prin "înnăscut" înţelege ceea ce apare "în mod nemijlocit din natură"; în ambele cazuri, el conchide că\ toate impresiile sunt în­ născute. \ Dar aceasta nu pare să fie adevărat despre impresiile noastre senzoria le, conform primei definiţii, decât dacă termenul "reprodus" este


Scopuri şi metode

luat într-un ,ens fo arte restrâns. Iar dacă le aplicăm a doua d efiniţ ie , nu o bţinem de c ât un mod diferit de a spune că impresiile senzoriale sunt conţinuturi ne m ij l oc i te ale percepţiei senzoriale. Oricum, exemplele pe care le dă Hume arată în mod clar c ă el este preo c upat aici în primul rând de afecte. Teza sa este că lucruri precum " iubirea de sine, i nd ign area faţă de ne dr eptă ţi le pe care le suferim sau atracţia dintre sexe" (E 22) (C 103) sunt inerente naturii umane.

f

Există pasaj e in care H ume p are să sugereze că distinc ţ ia sa di ntre impresii şi id ei poate fi echivalată cu cea dintre simţire şi gândire, \da r aceasta nu înseamnă că ar fi anticipat distincţia trasată de Kant între intuiţii şi co n ce pte . Impresiile lui Hume nu numai că pătrund în minte sub concepte, dar a ce ste concepte li se a plic ă în mod garantat. Argumen­ tul lui Hume este că "dat fiind că toate acţiunile şi sen zaţiile minţii ne sunt cunoscute prin conştiinţă, ele trebuie în mod necesar ca in fiecare i nst anţă să pară ceea ce sunt şi să fie ceea ce par. Cum l 0rice lucru care pătrunde în minte est e în realitate o percepţie, este imp o s i b il ca ceva să pară diferit pentru simţire. Căci aceasta ar însemna să presupunem că ne putem înşeia chiar şi în privinţa lucrurilor de care suntem conştienţ i în m o du l cel mai intim" (T 190) . E adev ărat că această afirm aţi e apare în contextul în care Hume urmă rea să conteste că o impresie ar putea trece drept un obIect extern, dar cred că e suficient de clar că intenţio­ na ca afirmaţia că "toate senzaţiile sunt simţite de minte aşa cum sunt ele în realitate" să se aplice recunoaşterii noastr e a calităţi lor lor. Dacă are sau nu dreptate în această privinţă e o chestiune nerezolvată. Nu e ni c i o îndoială că p u tem cu bună credinţă să descriem greşit ce simţim sau felul cum ne apar lucrurile, dar se p o at e argumenta că, în astfel de c azur i, greşelile sunt pur verbale. Aşa cum s-a exprimat cândva Bertrand Russell, " c ee a ce cre d e a d evărat, dar mi-am ales prost cuvintele". ifi­ cuItatea stă în faptul că există cazuri unde linia dintre eroare factuală şi e ro are verbal;) e gre u de trasat-\ Din fer icire , în ceea ce îl priveşte pe Hume, întrebarea poate fi l ăs ată deschisă. El se vede obligat să susţină că estimările pe care le facem d e s p re c a l ită ţ ile i mp resi ilor noastre sunt supuse unui risc de eroare relativ neînsemnat, dar nu că sunt infail ibile. Şi, într-adevăr, dmd vine vorba de evaluarea proporţiilor c o mparative ale impresiilor cu intindere spaţ i ală , pe care el le co nsider ă complexe, Hu me admite posibilitatea îndoielii şi a erorii. Răspunsurile noastre la

jD


Hume

întrebarea dacă acestea sunt "mai mari, mai mici sau egale" sunt "uneori infailibile, dar nu întotdeauna" (T 47) . Un element mai important în teoria lui H ume despre impresii este faptul că acesta le consideră pe toate/" existenţe interne şi tr�cătoare"I(T 194) . Argumentele cu care îşi susţine acea stă poziţie sunt, ca de multe ori la Hume, un amestec de argumente logice şi de argumente experi­ mentale. Experimentele care ar t re b ui să "ne convingă că percepţiile noastre nu au existenţă independentă" sunt c e le ce fi gurea z ă de obicei în literatura filosofică sub titlul p rost ales de "argumentul iluziei". Opinia, ' pentru care există dovezi empirice, "că toate pe rcepţiile noastre sunt dependente de o rganel e noastre, de dispoziţia ne rv i lor noştri şi a forţei vitale ... este confirmată de aparenta creştere şi mic ş o rare a obiectelor in funcţie de distanţă, de ap are nte l e modificări ale formei, de schimbările culorii şi ale altor ca lită ţi in funcţie de afecţiunile şi bolile noastre şi de un număr infinit de alte experimente d e acelaşi tip" (T 21 1) . Lăs;md la o parte intrebarea dacă Hume este îndreptăţit, date fiind premisele sale, să invoce în acest fel fizica şi fiziologia, argumentul este evident neconvingător pentru oponenţi ca Reid, care a d optă concep-o ţia simţului comun, potrivit căreia prin percepţia senzorială norma lă ne sunt date în mod nemijlocit obiecte fizic e Este neconvingător, pentru că poziţia lor nu îi obligă nici să nege că percepţiile noastre sunt dependen­ te cauzal de un număr de factori pe lângă existenţa obiectului percep ut, nici să susţină că întotdeauna percepem lucrurile aşa cum sunt. Cred, de aceea, că ar fi fost mai bine ca Hume să se bazeze pe argumentul său pur logic, p o tri vit căruia / este autocontradictorie supoziţia ca o entitate defi­ nită drept conţinutul unei percepţjj particulare să poată avea existenţă independentă, de sine stătătoare.\ Pe s cu rt, impresiile sunt considerate "interne şi trecătoare" prin definiţie. În pofida tendinţei curente, voi argu­ menta că această procedură, sau in orice caz una foarte asemănătoare ei, este legitimă şi poate co nştitui baza unei teorii plauzibile a percepţiei. .

.

Pentru motive ce vor deveni clare curând, Hume era in primul rând preocupat de idei, dar explicaţiile pe care le dă cu privire la folosirea termenului idee sunt fugitive şi indecvate. Î n Tratat, el sp un e că numeş­ te idei .;imaginile palide" ale impresiilor "în gândire şi raţiona r e (T 1) . "


Scopuri şi metode

b Rezumat spune: /"Când reflectăm la un afect sau la un obiect care nu este prezent, această percepţie este o idee. Ca atare, impresiile sunt per­ c e pţiile noastre vii ş i puternice; ideile sunt pe rc epţ iile mai palide şi mai slabe" CT 647) · Aceeaşi lămurire este dată şi în Cercetare, cu excepţia faptului că ordinea explicaţiilor este inversată. Subiectul este intro dus prin observaţia că "putem... împărţi toate [percepţiile)3 în două clase sau specii, care se disting prin gradele lor diferite de intensitate şi vivacitate" CE 18) eC 99) .

J

Motivul p ent ru care am spus că aceste explicaţii sunt inadecvate nu e s te doar acela că se bazează pe p re sup o z i ţ ia falsă, că r o lu l concepte­ lor, jucat la Hume de idei, ar .fi întotdeauna îndeplinit de imagini. Ci mai degrabă acela că accentul este pus pe factorul care nu trebuie. Să luăm în considerare, de dragul argumentaţiei, cazul în c are gândul la un anumit afect sau la o senzaţie ia forma unei imagini. Poate să ne sau să nu .fie ade­ vărat că imaginea este în mod intrinsec mai puţin vie decât era afectul sau senzaţia respectivă atunci când s-a produs. Important este că niciun grad de vivacitate sau paloare nu o poate înzestr a cu o referinţă dincolo de ea însăşi. A fi. o imagine a afectului sau a senzaţiei - acest lucru trebuie interpretat drept simbol; el trebuie să dea naştere la credinţa nu doar în propria sa existenţă, ci În existenţa a ceea ce reprezintă şi atunci pro ble­ ma propriei sale intensităţi comparative d e v ine irelevantă.

8

În ediţia românească a Cercetării asupra intelectului omenesc, t erm enul engle­

zesc " perception" a fost tradus prin "stare a spi ritului" sau "trăire ". Traducătorii arată eC 233) că au optat pentru această traducere pentru a evita confuziile ce ar putea a pă re a din faptul că, În

c o nte x tu l

scrierilor lui HUffie, termenul p e rcep ­ "

tion" are şi alte c o no t aţi i decât cele as o ci ate în prezent termenului "percepţie". Totuşi, c r ed că modul în care fo loseşte Hume aceste termen este explicat şi

ilustrat cu suficientă claritate, în special în lucrarea de faţă, P�l1tru a preÎntâm­ " pina o rice confuzie; de asemenea, acelaşi termen c.p erception ) este fo losit de

Ayer în această lucrare şi în sensul sau actual, at u nc i când face referire la teor iile actuale ale percepţiei; de aceea, tra duc ere a prin "stări de spirit" în ac est c o ntext mai mult

ar

îngreuna înţelegerea şi lectura. Ca şi în cazul tf'rmenului "mind", în

pasajele c itat e din Cercetare a m înlocuit uniform expresia "stări ale spiritului" cu "percepţii", utilizând paranteze pătrate pentru a semnala diferenţa faţă de textul românesc citat

(n tr.) .


Hume

Toate acestea pot fi ilustrate clar prin exemp lul memoriei. Se în­ H ume să aibă puţine de spus despre .memo rie . Hume o nu­ m e şt1 o fac ul ta t e prin care ne re p etăm im p res iile . 1 d e şi desigur că nu este posibil, în c o nc e p ţi a sa, ca o impresie să se re p e t e la mo d ul literal, şi spune că c e e a ce este rep ro dus în m e m o r i e este ceva care, în p r iv i nţa vivacităţii, "este cumva între impresie ş i idee" (T 8) . În genere, H u me pare să co nsid ere ca de la s i ne înţeles c ă /memo ria este d emnă de in c re ­ dere, cel puţin în c e e a ce p riv e şt e e venimentele rec ente. l EI p un e datele memoriei pe acelaşi nivel cu da te l e nemij locite ale percepţiei s e nz oria le , ca surse ale cunoaşterii ce servesc dre pt bază pentru inferenţe mai în­ drăzneţe, şi v o m vedea că tocmai îndreptăţirea noastră de a face astfel de infe renţ e mai î nd răz ne ţe reprezintă preocu p area sa principală. Ceea ce ne interesează în contextul de faţă e ste modul cum d isti ng e Hume între id e i ale memo ri e i şi idei ale imaginaţiei. Conform unui principiu fu nd a ­ mental al lui Hume pe care îl vom e x a mi na c urând, a mb e l e trebuie să fie derivate din i mp re si i p realabile, dar în timp ce me m o ria, atât timp cât funcţionează co r e ct, "păstrează forma o r ig in a lă în care obiectele i-au fost prezentate" p re cum şi ordinea în c are au apărut ele iniţial, ima gi na­ ţia, cât timp se limitează la d om e niul impresii lor trecute, e s t e liberă să aranj eze c o r e spond enţ ii acestora în orice ordine şi să îi combine ori c um îi p l a c e , indiferent dacă aceste combinaţii au apănlt în r e a lit ate sau nu. Există, totuşi, problema, în m a re parte ignorată de H u me, dar a minti tă o dată în trecere, că nu ne putem Întoarce la impresiile noastre trecute pe ntru a de sc op eri care dintre situaţii se o bţin e . Prin u r mare , singurul criteriu efectiv de a di sti ng e memoria de im agina ţie "stă în intensitate a şi v iv a c ita te a ei s u p erio ară " (T 85) - aceiaşi termeni folos i ţi în Cercetare p entru a dist inge imp re siile de i d ei H n c o mp a raţi e c u ideile " vii şi puter­ nice" ale memoriei, i d ei le ima ginaţi e i sunt "pahde şi s la b e' i CT 9) · tâmp lă ca

Acest lucru este evident ina c c e p t abil: În primul rând, es t e p erfe c t po si b il să ne amintim o ex p e rienţă trecută, de exemplu, o conversaţie la care am participat sau un sentiment de 'dezamăgire a vut când ceva a e v o lu a t prost, fără ajut oru l vreunei imagini. Este po sibil c hi a r să ne ima­ gmăm că c e va se întâmplă, fără să folosini ' efectiv vreo imagine. H ai deţi totuşi să luăm în c o nsiderar e doar cazurile în care i m a ginil e chiar j oacă un roL Este p ur şi s i mp lu fals că ima ginil e din· imaginaţie ar fi întotdeau­ na mai palide şi mai slabe decât cele ce al c ătuie sc amintirile. Într- adevăr,


Scopuri şi metode

admite acest' lucru Într- una din s ec ţiU ni l e Apendicelui la spunând că, c hiar d a c ă o ficţiune poetică creează un tab l o u mai viu, totuşi i deile pe care le prezintă "sunt dife r ite pentru simţire de cele c are vin din me m o rie şi j udecată" (T 631) . D ar aceasta înseamnă, de fapt, a admite că in tre a g a chestiune a vivacităţii r e lat i v e e în afara subiectului. Trăsătura distinctivă a me m o riei indiferent că este însoţită de imagini sau nu, stă în faptul că acesta arată credinţa unei persoan e într-un lucru pe care l-a cunoscut: în s ens u l care îl interesează pe Hume, este v o r ba de credinţa că o a numi tă exp erienţă trecută a a vut loc. Tră s ă t ura distinctivă a imaginaţiei - exc eptând cazul în care spunem despre ceva că e imaginar pentru a da de înţeles că nu există - este că aceasta e neutră cu privire la e x ist enţ a stărilo r de fapt pe care le repre­ zintă. Hume avea dreptate atu nc i când susţinea că există doar o diferen­ ţă de "tonalitate" Între a mintirea unei e x p er i enţ e trecute şi rec onstruirea Hume însuşi

Tratat şi se pro tej ează

,

prin imaginaţie

a

unei exp�rienţe despre care crede m cu ade vărat că a

dar se înşela dacă considera aceasta ca fiind singura sau cea mai imp o rt a ntă chestiune relevantă in discuţie , avut loc,

Folosesc condiţiona lui pentru că nu este cl ar dacă întotdeauna Hume a considerat aşa. Hume nu era un sc r ii tor consecvent şi, în Apen­ dicele la Trata t,

într-o no tă la secţiune a int itulată "On the N ature of or Belief" C,Despre natura ideii sau credinţei") . el spune că, a tunci când dăm o descri ere filosofică a credinţei "nu putem face decât să asertăm că este ceva simţit de minte, care dis tin ge ideile judecăţii de ficţiunile imaginaţie i" (T 629) ' E adevărat că el nu include explicit a m intir il e printre ideile j udec ăţii, dar acest lucru poate fi atribuit con­ textului; şi este, de asemenea, adevărat că spune în continuare despre ideile la c are aderăm că s u nt "mai puternice, mai stabile şi mai vii decât reveriile noastre. Însă acum pare că termeni precum v iu sunt folosiţi într-un sens tehnic, ce implică fa p tul că ideile la care se aplică merită the Idea,

"

"

"

consimţământul nostru. Pro blema e că Hume

nu

a avut o teorie

a referinţei. Spre sfârşitul Ap e nd ice l u i

mulţumit de modul cum

a

a d ecva tă a

înţeles ului şi

la Tratat, el admite că nu

este

analizat credinţa. Întrucât \ asociază credinţa

în primul rând cu inferenţa l şi asumă că to a te inferenţele trebuie

să se

bazeze în cele din urm ă p e o impresie oarecare, el începe prin a defini


Hume

legată de, sau asoc iată cu, o impresie actuală" "vie" nu îşi are r o stul decât dacă stă de fap t pentru o ex pre s ie de genul "acceptată". H ume a făcu t, într-adevăr, observaţia c o r ec tă că nu p ut e m consi dera cre d inţ a dre pt o altă idee, l i p i t ă la ideea c a re dă conţinutul credinţei; căci, după cum ne-am expri­ ma acum, ceea ce este afirmat printr-un e nunţ rămâne la fel, indife re nt dacă este crezut sau nu. De a s e mene a , argumentează Hume,\credinţa nu p o ate fi o impresie, deoarece este ataşată la concluzii ce constau doar din ideiJ Uneori o num e şte simţământ (sentiment), tară a clarifica c e înţelege prin s imţămâ nt, d a c ă nu e ste nici impresie, nici idee. În c e le din urma, se mulţumeşte să sp ună în Cercetare ,,că [credinţa] constă nu atât în natura particulară a ideilor sau ordinea lor, c ât în m o d ul cum s u nt ele re p rezen­ tate şi cum le si mte [mintea]" CE 49) eC 126) . Ace astă lămurire nu e prea edificatoare, dar, p e ntru a fi corecţi faţă de Hume, treb uie să spunem că pr o bl e ma formulării unei analize a c r e di nţe i care să nu fie nic i trivială, nic i c irc ul a ră îşi aşteaptă încă ră s p u ns uL Î n c erc ă rile recente de a o a nali­ za în t erm en i de predispoziţii la a c ţi u ne nu au fost înc u n un ate de succes, după părerea mea. cre d inţa dr ep t

,,0

idee v i e

(T 96) ; d a r aici, din nou, cuvântul

S-ar putea crede că o te o r ie a re fe rin ţe i era implic ită în analiza făcu­ tă de Hume id e ilor abstracte, dar, aici mai mult decât oriunde, Hume e d e z a v antaj at d e la s ump ţ i a fa lsă că folosirea u n u i concept constă în forma­ rea une i imagini. !Aceasta îl face să depună o munc ă inutilă de a dovedi că imaginile au calităţi determinate, prop oz iţi e pe care nu o de o s e b e şte clar de propoziţia - pentru care, de as e m e ne a, argumentează - că imagi­ nile reprezintă indivizi p a rti c u lari care au calităţi determinate. Nu s u nt sigur dacă prima din aceste propoziţii e adevărată, dar, chiar dacă sunt ambele adevărate, ele s u nt irele vante, întrucât fo l o s ir e a unui termen general nu are n e v o i e să fie în s oţit ă de nicio imagine şi n ic i de g ând ul vreunui individ particular. Hume are într- ade v ăr dre ptate atunci când îmbrăţişează "descop erirea" lui Berkeley că proprietatea de a fi generali le revine termenilor nu în virtutea fa p tulu i că stau pentru o en titate ab stractă, ci in virt u te a folosirii lor, dar nu are nimic mai informativ de spus de s p re folosirea lor d e c ât că ..indivizii sunt adunaţi laolaltă şi p lasaţi sub un termen general pe c rit e ri ul asemănării di ntre ei" (T 23) .


Scopuri şi metode

Am făcut referire mai devreme la un lp rinc ip i u fundamental al lui H um e privitor la derivarea ide il or.\A c est principiu, aşa cum a fost enun­ ţat p ri ma dată în Tratat, este "că {toate ideile noastre simp le la prim a Lor apariţie sunt derivate din impresii simple , care Le corespund, şi pe care le reprezintă cu exactitate" 4) . I mpo rtanţa deosebită a acestui princip iu pentru Hume rezidă în faptul că el îi � feră un c rite riu de legitimita te a ideilor s au conceptelor. \ După cum arată în C ercetare, "dacă avem vreo bănuială că un termen filosofic este întrebuinţat fără vre o semnificaţie, fară să fie legat de o idee (aşa cum se întâmplă fo arte des) , va trebui să cer cetă m din ce impresie este derivată presupusa i de e' (E 22) (C 103) '

ICT

Hume tratează acest principiu drept o generalizare empirică, la care, cam ciudat, sugerea ză i media t un c ontr a ex emp l u. El imaginează cazul în c ar e un om a întâlnit diverse nuanţe de cu lo are , c u e x c ep ţia une ia, şi s u ger ea z ă - în mod co re ct , de a ltfe l - că omul şi-ar putea forma o idee a nuanţei lipsă ca nin-:{ de o tentă interm e d iară între altele două. După ce construieşte acest contraexemplu, Hume se descoto roseşte de el cu n ep ă s a re , sp unând că este prea "particular şi aparte" pentru a-l obli­ ga să re n u nţe la maxima sa generală şi, într - ade v ă r, continuă să-şi trateze maxima ca şi cum ar a v e a valabilitate universală. Ar fi putut evita acest afro nt la adresa l o gi ci i , dacă şi-ar fi m o di fi c at principiul a stfel încât să se a plice nu originii, ci realizării ideilor. I Cerinţa ar fi atun ci ca orice idee să poată fi s a ti s fă c u tă de vreo i m p re s ie i Acest principiu p o a te fi apărat, cred, dacă termenul "satisfăcută" e interpretat în mod generos, astfel în­ cât să permit ă ca o idee să fi e satisfăcută, dacă intră într-o teorie care poate fi confirmată, măcar i n dire c t, prin experienţa senzorială. Totuşi această modific are ne-ar îndepărta cam mul t de Hume. O m o difi c a re pe care ar fi putut să o a c ce p te este ca ideile să fie capabile de a fi instanţiate de impresii, dar a c e ast a , deşi face loc pentru c o ntra ex emp lul său, este ind prea restrictivă. În pr a ctic ă , Hume acceptă idei precum cele ce pot fi instanţiate de corpuri, construite ele însele dm imp re s i i prin a numite activităţi ale imaginaţiei. Vom discuta mai târziu în ce măsură a c ea stă practică se depărtează de teoria sa oficială. în mod

Cu atenţia fixată pe idei, Hume p urcede la trecerea în re v i st ă a m o d uril or in c are acestea se as o c iaz ă . În Trata t, Hume �distinge şapte ti­ p ur i diferite de relaţii fil o s o fi ce , lr e care le împ art e în două grupuri, după


Hume

criteriul dacă ele pot fi sau nu "o biecte ale cunoaşterii şi certitudirui". C el e patru re laţii care pot primi această calificare, într u c ât depind do ar de proprietăţile intri ns e c i ale i d e ilor, sunt lasemănarea, contrarietatea, gradele calitative şi proparţiile cantitative sa u numericdCele tre i ră ma s e sunt identitatea, relaţiile de timp şi spaţiu şi cauzalitatea. M o tiv ul pentru care plasează !dentitatea în al doilea grup este că\obiectele perfect ase­ mănătoare p o t fi, to tuşi, numeric diferite, dacă nu coincid atât în spaţiu, c ât şi în timp. \ Aceasta c o nfirm ă ceea ce era dej a clar, că aşa-numitele re laţ ii dintre idei la Hume nu sunt numai atât, ci in c lu d şi relaţii între . obiectele ce cad sub i de i [intr-adevăr, dintre toat e rslatwe pe c are le enumeră, poate doar cea de .�ontTarietate să fie pur conceptuală. j

Î

t

.

Ace astă împărţire a relaţiilor pre fig ur e a z ă al do ile a principiu fun­ damental al lui H u m e, care spune că "toate ob ie c tel e raţiunii sau cerce­ tării o meneşti pot fi împărţite în mod fir e s c în d o uă categorii, şi anume: re laţii între idei şi fapte" (E 2s) (C 105) . În această pro p oziţie, luată din Cercetare, a firm aţ iil e p ri vi nd re la ţi ile dintre idei sunt tr atate ca fiind pur conceptuale şi, ca atare, "certe fie în mod intuitiv, fie în mod demon­ strati v El e in c l ud ş ti inţe l e ge o me tr i ei a lg e brei şi ar itmeti c ii Hume nu are aproape nimic de spus des p re ele, interes ul său îndreptându-se spre credinţele no a stre despre fapte. Ceea ce îl determină, în Cercetare, să reducă lista re laţiilo r la trei, "şi anume asemănare, contiguitate în ti mp şi sp aţiu şi cauză şi efect' CE 24) (C 104) . Primele două sunt doar principii de asociere. Rela ţia importantă este cea dintre cauză şi efect, p e care, potrivit lui Hume, par să se bazeze toate raţionamentele priv ito a re la fapte. ".

,

.

,

Aceasta este, aş ad ar, relaţia pe care Hume se hotărăşte să o cercete­ ze. Trebuie, to tuş i, să observăm că atunc i când o cer cete a ză în dome n iu l filosofiei naturale, o înţe le g e ca a vân d loc nu între impresii trecătoare, ci între corp uri durabile. Aceasta se vede din exemplele sale şi, într-adevăr, analiza pe care o face cauz alită ţii poate apărea ca p la u zib i l ă numai dacă relaţia este înţeleasă în a ce st fel. La fel, în filo so fia morală, el se bazează pe e xis te nţa eurilor (se lves) p ers iste nte Trebuie, de aceea, să începem prin a arăta cum poate aj unge la a c e ste concep ţii fă r ă a fa c e dovada unei ,

.

inconsec venţe prea flagrante.


Capitolul 3

Corpuri şi euri Oricât de sceptic s-ar fi d e c la ra t Hume, nu e nicio îndoială că e �credea în existenţa aşa-numitelor obiecte fizice ale simţului comun. \Ch ia r presu­ punând că îşi lăsase în urmă si n el e filosofic - ceea ce, de fapt, n-a făcut ­ atunci c ând a scris volumele istorice şi eseurile politice, precum şi atunci când - după spusele sale - j uca table şi se amuza cu prietenii, există do vezi din plin ale acestei credinţe în chiar scrierile lui filosofice. Hume e s te interesat de afecte şi e mo ţii - pe care le include în categoria "im­ presiilor secundare" - deoarece acestea joacă un rol în teoria sa mo rală, însă nici în prima carte a Tratatului, nici în Cercetarea asupra intelectului omenesc nu acordă prea mu lt ă atenţie impresiilor originale ale simţurilor. El face diverse observaţii despre ele la modul ge neral, referindu-se, aşa cum am văzut, la presupusa forţă şi vivacitate cu care ele impresionează minte a sau l a caracterul lor de "existenţe interne şi trecătoare", dar nu are prea multe de spus despre ele în detaliu. Când dă ex e mp le de fapte, Hume nu face referire la culori şi forme, ci la moartea lui Cezar în Casa Senatului de la Roma, la proprietăţile mercurului şi aurului, la muşchii şi nervii din corpul omenesc, la soare şi planete, la flori şi copaci sau la im­ pactul reciproc al bi lel o r de biliard. Aşa cum vom vedea, de conjuncţia constantă a obiectelor de acest tip depinde analiza pe care Hume o face cauzalităţii. N-ar fi avut niciun rost ca el să-şi ap l ic e teoria la impresii aşa cum ar fi trebuit să facă dacă ar fi crezut cu adevărat că nu există ni mic altceva -, pentru bunul motiv că impresiile noastre verita b ile nu m a n ifestă regularitatea cerută. Pentru a da un e xemp l u simplu: poate fi foarte bine adevarat că trandafirii plantaţi primăvara înfl o r e s c în mod obişnuit vara, dar aceasta nu e totuna cu a sp une că impresia vederii plantării unui trandafir e urmată în mod obişnuit de impresia vederii trandafirului înflorind. E posibil să nu fim pr�zenţi la m ome ntul înfloririi sau, chiar da că suntem prezenţi, atenţia ne poate fi captată de altceva.

