Page 1

OAMENII DE LÂNGĂ NOI

Nr 01

2 0 1 5 2 0 1 6


1

Adr i a nF et ec ă u

3

I l i ePi nt ea

6

I onuţDr a gu

9

Adr i a nŞ a guna

11

Ş t ef a nBa c i u

14

Ágot aS z ent a nna i

16

Bogda nRoş c aZa s menc u

18

Ma gdaBor oi uş i Ant oni aCi ul i a n

21

S z ék el yE r v i n

24

Al e x a ndr uMogoş ea nu

26

Vi c enț i uAndr ei

29

Da ni el aMi ha i S oa r e

32

Ră z v a nDa ni el Dumi t r es c u


34

E mi l Pă v ă l a ş c u

37

Ră z v a nS uma

40

Cos t i naGheor ghi u

43

Mi ha i Că t ă l i nPă c ur a r u

46

Adi S oa r e

48

Del i aPa v el

51

Bogda nHor i aPr edes c u

53

Va l ent i nBr ă dă ţ ea nu

55

Andr ei Mi t r of a n

57

Oa naNegul es c u

59

F er enc z yAt t i l aŞ t ef a n

61

L uc i a naGi ngă r a ş u

64

F l a v i aVoi nea

68

Ma r i a nS t er e


71

E ugenRus u

74

Da ni el aDi a c onu

77

L a ur aS ga v er dea

79

Ga br i el Ar s ene

81

Mă dă l i naDumi t r a c he

83

Ol gaS t a nc u

85

L i l i a naF us t a nel a

88

Da naAr del ea n

92

Ol gaS t a nc u

94

I oa naPa ml

96

Da ni el aJ us t i na Al Gha j a r i

99

Ghi ul s enI s ma i l I us uf

101

Gi a ni naNegr ea nu


104

Ga br i el aPî nc ă

108

Da naS i monaDumi t r es c u

111

L uc i a nBă l ă nuţ ă

113

Ra duNi c ol es c u

116

E r v i nS z ék el y

118

Ana Ma r i aCononov i c i

121

E r v i nS z ék el y

124

E r v i nS z ék el y

127

Ana Ma r i aCononov i c i

129

E r v i nS z ék el y

132

E r v i nS z ék el y

134

Ga br i el aE f t i me

137

E r v i nS z ék el y

139

Ana Ma r i aCononov i c i


Adrian Fetecău

Pe cei mai mulţi dintre colegii din Radioul public, dacă îi întrebi despre Adrian Fetecău, îţi spun dintr-o suflare „Comentator sportiv, domnule! Prietenul boxerilor!” Oarecum corect, colegul nostru are aproape de suflet boxul, fie el amator sau profesionist, un sport nobil şi în care, ca sportiv, nu poţi să trişezi. Chiar şi aşa, descrierea pare incompletă, paleta de sporturi acoperită de Adi Fetecău, una dintre vocile cunoscute ale Sportului de la Radio România Actualităţi, fiind mult mai largă.

Dar, în afară de comentariul sportiv, altceva… „Aaa… parcă am văzut la o televiziune nişte glume, scenete umoristice, cu unul pe care îl chema Adrian Fetecău. E acelaşi?” Da, ai ghicit! Dar nesiguranţa ta e cam ruşinoasă. Adrian Fetecău este sufletul grupului umoristic Vouă de ani buni, chiar foarte mulţi (din păcate, timpul trece)! Dacă sportul l-a purtat pe Adi pe multe meridiane ale lumii, grupul Vouă a deschis uşile a numeroase locaţii din

1


România, cluburi cu ştaif, dar şi case de cultură comunale. De circa 4 ani, Compania Teatrală Vouă, condusă de Adrian Fetecău, prezintă Şcoala de Agenţi, un spectacol inedit în peisajul cultural al Capitalei care cuprinde momente de umor intercalate cu parodii muzicale.

Iată însă că OMUL Adrian Fetecău, cel mai puţin cunoscut de colegii din marea echipă a Radioului, are şi o latură care vibrează imediat la nevoile celor în suferinţă. Aflând de problemele financiare permanente ale Casei de copii Arlechino şi beneficiind de colaborarea Ligii Studenţilor Electronişti, Adrian Fetecău i-a convins pe colegii şi prietenii din Compania Teatrală Vouă şi au organizat un spectacol pentru studenţi, donând toate încasările casei de copii. Aşadar, în decembrie ştiţi acum la cine să apelaţi!

2


Ilie Pintea

Cu permisiunea dumneavoastră, vi-l prezentam în această săptămână pe Ilie Pintea - corespondent RRA pentru judeţul Hunedoara, corespondent de război cu trei incursiuni în teatrele de operaţii, fotograf amator cu expoziţii personale şi de grup, deţinător de premii, nominalizări şi selecţii la festivaluri naţionale şi internaţionale de film documentar şi film militar, cititor avid de orice îi pică în mână, dar în special de literatură SF şi, nu în ultimul rând, colecţionar de jucării, cu focus pe… minioni! Cam asta ar fi cea mai

simplă descriere a unui parcurs foarte complex. L-am rugat pe Ilie să scrie câteva lucruri despre misiunile din Afganistan şi a repetat întruna că povestea nu este despre el, ci despre ceilalţi (militarii, n.r.). Impresionant. Respect, Ilie! „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am dorit, de când m-am apucat de meseria asta, să ajung în locuri interesante şi să cunosc oameni adevăraţi, pentru că acesta e cel mai mare – şi poate singurul – privilegiu al reporterului.

3


Am avut noroc. Din ţinutul momârlanilor şi din Valea Minerilor, m-am trezit într-un avion zgomotos, în drum spre Kandahar, unde aveam să trăiesc, alături de militarii români, experienţe extraordinare. Credeam că spusele lui Mario Balint şi ale lui Radu Dobriţoiu, veterani ai teatrelor de operaţii în calitate de corespondenţi de război ai RRA, mă pregătiseră pentru ce aveam să găsesc în Afganistan, dar… nimic nu se compară cu saltul pe pista fierbinte a aeroportului militar din Kandahar, într-un miez de noapte plin de zgomote, de praf şi de luminile avioanelor care îşi luau zborul. Aerul mirosea altfel, căldura parcă radia din beton, iar oameni grăbiţi alergau pe lângă noi spre paleţii descărcaţi din bătrânul Hercules care ne adusese până aici, cale de aproape 5.000 de kilometri. O să vi se pară ciudat, dar m-am simţit acasă de cum am pus piciorul în Afganistan; părea că mă întorceam printre cei pe care abia atunci i-am cunoscut, şi am ţinut ochii şi urechile deschise ca să păstrez în minte fiecare senzaţie, fiecare clipă, fiecare om căruia îi strângeam mâna. A fost un privilegiu să pot să îi văd la lucru pe militarii români aflaţi în misiune aici, după ce cu puţină vreme în urmă aflasem faptele de arme ale generalului Nicolae Ciucă şi ale oamenilor conduşi de el în celebra bătălie de la Nassirya, în Irak. Am avut şansa să le aflu poveştile şi să le spun mai departe celor de acasă, şi credeţi-mă că fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut acolo este un personaj de reportaj. I-am însoţit în misiuni, prin praful şi căldura Afganistanului, i-am văzut în avanposturile din munţi şi m-am simţit mândru să îi aud pe partenerii de coaliţie vorbind la superlativ despre Armata Română.

4


Sunt multe poveştile cu care am plecat din Afganistan, dar câteva merită spuse şi o fac ori de câte ori am ocazia. Chiar dacă nu sunt un om religios, m-a impresionat slujba la care am asistat în biserica românească din Kandahar, o biserică pe care militarii noştri au construit-o cu mari eforturi – demontată bucată cu bucată şi repatriată vara aceasta, spre aducere aminte. Nu aveai cum să rămâi indiferent văzând peretele plin de portretele celor căzuţi la datorie, care ne aminteau că războiul e la câţiva paşi distanţă. Am aflat ce preţ plăteşte fiecare militar când îi lasă în urmă pe cei dragi ascultându-l pe colonelul Vasile Godeanu, un tanchist cu suflet de poet, care ne-a lăsat cu ochii în lacrimi vorbindu-ne despre băieţelul său şi am fost martor la camaraderia profundă dintre aceşti oameni, a căror viaţă depinde în fiecare clipă de cel de lângă el.

Cea mai recentă incursiune în teatrul de operaţii, din vara acestui an, a însemnat şi exclusivitatea documentării misiunii Resolute Support la faţa locului, ţara noastră participând de la începutul acestui an la noua misiune a NATO. Am plecat cu Dragonii Transilvani de la batalionul 811 Infanterie Dej, aflaţi şi acum în praful fierbinte al deşertului, şi am aflat poveştile Vânătorilor de Munte de la Batalionul 33 Posada din Curtea de Argeş. Puteţi vedea reportajele video din Kandahar pe siteul nostru, pentru că la Radio România vezi ce asculţi.

Din Afganistan am plecat cu multe amintiri, cu o mulţime de imagini şi cu o emblemă de care nu mă despart niciodată de atunci: scrie pe ea ROMÂNIA şi are culorile drapelului nostru. Am primit-o de la unul dintre militarii români din Afganistan şi e, pentru mine, simbolul mândriei de a fi român, pentru că a fost purtată acolo unde România stă cu fruntea sus printre marile armate ale lumii. Războiul e tot acolo. Atâtea poveşti au rămas nespuse. Povestea continuă…”

5


Ionuţ Dragu

Sunt oameni minunaţi la Radio România - performanţi, decenţi, modeşti, frumoşi şi despre care prea puţini ştiu. Le mulţumim încă odată celor care ne ajută să-i descoperim şi să vi-i prezentăm. Saptămâna aceasta, l-am cunoscut pe Ionuţ Dragu, realizatorul „Prietenilor de la 10”, de la Radio România Actualităţi şi... voluntar însoţitor pe ambulanţă, în timpul său liber.

memorie: Pe mine cine mă salvează?, ne spune Ionuţ. A urmat apoi înrolarea în programul „Există un erou în fiecare dintre voi!” al Societăţii de Salvare Bucureşti, apoi cursul de Basic Life Suport al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti — Ilfov, curs de weekend, urmat de testare scrisă şi probă practică, o examinare necesară dar nu şi suficientă pentru a deveni însoţitor voluntar pe o maşină de ambulanţă. De atunci au trecut trei ani de gardă în staţiile şi microstaţiile Salvării şi un număr neprecizat de drumuri, aruncat de

Totul a început prin 2012, când am citit pe un blog un articol al cărui titlu mi-a rămas în

6


colo-colo în „malaxorul” unei ambulanţe care goneşte în zori de zi sau... în miez de noapte.

Parcă dilatând timpul, mai ajunge şi acasă, la băieţelul de 4 ani. Soţia ce spune? îl întreb. Fac în aşa fel încât să nu-mi neglijez niciodată familia, răspunde cu seriozitate şi pentru prima oară nu-i mai văd zâmbetul atotprezent. Dar pentru tine, ce mai rămâne? Insist: prieteni, terase, fotbal? Astea le-am bifat în studenţie, gata. Râde iar: iar prietenii mei sunt la Radio, îi întâlnesc în fiecare zi. Şi uite aşa ajungem cu discuţia la condiţiile care „cern” voluntarii de la ambulanţă. Căci mulţi se prezintă, rata de voluntari este în creştere, dar puţini rezistă sau sunt selectaţi.

Ca voluntar pe Salvare ai nevoie de o anumită vocaţie, ceva ce nu prea poţi să compensezi doar prin entuziasm, oricât de pur şi dur ar fi. În primul rând, ai nevoie de consecvenţă. Contractul cu SABIF cere să fii prezent la cel putin 3 gărzi pe lună, dar poţi să faci şi o sută. Dacă poţi. Este un „dacă” prin care se elimină mulţi candidaţi.

Mi s-a întâmplat să fiu prezent şi de cinci ori pe săptămână, de câte ori a fost nevoie, adaugă Ionuţ. Motivaţia interioară este esenţială. E un fel de microb, explică Ionuţ, te prinde dragostea faţă de meseria de salvare. În plus ajungi să fii apreciat şi acceptat într-o „familie a urgentiştilor”, cum îşi spun ei. Dar mai este nevoie şi de un contact solid cu realitatea şi de responsabilitate. Voluntarul nu este un exaltat. Trebuie să cunoască şi să respecte o serie de protocoale stricte, reguli ferme care-l împiedică să se expună sau să expună victimele unor riscuri inutile. Există un protocol care stabileşte foarte clar limitele şi riscurile pe care şi le pot asuma voluntarii.

7


Nervii tari şi luciditatea sunt şi ele esenţiale. Ajungi să descoperi România reală, în care realitatea imediată nu are adeseori nimic romanţios. De prea multe ori viaţa bate filmul, din păcate. Voluntarul ajunge uneori în situaţii în care echipamentul de protecţie nu este doar o formalitate. O parte din echipament trebuie să ţi-o asiguri singur, mănuşi de latex, faşă, comprese sterile... Dar nimic intruziv, adaugă Ionuţ. Voluntarul nu se poate substitui asistentului sau medicului de pe Salvare. Trebuie să ştii cum să-i ajuţi şi cum să eviţi să devii tu însuţi un obstacol sau o povară în misiunea de salvare, spune Ionuţ. Nu te-ai gândit să urmezi Facultatea de medicină în locul celei de Jurnalism? Văd din nou o umbră fugară pe chipul senin al lui Ionuţ. E prea târziu acum, nu mai e timp, după care zâmbeşte larg: Vreau să obţin certificarea pentru Advanced Life support... şi şcoala pentru asistenţi medicali. Nu mă las până nu o fac.

8


Adrian Şaguna

E tânăr, e frumos, e energic, e sensibil, fermecător, talentat şi... are o mare pasiune MUZICA. Este Adrian Şaguna – „Chaterasul” de la ora 23:00, de la Radio 3 Net.

precum şi la aplicaţii care permit identificarea pieselor în timp real. Mixează ori de câte ori are ocazia, la radio, în cluburi, la petreceri private, la evenimente outdoor, acasă la el, acasă la prieteni...

O să spuneţi probabil, „Ei şi ce dacă? Şi noi suntem fermecători şi iubim muzica”. Poate, nu zic nu, dar Şaguna iubeşte muzica într-un fel aparte. Ascultă mai tot timpul muzică şi este permanent conectat la site-urile de specialitate

Şi când nu mixează ascultă muzică, se uită la filme vechi sau merge la concerte. Îi place să vină la Sala Radio, la concertele de muzică clasică. De acolo îşi ia inspiraţia să creeze muzică. Ar vrea să ajungă „genul acela de DJ, la care să

9


vină lumea să-i ceară muzica”. De fapt, ar mai vrea ceva. Rămâne puţin pe gânduri, apoi se luminează dintr-o dată şi spune: „în curând sper să lansez o melodie - un featuring cu cineva cunoscut de la noi”. Până atunci însă găteşte pentru prieteni mâncare vegetariană, se implică în acţiuni umanitare, ascultă muzica lui preferată - Depeche Mode, The Doors, Joy Division, Dire Straits, rockul anilor ’60 - şi mixează. „Este o vibraţie specială când vezi 50.000 de oameni care rezonează cu muzica ta, aşa cum s-a întâmplat anul trecut la Zilele Bucureştiului”. Stay tuned, vom mai auzi de Adrian Şaguna.

10


Ştefan Baciu

Lucrează de mulţi ani la Radio România Internaţional. De când? Din primăvara anului 1992, după ce a luat un concurs cu vreo 10 probe, care a durat 3 zile… În următorul an era „selecţionat” şi în echipa Radio Vacanţa. După câţiva ani, a descoperit că îi place să prezinte destinaţii turistice din România, dar şi informaţii sportive, în special din şah, un joc pe care l-a descoperit în copilărie şi care îi marchează existenţa. Chiar şi soţia şi-a cunoscut-o la un concurs de şah, iar fiul, cu doi părinţi şahişti, joacă, de asemenea,

în competiţii oficiale. După ce şi-a confecţionat singur un joc de şah din piese lego, Ştefan a primit din partea părinţilor, de un 1 Iunie îndepărtat, un joc de şah, o cutie de lemn cu un joc de moară pe cealaltă faţă. L-a folosit intens în clasele primare, dar îl are şi acum. La 11 ani a fost remarcat şi legitimat la un club din oraşul natal, Brăila. Aproape autodidact, la 14 ani se clasa printre primii la Finala de cadeţi a României şi apoi juca primul turneu internaţional de juniori ai României.

11


A fost selectat în lotul naţional de juniori şi transferat, în perioada anilor de liceu, la o echipă din prima ligă, Politehnica Bucureşti, cu care a câştigat, până la absolvirea facultăţii, o medalie de bronz, una de argint şi un titlu de campion al României.

Putea să aibă o carieră în şah, dar chiar şi aşa, „pe sărite”, are titlul de Maestru FIDE. Totuşi, Ştefan Baciu a preferat să lucreze în presă, o altă pasiune descoperită în perioada facultăţii. Ca jurnalist la Radio România a bifat patru ediţii ale olimpiadelor de şah pe echipe, având ocazia de a-i vedea pe cei mai buni jucători ai lumii.

La un simultan organizat la Bucureşti, a jucat o partidă cu fostul campion mondial Boris Spassky. Până în momentul în care partida s-a încheiat remiză, se jucaseră aceleaşi mutări ca în partida a 15-a din celebrul meci pentru titlul mondial de la Reykjavik, din 1972, dintre Boris Spassky şi Bobby Fischer. I s-a şoptit din spate să propună remiză pentru că fostul campion mondial va accepta, ceea ce s-a şi întâmplat. Întinzându-i mâna, Boris Spassky I-a spus: “O partidă celebră, nu-i aşa?”

Concediile şi le petrece, cum altfel, jucând şah. Dacă este o competiţie importantă, precum campionatul naţional individual sau cel pe echipe, după terminarea partidei devine din nou jurnalist, trimiţând ştiri şi relatări colegilor de la Redacţia Sport.

Dar nu s-a limitat la propria „carieră” în şah, Ştefan a iniţiat şi pregătit mulţi copii, unii dintre ei practicând şahul de performanţă. Timp de mai mulţi ani, a organizat concursuri de şah pentru copii în foaierul Sălii de concerte. Îi este, însă, mult mai greu să stea pe margine şi să-şi urmărească elevii.

12


De fapt, uneori preferă să stea mai departe de tabla de şah pentru a nu le transmite copiilor emoţii suplimentare. În 2009, la Campionatul European de şah rapid pentru juniori de la Subotica, în Serbia, nu a fost în stare să urmărească partida fiului său, decisivă pentru stabilirea ordinii pe podium. A urmărit doar finalul partidei, jucat impecabil de Radu, care a câştigat medalia de bronz. Mai are în palmares o medalie de bronz când a condus echipa de juniori a României la Balcaniada de la Cetinje, din Muntenegru, din 2011. Colecţionează şi cărţi de şah, unele dintre ele purtând semnături celebre, precum cele ale lui Jan Timman, Judith Polgar, Anatoly Karpov şi Vishvanathan Anand. În paginile acestor cărţi descoperă biografii complexe, caractere slabe şi caractere puternice, trădări şi solidaritate, metode de lucru şi particularităţi ale marilor jucători din istoria şahului mondial. Îl cunoaşteţi, sau nu încă, Ştefan are o personalitate complexă şi sigur veţi mai putea citi şi despre alte preocupări ale lui, dar în numerele viitoare ale Atelierului de timp liber.

13


Ágota Szentannai

Clujeancă aprigă, Ágota Szentannai s-a remarcat în Radio de la bun început, din 2011, pentru intransigenţa şi încăpăţânarea cu care îşi îndeplinea sarcinile. Este ceva în felul de a fi al ardelenilor care-i face ca o dată ajunşi în Capitală fie să renunţe şi să se întoarcă acasă dezamăgiţi, fie să lupte cu obstinaţie până când reuşesc să recreeze în jurul lor o cantitate esenţială din ordinea şi echilibrul lăsate peste munţi, în Ardeal. Oricine încearcă să înfrunte privirea realizatoarei de la Departamentul de Is-

torie Orală va înţelege deîndată de ce interlocutoarea mea şi-a făcut din prima clipă deopotrivă prieteni şi adversari printre colegi. Ágota „de la Sfânta Ana” (Szentannai) îţi place sau nu, dar cu siguranţă nu este persoana care să te lase indiferent. Ca şi lacul căruia îi poartă numele, ochii săi albaştri schimbă repede prin toate nuanţele şi temperaturile. Când povesteşte cum şi-a regăsit pasiunea din copilărie, privirea sa se îmblânzeşte. Devine alt om... În 2011, căutând un cor de amatori în care să cânte a avut inspiraţia

14


să-i ceară sfatul doamnei Oltea Şerban Pârâu. La recomandarea sa a descoperit corul Sound şi sufletul acestuia, un om minunat, pe care mulţi dintre voi îl cunoaşteţi, dirijorul Voicu Popescu de la Corul de Copii Radio. Şi bineînţeles cântecul, pasiunea. Virusul, cum îi zice, care te prinde şi nu te mai lasă. Întâlnirile de la Preoteasa, familia extinsă în care intri – exact ca la Radio, o altfel de familie, spune şi zâmbeşte. Adică există o dependenţă de cântat, de Sound? Inevitabilă şi irezistibilă, Sound este de 21 de ani nu doar un grup de câţiva zeci de oameni, amatori pasionaţi de cântec ci mai ales o stare de spirit datorată dirijorului Voicu Popescu. O colegă numea corul Sound „a treia mea familie”... Datorită acestuia Agota a câştigat mai mult decât îi poate oferi cuiva fie şi o pasiune din copilărie, regăsită... „La început îmi plăcea atât de mult să cânt cu ei, sub îndrumarea dirijorului nostru, încât luni de zile nu voiam să particip la concerte, voiam doar orele de repetiţii. Între timp am descoperit şi bucuria şi emoţia concertelor, a turneelor şi a petrecerilor cu marca Sound. Dar după fiecare eveniment aştept cu nerăbdare următoarea repetiţie, coordonată de Voicu Popescu, care nu ne învaţă doar muzică, este şi un Om model pentru noi, pentru că doar el ne face să fim artişti.” Iar modelul înfăţişat, trebuie să recunosc, este exemplar. Un grup de 35-40 de oameni, care de două decenii se dedică cu totul acestei pasiuni şi o oferă altora necondiţionat, fie gratuit, fie donând unor iniţiative filantropice tot ce obţin. Când corul primeşte câte o donaţie, aceasta este folosită pentru a-şi finanţa turneele, nu puţine dintre acestea fiind peste hotare. Când nu... atunci cotizăm... şi râde. Mai sunt şi alţi membri maghiari în cor? Unul singur, Tamás Borbély din Tg. Mureş, pe care eu l-am convins să ni se alăture în 2014. Şi acasă? Un câine şi o pisică, într-un echilibru neaşteptat. Sir Fox, căţelul, este un meloman desăvârşit care a reuşit să fure inima colegilor din cor. Participă adeseori la repetiţii şi a ajuns aproape o mascotă a corului. Altfel, mă aşteaptă răbdători în fiecare zi, să revin. Asta este, realizez înainte ca discuţia cu Ágota să schimbe direcţia spre cărţi şi întâmplări, cântecul înseamnă extremele care nu se mai resping, o energie formidabilă care există în fiecare din noi, aşteptând doar să fie invocată. Ordinea şi echilibrul care se rezumă într-un singur cuvânt. Armonie. 15


Bogdan Roşca Zasmencu

… este managerul Studioului de Radio Cluj, este căsătorit, are un băiat de 9 ani pe care vrea să îl înveţe să cânte la tobe şi este pasionat de raliuri auto… este oare destul pentru a cunoaşte un om, omul alături de care lucrezi. Nici aceste rânduri nu îl vor dezvălui 100 % pe omul Bogdan Roşca Zasmencu, dar…

început ca reporter de actualităţi şi a ocupat aprope toate poziţiile editoriale din radio. De-a lungul timpului a fost editor de ştiri, prezentator de ştiri, editor şi prezentator de emisiuni matinale, de tip magazin şi muzicale. De fapt, principala sa pasiune este muzica, fiind un colecţionar de muzică şi numărându-se printre cei care preferă discurile de vinil în faţa fişierelor mp3, prin urmare n-ar fi exclus să vă întâlniţi cu el în anticariate, magazine de discuri şi pieţe de vechituri unde caută discuri pentru colecţia sa.

Bogdan lucrează la studioul din Cluj din 1995 când era încă student în anul II de facultate. A

16


Despre colecţie spune că încă nu e suficient de mare şi nu ştie să spună câte discuri are, crede totuşi că sunt peste 500 sau undeva aproape de 1.000. Pasiunea pentru muzică o datorează fostei profesoare de muzică de la Liceul Nicolae Bălcescu din Cluj, dar faptul că se recunoaşte ca fiind rocker e vina primului baterist al formaţiei clujene Semnal M, medicul Dan Igreţiu. În copilărie a ascultat în casa acestuia discurile cu Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple sau Jimmi Hendrix. Era deci normal ca instrumentele muzicale să devină o atracţie pentru colegul nostru, care are şi acum, în mansarda casei, un set de tobe Premier, şi cel puţin o chitară bas. Din când în când mai bate la tobe spre disperarea vecinilor sau reuşeşte să strângă o trupă de coveruri. O fi el rocker şi a renunţat la tricourile şi gecile cu Iron Maiden, dar în ultima vreme preocuparea sa muzicală principală este jazzul. Astfel în fiecare zi de marţi de la ora 22:00 susţine emisiunea de jazz cea mai longevivă de la Radio Cluj. Atunci când nu se închide în mansardă să asculte muzică e foarte activ pe reţelele de socializare şi preocupat de felul în care jurnalismul de radio se poate regăsi în aceste medii noi. Cel mai dor îi este de cursele auto pe care le frecventa regulat în urmă cu câţiva ani, în calitate de jurnalist. Mai mult Bogdan Roşca a obţinut şi o licenţă de copilot de raliuri participând în calitate de concurent alături de prietenul său Iosif Ferenţi la o etapă din campionatul naţional de raliuri. Îşi doreşte foarte mult să mai ajungă o dată la raliul Finlandei, ca spectator cel puţin, şi să ia startul la o etapă de campionat de viteză pe traseu montan, dar din postura de pilot!

17


Magda Boroiu şi Antonia Ciulian

Sărbătorile încep ca o boare, cu aromă de vanilie şi scorţişoară şi se termină ca un tsunami, care mătură tot ce îndrăzneşte să-i stea în cale. Înoţi cu valul sezonului exuberant sau te baricadezi în casă şi pretinzi că afară-i caniculă de august, o butaforie în echilibru fragil ce se şi răstoarnă de cum (re)deschizi radioul pe Bucureşti fm, acolo unde se petrece o lovitură de palat, pe bune şi pe muzică bună. Moşul e ostatic, luat pe sus de fetele-cochetele ce zâmbăreau până deunăzi atât de nevinovate în irezistibile self-

ies, pe Facebook. Sărbătorile au fost deci preluate de amazoanele Flaviei Voinea, care au şi început să le schimbe pe loc, după chipul, inima şi asemănarea lor: să fie mai vesele, mult mai fermecătoare şi neapărat imprevizibile. Noi, mărturisim, ajunşi în acest punct al misteriosului abis feminin, ne-am predat necondiţionat: facem cum ziceţi voi! Şi uite aşa ajunge Atelierul de timp liber să fie transformat în Atelierul lui Moş Crăciun. Dintr-o clipă în alta, totul, dar absolut totul, de la canapeaua din redacţie şi

18


până la biroul managerului se umplu de zeci de globuri, căciuliţe şi fulare, paiete, confetti şi alte trăznăi strălucitoare al căror nume îl vom afla probabil abia la Crăciunul următor. Magda Boroiu şi Antonia Ciulian mână în luptă vijelia îngrozitoare... Ce-i aia că nu se poate? Se face o şedinţă de redacţie în căutarea cadoului perfect de Crăciun (o etapă peste care voi puteţi sări anul viitor, după ce vă veţi inspira din această poveste ).

Treceţi aşadar cu eleganţă peste părerile cârcotaşilor, peste părerile celor care spun că darurile trebuie să fie neapărat scumpe, peste dubiile celor care-l iau pe „da’ de ce?” în braţe. Luaţi-o în serios pe Magda Boroiu - secretară cu suflet, inimă mare şi care nu ştie ce înseamnă NU SE POATE- când spune: „Şi dacă facem ceva haios? Aşa, un glob personalizat!”

Treceţi peste nedumerirea celor care se întreabă „păi, unde comandăm? Ce firmă face asta?”. Ei încă nu au înţeles, dar se vor prinde repede, când nu va mai fi loc să pui piciorul în redacţie de atâtea globuri personalizate…

Şi o ascultăm mai departe pe Magda: vorbesc eu cu Antonia (n.b. Antonia Ciulian, parte tehnică şi posesoare de mâini dibace) şi facem aşa... căciuliţe albe şi scriem cu albastru, conform (după cum spuneam) caietului de brand. Aici este partea complicată: şi scriem cu albastru. Cum scriem? Aşa nu e bine, aşa e copilăreşte, aşa...

Nu ţineţi cont de aceste opinii!

19


Urmează lucrarea propriu-zisă în care, printre picături la serviciu sau acasă în faţa televizorului, cele două inimoase tricotează căciuli şi fulare. Apoi se asamblează totul în biroul şefului/şefei (neapărat acolo!) şi se ambalează în folie transparentă, ca să se vadă frumos! Iese cam din a cincea încercare, dar nu disperaţi! Pentru că nu suntem chiar aşa băieţi răi, v-am făcut rost şi de reţetă, direct de la Flavia Voinea, „beneficiarul” echipei care nu lasă FM-ul în pace deloc: Reţeta noastră este următoarea: Ingrediente: • Globuri • Crenguţe de brad • Vopseluri • Fundiţe conform caietului de brand • Aracet • Ambiţie • Voie bună • Voie bună • Voie bună Cantităţi: Oricâte aţi face, vor fi total insuficiente! Înarmaţi-vă cu răbdare şi zâmbete, faceţi selecţii (care se vor dovedi total incorecte şi/sau aleatorii), iar anul viitor... sporiţi cantităţile! De 2 ori, de 3 ori, de 10 ori... Mod de pregătire: Cine nu are o Magda Boroiu şi o Antonia Ciulian (neapărat împreună)... ghinion! Nu suntem dispuşi să renunţăm la ele! Şi vă promitem că anul viitor darurile vor fi mai multe, mai haioase, mai deştepte! 20


Székely Ervin

Toată viaţa m-am jucat. Am vrut să răspund la una din cele mai uzitate întrebări reportericeşti: ce te-ai fi făcut, dacă nu te-ai fi făcut ziarist (în cazul meu). Am scris deja vreo douăsprezece pagini, după care am ajuns la concluzia că e mult mai simplu să enumăr acele îndeletniciri cu care nu aş fi vrut să mă ocup sub nicio formă. Sunt numai trei: profesor (pentru că am fost la şcoală), militar (pentru că am făcut armata) şi medic, deşi bunica mea tare ar fi vrut să devin purtător al halatului alb. „E cea mai nobilă pro-

fesie” - spunea ea, dar i-am explicat că eu nu aş putea face vreun rău nici măcar unei muşte, darămite unor oameni. În rest, am vrut să mă fac tractorist, pilot, astronaut, pantofar, inginer mecanic (tata avea un prieten foarte simpatic, inginer mecanic, şi credeam că toţi sunt la fel), tâmplar, lutier şi, mai nou, bucătar. Ce au în comun toate aceste meserii? Cred că un singur lucru, eu ştiu câte puţin despre fiecare.

21


Şi iată, m-am trădat. Sunt superficial. Prefer să ştiu câte puţin despre multe lucruri (în loc să ştiu mult despre puţin, ajungând in extremis să ştiu totul despre nimic), dar nu sunt profund. Asta e interpretarea negativă. Cea pozitivă este că am cultură generală şi nu sunt un barbar al profesiei. Tocmai din acest motiv nu am cercetat motivele pentru care sunt aşa, dar cred că cheia de boltă este joaca. Toată viaţa mi-a plăcut să mă joc. De la jocuri prostuţe (cum e şeptica americană), la cele mai sofisticate (cum e şahul), am încercat aproape orice. Şi azi îmi place să mă joc la calculator. Dar dincolo de jocurile propriu zise, îmi place să mă joc şi când fac lucruri aşa zise serioase (am îndoieli din ce în ce mai mari, că ar exista aşa ceva). Pasiunile mele au toate la origine un imperativ ludic. Aşa este, de pildă, gătitul. Îmi place foarte mult să experimentez reţete inventate de mine, sau să mă joc cu condimentele. În gastronomie sunt adeptul teoriei l’art pour l’art. „Produsul finit” este mai puţin important decât conceperea şi prepararea lui, sau cum a formulat arta gătitului filozoful şi eseistul Molnár Gusztáv: „gătitul este acel proces mistic, al cărui rezultat este absolut indiferent.” Cu toate acestea am o satisfacţie deosebită când este apreciată mâncarea făcută de mine, iar musafirii mei sunt mulţumiţi. Am scris o mare parte dintr-o carte de bucate şi sper că într-o zi o voi publica. Iniţial aceeaşi nevoie de joacă m-a împins şi către literatură. M-am jucat, am imaginat anumite întâmplări, situaţii mai mult sau mai puţin comice, şi, ca să nu le uit, le-am scris. Ulterior am legat aceste schiţe, am completat cu poveşti adevărate, dar rescrise, puţin retuşate sau colorate de mine, am închegat o poveste unitară şi aşa s-a născut primul meu roman, scris după ce am publicat alte două cărţi de publicistică (A műember / Omul artificial). Ulterior însă „s-a îngroşat gluma” şi următoarele două romane sunt mult mai... era să scriu serioase, dar nu ar corespunde adevărului (parcă am spus că nu ştiu să fac lucruri serioase), deci mult mai dificile chiar dacă au şi ele multe pasaje umoristice (sau cel puţin au fost scrise cu această intenţie). 22


Serbia (din păcate, acum două luni, emisiunea maghiară de la Radio Subotiţa a fost desfiinţată). Aproape întâmplător l-am descoperit pe José Saramago, iar acum vânez cărţile lui.

Spun că sunt mai dificile pentru că dincolo de poveşti amuzante, am dorit să descriu mecanismele politicii de partid, modele de cariere de politicieni, mărirea şi decăderea lor. Toate acestea pentru că am avut şi eu o rătăcire în politică, pe care a trebuit să o prelucrez şi să o analizez cumva, ulterior. Nu regret în totalitate „cariera mea politică”, deşi în urma acestui experiment am rămas mai sărac cu câteva iluzii.

Cealaltă întrebare reportericească pusă frecvent este „ce ai face altfel, dacă ai avea posibilitatea să începi din nou”. Nu cred că aş face mari schimbări. Sigur m-aş lipsi de câteva experienţe care ulterior s-au dovedit inutile, dar în fond nu aş dori să fiu altfel decât sunt şi nici nu cred că aş urma altă carieră. Mă simt bine ca ziarist. Ne-am înţeles să nu vorbesc despre activitatea mea profesională, însă în cazul meu aceasta este şi cel mai mare hobby al meu. Eram elev în şcoala primară când „publicam” deja ziarul meu pe o foaie A3 (de desen), împărţit în rubrici, cu articole scrise de mine, poze lipite şi îl vindeam membrilor familiei cu 50 de bani (meseria asta nici atunci nu era bine plătită!). În concluzie aş umbla puţin doar la „reglajul fin”... În rest, aş lua-o de la capăt oricând.

Mă bucur că cel mai recent roman al meu Jilţ şi caldarâm va apărea în curând şi în limba română. Plănuiesc deja al patrulea roman despre procesul de asimilare a minorităţilor (nu vă speriaţi, voi încerca să evit clişeele politice specifice subiectului şi nici nu intenţionez să fac un rechizitoriu la adresa statului naţional, căci fenomenul mă interesează mai mult din perspectiva minoritarului, cum şi de ce are loc schimbarea de identitate?). Deocamdată sunt doar în faza de documentare, discut cu oameni care trăiesc în familii mixte (deşi nu-mi place acest termen, dar nu am găsit unul mai bun). Adun amintirile mele, pentru că şi eu provin dintr-o astfel de familie. Sper că până la sfârşitul anului voi termina cel puţin o primă variantă. Acum câţiva ani m-am apucat de fotografie. În prezent duc cu mine aparatul foto în excursiile mele, dar sunt nevoit să recunosc că nu am talent. Când nu am chef de joacă – rar se întâmplă – atunci citesc. Citesc foarte mult şi nu mă satur. Preferinţele mele sunt autorii maghiari contemporani: Esterházy Péter, Spiró György, Nádas Péter, Vámos Miklós, Schäffer Erzsébet şi... Markó Béla. Şi, chiar dacă nu o să mă credeţi, susţin că este un autor valoros şi îmi place nu pentru că mi-a fost o perioadă şef pe linie de partid (de altfel am avut multe rezerve faţă de unele din deciziile sale politice), ci pentru că este un poet şi un eseist deosebit de profund şi inventiv. Nu pot să nu-l menţionez pe Gion Nándor, un scriitor maghiar din fosta Iugoslavie, cu care am şi ceva în comun : a fost o perioadă redactorul şef al emisiunii în limba maghiară a Radioului din Subotiţa, deci un fel de omolog al meu în 23


Alexandru Mogoşeanu

După cum vă amintiţi, v-am solicitat în repetate rânduri să ni-i recomandaţi pe cei mai interesanţi dintre colegii voştri. Scrisoarea de mai jos, “aproape anonimă”, poate fi considerată ilustrarea perfectă a vorbei care ne îndeamnă să avem grijă ce ne dorim. O redăm ca atare, în speranţa că veţi fi cel puţin la fel de impresionaţi cum am fost şi noi, când am citit-o. O asemenea emoţie pe scara Richter n-a mai fost resimţită în direcţia noastră de la autogolul marcat de dinamovistul Steliano Filip în meciul cu CSU Craiova, din

octombrie trecut. O fi Banatul fruncea, nu intrăm în controverse, dar vă dăm în scris că Oltenia nu poate fi nimic altceva decât tendonul lui Achile, cel fără de care nu există joc de glezne. ”Legendele spun că distinsa personalitate a radioului public pe care v-o prezentăm azi a hotărât să-şi dedice viaţa acestei instituţii, într-o după-amiază de februarie a anului 1990. Mulţi dintre cei ce-l cunosc (bine) regretă şi astăzi că această decizie nu a fost atent cântărită (măcar

24


de cei ce au pus-o în practică). Este incredibil, minunat, fascinant...şi lista calităţilor ar fi nesfârşită, căci iată ce limbă săracă avem... Mulţi îl consideră un soare, de-aia nu-i aruncă nicio privire. E orbitor. De inteligent. Alţii zic că e prost, dar el nu înţelege asta. Tocmai din motivul enunţat anterior. Să vă vorbesc despre el a fost pentru mine o onoare, de-aia nici n-am semnat. În mărinimia sa, le oferă celorlalţi posibilitatea de a-i sta alături fie şi o clipă. După care, toţi îi înţeleg valoarea şi pleacă spre zări mai bune, precum păsările calde spre ţările călătoare. Nu pot să vă spun despre cine am scris aceste rânduri, însă de veţi arunca o privire doar asupra calităţilor, veţi înţelege că nu e vorba despre colegul nostru, Alexandru Mogoşeanu.”

25


Vicențiu Andrei

Prietenii şi colegii îl alintă „Vice”. Dar nu uită să menţioneze imediat „câine rău”. Cât de rău este colegul Vicenţiu Andrei care ridică vocea la Bucureşti FM? „Nu mă las, dacă apuc de ceva, ţin cu dinţii.” Revoluţia începe din interior, nu? „Da, mi-ai văzut pagina de Facebook...” Exact, am fost întâmpinat de la intrare de câteva indicaţii, un crez, aşa cum mai vezi doar pe porţile oamenilor din Ardeal, să fie siguri că nimeni nu intră fără să fi citit „manualul de instrucţiuni”. Nu mai da sau primi şpagă. Respectă legea. Orice job ai

avea, fă-l cum trebuie. Dar, sincer, ascultându-l realizezi că Vice e genul pe care ţi-ar plăcea să-l citeşti măcar pe un blog, dacă nu chiar într-o carte. Facebook-ul, cu viralele şi pisicuţele lui e mult prea volatil pentru câte a văzut şi, de cele mai multe ori, a transmis Vicenţiu de la faţa locului. „Radioul este în primul rând o mare joacă, mai ales pentru cineva cu adevărat pasionat să vorbească cu oamenii. Să te trezeşti când se crapă de ziuă doar ca să ai satisfacţia să le poţi spune, primul, bună dimineaţa pe bune.

26


Nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai când vezi dimineaţa pe stradă un om grăbindu-se să ajungă la muncă şi te gândeşti, pe omul acesta eu l-am trezit, cu mine şi-a băut prima cafea şi de la mine ştie ştirile zilei. Ţin minte cât de fericit eram când am aflat prima oară cât de mult înseamnă munca noastră pentru mii de oameni pe care, unii, nici nu-i vom întâlni vreodată. De 1 decembrie, în 2005, făceam emisiunea cu Emma Zeicescu (acum la Realitatea Tv) şi Oli Brezoianu (acum la History Channel). Atmosfera era incredibilă. Pur şi simplu nu ne venea să credem, sunau românii din toată lumea, din Canada, din Australia... Toţi doreau să spună „La mulţi ani, România!”. Emisiunea era de la miezul nopţii la 3 dimineaţa. Nu s-a putut opri, pur şi simplu. Am făcut overtime până la 6 dimineaţa! Mai mult de atât, mai târziu, când a apărut nebunia cu Facebook, mulţi dintre cei care ne-au fost alături atunci, ne-au căutat din nou şi suntem prieteni cu ei şi acum. Pe 1 decembrie 2013 o parte din ei ne-au făcut o surpriză extraordinară. Peste 300 de români au cerut şi obţinut aprobarea să defileze în Dubai. Cred că fotoreportajul acela este unul din cele mai bune articole de portofoliu ce poate fi văzut şi azi pe site-ul Bucureşti Fm. Vezi tu, se creează o legătură greu de explicat cu aceşti oameni, cu ascultătorii noştri. Oricum, după unul sau două astfel de episoade, dacă nu ajungi la o concluzie clară legată de meseria de jurnalist, de om de radio, cred că nu vei ajunge niciodată. De aici vine, cred şi imperativul de pe facebook, cu jobul care o dată făcut, trebuie bine făcut. Pe lângă ce simţi şi pe lângă relaţia pe care ţi-o construieşti cu ascultătorii, mai este adrenalina. Mai ţii minte drama de la Mihăileşti, din mai 2004, când au murit 18 oameni. Au explodat atunci 20 de tone de azotat de amoniu, răsturnate dintr-un tir...