-

Să admitem, a şa da r, că Hume a cre z ut în ex i ste nţa corpurilor, aşa cum pro p riile sale scopuri filosofice îi im pun e a u să facă. De altfel, la


Hume

din Tratat intitulată "Of S cepticism with regard to C , D esp re scepticismul cu privire la s i mţuri" ) , care reprezintă principala sursă p e ntru a-i atribui o "te orie a lumii exterioare" , el chiar face declaraţia criptică: " Pute m foarte b ine pune întrebarea: Ce cauze ne detennină să credem în existenţa corpuri lor? D a r n-are rost să întrebăm: Există sau nu corpuri ? Ac e sta este un lucru pe care tr eb u ie să-I luăm ca de la sine înţeles În toate raţionamentele noastre" 1 87) . Chiar şi aşa, ră m ân destule întrebări care îşi caută răspunsuL Am văzut că acele cor­ puri a căror existenţă Hume o ia ca de la si ne înţeleasă sunt luc ruri pre­ cum c as e , cărţi şi cop aci, corpuri de animale şi de oa � eni, cu organele lor interne cu tot. Cum le concepea el? Asemenea lui Lo cke, drept cauze externe ale impresiilor s en z or iale ? Asemenea lui Berkele y , drept conglo­ merate de c al ităţi sensibile? S a u într-o manieră proprie? Are Hume răs­ puns la întrebarea cauzală despre cum aj un ge m să cre d e m în exis t en ţa corpurilor, dar ce vrea să spună prin afirmaţia că nu are ro st să întrebăm dacă există sau nu corpuri? Cea mai la îndemână interp retare a a c:'e s tei afirmaţi i ar fi că credinţa noastră în ex iste n ţa corpurilor este neîndoielnic adevărată. Dar concluzia c ercet ării pe ca re o între p r inde Hume asupra cauzelor acestei credinţe arată că, luată fie în forma ei comună, fie în cea "filosofică", cum o numeşte Hume, credinţa în existenţa corpurilor este nu doar ne adevărat ă, ci şi total c o nfuz ă. E a d e vă rat, el nu se aşt eap t ă ca ac e stă concluzie să ne convingă pe termen lung. "Doar nep ă sar ea şi ne­ atenţia", sp une el, ne oferă re m e di uL Din a c e st motiv mă bazez pe ele " în între gi me şi consider ca fiind d inc o l o de o ric e îndoială că, oricare ar fi opinia c ititoru lui în mo mentul de faţă, peste o oră de-acum înainte va fi c o nvins că e x is tă atât lumea exterioară, cât şi cea interioară" (T 2 1 8) . Să interpretăm aceasta drept o c o nfir mar e a punctului de vedere avansat de Kemp Smith, conform căruia Hume intenţionase să situeze "credinţele na turale " mai presus de inte le ct? Dar în ce an ume se presupune că ar consta aceste cre di nţe naturale, mai exact? înce p utul se c ţ iunii

the Senses"

(T

Î ncă o dată, mărturiile sunt c o ntra dic torii . Există pasaj e care par indice că vorbind de sp re obiecte "exterioare", Hume le concepe în ma nie ra lui Locke, drept c au z e relativ dura b ile ale i mp re s i il o r noastre senzoriale "interne şi tr e căto a re " . Spre exemplu, a m văzut deja că, a tunc i când defineşte i mp res iil e în Rezumat, el s p u n e c si mţu r il e ne trans m it imagini ale o b i ec te l o r exterioare .t Oe as eme ne a, m Tratat, la începutul să


dA �

Corpuri şi euri

cărţii "Despre afecte", unde operează distincţia dintre impresii originale şi i m p resii secundare, Hume vo rb e şte despre � mpresiile o r ig ina le ca fi­ ind "cele ce apar in suflet fără nicio percepţie anterioară,t din constituţia corpului, din forţa vitală sau din acţiunea obiectelor asupra organelor externe" 276) . Î n capitolul dedicat ideilor noastre despre spaţiu şi ti mp, din prima carte a Tratatului, Hu m e spune că nu putem pretinde a cunoaşte corpurile altfel decât prin acele proprietăţi exterioare ce se dezvăluie simţurilor" (T 64) , iar implicaţia că corpurile au şi alte p ropri ­ etăţi, aflate dincolo de cunoaşterea noastră, se confirmă printr-o notă la capitolul dintr-un Apendice unde vorbeşte despre natura reală a po ziţiei corpurilor, care poate să permită sau nu existenţa vidului, lucru neştiut (T 639) ' Hume consideră aceasta ca decurgând din "filosofia ne wtonia­ nă", pe care în cea mai mare parte nu o c o ntes tă, dar pe care totuşi - in singurul lo c in care îi examinează fundaţiile - o contestă fo arte ferm, su­ gerând şi că nu este o chestiune pe care nepăsarea şi neatenţia cititorului i-ar permite să o accepte.

(T

"

Ca de atâ te a ori la Hume, Cercetarea si nt etiz e ază cu mai mu ltă eleganţă şi clarita te o p o z i ţie pentru care argumentele sunt formulate in Tratat. În acest caz, ni s e spune că " Pare evident c ă oamenii sunt împ i nş i de

un

instinct

sau

o

inclina ţie

naturală să aibă incredere in simţu ril e lor şi că, fără niciun raţiona­

ment sau chiar aproape înainte de folosirea raţiunii, noi presupunem intotdeauna un univers exterior, care nu de p inde de percepţia noas­

c are ar exista chiar dacă noi, împreună cu toate celelalte sensibile, am fi a bs e nţi sau nimiciţi. "

tră şi

Hume continuă p ri n

fiinţe

a atribui această credinţă chiar şi "creaţiei ani­

male", Apoi a daugă: "Pare de asemenea evident că, atunci când oamenii urme az ă acest instinct orb şi puternic al nat u rii, imaginile înfăţişate

de

ei

p re s u p u n întotdeauna că înseşi

simţuri s unt obiectele exterioare şi nu bănu­

iesc vreodată că unele nu ar fi nimic altceva decât reprezentările ce­ lorlalte. Chiar despre această masă, pe care o vedem albă şi pe care o simţim tare, se crede că există independent de percepţia noastră şi că


Hume

[minţii no astre] care o percepe. P rez e nţa noastră conferă existenţă, abse nţa noastră nu o nimiceşte. Ea îşi păs­ trează existenţa uniformă şi de p l in ă, independent de situaţia fii nţelor inteligente care o percep sau o consideră." este ceva exterior

nu-i

Din p ă c a te , în c o nce pţ ia lui Hume, " ac ea stă părere g en e ra lă şi ori­ ginară a tut uror oamenilor" nu rezistă la o ex a m inare critică. Ea sucom­ bă în faţa " celei mai s imp l e filosofii", cu rezultatul că "niciun om care gândeşte nu s-a î n d oit vreo d at ă că existenţele pe care le avem în v e d e re atunci când s p unem această casă şi acest copac nu su nt nimic altceva decât [p erc e pţi i] şi copii sau reprezentări fugare ale altor existenţe care rămân unifo rme şi independente" CE 152) (C 21 3-214) . Toate a r fi bune şi frum o a s e dacă am avea temeiuri p e ntru a crede în existenţa acestor o b iec te i n d e p e nd ent e , dar Hume susţine că nu avem. Supoziţia că per­ c epţiile noastre sunt legate de o bi e c t e l e exterioare nu poate, evident, să s e bazeze pe experienţă şi e s te , de asemenea, spune Hume, "fără nicio bază raţ io na lă" CE 153) CC 214) . Această s itu aţ ie îi dă câştig de c a uz ă scep­ ticului. Hume nu e st e încântat de rezultat, dar nu caută niciun mod să-I co nt e ste; nu încearcă, de p ildă , să găsească vreo hibă în a rgu me nt . Ceea ce fa ce în schimb este pur şi si mp lu să-l trateze cu indiferenţă. Îl p une m pe scepticul extrem la res pe c t întrebând cărui scop crede el că serv e şte activitatea sa. El " nu se poate aştepta ca filosofia sa să aibă vreo inrâurire durabil ă a s up ra [ minţ ii] sau, dacă ar avea-o, ca această înrâurire să fie bi­ nefăcătoare pentru societate" CE 160) CC 220) . D im p o tri v ă, ea ar fi foarte dăunăto a�e , dat fiind că lip s a de acţiune la care ar conduce ar p une capăt existenţei oamenilor. D ar: I " N atura este intotdeauna mai puternică decât t o ate p rin c i p iile" l S c e ptic u l va fi si lit să mărturisească că "toate obiec·· ţiile sale sunt s imple di stracţii şi nu p o t avea nicio altă nă zu inţă decât aceea de a arăta situaţia ciudată a oamenilor, care trebuie să a c ţio ne z e , să gâ nde a s c ă şi s ă creadă" CE 160) (C 221) . Rema rc ile de ac est fel sprijină, într- ade v ăr, teoria l ui Kemp Smith, c o nform căreia Hume a încercat să arate că raţiune a trebuie să cedeze locul credinţelor n oa st re natura!e, \dar nu mi se pare că o fac de nezdruncinat. Dacă aceasta ar fi fost intenţia lui Hume, nu cre d că ar fi încheiat se c ţi un e a în c hei e sce ptică, subliniind neput inţa noastră de a ne înteme i a presupoziţiile acţiunilor ori de a res-


Corpuri şi euri

pinge obiecţiile ce se pot ridica împotriva lor. În plus, Hume nu afirmă explicit despre credinţele noa stre naturale că sunt adevărate. Există, totuşi, un aspect important asupra căruia sunt de acord cu Kemp Smith şi anume că este posibil să desprindem din raţionamentul lui Hume o teorie a percepţiei care nu se dizolvă în scepticism. Va fi nevoie să ne îndepărtăm de Hume într-un punct sau două, dar divergen­ ţele nu vor fi atât de mari încât să ne împiedice să aj ungem la un com­ promis rezonabil. Divergenţele vor co nsta în principal într-o reevaluare mai degrabă decât o respingere a argumentelor sale . Voi încerca imediat să arăt cum cred resc

se po ate

realiza aceasta, dar mai întâi vreau să urmă­

linia de r a ţ i o na re pe care a urm a t - o el efectiv în secţiunile relevante

din Tratat, dintre care cea mai importantă pentru scopul nostru actual

este cea "Despre scepticismul

cu privire

la simţuri".

Principa lele întrebări la care Hume se angaj ează să răspundă în această secţiune sunt "De ce atribuim existenţă continuă o b i ec te l o r chiar şi atunci când ele nu sunt prezente p entru simţuri? Şi de ce p r es up u ­ nem despre ele că au existenţă distinctă faţă de minte şi p ercepţie)" (T

1 88) . El consideră aceste întrebări ca fiind interdependente, în sensul că a răspunde uneia dintre ele Înseamnă a răspunde şi celeilalte . Hume are dreptate în măsura în care, dacă obiectele ar avea existenţă continuă, aşa cum o defineşte el, ar avea şi existenţă distinctă, dar conversa nu e nea­ părat adevărată. S-ar putea susţine şi chiar a fost susţinut, de exemplu de către Bertrand Russell în

Problemele filosofiei şi în alte lo curi, că obiectele

care se prezintă simţurilo r în mod nemij locit sunt distincte de minte şi,

totuşi, au doar o existenţă de mo ment, datorită dependenţei lor cauzale de starea fizică a subiectului care le percepe. În acest punct sunt de acord c u Hume, dar cu o specificare im­ portantă. Aşa cum am observat mai devreme, Hume, de ş i în genere se bazează pe argumente empirice, incluzând aici referinţa la factori cau· zali, înclină spre a considera drept logic adevărată propo ziţia că impre­ siile senzoriale sunt inseparabile de situaţiile p erceptuale în care apar. Am remarcat că argumentele empirice nu sunt constrângătoare, deşi, aşa cum vom vedea, ele reprezintă un obstacol pentru atitudinea curentă de acc eptare necritică a poziţiei de tip Reid, şi am sugerat că Hume ar


Hume

fi. treb uit să se mulţumească cu invocarea p rincI p iului să u logic. Speci­ fi care a mea este că acesta nu îl obligă să definească impresiile, de la bun înce p ut, ca fiind dependente de minte. De altfel, o astfel de definiţie ar fi incompatibilă cu viziunea lui asupra eului, pe care urmează să o exami­ năm, conform căreia eul este doar un mănunchi de percepţii logic inde­ pendente, din care inferează că o percepţie ar putea exista în mod inde­ p end ent de orice altceva. Dar nu acesta este aspectul pe care vre a u să-I subliniez, având în vedere că el nu susţine despre nicio percepţie că s-ar a fla e fe ct iv în această situaţie. Ceea ce vreau de fapt să spun este că, dacă i mp res i ile trebuie luate c a p rimiti v e în ordinea cunoaşterii, atunci ele nu p ot fi c ons ide rate ca dependente iniţial nici de minte, nici de corp. j) Este Hume îndreptăţit să considere impresiile ca primitive? Eu su s ­ ţin că este, din următoarele m oti v e . Î n primul rând, este cl a r că temeiul pentru a accepta orice propoziţie privitoare la ceea ce Hume n ume şte fapte treb u ie să depindă în cele din urmă de a de v ărul unei judecăţi de percepţie. Î n al doilea rând, este uşor de arătat că judecăţile noastre obiş­ nuite de percepţie afirmă mai mult decât este garantat de experienţele senzoriale din care apar. Deşi, în mod no rmal nu suntem conştienţi că facem vreo inferenţă atunci când lansăm j udecăţi de percepţie atât de simple precum "Aceasta e o scrumieră" sau "Acela e un creion" , există, totuşi, un sens în c are ele conţin inferenţe, iar aceste inferenţe tre b uie să se bazeze pe ceva. Trebuie să existe, pentru a folosi ,;:erm ino lo gia lui Bertrand Russell, " date solide" pe care să se bazeze. Iar ilimpresiile lui Hume sunt pur şi simplu aceste date solide, numite altfel.\ ,

Al doilea pas din acest argument a fost contestat, dar, pentru a vedea că e valid, trebuie doar să ne amintim de gama foarte largă de asumpţii implicite din judecăţile noastre obişnuite de percepţie. Pentru început, a vem asump ţii l e imp l icite în ca ra cterizare a unui lucru drept obiect fizic de tip observabil. Trebuie ca acesta să fie perceptibil prin mai mult de un simţ şi de c ătre orice observator echipat potrivit. Tre b u ie să fie ca ­ pabil să existe tară a fi perceput. Trebuie să ocupe o pozi ţie sau o serie de p o z iţi i în spaţiul tridimensional şi să persiste pe ntru o perio a d ă de timp. În mo d normal, nu facem doar aceste asumpţii generale. Rareori ne mulţumim cu o afirmaţie atât de slabă, cum ar fi cea că p ercep e m un o b ie ct fizic de un fel sau altul. Î n mod normal, îl identificăm în mod mai


Corpuri şi euri

specific, dre p t scrumieră, creion, masă etc , şi, astfe l facem încă un set de asumpţii. Acestea pot viza originile obiectului, ca atunci când s usţi nem că p erc e p em un lucru VIU, sau constituţia sa fizică. Referindu-ne la un artefact, cum ar fi u n creion, facem o asumpţie despre puterile sale cau­ zale. Foarte des, descrierea pe care o facem unui obiect pe care susţinem că îl vedem sau atingem are imp licaţii cu privire la efectele lui posibile asupra altor simţuri, cu privire la sunetul, gustul sau mirosul pe care credem că le poate produce. ,

Dar acum este, desigur, evident că toată această bogăţie teoretică nu poate fi extrasă din nicio ocazie singulară de experienţă senzorială. Văd ceva ce nu ezit să identific drept o veioză pe masa din faţa mea, dar nu este nimic în matricea vizuală în sine din care să deduc că obiectul este ta ngib il, că orice alt observator dacă ar fi prezent ar vedea-o şi el, că va rămâne nepercepută, cel mai probabil în aceeaşi poziţie, că este tacută în parte din alamă, că există un fasung pentru un bec electric sub abajurul ei şi că acest bec poate deveni o sursă de lumină. Ceea ce se . prezintă simţurilor mele, în cea ce priveşte veioza, este doar o matrice vizuală, şi. tot restul sunt inferenţe. Aceasta nu înseamnă că spun ceva fals când spun că văd veioza sau că folosesc greşit verbul "a vedea". Nu e nicio îndoială că asumpţiile tacite pe care le fac sunt ade vărate în acest caz şi este o practică uzuală în folosirea verbe lor perceptuale să ia ca acuzative nu ceea ce am numit date so lide - adică, conţinuturile propriu-zise ale experienţelor senzoriale în cauză -, ci obiectele pen­ tru a căror p reze nţă datele solide servesc drept indicii senzoriale. Dar a trece cu vederea datele solide nu înseamnă a le aboli, iar �nferenţele nu dispar doar fiindcă nu s u nt conştientizate.\ Mişcarea obişnuită a filosofi­ lor contemporani care se mulţumesc să ia percepţia obiectelor fizice ca punct de pornire nu e greşită, din moment ce ni m eni nu e obligat să se înhămeze la o analiză a percepţiei. Ei greşesc doar atunci când susţin sau sugerează că o astfel de analiză n-ar fi posibilă. •

Obiecţia standard la adoptarea punctului de pornire al lui Hume este că acesta întemniţează subiectul într-o lume privată, din care n-ar putea scăpa niciodată. Obiecţia ar fi serioasă, dacă ar fi validă, dar nu este validă. Nu este nimic privat în descrierea matricilor senzoriale. De­ sc rie rea poate fi înţeleasă de OTIce individ cu experienţele necesare. E


Hume

adevărat că matricile se concretizează prin ac ee a că apar într-un anumit câmp senzorial la un anumit moment şi că acest câmp senzorial va figura efectiv în ex p erienţa unei singure persoane. Este la fel de a de v ărat că actul prin care o persoană percepe un obiect fizic la un anumit moment este al acelei persoane şi al nimănui altcuiva. Esenţial este că definiţia impresiilor nu cuprinde nicio referire la apartenenţa lor. Ca elemente primitive, impresiile sunt neutre în această privinţă şi în toate celelalte, mai p u ţin în privinţa caracterului lor intrinsec . Rămâne de v ă zut dacă vom putea găsi o cale accesibilă de la ele la obiectele fizice şi apoi o metodă de a distinge între aceste o biecte fizice şi percepţia lor de către noi. S-ar putea ca într-unul sau altul dintre cazuri să dăm peste obstacole insurmontabile, dar aceasta nu este, desigur, o p robl e m ă pe care să o p utem jude c a dinainte. Pentru Hume, obstacolele apar foa rte devreme. Am văzut dej a că el consideră cert fa p tul "că aproa p e toţi oamenii, chiar şi filosofii înşişi, în c e a mai mare parte a vieţii lor, îşi consideră percepţiile ca fiind singu­ rele obiecte şi presupun că acele lucruri care se prezintă în mod intim minţii sunt corpurile reale s au existenţa materială" (T 206) . Ei trebuie, totuşi că greşesc, din moment ce este caracteristic pentru ceea ce el numeşte aici corpuri reale că au exi st e nţă continuă şi distinctă, în t i mp ce percepţiile sunt d ep endente şi trecătoare". Astfel, ei se fac vinovaţi de contrad icţi a de a p re sup une că unul şi acelaşi obiect persistă şi nu p ers istă în timp. ,

"

Înainte de a examina concepţia lui Hume asu p ra modului cum ajungem să căde m în această eroare, merită să remarcăm că, până şi din perspectiva sa, contradicţia nu e atât d� flagrantă pe cât ar putea părea la prima vedere. Am v ăzut că în lista s a de relaţii filosofice figurează şi identitatea, dar acum se dovedeşte că aceasta e o relaţie pe care ni­ cio percepţie nu o satisfa ce . Această concluzie decurge d in m o dul cum tratează Hume problema fel ul ui în care putem aj unge la ideea de id en titate. El susţine că ea nu ne poate fi tra nsmisă de un obiect, deoarece propoziţia "un obiect este identic cu el însuşi" ar fi lipsită de sens " dacă ide e a exprimată prin cuvântul obiect nu ar fi distinctă d e cea exprimată prin el însuşi" (T 200) ' I de ea transmisă de un obiect singular nu e cea de identitate, ci de unitate., Dar dacă ideea de identitate nu poate fi ­


Corpuri şi e uri

transmisa de un obiect singular, cu atât mai puţin ar p ut ea fi transmisă de o multitudine de o bie c te diferite. Atunci, de unde poate proveni ideea de identitate:' Î n ce ar p u tea consta ea?

R ăsp u ns ul lui Hume la a c est e întrebări este că \ideea de identitate este produsul unei greşeli pe care o c o m ite m în mod natural atunci când ne gândim la timp. I EI a argumentat anterior că "timpul, în sens strict, imp lică succesiunea; şi atunc i când aplicăm ideea de timp la un obiect · care nu se schimbă, numai printr-o ficţiune a imaginaţiei este obiectul re spe c t i v presupus a lua parte la schimbările obiectelor coexistente şi în parti cular la schimbările p e rce p ţiil o r noastre" (T 200-201 ) . Î n tot c a z ul , suntem fo arte ataşaţi de această mişc are a imaginaţiei, care ne permite să p ă s tră m ideea de ob iect la mij l ocul distanţei, cum ar veni, dintre cea de unitate şi cea de număr, aşa că, atunci când atribu i m identitate unui obiect, ceea ce v re m să spunem trebuie să fie "că obiectul ex ist e nt în­ tr - u n anumit moment este a c elaşi cu el însuşi existent la un alt moment" (T 201) . A c e asta ar putea fi a d e vă ra t şi despre cel puţin unele din per­ ce pţiile noastre, cu condiţia ca acestea să apară în circumstanţe care se sc h imb ă în mod constant şi să persiste fără să se schimbe. Pro blema este că ele nu se comp ortă astfel.

în

Cum ajungem atunci să credem că ar a face-o? Explicaţia lui Hume , e le sale, este:

c u v int

"că

toate

acele obiecte cărora le atribuim existenţă continuă au o

co nstanţă spec ifică, care le deosebeşte deJimpresii, a căror existenţă dep inde de percepţia noastră.

f'\cei munţi şi case şi co paci, c re se afl ă a

în prezenţ in faţa ochilo r mei, mi-au apărut întotdeauna în a c eeaş i or­

di ne ; şi dacă le p ie r d din vedere pentru că i nc hi d ochii sau întorc ca­

pul, la scurt timp ele mi se înfăţişează din nou fără nicio modificare.

Patul şi masa, c ărţ ile şi hârtiile mele mi se p re z intă mereu în ac e e a şi maniera uniformă şi nu s e schimbă ca urmare a întreruperilor mele

din a le vedea sau percepe. A c e st lucru este va la b il pentru toate im­

presiile, ale căror obiecte sunt p re sup use a a v e a existenţă exterioară;

şi nu este valabil pentru nic io altă impresie, fie ea blândă sau violentă, vo luntară sau involuntară."


Hume

}\ceasta revine la

a

spune că strânsa asemănare dintre impres iile

succesive şi, la fel de important, fa p t ul că aceste impresii stau în relaţii spaţiale relativ constante faţă de membrii seriei ce manifestă aceleaşi ase mănări interne ne fac să le considerăm identice unele cu altele şi să ignorăm întreruperile care apar, de fapt, între ele. Rezultatul este că ele sunt înlocuite în imaginaţ ia noastră printr- un lucru persistent, la care

Hume se referă numindu-l fie ob iect, fie percepţie, p e care îl c o n cepe m ca existând şi atunci când nu este perceput. Întrucât Hume a arătat că

în clină , după cum am vă zut, să considere drept un adevăr logic propo­ ziţia că impresiile sunt mterne şi trec ătoare, este oarecum surprinzător să-I vedem spunând că "supo ziţia existenţe i continue a obiectelor sen­ sibile sau percepţiilor nu Imp lică nIcio contradicţie " (T 208) . Temeiul

nu este doar că "fiec are percepţie poate fi distinsă de celela lte şi p o a te fi considerată ca existând separat ", cu consecinţa că "nu e nimic absurd în a

s e pa ra orice

percepţie particulară de minte"

(T 209) . El concede în plus fi uneori prezentă

şi că "aceeaşi entitate continuă şi neîntreruptă poate

pentru m i nte , alteori absentă, fără ca aceasta să implice vreo schimbare

reală sau esenţia lă în entitatea însăşi" (T 207) . Cred că aceasta est e o concesie autentică, nu doar o descriere

a

întinderii imaginaţiei noastre,

deşi voi încerca imediat să arăt că nu era nevoie să o prezinte în această formă anume. Există un mod în care

ar

fi putut păstra ideea, menţi nând

în acelaşi timp ca un adevăr logic, mai degra bă decât ca un fapt empi­

ric, teza că imp resiile prop riu-zise nu p ot avea existenţă continuă. Aşa cum prezintă el lucrurile, e p ur şi simplu fals că o percepţie îşi continuă existenţa fără

a

fi percepută şi,

/

prin urmare, , este

fals

că percepţiile între­

rupte pot fi identice.\Temeiul pentru acea stă concluzie stă în acceptarea îndoielnicu lui argument al iluziei. El raţionează corect că, dacă percepţi­ ile ar avea o ex istenţă continuă,

ar

avea şi o ex istenţă distinctă, dar apoi

susţine că experienţa le contestă caracterul de existenţe distincte. După modul cum se prezintă simţurilor, mişcarea şi soliditatea, culorile, sune­ tele, căldura şi răceala, dur e rea şi p lăcerea, toate sunt pe picior de egali­ tate Ele

nu sunt nimic altceva decât perc epţii ce apar din configuraţ iile . " şi mişcările particulare ale p ărţilor corpului" (T 192-193) .

Pentru Hume, fenomenul constanţe l este principalul factor ce

determină imaginaţia să transforme impresiile în obiecte durabile, dar nu îl consideră un factor suficient prin el însuşi. Este ajutat de ceea ce


Corpuri şi e uri

tot H ume numeşte coerenţă, p e ntru care oferă

două exemple. Pri mul după o absenţă de o o ră , pentru a d es c o peri că focul arde mai s l a b . Întrucât a aSIstat d e se o ri la p ro c esul de slă bire a foc ului, i ma gin a ţia sa completea ză partea lipsă. Al doilea exemplu est e mai c o m plex . Este despre un portar care Îi aduce o s c ris o a re de la un prieten aflat la d o u ă sute de leghe d ist a n ţ ă . Hume aude zgomotul p r o du s de balamale le uşii, dar nu o ve d e . Nu vede p o rtarul urcând s c ă rile . Nu a asistat, de data aceasta, nici la activitatea serviciilor p o ş ta le care i- au livrat scr i s o ar e a . Cu t o a te acestea a aj uns, pe baza expe­ rienţei trec ute, să a s o ci e z e scârţîitul uşii cu imaginea ei deschizâ ndu-se; a învăţat că portarii nu aj ung în c a m e r a sa fă ră să f1 urcat întâi sc ă ril e; ex pe r ienţa l-a învă ţat că sc risorile nu aj ung din loc uri îndep ărtate fără să fi fost t ra n s m i s e prin mij loace de transport observa biie. Deci, în c ă o dată, imaginaţia sa comp letează părţile lipsă. Să observăm, însă, că în acest ex e m p lu imaginaţia sa are mult mai multe de făcut decât în exemplul p re c e d en t . Nu mai e vorba do a r de a furniza omologii lipsă ai m em br ilor unor serii până atun c i asemănătoare. E fo a rte posibil să nic i n u fi ex istat astfel de serii; de ex e m p l u , e destul de i mp ro babil ca Hume să fi asistat vreodată efectiv la m i ş ca rea co ntinuă a unei scrisori pe o distanţă de ex emplu este cel În ca re se întoarce în

ca mera sa,

două sute de leghe. În c a z ul de faţă, i mag in aţ ia sa

a

tacut mai mult de­

cât să extindă p ri nc i p i u l constanţei, astfel încât să-şi a Slgu re o cantitate suficientă de obiecte c o m un e : a impus, după cum adm ite chiar Hume,

şi un g r a d mai mare de c o e r e nţ ă în o per are a lor decât apăruse efec t i v în e x p e ri e n ţ a sa

sa

trecută.

Legltim itatea ac es te i proceduri este dată de fo rţa

explicativă. Chiar ş i aşai Hume su sţ ine că imaginaţia ne lnşeală. IF apt e s te că

conţinuturile perceptuale nu au e xi st enţă continuă şi d i s t in c t ă şi cu asta

basta. Filosofii înce arcă s ă de p ă ş e a s c ă dificultatea trasând o distincţie în­ tre percepţii şi o b i e c te , permiţând p erc e p ţii l o r să fie "întrerupte şi tr e ­ cătoare" şi atr ib u ind o b ie c te l o r " ident itate şi ex i sten ţă continuă". Dar ac e s t "nou siste m" este o înşelăciune. " C on ţ i ne toate dificultăţile siste­ mului co mun, p l us a l tel e, spec ific e lui" (T 2 1 1) . În primul rân d,/a pe lu l

I

la imaginaţie este p relu a t în întregime de la sistemul comun. "Dacă

am

fi pe dep lin c o nvinş i că percepţiile n o a s tre asemănătoare sunt c o nt i n ue şi identice şi independente, nu ar trebui să aj ungem ni,io dată la ac eastă

opinie despre două tipuri de existenţe " (T 215), căci nu ar servi niciunui


Hume

scop. Nu ar trebui să o adoptăm nici dacă am fi pe deplin convinşi că p e rc e pţi ile noastre sunt de p endente şi între rup te, c ă c i atunci nu am avea niciun mo ti v să căutăm c e v a căruia să-i atribuim existenţă conti­ nuă. Oscilaţia minţii intre două ipoteze contrare este ceea ce îi mână pe filosofi să le accepte pe ambele, încercând .să ma sc h e z e contradicţia. În al doilea rând, a ce a stă ipoteză nu are nicio bază raţională, căci nu putem avea temeiuri raţionale pentru a coreia percepţiile noastre cu obiecte

ele î ns e l e prin experi­ C ee a ce fac, de fap t filosofii angaj aţi in această înşelăciune es te să inventeze un a l doilea set de percepţii, cărora le atribuie existenţa c o n tinuă şi distinc tă pe care ar atribui-o perc epţiilor noastre propriu-z ise, dacă ra ţi u ne a nu le-ar interzice acest lucru. Pe scurt, sistemul fi l o s o fic este "încărcat cu ab s urditate a că în acelaşi timp nea g ă şi susţine supo ziţia comună" (T 218) . ex hypothesi, nu ne sunt niciodată cunoscute

care,

enţă.

,

­

Voi argum enta că v erdic tu l lui Hume asupra s i stemu lui filosofic nu e ste corect. Sistemul este de nesusţinut ca atare, dar totuşi ind i c ă direcţia unei s o l uţ i onă ri a dificultăţilor sale. Este în dr ep tăţit însă at a cu l lui Hume la a dres a versiunii lui Locke a siste mului, care probabil reprezenta ţinta sa reală. Orice distincţie am aj unge să trasăm între lucrurile aşa cum s u n t şi lucrurile aşa cum ne· apar nouă, nu este legitim ca aceasta să ia fo rma unei multiplicări a ,.lumilor". Obiectele fizice nu pot fi concepute dre p t simple cauze im p e rcep tib i l e a ceea. ce percepem, iar dacă ar p u te a fi con c e p ute astfel, nu am avea nicio î ndr ep tăţire să le atribuim vreo a s e m ă nare c u e fec tele l o r pe rce p ti b il e. ­

Cum aj ungem, atunci, la credinţa întemeiată in e x i stenţ a obiectelor

fizice înzestrate cu proprietăţile perceptuale cu care le c re dităm în mod obişnuit? Sugestia mea este că Hume însuşi oferă cel mai bun răsp uns. Fenomenele de const�nţă şi coerenţă, invocate de el pentru a explica cum cădem în e ro a re a de a considera. că p e rc ep ţii l e noastre au existenţă continuă şi distinctă, pot fi p ri v it e mai degrabă ca re preze ntâ nd o bază adecvată pentru transfonnarea imaginativă a im p re s iil o r senzoriale sau a conţinuturilor perceptuale, cum prefer eu să mă exprim, urm â nd u l pe Russell - în constituenţi ai lum ii fizice a sim ţu lu i comun. S in gu ra eroare gravă pe care a c om i s o Hume a fost să asume că o biec tele rezultate sunt -

-

ficţiunL Ceea ce există depinde, în parte, de ce permit teoriile n o a s tre


Corpuri şi euri

să existe,

i a r teoria care poate

fi dezvoltată

p orn i n d de la conţinuturile

perceptuale, pe baza principiilor lui H ume, conţine criterii a c c e pt a bi l e de existenţă. Nu avem, aşadar, niciun motiv pentru a nega că obiectele c are satisfac aceste criterii există efectiv.

Din câte ştiu, primul filosof care a Tacut o încercare seriosă de a legitima credinţa o b i ş n uită în o b ie ct e fizice, dezvoltând noţiunile lui Hume de constanţă şi c o e r enţă , a fost H.H. Price, a cărui c a rte Hume 's Theory of

the External World ( Tema lui Hume asupra lumii exterioare)

a fost publicată în 1 9 4 0 . Este o lucrare deosebit de m i nuţi o a să şi de

ingeni o a s ă , care

nu

s-a b uc u rat de atenţia pe ca re o me r it ă . Price îm­

prumută de la Russell termenul "sensibilia", ce de notă impresii care nu pot fi p e rc e p ut e efectiv. Într-o analiză detaliată şi convingătoare, el arată cum lip s ur il e , care apar pe aloc uri în diversele serii de im p r e si i pe c are le c o ns i de r ă m ca venind de la acelaşi obiect fizic, p ot susţine c o n cep ţ i a

despre s ens i b il i a neseSlzate care ar c om p le t a aceste lipsuri. Deşi nu crede că Hume

ar

fi dat vreun sens enunţului

că aceste sensibilia ne sesizate

există în realitate, .el crede totuşi că Hume ar fi putut a dop t a , fără a se c ontr az ic e, fie teoria cii, atunc i când ne referim la un obiect fizic, aser­

tăm că impresiile noastre efective sunt aşa cum ar fi dacă ar exista sen­

sibilia p o tr i v ite, fie teoria

mai pragmatică că enunţurile despre o b iec te

fizice nu au valoare de adevăr, ci trebuie in terpr et at e drept reţete m a i

mult sau mai p u ţi n eficiente pe ntru explicarea şi p redi cţia ap ariţie i im­ presiilor efective. C re d că o teorie mai realistă ar fi p re fe ra b ilă oricăreia dintre aceste alternative, deşi se poate ca sugestiile lui Price să p ă st re z e o

mai mare fidelitate faţă de gâ n direa lui H um e . Pr in c ip ala me a o b i e c ţi e la argumentul lu i Price este că el prezintă obiectele fizice drept "familii" de s e ns i b il ia , într-un sens ca r e permite unei familii, ai cărei diverşi membri au proprietăţi conflictuale, să o c up e ,

sau să fie ca şi cum ar ocupa, un

loc a n um e la un m o m ent anume . El încearcă să evite contradicţia rela­ tivizând p r o pri etă ţ i le la pu n c te de vedere, astfel încât un sensibil e l i p t ic dintr-un punct de vedere să poată coincide spaţio-temporal cu un sensi­ bi l sau cu o impresie efectivă ro tundă dintr-un alt punct de vedere, dar aceasta e o soluţie disp erată- ş i, poate, nici măcar c o e rentă . Cred că p u te m aj unge la o te o rie mai s i mp lă şi mai realistă dacă

luăm în considerare avantaj ul că impresiile v i z u a le şi tactile apar în


Hume

câmpuri senzoriale cu întindere spa ţ ială şi c a re, într-o mare măsură, se s up ra p un p arţial în timp. Cu alte cuvinte, datele solide includ nu doar m atric i individualizate, ci şi relaţiile spaţiale şi te mp o rale dintre ac estea Ac e sta e u n aspect al experienţei no astre căruia Hume îi aco rd ă surprin­ zător de p u ţ ină atenţie. E adevărat că el dedică subiectului sp aţiului şi ti mpului cinci din cele şase secţiuni ce alcătuiesc Partea a II-a din prima Carte a Tratatului, da r în acest loc Hume discută în p rinc ipal dificultăţi concep t ual e pe care ar fi fost poate mai profitabil să le l as e în seama matematicienilor, dacă e ra dej a di sp u s să lase în seama lor geometria, şi să păstreze distincţia fermă pe care a v e a să o tra s ez e în Cercetare între întrebările privitoare la relaţiile dintre idei şi între bările privito are la fa p te În loc de asta, el se c once nt re a z ă asupra unei derivări prea s i mple a co n cep t elo r matematice din impresIi senzoriale şi, ca urmare, este forţat să re s p ingă noţiunea de div izib ilitate infinită. A rgu me ntea z ă , în schimb, că ide e a - şi, p rin urmare, impresia - oricărei întinderi finite trebuie să fie compusă, constând din j uxtapunerea unui număr finit de puncte ma­ te mat ice Aceste puncte sunt obiecte concrete, fie colorate, fie t a n g i bile, după caracterul lor de a fi perceptibile vizual sau ta c t il. Ele sunt minima sensibilia, nu în virtutea fap tulu i că ar fi cele mai mici obiecte pe care le putem s i m ţi, căci inven tarea unor miscroscoape mai pute rni ce ne-ar putea dovedi că o impresie pe care am crezut-o simplă este, de fa p t, co m p usă, ci în virtutea faptului că nu au părţi. De aici, Hume inferează că orice câmp senzorial vizual sau tactil este un p lin, într ucât ideea de interval spaţial dintre două impresii nu poate viza decât ceva c omp us din aceste puncte indivizibile, colorate sau tangib ile. Ceea ce este adevă­ ra t despre spaţiu se aplică în egală măsură şi timpului, cu aceiaşi te rme n i .

.

.

în fiecare caz şi sub s tit uind succesiunea imediată cu adiacenţa tempo­ rală. Printre alte dific u ltăţi evidente, te oria lui Hume cade v icti mă în mo d clar paradoxurilor lui Zenon. Î nsă teoria

c ont inuită ţii matematice nu a fost dezvoltată complet până în secolul al XIX-lea, iar d ific ultăţi l e lui Hume au provenit, în parte, din neputinţa sa d e a înţelege cum un număr infinit de părţi ar putea alcătui ceva mai puţin decât un întreg infinit. Chiar şi aşa, e ciuda t că singura relaţie spaţio-temporală despre care era dispus să accepte că este dată s imţurilor era cea de co ntiguitate, căci aceas t a înseamnă impunerea unei restricţii la care experienţa noas­ tră s en zo ri ală pur şi simplu nu

se conformează.


Corpuri şi euri

Continuitatea spaţio-temporaIă, c e caracteriz ează efectiv mare par­ e x p er ie nţa noastră se n zo ri a l ă şi ma i ales succesiunea câmpurilor senzoriale v izua le , s usţine proi e c ta rea r e l aţii l o r s p aţiale şi t e mp o ra l e dincolo de limitele în care sunt date iniţiaL În a ce st fel, c âm puril e sen­ zoriale succesive pot fi conc e p ute ca a di a c e nte în spaţiu. Atunci, faptele la c a re se referă Hume v o rb in d de s p re constanţă şi c o ere nţă, adică apa­ riţia de impresii s imil a r e în c o nt exte senzoriale similare, fac să fie fi r e s c, cum remarca şi el, c a observatorul să a d o p t e o nouă măsură a identităţii, conform căreia imp r e s ii l e respe ctive sunt nu d o a r similare, ci identice. Singurul n o stru dezacord cu Hume în a c e s t punct este că el prezintă ob se r va t o ru l nu ca ad o p tând o n o uă măsură a ide ntit ăţi i, ci ca făcând o eroare factuală. În a cela şi fel, descrierea dată de Hume procesului prin care caracterul i mpre s i i l o r de a fi "recuperabile" în mod sistematic duc e la c o n c e pe re a lor ca p ers istâ n d fără a fi simţite, ar tre bui interpretat, s u gere z eu, nu ca explicaţie a unei alte erori, ci ca temei p e ntr u lă rgire a co n c ep tu l ui de identitate. Din a c e a s tă perspectivă, e ste un e xe rc iţ iu al imaginaţiei p e de p l in l e g it i m ca imp re s i i le vizuale ce apar succesiv să fie concep ute ca existând · s i m u lt a n şi ca ocupând p o z iţ ii permanente Într-un spaţiu vizual tridimensional cu întindere in de fin it ă . te

din

În acest punct, totuşi, trebuie să mergem puţin d in c o l o de H ume. Impresiile efective, pe care le atribuim unuia şi aceluiaşi o b ie ct, nu sunt, cum spune el în m o d greşit, pe rfe ct asemănăto are. Chiar dacă nu ţinerr. cont, deocamdată, de s c h i m b ă ril e care ap a r în o bie c t, vor exista variaţii ce p r� v in din schimbările de stare sau de poziţie ale observatorului. Prin u rmare, ceea ce tr e b u ie să concepem ca p e rs is tâ nd nu e vreo impresie efectivă, ci c e e a ce am numit a lt un d e v a (în The Central Questivns of Philosophy) un " c onţinut pe rc e p tua l standardizat". Ac esta este o sinte z ă a c e e a ce Price numeşte sensibilia nucleare, adică, cele ce se obţin din puncte de vedere o pt i me . El s e rv e şte ca model la care i mp re si il e efective se conformează ma i m ult sau m ai p uţin. Aceste c o nţinuturi perceptu­ ale standardizate pot fi descrise şi dre p t continuatori vizuali. Ele p o t fi c o n c ep u te ca trecând prin sc h imbări calita tive, atunci când, în diverse condiţii, matricea pare să varieze sub unul sa u mai multe as pe c t e , iar celelalte a s pe c te rămân constante într - un me d iu s en z o ri al pr e do m in a nt c o n st a nt.


Hume

Pe moment, pot doar să prezint succ mt stadiile s u cc e s iv e prin care urma să treacă teoria. Mai întâi, locurile sunt conc epute se p a ra t de ocupanţii lor, lăsând deschisă posibilitatea m i ş că rii Apoi, dintr-o sumă de motive, un set de continuatori vizuali este ales ca formând ceea ce am putea numi "corpul central", termen împrumutat de la marele pragma­ tist american C.S. Pe irc e Acesta este, de sigur prop riul corp al observa­ t o rul ui, deşi nu este încă descris ca atare. Spaţiul tactil este construit cam pe acelaşi principiu ca spaţiul vizual şi se descoperă temeiuri pentru a atribui calităţi tactile continuatorilor vizuali. Sunt aduse pe scenă sunete, mirosuri ŞI gusturi, găsindu-li-se o rigine a în sursele lor vizibile. Observa­ torul începe să facă unele corelaţii cauzale simp le, care îi oferă o s c hiţ ă a modului cum stau lu c ruri le M aj orit a te a i mp re s ii l o r sale se potrivesc în această imagine de ansamblu, dar nu to ate Conştiinţa de sine apare odată cu identificarea altor c o ntinua t ori vizua li, asemănători c o rp ul ui central prin aceea că sunt surse de semne. Majoritatea acestor semne pot fi interpretate drept coroborări ale grosului e x p e rie nţe lo r observatoru­ lui, dar, din nou, nu toate. Aceasta este sursa distincţiei dintre ceea ce e public şi ceea ce e privat. Î n ultimul stadiu, dacă îmi este permis să-mi citez propria descriere a acestuia, co ntinu a to rii vizuo-tactili " se desprind de ţărm. Posibilitatea existenţei lor în momentele când nu sunt perce­ puţi este extinsă până la punctul în care nu este n e ce sar pentru exis te nţa lor să fie percepuţi vreodată şi nici măcar să existe observatori care să-i perceapă. Deoarece teoria cere şi ca aceste obiecte să n u ş i schimbe ca­ lităţile perceptibile decât ca rezultat al vreunei modificări fi zi c e în ele însele, obiectele sunt puse astfel în c o ntra st cu impresiile fluctuante pe care diferiţi observatori le au despre ele. În acest fel, obiectele sunt d e s părţite de conţinuturile perceptuale efective din care au fo st abstrase şi sunt privite chiar ca fiind responsabile cauzal de acestea." ar

.

.

,

.

.

-

­

Dezvoltân d această teorie a obiectelor vizibile, cred că am reuşit să re c onc ili e z sistemul comun cu sistemul filosofic {în term en ii lui H u me} dar rămâne pro blema reconcilierii acestui rezultat cu sistemul filosofic contemporan, adică cu descrierea lumii fizice oferită de fizica moder­ nă. Problema are multe ramificaţii, în c are nu pot intra acum. Pe scurt, c e pare să se fi întâmplat este că "constructele" perceptibile, necesare pentru conceperea spaţiului public, sunt alungate în sectorul privat, iar locul le este luat de particule im p e rce p tib ile E o chestiune d is cuta bilă ,

.


Corpuri şi euri

dacă e legitim ca relaţiile spaţiale să fie astfel separate de termenii lor originali, dar nu mi se pare evident că răspunsul ar fi negativ. Ceea ce tre­ buie să evităm în orice caz, după cum spunea Hume, este un sistem care ar pune obiectele fizice, aşa cum sunt ele în realitate, Într-un spaţiu-du­ plicat inaccesibil simţurilor. Dacă este să concedem fizicii vreo pretenţie de adevăr, interpretarea pe care i-o dăm trebuie să fie inteligibilă. În teoria lumii exterioare pe care i-am atribuit-o forţat lui Hume, identitatea personală este subordonată continuităţii corporale. Aceasta nu era viziunea lui Hume, dar nici nu se aRă într-un dezacord radical cu principiile sale. Dimpotrivă, în secţiunea din Tratat dedicată acestui subiect, el susţine a fi ev ident că trebuie aplicată în continuare aceeaşi metodă de raţionare care a explicat cu succes identitatea plantelor şi a animalelor, a vapoarelor şi a caselor şi a tuturor lucrurilor compuse şi supuse schimbării, produse fie ale meşteşugurilor, fie ale naturii" (T 259) . Diferenţa este doar' că I Hurri.e echivalează identitatea personală cu identitatea minţii\ iar pe aceasta o defineşte fără nicio referire la corp. Când spun că o defineşte, iau în considerare afirmaţia lui că "identitatea, pe care o atribuim minţii omului, este doar fictivă" şi, ca şi celelalte atribuiri de identitate, provine din "acţiunea imaginaţiei" (T 259) . Sunt, totuşi, mai influenţat de faptul că este vital pentru teoria lui Hume des­ pre afecte, precum şi pentru teoria sa morală, ca omul să aibă o idee autentică despre el însuşi, iar Hume nu este atât de inconsecvent încât să scutească această idee de orice dependenţă de impresii. De aceea, interpretez afirmaţia lui că identitatea minţilor noastre ar fi "fictivă" ca însemnând că nu este ceea ce el numeşte o identitate " adevărată", adică, identitatea unui unic obiect neschimb ător, ci una care po ate fi analizată ca relaţie între percepţii. Ca şi în ca zul corpurilor perceptibile, nu există nicio implicaţie că astfel de relaţii nu s-ar obţine efectiv. "

Există, într-adevăr, un pasaj în Cartea "Despre afecte ", într-o sec­ ţiune unde Hume dezvoltă consideraţii despre natura compasiunii ca factor în iubirea de faimă, unde .chiar spune că \avem o impresie despre noi înşine. t,Este evident", spune el, "că ideea sau mai degrabă impresia despre noi înşine ne însoţeşte întotdeauna în mod intim şi că conştiinţa ne dă o concepţie atât de vie despre propria noastră persoană, încât nu e posibil să ne imaginăm că ceva ar putea-o depăşi în această privinţă" (T


Hume

317) . Dacă aceasta nu e o scăpare, impresia trebuie să fie una de reflecţie, direcţionată asupra ideii de eu, căci Hume susţine cu consecvenţă în alte locuri că, întrucât nicio · impresie nu e constantă şi invariabilă, nu avem nicio impresie despre noi înşine. El dezvoltă această idee într-un pasaj mult citat din prima Carte a Tratatu lui. "Î n ceea ce mă priveşte", spune el, "când pătrund cel mai adânc în ceea ce numesc eu însumi, În­ totdeauna dau peste o anumită percepţie sau alta, de căldură sau răceală, lumină sau umbră, iubire sau ură, durere sau plăcere. Niciodată nu mă pot surprinde pe mine însumi în absenţa oricărei percepţii şi nici nu pot observa vreodată altceva decât percepţia" . El face concesia aparentă că o altă persoană "ar putea, poate, să perceapă ceva simplu şi continuu, pe care îl numeşte el însuşi"; dar aceasta se dovedeşte a fi o observaţie iro­ nică, în lumina afirmaţiei că Jâsând deoparte pe cei câţiva metanzicieni de acest tip, m-aş aventura să afirm despre restul oamenilor că nu sunt altceva decât mănunchiuri sau colecţii de percepţii diferite, care se suc­ cedă unele altora cu o rapiditate de neconceput şi se află într-o perpetuă curgere şi mişcare" (T 252) . Disponibilitatea lui Hume de a vorbi despre restul oamenilor sugerează că propoziţia poartă doar masca unei genera­ lizări empirice. De fapt, Hume nu poate concepe nimic ce ar putea trece drept conştiinţă de sine în stare pură. Care sunt, atunci, relaţiile în virtutea cărora un mănunchi de per­ cepţii constituie un eu? Î n afară de o referire cam fugitivă la asemănare şi cauzalitate şi de observaţia c 4" memoria nu atât produce, cât descoperă identitatea personală, arătându-ne relaţia de cauză şi efect dintre dife­ ritele noastre percepţii" CT 262) , Hume nu încearcă la modul serios să ofere un răspuns. Î ntr-unul dintre Apendicele l a Tratat, el îŞl recunoaşte eşecul căutării unui răspuns şi chiar priveşte întreaga chestiune a iden­ tităţii personale ca ridicând o problemă pe care el nu o poate rezolva. Î şi menţine paşii negativi ai argumentării, că aşa cum "nu avem o idee despre substanţa exterioară, distinctă de ideile calităţilor particulare", tot aşa nu avem o noţiune a minţii "distinctă de percepţiile particulare". Această concluzie e susţinută de presupusul fapt că "atunci când îmi întorc refl.ecţia spre mine insumi, nu pot niciodată percepe acest eu fără una sau mai multe percepţii şi n ici nu pot percepe altceva decât per­ cepţiile": că, prin urmare, compunerea percepţiilor "formează eul", că toate percepţiile sunt distincte", că " orice este distinct este discemabil "

-{


Corpuri şi euri

"

şi o nc e este discernabil este separabil prin gândire sau i ma gin aţi e - cu

rezultatul că p erc e p ţii l e "pot fi c on c e p ute ca existând separat şi pot exi s ta separat, fără nici o c o ntra d icţi e sau absurditate" (T 634-635) . Dar "eliberând" astfel pe rc ept. iil e el nu găs e şte apoi niciun mod d e a le aduna la un l oc . El ne spune că ex istă două principii pe care nu le p o at e "face compatib ile", deşi crede că am b el e sunt adevărate. Acestea sunt "că toate percepţ iile no a s tre distincte sunt existenţe distincte" şi, re s p e ct i v, "că mi n tea nu percepe ni ci o d at ă vreo c onex iu n e reală între existenţe distincte" (T 636) .

,

,

Ac eastă afirmaţie e bulversantă. Evident, aceste principii nu sunt re c ipr o c inconsistente. Poate că Hume a vrut să spună că cele două lu­ ate împreună sunt in c o ns is tente cu pro p o ziţi a că p erc e p ţ iil e s-ar putea "compune" astfel încât să fo rme ze un eu. Dar nici m ă c a r acest lucru nu

e ste evident. Depinde ce înţelegem prin "conexiune reală". Dac ă

e

avută

nu există niciun tem e i logic pentru care percepţiile nu ar putea fi existenţe d i stinc te în sensul că p ute m în mo d l o gic consistent să le c once p em separarea şi, totuşi, ele să stea efectiv în relaţii empirice unele cu altele, de aşa na tură încât să alc ătuias c ă un eu. Aceasta e linia urmată de William J ames, care prop une o teo ri e hume an ă a e u lui în lucr a re a sa de anvergură The Principles of Psychology (Principiile psihologiei) , lucrare d e ve n ită clasică d e la prima p ub li c are în 189°. Te o ri a se baze;lză pe aşa-numitele relaţii de coprezenţă sensibilă şi d e continui­ tate sensibilă, re la ţii întâlnite în experienţă, în concepţia lui J ame s . în vedere o conexiune l o gic ă ,

,

,

d e o p art e o posibilă a c uzaţi e de circularitate, o bi ecţi a cea tip este că nu suntem co nştie nţi în mo d continuu. Avem n ev o ie , de aceea, să gă si m o metodă de a p un e în legătură, de pildă, percepţiile aflate la fiecare dintre c a pe te l e unui inter­ val de s o m n fără vise, dar nu există niciun candidat, cel puţin nu unul evident, cu excepţia relaţiei lor comune - relaţie a cărei natură prezintă ea însăşi o pro bl e mă - cu unul şi ac e la ş i corp. A ne mulţumi să spunem că aparţin uneia şi ac e le ia şi minţi este inutil, dacă a ce sta e d o ar un mo d de a sp u n e că stau în acea relaţie, o rica re ar fi e a pe care o căut ă m, şi e ste neinteligibil, d acă înseamnă a le atri b u i aceluiaşi subiect mental subiacent. După cum se exprimă Hume succint în Rezumatul la Tratat, !"mintea nu este o substanţă în care să Iă şluies c percepţiile" (T 658) . Lăsând

mai serioasă la orice teorie de a c e st

,

(


Hume

Aceasta nu este singura dificultate. Un punct care, în mod c iudat, scapă ochiului sc e ptic al lui Hume este că atribuim identitate şi a ltor persoane în a fa ră de no i înşine şi că aceste atribuiri depind de identifica­ r e a c o rpurilo r lor. Nu e ca şi cum ar exista un stoc comun de p e rc e p ţ i i , pe care le-am put e a sorta în m ă n u nc hiur ile necesare, şi apoi fiecare ar ochi mănunchiul p a rti cul a r care constituie sinele său. Nu s u ntem c o nş tie n ţi de experienţele altora în felul in care suntem c o nş tienţi de ale noastre. Aceasta nu ne împiedică să aplic ăm un criteriu psiho l ogi c de identitate la alte persoane, sau chiar să-I con siderăm mai im p o rta n t decât c nte ri u l fizic. N e putem imagina circu mstanţe în care am putea da un sens afirmaţiei că do uă sau mai multe pe rs o ane sunt găz­ d ui t e simultan în a ce l a şi corp, s a u, poate ca rezultat al tIDui transplant cerebral dacă aşa c ev a ar fi fizic posibil că aceeaşi persoană ocupă corpuri diferite la momente diferite. Chiar şi aşa, identificarea primară, din punctul de vedere al altor persoane decât cea s a u ce le i mp lic a te, ar fi tot aceea a corpului; şi dacă am dreptate să cred că conştiinţa de sine implică deosebirea propriei p e rso a ne de a lte fiinţe conştiente, există un sens în care factorul continuităţii corporale rămâne p redo m inant -

-

.