27


Mai târziu, pe 16 iunie 2004, a izbucnit un incendiu devastator la fabrica de lacuri industriale şi vopsele Chimtitan, situată în cartierul Balta Albă din sectorul 3 al Capitalei, lângă Uzinele Faur… Şi acolo erau mii de tone de azotat de amoniu şi alte îngrăşăminte chimice. Au venit pompierii militari cu opt autospeciale. Am ajuns la faţa locului ştiind care este riscul de explozie. Acolo mai era doar un cameraman de la ProTv, Sergiu Matei, care n-avea reporter. Ne-a ajutat un şofer să sărim gardul, eu am transmis de la faţa locului, el filma. Dogorea atât de tare încât ne-am temut că se vor topi echipamentele.” Dar, dacă n-ar fi fost Facultatea de jurnalism şi Radio România, ce ai fi ales? “Oho, greu de spus, sunt pasionat de geografie, de istorie mai ales, am fost olimpic la istorie, l-am avut profesor coordonator pe Cioroianu…Dar, este ceva prea important, ceva ce n-aş fi obţinut decât aici la Radio.” Râde. “Aici am cunoscut-o pe Meda. Intra mereu în direct şi la un moment dat mi-am zis, trebuie să ieşim la o cafea. Azi este soţia mea şi avem o fetiţă împreună, la soare te poţi uita, dar la Cristina Mihaela nu…”

28


Daniela Mihai Soare

Prietenii de la zece este sfârleaza, motoraşul care pocneşte, tuşeşte şi porneşte învârtit ca un derviş rotitor, într-un nor de veselie „radioactivă”, punând pe roate fiecare nouă zi ce începe la Radio România Actualităţi. Ca printr-o convenţie nescrisă, aici se dă ritmul zilei, ştire cu ştire şi zâmbet după zâmbet. E ok dacă nu v-aţi lămurit nici până acum de ce zâmbetul nu este un monopol de televiziune. Am aflat şi noi cândva şpilul, cu titlu de secret de serviciu, pasat cu grijă de un coleg cu experienţă care-i

cerea mereu „vocii” din spatele microfonului: Zâmbeşte! Chiar dacă nu te văd, ascultătorii îţi recunosc zâmbetul în timbrul vocii tale! Ei bine, când vine vorba de zâmbetul matinal al Radio România Actualităţi, n-avem cum să nu vă servim panseul cu „cherchez la femme”, pentru că oricine va căuta va descoperi că, între zece şi unu, responsabila cu mixul de veselie, informaţie şi muzică bună este Daniela Mihai Soare, coechipiera de nădejde a lui Ionuţ Dragu, pe care-l mai ţineţi minte, desigur, dintr-un Atelier

29


anterior. Un model de feminitate, mereu pusă la punct, numai zâmbet şi amabilitate debordantă, pe Daniela cel mai greu este să o prinzi într-o clipă liberă, pentru câteva întrebări. Mai greu de atât nu poate fi decât să o prinzi prost dispusă. Misiune imposibilă, zicem noi, după ce colega noastră ne-a povestit – cu un zâmbet zen şi scuzându-se aproape – că în drum spre Radio i-a fost furat telefonul. Sperăm noi în locul ei, pentru că Daniela este evident incapabilă de astfel de gânduri, ca undeva în iadul hoţilor de telefoane să existe o secţiune specială, un crâncen batalion disciplinar pentru vietatea care a avut sufletul să-i fure Danielei mai mult decât un zâmbet. Angajată în radio din 1999, a petrecut şapte ani „mistici” la radiojurnal, o perioadă de iniţiere fără de care cu greu poţi folosi termenul de ştirist, consacrat în argoul mass media. Prima sa emisiune a fost Matinalul de weekend. „Stai să îmi amintesc exact anul. Da, era în 2002, când am făcut matinalul cu Florin Helmis. Apoi am plecat de la ştiri şi am făcut Obiectiv România. Apoi Emisiunea la minut, iar din 2012 fac Prietenii de la zece”. Am întrebat-o şi pe Daniela „cum şi de ce radio?” şi mai ales „ce-ar fi fost dacă…” „Un om norocos ajunge întotdeauna la timp în gară, ca să aleagă trenul cel mai bun. La Călăraşi, în oraşul meu, trenul a ajuns în gară înaintea mea. Era un personal prăfuit, din anii 99 şi m-am urcat în el sub privirea optimistă a tatălui meu. El auzise un anunţ de angajare şi ştia sigur că este postul care mi se potriveşte. Eu ştiam doar că nu era bine să îl contrazici şi eram sigură că dacă faci ce îţi place cu adevărat, nu o să simţi că munceşti nicio zi din viaţă. Cu acelaşi tren, luat din Ciulniţa, venea spre Bucureşti omul care avea cel mai frumos zâmbet. Nu l-am zărit niciodată pe peron, dar l-am întâlnit, într-o zi, în studio, citind ştirile din sport. Am râs amândoi când am aflat că veneam din oraşe învecinate, cu acelaşi tren, fără să ne cunoaştem. Acelaşi personal, cu aceeaşi destinaţie. Mai târziu, glasul roţilor de tren avea să compună, pentru amândoi, cea mai frumoasă melodie: Maria Lorelai, piesa de rezistenţă care se aude în casa noastră de patru ani şi jumătate. 30


Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi fost doctor. Aşa voia mama. Nici psiholog, aşa cum mă convinsese profesoara din liceu. Oare cum îmi stătea economist, aşa cum hotărâse viaţa la un moment dat, când am intrat la ASE. Sau ce ar fi fost dacă aş fi rămas pe peron, fascinată de trenurile care vin şi pleacă. Eu l-am ales pe cel care mi se potriveşte. Pentru că, întotdeauna, un om norocos ajunge atunci când trebuie…”

31


Răzvan Daniel Dumitrescu

Oricare din colegii lui îţi poate confirma că Răzvan Daniel Dumitrescu este unul din oamenii de bază ai echipei de marketing din Radio România. Cu greu ţi-ai putea imagina că sub seriozitatea reţinută a şefului Serviciu Marketing se ascunde mai mult decât grija atentă pentru rostul obiectelor promoţionale sau pentru buna desfăşurare a campaniilor şi evenimentelor de la Sala Radio. Ajuns la Radio România nu dintr-o întâmplare ci în consecinţa firească a studiilor de management, absolvent de ASE şi

specialist de marketing încă de la început, din 2001, cu excepţia unui scurt stagiu ca referent la RADOR, Răzvan lasă de două ori pe săptămână grijile serviciului pentru cursurile Academiei de dans Mihai Petre. Cum şi în ce fel ajunge un profesionist de marketing alături de profesioniştii ringului de dans? „Printr-o întâmplare, aş zice, am fost colegi de grădiniţă cu Mihai, deci ne cunoaştem de o

32


viaţă. Dar pentru mine a fost mai mult decât o oportunitate să mă alătur acestei echipe extraordinare. Consider că este o onoare şi un privilegiu să fiu prietenul lor şi să pot învăţa de la Mihai şi de la sa sora lui, Alina Petre. Câţi se pot mândri că au ocazia să danseze cu campioni ai României la dans sportiv? De peste zece ani frecventez cursurile Academiei, dar pot spune că nu simt că mă duc la o şcoală ci că mă întâlnesc cu un grup de prieteni buni, cu care împărţim această pasiune a dansului. Altfel, să ştiţi că marketingul şi dansul au multe în comun. Până la urmă vorbim de rigorile unei coordonări cât mai bune, a unei evoluţii armonioase şi, cel mai important, dansul, ca şi marketingul, nu este o activitate doar de florile mărului ci presupune existenţa unui public căruia îi este destinat. Când priveşti din exterior poţi să vezi eleganţă, poţi vedea frumuseţe şi, într-adevăr, nu am văzut dansatoare urâte. Nu doar pentru că dansul sportiv ar atrage numai femeile extraordinar de frumoase, deşi mulţi aşa cred, dar este o frumuseţe interioară pe care dansul o dezvoltă şi o exteriorizează. Pasiunea unei femei care dansează cu greu poate fi ignorată, luminează din interior şi de multe ori bărbatul fereşte privirea nu pentru că aşa cer regulile tangoului, de pildă, ci pentru a nu fi distras de expresia transfigurată a partenerei. Dar cei din jur se pot bucura liber de acest privilegiu al privitorului şi eu cred că , din cele mai vechi timpuri , nu există nimic mai frumos şi mai spectaculos decât evoluţia unei femei condusă pe ringul de dans de un bărbat. Dansul bine executat, ca şi marketingul, direcţionează atenţia, captivează publicul şi creează o stare de aşteptare care se transformă în final într-o stare de spirit. Dansul şi marketingul convertesc pasiunea profesioniştilor în admiraţia şi aplauzele publicului...”

33


Emil Păvălaşcu

Povestea colegului nostru, Emil Păvălaşcu, tehnician specializat în sisteme informatice şi comunicaţii, angajat din 2008 la Radio România ne este de două ori dragă.

instituţiei cum se povestesc rezultatele ultimelor curse de trail montan sau se plănuiesc înscrierile la maratoanele de sezon. Surpriză sau nu, avem alergători printre noi, la Radio, chiar mai mulţi decât vă aşteptaţi.

În primul rând pentru că, aşa cum veţi vedea, contrazice fără drept de apel prejudecata că oamenii din Radio ar fi sedentari sau, cel mult, preocupaţi de fotbal. De fapt, cu atenţie şi puţin noroc, veţi auzi dimineaţa prin lifturile

Avem colegi pentru care o alergare bună începe de la 5 km în sus, un detaliu destul de greu de înţeles pentru cei care se bucură dacă nu trebuie să întindă pasul câţiva zeci de metri, pentru a prinde autobuzul ce pleacă din staţie.

34


Al doilea motiv pentru care ne place povestea lui Emil este pentru că porneşte din punct de vedere competiţional din acelaşi birou din care vă scriem aceste rânduri. În 2009, Emil a admirat pe biroul şefului Serviciului Comunicare mascota Maratonului Internaţional Bucureşti, unde Radio România era partener media. Sigur, Emil a avut încă din copilărie o mare plăcere de a întinde pasul. Copil fiind, a ajuns la atletism, dar a nimerit dintr-o întâmplare la aruncarea suliţei, nu la alergare. Nimic nu lăsa de bănuit în acea zi a anului de graţie 2009, că Emil poate fi mai mult decât un amator pasionat de alergare. Dar pentru că entuziasmul său cu greu putea fi ignorat, de la Comunicare s-a facilitat înscrierea sa la cursa populară de 3,5km, fără taxe de participare. Pentru mulţi dintre noi, să alergi aproape 4 km fără oprire reprezintă ceva nedefinit, între coşmar şi curiozitate ştiinţifică. Pentru Emil, în prezent, această distanţă reprezintă doar un grăunte de praf. O pietricică minusculă dar suficientă pentru ca, o dată pornită la vale, să dea naştere unei avalanşe de curse de tot felul, vreo 15 maratoane şi cam tot atâtea semimaratoane, fără a mai socoti crosurile, duatloanele şi triatloanele. Pentru cei nepreveniţi, un maraton înseamnă puţin peste 42 de km de alergare continuă. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult ca performanţă sportivă, veţi spune... Ei bine, aici vine partea incredibilă. Visul lui Emil este să depăşească ştacheta şi aşa ridicată a maratoanelor, vrea să devină un ultramaratonist, şi primul pas l-a făcut într-una din competiţiile locale croite pe modelul cunoscutului IRONMAN. Cursele de tip IRONMAN, ca şi ultramaratoanele nu sunt doar o încleştare a titanilor la care participă elitele sportive ale triatlonului... Vorbim inclusiv de un efort financiar major, care presupune echipament de sute şi mii de euro. Emil Păvălaşcu a compensat toate lipsurile financiare prin entuziasm.

35


Îmi povesteşte râzând cum, la primul său halfironman, XMAN 2014 din Oradea, a participat şi a terminat cursa într-un echipament de înot improvizat dintr-un combinezon de scufundări, căruia i-a tăiat pur şi simplu mânecile care-l jenau în mişcarea braţelor. Colac peste pupăză, i s-a defectat şi bicicleta, un Sputnik antic, din anii 70, pe care a modificat-o cum a ştiut mai bine, astfel încât a fost nevoit să termine cursa în doar două pinioane funcţionale... A fost prima sa ciocnire cu nişte concurenţi care-l priveau ca pe o curiozitate. Cum să participi la o cursă de tip IRONMAN încălţat cu cele mai ieftine încălţări din Decathlon şi călare pe o bicicletă sovietică cu valoare muzeală? Să mai şi termini cursa, în aceste condiţii, este pentru mulţi aproape o blasfemie... Dar Emil Păvălaşcu nu s-a lăsat. În 2015 s-a înscris din nou şi, de data asta fără defecţiuni, dar cu acelaşi echipament simbolic a terminat întreaga cursă XMAN2015 Oradea: 3,8 km înot, 180 de km ciclism pe nişte dealuri îngrozitoare şi, cireaşa de pe tort, încă 42,2 km de alergare. Avem un om de oţel în Radio, vă spun... Şi totul a pornit din acest birou, de unde vă scriu aceste rânduri...

36


Răzvan Suma

Mulţi dintre noi avem prieteni sau cunoştinţe cu ocupaţii care-i expun unui stres constant. Rar întâlnim medici, chirurgi sau stomatologi care să nu fie audiofili dedicaţi, melomani exclusivişti, pasionaţi de muzica simfonică sau jazz experimental... Şi în timp ce-i cât se poate de normal ca după o zi de probleme, durere sau sânge să alegi refugiul muzicii clasice, nu de puţine ori ne-am întrebat ce se întâmplă din perspectivă inversă, cum se relaxează un muzician, unde este acesta nevoit să-şi caute clipele

de pace şi linişte interioară? Sigur, nu există reţete universal valabile, dar, cu siguranţă unul dintre cele mai simple şi surprinzătoare răspunsuri ne-a fost dat de violoncelistul Răzvan Suma, director al Orchestrelor şi Corurilor Radio. Unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români, cu un repertoriu impresionant, un adevărat aficionado al unor prestigioase săli de concerte ca “Auditorio Nacional de Madrid”, „Teatro Colon” din Buenos Aires,

37


Centrul Cultural Belém din Lisabona, „Kursall” din San Sebastian sau „Casa da Musica” din Porto, ne declară zâmbind amuzat că de 8 ani joacă … fotbal. Iar colegul nostru, trebuie spus, nu este un muzician oarecare cu prea mult timp liber. Dimpotrivă, chiar ne mirăm că am reuşit să-i smulgem câteva minute pentru o discuţie cât de cât relaxată. Cu o remarcabilă activitate concertistică în România, Răzvan Suma este din 2009 solist al Orchestrelor şi Corurilor Radio, fiind în acelaşi timp şi profesor asociat la Universitatea de Muzică Bucureşti, cu un portofoliu pedagogic impresionant nu doar în România ci şi peste hotare, unde este invitat să predea la cursuri de măiestrie organizate în ţări ca Spania, Argentina, Coreea. Cum ajunge muzicianul colaborator al unor nume importante ale muzicii clasice internaţionale, precum Maxim Vengerov, Cvartetul Borromeo, Cvartetul Voces, Silvia Marcovici, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Christian Badea sau Misha Katz, să joace fotbal? “Ştiaţi că antrenorul de renume mondial Giovanni Trapattoni consideră că prin muzică poţi deveni un fotbalist mai bun? El chiar afirma că dacă asculţi Mozart vei juca mai bine fotbal, vei învăţa despre intervale, tempo, ritm… Conform lui Trapattoni, prin muzică vei dobândi abilităţile logice necesare să citeşti jocul, să înţelegi o partidă de fotbal… Dar, în primul rând, trebuie spus că nu sunt singurul muzician. Totul a început acum 8 ani, la iniţiativa compozitorului Cristian Lolea, dar acum suntem mai mulţi muzicieni: Tiberiu Soare, Alex Anastasiu… De fapt suntem un grup de prieteni destul de eterogen din punct de vedere profesional, ne întâlnim săptămânal pe stadionul Iolanda Balaş şi am format practic trei echipe, una a programatorilor, alta a muzicienilor şi a treia a artiştilor vizuali. Dar noi suntem de departe cei mai buni… Suntem mai tehnici, avem un talent inerent… Dar numitorul comun, din punctul meu de vedere, dintre muzică şi fotbal este un anumit

38


altruism şi un esprit de corps fără de care nicio orchestră din lume nu ar cânta la unison, iar noi am ieşi, probabil, să batem mingea singuri, la un perete…” Şi familia, cum se împacă cu acest hobby? Am reuşit să-i mai smulgem un zâmbet. “Aici a fost un moment delicat… Am o soţie extraordinară şi doi copii minunaţi, o fetiţă de cinci ani şi un băieţel de trei ani jumătate… Analia Selis, soţia mea este nu doar o cântăreaţă care a ştiut cum să cucerească publicul din România, dar ei, ca argentiniancă, îi curge fotbalul prin vene… Când mi-a spus că vrea să vină şi ea la fotbal a trebuit să-i explic că prietenii mei nu sunt încă pregătiţi sufleteşte să fie înfrânţi pe teren de o femeie, oricât de frumoasă… Dar cel mai deştept cedează şi, în familia mea, femeile sunt cele mai înţelepte… Uite, fetiţa mea Noa este mai matură decât mine!”

39


Costina Gheorghiu

Se spune că un om copleşit de griji şi probleme s-a dus la un înţelept, să-i ceară ajutorul. Înţeleptul l-a poftit să şadă, i-a pus în faţă un sul de hârtie fină de orez şi i-a spus omului să folosească din aceasta câtă are nevoie pentru a-şi scrie toate grijile sale. În prima zi, omul a mai cerut un sul, după ce l-a umplut pe primul cu scrisul său mărunt. Înţeleptul l-a chemat şi a doua zi, dar i-a pus în faţă un şerveţel de hârtie din orez şi l-a îndemnat pe om să îşi scrie din nou problemele, de data aceasta astfel încât

să-i încapă pe bucăţica de hârtie fină. Dar cum este posibil, ar fi întrebat omul. Renunţă la ce este nu este important şi scrie cât mai mărunt, i-ar fi răspuns înţeleptul. Spre seară omul era foarte obosit, ochii îi lăcrimau de atâta efort, dar era mulţumit. Sarcina ce părea imposibilă dimineaţa era îndeplinită şi şerveţelul era acoperit pe ambele părţi de grijile omului, transformate într-o dantelărie de semne minuscule. Vino şi mâine, l-a chemat înţeleptul, am găsit rezolvarea grijilor tale. În a treia zi omul a primit

40


o cutie în care se afla un singur bob de orez. Dacă grijile tale, pentru care ai avut nevoie de două suluri din hârtia cea mai fină din pai de orez, au încăput ieri pe un şerveţel din aceeaşi hârtie, încearcă astăzi să le aduni pe un singur bob de orez, căci din acesta provine toată hârtia pe care eu o am în casă. Omul s-a chinuit o zi, două, trei, un an... Într-un târziu s-a întors şi i-a întins înţeleptului cutia în care se afla bobul de orez. Priveşte, i-a spus, am reuşit! Te cred, zise bătrânul, fără să deschidă cutia. Dar la grijile tale te-ai mai gândit, unde sunt? Nu am avut timp, recunoscu acesta, dar sunt acolo toate, inscripţionate pe acel bob de orez. Atunci fie grijile tale nu sunt atât de mari pe cât credeai, fie ţi-ai pierdut prea mult timp cu gândul la acestea, spuse zâmbind înţeleptul. Vă vine să credeţi sau nu, dar avem în Radio un expert de primă clasă în tehnica şerveţelului de hârtie din pai de orez, care este nimeni altcineva decât colega noastră Costina Gheorghiu, şefa Serviciului Achiziţii! Grijile şi responsabilitatea enormă, stresul luptei zilnice cu un sistem legislativ excesiv, ajung toate în bucătăria unei locuinţe de bloc, ridicată de Costina la rang de atelier de creaţie. Aici se transformă în tot atâtea minuni handmade. Le vinzi, întrebăm cu gândul la magazinul Fondului Plastic de odinoară. Niciodată! Le ofer cadou, prietenilor. Şi acestea sunt daruri oferite din suflet, căci Costina şi le rupe cu greu de la inimă, de fiecare dată. Un perete luceşte stins, auriu, acoperit de icoane extraordinare. Pe celălalt putem admira câteva goblenuri ce reproduc picturi celebre. Imitaţiile de vitraliu şi obiectele meşteşugite prin tehnica mozaicului pe sticlă aruncă străluciri policrome ce te duc cu gândul la grota plină cu nestemate din poveştile orientale. Sesam deschide-te! Uşa se crapă un pic, nu mult, cât să se poată strecura în cameră stăpânul absolut al acestor comori: un pisoi British Shorthair Silver Tabby, cunoscut celor mai mulţi dintre noi ca “mâţa aia, din reclamele Whiskas”. Felina dungată este ultima achiziţie de suflet din familia Gheorghiu

41


şi pretendentul exclusiv la inima unei prinţese de 17 ani, mândria Costinei. Şi ea este pasionată de hobby and craft? Ne hazardăm, căci în familie domină Marte şi Diana, soţul este pasionat de aviaţie iar prinţesa amintită jertfeşte pe altarul tirului sportiv. Rămânem deci alături de Costina, pacifista familiei, mereu preocupată de culori, materiale exotice şi un client fidel al magazinului de profil, de lângă Academia de Arte. Suntem sinceri uimiţi de intensitatea fenomenului. Aici nu este vorba de un banal pastime, menit să compenseze inevitabila peltea televizată, din fiecare seară. Costina Gheorghiu nu este nici doar un simplu mic meşteşugar, de oricâtă dexteritate ar da dovadă, ci un artist complet, de o meticulozitate remarcabilă şi o deschidere renascentistă, ce evoluează cu talent de la pictura în ulei la obiectele din sticlă, ipsos sau lemn. Calitativ şi cantitativ, hobby-ul său este un veritabil tur de forţă, imaginea în oglindă a muncii sale de la Radio. Efortul este acelaşi, dar aici poate ordona şi simplifica, lucrurile capătă sensul dorit, care depinde doar de Costina.