Această idee nu e inc o mp a tibilă cu concepţia conform căreia cor­ purile însele sunt " construite" din conţinuturi ·perceptuale. Este m a i de­ grabă o ilustrare grăitoare a m o d u l ui cum teoria, căreia impresiile noas­ tr e îi dau naştere, pe principii humeene, îşi "ia în primire" o rig ini le Im­ pres i ile sunt reinterpretate în cadrul teoriei ca stări ale unui observator; iar p e rs o a n e le figu reaz ă printre obiectele fizice care pot ex ista, conform teoriei la care ne raportăm afirmaţiile de existenţă. .


Capitolu1 4

Cauză şi efect N ic i un alt element al filosofiei lui Hume nu a e x erc ita t o in fl ue nţă atât de puternică şi de p e rs i ste ntă c a te o ri a cauza l ită ţii adesea atacată şi înţe­ l e a să greşit. Nu t o ate neînţelegerile ar trebui puse pe s eama re le i v o inţe a criti c ilor lui Hume. Într o anumită măsură, el le-a provocat, d e şi mă de cl a r de ac o rd cu F.P. R a ms ey - a c ărui teorie, aşa cum a fost prezentată într-una dintre "U ltimele lucrări" din The Foundatiems of Mathematics (Fundamentele matematicii) , e ste în ese nţă asemănătoare cu t eo ria lui Hume - că Hume "a a c ordat cititorilor să i credit pentru mai multă inte­ ligenţă decât au dat dovadă în interpretările lor literale". Voi argumenta că, d e ş i teoria lui Hume este vulnerabilă în pr i v inţ a multor detalii - pe de o parte, din cauza ins istenţe i sale nei ns pirate asupra căutării o rigini i ideilor şi, pe de alta, din cauza tendinţei de a suprasimplifica fap te le -, tezele lui fundamentale nu do a r că nu pot fi res p inse ci sunt şi p e de p l in ,

-

-

,

convingătoare.

Primul l u c ru care trebuie cl a rifi c at este că, atunci când Hume v o r­ b e şte despre "relaţia dintre cauză şi efect", el foloseşte sinta gma tll t r-un sens ma i larg şi m a i flexibil decât cel actuaL În ti m p ce noi o b işnuim să dis t ing e m între legi cauzale ş i leg i func ţ iona le, s a u între l e gi cauzale şi legi sta tisti c e , sau între evenimente aflate în rel a ţi e directă de ca uză şi efect, re s p e c ti v evenimente corelate ca efecte ale unei cauze comune ' sau ca fiind ambele derivate d intr o teorie mai cuprinzătoare, H ume fo­ lo s eşte sintagma în aşa fel încât o ric e corelaţie de tip legic î ntre fa p te este caracterizată dre p t cauzală. E a devă rat că atun c i când situează probabi­ litatea pe o scală a evidenţe i u n d e p ri mul loc e ste ocupat de cunoaştere, definită ca "siguranţa re z ulta tă din compararea ideilor", iar al do il ea loc de "demonstraţie ", unde r ezul ta t ul unui argument ca u zal este ac ce p ta t rară să intervină nimic din inc e rt itu di nea ce însoţeşte p ro b a b ili t ate a (T 124) , el distinge între p ro ba b il ita tea bazată pe întâmplare şi cea care apa­ re din cauze. Dar nu e n ic io inconsistenţă aiCI, î ntru c â t el s u sţine "că în­ totdeauna tre bu ie să fie un a me s te c de cauze printre întâmplări, pentru -


Hume

a constitui baza llnui raţionament"

(T 126)

şi însuşi faptul ci nu rezervă

legilor statistice alt statut decât acela de probabilităţi bazate pe

cauze

confirmă ideea pe care o susţin. Terminologia lui Hume poate fi într-ade­ văr criticată pe temeiul că neglijează distincţii importante sau chiar că adoptă o teorie nesatisfăcătoare a probabilităţii,

dar vom vedea că aceste

defecte nu subminează desfăşurarea argumentului său principal. Altă trăsătură neobişnuită a terminologiei

lui Hume este că, cel

mai adesea, el vorbeşte despre relaţia de cauzalitate ca având loc între obiecte, şi într-adevăr aşa o şi defineşte, deşi este îndeobşte prezentat ca înţelegând-o drept relaţie între evenimente. Acest amendament nu-i

face niciun deserviciu, întrucât referirile sale la obiecte în acest context pot

fi

cu

uşurinţă reformulate ca referiri la evenimente, iar faptul că in­

clude elemente mentale - precum sentimente şi voliţii - printre cauze şi efecte oferă o oarecare justificare pentru aceasta. Părerea mea este că intenţiile sale sunt cel mai bine păstrate dacă înţelegem relaţia, în viziu­ nea lui Hume, ca având loc între fapte, domeniu în care putem include obiecte şi evenimente, acţiuni şi afecte, stări şi procese, fie ele fizice ori mentale, după cum

o

alegere terminologică sau alta este mai potrivită

pentru exemplul în cauză. Această abordare are nu doar avantajul de

a

respecta domeniul lărgit al relaţiei aşa cum o înţelege Hume, ci în plus, dat fiind că faptele sunt corelative propoziţiilor adevărate, ne ajută să

f

scoatem în evidenţă ideea că Hume este preocupat de relaţia cauzală în ' primul rând ca temei pentru inferenţă. Această idee poate

'

fi întărită. Am văzut ca Hume consideră că

ar existaL trei relaţii de care depind asocierile dintre ideile noastre: de asemănare, de contiguitate şi de cauză şi efect. Există însă o diferenţă

1

funcţională între primele două şi cea de-a treia. Un mod oricare altul de

a exprima această diferenţă ar fi

Iz. fel de bun ca

sa spunem că, în timp

ce primele două oferă direcţii pentru mişcările atenţiei noastre, cea de-a treia este principala sursă de alimentare pentru credinţele noastre fac­ tuale. Impresia sau ideea unui obiect este aptă să trezeasca ideea unui alt obiect considerat asemănător cu primul, sau contiguu

cu

acesta,

sau

contiguu cu un obiect similar, dar procesul se opreşte �iCl, fără a con­ duce la nicio credinţă, dincolo de cele aflate deja în domeniul memoriei sau al simţurilor. Luate de sine stătător sau împreuna, aceste relaţii

nu


Cauză şi efect

ne conving de existenţa vreunorrealităţi particulare cu care nu ne-am întâlnit încă în experienţa noastră. Pentru aceasta trebuie să ne b ază m pe raţionament şi, după cum susţine Hume în Rezumat (şi, într-o manieră similară, în Cercetare): "Este evident că toate raţionamentele refe rit o are la

fapte

se înteme­

iază pe relaţia d in tre cauză şi efect şi că nu putem infera existenţa

unui obiect din existenţa altuia decât dacă cele două obiecte sunt conectate, fie mij locit, fie p.emijlocit. Aşadar pentru a înţelege aceste raţionamente trebuie să

fim pe de plin familiarizaţi cu ideea de cauză;

şi pentru asta, trebuie să cercetăm în jurul nostru pentru a găsi ceva

care să fie cauză

pentru altceva."

Totuşi, pentru a înţelege raţionamentele noastre referitoare la fapte nu ne putem limita la analiza relaţiei pe care ele se bazează. Mai există şi problema întemei erii pe care respectiva relaţie o conferă raţionamen­ telor, iar iplportanţa teoriei lui Hume rezidă aproape integral în modul de a face lumină în ac eastă a doua problemă. Acestea fiind spuse, putem trece la descrierea propriu-zisă a ca­ uzalităţii oferită de Hume. Procedura sa este de a distinge elementele ce alcătuiesc ideea comună a relaţiei de cauzalitate, iar apoi de a căuta impresiile din care au fost derivate. Dincolo de confuzia dintre chestiuni psihologice şi chestiuni logice de care se face, în genere, vinovat, metoda sa este deschisă în acest caz acuzaţiei de circ�laritate. După cum am re­ marcat deja, nive lul la care el vede operând cauzalitatea este cel al eveni­ mentelor şi obiectelor fizice, iar pentru a ajunge la acest nivel are nevoie să folosească deja inferenţe factuale. Totuşi, această circularitate nu se va dovedi vicioasă şi, deşi abordarea sa de orientare genetică îl determină să formule ze o descriere prea limitată a relaţiei de cauzalitate, mai ales având în vedere proporţiile domeniului de aplicaţie vizat, răul rezultat nu este prea mare. El n u afectează tezele sale principale. Analizând ideea pe· c are o avem despr e relaţia dintre cauză şi efect, Hume o găseşte ca fiind o idee compusă. În esenţă conţine relaţiile de prioritate, contiguitate şi ceea ce el numeşte conexiune necesară. Aceasta


Hume

din urmă se va dovedi a nu fi o relaţie în niciun sens ex plicit al terme­ nului, dar, cel puţin iniţial, Hume vorbeşte despre ea ca atare. În ceea ce priveşte primele două relaţi i, existenţa unor impresii corespunzătoare ideilor respective este admisă ca evidentă. Adevărata pro b le mă pentru Hume este de scoperi re a unei impresii din care ar putea fi derivată ideea de conexiune necesară. Înainte de a examina modul cum tratează Hume această problemă, care duce la mi ez ul teoriei sale a sup ra cauzalităţii, ar trebui poate să-mi exprim îndoiala că vreunul din cele trei elemente c o ns iderate de Hume drept esenţial e pentru ideea noastră de relaţie cauzală ar fi r e alm ente aşa. Temeiul pe care îl dă pentru a considera contiguitatea ca esenţială este că:

"deşi poate părea uneori că un obiect este produsul altuia îndepărtat de el, la o examinare mai atentă descoperim, de obicei, că cele două sunt conectate printr-un lanţ de cauze contigue intre ele şi

cu

cele

două obiecte îndepărtate, iar în cazurile p art i cular e în care nu putem descoperi această conexiune, totuşi presupunem că ea există."

(T 75)

fost general acceptată pe vremea lui dar nu este nimic contradictoriu în noţiunea de acţiune la dis­ tanţă şi o teorie şti inţifică ce ar admite acestă noţiune nu ar fi respinsă în ziua de a zi doar pe acest temei. Hume însuşi admite cauzalitatea ca operând într-o întreag ă clasă de situaţii unde nu numai că lipseşte con­ tiguitatea spaţială, ci nici măcar nu se pune pro b l ema vreun o r relaţii spaţial e de orice fel. E vorba de c azurile în care gânduri le şi simţămintele noastre au ca uz e şi efecte fizice. Căci în viziunea lui Hume, doar ceea ce este colorat sau tangibil poate avea proprietăţi sp a ţ iale; el ne contestă dreptul de a atribui localizare spaţia lă datelor provenite din celelalte simţuri chiar pe baz a asocierii lor cu obiecte ale văzului sau a ting erii , iar în cazul gândurilor şi simţămintelor, s us ţine că se a plică în mod evident maxima un o b iect poate exista, rară să se afle nicăieri". Este discutabil " dacă are sau nu drepta te în această privinţă. Presupun că răs punsul la îndemână ar putea fi acela c ă gând uri le sunt în capul n ostru dar, în afară de cazul în care facem pasul - pe care îl consider încă neju s tifi c at - de Această afirmaţie poate să fi

Hume,

,

,


Cauză şi efect

a i dentifica evenimentele mentale cu evenimente cerebrale, cu greu am putea interpreta această afirmaţie ca fiind literal adevărată. Şi orice mo­ tive ar exista pentru a da gândurilor noastre o localizare figurativă - de exemplu, atribuindu-Ie unei porţiuni a creierului de care s-ar afirma că sunt dependente cauzal -, aceasta tot n-a r dovedi că se află în contigui­ tate spaţială cu cauzele lor. Hume are însă un argument pentru a insista că orice cauze trebuie să-şi preceadă efectele, în pofida faptului că, în anumite cazuri, pare posibil ca ele să fie contemporane: "Este

o

maximă stabilită, în filosofia naturală şi in cea morală, că un

obiect care subzistă pentru un interval de timp în deplină perfecţiu­ ne fără să producă un altul nu este propria sa cauză, ci este asistat de un alt principiu, care îl impinge din starea sa de inactiv itate şi îl face

să-şi exercite energia pe care o pos eda în mod ascuns."

Din aceasta, Hume conchide că, dacă o cauză ar putea fi "pe deplin contemporană cu efectul său ", atunci toate ar fi aşa. Raţionamentul nu este explicitat în întregime, dar pare să se sprijine pe presupunerea că orice set de condiţii suficiente îşi produce efectul cât mai rapid posibil, aşadar dacă ar fi posibil ca o cauză, în acest sens, să producă un efect contemporan cu ea însăşi, atunci orice set de condiţii care nu ar face acest lucru nu ar reprezenta un set de condiţii suficiente. Dacă, în con­ tinuare, asumăm şi o p o ziţie deterministă, aşa cum vom vedea că face Hume, astfel încât orice efect este la rândul său măcar parte dintr-o altă cauză, ne vedem ob li gaţi să negăm posibilitatea succesiunii precum şi a timpului. Căci, în termenii lui Hume: ţ.,dacă o cauză ar fi contemporană cu efect u l ei, iar acest efect cu efectul lui, şi aşa mai departe... atunci toate obiectele ar trebui să coexiste simultan" IeT 76). Hume pare să fi avut anumite îndoieli cu privire la validitatea aces­ argument, dar şi-a luat măsuri de precauţie adăugând că "chestiunea nu este de mare importanţă". Avea dreptate în ambele privinţe. Analiza pe care o face În continuare cauzalităţii nu depinde în niciun fel de su­ poziţia că orice cauze trebuie să-şi preceadă efectele, iar argumentul său tui


Hume

este ne valid. Din premis ă decurge că nu poate exista niciun interval de timp între cauză şi efect, dar aceasta nu exclude posibilitatea suprapu­ ner ii lor şi nu există niciun motiv pentru ca suprapunerea să nu poată fi parţială în unele cazuri şi totală în altele şi nici premisa nu ni se impune în mod constrângător. Dacă, precum Hume, vom considera \conceptul de cauzalitate ca dependent de conceptul de lege' fu există niCIUn temei logic p e ntru a exclude orice interval de timp dintre stările de fapte unite printr-o lege Putem admite noţiunea de acţiune la distanţă în timp şi în spaţiu .

.

Mi-am exprimat mai devreme îndoiala că elementul de conexiune ar intra în mod esenţial în alcătuirea noţiunii uzuale de cauza­ litate. Am făcut aceasta în parte d intr o pornire caritabilă, căci am de gând să argumentez că, în afar a cazului în care i-am da o interpretare foarte artificială, aşa cum vom vedea că face Hume, te rmen ul nu se aplică deloc faptelor, şi pentru că aş prefera să nu creez c o nfu z ie in rân­ du] publicului prin ideea potrivit căreia conceptul de cauzalitate folosit uzual nu are nicio a plica ţie Chiar şi aşa, n-aş fi surprins dacă un studiu social ar arăta că majoritatea oamenilor asociază cauzalitatea cu o vagă idee de putere, forţă sau de acţiune a unui agent, iar în acest caz, atitu­ dinea caritabilă ar fi să elimin astfel de idei din descrierea factorilor care conferă valoare judecăţilor lor cauzale. neces ară

-

.

În orice caz, �eea ce este important în acest punct al argumentaţiei şi admis şi de către Hume este că relaţiile de prioritate şi de conti­ guitate, chiar dacă ar fi necesare, nu sunt şi suficiente pentru cauzalitate. Se cere ceva mai mult sau poate ceva co mp let diferit. Ce-ar putea fi7 Hume oferă un răspuns, dar vom des coperi că r ăspunsul în sine are mai puţină semnificaţie decât calea parcursă până la el şi că s ple ndoa rea căii urmate de Hume se datorează nu atât lucrurilor pe care le afirmă auto­ rul, cât celor pe care le conte stă. -

-

Primul lucru pe care îl contestă Hume este că ar exista o rel aţi e logică între fapte independente În termenii săi din Tratat, ne putem baza pe pr inc ipiul "că nu există nimic în niciun obiect, considerat în el însuşi, care să ne ofere un temei pentru a tra ge o concluzie dincolo de el" (T 139). În Cercetare, el aduce în plus argumentul că c eea ce este .

"


Cauză şi efect

inteligibil şi poa te fi c on c eput distinct nu conţine nicio contradicţie şi nu poate fi niciodată dovedit ca fals prin v reun ar gument demon strativ sau ra ţiona men t ab stract a P!iC?Ji: CE 35) ce 114). El oferă mai multe ex emp le: susţine, de exemplu, că p oate concepe clar şi distinct un corp asemănă­ tor cu zăpada în toate celelalte privinţe dar care "are totuşi gustul săr ii sau produce aceeaşi senzaţie ca şi focu l", că propoziţia "t oţi copacii vor înflori în decembrie şi ianuarie şi se vor veşteji în mai şi iunie" este p er ­ fect inteligibilă CE 35)(e 114), că din simpla premisă că o bilă de biliard se m işcă în linie dreaptă spre o alta ar fi imposi bil "să infe răm mişcarea celei de-a doua bile din miş carea şi impulsul celei dint âi" CT 650). Dacă În oricare dintre ac este cazuri - sau În numeroasele alte exemple pe care le dă - noi tragem o concluzie contrară, acea sta se datorează faptului că facem proiecţii pe ba z a experienţei no astre trecute. Din punct de vede­ re stri c{lo gic, orice poate produce orice. �

Acest pas este cu siguranţă va l id, dar argumentul trebuie prezentat grijă. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de faptul că, în mod cu­ rent, descriem obiectele în termenii rel a ţ ii lor actuale sau p osibil e dintre el e şi că, foarte des, mai ales în cazul artefactelor, descri er i le noastre in­ clud o referire tacită sau expl i cită la proprietăţile lor cauzale. De exem­ plu, c ând numim un o biect "stilou", sugerăm că este meni t să servească scopului de a produce urme lizibile; o oglindă nu-şi merită numele dacă nu are capacitatea de a reflecta ima g ini ; un chibrit este c e va care, în con­ diţii specificabile, produce o flacără când este scăpărat. Nu doar că există un număr enorm de exemple de acest fel în vorbirea comună, dar p utem duce procesul oricât de departe vrem. În orice caz în care am vrea să susţ inem că două prop rietăţi sunt asociate invariabil, le putem garanta asocierea prin procedeul simplu de a reconstrui p redicatul care stătea doar pentru una dintre ele în aşa fel Încât a cu m să stea pentru conjuncţia lor. Similar, deseori ne stă În putin ţă să reconstru im enunţuri care expri­ mă gen era li z ăr i empirice, prin formularea unei teorii deductive În care le dă m rolul de a exprima definiţii ale cons ecinţel or lor logice. cu

Este, totuşi, e v id ent că acest gen de manevre nu ne oferă o pro­ a rgu mentului humean. Întrebările empirice pe care, aparent, l e-a m suprimat deghizându-le în definiţii reapar atunci când ne întrebăm dacă definiţiil e sunt satisfăcute. Dacă putem manipula tecţie reală î mpot riva


Hume

p red icatele pentru a stabili c onex i u ni logi c e, putem la fel de bi ne să şi

O proprietate complexă poate fi descompusă În ele­ mentele ei distincte, iar predi catele în chestiune pot fi construite astfel încât să devină o întrebare em p ir ic ă dacă ele sunt satisfăcute Împreună. inversăm procesul.

,

• D ar nu există oare limite ale puterii noa stre de a desco mp un e o structură dat ă de concepte logic conectate? A rgumentu l lui Hume cere ca fiecare obiect să fie, în exprimarea lui, "considerat în el însuşi". Este oare cert că acest lucru ar fi intotdeauna posi bil? Î ntr - ade v ă r, p are să nu fie ni cio dificultate atât timp cât avem de-a face cu calităţi senzoriale sau chiar cu impre sii particulare, dar faptele la c are se aplică argumentul lui Hume nu sunt situate la acest nivel eleme ntar. Ele pri v esc compor­ tamentul obiectelor fizice şi există un temei pentru a spune că acestea nu p ot fi tratate individu al, ca şi cum nu ar exista nimic altceva. Ele sunt local iz ate într-un sistem spaţio-temporal, ceea ce poate fi inte rp reta t ca însemnând că ide ntificarea oricărui obiect individual poartă cu sine pre­ supoziţia că există alte obiecte cu care se află În tr-o relaţie spaţio-tem­ poraIă.\Există, to tu şi, o c lauză salvatoare, şi a nu me că această referire la alte obiecte este destul de gene ra lă. Din întregul do meni u de obiecte cu car e are relaţii spaţio-temporale obiectul identificat, nu există vreu­ nul anume la care identificarea trebuie să facă referire. Din acest motiv, putem înde p l ini cerinţa lui Hume ca\ obiectele să fie considerate în ele însele interpretând-o în sensul că, cu privire la orice două obiecte x ş i y, îl putem i dentifica pe oricare din ele printr-o des criere ce nu c up rinde nicio referire la celălalt; şi atunci, dacă această con diţi e e satisfăcută, va rezulta concluzia lui Hume că, dintr-un enunţ ce asertează existenţa lui x, sub atare descriere , nu se poate deduce ab s ol u t nim ic des pre existenţa sau non -ex istenţa lui y. A ceastă concluzie are caracterul ta ut olo gie pe care se cerea oricum să îl aibă.

l

E

bine pentru Hume că se poate folosi de aceast ă tauto logie, dat

fiind că celălalt argument al său, conform căruia contrariul or ic ărui fapt poate fi c o ncep ut distinct, nu este constrângător. Slăbiciunea argumen­ tului stă în asumpţi a c � ceea ce este inteligibil trebuie să fie şi logic posibiI.(Un contraexemplu a fost oferit de Profesorul W.c. Knea l e În cartea sa Probability and lnduction (Probabilitate şi indUCţie), publicată în 1949. Î n general, deşi nu în mod universal, se conside'ră că o propoziţie


Cauză şi efect

a matem atici i pure,

dacă este adevărată,

e

a de văra tă

în mo d necesar.

Dacă ac cep tă m aceasta şi d a c ă Hume avea d repta te , atunci contradic­ toria unei propozi ţI i matematice a de văra te ar trebui să fie de neconce­

put. Să considerăm acum co nj ec tura lui Goldbach, potrivit căreia orice număr par mai mare ca doi este suma a două numere prime. Aceasta nu a fo st niciodat5 demonstrată, dar nici nu s-a descop erit vreo excep­ ţie. Dacă acceptăm că p ro po z iţiile matematice sunt adevărate sau false indiferent da c ă avem s a u nu o demostraţie sau o i nfi rmare a lor şi dac ă insistăm asupra caracterului lor nece s a r, atunci trebuie să conchidem că fie conjectura lui Goldbach, fie ne g a ţia ei, este logic falsă. Şi totuşi fiecare dintre ele pare în egală măsură co nceptibi lă. Chiar dacă cineva nu e dispus să facă asumpţiile necesare pentru susţinerea a cestui exemplu, cred că trebuie admis că apelul la ceea ce ne putem i ma gin a nu ne ofer ă un criteriu imbatabil al posibilităţii lo g ic e . �N u toat e contradicţiile su nt nemijlocit ev idente şi invers: unele propo­ ziţii lo gic po sibile, chiar propoziţii a devă rate , ne pot întrece imaginaţi a . ( De exemplu, cur b ura sp a ţiului este ceva în care am fost învăţaţi să cre­ dem, dar p re s u p u n că ar fi fo st de neconceput pentru maj o ritatea oa me nilo r îna inte ca Einstein ·să propună t eoria relativităţii. Cred, de ac eea , că deşi exemp le le lui Hume de sch i m bă ri în cursul o bişnuit al lucrurilor au o a numit ă forţă, totuşi argumentu l său se s p r ij ină, aşa cum am spus, pe a b ilitatea noastră de a manipula conexiunile lo gice strecurate de limbaj în descrierile pe care le dăm faptelor. ­

Întâmplarea face că poz iţia pe care Kneale a încercat să o a pere, fo ­ losind conjectura lui Goldbach, nu a fost aceea că relaţiile cauzale exem­

plifică imp l ic a ţi i logice, ci că legile naturii sunt ceea ce Kneale numeşte Pri nc i pi i ale Necesitării. Această viziune prezintă un interes deosebit, fie şi numai pen tm că ne aduce la al doilea lucru important co ntesta t de Hume, anume c� ar putea exist a ceva precum necesitatea naturală, luată ca însemnând că pot ex ist a ceea ce Ka nt avea să numeas c ă relaţii sintetice între fapte, care sunt necesare, de ş i existenţa lor nu e demo n ­ strabilă Iogic.l Argumentul lui Hume este, pur şi simp lu, c ă\nu există astfel de re­ laţii obs erva bil e\ S ă luăm exemplul său p refer at, cel al joc ului de biliard:


Hume

vorbim, într-adevăr, în termeni "de forţă" despre fo l osirea tacului pentru a "lovi" bila şi spunem despre o bilă că o ,. î m p in ge" pe alta, Însă tot ce ob servăm efective o se rie de schimbări în rel aţiile spaţio-temporale. Avem mai întâi o mişc are a braţu lu i jucă torului , care coincide cu o miş­ care a tacului, apo i un mome nt în care tacul şi bila se află în contact spaţial, apoi o per ioa dă in care bila se află în mişcare, relativ la obiectele din vecinătatea ei, apoi un moment în care ea este în contact sp aţial cu o a doua bilă, ap o i o p er ioad ă în care ambele bile sunt în mişcare, apoi , dacă jucătorului îi reuşeşte l ovitu ra, un moment în care prima bilă e în contact spaţial cu o a trei a . De-a lungul întregului proces nu există nic io relaţie observabilă pe care termeni precum .. putere" sau ..forţă" sau " " c o nex iune n e ce sa r ă ar p utea fi c h e maţ i să o numească. Acelaşi lucru e val a bil pentru orice alt exemplu am alege, fie că e o s ec v enţă de eve­ n im e nte fizice, sau o a l ă t ur a re de proprietăţi fizice. După cum ar spune Hume, nu ne parvine niciodată o i mpre s i e din car e ar putea fi derivată ideea de cone x iune necesară. f'

Dacă ne aflăm în c ău tarea unei astfel de impresii, primul loc în

care să căutăm ar fi propria e x p er ienţă

a acţ iu nilor. N-o găsim oare în exercitarea voinţei noastre) Hume evalua ză această suges tie în Cercetare şi ridic ă trei obi ecţii la ea. Prima este că nu înţelegem principiul "unirii dintre suflet şi trup", ceea ce ar trebui să fim în stare să facem dacă vo­ liţia ne-ar furniza imp res ia de putere . A doua este că nu putem explica de ce ne mişcăm anumite organe ale corpului şi altele nu, ia r această întrebare nu ne-ar pune în încurcătură dacă am fi conşt i enţi de o forţă ce acţionează doar în anumit e cazuri. A treia este că "anatomia ne învaţă" că, strict vorbind, nu a vem nicio putere de a ne mişca membrele , ci d o ar de a pune în mişcare nervii sau forţa vitală", din care rezultă în cele " din urmă mişcarea membrelor şi, cu siguranţă, nu suntem conştienţi de vreo relaţie de putere între exercitarea voinţe i şi mişcăril e acestei "forţe vitale" s au altceva asemănător ei.

Cred că aceste argum en te pot fi respinse. S-a susţinut deseori că, at un ci când facem mişcări volu nt are sau manipulăm obiecte în div ersele feluri în care procedăm în mod constant, experienţa pe care o avem poate fi descrisă dest ul de corec t ca experienţa de a cauza ce va, iar faptul că există limite ale acestor tipuri de acţiune şi că poate nu cunoaştem


Cauză şi efect

condiţiile fizice necesare pentru a putea face astfel de lucruri nu e sufi­ pentru a considera respectiva descriere inaplicabilă. Hume însuşi spune că, în situaţiile în care ne forţăm să depăşim o rezistenţă fizică. avem experienţa unui "efort animalic" şi recunoaşte că aceasta intra în mare măsură în ideea comună de putere, chiar dacă această idee comună nu e nici precisă, nici corectă. cient

În acest punct trebuie să spun că, oricare ar fi plusurile şi minu ­ surile acestei chestiuni şi oricât de interesantă ar :6. din punct de vede­ re psihologic, pentru argumentul lui Hume ea are o relevanţă minimă. Trebuie să ne amintim că Hume este interesat de l cauzalitate ca teme i pentru inferenţa factuală; auza litate a trebuie să ne ofere puntea pentru a trece în siguranţă de la o credinţă factuală adevărată la o altă credinţă factuală adevărată. Consecinţa este că, deşi avem exper ie nţe ce pot fi. corect descrise ca experienţe ale exercitării puterii, aceasta nu ne este de ajutor î� scopul urmărit. Motivul este că aceste experienţe nu pot :6. ge­ neralizate. Din faptul- dacă este un fapt - că o descriere corectă a unei anumite acţiuni întreprinse de mine presupune, explicit sau impl iC it că am avut o astfel de experienţă, nu decurge nicicum că, atunci când voi repeta acţiunea, voi avea aceeaşi experienţă sau măcar că voi obţine ace­ laşi rezultat. Neexistând nicio conexiune logică între cele două prestaţii ale acţiunii, descrierea pe care o dăm oricăreia dintre ele poate fi oricât de elaborată permit teoriile noastre psihologice să fie; ea to:t nu ne va sp une nimic despre natura celeilalte dintre ele.

,

Acelaşi lucru se întâmplă când căutăm necesitatea în lumea fizică. Aici, din nou, Hume nu şi-a pledat cazul în cel mai bun mod posibil, părând să îşi sprijine poziţia pe o generalizare empirică, în loc să apeleze la nn argument logic. Pentru a ne întoarce la exemplul său cu bilele de biliard, cred că Hume are dreptate când spune că l nu pot fi detectate niciun fel de relaţii de forţă sau de putere în fenomenele propriii-zise. ; Ceea ce îi scapă lui Hume este că nu ar conta nici dacă astfel de relaţii ar ti. detectabile. Căci să presupunem că, atunci când bilele se ciocnesc, 'am observa ceva ce ar putea fi descris drept o comunicare a forţei şi, ca atare, am irIclude o referire la aceasta în descrierea pe care o dăm faptelor.· În ceea ce priveşte dreptul nostru de a face inferenţe, această compiicaţie ne lasă exact acolo unde eram. Să numim cele două bile "A" şi "B", iar .-


Hume

presu p usa rel aţie de forţă dintre ele "R". A tunc i, dacă există vreo îndoi a l ă asu pra fapt ul ui că această co înciden ţă spa ţială dîntre A şi B va a vea ace­ leaşi urmări într-o ocazie viitoare, trebuie să exist e aceeaşi în do ia lă - sau chiar una mai mare, căci se presupune mai mu lt - asupra faptului că A va sta tot în rel aţia R cu B într o ocazie viitoare de coîncidenţă sp aţIal ă a lor şi că aceasta va avea aceleaşi urmăr i S-ar putea obiecta că îndoiala este îndepărtată în al doilea caz prin însăşi natura r ela ţiei R. Dacă A stă în relaţia R cu B, ea trebuie să-i transmită mişcare acesteia, iar aceasta în­ seamnă că, în condiţii similare, va face la fel în to ate ocaziile. Dar ac e astă obiecţie e pur şi simplu incorectă. Căci R ori este, ori nu este o relaţie strict fenomenală - adică, o relaţi e de aşa natură încât observarea corectă a fenomenelor e suficientă pentru a-i stabili prezenţa. Dacă este, atunci existenţa ei va fi co mplet neutră cu pr iv ire la ce se întâmp lă în orice alt -

.

loc sau timp. Dacă nu, ea poate servi sco pu l ui urmărit numai dacă cu­

în definiţia ei clauza că orice termeni p e care îi pune în legătură se vor comporta întotdeauna similar, în con diţii similare. Dar acea sta trans­ formă exemp l ul într-un caz ca toate c elel alte în c are p r o poziţiile cauzale sunt făcute adev ă rate prin definiţie, şi ac ele aşi o biec ţ ii ridicate faţă de celelalte cazuri îi sunt fatale şi acestuia. Mai mult în ac eastă interpre­ tare, ceea ce părea a fi o propoziţie empirică, ce afirma că co nex iunea necesară nu poate fi detectată în nicio instanţă de alăturare de fapte, e pr o movat acum la ra n gu l de adevăr logic. Căci relaţi a este acum definită în aşa fel încât trebuie să ex amin ăm fiecare instanţă a fen o men ului în chestiune, pentru a desc o peri că se produce în oric a re dintre ele. pr inde

·

,

Chestiunea necesităţii poate fi lăsată acum deop arte, deşi ar mai

fi

multe de � pus despre temeiurile pe care le avem pentru a face inferen­ ţe factuale. Dar, întrucât asumă că

a vem ideea de conexiune necesară,

Hume este împi ns de principiile sale să c aut e în c o nt in uar e o impres i e

care ar putea fi sursa acestei idei. El vede că s im pla multi pl ic are a in­ stanţelor nu o va furniza. După en u nţa r ea princi piului pe care l-am citat dej a "că nu există nimic în niciun obiect, considerat în el însuşi, ,

ne ofere un temei pentru a trage o concluzie dincolo de er, el

care

enunţă prin­

c ipi u l următor, "că nici după obseroarea alăturării frecvente sau constante a obiectelor, nu avem niciun temei pentru a face vreo inferenţă cu privire la alte obiecte decât cele pe care le-am întâlnit deja în experienţei"

139).

Iar dacă ne limităm, c um fac e Hume aici,

(T

la inferenţe deducti ve,


Cauză şi efect

atunci adevărul celui de-al doilea principiu nu este mai puţin evident decât adevărul celui dintâi. Totuşi, multip!icarea instanţelor este ceea ce îi indică lui Hume calea spre a-şi final i z a căutările. Teoria lui este că observarea alăturării frecvente sau constante a faptelor de tipuri recu­ rente dă naştere unei obişnuinţe sau deprinderi mentale de a aştepta ca această regularitate să se repete. Ceea ce aduce în plus multiplicarea instanţelor este că, după cum se exprimă Hume în Cercetare, ,,[mintea] este împins[ă] de obişnuinţă ca, la apariţia unui eveniment, să aştepte apariţia evenimentului care l-a însoţit de obicei şi să creadă că el se va produce" (E 7S)(C 148). Aşadar, în "această conexiune ... pe care o simţim în [minteL această trecere obişnuită a imaginaţiei de la un obiect la cel care îl însoţeşte de obicei", Hume găseşte "simţământul sau impresia din care formăm ideea de putere sau de conexiune necesară" (E 7S)(C 148). Singura bază pe care o avem este experienţa noastră trecută privind re­ gularităţile din natură; într-adevăr, nu există nimic altceva care ar putea fi descoperit. Ne intră în obişnuinţă" să ne aşteptăm ca această regula­ ritate să se păstreze, iar această deprindere sau obişnuinţă este atât de adânc înrădăcinată în noi, încât proiectăm forţa asocierii în fenomenele însele şi, astfel, cădem pradă iluziei că această "conexiune necesară" este numele unei relaţii în care ele stau efectiv unele cu altele. Astfel i se deschide lui Hume calea de a defini cauzalitatea. Atât în cât şi în Cercetare, el oferă definiţii alternative, după cum relaţia este considerată ca naturală" sau .;filosofică": adică după cum ţinem cont " doar de fenomenele în care se manifestă relaţia sau ţinem cont şi de lumina în care le vedem noi. În primul caz, cauza este definită în Tratat ca "un obiect ce precede un altul şi este contiguu cu acesta, în aşa fel încât toate obiectele asemănătoare primului se aRă în relaţii similare de precedenţă şi contiguitate cu obiectele asemănătoare celui de-a doilea". Definiţia alternativă, "filosofică", este că "o cauză este un obiect, ce pre­ cede un altul, este contiguu cu acesta şi atât de unit cu el, încât ideea unuia dintre ele determină mintea să formeze ideea celuilalt, şi impresia unuia dintre ele o determină să formeze o idee mai vie despre celălalt" (T 170). Definiţiile oferite în Cercetare sunt similare, d,ar mai succinte. În varianta naturală, cauza este descrisă ca "un obiect, urmat de un altul, în aşa fel încât toate obiectele asemănătoare primului sunt urmate de obiecte asemănătoare celui de-al doilea", cu adăugirea "în aşa fel încât Tratat,


Hume

dacă primul obiect n-ar fi fost; cel de-al d oilea n-ar fi exi stat niciodată". Când se ad augă c ontr ib uţia minţii, cauza devine .. un obiec t urmat de un altu l, a cărui apa riţie conduce întot deauna gâ ndulla acel a ltul " CE 76-77) CC 149-15°). Nu mai e nevoie să· repetăm ceea ce s-a semnalat deseori, şi anume că aceste definiţii, în forma în, care sunt date, nu sunt nici pe departe

satisfăcătoare. Pe lângă defectul,. remarc at dej a, că vorbesc despre "obi ec­ te" ca termeni ai rel aţiil o r cauzale şi pe lângă excluderea nejustificată a acţiun ii la distanţă, definiţiile au şi n eaj unsul că

nu ţin seama de rolul fi legi cauzale. Este îndoielnic, de asemenea, că alăturarea trebuie să fie pe deplin constant ă . Deseori facem j udecăţi cauzale particulare, care nu au altă bază decât un enunţ despre anumite tendinţe.. Hume ţine cont, într-adevăr, de cazurile de acest tip când vo rbe şte de· "probabilitatea ca uz elor ". El asumă, nu chiar în acord cu folosirea comună a termenil or, c ă( o cauz ă trebuie să fie o condiţie suficientă i, de asemenea, comite exagerarea de a lua ca de l a sine înţeles faptul Că u există mai mult de o singură condiţie suficientă pent ru orice fapt dat. Aceasta ar face ca o cauză să fie şi c ondiţie nece­ sară, iar Hu me chiaLo descrie ca atare în adă ugirea la prima definiţie din Cercetare. El admite, totuşi, existenţa a ceea ce nu me şt e contrarietate a cauzelor, care Înseamnă că preze nţa unui alt factor sau a m ai multora împiedică un anumit tip de "obiect" să fie urmat de cel care îl îns oţe şte în mod obişnuit. Dacă .am şti ce sunt ac eşti alţ i factori şi cum acţionează ei, am putea include ab s enţ a lor în condiţ ia suficientă şi ne-am regla aşte ptările în consecinţă. Dar aşa, trebuie deseori să ne mulţu mim cu generalizarea regularităţilor d i n . trecut. Această descriere a modului c um p roc e dă m nu e în sine inaccepta bi1 ă, atât timp cât a dmite m asumpţia că nu există o pluralitate de condiţii suficiente. Ceea ce se trece cu vederea sunt clauzele pe care le .impunem inferenţelor statistice şi, încă o dată, măsura în care legile statistice sunt derivate din teorii. jucat de teorii în derivarea a ceea ce considerăm a

fo. h /

Invers, nu orice ·alăturare constantă e văzută ca temei p entru atri­ buirea de cauzalitate. .În.cazurile în care ex emp le le nu sunt numeroase,

apar în ceea ce considerăm a fi . circumstanţe excepţionale sau nu se potrivesc concepţiei noastre generale desp re modul cum decurg lucru­ rile, alăturarea poate fi . socotită accidental ă, chiar dacă a avut loc fără


Cauză şi efect

observaţie merge mână în mână cu obiecţi a serioasă la prea vag în care foloseşte Hume cuvinte ca "similar" sau "a semănător m d efini ţ i ile sale. Orice două obiecte pot fi similare mtr-o privinţă sau alta. Trebuie să ni se spună mai în detaliu ce gen sau grad de similaritate este necesar pentru ca faptele ce îl deţin să devină candidaţi acceptabili pentru inferenţa factuală. excepţie. Acea stă ad resa modului "

'

A fost formulată uneori o acuzaţie de circularitate împotriva celei de-a doua definiţ ii oferite de Hume în Tratat, pe temeiul că spune des­ pre un obiect că "determină" m i ntea să formeze id e ea unui alt obi ect. Această acuzaţie e ne întem ei a tă. Se vede clar, din desfăşurarea înt regului argument al lui H ume , că el nu susţine aici nimic mai mult decât că mintea do bân d eşt e efectiv obişnuinţa de a aso ci a ideile m chesti une i)•. Nu există nicio implicaţie cum că mint e a ar fi "forţată să facă astfel. Pe d e altă parte, a fost o greşeală scuzabilă din partea lui Hume faptul că a i nclus o referi re la înclinaţia minţii în ceea ce trebuia să fie o defin iţie a cau zal it ăţi i Când propunem judecăţi cauzale, noi ne exprimăm obiş­ nuinţele mentale, pe care însă, în mod n orm al, nu afirmăm că le a vem O descriere a obişnuinţelor noastre mentale face parte într-adevăr, din explicaţia atribuirilor de cauza li ta te; dar aceasta nu e totuna cu a spune că, atunci când atribuim proprietăţi cauzale unui obiect fizic, facem şi o aserţi u ne despre noi înşine. "

.

,

,

Am spus d e stule pentru a arăta că definiţiile lui Hume sunt defi­

din punct de vedere formal. Rămâne însă adevărat că ele aduc la lumină două lucruri, a căror importanţă o depăşeşte pe cea a deficienţe­ lor. Primul este că numai existenţa unei regularităţi potrivite în n atură poate fa ce adevărată o propoziţie cauzală, iar al doilea, că diferenţa din­ tre generalizarea accidentală şi cea cauzală nu constă în di ferenţa dintre modur ile cum sunt satisfăcute, ci în diferenţa dintre atitudinile noastre faţă de ele. În a doua clasă de cazuri suntem dispuşi să proiectăm re­ gularităţile confirmate asupra instanţelor imaginare sau necunoscute ; în prima, nu. Deşi des ch ide drumul spre această distincţie, Hume nu se angaj ea ză el însuşi într-o cercetare a principiilor ei subia c e nte

ciente

.

În schimb, el pune o î ntreb are mai generală şi fundamentală: cum putem avea vreodată temeiuri pentru a face i nferenţe factuale care ne


Hume

poartă dincolo de evidenţa observaţiilor noastre trecute şi prezente ? Pu­ nând această întrebare, el a formulat ceea ce avea să fie cunoscut în lumea filosofilor drep �problema inducţiei. Hume o abordează întrebân­ du-se dacă procedura noastră e condusă de raţiu ne. 'Dacă răspunsul ar fi afirmativ, el susţine că raţiunea "s-ar ghida după principiul că instanţele pe care nu le- am întâlnit în experienţă trebuie să semene cu cele pe care le-am întâlnit şi că cursul naturii continuă mereu la fel în mod unifann" (T 8g) . Acum ajungem la următorul lucru crucial pe care el îl contes­ tă. EI arată într- o manieră convingătoare că acest principiu nu p oate fi demonstrat şi că nu se poate susţine nici m ăcar pretenţia că ar avea caracter probabil. Că p rin c ipiul nu poate fi demonstrat decurge în mod evident din asum p ţia, pe care am văzut că Hu me este îndreptăţit să o facă, că membrii celor două clase de instanţe sunt logic distincţi. În ceea ce priveşte caracterul probabil, suntem puşi în faţa fa ptului că atribu­ irea de probabilitate se bazează pe experienţa trecută. În cuvintele lui Hume, "probabilitatea se b aze az ă pe presupunerea unei asemănări între obiectele pe care le-am întâlnit în experienţă şi cele pe care nu le-am în­ tâlnit şi, prin urma re, este imposibil ca această presupunere să se sprijine pe probabilitate" (T go) . Rezultă oare că nu avem niciun temei bun pentru a ac c ept a rezul­ tatul vreunei inferenţe factuale? Din perspecti v a lui Hume, acesta ar fi un mod înşelător de a formula ceea ce a demonstrat, întrucât sugerează că ne lipsesc acele bune temeiuri pe care le-am fi putut avea. Propria lui concluzie este mai degrabă cea pe care i-o atribuie Kemp Smith: că în privinţa unor astfel de chestiuni, raţiunea a fost expulzată din j uriu. Într-o secţi une a Tratatu lui unde permite scepticismului să invadeze domeniul raţiunii - folosind argumentul că posibilitatea recunoscută de a face greşeli în ştiinţele demonstrative are consecinţa că până şi în ca­ zul lor cunoaşterea degenerază în probabilitate, cu continuarea, evident eronată , că judecata de probabilitate nefiind ea însăşi certă, îndoielile se acumulează succesiv până când şi probabilitatea dispare cu totul - el notează că Întrebarea dacă el însuşi acceptă concluzia în întregime scep­ tică "că judecata noastră nu posedă niciun grad de adevăr sau falsitate" este "pe de-a-ntregul superfluă", întrucât nu este o opinie pe care să o poată susţine cineva cu sinceritate. Dacă a apărat cazul sceptic ului până la limita posibilului, Hume a făcut-o doar pentru a-şi susţine ipoteza "că


Cauză şi efect

toate raţionamentele noastre pri vitoare la fapte

inţă, iar fTedinţa este mai degrabă

un

provin

n umai din obişnu­

act al părţii sensibile, nu al părţii

\ rezonează cu o a fi rm :::ţ ie fă­ d e vre m e: " A stfe l, raţi o na me ntul probabilist nu e decât o sp ecie de senzaţie. Nu do ar în poezie şi m u zi c ă trebuie să ne urmam gu stul şi simţământul, ci şi în filosofie." (T 1 0 3) cogitative a n aturii l1 oastre' (T 1 83) . A c e a st a

c ută mai

Să însemne

ac e ast a ca to a te raţionamentele factuale sunt pe picior

de ega lit ate , că su nte m î n d rep tăţiţ i să fa c e m extrapolări pe baza exp e ri­ enţei trecute şi p re z e nt e oricum dori m ? Dacă Hume c hiar a crezut asta, e ciudat că a a p l icat c e e a ce nu m e a ,.metoda experimentală" la studiul

afectelor şi

a enunţat un set de "Reguli de judecare asupr a C auz el or

şi Efe ct e l or" (T 177n.) , ca şi cum ar exista o leg ă tură constantă între ele

şi "că diferenţa dintre efectele p rodu s e de d o u ă obiecte asemănătoare trebuie să provină din a c e a particularitate p r i n care obiectele diferă". De ce e ra el atât de sigur căt:.ceva de felul Întâmplării. nici nu ex i stă pe lume" f (E S6) (C 132) , a stfe l încât atunci când atri b ui m un eveniment înt âm­ plăr ii , ne r e c u noa şte m ignoranţa cu p ri v ire la cauza sa reală' Î ntre ba r e a este cu atât mai derutantă, cu cât Hume a depus eforturi considerabile pentru a arăta că max ima gene r al acceptată conform căre i a "orice începe să existe, trebuie să aibă o cauză a existenţei" nu e s te certă nici intuitiv, nici demonstrativ, dar şi pentru a demasca e r o rile logice din diversele argumente prin care filosofii au încercat să o dovedească. Singura expli­ caţie pare să fie aceea că Hume privea propoziţiile " fiec are eveniment are o cauză" şi "cursul na t ur ii continuă mereu la fel în m o d unifo rm " în l u mina credinţelor naturale. Ele nu pot fi do v edite, dar natura este în aşa fel c on strui tă încât nu putem e v ita să le a cc e p tă m .

Dar oare chiar nu p ute m evita aceasta' Mie mi se p are că pute m, în a m b el e c a z ur i , de ş i nu mă v o i concentra aici asupra p rime i propoziţii. Problema cu c e a de-a doua pro p o zi ţi e este că nu e clar c u m trebuie int e rpr etat ă . Dacă e să o luăm dre p t bună, ca asertând că cursul naturii est� în întregime repetitiv, atunci, departe de a exprima o credinţă natu­ rală, este foarte im pro b a b il ca cineva să o creadă.\Experienţa ne învaţă să ne aşteptăm la produc e re a de e v enim e nte neprevă zute; �el mult, pute m crede că ele pot fi e x p l icate ulterior. Pe de altă parte, dacă nu se susţine decât că e x p e r ie nţa trecută re pre z i nt ă , în mare măsură, un ghid demn


Hume

de încredere p ent ru v ii t o r,

nu

e nicio îndoială că a c eas t a e ce va asumat

în mod universaL Rămâne, totuşi, problema de a e x p l ica de ce nu toate

instanţele de alăturări întâlnite în experienţă sunt considerate în egală măsură proiecta bile. Aceasta merge mână în m â nă cu faptul - omis în mod ciudat de t o ţi acei filosofi, începând cu Kant,

care au încercat să respingă ideile lui

Hume, susţinând caracterul necesar, sau mă car probabil, al unui prin­ cipiu general de un iformi tat e - că tocmai caracterul s ău general ar îm­ pi e di ca un astfel de p rincipiu să-şi îndeplinească rolul atribuit. Nu s unt sigur d a c ă Hume a c re z ut că adoptarea p r inc ip iu lu i

pe care l-a formulat

ar le g it i m a ar gume ntel e inductive prin transformarea lor în argumente

deductive, dar dacă a crezut aceasta, se înşela. Acest lucru s e poate arăta uşor, c e rc etân d orice caz în care o generalizare univ e rsa l ă e inferată din­

tr-o se rie neterminată de instanţe complet favorabile. Să presupunem că au fo st observate un număr de o b i ecte de tip A şi to ate aveau proprie­ tatea f Sugestia este că, adăugând premisa că natu ra e uniformă, p ute m deduce că orice A are f, însă tot s-ar putea întâmpla să dăm peste Un A

care nu a re ' f În acest caz, am suferi mai mult decât înfrângerea

-

nu

prima de felul ei - de a descoperi că o generalizare pe care o accepta­ sem este falsă. Vom fi do vedit şi c ă natura nu este uniformă, căci dacă concluzia unui ar gume nt deductiv, valid este falsă, atunci cel puţin una din premise este falsă, iar dat fiind adevărul p re mis e i că toţi A ca re au

fost observaţi erau f, premisa falsă trebuie să fie p ri nc ip i ul uniformităţii. Dar cu siguranţă ni c i Hume, nic i vreun alt filosof c a re a considerat că e nevoie de

un

astfel de principiu, n u poate să fi avut m te nţia să -I facă atât

de strict încât să fie respins prin de s c ope rire a celei dintâi excepţii la o

generalizare cu ceva sup o rt e m p iri c .

Să admitem, aşadar, că nu ex istă nicio metodă atât de simplă de a transforma raţionamentele indu ct i ve în raţionamente deductive. S-ar mai putea încă susţine că folosirea unui principiu general de unifor­ mitate, împreună cu t e mei ul observaţiilor anterio are, pot conferi un grad ma r e de probabilitate anumitor generalizări şi unul şi mai mare

aşteptărilor noastre cu privire la a numite evenimente. A c e asta a fost chiar direcţia urmată de John Stuart MiU, deşi s-a dov edit că ar mai 6.

avut nevoie şi d e alte 'asumpţii pentru ca metoda sa să dea rezultatele


Cauză şi efect

pretinse de el. Poz i ţia lui era, totuşi, c ir cul a ră în mod făţiş. P rinc ip iul de uniformitate era conceput ca fiind el însuşi întemeiat pe generalizările la întemeierea cărora contribuia. S-a sugerat că circularitatea p o ate fi evitată prin derivarea unui set de princip ii generale dintr-o combinaţie de rapoarte ale experienţei tre­ cute cu r e laţii a priori de probabilitate, bazate pe calculul matematic al probab ilităţilor. Ră s puns ul succint la aceasta este că nu avem la dis­ poziţie astfel de relaţii, pentru motivul o ferit dej a de Hume în ca drul discuţiei "des p re probabilitatea întâmpIărilor". "Dacă s-ar spune că, deşi într-o situaţie în c a re plări opuse e ste i m po sibi l să va

sunt posibile

întâm­

dete rmi nă m cu certi tudine de care pa rte

cădea e v eni me nt u l şi, totuşi,

putem

spune cu certitudine că este

mai verosimil şi mai p ro b a b il să c adă de partea cu un nu mă r superior

de cazuri favorabile, decât de partea cu u n număr inferior - dacă s-ar spune aceasta, aş întreba: ce se înţelege prin lIerosimilitate şi probabi­

litate) Verosimilitatea şi probabilitatea întâmplărilor co nst ă într-un număr su p er i o r de cazuri e ga le şi, prin urmare, atunci când

sp une m

că este verosimil că t'venimentul va cădea de partea cu număr supe­ rior, mai degrabă decât de cea cu nu măr inferio r, nu fac e m de c ât să

afirmăm că,

a co lo

unde există un număr superior de cazuri, există

efectiv un număr supe r io r, iar acolo u nde există un număr infe rio r, există efectiv un număr inferior, cele două fiind propoziţii i de ntice cu ele însele şi l i p s i t e de consecinţe."

Pe s curt, calculul matematic este un sistem pur formal şi, dacă este să-I aplicăm la estimările noastre despre ceea ce este efectiv verosimil să se producă, trebuie să fa c em o asumpţie empirică, cum ar fi ac e ea că, atunci când avem un set de posibilităţi care se exclud re c ip ro c - de exemplu, faţa cu care va cădea în sus un zar - şi nu avem nicio informa­ ţie care să favorizeze un anumit rezultat, ne putem aştepta ca ele să se pro duc ă cu o frecvenţă aproximativ e gală Însă astfel cădem din nou în circularitate, căci nu avem temeiuri pentru a face o asumpţie de acest gen decât pe baza experienţei trecute. Simpla neş tiinţă nu stabil e şte ni­ cio probabilitate. .