42


Mihai Cătălin Păcuraru

Sincer, nu ne vine să credem cât de complex poate fi un subiect pe care-l credeam relativ simplu. Hai să ne cunoaştem, am zis şi ne-am gândit că, poate, va fi o simplă căutare, câteva întâlniri şi discuţii rutiniere despre pasiunile colegilor, unele comune, altele mai cu moţ. Şi iată că, din om în om, potecuţa noastră începe să urce până la subiectul primordial. Dacă ne-ar fi spus cineva că, prezentând oameni, vom ajunge să vorbim inevitabil de Dumnezeu, nu am fi crezut. Pentru o clipă ne-am rea-

mintit precizare filosofică subtilă, făcută de Kierkegaard: “Dumnezeu, nu există. El este etern”. Unde, cum este şi, mai ales cum poate fi găsit, l-am rugat pe colegul nostru Mihai Cătălin Păcuraru, de la Bucureşti Fm, să ne precizeze. Padre, cum îi spun amicii, este un teolog avantgardist, spunem noi, dar îl lăsăm pe el însuşi să povestească... Oameni şi pasiuni, despre acest lucru este vorba în „casetuţă”.

43


Sunt un adolescent la 47 de ani, un visător, neastâmpărat, iubesc oamenii, iubesc natura, iubesc tot ceea ce fac. M-am născut cu radioul, trăiesc cu radioul, mă folosesc de radio. Lucrez în S.R.R. de 24 de ani. Înainte de a mă muta în Gen. Berthelot, de a mă angaja în instituţia viselor, cum îmi place să-i spun, am lucrat în armată. Ca militar, am avut specialitatea de... transmisionist. Să trecem la treburi serioase, m-am gândit mult cum arată CVul meu la onorabila mea vârstă a pubertăţii: Alpinist instructor, motociclist cu o altă specialitate în domeniu: custom-bike, desenez cu aerograful motoare; parapantist, regizor emisie, redactor radio, scriitor, teolog. Dacă aveţi răbdare vă voi spune cum se îmbină toate acestea, citând din cărticica „Unde este Dumnezeu?”, este propria carte, a mea şi a prietenului meu, Ionuţ. „Secolul nostru are privilegiul de a dobândi renumele de „apogeu al libertăţii”. De aceea, este important să ne oprim câteva clipe şi să ne întrebăm: care este sensul acestei libertăţi? Un sfânt al Bisericii a dat un răspuns foarte simplu: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, dar oare ce înseamnă aceasta? Cum iubim?” În tot ceea ce faci trebuie să fii moral, să te raportezi la divinitate, să iubeşti creaţia şi pe Creator. Iar tu, omule, creează, chiar şi la bucătărie! Vă mai propun un exerciţiu de imaginaţie, vă povestesc o întâmplare din radio, nu de la radio: „Alături de câţiva colegi şi prieteni, vorbeam despre cartea sus menţionată, despre lansare acesteia. Unul m-a întrebat: - Nu înţeleg, te-ai dat pe stâncă, te-ai dat cu motorul, te-ai dat cu parapanta... cum ai ajuns la teologie, Padre?... Răspunsul a fost simplu: - M-am dat pe stâncă şi L-am găsit pe Dumnezeu... Îl găseam contemplând... mai târziu, când am făcut şi alpinism utilitar... am renovat Biserici... Cu motorul m-am dat pentru a fi liber, în plus… pictam - aerografiam pe motociclete...cream... M-am dat cu parapanta... zburam ca o pasăre... eram eu şi Dumnezeu, admirând creaţia Sa... Toate ca în matematică... duceau într-un singur punct, aveau o rezultantă... Deci Unde este Dumnezeu ? i-am întrebat...

44


Le-am şi dat răspunsul: „ÎN TOT ŞI TOATE!” Vedeţi, precum motto-ul rubricii pe care am realizat-o ani de zile: „Pentru unii extrem, pentru mine un mod de viaţă” În tot ce faci, creează, iar când îmbătrâneşti, să nu trăieşti din amintiri, creează-i pe alţii, ajută, în felul acesta vei întinerii şi tu. Cum am ajuns la toate aceste concluzii? Nu datorită vârstei, ci pentru că am stat lângă cei înţelepţi, cei vârstnici, pe care-i iubesc. Bătrânii sunt maturii copii ce gânguresc copilărind, modelul smereniei, înţelepciunii şi a celor curaţi cu inima. Şcoala Tomitană de Teologie de la malul Mării, m-a canalizat, de asemenea şi radioul, învăţându-mă nu să renunţ la pasiuni, ci să învăţ a le pune în slujba oamenilor. Sunt încă tânăr, am pasiuni şi vă iubesc!

45


Adi Soare

Poate părea mai degrabă un exerciţiu fantezist de imaginaţie, dar este perfect posibil ca o carieră de jurnalist în radio să înceapă cu o imagine. Este o imagine simplă ce surprinde patru personaje într-un studio de radio şi cu aceasta începe povestea colegului nostru Adrian Soare, Adi pentru prieteni, realizator la secţia sport a Radio România Actualităţi. O întâmplare de demult, dar care ne-a mers la suflet, de unde v-o pasăm şi vouă.

Imaginaţi-vă deci cum, în luna iulie a anului de graţie 1997 un proaspăt licenţiat în jurnalism şi ştiinţele comunicării citeşte din întâmplare într-un anunţ că Secţia Sport a RRA caută băieţi. Primul lucru pe care Adi l-a văzut, ajuns în redacţie să afle amănunte, a fost un grup de patru oameni: Paul Grigoriu, Teoharie CocaCosma, Florian Pittiş şi Ion Ghiţulescu. Am rămas ca un cerb în lumina farurilor. Pentru mine era de necrezut şi mai mult decât puteam

46


să asimilez pe loc, neprevenit. Erau toţi acolo, mi-au ars retina, pentru mine erau nişte titani, erau nişte zei. Am fost doi ani colaborator... I-am admirat şi am învăţat de la ei tot ce ştiu, dar mai ales ce nu ştiu... Ion Ghiţulescu mă mai onorează şi acum cu atenţia lui, mă sună când mai fac matinalul şi-mi spune „vezi că nu ai dat ora, trebuie să dai mai des ora exactă”. Intuiţia ne spune că, poate şi datorită acestei imagini, ce a surprins o întâlnire providenţială şi definitorie pentru un tânăr aflat la debut de carieră jurnalistică, în prezent cea mai importantă pasiune a lui Adi este fotografia. Da, mai joc şah pe internet, o oră pe zi, este o reminiscenţă din liceu, dar acum nu mai este vorba de performanţă. Mai degrabă este un ritual de purificare, mă debarasez de tot stresul unei zile. Pe lângă şah îmi mai plac şi urmăresc câteva seriale bune, Millenium, 24, House of cards, dar sunt pasionat cu adevărat de fotografie, la nivel amator ce-i drept... Când am ajuns la Olimpiada din China mi-am luat un Nikon D60 care mi-a rămas credincios până în ziua de azi. Dar nu este oarecum contradictorie pasiunea unui om de radio pentru imagine? Nu, nicidecum, eu cred că este vorba de o potenţare a creativităţii, vorba unui fost profesor de filosofie care ne spunea „dacă vrei să-ţi forţezi creativitate, puneţi ideile pe post-it-uri şi combină. Pe mine fotografia mă completează ca jurnalist. În rest este o pasiune ca oricare alta, se materializează într-un vraf de reviste foto, mereu în creştere, în peisaje, portrete, în imagini surprinse pentru prieteni pe la câte o petrecere, dar şi pe imagini sportive pe care le consider de portofoliu, fără teama de exagerări.

47


Delia Pavel

De la realizatorul care lasă microfonul şi cară ca voluntar targa Salvării, la violoncelistul care joacă fotbal între două turnee internaţionale şi până la teologul care-l caută pe Dumnezeu ba cu motocicleta, ba cu parapanta, v-am tot plimbat dintr-o extremă în alta.

la baza Radio România. De această dată v-o prezentăm pe colega noastră, Delia Pavel, referent de specialitate la Redacţia Teatru. Absolventă de Management cultural la UNATC, Delia a lucrat mai întâi ca referent la Ministerul Culturii şi, din 2010, la Radio. O zi obişnuită de muncă, din programul Deliei, ne poate părea prea monotonă: începe cu teatru, continuă cu teatru şi se termină tot cu teatru.

Noi îi privim pe toţi colegii noştri cu egală admiraţie şi nu încetăm să ne minunăm de la o săptămână la alta, pe măsură ce descoperim acest capital uman extrem de valoros care stă

48


Dar să nu vă imaginaţi că, din acest motiv, turul zilnic de forţă al Deliei e mai prejos decât, să zicem, performanţa colegului specializat în sisteme informatice care a terminat cursa de XMAN în 2015, la Oradea. Un observator neavizat cu greu ar putea bănui câtă încăpăţânare şi putere de muncă se ascund în spatele acestei siluete fragile. Parafrazând un proverb cunoscut, cine n-are teatru să-şi facă... Şi zis şi făcut, Delia împreună cu partenerul ei, actorul George Constantinescu, au făcut un teatru! Cum adică, vă veţi întreba, probabil... Ei bine, în sensul cel mai strict al cuvântului, pornind de la zero, nada, niente, nimic, doi tineri au construit o instituţie teatrală. În fiecare zi, după programul de la radio, Delia îşi ia în primire proiectul său de suflet: Asociaţia Teatrul de Artă, o nebunie care a pornit, ca în filmele care par prea frumoase ca să fie adevărate, de la un vis imposibil.

Dar ştiţi cum se spune, în general viaţa bate filmul şi nici în cazul celor doi viaţa nu a dat dovadă de mai multă înţelegere... Să aduni la un loc un grup de actori, să-i faci să creadă, să îndure şi să lupte pentru un vis, vi s-ar putea părea uşor, deşi în lumea artistică nimic nu este mai greu, fiind vorba, cum zicea Horaţiu, de „neamul supărăcios al poeţilor”. Pe lângă coeziunea de grup, inevitabil cei 15 actori ce colaborează în cadrul Teatrului de Artă au nevoie de un sediu şi de un număr de spectacole. Sala au găsit-o pe strada Sfântul Ştefan, la nr.21, în zona Universitate, Izvorul Rece. O fostă fabrică… Să spui că era în stadiul de grajd, plină de moloz şi şobolani morţi, ar fi un eufemism. Dar cum omul sfinţeşte locul, azi la aceeaşi adresă străluceşte o sală cochetă de teatru, ce asigură 75 de locuri pentru spectatori. Cât efort a presupus această metamorfoză? Nu avem timp să privim în urmă. Avem de rezolvat un număr prea mare de sarcini administrative de la o lună la alta.

49


Dacă am sta să jelim, privind în urmă, am pierde ritmul. Nu este o iniţiativă pentru profit, dar trebuie să vindem fiecare bilet pentru a putea asigura utilităţile, pentru a plăti actorii… Da, cu toată pasiunea din lume, actorii sunt şi ei doar oameni şi nu pot trăi prin fotosinteză. Căutăm permanent sponsori… Mizăm pe ajutorul oricui, dacă nu altfel, măcar prin donarea acelor 2% din impozit. Dar ne descurcăm cum putem, avem zece producţii proprii, pe lângă care mai găzduim un număr mereu în creştere de producţii, acum îi găzduim şi pe colegii de la Teatrul Evreiesc şi ne bucurăm nespus de fiecare dată când reuşim să facem sală plină. Să vă mai spun şi că oferim în paralel şi cursuri de teatru, de dezvoltare personală prin teatru? Încercăm să ne facem cunoscuţi prin puteri proprii, avem programul online, cu posibilitatea rezervării şi achiziţionării de bilete, toate acestea pe un site bine pus la punct ce poate fi accesat la www.teatruldearta.ro dar vă aşteptăm cu drag şi pe pagina noastră de Facebook. Ne mândrim cu participările noastre la Festivalul Naţional de Teatru precum şi la Festivalul Naţional de Comedie, dar şi cu producţiile noastre. Vreau neapărat să menţionez şi să-i invit pe toţi cei ce doresc să aplaude teatru de calitate, să vină să vadă “Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, în regia lui Bogdan Budeş sau “Omul care mânca lumea” de Nis-Momme Stockmann, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.

50


Bogdan Horia Predescu

Facem ce facem şi tot mai aducem câte un sportsman din Radio. Azi avem deosebita plăcere să vi-l prezentăm pe prietenul nostru Bogdan Horia Predescu – realizator la Radio România Actualităţi – Secţia sport, pasionat de călătorii şi, cum altfel, de sport. Dar până atunci, am dori să facem o minusculă precizare…

ropó de asta, am primit şi primele sugestii, pentru care vă mulţumim. Dacă vrei să contribui şi tu, dacă ştii cine ar putea fi următorul coleg pe care să-l prezentăm în această rubrică sau orice alt subiect, recomandare sau destinaţie turistică, te rugăm să ne scrii pe adresa comunicareinterna@radioromania.ro. Tot mai mulţi colegi ne semnalează că ar dori să primească şi ei newslettere-le noastre, dar nu ştiu ce au de făcut. E foarte simplu, folosiţi adresele de mail ale Radio România şi trimiteţi-ne un mesaj cu

De câte ori vine graficul cu audienţa Atelierului de timp liber, în biroul nostru e o mică sărbătoare. Suntem din ce în ce mai mulţi şi, ap-

51


subiectul Atelier. Povestea radiofonică a vieţii mele a început în primăvara anului 1997 atunci când mi-a fost lansată provocarea de a veni să lucrez la Secţia Sport de la Radio România Actualităţi ca şi colaborator. Pe atunci eram doar un banal ascultător de radio, pasionat de sport, însă nu mă gândeam niciodată că voi ajunge să le combin. Treptat am descoperit emoţia microfonului şi am învăţat de la cei mai buni ce înseamnă meseria de jurnalist şi ce trebuie să faci pentru a te menţine întotdeauna cu fruntea sus. Am fost multă vreme colaborator în radio, aşteptând cu răbdare o şansă de angajare. Am învăţat de la toţi şi am oferit de fiecare dată în schimb un zâmbet şi un simplu mulţumesc. Astfel, am început să vorbesc la radio, să fac emisiuni şi să descopăr lumea prin cuvintele pe care le folosesc. Am fost profesor de educaţie fizică şi sport la un liceu din Bucureşti timp de 10 ani, lucrând în paralel şi pentru Radio România Actualităţi. Am reuşit, după o aşteptare de 12 ani, să prind un concurs de angajare şi să ajung să lucrez cu normă întreagă la radio. Cariera de ziarist sportiv mi-a oferit şansa să particip la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice (Atena 2004, Beijing 2008 şi Londra 2012), dar şi la numeroase Campionate Mondiale sau Europene la diverse discipline sportive. Părinţii mei, ambii profesori de educaţie fizică şi sport, m-au învăţat să mă bucur de ceea ce am, să îmi doresc întotdeauna mai mult şi să ştiu să spun mereu mulţumesc pentru ceea ce primesc. Am descoperit în cariera mea că este foarte important să ştii ce îţi doreşti şi să nu încetezi să lupţi pentru ţelul tău. Astfel, am ajuns să descopăr în fiecare zi că îmi place să fac sport şi să vorbesc despre asta, aşa cum îmi place din ce în ce mai mult să călătoresc şi să întâlnesc locuri şi oameni noi, într-o lume atât de mare din care avem timp să vedem atât de puţin.

52


Valentin Brădăţeanu

Să lucrezi în presă poate fi uneori frumos, de cele mai multe ori interesant dar niciodată uşor… Iar din acest ultim punct de vedere o agenţie de presă poate fi privită de un novice aproape ca un batalion disciplinar: foc continuu, program de lucru în ture, la serviciu de sărbători şi stress cât încape. Iar unde-s nervi şi oboseală, nu se poate fără un hobby în timpul liber, poate chiar două, să fie… Asta ne-a explicat şi colegul nostru Valentin Brădăţeanu, redactor la colectivul editare multimedia al Rador, pasionat de raliuri

dar şi de aparate de radio de colecţie. De Radio am fost atras dintotdeauna. Poate şi pentru că programele sale erau variate în timp ce Televiziunea emitea doar două ore pe zi. În vacanţă, la bunici, ascultam până seara târziu la aparatul “Turist” cu baterii. “Se tăia curentul” iar seara era încălzită de sunetele venite pe unde. Tovarăşii oboseau să elogieze cuplul ceauşist şi puteam asculta în voie muzică şi teatru radiofonic. Visam cu ochii închişi şi urechile ciulite....

53


La şcoală, mi-am cumpărat un radio Ric cu cască. Ascundeam firul căştii pe mâneca uniformei şi la primele ore ascultam “Curierul melodiilor, iar după amiaza “De la 1 la 3”. Odată cu primul radio cu boxe, aşteptam cu înverşunare semnalul sonor al programului 3. Acela care îţi permitea să asculţi stereo! Ehei, şi când “scăpa” câte o melodie străină… La Radio am ajuns aproape din întâmplare. Cineva mi-a spus că este nevoie de pricepuţi în ale calculatoarelor. Ştiam să scriu “orbeşte”, să copiez dischete şi chiar să instalez un program. Era cam tot ce puteai face atunci cu un computer care ajunsese să coste cât o maşină. La finele lui 1992 am ajuns la Agenţia Rador unde am întâlnit profesionişti cu adevărat. Este o redacţie care nu doarme, se lucrează în foc continuu. Un ziar al radiourilor! Mi-a plăcut şi am rămas! În fiecare zi mi-e dor de Radio. Bătrâna Doamnă profesoară mă învaţă şi astăzi limba română, cultură, muzică, teatru şi îmi aminteşte că sunt una din generaţiile pe care le-a crescut. Într-o zi, un vecin m-a rugat să-l ajut să transporte la gunoi un aparat vechi de radio cu lămpi care îi ocupa spaţiul în casă. Nu am putut să-l arunc! Mobilierul, butoanele, căldura pe care o dau lămpile amintesc de o perioadă în care meşteşugarii făceau opere de artă. Şi sunetul este diferit! De atunci, colecţionez întruna aparate radio. Îmi plac pentru că fiecare spune o poveste, prin ele undele capătă parfumul acelor ani. Aceste aparate prăfuite au suflet şi de fiecare dată când le pornesc îmi inundă sufletul cu bucurie. Câte am? Nu le-am numărat niciodată, cred că sunt peste 50. Mi-aş dori să le am pe toate însă spaţiul m-a forţat să triez din ele. Le păstrez pe cele mai valoroase, am o combină “Verdi”, una din puţinele construite la uzinele Electronica, un Zvezda 54 sovietic şi un DKE nazist, un Philips monobuton care are un fel de strămoş al joystick-ului de astăzi, chiar şi un radio Unirea în ambalajul original. Însă, cele mai dragi îmi sunt aparatele interbelice la care, cu siguranţă, a fost ascultat mesajul Regelui către ţară în seara zilei de 23 august 1944 şi “Sfaturile pe întunerec” ale lui Iorga.

54


Andrei Mitrofan

De la punguţa cu doi bani şi monedele de aur îngropate de Pinocchio până la cocoşeii domneşti tâlhăriţi prin Codrii Vlăsiei, tinereţea multora dintre noi, cei ajunşi în prezent cel puţin pe la 40 de ani, a fost marcată de fascinante şi zornăitoare avuţii de poveste. Unii caută comoara şi o strâng bănuţ cu bănuţ şi azi. Povestea încă mai începe cu a fost o dată ca niciodată, dar a schimbat comoara piraţilor cu galbenii de podoabă ai lui Carol al II-lea. Ghidul nostru din Radio în ştiinţa şi secretele numis-

maticii nu poate fi decât colegul Andrei Mitrofan, din 1984 tehnician electronică în cadrul Direcţiei Tehnice – Grupul Operativ, pasionat şi de istorie dar mai ales colecţionar preocupat de epoca modernă şi contemporană. Colecţia sa, compusă din câteva sute de monezi, este în siguranţă, într-o casetă bancară de valori, mai mult în semn de preţuire şi respect, căci Andrei Mitrofan nu şi-a permis niciodată luxul de a colecţiona şi monezi de aur.

55


Cine îşi imaginează că numismatica este o pasiune aridă, se înşeală. Deşi presupune o pedanterie specifică, pe care colegul nostru o are la degetul mic, fiind însărcinat cu gestionarea inventarului instituţiei, colecţionarea monezilor seamănă adeseori mai degrabă cu un roman poliţist. Vorbim aici de intrigi de palat, de tiraje restrânse, de erori de batere şi chiar de falsuri care ajung să aibă valoare intrinsecă şi se colecţionează ca atare. Andrei Mitrofan crede că nu e greu să aduni o colecţie de monezi, dar treaba se complică când se pune problema stării în care se află acestea, valoarea acestora fiind invers proporţională cu uzura de circulaţie. Pentru colegul nostru, mândria şi piesa de rezistenţă a colecţiei personale o reprezintă moneda de argint de 2 lei, o raritate care a fost bătută într-un tiraj de numai 12476 de bucăţi. Perla coroanei, această piesă a fost adăugată colecţiei sale cu mari eforturi, colegul nostru fiind nevoit să o cumpere în rate. Spre surprinderea noastră, aflăm de la Andrei Mitrofan că piesele numismatice româneşti sunt foarte preţuite şi căutate pe plan internaţional, monedele româneşti suscitând un interes aproape inexplicabil... O valoare care a trezit inevitabil şi interesul falsificatorilor, nu doar a artizanilor mărunţi, care ştiu secretul transformării unei cifre pentru a modifica anul de batere ci şi a monetăriilor de aiurea, cum ne povesteşte colegul nostru. A rămas în folclorul numismatic povestea leului de argint din 1876, o monedă de argint care a fost bătută de o monetărie chinezească, mai întâi cu menţiunea „COPY” şi mai apoi fără menţiunea incomodă... O monedă din această serie extrem de bine realizată a apucat să fie licitată cu 1800 euro, până când s-au sesizat cei în cauză că există, totuşi, o diferenţă minoră: falsul era mai greu ca originalul necirculat cu 0,2 grame!