Hume

Există criti ci care susţin

Hume, precum şi a de p ţ i i şi o p onenţii

lui, s-au bătut cu morile de vânt, întrucât oamenii de ştiinţă

nu

folosesc

raţionamente inductive. Ei propun ipoteze, le supun la cele mai severe teste pe care le pot concepe şi aderă la ele atât timp cât nu sunt falsi­ ficate. Eu personal am îndoieli că aceasta c h iar

ar

fi o descriere corectă

a procedurii ştiinţifice, deşi serveşte la corectarea concepţiei greşite că practica ştiinţifică nu constă decât în generalizarea observaţiilor trecute. În orice caz, din ea nu decurge că inducţia este sau ar putea fi super­ fluă. Printre altele, această sugestie trece cu vederea enorma cantitate de raţionament inductiv inerentă limbajului nostru. Când ne referim la

obiecte fi zice de orice fel, asumăm implicit că propriet.ăţile găsite până acum în asociere vor continua să fie astfel; când atribuim acestor obiecte puteri cauzale, prognozăm re p e tare a , în condiţii potrivite, a secvenţelor de dife r it e tipuri de evenimente întâlnite anterior. Mai mult, pare că n-ar avea niciun rost să testăm ipoteze, dacă trecerea testului nu le-ar creşte credibilitatea în ochii noştri. Or, această creştere

a

credibilităţii este

o

ipoteză inductivă.

o linie de argumentare mai promiţătoare a fost propusă cu mult timp în urmă de C.S. Peirce. Dacă nu există nicio generalizare accepta­ bilă la care un set dat de fapte se conformează, nu putem face nimic în privinţa asta; dacă există o astfel de generalizare, atunci bazându-ne pe experienţa

trecută, vom ajunge în cele din urmă la ea. Există, totuşi, pro­

blema că ar putea exista un număr infinit de generalizări cu care orice set limitat de observaţii ar putea fi consistent şi nu ne aj ută prea mult asigurarea că vom aj unge la rezultatul corect într-un timp infinit.

j

Chiar şi aşa, merită să remarcăm că orice metodă reuşită de a ne

{

forma aşteptări trebuie să fie inductivă, pentru motivul suficient că nu ar fi o metodă reuşită dacă nu ar urma un model care să corespundă mo­ delului evenimentelor cu care are de- a face. Adevărata problemă stă în latitudinea pe care ne-o lasă observaţiile noastre, astfel încât suntem puşi să alegem între ipoteze concurente pe care exp e rie nţa trecută le sprijină în egală măsură. Întrebarea care ne preocupă nu este a t â t dacă viitorul va semăna cu trecutul - căci, dacă este ca lumea să poată fi în continuare descrisă, el trebuie să îi semene într-un fel sau altul -, ci cum anume îi va semăna. Ceea ce dorim şi nu putem obţine, decât prin argumente


Cauză şi efect

circulare, este o j ustificare pentru interpretările prezente ale lecţiilor

trecutului, o justificare pentru aderarea la un corp special de credinţe. Îi datorăm lui Hume înţelegerea faptului că nu o putem obţine. Ceea ce Hume n-a demonstrat şi nici nu a căutat să demonstreze este presupusa consecinţă că ar tre bui să ne abandonăm credinţele.


Capitolul

5

Morală, politică şi religie f r

Având în vedere cu câtă pasiun� ontestă Hume necesitatea propoziţiei că orice eveniment are o cauză vom fi surprinşi să descoperim cu câtă fermitate

�ceptă adevăD!l. Există, într-adevăr, un pasaj în Tratat unde,

în cadrul discuţiei despre afectele fricii şi s p e ranţ e i , el spune că probabi­

lităţilt care le cauzează se împart în dou ă categorii, după cum obiectul este dej a cert, dar "incert pentru j udecata noastră", sau "când obiectul 7este chiar incert în el însuşi şi rămâne să fie determinat de întâmplare" (T •

444) ; aceasta e însă o distanţare ocazională de perspectiva lui obişnuită,

1

potrivit căreia ,;ceea ce omul de rând numeşte înt â m plare nu este d e c â t

j

o cauză ascunsă şi tainică" (T 130) . De-a lungul întregii analize a afecte­ l or şi

ex p

l oră ri i fundamentelor moralei şi politicii, poziţia sa oficială este

cea a unui determinist.

\

Când îl numim

p�: Hume determinist trebuie, totuşi, să

ţinem cont

că, în cazul său, aceasta j nu înseamnă că re cunoaşte domnia necesităţii în

ţ

natură EI, sau orice alt determinist care îi înţelege punctul de vedere, ac­

ceptă cel mult propoziţia că Iăturarea şi succesiunea de fapte de diferite tipuri manifestă o regularitate pe rfectă \Acceptând această propoziţie, .

Hume nu doar lasă deop arte îndoielile pe care le-a stârnit cu privire la validitatea inducţiei, ci face abstracţie şi de faptul că regularităţile aduse la lumiI1ă de experienţa noastră trecută sunt dep arte de

a

fi perfecte. Ele nu

acoperă toate datele c unoscute şi nivelul lor de gene ralitate lasă loc unei latitudini neexplicate în rândul instanţelor prin care sunt exemplificate. Hume nu ia în seamă a doua chestiune, dar o remarcă pe prima. Se deba­ rasează de ea punând în contrast opinia susţinută de "omul de rând, care judecă lucrurile după întâia lor înfăţişare", cu cea a fil osofilo r, care susţin că orice iregularitate aparentă provine din "opoziţia ascunsă a cauzelor contrare" CE 86 -87) (C 157- 158) . Obiecţia la această linie de argumentare

\

este că �educe teza determinismului la o convenţie. Ea va supravieţui în orice circumstanţe, dacă ni se permite să înlăturăm orice contraexemple . prin invocarea unor puteri ascunse. Pentru a o face demnă de interes,


Morală, politică şi religie

să o împărţim într-un set de teorii de lucru, pe care să le a pl ic ă m do me nii de fapte. E a d e vă rat cii, dacă teoriile eşuează, ne putem păstra speranţa de a le găsi înlocuitori de s uc ces , dar c e l puţin, în fie c ar e etapă, întrebările pe care le punem vor ti empirice. trebuie

apoi la

diferite

H ume nu s-a gân d it la aceste lucruri, nu avem niciun motiv să că nu le-ar fi putut accepta. Căci teza pe care voia să o susţină nu era atât că a c ţi u n i l e corpurilor sunt strict regie mentate, c ât că nu există o distincţie în această privinţă între corp şi minte. Caracterul n a turii umane este la fel de c o n s t a n t ca şi cel al obie ctel o r neînsufleţite şi, mai mult, "această a l ă turare const a ntă a fo s t în mod universal recunoscută de o me ni re şi nu a fost niciodată subiect de dispută, nici în filosofie, ni c i în viaţa o b i şnuită " CE 88) ce 159) · Dacă ne uime şte că spune acest lucru de spr e filosofle, trebuie să ne amintim că te rme n ul, în folosirea lui Hume , inc ludea ştiinţa. Ce susţine el aICi este că ob i ceiul de a face infe­ re nţe d e spre experienţa v i i t o are pe baza expe rienţei trecute, p re cum şi as u m p ţia unor regularităţi mai solide decât cele descoperite efectiv, sunt prezente în ş t i i nţe le sociale tot atât de mult cât şi în ştii nţe le na tu ral e . Deşi

credem

"Ce ar fi de ve nit istoria dacă nu am fi av ut incredere în veracitatea

istoric ului, potrivit cu experienţa pe care am câştigat-o cu priv ire la oameni) Cum ar putea politica să fie o ştiinţă, dacă legile şi fo rmele

de g uv ern are n-ar avea o influenţă uniformă asupra societăţii? Unde ar fi fundamentul moralei, dacă anumite caractere nu ar avea o putere

sigură şi determinată de

a

pro duce an u mite sentimente şi dacâ aceste

st:ntimente nu ar avea o înrâurire constantă asupra acţiunilor) Şi cu ce pretenţie a m p ute a ap li c a critica noastră unui poet sau literat,

dacă nu am putea ap rec i a comportarea şi sentimeI).tele' personaj elor sale fie ca naturale, fie ca nenaturale, pentm anumit e caractere şi

a numite împrej urări? Pare, aşadar, aproape imposibil să ne angaj ăm

în vreo ştiinţă sa� a cţ iune de orice fel fără să recunoaştem doctrina

necesităţii şi a c e a stă [inferenţăJ9 de

la motive la acţiuni voluntare, de

la carac te re la comportare."

9

"Inference" in o riginal; în

ducţie", Cred

că este

tra duc e rea

(E go) (C 1 60-161) Cercetării

s-a

o pt a t pentru t er me n ul "de­

ma i potrivită traducerea prin "inferenţă", inferenţele p u­

tând fi deductive sau i nductiv e

(u. tr.) ,


Hume

Concluzia pe care o trage Hume de aici este că l1lmeni nu c rede cu ade vărat în / li b e rtate a voinţei, interpretată în sensul că acţiunile oa­ menilor sunt lip site de cauze. \�] admite că, atunci când vine v orb a de propriile noastre acţiuni, avem tendinţa să pretindem că dispunem de o

astfel de libertate. "Simţim în cele mai multe situaţii

că acţiunile noas­ supuse voinţei noastre şi ne Închipuim că voinţa însăşi nu este supusă nimănui" CE 94) (C 1 64) , în parte deoare ce nu ne încearcă nic iu n sentiment de constrângere. Se po ate să nu cunoaştem toate regularităţile la care ne conformăm şi, chiar şi. când le descoperim, încă să ne mai amăgim că le putem eluda influenţa. Putem chiar incerca să do vedim a c e st lucru ale gând o linie de acţiune diferită în circumstanţe pe care le co nsi derăm identice, rară să ne dăm s e a m a că există o diferenţă decisivă, constând in a c e ea că: tr e sunt

"dorinţa capric ioasă de a ne arăta libertatea este aic i [c a u z a]

< e acţiuni­

lo r no a s tre . Şi pare sigur că oricât de mult ne- am închipui că simţim o libertate

în noi

înşine, un observato r poate

în

mod obişnuit să derive

acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar şi acolo

unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia c ă ar putea

să o facă dacă a r cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a sit uaţi ei şi temperamentului nostru şi cele mai

tainice resorturi

ale conştiinţei

şi dispoziţiilor noastre."

Din moment ce se aşteaptă de la noi să fim de partea observatoru­ lui, ultima afirmaţie este evident circulară şi,

în măsura în care este a şa, orice alte co nsecinţe ar av ea acest eşec, nu se poate spune că el ar în tă ri poziţia celor ce sus­ ţin asocierea obişnuită dintre libertatea voinţei şi responsabilitate. D in p unctul lor de vedere, ca şi din cel al .lui Hume, posibilitatea s up r em aţiei universale a cauzelor p u r fizice est� exclusă. Să presupunem atunci că acţiunile noastre nu provin, de regulă, din caracterul şi motivele noastr � . Pe seama cui să punem natura lor capricioasă7 Nu văd niciun alt can­ di d a t decât întâmplarea. Şi nu văd de ce am fi c on si d e ra ţi responsabili Hume nu reuşeşte să-şi d emons tr e z e teza. Dar

10

"cause", în original; în traducerea Cercetării s-a optat aici pentru termenul

romanesc "motiv", dar am considerat că este ma i potriv ită pă strarea acestuia pentru traducerea termenului "motive". (n.tr.)


Morală, politi că şi religie

pentru acţiuni care se produC' din întâmplare, mai mult decât pentru acţiuni care

provin din

mo t

i v ele şi caracterele noastre - acestea fiind

poate explica b11e, la rândul lor, în termenii moştenirii noastre genetice şi ai stimulilor fizici şi mentali la care am răspuns începând din copilărie. Aceasta nu înseamnă că

{

nu avem nicio formă de libertate. Hume

defineşt libertatea ca "o putere de a acţiona sau de a nu acţiona potrivit cu deciziile voinţei' t (E 95) (e 1 65) şi aceasta este c e v a ce a vem în mod obişnuit. Mai mult, Hume reuşeşte să argumenteze că libertatea de acest tip - şi

libertatea voinţei, pe care nu putem pretinde că o deţinem este cea "esenţială pentru moralitate". Argumentul lui este că "acţiunile sunt obiecte ale sentimentului nostru moral numai în măsura în c a re sunt indicaţii ale caracterului, pornirilor ş i înclinaţiilor interne " CE 99) CC 1 6 8) . Ele nu pot stârni laudă sa u învinuire când " de ri v ă în î ntre gime din constrângere exterioară" şi, de asemenea, nu are sens să împărţim la ude sau învinuiri, recomp ense s a u pedepse, decât dacă acestea au un efect asupra motivelor şi caracterelor oamenilor şi, prin u r m a re , asupra acţi unilor 10r. I Aceasta nu ne împiedică să formulăm laude sau învinu­ iri la adresa comportamentul ui perso anelor decedate sau a pers o an e lo r asupra cărora, din alt e motive, nu avem nicio putere reală de influen­ ţă, însă aceasta este doar o a ltă ilustrare a puterii ob i ş n uinţei . Întrucât nu

ex istă anumite categorii de comportamente pe care e posibil şi util, în multe cazuri, să le încurajăm sau reprimăm prin formularea de laude sau învinuiri, cădem p ra dă obiceiului de a reacţiona în acelaşi mod faţă de to a te c ompo rtame nt e l e din aceste categorii. Dar să observăm şi că, atunci când agenţii vizaţi sunt în afara sferei noastre de influe nţ ă , eva­ luările formulate

la adresa acţiunilor lor pot avea to tuş i un efect asupra

comportamentului acelora inclinaţi să le urmeze exemplul. " ;>

În problema liberului arbi eru, cred că Hume are dreptate, mai pu­

ţin în ce priveşte pretenţia că definiţia pe care cu care toţi oamenii

" că

o dă libertăţii este una sunt de acord" . Cred că toată lumea ar accepta

el a enunţat o co ndiţie necesară a libertăţii. Mă îndoiesc,

însă, că �

aceasta ar fi îndeobşte considerată şi suficientă. Mi se pare, mai degrabă, că nu doar j udecăţile noastre morale, ci şi

multe din simţămintele pen­

·fru noi înşine şi pentru cei l alţi, cum a r fi mândria sau gratitudinea, sunt guvernate parţial de

o noţiUne de merit care cere ca voinţele noastre s ă


Hum e

fie libere într-un sens mai tare decât admite de finiţia lui H ume. Î nt r- un mod confuz, ne credităm pe noi înşine şi pe ceilalţi cu ceea ce a fo st uneori numit putere de auto-determinare. Problema este că, chiar dacă

ar

exista ceva care să coresp undă acestei descripţii, tot nu am scăpa din di­ lema lui Hume. Exercitarea acestei puteri fie s-ar încadra într-o schemă cauzală, fie s-ar produce la întâmplare, şi în niclUnul di n cazuri n u pare că s-ar legitima atribuirea unei responsabilităţi. Am putea evita confu­

zia, cum de altfel propune Hume, modificându-ne noţiunile de merit şi responsabilitate, în aşa fel încât să se încadreze într-o schemă pur utilitară, dar ră m ân deschise anumite întrebări: dacă avem un a s e me ne a co ntrol asupra slinţămintelor noastre încât să ne putem co nforma

uneI

asemenea scheme şi dacă ar fi în între gime d e z ira bi l să o facem, chiar dacă am p utea. Un alt lucru interesant, pe c are Hume îl semnalează cu ironie în trecere, este că, dacă determinismul este valid şi asumăm existenţa unui creator omnipotent, o altă dilemă ap are pentru cei ce doresc să s usţină că acest creator es�e binevoitor. După cum se exprimă Hume, "fie că acţiunilor

nu

le poate fi proprie j osnicia morală în general, în măsura

în care izvorăsc dintr-o cauză prea bună, fie, dadi le este caracteristică vreo j osnicie, ele trebuie să-I facă vinovat şi pe Creator, de vreme ce el este recunoscut a fi cauza şi autorul lor ultim" CE l O O) (C 1 69) . Putem ieşi printre coarnele acestei dileme renunţând cu totul la conc eptul de vină, ceea ce s-ar p ute a argumenta că trebuie oricum să facem, dată fiind dependenţa acestuia de conceptul c onfuz al voinţei libere, dar curând ne-am aBa din nou în Încurcătură, căci dilema poate fi reformulată cu referire la ră u, ceea ce p une o povară şi mai mare pe umerii creatorului, întrucât nu tot răul din lume este rezultatul acţiunilor umane deliberate. În cazul acesta nu mai avem nicio ieşire, căc i răul poate fi înţeles ca În­

globând o mare cantitate de suferinţă umană şi animală şi, chiar dacă nu i s-ar

mai adăuga nimic altceva, nu se poate nega că această s u ferinţ ă exis­

tă. Ea p oate fi, În unele ca zuri, îndulcită p rin credinţa că purcede dmtr-o cauză bună, dar, pe lângă că aCeasta n-ar reprezenta decât o diminuare a răului, astfel de ca zuri sunt excep ţionale. Cum am respins dej a s u ge stia ridicolă că aceasta ar fi cea mai bună dintre lumile p osibile, rămânem cu concluzia că, \:l acă există un creator omnipotent, el nu este b ine v o ito r.

\


Morală, politică şi reli gie

Tipic pentru el, Hume îl lasă pe c itito r să tragă singur această con­ cluzie. După ce îşi prezintă argumentul, el se mulţumeşte să observe că "a apăra decretele absolute, eliberând, totuşi, Divinitatea de responsabi­ litatea pentru păcat, aceste sarcini au depăşit până acum toate puterile filosofiei" (E 1 03) (C 172) . Întrucât veriga cea mai slabă din argumentul lui Hume este asumarea determinismului, merită să observăm că nu ar avea de sufe ri t concluzia dacă am relaxa această asumpţie. Statutul moral al creatorului nu ar fi cu mult mai bun dacă doar o parte consi­ derabilă a răului din lume ar fi rezultatul voinţei sale, iar restul ar fi fost lăsat la voi a întâmplării. D upă c ome n tari u l ironic cum că problema implicării Divinităţii în p ă cat a de p ă ş it pân ă acum 'puterile filo s o fi e i , Hume recomandă ca

cercetarea să se întoarcă, "cu o modestie care i se potriveşte. l a domeniul ei adevărat şi propriu, exa minarea v i eţii obişnuite" (E 1 03) (C 172) , şi aceasta este tactica urmată de Hume când îşi co nture a z ă concepţia filo­ sofică asupra moralităţii umane. Filosofia morală a lui Hume, considerată în detaliu, este subtilă şi complexă, dar este derivată dintr-un număr mic de princip ii, ce pot fi identificate în mod clar. Ele sunt în parte analitice şi în parte psihologice. Voi începe prin a le enunţa şi discuta, iar apoi voi examina concluziile pe care Hume le trage din ele. Principiile sunt următoarele. Ordinea importanţă deosebită:

in

care le prezint nu are o

1.\Raţiunea singură, preocupată doar de descoperirea adevărului şi falsităţii� nu poate fi niciodată motivul vreunei acţiuni a vo­ inţei" (T 4 1 3) ' Din acest principiu derivă Hume celebrul său dicton: f ,Raţiunea este şi trebuie să fie d oar sclava afectelor şi nu p oate pretinde să deţină alt rol decât acela de a le servi şi a li se supune" (T 4 15) '\ 2. Afectele care ne motivează pot fi d i rect e sau indirecte, calme sau violente. Afectele directe, cum sunt cele de bucune, trist e ţe, sp eranţ ă sau teamă, apar fie dintr-un instinct natural, fie din dorinţa noastră de bine, care poate fi echivalat aici cu plăcerea, sau din aversiunea faţă de rău, care poate fi echivalat aici cu durerea. Afectele indirecte, cum sunt cele de mândrie, umilire, "

­


Hume

a acestor m o t i v e pri­ fa ctor i . Această distincţie e independentă de cea dintre calm şi violenţă. Deoarece motivaţia poate fi violentă,

iubire s au ură, apar dintr-o combinaţie

mitive cu alţi

"oamenii acţionează deseori cu bună ştiinţă împotriv a proprii­ lor in te r e se şi nu sunt întotdeauna influenţaţi de "concepţia lor "

despre cel mai mare bine po s ib il

3.

(T 418) . C o m pas iunea pentru alte fiinţe este u n instinct natural. Forţa ei stă în faptul că, deşi "rareori î nt â lni m pe cineva care să iu­ bească o altă persoană mai mult decât pe sine însuşi", este la fe l de adevărat că " rare o r i întâlnim pe cineva în cazul căruia toate sentimentele de afecţiune, luate la un loc, să nu întreacă încli­ naţia sa ego i st ă (T 4 87) . Acest instinct na tur al de compasiune sau b u nă v o i nţ ă joacă un rol important în formarea atitudinilor "

"

noastre morale şi p o litice

.

,ţ "Î ntruc â t morala . . . influenţează acţiunile şi sentimente le de afec­ ţiune, rezultă că ea n u poate fi derivată d in ra ţ iu ne (T 457) ' În "

l

consecinţă, "regulile tre" 1

5.

m oral e

nu s un t concluzii ale raţiunii noas­

pudecăţile morale nu sunt descrieri de fapte l "Luaţi orice acţiune considerată a fi v ic io as ă : omorul cu premeditare, de exemplu. Examinaţi-o din toate un gh i u ril e

şi

ve deţi dacă puteţi gil si acel

fapt, sau existenţă reală, pe care o numiţi vici u. Oricum aţi lua-o,

N iciun alt fel, când "În l o c de legarea o biş­ nuită a propo ziţiilor p r in este şi nu este" dăm brusc "numai peste propoziţii legate prin trebuie şi nu trebuie" (T 469) , se cheamă c ă am fo s t păcăliţi. Nu este posi b il ca "această no uă relaţie să fie găsiţi doar anumite afecte, motive, voliţii şi gânduri.

fapt nu e implicat" (T 468) . La

dedusă din altele, complet diferite de ea". 6. ,,viciul şi virtutea pot fi co mparat e cu sunetele, c ulorile, căldura

şi frigul, care, conform filosofiei moderne , nu sunt ca lităţi ale obiectelor, ci p e r ce pţii ale

minţii"

(T 469) ' În

c o ns e ci n ţă , "când

declaraţi un caracter ca fiind vicios, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că, din constituţia naturii voastre, r ă s a re o s i m ţire

sau un sentiment de invinuire atunci când il

contemp laţi". E in­

teresant să observăm că aici şi în alte locuri în care scrie despre morală, Hume preia concepţia cundare, deşi

o

lui Loc ke despre calităţile se­ când scria despre intelect.

re s p in s e s e anterior,


Morală, politi că şi religi e

ac ţiuni ca fiind v irt uo a s e sau vicioase, aces­ te a îşi derivă caracterul meritoriu sau defectuos doar di n m o ­ ti v a ţiile lor, care pot fi v irtu o a s e sau vicioase. A cţi u nil e sunt subiecte ale evaluării morale d o a r în c al it at ea lor de semne ce stau pentru a stfe l de motivaţii sau pentru caracterul persoanei care acţionează s ub imb o ld ul lo r. 8. Sentimentul de aprobare tre zit de ,,0 calitate sau acţiune men­ tală" pe care o num i m virtuoasă este în sin e plăcut, iar cel de d e zapro b a re , asociat în mod s imi l a r viciului, este ne p l ăcut . CE 298) Putem, de aceea, înţelege virtutea şi ca "puterea de a pro­ duce iub ire sau mândrie", iar viciul ca' "puterea de a pro duce u mil ire sau ură" (T 575) . 9· Aprobarea şi dezaprobarea no astră se nasc din evaluarea cali­ tăţilo r sau motivelor ca dând naştere în mod preponderent la p lă c e re, respectiv la du re re . Acest� evaluări pot fi n u mi te şi j u d e căţi de u ti lit at e. 1 0 . "N icio a c ţiune nu poate fi virtuoasă sau b u nă din punct de ve­ dere moral d ec ât dacă există în natura um an ă un mo t i v de a o înd ep lini, distinct de sesi zarea caracterului ei moral" CT 479) . 1 1 . S imţu l dreptăţii, de care depind atât o b li ga ţiil e morale, cât şi c ele politice, nu derivă din impresii naturale d e refl e cţie , ci din impresii datorate "artificiilor şi convenţiilor umane" (T 496) . 7. Deşi vorbim d e spr e

ieli

Să începem prin a examina p rincipiile psihologice. Pot ex ista îndo­ că acele cazuri în care sentimentele de afe cţ iune

cu privire la faptul

nu întrec înclinaţia egoistă sunt atât de rare pe cât presupune Hume, dar nu am niciun motiv bun să mă îndoiesc c ă avem într-adevăr un instinct

natural d e compasiune sau b unăvoin ţă . Au ex ist a t încercări de a subor­

dona compasiunea iu b irii de s ine , dar acestea mi se p ar p er vers e . Întrucât nu p o a te exista niciun temei a priori p e ntru asumpţia că orice acţiune a re o motivaţie egoistă, e mai s i mp l u şi mai rezonabil, în acest caz, să a c ­ ceptăm ceea ce Hume numeşte "aparenţa evidentă a lucrurilor" CE 298) . Fără a intra în fineţurile distincţiilor lui Hume dintre afe c te le direc­ te şi cele indirecte sau dintre c e le calme şi cele violente, cre d că urmă­

t o a rele lucruri ar tre bu i acc eptate. Întâi, că nu orice acţiune intenţionată e mo ti v a tă , în sensul de a proveni dintr-o dorinţă de a face un b ine fie


Hume

propriei persoane, fi e altora, fie societăţii; şi al d oi l e a , c ă şi atunc i c â nd ţiunile

noastre sunt motivate in a ce s t sens, e

pos ib i l sa

nu

ac­

se conformeze

princip ii lo r utilitariste. Am admis dej a că Hume ra re o ri se

conformează

un or principii pur egoiste, dar nu putem spune nici că sunt pur şi sim p l u

altruiste. Compasiunea are diverse grade, iar intensitatea ei de p ind e de di v ers e alte relaţi i în c a re persoana se află cu obie ctul ei fără a fi pur şi s imp lu proporţională cu est im ar ea valorii sau nevoii obi ectului. Astfel, p ute m alege să aj ută m un membru a l familiei, un i ub i t sau un prieten, sacrificând p e n tru a c e a s ta nu d o a r p ro p ri ile interese, ci şi ceea ce credem că ar fi intere s ele mai ma ri ale unui cerc ma i larg de p e rs o ane in cazul acţiunilor neorientate spre un scop, e m o ţii precum mila, stânjeneala sau mânia ne pot fa c e să ne comportărn în m oduri care nu fac nic i u n bine nimănui. S-ar putea arg ume nta că a cţi un il e p rovocate de milă s a u mânie a u un scop, Întrucât implică o dorinţă de a face b i n e sau rău p e rs oa n e l o r viz at e, d a r ră s p unsu l la aceasta este că do ri nţa se naşte din emoţii, şi nu invers. Nici nu e nevoie, c u m pare să sugereze Hume, ca a c ţi un i l e în c a re nu ţinem cont de c ons e c inţ e să provină d o a r din afectele vi o l e nt e Foarte des ele se dator e a ză inerţiei. Cineva pur şi sim p lu nu se p o at e obosi să-şi re alizeze preferinţele, fie că p r e fe ri nţ a ar consta în p r o c u ra re a unei plăceri, fi e în ieşirea dintr-o situ aţie n ep l ăc ut ă Din nou, s e poate argumenta că persoana evaluează de z a vantaj ul asociat efortului ca fiind m a i mare decât valoarea rezultatului s c ont at, dar, în a fară de cazul in care triviahzăm ace a st ă descriere, declarând că eva lu a re a se p ro du ce in mo d incoştient şi apoi echivalând-o cu inerţia, c red că ea pur şi simp lu nu c oresp unde fap te l or .

.

.

.

Când spun e m că a c ţi u n i l e noastre motivate nu se conformează în general principiilor u ti ht aris te nu vrem să spunem prin aceasta că nu ,

ar tre b ui să o fa c ă Încă se poate susţine că nu le considerăm virtuoase decât atunci când se confo rme a z ă acestor princ ipii. M ai exi s tă un ob­ stacol p sih olo gi c : nu nu m ai că nu facem înto td e au na ceea ce vrem, dar atunci când facem ceea ce vrem, obiectivele no astre sunt, de obicei, mai sp e cifice dec â t pro du c er ea unei stări plăcute sau abolire a unei stări dure­ roase, de ş i s-ar putea susţine şi în a c e s t punct că numai când avem aceste obiective a cţi unile noastre sunt co ns i d e rat e virtuoase. Cred, tot u şi , că ar fi o greşeală să-i atribuim această c o nce pţi e lui Hume. E d re p t el spune că fiec are calitate a minţii a cărei s i mp l ă observare produce plăcere e .

,

"


Morală, politică şi religie

denumită virtuoasă, la fel cum fiecare calitate a cărei observare produce durere e numită vicioasă" (T 591) , adăugănd că "această plăcere şi această durere pot proveni din patru surse diferite", întruc ât " obţine m o plăcere din vederea unui caracter care are darul natural de a fi util altora, sau ' persoanei însăşi, sau c are e agreabil pentru alţii, sau pentru persoana însăşi". Există, totuşi, două lucruri care diminuează forţa acestui citat. U nu l este că Hume nu consideră că pl ăc e re a pe care o obţinem din observarea unei calităţi virtuoase e întotdeauna de acelaşi tip, ea variind în funcţie de natura calităţii în chestiune. Celălalt este că, atunci când sp un e despre un c ar a cter că are darul natural de a fi util altora, el nu echivalează această utilitate cu max imizarea p lăc eri i. Utilitatea poate co nst a în satisfacerea oricăror dorinţe pe care persoanele afectate se în­ tâmplă să le aibă. În a ce st context, merită să o b s er v ăm că Hume nu este un p recu rs o r al utilitariştilor de genul lui Bentham sau Mill. Vom vedea că el asociază virtutea co nvenţio na lă a dreptăţii cu consideraţia pentru interesul pu­ blic, dar în nic iun caz nu consideră ca fiind o trăsatură generală a obiec­ telor aprobarii noastre morale faptul că ele ar promova ceva asemănător celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni. 1 s-a obiectat lui Hume că nu există ceva de felul unui simţ moral, analog simţurilor fizice, sau un simţământ special al aprobării morale, pe care vederea calităţilor sau caracterelor virtuoase l-ar trezi în mod inevi­ tabiL Răspunsul la această obiecţie este că el nu s-a angaj at să susţină că ar exista aşa ceva. E drept că, după cum am văzut, Hume spune că avem un simţământ sau sentiment de învinuire atunci când contemplăm un caracter pe care îl declarăm vicios, dar ceea ce îl interesează este să arate că, atunci când spunem despre u n caracter că e vicios, noi nu îi atribuim o proprietate specială intrinsecă, ci ne exprimăm reacţia faţă de atribu­ tele pe care le are. Această reacţie trebuie să fie, într-adevăr, una ostilă, dar nu e nevoie să ia exact aceeaşi formă în toate cazurile. Avem, de fapt, simţăminte de aversiune sau de ind ignare morală, dar nu e ne voie ca ele să fie prezente în fiecare instanţă de condamnare morală. Există o largă varietate de stări, dispoziţii şi acţiuni - nu toate impregnate de emoţii - în care atitudinile noastre de aprobare sau dezaprobare morală ar putea c o nst a .


Hume

Cred, de asemenea, că unii critici au fost in duşi în eroare de folo­ sirea lui Hume a c u v â ntul u i "înseamnă ", atunci când spune că ap licarea p re dica t elor morale nu înseamnă nimic altc eva decât că ob servarea acţi­ u n ilo r sau c ara c te relor cărora le ap lică m a stfe l de p re d icate ne provoacă simţăminte favorabile sau o s ti l e . Nu c re d că H ume propune teza că un enunţ de forma "X este bu n" ar fi logic echivalent cu enunţul "Am un si mţământ de apro b are morală când contemplu X" sau c u vreun enunţ ca "Co ntemp larea lui X tre ze şte un simţământ de ap rob a r e din partea majorităţii oamenilor normali" ori "pentru maj oritatea membrilor unei a num e societăţi". A ce la şi lucru e v a l a b il şi în privinţa enunţurilor desp re acţiuni c ore ct e sau despre obligaţia de a le îndeplini. Nu-l creditez pe Hume cu c o nc e pţi a că, făcând astfel de enunţuri, afirmăm imp l ic i t ceva despre n o i înşine sau despre a l ţi critici, actuali sau po s ibili . E a d evărat că, într-un sens, Hume ofe ră o analiză a j udecăţilor noastre m o r a l e, dar el nu a a vut intenţia ca, prin această analiză, să ne furnizeze un ghid de traducere a e nu n ţu ri l o r care exprimă respectivele j ud ec ă ţ i . Analiza constă mai d e gra b ă într-o descriere a circumstanţelor în care s untem înclinaţi să folosim p r edic a te morale şi a s c o p urilo r cărora le-ar servi folosirea lor. Mai mult, dacă insistăm, to tuş i , să scoatem de la Hume o reformulare a enunţurilo r noastre morale, ne-am apropia mai mu lt de adevăr dacă l-am credita cu teoria "emotivistă" modernă, potrivlt câreia astfel de e n unţuri servesc la e x p r im a re a sentimentelor noastre morale, decât cu teoria că ele ar constitui enunţuri fac t ua l e de sp r e starea menta­ lă a c e lu i care le fo rmul e a ză sau a altora. Nu este c l ar nici mă c a r dacă e corect să-I descriem pe Hume d rep t un subiectivist moral, decât da că folosim termenul "subiectiv ist" în aşa

ar fi corect să sp un em d e s p re Locke că a dat o descriere sub ie c ­ calităţi lo r de tipul c ul o ri lor. Dar nu este un p rinc ipi u al lui Hume că judecăţile m orale nu s unt descrieri de fap te? Este adevărat, dar ce în­ s e a mnă este că le lipseşte tipul de co nţinut fa c tu a l care se g ă s e şt e într-o descriere a motivelor unei persoane sau într-o re lata re a c e e a ce a făcut ea efectiv. D intr-un alt pu n ct de vedere, este în egală măsură adev ărat că un motiv sau un caracter de un anumit tip are tendinţa să pr o vo a c e anumite răspunsuri în cei care îl conternplă, cum e st e că răspunsurile se produc sau tind să se p ro du c ă . Şi nu există nicio do va dă în te xte le lui Hume că el fi vrut să nege asta. Ceea ce a vrut, de fapt, să nege Hume era fel încât

t i v i stă


Morală, politică şi religie

că predicatele m o ra l e stau pentru c ee a ce Locke

calităţi primare

numea

s a u , altfel spus, că s ta u pentru trăsături intrinsec i ale relor sau acţiunilor cărora le sunt a p lic at e

m o t i v e lor

, caracte­

.

În a c e a stă privinţă, Hume are cu siguranţă drep t a te Să luăm exem­ .

plul său, cel al omorului premeditat. Rău ta te a ac t u lu i nu

es

t e o trăsătură

a d iţi o n a lă a sa, a lă turi de fapte p re c um acela că uciga şul avea c uta re şi c utar e motive sau că şi-a ucis v i cti m a în c u tar e şi c ut a re mod şi nu este

nici vreun soi de înveliş c are îmb ra c ă conj uncţia acestor fa p t e Enunţu l .

meu că actul e im o ra l poate avea un conţinut descriptiv, dacă e in­ te rp re t at ca p res up un ân d acceptarea din partea mea a unui cod moral

i u n ea respectivă, dar a c e a s tă p re s upo z iţi e nu e ob l iga tor i e Enunţul nu ar fi infirmat dacă sentimentele m el e morale ar fi d ife rite de cel e predo minante în comu­ nitatea mea sau în o ri c ar e alta. Aş p ute a fi convins să mi le schimb, in acest c a z ca şi în altele, nu do ar arătându-mi-se că am fost incorect p redo m i nant, despre ca re aş s p u ne că e in c ă lc at

de

ac ţ

.

,

s a u i nc o m p let informat c u p ri v i re la fapte, c i şi În tr o mulţime de alte -

moduri. De exemplu, aş putea fi co nv i ns pe temeit,lri filosofice că de l ic­

venţii trebuie priviţi, pur şi s i m p lu , ca suferind de o b o a lă Dacă acord .

importanţă menţinerii consec venţei în a titudi nil e mele mo rale, aş p ute a

fi convins că acest caz nu diferă semnificativ de a l tel e , pe c a re le-am evaluat d iferi t , sau mi s a r putea da temeiuri să cred că v i z i u ne a mea asupra acestui caz e înceţoşată de tră s ă tu ri nefavorabl\e ale ex pe rie nţei -

sau ale c a ra cte ru lu i meu. Ca urmare, aş put ea trage c o n c lu z ia că j ude c at a

morală pe c are am formulat-o iniţial era greş ită Spun "greşită" şi nu ..fal­ .

să", deoarece consider că lucrurile sunt mai clare dacă atri b u i m valoare de adevăr doar judecăţilor c e poartă cu ele presupoziţia unui cod moral, astfel încât să devină o într e b ar e factuală d ac ă j udecata es te în acord cu regulile furni z a te de cod. Evident, aceasta nu înseamnă că există vreun

astfel de cod sacrosanct sau că toate j udecăţile morale sunt în eg a lă mă­

sură acceptabile. Teza lui H um e că "trebuie" nu d e cur ge din "este"

a

fost, de ase­

menea, atac ată. Contraexemplul preferat este cel al promisi uni i S-a ar­ .

gu ment a t că, din p re mi s a pur fa ct ual ă c ă , în anumite c o ndiţi i, un om rosteşte un enunţ de forma "Promit să fac X", rez ultă logic că, toate celelalte lucruri rămânând la fel, el tre buie să facă X. Dar acesta este un


Hume

sofism. Dacă

a

rgumentul pare co nvingăt o r, este p entru c ă

el se situează

într- un c l i ma t moral în care promisiunile au un ro l , adică un climat

m o ral în care

rostirea,

în anu mite

condiţii, a anumitor secvenţe de c u ­

vinte atrage după sine anumite obligaţii morale. Dar dacă

vorbim de

implicaţie lo gic ă , nu este legitim să presupunem existenţa unui astfel de climat. Aceasta trebuie enunţată ca o premisă sup limentară, premisa că vorbitorul aparţine unei soci etăţi în care este un principIU acceptat că p ronunţare a cuvintelor cutare-şi-cutar-e înseamnă, în anumite circum­ stanţe, asumarea unei obligaţii morale. Aceasta este din nou o premisă fa ctuală, însă chiar pu nân d-o în conjuncţie cu prima, concluzia do rită tot nu dec urge logic. Tot avem nevoie de premisa morală că această regulă a societăţii sale este una care trebuie respectată.

o o b iec ţie

simplă la teoria lui Hunie este că

ea se

ap l ică la fel de

bine înzestrărilor şi handicapurilor naturale - precum înfăţişarea atră­ gătoare şi ce a neatrăgătoare, inteligenţa şi prostia, dispoziţia sociabilă şi

cea ursuză - pe cât de bi ne se aplică şi caracteristicilor pe care le numim

uzual virtuţi şi v ic i i, p re c um curajul ,ş i l aş itatea, cia, zgârcenia şi generozitatea.

notă de acest fapt şi îl expediază ca punct la autoritatea lui Cicero

fide lit ate a şi n e stat orni ­ la Cercetare, Hume ia lipsit de importanţă, apelând în acest

Î ntr-un A pe nd ic e

(p e care îl ia deseori ca mode l)

şi, de ase­

menea, la Aristotel, care "enumeră c u raj ul , cumpătarea, măreţia, modes­ tia, prudenţa şi francheţea bărbătească printre virtu ţi, alături de dreptate

şi prietenie" CE 3 1 9) ' Această re marc ă nu dă seama de d i s tin c ţia

pe care o

facem în mod obişnuit, deşi înclin să cred că Hume are drep tate

ţină că respectiva distincţie nu se bazează pe niciun Avem, poate, tendinţa

sus­

princ ip iu consistent.

să păstrăm epitetele m o ra l e pentru acele calităţi

plă cute sau n ep lă c ut e care necesită o :cultivare mai îndel ungată pentru

a

intra în obişnuinţă sau care depind într- o măsură mai mare de p r ez enţa sau absenţa autodisciplinei. Aceasta încă'ar permite ca bu ne l e maniere să se numere printre virtuţi,

dar nu cred că acest luc ru e inaccepta bil.

Pentru o rIcine care l-a studiat pe Kant, cu celebra sa teză că o ac­ ţiune e morală doar dacă e întreprinsă dintr-un simţ al datoriei, poate fi surprinzător să-I descopere pe Hu m e . sp unând că o acţiune, pentru

a

fi

bună din punct de vedere moral, trebuie să aibă o altă motivaţie decât

sesizarea moralităţii ei. Hume nu neagă că oamenii pot a c ţi o na d intr- u n


Morală, politică şi reli gie

s imţ al da torie i

ŞI c h i a r

o fac. El neagă îns ă c ă ac e st fap t în sine conferă

vreun merit acţiunii. Un om î nc lin at spre avariţie poate aj unge să se

ru­

şineze de c ar a ct erul său şi să s e fo rţe z e să ac ţio ne ze genero s. Cu timpul el poate aj unge sau nu să îşi depăşească reţ in eri l e i niţ i a le . Nu este Însă

necesar să şi le depăşească pentru ca a c ţiu nile sale să fie bune din punct de vedere moraL Bunătatea lor depinde de conformarea la o practică habituală de generozitate şi, atât timp cât acest lucru se î ntâ mp lă, este

indiferent din p unct de vedere moral dacă agentul are se ntime nte gene­ roase, dacă c ons ider ă pro fita bil pentru el îns uş i să etaleze o ge ne ro z it ate contrară înclinaţiilor sale sau d a c ă a cţ i on e a z ă

co ntrar înc lin a ţi ilo r sale

fiindcă crede că generozitatea trebuie pra ct icat ă. Trebuie, de aceea, să nu ne l ă s ă m induşi în eroare de a fi rmaţi a lui Hume că a cţiunile sunt bune din punct de vedere moral doar în calitate de semne ale unui motiv bun sau caracter bun. Nu înseamnă că Hume ' ar concepe caracterele s a u m o ti v e le ca fii n d bune în ele Însele. E l e Îşi da to rea z ă bunătatea numai

faptului că in mod obişnuit el e dau naştere la acţiuni care se bucură de ap ro ba re morală. Consecinţele sunt cele care d a u tonul, iar motivele sunt citate numai fiindcă ne putem baza pe ele ca în mod re gul at să pro­ ducă a cţ iu ni benefice. Nu este un lucru de admirat ca p rinc ip a lu l motiv al comportării bune să fie simţul da t o r ie i , căci aceasta sugerează o l i p să a bună voinţei naturale.

De fapt, opoziţia dintre Hume şi K a nt pe a cea st ă temă e mai a d ân­ că, Întru câ t temeiul lui Kant de a asocia moralitatea cu simţu l datoriei era că ac ţ i unile pot avea valoare morală numai dacă sunt întreprinse în mo d liber şi numai acţiunile făcute din simţul d ato r i ei sunt libere în forma cerută. Nu este deloc clar în c e consta această formă de lib ertate, dar, în orice caz, nu pare le g it i m să facem o di stin c ţie pe această bază între simţul datoriei şi o ric e alt motiv.

Princ i p i u l că raţiunea singură nu poate constitui motivul niciunei acţiuni, deşi p o ate părea un principiu p s ih ol o gie, este apărat de Hume într- un

mod care îl face analitic. El decurge ca o consecinţă dire c tă din

limitarea domeniului raţiunii la efectuarea de inferenţe şi la eva lu area adevărului şi a fa ls ită ţi i ş i din a s u m p ţ ia semantică a lui Hume că nu

are sens să caracterizăm motivele propriu-zise ca adevărate sau fals e . Raţiunea are control a s upra a fe c te l o r în măsura în c ar e poate fi folosită


Hume

pentru a de sco p eri că un anu mit a fe c t se bazează pe o j udecată falsă, ca atunci când obiectul unei temeri se dovedeşte a fi inexistent sau când mijloacele alese pentru atingerea unui scop se dovedesc insuficiente. Un al treilea caz, pe care Hume nu l-a menţionat, este cel în care raţiunea ne arată că obţinerea unui lucru pe care ni-l do ri m ar avea ca rezultat probabil producerea unui lucru pe care do r im şi mai mult să îl evităm. Enunţul dramatic că raţiunea este şi trebuie să fie doar sclava afectelor revine la ceea ce, pentru Hume, reprezintă truismul că ra ţiu n ea intră în sfera acţiunii doar după ce am fost motiva ţi să urmărim un anumit scop. Expresia "trebuie să fie doar" este o s i mplă înfloritură retorică, dat fiind că ale gerea scopurilor a fo st p lasată în afara sferei raţiunii. La fel, să luăm uimitoarele afirmaţii făcute de Hume că nu este contrar raţi uni i să prefer distrugerea î ntre gi i lumi mai degrabă decât să-mi julesc degetul", "să prefer să mă ruinez complet, dacă aceasta ar preveni cea mai mică neplăcere a unui Indian s au a unei persoane care mi-e complet străină", sau "să prefe r chiar un bine pe care îl ştiu ca fiind mai mic în locul unui bine mai mare" (T 416) : acestea nu sunt decât consecinţe ale puţin con­ troversatei asumpţii că preferinţele cuiva, oricât de excentrice, nu su nt purtătoare de valori de adevăr şi nu este necesar ca ele să reprezinte rezultatul vreunei inferenţe eronate. "

Pe de altă parte, argumentul că regu lil e morale nu pot fi der iva­ te din raţiune, întrucât ele ne influenţează acţiunile şi sentimentele de afecţiune, este ne valid. După cum a arătat chiar Hume, ac ţiunile şi sen­ timentele de afecţiune ne pot fi i nflue nţate de adev ă rul sau falsitatea judecăţilor noastre şi de validitatea inferenţelor pe care le facem; doar obiectivele noastre, când nu sunt considerate ca mijloace pentru alte scopuri, sunt libere de o atare influenţă. Cu toate acestea, deducţia cii " "regulile morale nu sunt concluzii ale raţiunii noastre se susţine în mod independent, căci ce asertează, şi pe bună dreptate, este că regulile mo­ rale nu intră în domeniul "Relaţiilor dintre Idei" . Principala obiecţie care trebuie întâmpinată este că avem o con­ cepţie despre raţionalitatea s cop urilor, aşa cum avem şi una despre a mijloacelor. Hume evită obiecţia sugerând că interpretăm în mod greşit afecte le calme drept decizii ale raţiunii" , dar acest răspuns nu e sufici­ ent. E adevărat că spunem despre cineva că se comportă iraţional când "


Morală, politică şi religie

anmcă într-o acţiune fără a se gândi la c ons e cinţe , dar considerăm, de asemenea, anumite clasificări ale sco p u ri lo r, cum ar fi cel e din exemplele lui Hume, ca fiind iraţionale ele însele. Cred că prin a ce a st a vrem să spu­ nem că ele sunt aleg eri pe care niciun om raţional nu le-ar face. Există un ris c evident de circularitate aici, întrucât modul cu m îşi a l e ge scopurile face parte din concepţia noastră despre ce înseamnă un om ra ţio n a l. O p o s i b i l ă soluţie ar fi să luăm, pur şi simplu, ca pe un fapt că o persoană care, în mod obişnuit, îşi alege scopuri de un anumit tip trezeşte într-un observator de rând o impresie de p rosti e . Apoi putem defini iraţio nali ­ tate a scopurilor în te rm enii comportamentului unei astfel de persoane, iar raţionalitatea l o r ar reprezenta opusul. se

Rămâne întrebarea dacă simţul l dreptăţii, l în care Hume descoperă sursa obligaţiilor no a stre, este natural sau artificial. Temeiul lui Hume

pentru a spune câte artificial � ste

acela că nu există motive naturale care fo arte rare excepţii, oamenii nu au afecte de genul iubirii pentru omenire, iar s entim ente l e lor naturale de bunăvoinţă faţă de un nu măr limitat de persoane ar favoriza nedreptatea, întrucât i-ar face să promoveze interesele acelor persoane în dauna binelui public. Simţul dre ptăţii nu poate apărea nici direct din egoismul uman, deşi m o du l cum îl explică Hume îl pune în legătură indirectă cu interesul p e r so na l. să-l a s igur e. Cu

Explicaţia sa este următoarea. Din cauza slăbiciunii sale fizice, omul poate supravieţui şi pr o s pe ra doar ca membru al unui grup, chiar dacă în primă instanţă este vorba doar de grupul mic al propriei sale familii. Când gru p urile intră în contact, ele tind să se atace unele pe altele. "Există trei specii diferite de bunuri pe care le avem: satisfacţiile inte ri oare ale minţii, avantajele exterioare ale corpului şi desfătarea dată de posesiile pe care le-am obţinut prin hămicie şi no ro c " (T 487) . Bu­ nurile din a treia categorie sunt cele mai ameninţate, pe de o parte, din cauza avidităţii oamenilor şi a bunăvoinţei lor limitate şi, pe de alta, din cauza zgârceniei naturii. Dacă oa menii ar fi trăit dintotdeauna într-un mediu de aşa o abundenţă încât toate dorinţele lor materiale, oricât de luxuriante, ar fi putut fi satisfăcute cu uşurinţă, "virtutea prudentă şi geloasă a dreptă ţi i nu ne-ar fi trecut nic i când p ri n minte" (E 184) . Dar aşa cum stau lucrurile, diferitele grupuri trebuie să concureze pentru c a ntitate a relativ mică de bunuri care există sau pot fi pro du s e . Dacă


Hume

această comp etiţie ar fi ne reglementată, nim eni nu s-ar p utea baza pe "desfătarea liniştită cu lucrurile obţjnute prin noroc şi hărnicie" (T 489) ' Pentru a evita o asemenea calamitate, oamen i i au gă sit că este în in­ teresul lor să subscri e la un set de convenţii care stabilesc drepturi la p rop ri e t ate şi să formuleze condiţiile în care transferul proprietăţii de

la o persoană la alta este legitim. Aceste convenţii nu sunt promisiuni. Dimpotrivă,

promisiunile se b azează ele însele pe o c o nvenţi e , al cărei

scop este să le dea oamenilor siguranţa comp ortării viitoare a unora faţă

de ceilalţi . De cele trei ..legi" ale stabilităţii posesiunii, transferului ei prin

consimţământ şi îndeplinirii promisiunilor "depind în înt regi me pacea şi siguranţa societăţii umane" (T 526) .

Până acum avem de-a face doar cu o c hest iune de interes perso nal .

Moralitatea îşi fa ce apariţia atât pe cale naturală, fiindcă simţim compa­

s iune pentru victimele nedreptăţii - fie da torită sentimentelor de afec­ ţiune faţă de e le, fie, când nu avem astfel de sentimente, punându-ne în lo c ul lor prin intermediul imaginaţiei -, cât şi pe cale artificială, pentru că cei care ne educă şi ne guvernează consideră de datoria lor să ne înve­ ţe să a p lic ăm epitete laudativ e conformării la regulile dre p tăţii şi epitete critice încălcării lor, trezind şi întărind astfel sentimentele morale cu care este as o ci ată fo l os i re a acest or epitete . Justificarea a cest o r reguli este că respectarea lor favorizează intere­

ad evărat în general, dar poate fi fals

în an u­

mite instanţe particulare. Un exemplu oferit de Hume este cel

în care

sul public. Acest lucru este

"un om cu în c lin a ţie generoasă înapoiază o m a re avere unui ticălos sau unui bigot răzvrătit"; omul a acţionat "în spirit ul drept ăţii şi în m o d lău­ dar public ţll are de suferit" (T 497) · Î n pofida acestui lucru, Hume

dabil,

susţine, în ac ord trebui

cu mulţi utilitarişti din zilele noastre, că întotdeauna

ar

să ne conformăm regulii generale, rară a oferi alt argument decât

acela că este "imposibil să separăm binele de rău. Proprietatea trebuie să fie stabilă şi trebuie să fie fixată prin re gu li generale. Deşi într-un caz

publicul are

de suferit, acest rău de moment este amplu compensat de regulii şi de pacea şi ordinea pe care aceasta o sta­ bileşte în societate" (T 497) . Dar de ce ar trebu i să sufere publicul, câtuşi urmarea consecventă a

de puţin? Pentru că, s-ar părea, tolerarea excepţiilor ar slăbi respectul pentru regula

generală, iar consecinţele nefavorabile ar întrece utilitatea


Morală, politică şi religie

. Dar chiar dacă acceptăm această linie de raţionare, ea nu se

exc e pţiilor

apli c ă în cazurile

în care nu există o pro b a bilita te serioasă ca acţiunea ce să devină gene ra l cunoscută. De ce, atunc i, să aderăm la regu l ă , chiar şi când sc opul re gu l i i ar fi mai bine satisfăcut prin încălcarea ei? Nu cred că susţinătorii concepţiei cun oscu te c urent c a ut i l itaris m al re gu li l or au un răsp uns mulţumit o r la ac es tă între bare. înc al c ă regula

o altă � b ie c ţi e la concepţia lui Hume d espre dre pta te este că ea strâns leg ată de instituţia proprietăţii.'(D e exempl u, ea nu ia în seamă va l oa rea ega l ităţi i decât în măsura în care spune că toţi suntem în egală măsură obli gaţi să res p e ctă m re gu l il e pe care convenţiile noa stre e prea

le stabilesc. Dar ac esta este un defect uşor de remediat, căci convenţiile pot fi

ori c ân d aj ustate să s a tis fac ă orice clasificare a inte res e l o r pe ca re fi d isp uş i să o accepte.

membrii upei socie tăţi ar

Deşi d rep ta t e a este necesară pentru menţinerea societăţii, guverna­ re a , în v iziun e a lui Hume, nu e ste . O so c i eta te primitivă şi ne c ultiv ată poate trăi fără ea. Doar după câştigarea unui război, o perioadă de guver­ nare va fi necesară pentru a regl eme nta împărţirea p ra de i . Războinicul şef va d e veni atunc i , p robabil, arbitrul c iviL Din ac e st motiv, în concep­ ţia lui Hume, � "toate gu vernările sunt la început monarhice'1 În societăţile mai dezvoltate, g u v ernare a este n e cesară, deoarece oamenii sunt înclinaţi în mod natural să-şi s ac rifi ce obiectivele pe ter­ men lung în favoarea ce lor pe termen scurt şi este în interesul lor să fie împiedic aţi să proc e de ze astfel. Este avantajos, de aceea, pentru ei, să se supună gu ve rn an ţi l o r, ale căror interese pe termen scurt includ păstra­ rea propriilor privilegii, care, la rândul lor, dep ind de impunerea legii şi ordinii. Ex is tă, e dr ep t, pos i bilitate a ca regulile să devină atât de tiranice încât s ubi e cţilor le-ar fi mai bine fără ele, în care caz au libertatea să le e l im i n e , dacă au p utere a să o facă. Dar o astfel de acţiune nu este de întrepri ns cu uş u rinţă, având în v edere dezordinea pe care o creează, şi e ste , de a sem ene a , adevărat că obiceiul s u p u nerii ci v ile îi fa ce pe oameni să suporte tirania mai mult de c â t ar face-o dacă şi-ar urmări d o ar pro­ priul int ere s . Există div ers e moduri, incluzând succesiunea, cucerirea şi acţiunea le g ilo r constituţionale, prin c a re gu v ernări l e particulare pot fi instit uit e . Ceea ce este m ai important este păstrarea puterii. Oricum a r