56


Oana Negulescu

Cu siguranţă nu aţi uitat povestea Deliei şi a actorilor care nu aveau teatru, aşa că şi-au făcut... Povestea e prea frumoasă şi efortul lor ar merita un reportaj întreg , dar pentru că (nici noi) nu avem spaţiul necesar, nu putem veni decât în completare, invitându-vă să o cunoaşteţi pe colega noastră Oana Negulescu, de peste 16 ani referent specialitate la Gaudeamus, implicată şi ea trup şi suflet, ca voluntar, în proiectul Teatrului de Artă.

Oana a ajuns la Radio dintr-o întâmplare, vizitând unul din Târgurile Gaudeamus, care pe vremea aceea se ţineau încă în foaierul Sălii Radio. În termeni cinematografici „a fost începutul unei frumoase prietenii”, pentru că Oana nu-şi poate imagina nici acum, după aproape două decenii, altă carieră profesională decât cea actuală, de la Gaudeamus. „Dacă, prin absurd, într-o zi n-ar mai exista Târgul de carte, cred că aş face ca Delia, mi-aş face Gaudeamusul meu…”

57


Remarcabil însă, la Oana, este că nu se dă bătută nici după cele 8 ore de muncă în care face, metaforic vorbind, dresură cu lei, având practic în grijă întreg bugetul Târgului Internaţional Gaudeamus. Mizând pe experienţa de la Radio dar şi pe facultatea de Managementul financiar, contabil şi administrativ, Oana îşi prelungeşte fiecare zi de muncă până spre orele târzii ale serii gestionând ca voluntar toate contractele, marketingul ba chiar şi rezervările şi vânzările de bilete pentru Teatrul de Artă. Vi se pare mult, puţin? Staţi, că n-am terminat. Oana a urmat şi cursurile de actorie oferite de Teatru şi tocmai ce a trecut botezul focului ca actriţă amatoare debutantă, cu patru spectacole deja la activ… Şi pentru că ne-am făcut deja un obicei din a vă trimite la arhivele Atelierului de timp liber, pentru a citi sau reciti poveştile colegilor din Radio, profităm şi de acest prilej: Oana a făcut de curând o pasiune pentru bicicletă, exact precum colegul Emilian Păvălaşcu, pasionat de triatlon şi îşi duce la teatru căţelul Bizoo, un superb bichon alb, care a devenit mascota îndrăgită de toţi, exact ca şi simpaticul Mr. Fox al frumoasei noastre colege Agota Szentannai, pasionată de canto…

58


Ferenczy Attila Ştefan

Să faci ce face popa nu ce zice popa s-a materializat şi în mica noastră redacţie, în cazul colegului nostru Ferenczy Attila Ştefan, specialist marketing în cadrul Serviciului Comunicare al Direcţiei Marketing şi Comunicare. În cazul său, popa spunea că e fain şi distractiv să ai pasiuni ieşite din comun, cum ar fi cursele de anduranţă... În realitate, popa cam ridica ochii la cer, cumulând sute de kilometri transpiraţi în luni de antrenament absolut necesar pentru a intra în panteonul performerilor sportivi

ai Radio România. Aşa că Ştefan a decis să verifice nu doar ce zice sursa ci şi ce face dânsa şi a părăsit cu un an în urmă statutul de om normal la minţile capului, un pic cam rotofei ce-i drept, începând să alerge. Ca orice debut, antrenamentul său nu a fost lipsit de greutăţi. După primii 200 de metri, alergaţi în martie 2015, a rămas fără suflu. După următorii 300 de metri i-a căzut splina... Prima întindere a venit la pachet cu primul kilometru

59


şi jumătate şi a presupus o întoarcere şchiopătată şi lipsită de glorie, în contra curentului de alergători ieşiţi la o tură de Herăstrău. Câteva luni, până să împlinească vreo 5 km, a îndurat cu stoicism ironiile care se mulau perfect peste burtica din dotare, exact ca şi echipamentul de alergare, din lycra. Din fericire, această situaţie nu a durat mult: pe la primii zece km, pe principiul că cel mai deştept cedează, burta s-a dus şi nu a mai revenit. În completa necunoştinţă a panseului cu boul şi consecvenţa, Ştefan s-a prezentat la primul său semimaraton în octombrie 2015, la Bucureşti, când, spre surpriza proprie şi a suporterilor, nu a leşinat, nu a greşit traseul şi nici nu i s-a făcut rău în mod spectaculos, aşa cum era de aşteptat, fiind încununat cu tichia de mărgăritar şi o medalie, după două ore, la finalul celor 21,097Km. De atunci colegul nostru a ajuns să alerge câte 40 de km pe săptămână, semn că semimaratonul i-a rămas cam mic şi se impune o provocare care să nu-l strângă în umeri, că în talie nu-l mai strânge de ceva vreme nimic. Pe cale de consecinţă, pe 8 mai anul curent, după 14 luni alergate şi douăzeci de kilograme pierdute, Ştefan s-a prezentat la linia de start a maratonului Harmony UNICEF, tocmai la Geneva. Vă informăm cu bucurie că, după 42,195 km alergaţi în patru ore şi aproape 5 minuţele şi după bunul său obicei, nici de data aceasta Ştefan nu a vomitat, nu a leşinat şi nu a greşit traseul. În plus, colegul nostru ne-a promis că nu va mai repeta această probă de anduranţă... mai devreme de următoarea tranşă a concediului de odihnă, adică prin august. În speranţa că cine va face ca el ca el o să păţească, l-am înlocuit temporar pe Ştefan în redactarea acestui text de prezentare, ceea ce vă doresc şi vouă... Dacă aveţi propuneri de colegi din radio pe care-i consideraţi potriviţi în cadrul acestei rubrici, vă aşteptăm ideile sau textele pe adresa comunicareinterna@radioromania.ro Poate slăbiţi şi voi...

60


Luciana Gingăraşu

Sub nicio formă nu am fi prezentat consecutiv doi colegi din acelaşi departament. Vom face de această dată o excepţie, mizând pe înţelegerea voastră. Luciana Gingăraşu este masterand al facultăţii de Cibernetică şi web designer în Direcţia Marketing Comunicare. Pasiunea ei, fotografia, este într-un fel o continuare firească a unei copilării fericite, dominată de amintirea luminoasă a bunicului. Primii paşi în fotografie, primele role de peliculă i se datorează lui. Pasiunea a revenit o dată cu revoluţia digitală

şi primele aparate de fotografiat. În prezent, Luciana are un palmares de 8 expoziţii foto în care a expus. Cea mai recentă, vernisată ieri, este proiectul Asociaţiei Bucureştiul meu drag, al fotografului Andrei Bîrsan. Expoziţia stradală, în care a expus şi colega noastră, a fost vandalizată tot ieri. Dungi groase, vopsea neagră, cuvinte prăvălite abrupt din prăpastia mentală a obscenului gregar. O facţiune importantă a publicului bucureştean şi-a lăsat autograful lăbărţat, de-a curmezişul şi în contrasensul

61


imaginilor ce invocă un oraş normal. Ăştia suntem, cu asta defilăm? Arta, cultura, limba română, toate cele care ne definesc, sunt sub stare de asediu. Fără acestea nu vom fi decât un neam de traistă. Latrina cultă este ante portas. O ascult pe colega mea cum povesteşte apatică şi nu pot să nu observ că luminiţa jucăuşă, pe care o remarcam zilnic în ochii ei, stă să se stingă. Cel mai recent proiect al său este dedicat ferestrelor din Târgul Bucureştilor. Mi-e teamă că următoarea imagine adăugată acestei colecţii va fi a unei ferestre zidite. Vă invit pe voi să fim publicul pe care-l merită Luciana şi toţi ceilalţi 25 expozanţi din Asociaţia Bucureştiul meu drag. Să primească această iniţiativă aplauzele pe care le merită, măcar din partea noastră, a celor din Radio...

62


63


Flavia Voinea

V-am obişnuit cu portrete de performeri şi sperăm că nu vă vom dezamăgi nici de această dată, chiar dacă vom ieşi în afara zonei sportive. Vedeţi voi, pentru cei mai mulţi dintre noi Radio România poate fi rezumat cu maximă concizie ca “unitate în diversitate”. Vorbim de unitate în jurul acelei idei care ne asigură aproape 4.5 milioane de ascultători zilnic, o cifră de neatins pentru alte posturi româneşti. Audienţa Radio România se obţine nu doar prin muncă ci şi prin această reţetă de succes, a diversităţii. Mai con-

cis, avem de toate, pentru toate gusturile, de la oferta culturală de excepţie, ştirile de ultimă oră şi până la orchestrele proprii sau dedicaţiile muzicale care ne pun la încercare playlist-ul şi uneori chiar şi nervii. Radio România defineşte piaţa de media pe zona de radio şi o va face atâta timp cât oferta noastră va putea veni în întâmpinarea fiecărui segment de public. Pare simplu şi uşor… Ei bine, nu este, nici pe departe. Vă invităm să faceţi cunoştinţă cu Flavia Voinea, managerul Bucureşti Fm, într-o discuţie

64


liberă despre publicul de radio din Capitală. Când încetează diversitatea să fie un avantaj? În mod evident când nu mai vorbim de oferta noastră ci de diversificarea extremă a audienţei şi aici mă refer la publicul bucureştean. Bucureşti Fm nu este sub nicio formă un post de nişă, ar fi prea simplu, ar fi prea uşor. Suntem un post regional, dar fără să avem multe din beneficiile de care se bucură astfel de posturi. Nu vorbim despre dificultăţile uzuale, despre piaţa de media extrem de aglomerată în Capitală, nici despre concurenţă, care joacă pragmatic, după o singură regulă, a profitului, pentru că nu are de dat socoteală pentru un marketing de-a dreptul impracticabil pentru noi, din punct de vedere legal… Principala provocare pentru Bucureşti Fm este definirea identităţii postului şi promovarea acestuia, de o dificultate aparte tocmai din cauza unui public eclectic. Voi încălca o cutumă de media, aceea care impune un soi de optimism guşogen, care cere să privim numai aspectele pozitive, să ne lăudăm, să gonflăm ce avem mai bun şi să ignorăm problemele, ca şi cum acestea s-ar putea rezolva de la sine, dacă ne prefacem că aceste probleme nu există. Eu vă lansez o temă deschisă în dezbatere şi aştept cu interes orice contra-argumente pertinente, vă spun că nu există un spirit al bucureşteanului, în sensul în care acest spirit ar putea uni nişte oameni. Este o poveste, un mit urban şi nu cred că a existat nici în perioada interbelică. Bucureşteanul poate fi un individ, un personaj cultural, nu contest, dar, statistic vorbind, bucureşteanul nostru este de fapt o colecţie impresionantă şi pestriţă de provinciali, oameni veniţi din toate colţurile ţării sau, poate, prima sau cel mult a doua generaţie la oraş. Este chiar o provocare profesională să te adresezi într-un mod coerent şi interesant acestor oameni, nu doar din cauza acestui detaliu, care face Capitala să pară o placă turnantă care atrage grupuri şi tipologii diferite, unii interesaţi de latura economică, alţii de cea culturală sau de cea educaţională oferită de Bucureşti… Să captezi atenţia acestui public este cu atât mai dificil cu cât trebuie să ţinem cont de incredibila dorinţă de emancipare a acestuia… 65


Provincialul care ajunge în Bucureşti refuză să mai fie perceput ca un provincial şi va rejecta tipul de mesaje uzuale pentru posturile regionale, ritmul şi paradigma culturală propuse de acestea. Singurele elemente comune pentru o astfel colecţie de indivizi, veniţi din zone geografice şi niveluri sociale extrem de diferite, sunt dorinţa arzătoare de “altceva” şi nevoia de informare specifică vieţii într-o metropolă… Aceşti oameni reprezintă un bazin de audienţă extrem de fecund, dar şi greu de definit, de prins în reguli. Cum vă descurcaţi? Ce-i de făcut într-o astfel de zonă cu reguli efemere, aruncăm hăţurile între cai? Nicidecum. Trebuie doar mult mai multă atenţie. E adevărat că nu sunt reguli, dar sunt tendinţe, trebuie doar să fii foarte atent, să rămâi mereu branşat, să nu ajungi un post perceput ca desuet, să nu cazi în derizoriu. Mai ales aici, în Bucureşti, trebuie să fii mereu prezent, să te implici public, să fii mai întâi văzut pentru ca să poţi fii mai apoi auzit. Şi uite aşa ajungem şi la punctele forte. Cu ce iese Bucureşti Fm la înaintare? Mai ales echipa. Sunt mândră de colegii mei, este o echipă din care am făcut parte de la început, din 94, când am ajuns aici ca studentă la jurnalism şi am fost colaborator timp de doi ani. Am parcurs toate etapele profesionale, de la angajarea în 96, ca reporter şi concursul din 2008, pentru funcţia de redactor şef. Îi cunosc bine şi pot afirma că au o coeziune de grup exemplară. Principalul atu al acestui post de radio sunt ei, o echipă tânără, unii, cei mai mulţi la propriu, alţii doar la figurat. Îmi plac oamenii care ştiu să ţină capul sus şi spiritul tânăr. Asta le cer mereu, să se prezinte şi să prezinte postul Bucureşti Fm altfel, să facă diferenţa, să le ofere ascultătorilor noştri în fiecare zi mai mult decât se aşteaptă aceştia să descopere la noi. Mergem pe prezenţa noastră nemijlocită printre bucureşteni, fie cu emisiuni realizate în locaţie, uite de Mărţişor am transmis timp de patru ore din Pasajul Universităţii, dar facem şi surprindem publicul mereu şi cu obiecte promoţionale

66


neconvenţionale. Este nevoie de oameni entuziaşti şi flexibili pentru toate acestea… Care este principala ta grijă? De ce se teme managerul postului de radio Bucureşti FM? Că aş putea pierde acest spirit entuziast, de echipă şi modul neconvenţional în care aceşti profesionişti se prezintă… Că ar înceta într-o zi să mă mai considere colega lor, o parte din echipă, un om care munceşte nemijlocit alături de ei şi m-ar putea privi doar ca pe un şef, cineva înţepenit într-un birou şi pentru care se bifează nişte sarcini…

67


Marian Stere

Colegul nostru Marian Stere, este nu doar coautorul şlagărului pentru copii “Nu mi-e frică de bau bau” ci şi reporter la secţia română a RRI iar, de peste 20 de ani, este cunoscut şi ca solist şi textier sau realizator de emisiuni radiofonice prin care oferă publicului „comorile” muzicale din fonoteca radio. Marian a scris de-a lungul timpului texte şi pentru cântece interpretate de Angela Similea, Eva Kiss, Margareta Pâslaru, Fuego sau Adrian Enache. Supranumit “prietenul tuturor artiştilor”, Marian a colaborat şi

colaborează atât în calitate de interpret cât şi de textier cu nume de marcă ale muzicii uşoare româneşti: Dan Stoian, Şerban Georgescu, Jolt Kerestely, Temistocle Popa, Gabriela Sauciuc Cicone şi mulţi alţii. Pentru el întrebarea “de ce radio?” sună aproape nefiresc, căci Marian este un fost “copil de trupă” al Radioteleviziunii de odinioară. A început ,cum ne spune chiar el, de la vârsta de 6 ani, ca “iepuraş din rândul 4” în grupul vocal „Jocurile muzicale“ condus de Nicolae Popescu, sub bagheta regizorală a re-

68


gretatului Alexandru Bocăneţ. Au urmat o serie de apariţii Tv la unele emisiuni pentru copii precum „Micul ecran pentru cei mici“ şi „Titanii din Titan” iar în şcoala primară a avut privilegiul să fie îndrumat de profesorul Marin Teofil, acelaşi dascăl de excepţie cre le-a avut în grijă şi pe interpretele Angela Similea şi Luminiţa Dobrescu.

Din anul 1990 s-a angajat la Societatea Română de Radiodifuziune, ca tehnician sunet , trecând în 1996 în echipa redacţională, unde în prezent este realizator de emisiuni de postul Radio România Internaţional. Marian a colaborat şi colaborează la numeroase emisiuni în special cele dedicate copiilor printre care amintim: „Universal şotron“, Ţara lui Piticot“, „Feriţi-vă de măgăruş“ etc; Un astfel de palmares impresionant este completat şi de faptul că Marian a făcut parte din numeroase jurii şi comisii de specialitate, la festivalurile naţionale şi internaţionale pentru copii şi adolescenţi; În 2003 a participat la Festivalul Internaţional „Zeechino D’oro“ - ţinut în Bologna - Italia – - cu piesa VARA LA BUNICI –în interpretarea solistei Miruna Oprea, compozitoare; Gabriela Sauciuc - Cicone. În acelaşi an a participat la Festivalul Nilului - ţinut în Cairo - Egipt – - cu piesa CALEA CĂTRE PACE – solistă: Alina Eremia, compozitoare: Gabriela Sauciuc - Cicone.

În 2004 a participat la „San Remo“ - Italia– - cu piesa O LUME A BASMELOR – solistă: Giulia Silvestru, compozitoare; Gabriela Sauciuc Cicone. În anul 2007 a participat la Festivalul „Crizantema de aur“ cu 2 creaţii: CUM A FOST IUBIREA – compozitor Mihai Vanica, cântăreţ Marian Stere şi „Romanţa Ioanei Radu“ – compozitor Cristel Bădescu (tatăl artistei Ramona Bădescu), interpret – Constantin Florescu;

69


În anul 2015 a lansat discul de autor „Noi şi muzica”, în foaierul Sălii de Concerte Mihail Jora al SRR, iar în 2015, cel de-al doilea volum, dedicat muzicii pentru copii „Daţi un LIKE la cheia sol”. Lista premiilor obţinute de colegul nostru este impresionantă: În anul 1996 a participat la prima ediţie a Festivalului Aurelian Andreescu unde a obţinut Trofeul festivalului. A câştigat numeroase premii pentru creaţie la aproape toate festivaluri pentru copii şi adolescenţi. În anul 2004 a primit alături de compozitorul Jolt Kerestely, Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru lucrarea „Rugăciune pentru Crăciun“ avându-i ca şi solişti pe: Noni Răzvan Ene şi grupul BIMBAM. În anul 2000 a participat la festivalul internaţional- Tumba – Fest - Kumanovo din Macedonia unde a obţinut trofeul festivalului iar în 2009 a participat la Varna - Bulgaria unde a obţinut Premiul de Interpretare.

70


Eugen Rusu

Când am aflat de noul proiect m-am bucurat tare mult pentru că voi avea ocazia să citesc păreri şi să găsesc noi destinaţii. Problema a fost când a trebuit să scriu despre o experienţă frumoasă pe care am trăit-o în această ţara minunată. Sincer, mi-a fost foarte greu să aleg o destinaţie, pentru că multe m-au impresionat şi foarte multe m-au îndemnat să revin. Însă, pot să vă spun că, până acum, cel mai vizitat loc de către mine a fost Sighişoara. Am ajuns prima dată din întâmplare acolo, apoi

au fost tim- puri când mergeam o dată pe lună, atât de tare mi-a placut. Mă simţeam ca la mine acasă şi la un moment dat chiar mă gândeam să mă mut acolo, departe de nebunia Bucureştiului. Oraşul este împărţit în două şi zona veche este bine delimitată de cea nouă, ultima puţin banală, cam ca orice oraş aparut pe hartă la un moment dat. Dar marea inspiraţie a locuitorilor a fost tocmai această barieră invizibilă dintre nou şi vechi.

71


Pleci din oraşul nou şi ajungi în Cetate, iar de aici încolo începe o altă lume. De poveste, pentru că te simţi dintr-o dată foarte bine. Liniştit, relaxat şi în altă dimensiune. Poate câteva încercări de retuşare a unor clădiri istorice cu materiale noi şi cu mai puţin bun gust te mai trezesc la realitate. Însă, dacă intri în atmosfera locului, totul este minunat. Şi nu vă vorbesc despre obiective turistice. Înainte să plecaţi aveţi nenumărate surse de inspiraţie şi mii de poze pe internet care vă aşteaptă să le vedeţi pe viu, iar despre partea istorică veţi găsi la faţa locului oameni care să vă lămurească. Aşa că... vă spun cam cum m-am simţit eu acolo. Cetatea nu este mare, o puteţi explora foarte uşor la pas şi vă las pe voi să descoperiţi frumuseţea locului. Vă spun doar atât: dacă eşti singur ai mari şanse să cunoşti lume şi să petreceţi împreună chiar din primele ore, iar dacă sunteţi într-un grup aveţi şi timp şi spaţiu să faceţi cam tot ce vă doriţi. Am ajuns prima dată la Sighişoara singur, după ce am vorbit cu un coleg care lucra la un post de radio local. M-am trezit înconjurat de foarte multă lume veselă! Am intrat într-un club, am fost prezentat dj-ului şi după jumatate de oră mă trezesc că mixez în locul lui fără probleme, nu s-a supărat nimeni! Este locul în care în fiecare seară se întamplă ceva şi ai unde merge. De exemplu, acolo i-am ascultat şi apoi am făcut cunoştinţă cu cei mai buni folk-işti ai noştri cu care m-am împrietenit imediat. Aveam impresia că toată lumea se cunoaşte cu toată lumea (chiar dacă nu erau de-ai locului), iar oamenii aceia nu aveau probleme în viaţă! Nu am văzut feţe triste sau oameni nemulţumiţi. Se mănâncă bine şi ieftin. Dacă vă este foame mergeţi în crama hotelului Sighişoara şi comandaţi o friptură de viţel. Se topeşte în gură. Desertul să-l serviţi la doi paşi, la Casa cu Cerb. Intraţi şi cereţi un tort cu nucă. Vă veţi îndrăgosti instant! Treceţi Târnava şi urcaţi la Vila Franka. Aveţi o panoramă superbă a oraşului şi a Cetăţii. Merită!