Hume

ajunge să se formeze un sistem de guvernare, simpla sa persistenţă va fi, în general, suficientă pentru a fi privit ca legitim. Există, aşadar, un sens în care guvernarea se sprij ină pe consimţământul celor guvernaţi, dar de aici nu decurge că trebuie să inventăm un contract social ca j ustIficare morală pentru obedienţa politică. Din moment ce regulile dreptăţii sunt necesare pentru validitatea contractelor şi sunt, de asemenea, suficiente pentru a da seama de obligaţia politică, nici măcar un contract autentic nu ar avea ce rol să j oace în acest caz, după cum argumentează Hume în mod corect, şi cu atât mai puţin ar putea avea vreun rol ficţiunile filosofice pe care gânditorii politici au încercat să le prezinte drept c on ­ tracte. S-a sugerat că ne asumăm obligaţia supunerii faţă de o guvernare prin alegerea de a rămâne sub ie cţii ei, dar, dincolo de orice alte obiecţii, această sug es tie presupune că am avea la dispoziţie o alternativă serioa­ să, ceea ce de obicei nu e cazul. Altminteri, după cum remarcă Hume în eseul "Despre contractul originar" , este ca şi cum i-am spune unu i om care a fost dus pe un vas în timp ce dormea că este liber să se arunce în mare şi să piară. Hume nu face nicio încercare de a pune în legătură morala cu re­ ligia, cu siguranţă pentru că înţelesese că morala nu poate fi întemeiată pe nicio formă de autoritate, oricât de puternică, deşi credinţa religioasă poate acţiona ca un mijloc de sancţiune, prin efectul ei asupra afecte­ lor. În orice caz, Hume a fost mai puţin interesat de utilitatea credinţei religioase decât de pretenţia ei la adevăr. Am văzut dej a că el a respins creştinismul. Examinând lucrarea sa Dialoguri asupra religiei natura le, voi încerca acum să arăt că a respins şi deismul. Cei trei protagonişti din Dia loguri sunt: Demea, care susţine că exis­ tenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată a priori, deşi suntem incapabili să pătrundem misterul naturii sale, Cleanthes, care pretinde că nu pot exista alte dovezi ale existenţei lui Dumnezeu în afară de ceea ce putem obţine din observaţiile noastre despre lume şi, ca atare, îşi bazează teis­ mul pe ceea ce a primit numele de argumentul planului divin, şi scepti­ cul Philo, care este de acord cu Cleanthes că argumentul planului divin este singurul care merită luat în considerare şi face tot posibilul pentru a arăta cât de slab este acest argument, fără ca aceasta să îl conducă la vreo declaraţie de ateism. El merge chiar atât de departe încât să afirme:


Morală, politică şi reli gie

"când de aceste subiecte se ocupă persoane rezonabile, întrebarea nu poate niciodată privi existenţa, ci doar natura Divinităţii" (D 14 2) ; dar, în lumina argumentului său general, această remarcă ne apare ca ironică. În alcătuirea Dia logurilor, Philo vorbeşte de departe cel mai mult, acesta fiind un motiv pentru a conchide că vorbeşte în numele lui Hume. Argumentul prezentat de Demea este că nimic nu poate exista fără o cauză, că ideea unui regres infinit de cauze este absurdă şi că regresul poate fi oprit doar prin existenţa unei cauze ultime care există în mod necesar. Aceasta este Divinitatea, "care poartă Raţiunea existenţei în ea însăşi şi despre care nu putem presupune că nu ar exista fără o contra­ dicţie expresă" (D 189) . Întâmpinarea lui Cleanthes la acest argument este că existenţa divinităţii e înţeleasă ca un fapt, or niciun fapt nu este demonstrabil a priori. Mai mult, dacă am avea îndreptăţirea să vorbim desp re o fiinţă necesară, am putea la fel de bîne invoca universul însuşi. Demea nu încearcă să răspundă acestei obiecţii, la care subscrie şi Phi10, iar în restul Dia 1ogurilor rolul său se limitează la câte un ocazional protest pios faţă de caracterul insuficient de tranşant al distincţiei făcute de Cleanthes între calităţile şi puterile fiinţelor umane şi cele ale presu­ pusului lor creator. Cleanthes dă numeroase exemple, acceptate de Philo, ale adaptării mijloacelor la scopuri în natură, iar poziţia sa este rezumată într-o pre­ zentare plină de forţă a argumentului planului divin. EI spune: "Priviţi întreaga lume; contemplaţi-o în ansamblu şi în fiecare

din

părţile ei: veţi descoperi că nu este altceva decât o imensă maşinărie, subdivizată într-un număr infinit de maşinării mai mici, subdivizate la rândul lor, până dincolo de ceea ce simţurile şi facultăţile umane

pot depista şi explica. Toate aceste maşinării diverse, chiar şi părţile lor cele mai mici, sunt ajustate unele la celelalte cu o precizie care smulge admiraţia tuturor celor ce le-au contemplat vreodată. Curi­ oasa adaptare a mij loacelor la scopuri din întreaga natură este perfect asemănătoare cu, deşi mult peste, produsele născocirii umane: pro­ duse ale planurilor, gândirii, înţelepciunii şi inte l ige nţ e i umane. Aşa­ dar, cum efectele seamănă între ele, suntem împinşi să inferăm, prin toate regulile analogiei, că şi cauzele seamănă între ele şi că Autorul naturii este întrucâtva si milar minţii omului, deşi posedă facultăţi


Hume

mult m a i de zv o ltate , proporţionale cu grandoarea o p erei sale, pe care

a alcătuit- o. Prin acest argument

a

posteriari, şi numai prin acesta,

dovedim în acelaşi timp ex is t enţ a unei D ivinităţi şi similaritatea sa cu mintea

şi

inteligenţa umană".

Răspunsul lui Philo la acest argument constituie tema p rincipa l ă a Dialogurilor ca întreg, dar pri ncipalele lui obiecţii pot fi rezumate con­ cis. c auzale se bazează pe regularităţi întâlnite în ex­ regularităţi nu sunt disponibile în acest caz, întrucât nu am avut experienţa unei multiplicităţi de l u mi. Cle­ anthes poate folosi doar a na lo gia, care este o formă de raţiona­ ment mai slabă. 2. Dacă ducem analogia mai d e p arte , pe baza asumpţiei că efecte si­ milare au cauze similare, nu avem niciun temei pentru concluzia că universul a fost planificat de o Fiînţă infini tă eternă, imateri­ a1ă. Nu a vem experienţa niciunui lucru de acest feL Maşinăriile sunt construite de fiinţe umane murit oa re care au corpuri, apar­ ţin unui sex sau' celuilalt, lucrează în cooperare, înaintează prin încercare şi e ro are, fac greşeli şi le îndreaptă, îşi îmbunătăţesc planurile. Ce drept avem, aşadar, să-I privăm pe planificatorul universului de corp şi de sex? De ce să nu tragem concluzia că lumea se datorează eforturilor însumate ale mai multor zei? De ce n-ar fi "prima încercare grosolană a unei zeităţi copil, care apoi a abandonat-o" sau p ro dus ul bătrâneţii şi senilităţii unei Divini­ tăţi matusalemice" (D 1 69) , a cărei moarte a Iăsat� o în voia sorţii' De ce să nu credem că " multe lumi a u fost însăilate şi cârpăcite, de-a lungul unei eternităţi, până să se inventeze acest sistem" (D 167) ? 3 . Dacă analogia a fost Întărită prea mult pentru gustul lui ele­ anthes, ea este, de fapt, încă prea slabă. Lumea c onţine multe artefacte umane şi multe obiecte naturale care se aseamănă aces­ tor artefacte, cel puţin în măs ura în care ele sau părţile lor ser­ vesc unor funcţii, pentru care sunt mai mult sau mai puţin bine adaptate. Totu şi nu decurge de aici că universul ca întreg este o 1.

Argumentele

perienţă. Astfel de

,

"

,


Morală, politică şi religie

maşinăne sau ceva asemănător unei maş ină rii, ori că există un scop căruia el serveşte. Nu se amănă

mai mult cu o ma�inărie decât cu un animal sa u cu un organism v eg et aL Nu ar fi "mai puţin inteligent sau mai puţin conform cu experienţa să spunem că lumea a ap ărut crescând

dintr-o

săm ânţă aruncată dintr-o altă

lume, decât să s pun�m că a apărut dintr- o raţiune sau născocire divmă" (O 1 78) . 4.

Oaca tot că u t ăm originea univ ersului alcătuit din obiecte într- un "univers s i mila r alcătuit din idei" (O 1 6 2) , de ce sa ne oprim aici) Oacă ordinea din domeniul ide ilor nu necesită alte exp li c aţii , de ce ar necesita aşa ceva ordinea din domeniul materiaP

5 . Experienţa noa st ră despre lume ne arată că "materia îşi poate

acea a gi ta ţie p erpetuă c are pare să-i fie esenţială şi, totuşi, (O 1 83) . D e ce nu ne-am mulţumi s ă cre dit ăm materia c u o forţă care îi permite să evolueze din presupusa sta re iniţială de haos într-o or­ dine , ordine care dă sea ma, printre altele, de "toată înţelepciunea şi născoc irile care apar în univ ers" (O 1 8 4) 7 În mod sigur, aceas­ păstra

să-şi menţină co nstanţa în formele pe care le produce"

tă te orie este preferabilă ipotezei neverificabile şi nefolositoare

a unui agent supra na tur aL 6. Nu doar că argumentul planului divin este vulnerabil faţă de to ate aceste obiecţii, dar chiar dacă am face abstracţie de ele, nu s-ar obţine mai nimic. Cineva care acceptă arg um e ntu l po ate cel practic

mult să conchidă "că universul, cândva, a ap ărut din ceva de felul

unui plan, dar dincolo de această afirmaţie nu ar putea preciza nic i

macar o singură circumstanţă şi ar trebui apoi să potrivească autoritatea

fiec are punct al teologiei sale numai şi numa i prin

imaginaţiei şi a ipotezelor" (O 1 69) .

ultima idee era, în ochii lui Hume, cea mai impor­ EI lupta, du pa cum am încercat să arăt, pe mai multe fronturi împ otriva credinţei religioase, dar mai mult decât orice, el do­ rea să protejeze filosofia de "autoritatea imagina ţiei şi a ipotezelor", sub Proba bil această

tantă dintre toate.

semnul căreia sta teolo gia. A m văzut că nu Hume nu a fost un model de

în insis­ fie ancorata în experienţa. Interesele lui principale au fo st p rea largi pentru a fi surprinse într- un paragraf, dar

consec venţa, dar cel puţin a fo st consec vent în naturalismul sau, tenţa ca fiecare ramura a ştiinţei sa


Hume

lui generală poate fi captată şi nu văd niciun mod mai bun de a o face decât prin citarea faimosului pasaj cu care îşi încheie prima Cercetare: poate că perspectiva

"Când parcurgem, pătrunşi de aceste principii, bibliotecile, ce prăpăd ar trebui să facem? Dacă luăm în mână orice volum de teologie sau

de metafizică de şcoală, bunăoară, să ne Întrebăm: Conţine el oare vre­

un raţionament abstract privitor la can titate el oare

vreun

sau

număr? Nu. Conţine

raţionament întemeiat pe experienţă

cu

privire la fapte

şi existenţă ? Nu. încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine

nimic altceva decât sofisme şi iluzii."


Lecturi recomandate E d iţ i i l e lucrărilor

lUI Hum e din care a m dat citate sunt enumerate D ate l e primelor p ublicări ale ace stora şi a le altor lucrări de Hume la care m-am referit s u n t următoarele:

în Prefaţă.

A Treatis e

of Human Nature, 1 739- 1 74°

A n A bs tract of the Treatise of Human Na ture, 1 740

(pub licat anonim) Essays, Moral and Po li t i c(d, 1 74 J - 1742 Three Essays COf Natural Character", "Of the Original Contract" şi "Of Passive Obedience"}, 1748 Enq uiry conceming Hum all Understanding, 1748 (publicată iniţ ia l cu titlul Philosophica l Essays conceming Hmnan UnderstandiniJ Enquiry conceming th e Principles of Mora ls, 175 1

Political Disco urces, 1752

History of Creat Britain frClII l the bwasion of Juli us Caesar t o the Revoltl­ tion of 1688 (6 volume) , 1754 - 1 7 6 2 Four Dissertations (The Nat ural H i s to ry o f Religion", "Of the Passions",

"Of Tr a g edy " şi "Of the Standard of Taste") , 1757

Two Essays (,Of S u i c i d e " şi "Of the Immortality of the Sou!' '), 1 777 My Ozvn Life, 1 777 (p u b licată iniţial cu ti t lu l The Life of Da vid Hume,

Esq.,

Written by Himse/f)

Dia logues conceming Natura l Re ligion, 1 779 ° colecţie v a s tă a scrisorilor lui H u me a fost editată de J.YT G re i g în do uă volume şi p u bl ic ată în 1932 cu t itl ul The Letters of David Hume, la Oxford U n iv ersity Press. în 1954, aceeaşi editură a scos o colecţie inti­

tulată New Letters of David Hume, rezultatul unei cercetări de proporţii

a e di to ril o r Raymond Klibansky şi Ernest C. M o ssn e r. Din numeroasele lucrări

de s p re filosofia lui

Hume, c e l e două pe care le rec omand în mod

special sunt The Philosophy of David Hume a lui N orman Kemp Smith, p u b l i c at ă la Macmilla n în 1 9 4 1 , şi Hume 's Theory of the Extemal

World a lui HH Price, publ i c ată la Oxford U ni v e rsity Press în 1 9 4 0 . I de i l e pen­ tru care s u nt îndatorat acestor l u c ră ri sunt indicate în text.


Index cauzalitate 23, 3 1 , 4°, 5 8 , 6 2-64,

A

abstracţie 26 acţiune la distanţă 64, 66, 74 afecte 25, 32, 3 3, 4 1 , 5 7 , 6 2 , 77, 8 2 ,

87-9° , 95-97, 1 0 0

alăturare constantă 74, 83 d'Alembert, J. 18-19 analogie 1 0 1 - 102 Annandale, Machiz de 12

66, 7 1 , 73-75 Cicero 8 , 94 coerenţă 5 1 -53, 55 compasiune 88- 9°, 98 concepte 33, 35, 39, 54, 68 conceptibilitate 69 conexiune necesară 63-64, 66, 7°, 72-73

aprobare , sentiment de 89, 9 1 , 92

constanţă 49, 52, 53, 55, 1 0 3

argument demonstrativ 67

conştiinţă de sine 56, 58, 60

Aristotel 94

contiguitate 4°, 54, 62-66, 73

asemănare 4 0 , 50, 52, 58

continuatori 23, 55-56

asociere 24, 4°, 62, 64, 67, 73, 80

continuitate corporală 57, 60

Averroes 28

continuitate sensibilă 59 co ntinuitate, matematică şi

B Bayle, P. 26

spaţio-temporală 54 - 55 conţinuturi perceptuale 5 1 - 5 3 ,

Bentham, 1. 9 1

55 - 56 , 6 0

Berkeley, George 21 -27, 38, 42

contract originar 1 3 , 1 0 0

Blacklock 1 6

contrarietate 4 0

Boswell, J . 17, 1 9, 20

a cauzelor 74

Bouffiers, Contesa de 1 8

Conway, General 1 9

Boyle,

Copernic 30

R.

21,

30

bunăvoinţă 88, 89, 95, 97

coprezenţă sensibilă 59 corpuri 3 1 , 39, 4 ° , 4 1 - 6 0 , 8 3 , 9 7,

C

calităţi primare 21-2 2 , 25, 93

1 02 Vezi şi ob iecte fizice

calităţi secundare 21 -22, 26, 8 8

corp central 56

calităţi sensibile 22, 42

Coutts, lohn

calvinism 28

credinţă 22, 28 - 3°, 35 , 3 7 - 3 8 , 42 -

câmpuri senzoriale 54, 55

11

43, 52-53, 7 1, 77, 1 0 0


Index

credinţe naturale 42 creştinism 7, 28, 29, 1 0 0

cunoaştere 3 1 , 36, 4 0 , 4 3 , 46 , 6 1 ,

a

percepţillor 50

experie nţă 2 1 , 3 1 , 3 6 , 3 7 , 39 , <1 4 , 4 7 , 5° - 5 2 , 5 4, 5 9,

63, 7 0 - 73 , 76-

78, 8 0 , 82-8 3 , 1 0 2- 1 0 4

76

D

F

date nemijloc ite 33, 36 date

s

fap te 4 ° , 4 1 , 46, 54 , 5 5 , 6 1 - 63, 6 6 ,

o lid e 46 - 4 7, 54, 83

68-69 , 7 1 - 7 3, 7 5 , 77, 80, 8 2 , 83,

datorie, simţ al 94-95 Da venport,

R.

8 8 , 9 0 , 92, 93 Ferguso n, A. 1 6

19

deism 2 2 , 1 0 0

filosofie 8 - 1 3 , 1 6, 23-26, 3 0 , 4 0 , 43, 4 8 , 5 1 , 7 3 , 83, 87, 88, 1 03

demo nstraţie 6 1 , 67 De s carte s,

fizică 8,

R. 9, 27

determinism 65, 82, 86-87

22, 3 4, 5 6

forţ ă 2 3 , 2 7 , 32, 4 1 , 4 3 , 6 6 , 69, 70 -

dezapro bare, sentiment de 89, 91

n, 8 0 , 1 03

Diderot, D. 1 8 c1i v izibil itate inn.nită 5 4

G

d o uă tip uri d e existenţe 5 1

Galileo 3 0

dreptate 9 1 , 9 4 , 97- 1 0 0 simţ

al 8 9 , 97

g ân d u ri, l o c a liz are

generalizare

a 65 accidentală 75

drepturi 98

G ibbon, E. 28

Dumnezeu 22, 27-29, 1 0 0

G lasgow, U niversitatea din 1 2,

15, 23

durere 5 ° , 58, 87, 8 9 , 9 1

gra de calitati ve 40 E

Green, T. H. 5, 17, 2 4

Edinb urgh 7 , 1 1 , 1 2, 1 3, 15, 1 7, 20

guvernare 83, 99 -1 0 0

Fac ultatea de Drept din 1 6 U niversitatea din 8 , 1 1

H

Einstein, A . 69

Hegel, G . w. F. 24

eul 4 1 - 60

Hertford, Lord 1 8 - 1 9

even imente 23, 28, 3 6 , 6 1 -6 3 , 65 ,

Holbach, Baron d ' 1 8 H ume, Da vid

7° , 77, 78, 80 existenţă continuă 4 5, <1 8 , 4 9, 5 1

a

obiectelor

ex istenţă distinctă a obiectelor 45

atitudinea faţă de religie

100-1°4 concep ţia despre guvernare


Hume

iubire de sine

99- 100

scepticismul

33

2 1 -40

teoria cauzalităţii 6 1 -81 teo ria eului 4 1 - 6 0

întâmplare 6 1 , 69, 77, 79,

teoria morală 82 - 1 0 0 te o ri a percepţiei 21 -3 6

82,

84- 85

Întindere 2 1 , 3° , 3 1 , 33, 5 0 , 5 4-55

viaţa şi personalitatea 7-20

re l aţi a cu Locke şi Berkeley 21 -27

Hume, John (frate) 7, 1 5 H u m e Joseph (tată) 7 ,

J

James, William 5 9 Joh nso n, Dr. Samuel 17, 20 judecăţi morale 88, 92, 93

Hume, Katherine (mamă) 7 Hume, Katherine (soră) 7

K

Hutcheson, Francis 1 2, 25

Kant, Immanuel 24, 3 3 , 6 9 . 7 8 ,

94-95

Kemp Smith, N, 5, 24-26, 3 ° , 42, 44-45, 76 , 105

idei 2 1 -26 , 3 ° -4 °, 58 , 6 1 -62, 72,

K e p l e r, Johannes 3 0

75, 96, 1 03

ide i abstracte 25, 3 8

Keynes, Maynard 1 1

idei înnăscute 3 1 -32

Kincaid, Andrew 1 1

identit;J,te 22, 4°, 4 8 - 49, S I , 55

Kneale, w. c. 6 8 - 6 9

identitate p ersonală 5 7- 6 0 iluzie, argument a l 34 , 50

L

imaginaţie 22, 36 - 3 7, 3 9 , 4 9- 5 2, 5 5 ,

La F o nta in e 1 6

5 7 , 5 9 , 69, 73, 98, 1 °3

Le Va sseur, Therese 1 9

imagini 3 2, 34-38 , 4 2 -43 , 6 7

legi 6 1 - 62, 691

impresi i 3 1 - 4 0 , 4 1 -4 3, 4 5 - 4 6, 4 8 -

legi statistice 6 1 -6 2, 74

5 °, 5 2- 57, 6 0, 63-64 , 6 8, 7° , 8 9

inducţie 3 1 , 68, 78, 80, 82

problemă

a

76

Le i b niz, G. W. 29 libertatea voinţei 8 4- 87 Lindsay,

AD. 24

Locke, John 8 , 21 -25 , 3 ° - 32, 42, 52,

inerţie 9 0 inferenţă 36-3 7, 4 6-47, 62-63, 71 -

88, 93

Longman, Mark 1 0

76, 83, 95-9 6 infinitate 5 4 , 80, 1 0 1

interes p e rso n al

n 8 3, 9 8 , 9 9

97-98

IVI


Index

M ale b r a n ch e

27

Mande v ille , Dr.

părţi 25

m i nus c u l e

21,

31

p ercepţi i 22-23, 3 1 -32 , 34 - 3 5 , 44 , 4 6 , 48 -52, 5 7 - 6 0, 88

matem at ică 8, 3 0 materie 22, 27 , 1 0 3

P ie rc e , C.S. 56, 8 0

matrici s e n z oriale 47-48, 54

plăcere 50 , 5 8 , 8 7 , 8 9-9 1

memorie 32, 36 - 37, 5 8, 6 2

plan dIvin, argument al 29-30 , 1 0 0 - 1 0 1 , 103

merit 85-86, 95 M ill, John Stuart 22, 24, 78, 9 1

Price, HH. 53, 55, 1 05

Millar, A. 1 6 , 1 7 minima se11Si bilia

p rioritate 6 3 , 6 6

Pringle , A. 1 1 - 1 2 54

minte 21 -23, 3 1 -33, 44, 57-5 9, 74,

75, 88, 90, 1 0 1

privat 4 7 ,

56

p rob a bilita t e 6 1 -6 2, 74 , 76 , 78-79 ,

8 2, 9 9

minuni 1 2, 2 8

M o nte squ ie u 14

promis iune 93 - 94, 98

moralitate 8 5 , 8 7 , 94, 9 5 , 9 8

prop orţii 33, 40

motive 83 - 85, 88-89, 9 2 -93 , 95,

proprietate 9 1 , 98, 99 proprietăţi c a uz ale 67, 75

97

proprietăţi fizice 52, 64, 70 p utere 27, 3 0, 6 6, 7°-71 , 73 , 83 ,

N naturalism 27n., 1 0 3

85-86, 89

necesitate 69, 71 -72, 82-83 neutralitatea imp resiilor 48

R

N e wton, Isaac 8, 21 -22, 3° -3 1 , 43 No on, J . 9 - 1 0

Ramsey, Cavaler Ra m s e y, F. P. 6 1

o

raţionament 26 , 3°-3 1 , 40 , 42, 43,

9, 2 8

raţionali tate 9 6 - 97 o bicei 25, 83, 85, 99

obiecte exterioare 32, 4 2-44 obiecte

fizice 21 - 23, 34, 4 1 , 47-48,

52-53, 57, 6 0 , 63, 68, 80 o b iecte vizib ile 56 Oxford,

Universitatea 24

45, 6 3 , 6 5, 77-78, 80 , 102, 1 0 4 raţiona ment ab stra ct 6 7 , 1 0 4 raţiune 14 , 25 , 28, 4 4, 5 2 , 7 6 , 87 -

88, 95-96, 1 0 1 , 1 0 3 referinţă 35, 45 regularităţi 73-75, 82-84, 1 02 Reid, Re verendul Thomas 23 , 24,

p

particule , imperceptibile 56

34 ,

45

relaţii filosofice 39, 4 8


Hume

relaţii Între idei 4 0 , 96

T

relaţii sintetice 69

t e ndinţe , enunţ despre 74

re l ig ie 17, 1 8, 28 - 29, 100- 1 0 1

t e orie emotivistă a m or a le i 92

responsabilitate 84, 8 6 , 87

te orii 2 1 , 5 2, 67, 71, 74, 83

Robertson, Reverendul William

timp 40, 43, 46, 4 8 - 4 9, 54, 6 5 ,

17

66, 8 0

Rousseau, Jean-Jacques 1 8- 1 9

Russell, Bertrand 33, 45, 4 6 , 52, 53

u

uniformitate

s

a

n aturii, p ri n cip ii

ale 78-79

sceptIC1sm 22, 23, 26 , 42, 45 , 76

unire dintre suflet şi trup 70

sensibili a 53-55

utilitarism 9 ° -9 1 , 98-99

senzaţie 21, 35, 67, 77

utilitate, j udecăţi de 89, 9 1

Shaftes bury, Lord 25 simţ comun 22-24 , 34, 4 1 , 52

v

sistem co mun al percepţiilor şi

Verde lin, Madame de 1 8

o b i e cte l or SI, 5 6

viciu 8 8-89

sistem filosofic al percepţiilor şi obiectelor 52, 56

virtuţi 89, 94

vi vac itate 32, 35-37, 4 1

Smith, Adam 15, 20, 23

voliţie 6 2, 7 0 , 8 8

spaţiu 1 2, 4 '? , 4 3, 4 6 , 54-5 6 , 6 6 , 69

Voltaire 14, 1 6, 2 9

S raffa, P. 1 1 St. Clair, Generalul 1 3- 1 4

Walpole, Horace 1 8, 1 9

St a nho p e, Lord 17 Stewart, LOId

Pr o v o st

w

13

Walpole, S ir Robert 1 1

S trach ey Lytton 1 6, 1 8 ,

s u bs tanţă 5 8 -5 9

Z

suflet, n e mur ire a 17, 28

Zenon 54


Cuprins

Prefaţă

5

1

Viaţa şi personalitatea lui Hume 7

2

Scopuri şi metode

3

Corpuri şi euri

4

Cauză şi efect

5

Morală, politică şi religie

Lecturi recomandate Index

106

21

41

61

105

82


A. J. Ayer-Hume. O scurta introducere-ALL (2009)  
Advertisement