72


Dacă sunteţi cu maşina întrebaţi cum să ajungeţi la Pensiunea Dracula Daneş. Este la câţiva kilometri de Sighişoara, vă puteţi caza acolo măcar pentru o noapte, sau pur şi simplu daţi o fugă să mâncaţi ceva şi să admiraţi peisajul. Este parcă… nicăieri. Eşti tu, natura şi atât! Veţi simţi pe pielea voastră acea vorbă: iţi ţiuie urechile. Pentru o experienţă frumoasă mergeţi la Sighişoara în vacanţe, pe vreme bună, în a doua parte a săptămânii. Apoi merită să reveniţi măcar o dată în timpul Festivalului Medieval. Parcă este o altă locaţie! O nebunie, dar una frumoasă, care merită trăită în fiecare an. Drum bun!

73


Daniela Diaconu

M-am gândit într-o frumoasă zi de toamnă să plec puţin din praful şi zgomotul unei Craiove care începuse să devină prea apăsătoare pentru nevoia mea de linişte. Auzisem şi vizitasem locuri interesante, de câteva ori, şi cunoscusem oameni minunaţi din Oltenia de sub munte. Văzusem în Vâlcea salba de mânăstiri care începe pe DN 64 ce leagă Drăgăşaniul de Râmnicu Vâlcea – cu abateri stânga, dreapta, de câţiva kilometri – Mânăstirea dintr-un Lemn şi Govora, sau, mai departe de Râmnicu Vâlcea spre Sibiu,

Cozia şi Turnu. Dar parca în ziua aia nu asta îmi doream. Văzusem şi drumul prin Bălceşti spre Râmnicu Vâlcea şi zonele cu păduri pe care le traversezi abordând acest traseu m-au determinat să îl străbat şi de această dată. Simfonia de culori de la verde închis la ruginiu şi maro, trecând prin verde gălbui, galben şi galben maroniu, îţi bucură sufletul şi mintea şi te umple, parcă, de energie pozitivă. Şi nu doar aceasta a fost sursa de bucurie a zilei. Pornind pe DN 65C din Craiova, la un moment dat ieşi din Dolj

74


şi intri în Olt care, ca un deget arătător sigur pe ce indică, se întrepătrunde, pentru câţiva kilometri, cu Doljul. Apoi, când un necunoscător al zonei poate nici nu se mai aştepta, străbaţi din nou vreo 20 de kilometri de meleaguri doljene, până când, unul dintre judeţele Olteniei de sub munte acaparează traseul, fără a-ţi părea rău nicio clipă de ceea ce-ţi oferă ţie, vizitator de weekend. Dar... să nu uit! Şi nici voi să nu uitaţi că în momentul în care se reintră în judeţul Dolj, la Bulzeşti, trebuie să ne aducem aminte de Marin Sorescu. Să ştiţi că nu găsiţi la drumul principal Casa Memorială, dar dacă timpul vă permite, vă recomand să va abateţi şi să o vizitaţi. Momentele de linişte pe care le oferă zona şi citindu-i, cu ochii minţii poeziile, te fac să te simţi cu adevărat liber şi eliberat. Eu când am ajuns acolo, vă mărturisesc că, primele versuri care mi-au venit în minte au fost: „Să cercetăm bine/Cine se ascunde sub noi/Să fim foarte atenţi/Pe cine numim/Eu!!!...“, un fragment din Cine, de Marin Sorescu. E locul potrivit de împăcare sau măcar de poveşti cu tine… Dar gata cu melancolia! Pornesc mai departe şi, nu cu mulţi kilometri înainte de Horezu, este comuna Măldăreşti. Dacă eşti amator de istorie, e locul tău! Poţi afla despre Conacul lui Maldăr, Biserica Monument sau Casa Memorială I.G. Duca, dar, mai ales, poţi simţi pe pielea ta încărcătura de vitejie, de amintiri, de durere sau bucurie, de băjenie a poporului român sau de poveşti de mari iubiri – toate scrise adânc în zidurile Culelor de la Măldăreşti. Nu am stat cine ştie ce nici aici şi nici la Horezu pentru că văzusem cum învârt olarii din neamul lui Ion Paloşi roata şi cum Dumnezeu revarsă, în fiecare clipă, peste munca şi talentul lor, harul divin spre a te minuna tu, trecătorule prin viaţă şi spre a nu te putea, parcă, hotărî, tu vizitatorule, ce să iei cu tine sau cât din vraja lor să păstrezi. Nu acum, mi-am zis, nu la Horezu şi nici la Mânăstirea Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a martirului Constantin Brâncoveanu, mânăstire de maici! Acum la Vaideeni! Zis şi făcut!

75


Pe un drum fărâmiţat parcă de greutăţile oamenilor zonei, am ajuns la poalele Munţilor Căpăţânii, într-o comună cu 5 sate, la interferenţa Olteniei de sub munte cu Mărginimea Sibiului. Aici oamenii clar nu sunt olteni!!! În primul rând după privire, apoi după viteza (a se citi calmul, vă rog) cu care merg pe stradă, apoi după modul în care te salută sau răspund la salut. Când am ajuns eu în Vaideeni se terminase slujba la biserică. În straie populare, nimeni nu se grăbea spre casă, toată lumea vorbea cu toată lumea şi aşa am constatat că Mărginimea Sibiului şi-a pus amprenta asupra graiului şi a portului popular ale zonei. Şi unde cunoşti mai bine omul din astfel de comunităţi decât în Târgul de Săptămână unde merele şi perele pârguite au alt aspect decât cele din pieţele craiovene (despre gust… nici nu mai vorbesc), unde mirosea a brânză şi a pastramă de oaie, a ţuică fiartă şi unde caii înşeuaţi purtau mândri desagii şi parcă ascultau şi ei (pentru a câta oară, oare?) poveştile ciobanilor coborâţi în sat, după câteva luni bune petrecute la stâna din munte. Acolo nu se auzeau manele şi nici înjurături, nu erau tarabe cu kitsch-uri, nu sfârâiau grătarele cu mici şi nici berea nu era prea cerută. Era tradiţionalism. Era imaginea micilor comunităţi de munteni. Era linişte şi erau poveşti. Ei bine, asta am făcut şi eu vreo 3 ore. Am vorbit foarte puţin dar am ascultat şi am aflat multe, ce nu prea am găsit prin cărţile din biblioteci. Şi culmea, nici nu pot povesti, pentru că, probabil, sunt acele poveşti pe care trebuie să le trăieşti pentru a putea să le transmiţi mai departe. A fost mai mult decât o liniştire a minţii sau o bucurie a sufletului, a fost o lecţie de viaţă! Merită să o trăim măcar pentru câteva ore!

76


Laura Sgaverdea

Sfârşitul de săptămână se apropia iar eu aşteptam nerăbdătoare mailul care avea să stabilească traseul pe care aveam să îl parcurgem duminică. Am uitat să vă spun, eu m-am născut într-un loc binecuvântat de Dumnezeu… avem munţi, avem lacuri, avem Dunărea, avem păduri virgine, acolo nu au ajuns încă cei ce taie ilegal pădurile… avem tot ce-i trebuie unui îndrăgostit de natură dar şi de bicicletă. Aşadar dacă ajungeţi în judeţul Caraş-Severin, în Cheile Nerei nu puteţi să rataţi Ochiul Beiului. Acesta

este situat în mijlocul unei frumoase păduri virgine, printre ultimele din Europa, mai exact în Parcul Naţional Cheile Nerei -Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, un loc unde se aude doar ciripitul păsărelelor şi clipocitul apei. Cu o suprafaţă de mai puţin de 300 mp şi o adâncime de aproape 4 metri, lacul de provenienţă carstică nu îngheaţă niciodată, nici măcar iarna. Şi asta datorită izvorului care împrospătează mereu apa şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 grade pe tot

77


parcursul anului. Aici îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare, care nu îşi mai continuă călătoria către ţările calde. Lacul este monument al naturii, de o frumuseţe ireală. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă păstrăvii, care înoată pe fundul stâncos al lacului. Ochiul Beiului este oglinda cerului şi a pădurii din jur, semănând cu un ochi mare. Dacă vă opriţi în loc şi în priviţi câteva clipe o să aveţi impresia că atingeţi bolta cerească. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea în timpul zilei şi în funcţie de vreme, de la albastru deschis până la verde închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta. Tradiţia spune că lacul ascunde multe mistere, care sunt alimentate mereu de lacrimile unui bei, de unde şi numele. Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă, care avea un fiu de o frumuseţe rară, cu ochii albaştri şi expresivi, încât dacă te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Acesta obişnuia să meargă la vânătoare în pădurile seculare. Într-o zi el s-a întâlnit cu o frumoasă fată de cioban, care era cu oile la păscut şi de îndată ce privirile li s-au intersectat, s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. Se spune că atunci când tatăl beiului a aflat că fiul său iubeşte o fată de valah, a trimis un călău să o omoare. Tânărul a găsit-o pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfârşit de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul turcoaz şi cristalin precum ochii şi sufletul lui. Dacă v-a plăcut am să vă mai povestesc…..

78


Gabriel Arsene

Căutam un loc departe de îmbâcseala oraşului-capitală. O altă condiţie era să ajung uşor şi, comod cum sunt, să pot să parchez maşina cât mai aproape de „obiectiv”. Brusc mi-am adus aminte de nişte păţanii mai vechi prin zona Padina – Peştera şi mi-am zis: „Hai să văd cum se prezintă controversatul drum TransBucegi!” Sâmbătă dimineaţa am luat drumul neterminatei A3, care m-a scos pe undeva după Ploieşti, spre Băicoi, sau Paralela 45, dacă vă place mai mult. Până în Comarnic, drumul a fost aproape

liber, şi de poliţie şi de alţi automobilişti. Neam întâlnit toţi în zona Comarnic-Posada, dar am depăşit, la pas, şi acest hop! Chiar înainte de Sinaia am făcut stânga pe „alternativa” spre Târgovişte, peste Păduchiosu’ (DN 71). Am început deja să mă relaxez pe curbe şi, după 6 km, era să ratez intrarea pe TransBucegi! În ultima clipă am văzut indicatorul H Peştera şi pe cel de drum restricţionat şi am făcut dreapta în ac de păr pe DJ 713!

79


A urmat traseul de vis pe care mi-l reaminteam, similar cu un mini-Transfăgărăşan, pe lângă Cabana Cuibul Dorului, cu o oprire de belvedere şi poze multe la limita dintre Prahova şi Dâmboviţa şi o a doua oprire pe şaua Dichiului, la cabana cu acelaşi nume. Aici le-am făcut cu mâna celor care se duceau spre Piatra Arsă şi am pornit la vale spre hotelul Peştera, prin Zănoaga, apoi prin dreapta lacului de acumulare Bolboci, Cheile Coteanu şi lăsând în stânga Cabana Padina şi poiana festivalului Padina-fest (DJ 713A, 714 + No Name Road, 714), după 25 de km din drumul naţional şi circa o oră am parcat lângă hotelul Peştera. Am renunţat rapid la varianta cu telecabina spre Babele şi retur, optând pentru mişcare prin natură, ceea ce s-a dovedit o alegere inspirată pentru că la Babele a plouat, dar în vale nu! Aşadar, pe lângă schit, uşor la vale, apoi la deal (!) până la Peştera Ialomiţei. Am găsit-o cu acces modernizat pe bani europeni, dar nu am putut să nu mă mir din nou de mănăstirea crescută în gura peşterii, păzind parcă (sau dijmuind!) energiile lumii închise în aceste locuri! După„drumeţie”, trecând şi pe lângă numeroase grătare pe care sfârâiau proteinele, am revenit la hotel pentru un prânz întârziat. Am intrat prin locul de joacă pentru copii, direct prin terasă şi am ales o masă lângă bar. Cam după trei sferturi de oră am primit prima bere, iar mâncarea după două ore! De ce n-am plecat? Nu ştiam alt loc cu mâncare. Data viitoare mergem cu grătarul după noi… Ce n-am înţeles, a fost remarca ospătăriţei, la plecare: „Mai veniţi pe la noi, dar în cursul săptămânii… acum a fost aşa, mai ca la fast-food!” Care „fast”? Dar, peisajele, drumul liniştitor, temperatura plăcută, aerul de munte şi grupul de prieteni au făcut din această destinaţie una de repetat.

80


Mădălina Dumitrache

Simplul fapt că lacul Sf. Ana este singurul lac vulcanic din România, ar fi un argument suficient pentru a ne convinge să luăm drumul spre masivul Ciomatu din judeţul Harghita.

cunoscutului Ozun, din judeţul Covasna, destinaţia este cu atât mai interesantă cu cât oferă posibilitatea organizării unui tur al ţinutului, pe un traseu nu foarte dificil pentru cei care nu suportă să stea prea mult într-un singur loc, în vacanţe. Cei mai aşezaţi vor aprecia în schimb posibilitatea de campare, chiar la bariera unde se percepe taxa de acces auto. Cei care vor rămâne şi peste noapte au loc berechet pentru corturi, locuri special amenajate pentru foc şi grătar plus câţiva comercianţi din zonă

Însă, pe lângă frumuseţea sa legendară şi posibilitatea de a face plajă şi o baie răcoritoare în arşiţa verii, Lacul Sf. Ana mai oferă turiştilor o seamă de avantaje. Să menţionăm în primul rând vecinătatea. Situat în vecinătatea Tuşnadului dar şi a Harghita-băi sau a mai puţin

81


care vând diverse. Nu uitaţi că zona lacului este rezervaţie naturală, cu reguli stricte pe care le puteţi afla la faţa locului de la cei care supraveghează accesul şi prezenţa turiştilor în zonă. Două detalii care vor face vizita colegilor din radio mai plăcută: ecusonul de presă lăsat în parbriz vă va permite accesul auto gratuit - nu ne întrebaţi de ce, doar am constatat – iar o umbrelă vă va salva cu siguranţă de numeroasele averse scurte care sunt o caracteristică zilnică a acestui obiectiv turistic. Ce ne-a plăcut: un peisaj de vis, posibilitatea unor excursii în zonă, organizare bună, curăţenie, oameni prietenoşi, belşug de produse locale pentru gurmanzi. Ce nu ne-a plăcut: ei bine, de ani de zile acest detaliu reprezintă “semnătura” negativă ce grevează o destinaţie turistică de excepţie. Pe scurt, drumul de acces, într-o stare deplorabilă, aparţine de judeţul Covasna, lacul, care este o sursă de venit pentru autorităţile locale, aparţine de judeţul Harghita. Concluzia o trageţi voi…

82


Olga Stancu

Vă adresez astăzi invitaţia de-a mă însoţi într-o călătorie prin nordul ţării, aproape de graniţa cu Ucraina. Nu mergem pe jos ci cu mocăniţa de pe Valea Vaserului. Altfel spus, folosim calea ferată forestieră Vişeul de Sus. Dacă vă întrebaţi ce-o însemna cale ferată forestieră vă spun că principiul este simplu: se caută un loc cu păduri dese, cursul unui râu şi încep amenajările - terasament, nivelări, săpare de tuneluri şi câte altele, astfel încât pufăitorile să se poată strecura prin strâmtori şi defilee. De remarcat

ecartamentul, după model austro-ungar, de 760 mm, faţă de 1435 mm cât are cel al liniilor ferate obişnuite. Am ales să vorbesc astăzi despre mocăniţa de pe Valea Vaserului întrucât a fost singura cu activitate neîntreruptă din 1932 până astăzi - excluzând câţiva ani după revoluţie. Şi mai are ceva, încă serveşte scopului iniţial, de transport de lemn din Munţii Maramureşului. Lungimea totală a căii este de 56 de km şi bi-

83


fează câteva halte: Novat, Cozia, Bărdău, Botizu, Făina - de la plecarea din Vişeul de Sus ar trebui să ajungă la capăt în 8 ore - dacă nu sunt evenimente, apoi alte 6 ore la coborâre diferenţa apare deoarece se pleacă de la 600m altitudine şi se ajunge la 1.100m. Varianta de traseu oferită turiştilor adună sub roţi 21,6 km, plecarea făcundu-se din Gara Vişeul de Sus, cu staţie finală în Paltinu - aici se ajunge după aproximativ două ore. Dacă iubiţi trenurile, pentru un plus la capitolul senzaţii, vă puteţi caza în garnitura hotel Carpatia-Expres, staţionată la 50 metri de locul de îmbarcare. Trebuie să spun că Gara Vişeul de Sus este zonă de depozit pentru lemn, aşa că pe lângă mirosul de lemn proapăt tăiat miroase a unsori tehnice, iar amenajările pentru turişti sunt minimale. În mod uimitor nu este neapărat un minus, pentru că o călătorie cu mocăniţa înseamnă şi întoarcere în timp: vagoane de lemn, unele de tip terasă - ai spune că te îndrepţi spre vestul sălbatic, viteză de croazieră de numai 10 km/h (e mai sigur aşa, nu sare trenul de pe şine), tranzitarea curţilor din spate ale sătenilor - ies gospodari la poartă şi te petrec cu vederea. După 7 km intri în pădure, traversezi pâraie, te strecori pe lângă pereţi, prin tuneluri, pierzi semnalul la telefon, nu ai magazine pentru shoping, doar locomotiva îşi vede conştiinciosă de treabă. Pufăie, uneori se cambrează, îşi adună forţele şi în nori de abur şi cenuşă te duce mai departe. Nu rataţi şansa de-a palpa o bucăţică din istoria încă vie a acestor plaiuri. Cărări cu soare vă doresc!

84


Liliana Fustanela

Mi-am adus aminte că România se află printre puţinele ţări din lume creştinate de unul dintre cei 12 Apostoli şi anume de Sfântul Apostol Andrei. Este un dar divin de care ar trebui să se bucure oricare dintre noi şi ar trebui să ajungă în Bethleemul românilor, la Peştera Sf. Andrei.

României? Am să vă spun cum am ajuns eu, din Constanţa, dar cum aproape toţi veniţi cel puţin o dată pe an la Constanţa… În sudul Dobrogei, pe drumul Constanţa -Ostrov, după ce treci de Monumentul triumfal de la Adamclisi şi străbaţi drumul ce şerpuieşte prin satul Urluia, la 80 de km de Constanţa, ajungi în comuna Ion Corvin. La ieşirea din localitate un indicator şi o troiţă îţi arată că la stânga mai ai de parcurs 3 km, până la Peştera Sf. Andrei.

Cum ajungi la mânăstirea din Dobrogea şi în locul în care acum mai bine de 2000 de ani, Sf. Andrei propăvăduia credinţa în Issus? Cum ajungi la cel care este socotit ocrotitorul

85


Laşi în urmă alte două indicatoare spre Brebeni şi Rariştea, două sate înconjurate de pădure în care fazanii zboară liniştiţi, treci şi de săgeata ce te îndeamnă să te răcoreşti la Izvorul lui Mihai Eminescu şi dai de un petec de pământ binecuvântat. La dreapta, o biserică mică şi corpul de chilii te îndeamnă să mergi mai departe, la stânga, o impunătoare mânăstire ce a fost terminată în 2008, iar la capătul drumului, o stâncă. Păşeşti astfel, în prima biserică creştină de la noi şi trăirile sunt din ce în ce mai puternice. Este peştera Sfântului Apostol Andrei, cel care a venit să îi creştineze pe oamenii din jurul Mării Negre, după hotărârea Sinodului Apostolicesc de la Ierusalim, din anul 50. În cetatea Tomisului, Sfântul Apostol Andrei ar fi ajuns între anii 60 şi 63. Prigonit de români ajunge în peştera din sudul Dobrogei, împreună cu doi ucenici ai săi. Cei care ajung aici, zăbovesc câteva minute în pronaos, unde într-o nişă, se află un fel de pat săpat în piatră, pe care se odihnea şi Apostolul Andrei. Credincioşii cu probleme mari de sănătate rămân şi câteva nopţi, sperând că sfântul îi va vindeca. Pereţii stâncoşi s-au înnegrit de la lumina lumânărilor şi fiecare crăpătură din stâncă este plină de acatiste şi bănuţi, semn că mulţi pelerini au venit să se închine la icoana mare a Sfântului Apostol Andrei din interiorul peşterii, amplasată în locul altarului. Nu se cunosc prea multe despre cum a fost descoperită peştera, pentru că Dobrogea s-a aflat sub stăpânire otomană până în 1877, la Războiul de Independenţă. Localnicii vorbesc că ar fi descoperită în anul 1918, de către avocatul constănţean Jean Dinu care se afla într-o călătorie prin această zonă. El este cel care a curăţat peştera de crengile copacilor şi buruienile care astupaseră peştera. Tot el este cel care a construit primele chilii şi primii călugări au început să slujească în peştera dobrogeană. Au urmat al doilea război mondial şi dictatura comunistă şi totul a fost distrus. Peştera, ca multe alte lăcaşe de cult din Dobrogea, a devenit adăpost de vreme rea pentru ciobani şi oi.

86


După Revoluţia din Decembrie 1989 peştera reîncepe să fie luminată de flacăra credinţei. Sosesc slujitori ai Mânăstirii Sihăstria din judeţul Neamt, care cu binecuvântarea IPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, încep lucrările de construire a două lăcaşe de cult. Prima, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, a fost construită şi pictată între 1994-1999, cea de-a doua a fost construită între 1998-2002. Pictura s-a realizat în următorii ani şi în prezent, lucrările sunt finalizate, la ambele lăcaşe de cult. În biserica mică se păstrează părticele din moaştele Sfântului Andrei. De aici, poteca te duce până la locul celor 9 izvoare. Primii creştini au fost botezaţi aici cu apă rece de izvor. Mii de credincioşi din ţară, dar şi din Bulgaria, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trăit dumnezeiescul apostol, în fiecare an de 30 noiembrie, când tradiţia populară spune că este Andrei, Cap de Iarnă. Îndură gerul, zăpada sau ploaia pentru ca sfântul să le binecuvânteze casa, familia, să îi apere de boli şi foamete. Anul trecut, prima zăpadă a venit chiar de Sf. Andrei, dar, cu toate acestea, coloana de maşini şi autocare se întindea pe 3 km. Anul acesta vremea a fost mai prietenoasă, iar cei care nu au ajuns la hram, pe 30 noiembrie, s-au bucurat de linişte şi de o plăcută vreme tomnatică, a doua zi, de 1 Decembrie, Sărbătoarea Românilor. Peştera Sf. Andrei este Bethleemul românilor şi măcar o dată în viaţă trebuie să ajungi în aceste locuri sfinte. Sper ca aceste rânduri să-ţi facă drumul mai uşor, cât despre o şedere plăcută se va ocupa Sfântul, oricât vei zăbovi.

87


Dana Ardelean

Nu e chip să nu-l fi observat, dacă ai descins, precum orice turist conştiincios, în centrul oraşului Târgu Mureş. Instinctul de păstrător, într-o fotografie cât mai personală, al frumuseţilor lumii văzute, te va mâna, mai ales dacă ai intrat dinspre Braşov sau Cluj-Napoca, spre fălosul edificiu.

gumureşenii au fost atunci, probabil mai mult ca oricând, fericiţi că locuiesc, româneşte sau ungureşte, în acest târguşor provincial. Dar cât de adevărat e atributul „provincial” atunci când vine vorba de capitala de judeţ mureşeană? Vă recomand, mai întâi de toate, o plimbare de câteva ceasuri prin faţa şi prin interiorul palatului pe care îl datorăm celui mai de seamă primar din istoria Târgu Mureş-ului, dr. Bernády György (1864-1938). Erudit şi ambiţios, acesta le-a ce-

În toamna asta, Palatul Culturii a împlinit doi ani peste încă 100. Când au sărbătorit printr-o suită de evenimente de aleasă ţinută centenarul târ-

88


rut consilierilor, în momentul preluării învestiturii, în 1902, încrederea în faptul că va construi un oraş nou. Iar între clădirile cu care Bernády a îmbogăţit oraşul, transformându-l, la începutul secolului XX, din târg în urbe modernă, nu e una mai frumoasă ca Palatul Culturii! Arhitecţii însărcinaţi cu proiectarea clădirii au fost budapestanii Komor Marcell şi Jakab Dezső, care mai creaseră în Ardeal clădiri în stilul Secession maghiar, ba chiar, în Târgu Mureş, în vecinătate, actualul sediu al Consiliul Judeţean şi al Prefecturii mureşene (pe atunci primărie). Arhitecţii gândiseră pentru palat două etaje, primarul a insistat pentru trei, chit că în felul acesta costurile lucrărilor au dublat estimările. Însă edilul voia acolo, în clădire, şi conservator, şi pinacotecă, şi şcoală de arte plastice! Început în 1911, Palatul Culturii a fost gata în 1913, adică într-un timp record, cu tot cu luxuriantele sale decoraţiuni exterioare şi interioare. Lesne remarcabile din exterior sunt acoperişul din majolică, un tip de ţiglă colorată, mozaicul monumental, realizat după planurile pictorului Körösfői-Kriesch Aladár, basoreliefurile în bronz şi piatră ale lui Kallos Ede aflate pe frontispiciu, balcoanele bogat ornamentate de pe ambele faţade ale clădirii şi de pe colţuri. În interior se află fresce ale aceluiaşi Körösfői-Kriesch precum şi vitralii ale artiştilor Róth Miksa şi Nagy Sándor. Dar, odată ajuns în holul lung de 45 de metri, vei admira cele opt fresce cu teme mitologice realizate de artiştii aşa-numitei Şcoli de la Gödöllő, basoreliefurile din bronz reprezentând nuduri feminine şi scena încoronării lui Franz Jozsef precum şi oglinzile veneţiene care-i închid extremităţile. Nu trebuie să scapi din vedere că se păşeşte pe marmură de Carrara… La parter e sala cea mare de concerte, cu 600 de locuri. Are trei etaje iar maiestuoasa ei cupolă e decorată cu motive liniare şi florale, cu foiţă de aur.

89


Orga este şi ea o bijuterie, construită de fraţii Rieger din Jägerndorf, în 1913. Puţine sunt sălile de spectacole din România care se pot mândri cu o orgă! Cea de aici are 4.488 de tuburi şi 3 claviaturi. Casals, Enescu, Bartók şi mulţi alţii au concertat pe scena Palatului Culturii. De altfel, se ştie că George Enescu a avut o relaţie specială cu Conservatorul care a funcţionat în palat şi a susţinut şapte concerte pentru târgumureşeni. Nu-i de mirare, aşadar, că strada pe care se află intrarea principală în clădire îi poartă numele! Scările din marmură te duc spre celelalte două săli emblematice ale palatului. Urcându-le, vei observa vitraliile cu chipuri de personaităţi, precum Liszt. La etaj e vizitabilă Sala Oglinzilor, al cărei nume se trage de la cele două grupuri de câte trei oglinzi de cristal care mărginesc încăperea. Marea atracţie de aici o reprezintă însă cele 12 vitralii care ocupă întreg peretele de la stradă, ele prezentând scene din balade şi legende secuieşti cu subiect tragic. Sală de protocol luxoasă, mobilată elegant, ilustrează subtila îmbinare dintre stilul popular şi pomenitul Secession, impus de artişti vienezi. Sala mică a Palatului Culturii a fost destinată concertelor camerale şi are 300 de locuri, balcon pe trei laturi, pereţi cu lambriuri de stejar negru şi decoraţiuni florale precum şi vitralii, cel central reprezentându-l pe principele Transilvaniei Gabriel Bethlen între învăţaţi. Sala Secession de la etaj adăposteşte imagini mari ale câtorva locuri din oraş, planurile palatului şi ale altor clădiri, biroul la care a lucrat Bernády, o colecţie de medalii şi efigii din epocă. Nici primarul român cel mai important al Târgu Mureş-ului, dr. Emil Dandea (cel care a introdus, în perioada interbelică, gazul metan în oraş) nu a fost uitat în Palatul Culturii. Pinacoteca este un alt element care dă valoare acestei perle a oraşului, fiind locul de păstrare pentru 68 de tablouri donate de statul ungar şi 8 donate de statul român. 90


Relativ recent a fost inaugurată în incinta Palatului Culturii şi o galerie de artă românească modernă, unde ochiul mai mult sau mai puţin avizat se poate bucura de întâlnirea cu Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza. E o adevărată minune faptul că aceste tablouri au fost descoperite în subsolul clădirii… În locul Conservatorului, desfiinţat în 1949, s-a deschis, în anii ’70, o secţie de istorie a Muzeului Judeţean Mureş. Şi-a sărbătorit centenarul odată cu Palatul Culturii şi Biblioteca Judeţeană Mureş, ea însăşi o lume, situată tot în incinta clădirii. De la 40.000 de volume câte avea la înfiinţare, biblioteca a ajuns în prezent la peste un milion. Printre ele sunt şi 4 incunabule, comori precum Comediile lui Plaut tipărite în 1514, Fabulele lui Esop datate 1542 ori rarităţi bibliofile, cum ar fi Noul Testament de la Bălgrad din 1648. Filiala mureşeană a Uniunii Artiştilor Plastici din România nu putea avea un spaţiu expoziţional mai potrivit decât galeriile de la parterul Palatului Culturii, ele oferind periodic evenimente pentru amatorii de arte plastice contemporane. Sediu al Filarmonicii de Stat din Târgu Mureş, Palatul Culturii dă ocazia, săptămână de săptămână, unui public meloman de foarte bună calitate, să asculte concerte variate. Celor care ajungeţi la Târgu Mureş vă spun că, de regulă, în serile de joi se cântă în sala mare a Palatului Culturii. Mai sunt însă, din fericire, şi tradiţionalele festivaluri, precum Zilele Muzicale Târgumureşene, Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră Săptămâna Tiberius, Festivalul Internaţional de Chitară Clasică Harmonia Cordis ori In Memoriam Constantin Silvestri. Toate aceste concerte sunt un minunat prilej pentru a face noi şi noi exerciţii de admiraţie faţă de locul acesta.

91


Olga Stancu

Demersului nostru de a călători cât mai mult prin locuri mai puţin cunoscute din România îi adăugăm o nouă filă. Mergem astăzi, profitând de vremea caldă din acest început de an în zona Carpaţilor de Curbură, în judeţul Buzău. Însă nu pentru chihlimbar, Ţara Luanei, vulcanii noroioşi sau munţii de sare. Nici măcar despre tărâmul sfinţilor ce au săpat chilii în piatră.

drumul către ei, dar nici imposibil, trebuie doar un strop de răbdare. După ce părăsim drumul judeţean, un altul neasfaltat ne duce cale de doi kilometri până în sat. De aici, poteca urcă o costişă de deal şi te trezeşti faţă în faţă cu zeci de forme ciudate; de la sfere perfecte ce par ouă de animale preistorice, la discuri, chipuri de animale, obiecte - eu am identificat microfonul, rădăcina de ghimbir, resturile de capitel, toate sunt cumva aparte.

Atenţia ne este reţinută de Trovanţii din Ulmet, comuna Bozioru. Nu este foarte simplu de găsit

92


Existenţa li se datorează, conform specialiştilor, fostei Mări Sarmatice. Nisipul şi pietrişul, sub acţiunea unui ciment carbonatic au început să coaguleze. Bizar e însă că în loc să dispară prin eroziune, pietrele cresc, uşor, 4 - 5 cm în diametru la fiecare 1.200 de ani. Aşa că, judecând după dimensiuni, bătrâneii din Ulmet adună câteva zeci de mii de ani. Dacă savanţii le numesc concreţiuni - din latinescul con-crescere, a creşte împreună, în România termenul „trovant” se traduce prin „copii găsiţi” (trovati) şi a apărut pentru prima dată în lucrarea „Terţiarul din Oltenia” publicată de geologul Gheorghe Munteanu Murgoci în 1907. De altfel zona Buzăului nu este singura în care-i întâlnim. Apar şi în Costeşti, judeţul Vâlcea aici au chiar muzeul lor, apoi în Cluj, pe Dealul Feleacului, lângă Sibiu şi în Hunedoara. Această răspândire face ca numele să suferă influenţe zonale: bibiloi, bălătruci (traduse prin Pietrele lui Baal), dorobanţi, pietre mergătoare ori pietre vii. Cresc de la Ecuator la Poli, stârnesc interes şi admiraţie, uneori ating peste 3 m în diametru. S-a spus multă vreme că ar fi animale preistorice pietrificate, unii chiar spun că acestea sunt stanele de piatră din basme. Când ajungeţi în zonă o să observaţi multe gospodării cu trovanţi la porţi, deoarece există convingerea că protejează, aduc spor şi îndestulare. Ce alte secrete mai ascund pietrele care cresc... numai Creatorul ştie, eu vă invit la o lecţie despre cum sunt sfidate legile fizicii, în aer liber, fără taxă la intrare.

93


Ioana Pamfil

Pentru un tânăr estic, care a visat toata viaţa la frumuseţea vestului, petrecerea dintre ani nu putea sa aibă loc decât într-o ţară vestică. Dar ce faci cu tinerii estici care au învăţat că petrecerea de Revelion este cea mai aşteptată petrecere şi nu se termină mai devreme de răsăritul soarelui? Pentru ei există Praga, oraşul celor 100 de clopotniţe.

laxata „arhitectură” comunistă, dar tinerii estici nu au timp să vadă dincolo de centrul oraşului sau de podul Carol. Obişnuiţi cu Moş Gerilă, vizitarea pieţelor de Crăciun din Praga, deschise până după Noul An, este un prilej de bucurie. Supravegheate de Ceasul Astronomic din Piaţa Oraşului vechi, micile tarabe te îmbie cu ornamente tradiţionale şi mai puţin tradiţionale din Cehia, sau cu vin fiert şi cârnaţi de Boemia. O surpriză culinară plăcută pentru un

Aşezat pe râul Vltava, oraşul îmbină perfect arhitectura gotică sau barocă cu mult mai re-

94


călător din România este colacul Kurtos prezent şi el la fiecare colţ de stradă. Ultima zi din an, petrecută pe străzile unui oraş ce freamătă de turişti din toate colţurile lumii, te plimbă prin cultura oraşului, fiecare casă având istoria ei încărcată. Umblând pe străzile oraşului, nu poţi să rezişti tentaţiei de a încerca din porcii la proţap aliniaţi în faţa restaurantelor din Piaţa Sfântului Viaceslav. Miezul nopţii, trecerea dintre ani, trebuie să te prindă musai pe Podul Carol, păzit de cele trei turnuri şi nenumăratele statui. De acolo poţi vedea luminile noului an, milioanele de artificii din oraşul vechi, din oraşul nou sau de la Castel. Apele Vltavei răsună şi ele în noul an, prin zecile de vaporaşe. Şi când luminile se sting încet, încet, crezi că oraşul se va culca, dar nu. Oraşul freamătă sub paşii locuitorilor şi călătorilor, dornici să meargă din bar în bar şi să încerce berea Pils sau şampania de Boemia, începe petrecerea de Silvester, cum e numit la ei Revelionul. Chiar şi pentru cei întârziaţi sau indecişi există un loc unde se poate dansa, se poate asculta muzică, sau se poate discuta cu prietenii, şi nu trebuie să-l cauţi prea mult prin centrul oraşului. Pentru cei care îşi doresc să petreacă în continuare sub clar de lună, cabanele târgului de Crăciun sunt deschise şi se pot încălzi la un vin fiert şi o castană prăjită. Abia când soarele răsare pentru prima dată în noul an, cunoscuţi şi necunoscuţi, tineri şi bătrâni, în restaurante sau pe străzi, se despart urându-şi „Happy New Year”.

95


Daniela Justina Al-Ghajari

Dacă vrei să petreci o vacanţă unde să simţi iarna cu adevărat, într-o staţiune montană care nu e pe Valea Prahovei, Austria este considerată a fi una dintre cele mai bune alegeri pentru iubitorii sporturilor de iarnă. Când vine vorba de vestul României, staţiunea Straja se află pe primele locuri în preferinţele turiştilor.

noscute regiuni de schi din lume. Regiunea este situată la graniţa cu Vorarlberg, în minunata lume montană creată de grupele montane ale Alpilor Lechtal şi Verwall. Schiaţi laolaltă cu aşii acestei discipline, profitaţi de legendarele seri de Après-Ski sau bucuraţi-vă pur şi simplu de peisajul de vis şi romanticele sătuce. St. Anton, gazda Campionatelor mondiale de schi alpin din 2001, iese în evidenţă prin combinaţia dintre atmosfera internaţională şi stilul tradiţional austriac.

Arlberg, leagănul schiului alpin şi paradis de zăpadă prăfoasă, este una din cele mai cu-

96


Pârtiile cu zăpadă sigură, funpark-urile şi pantele foarte exigente şi abrupte, toate acestea fac inima unui schior să bată mai tare. St. Anton oferă 121 km de pârtii locale şi 340 km pârtii în întreaga regiune, cu toate gradele de dificultate, o zonă de promenadă şi pentru shopping, dar şi noua piscină acoperită, cu zonă de Wellness. Când vorbim de România, staţiuni precum Sinaia, Azuga şi Predeal sunt cele mai căutate pentru schi, iar în vârful topului este Poiana Braşov, dar în urma finalizării recente a tronsonului de autostradă Deva-Sibiu, care uşurează drumul spre vest, nu trebuie ocolită nici această parte a ţării. Zona Muntele Mic este privilegiată, fiind una din zonele din ţară unde zăpada ţine chiar şi 6 luni pe an. Pârtiile de schi au pante, atât pentru începători, cât şi pentru avansaţi. Se schiază pe trei pârtii, botezate de turişti Valea Soarelui (cca. 1.700 m lungime), Căldare (peste 600 m) şi Sub Teleschi(1.400m). Staţiunea Semenic, situată la 45 km de Reşiţa, este un punct important pe harta turistică de ski în vestul ţării. Pârtiile de schi pornesc de la altitudinea de 1.410 m şi oferă cel mai lung sezon de schi din ţară, datorită unor fronturi atmosferice ce oferă precipitaţii şi temperaturi scăzute. Pentru cei care nu au echipament de schi, nu este nici o problemă, sunt destule centre de închiriere a echipamentelor pentru ski, snowboard sau sănii. Mulţi români aleg să petreacă minivacanţe în staţiunea montană Straja, unde sunt 12 pârtii de schi, cea mai lungă având o lungime de peste opt kilometri, plecând din Vârful Straja (1.868m) şi ajungând la staţia de îmbarcare a telegondolei (750m). Pentru a spori confortul turiştilor la Straja a fost înlocuit telescaunul cu o telegondolă modernă şi a fost construit un nou telescaun spre Vârful Straja. Staţiunea Straja este un loc în care turiştii au parte de o vacanţă relaxantă în mijlocul naturii şi de plimbări pe felurite trasee turistice. În plus, factorii de cură, ca aerul pur şi puternic ozonat şi nu numai, sunt 97


recomandaţi pentru revigorarea organismelor slăbite. Straja este localizată la 1.445 m altitudine în Munţii Vâlcan, judeţul Hunedoara. Complexul turistic Straja este format din peste 200 de unităţi de cazare, iar printre cele mai importante obiective turistice accesibile în apropiere se numără Schitul Straja şi Crucea Eroilor, două monumente cu însemnătate religioasă şi istorică. Turiştii pot opta şi pentru trasee turistice înspre Cheile Brăiţei, Vârful Mutu, Vârful Straja, Stâna din Colţ, Drumul lui Mihai Viteazul, Platoul Constantinescu, mai dificile însă pe timpul iernii.

98


Ghiulsen Ismail Iusuf

De ce Mamaia, veţi spune, acum, în miez de iarnă? Tocmai din acest motiv! A ieşit soarele din nou şi în curând începem să ne facem planuri de vacanţă. Aş băga mâna în foc că nu veţi rata Mamaia nici în vara asta, măcar într-un week-end! Iată un motiv în plus pentru alegerea voastră, o legendă cu un romantism aparte, cea a staţiunii Mamaia:

de la Babadag, care făcea drumul până la Chiustenge (Constanţa) şi invers, aşezări cu haremuri. El poposea, de obicei, la târla mocanului Costea Alisandru, din apropierea Siutghiolului, unde lucra, ca ajutor, şi turcul Zecherea. Paşa îi spunea mocanului, Kogea Ali. Mocanul avea o frumuseţe de fecioară, iar Paşa un fiu, Enver, care s-a îndrăgostit fulgerător de fata creştină. De asemenea, turcul Zecherea

Legenda staţiunii Mamaia are ca erou un paşă,

99


tânjea şi el la mama fetei, pe nume Lia. Într-o bună zi, turcul Enver o fură pe fata Liei, o sui într-o barcă, dar fata, tot împotrivindu-se, căzu în apele reci ale ghiolului, ţipând: Mama Lia! Mama Lia! Deşi Enver a sărit în ghiol după ea, fata s-a înecat. Cu mintea rătăcită, Enver începu atunci să strige: Mamaia! Mamaia! şi nu Mama Lia, cum strigase fata. Apoi, Enver, după ce luă trupul fetei, fugi, în neştire, spre mare şi se înecă şi el. De atunci, locul s-a numit Mamaia, iar ca amintire, paşa a ridicat la malul mării o moară. Cu timpul, s-a format aici un sat care a fost distrus, în timpul sistematizării impuse de dictatura ceauşistă. Dar staţiunea de azi a renăscut, renumele ei ducându-se pe cele mai îndepărtate plaiuri ale lumii. Ghiulşen Yusuf, realizatoarea emisiunii în limba tătară la Radio Constanţa

100


Gianina Negreanu

Theologos, un sat în munte, într-o insulă grecească supranumită “insula de smarald” – Thassos.

Poate de aceea când am ajuns în Theologos, după un drum extrem de şerpuit care pornea parcă direct din mare, şi am văzut steagurile albe fluturând deasupra caselor, am vrut să cred că ele au rămas de pe vremea piraţilor, în semn de supunere, sau poate doar de acceptare a condiţiilor puse de oamenii răi, cu câte un ochi acoperit de bandane negre. În fapt, fie vorba între noi, nici acum nu ştiu ce semnificaţie aveau steagurile albe.

Ştiam că Theologos este o aşezare veche, fostă capitală a insulei până în secolul XIX, locul unde călugării de pe Muntele Athos au venit şi şi-au întemeiat mănăstiri. Şi mai ştiam şi că locuitorii insulei Thassos au fost adesea prădaţi de piraţi, motiv pentru care oamenii au fost nevoiţi să-şi construiască satele în munţi.

101


Mi-am zis, wau, primul semn e îndeplinit. Voi găsi aici vechea Grecie. Şi am continuat să merg pe o stradă atât de îngustă, încât maşinile care mergeau pe sensuri diferite trebuiau să-şi facă abil loc, urcându-se, parcă, pe zidurile caselor. Şi asta în condiţiile în care toate străzile erau în pantă. Speram să găsesc o piaţetă, semn că am ajuns în centrul satului, unde voi putea parca, sau măcar întoarce maşina. Nici gând. Îmi părea rău că am intrat cu maşina. Aveam sentimentul că suntem captivi, că oricând se poate bloca intrarea sau ieşirea, şi că vom rămâne acolo, la cheremul localnicilor, rugându-i să ne dea, cel puţin, o cană cu apă. Şi aşa a fost tot drumul până la ieşirea din sat, unde s-au terminat casele, asfaltul, şi unde, de fapt, am văzut că se termina şi drumul propriu-zis. Nu mai urma nimic, decât muntele. Aveam două opţiuni: să ne întoarcem pe acelaşi drum, sau pe un altul, paralel cu acesta, pornit tot, parca, direct din munte. Logic, l-am ales pe cel de-al doilea. Am regretat în următoarea secundă. Eram din nou captivi, de astă dată pe o stradă aflată deasupra celei pe care venisem, de fapt deasupra rândului de case ce mărginea drumul pe care venisem. Aşezarea fiind în trepte, iar acoperişurile tuturor caselor fiind foarte joase, şi din piatră de ardezie, aveam senzaţia că mergem, de fapt, pe acoperişuri. Şi asta până la capăt, adică până aproape de locul pe unde intrasem în sat, unde, cu multă şansă, am găsit un loc, în pantă evident, între două case, unde am putut scăpa de maşină. În sfârşit eram liberi, dar vulnerabili, ca orice intrus care nu se putea adăposti într-o casă. Theologosul nu se dezvăluie cu uşurinţă celor care nu-i aparţin. Tot pe acolo, mergând fără speranţa că vom da peste vreo casă mai răsărită, locul de unde fusese administrată insula (de centrul satului nu se mai punea problema, căci ne-am dat seama că nu era identificat în mod explicit), am găsit o tavernă suspendată pe marginea drumului. Probabil crâşma satului. Amenajată pe o terasă pe care proprietarul o făcea cât vroia el de mare, în funcţie de câţi clienţi avea, aducând mese după mese, pe care nişte bărbaţi în toată firea şi câţiva băieţi puţin trecuţi de 15 ani, îmbrăcaţi aşa cum plecaseră ei de acasă dimineaţa, şi suficient de neprietenoşi încât să nu uiţi unde te afli, le amena102


jau „la minut” cu feţe de masă din hârtie, peste care rânduiau ouzo-ul din partea casei, pâinea şi o mică afumătoare cu cafea, al cărei rost l-am înţeles imediat. Zeci de albine roiau în jurul platourilor cu mâncare, căci am uitat să vă spun că Thassos-ul este locul unde oamenii convieţuiesc cu albinele. Le găseşti peste tot, pe plajă, în munte, la cafenele, la mănăstiri. Doar fumul de cafea reuşea să le mai împrăştie. Meniul, tipic grecesc, de tavernă. Aceleaşi feluri de mâncare pe care le comanzi în Atena, la poalele Acropolelor, sau în Creta, sau în oricare insulă. Mai puţin peşte. Eram doar, în inima muntelui. Lipsa peştelui şi a fructelor de mare era compensată din plin de mult miel, apetisant gătit în nişte rotisoare rudimentare, având specificaţia în meniu „miel de la munte, din turma proprie”. În rest, brânză feta gătită în toate felurile, souvlaki din orice, mousaka, şi multă salată grecească. Simţeam că a trecut timpul peste Theologos, şi nu mai eşti pe vremea romanilor, sau a călugărilor de la Muntele Athos stabiliţi aici, nici pe cea a turcilor, nici măcar pe cea a piraţilor, uitându-mă la reperele moderne: sticlele de Heineken, Amstel şi Coca Cola de pe mesele celor aflaţi în tavernă. Am mâncat şi am plecat oarecum neîmplinită, simţindu-mă un oaspete nepoftit într-o aşezare închisă, care parcă se teme şi azi că orice nou venit i-ar putea provoca vreun rău.

103


Gabriela Pîncă

Urcăm şi coborâm împreună scări cu personalitate şi cu personalităţi, în Târgu Mureş. Câte trepte vă este dat să urcaţi şi să coborâţi într-o zi? Obişnuiţi să le număraţi, să le săriţi din două în două, sau v-aţi dori o scară rulantă care să vă poarte, cu tot cu gânduri, fără prea mari eforturi?

La Târgu Mureş, peste noapte, la începutul verii trecute, scările s-au trezit la viaţă. Oamenii au devenit mai atenţi pe unde îşi poartă paşii obosiţi sau vioi. În stradă, inspiraţi de aceste scări, au ieşit actorii, muzicienii, pictorii. O piaţetă îngustă din faţa unei scări devine, foarte repede, o scenă plină de sunet şi culoare. Sunt trei astfel de scări, deocamdată. Cu gândul la Enescu, Brâncuşi, Ady Endre, Teleki sau Octavian Goga.

Dar dacă scările care vă poartă paşii spre casă, ori spre serviciu, ori la vreun rendez-vous la ceas de seară ar fi pline de viaţă?

104


Totul a pornit de la un proiect numit Digital Transilvania, o platformă culturală complexă care a redat oraşului spaţii urbane fără prea multă personalitate. Foarte repede, în jurul ideii au apărut artiştii. Primii, mai bine zis primele, au fost câteva eleve de la Liceul de Artă: Iulia Suciu, Carina Cojan, Larisa Sava şi Teodora Orza. Autorităţile au înţeles repede originalitatea demersului, au dat undă verde proiectului şi aşteaptă noi provocări din partea artiştilor. Actorul Nicu Mihoc a devenit purtătorul de mesaj al artiştilor şi al localnicilor. Cine s-ar fi gândit că, tot peste noapte, târgumureşenii vor ajunge cunoscuţi în întreaga lume datorită unor scări, în urma unei competiţii online între 18 scări din lumea largă? Darămite să mai fie şi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului! Rákóczi, Furnica, Piatra de dimensiuni ale artei urbane

moară,

trei

Primele în acest proiect au fost scările Rákóczi, vechi de 112 ani. Scări cu rezonanţă în istoria locului, numele a fost dat în memoria lui Francisc Rákóczi al II-lea, care a condus la începutul secolului al XVIII-lea revoluţia maghiarilor împotriva stăpânirii austriece din Transilvania. Scările au 70 de trepte, sunt situate în zona centrală şi fac legătura dintre două zone foarte tranzitate ale oraşului: Parcul Cetăţii Medievale şi strada Revoluţiei. Meşterul constructor al scărilor este Soós Pál, de numele căruia se leagă şi alte construcţii din Târgu Mureş, la sfârşit de secol XIX – început de secol XX. Cât curaj pentru artiştii care au trudit la transformarea scărilor Rákóczi într-un spectacol inspirat de motivele portului popular din Transilvania, în roşu, alb şi negru. Nu au lipsit vocile contra, care au considerat demersul artistic nepotrivit. Argumentele unei aventuri urbane care să însufleţească locul au învins. Important de ştiut este că, în cele din urmă, modelul este dat de vopseaua aplicată pe contratreaptă, aşa încât rezultatul final este vizibil doar la urcare. Scările Rákóczi au devenit rapid un magnet pentru selfie-uri, fotografii cu mirese şi absolvenţi, o atracţie pentru turiştii veniţi în Oraşul Trandafirilor.

105


Până acum, au primit mii de like-uri, au fost share-uite de alte zeci de mii de ori. Valoarea imobiliară a zonei a crescut, spunea, mai în glumă, mai în serios, actorul Nicu Mihoc. Sunt tot mai dese ocaziile în care scările colorate din Târgu Mureş devin decorul perfect şi pentru muzicieni, Cvartetul Bohemia fiind doar un exemplu. Vă mai miră că sunt pe lista celor mai frumoase scări din lume, în compania unor scări din Italia, Chile, Germania, Coreea de Sud, Franţa, Brazilia sau Siria, într-un top realizat online? Furnica Scările de la Furnica (ce nume simpatic!) au fost construite la începutul anilor ‘70, spun localnicii. Furnica leagă două cartiere mari ale oraşului, cartierul Budai de Dâmbul Pietros şi traversează o zonă cu multă verdeaţă. La verdele arborilor din zonă, tinerii de la Liceul de Artă din Târgu Mureş au adus şi alte pete de culoare şi le-au aşezat pe betonul rece şi gri al scărilor: galben, portocaliu, roşu şi albastru. Modelul ales a fost pixelul, spun artiştii. Rezultatul e o doză în plus de energie şi entuziasm pentru cei care trec zilnic sau doar ocazional prin acea zonă. Artiştii înşişi au pus ochii pe aceste scări, după un tur al oraşului. Realizăm că suntem norocoşi să locuim într-un oraş construit pe atât de multe nivele! Piatra de Moară Ultimele scări care au prins viaţă la Târgu Mureş sunt cele mai spectaculoase datorită temei alese de artişti: 8 personalităţi ale culturii române şi maghiare au fost redate, cu respect şi cu multă fidelitate artistică, pe scările de la Piatra de Moară: sculptorul Constantin Brâncuşi, scriitorii Octavian Goga şi Liviu Rebreanu, poeţii Petőfi Sándor şi Ady Endre, compozitorul George Enescu, pictorul Nicolae Grigorescu şi contele Teleki Sámuel, cel care a fondat Biblioteca Teleki. Proiectul a fost gândit de Cristina Cantemir, o tânără absolventă de Arte la Cluj Napoca, venită din Republica Moldova, iar ajutoarele ei de nădejde au fost aceleaşi tinere de la Liceul de Artă. Este un act de curaj o astfel de lucrare, aţi spune. Unii gândesc că nu e potrivit să aşezi chipurile unor personalităţi uriaşe pe câteva trepte fără 106


vreo valoare artistică. Tocmai de aceea, Cristina a ales o tehnică specială şi a încercat să redea atmosfera interbelică a oraşului Târgu Mureş. Chipurile personalităţilor vor fi martore ale trecerii multor localnici sau turişti. Câţiva dintre ei vor fi atenţi la aceste chipuri, vor rememora arta celor pictaţi pe scări, poate îşi vor aminti vreun vers al lui Goga sau de Ciuleandra, Ion, Cuibul visurilor sau Cântecul Lebedei ale lui Liviu Rebreanu. Poate unii vor fredona, aşa, ca pentru ei, Rapsodia lui George Enescu. Sau poate vor avea în faţa ochilor, pentru câteva momente, Carul cu Boi sau Fetiţa cu basma roşie, picturile lui Nicolae Grigorescu. Scările cu personalităţi sunt cele care urcă din strada Gheorghe Doja spre cartierul Dâmbul Pietros, o zonă cunoscută doar celor care locuiesc în preajmă. Vor reuşi să ajungă la fel de celebre? Datorită localnicilor şi turiştilor, are toate şansele. Proiectele de artă urbană vor continua la Târgu Mureş. Artiştii dau ocol oraşului pentru a fixa pe hartă alte puncte de atracţie peste care acum trecem indiferenţi. Aţi obosit urcând şi coborând atâtea scări la Târgu Mureş!? Luaţi-vă un răgaz, priviţi de jos în sus la scările colorate şi daţi-le bineţe tuturor celor întâlniţi în cale pentru ca atunci când coborâţi să aibă cine să vă răspundă!

107


Dana Simona Dumitrescu

În 1867, cu ocazia unor prospectări petroliere făcute la noi în ţară, H. Cognand este francezul care a descoperit vulcanii noroioşi – fenomen natural rar întâlnit în lume, care fascinează prin natura sa, cât şi prin peisajul deosebit pe care îl oferă, sugerând un aspect selenar.

pildă cei din mările Barents şi Caspica, cât şi din apele Norvegiei. În România, cei mai cunoscuţi vulcani noroioşi se află în judeţul Buzău, dar şi, la o scară mult redusă, la Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar şi în anumite zone colinare din Moldova, unde micii vulcani sunt numiţi „gloduri” sau „ochiuri de glod”. Zona cea mai spectaculoasă în care se poate observa acest fenomen natural unic o

Pe întreaga planetă se cunosc 1.100 vulcani de acest fel. În Europa continentală sunt rari, cei mai cunoscuţi fiind cei din Azerbaidjan. Majoritatea lor există sub apele mărilor, ca de

108


reprezintă Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici din judeţul Buzău. Situaţi în partea centrală a Subcarpaţilor de Curbură, în apropierea comunei buzoiene Berca, Vulcanii noroioşi sunt printre cele mai cunoscute monumente, dar şi fenomene ale naturii de la noi din ţară. Zona Pâclele Mari — Pâclele Mici, unde se află faimoşii vulcani, declarată încă din 1924 monument al naturii, este singurul loc din Europa în care pot fi văzuţi vulcani noroioşi în adevărata lor splendoare. Vulcanii noroioşi sunt nişte ridicături conice (de forma unor pâlnii cu vârful în sus), care se formează la suprafaţa pământului, prin erupţia gazelor degajate de zăcămintele de hidrocarburi din subsol. Gazele emanate, în drumul lor spre suprafaţă, pornesc de undeva din adâncul pământului, de la peste 3.000 de metri adâncime, şi împing în drumul lor apa şi noroiul pe care le întâlnesc în cale. De fapt, gazele împing spre suprafaţă argilă înmuiată cu apă din pânzele freatice (noroi argilos), care odată ajunsă sus se usucă în contact cu aerul, formând structuri conice, amintind de nişte mici vulcani. Gazele care ies în atmosferă (degajând şi un miros de sulf ) continuă să bolborosească încet. Vulcanii noroioşi mai pot apare şi în urma mişcărilor seismice sau a unei emanaţii postvulcanice. Nu este cazul celor din zona Buzăului, care sunt o urmare a emanaţiilor de gaze din zonele cutanate şi poartă denumirea de pacle – Paclele Mari şi Paclele Mici (la 12 km de Berca), constituind una din rezervaţiile mixte (geologică şi botanică) cele mai interesante din România, întinzându-se pe o suprafaţă de 30 de hectare. Solul din vecinătatea vulcanilor noroioşi este sulfuros şi sărăturos, ceea ce face ca vegetaţia obişnuită să fie inexistentă. Se pot întâlni doar câteva specii care s-au adaptat mediului. În zona Pâclelor Mici se află cei mai mulţi dintre vulcanii noroioşi, de forme extrem de variate, dar de dimensiuni relativ reduse. Vulcanii deja formaţi, cu cratere în forma unor trunchiuri de con, au o înălţime cuprinsă între 2 şi 8 metri, iar în vârf există mici lacuri de „lavă”, un amestec care pare că ar clocoti, formând bulbuci provocaţi de gaze, dar noroiul bolborositor este rece. 109


Noroiul este împins continuu de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versanţii acestora, sub forma unor pârâiaşe, care se usucă treptat, modificând astfel în permanenţă peisajul. Noroiul împins la suprafaţă face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc, dând naştere unor guri de vulcani cu diametre de 2-3 metri. La câţiva kilometri spre nord-est este situat platoul Pâclelor Mari, cu o suprafaţă mare, numele fiind legat de dimensiunile foarte mari ale celor trei vulcani principali aflaţi în centrul platoului. Diametrul fiecăruia dintre aceşti trei vulcani măsoară peste 100 de metri, la baza acestora apărând mai multe cratere secundare şi limbi lungi de noroi, adesea amestecate cu şuviţe de ţiţei. În timpul perioadelor de secetă, pe platourile vulcanilor noroioşi sarea se cristalizează dezvoltând o adevărată eflorescenţă salină. Aspectul aproape selenar al platoului este dat de lipsa totală a vegetaţiei, de culoarea gălbui­albicioasă a noroiului uscat, de formele rezultate în urma uscării straturilor de noroi şi, mai ales, de conurile care domină platoul şi din care se scurge, în mod constant, noroiul. Peisajul este completat de bolboroselile continue ale vulcanilor. În Rezervaţia naturală a vulcanilor noroioşi fauna locului este specială prin prezenţa a două specii rare în România: scorpionul şi termita. Se poate ajunge la Vulcanii noroioşi, pe drumul modernizat, din DN10 (Buzău-Braşov), de la Sătuc (20 km), prin schela Berca sau prin Joseni-Policiori-Beciu (DJ102F).

110


Lucian Bălănuţă

Târgu Ocna - Ca sarea-n bucate. Aşa se traduce iubirea faţă de oraşul Târgu Ocna. Micul burg din judeţul Bacău, prin salina ce-i poartă numele, ar putea asigura de unul singur, preţ de ani buni, necesarul de sare. Asta în cazul în care lumea întreagă s-ar transpune în personajele din basmul lui Ispirescu, ce ajung să preţuiască, prea târziu, virtuţile aurului alb. Salzburgul României, aşa cum a fost el denumit, datorită numeroaselor biserici care străbat localitatea, a cromaticii şi a arhitecturii cu elemente de baroc

târziu moldovenesc, Târgu Ocna respiră la fel de îndrăzneţ atât la suprafaţă cât şi în subteran. Şi de aici şi explicaţia pentru care oraşul a dominat, timp de trei secole, economic şi cultural întreaga zonă a Văii Trotuşului. O vizită la Târgu Ocna vă aşează la aceeaşi masă cu realizările străbunicilor, bunicilor şi părinţilor noştri, de la 1848 la 1948, când noi, românii, reuşeam să ţinem ritmurile generale de dezvoltare asociate Europei.

111


„Ocnele acestea sunt nesecate, cu toate că în ele lucrează, zi de zi, sute de oameni.”, remarca Dimitrie Cantemir, în cartea sa, Descriptio Moldaviae. Atitudinea e neschimbată şi în prezent. Numai că de data aceasta, oamenii lucrează şi pentru buna dispoziţie a celor care coboară în subteranul adânc de 240 de m şi întins pe peste 10.000 de metri pătraţi. Până şi turismul s-a descălţat de bocanci atunci când a pătruns în salină, iar lacul cu apă sărată şi cascada veghează asupra acestui lucru. Înăuntru, singurul comerţ acceptat este trocul stresului şi al moliciunii cu cel al relaxării şi al revigorării. Biserica „Sfânta Varvara” Oraşul din adâncuri nu se putea simţi împlinit fără a fi vegheat de un minunat monument de purificare sufletească. Biserica „Sfânta Varvara” este cel mai mare lăcaş de cult ortodox săpat în sare din Europa. În anul 1992, minerii au preschimbat ciocanele şi târnăcopul în dălţi şi cuţite, iar realizarea lor este acum admirată de turişti veniţi din toate colţurile lumii. În fiecare an, la 4 decembrie, mii de pelerini ajung să admire arhitectura îngrijită în sare, formele atent reliefate şi răbdarea celor care le-au executat. Într-un astfel de pelerinaj, rezemat de coloanele de sare, sub lumina unui candelabru impresionant, un tânăr român, obişnuit cu toate resemnările, ajunge să evadeze din aglomeraţia cotidianului.

112


Radu Nicolescu

Mi-am promis să nu ratez o escapadă la schi anul acesta, aşa cum, din păcate, am tot ratat în ultimii ani. Sătul de aglomeraţia din staţiunile de pe Valea Prahovei, am decis să găsesc o alternativă. Anul trecut am fost la Straja, mi-a plăcut, însă m-au deranjat două lucruri: drumul şi închiderea telegondolei. Îmi doream să încerc să schiez şi în afara ţării, dar să fie un drum de maxim 10 ore cu maşina şi să am parte de pârtii cât mai multe şi lungi. Întrebând prietenii, răspunsul a fost clar: Bansko! Un

drum de aproximativ 8 ore pentru cei 550 km Bucureşti – Bansko. Sâmbăta la 6 dimineaţa am setat GPS-ul, încântat fiind de noua achiziţie (Suzuki Vitara AllGrip 2016), şi am plecat la drum, pe varianta Giurgiu – Veliko Tarnovo – Stara Zagora. Un drum secundar pentru a ajunge în Bansko, folosit mai des pentru a merge în Grecia, dar care a fost extrem de liber, astfel încât am mers constant cu 90 km/h şi am avut un consum mediu de 7 litri la 100km, bun pentru o benzinară 4x4.

113


Am ajuns la hotel în Bansko în jurul orei 14, moment în care prietenii din celelalte două maşini m-au boscorodit pentru drumul ales, astfel încât la întoarcere am ales varianta dorită de ei, prin Sofia, drumul principal. Am făcut undeva în jur de 7 ore, traseul fiind în mare parte pe autostradă, însă nu mi-a plăcut centura Sofiei care era în lucru şi plină de gropi. Vă las pe voi să decideţi care traseu este mai bun. Dar gata cu traseele, să vă spun despre Bansko. Este o populară staţiune de schi în sud-vestul Bulgariei, situată la poalele Munţilor Pirin, la o altitudine de 925 m deasupra nivelului mării cu o populaţie uşor peste 9.000 de locuitori. Deţine cea mai mare zonă de pârtii pentru ski din Bulgaria, un peisaj minunat care îţi oferă o vacanţă de iarnă ideală. Pistele de ski şi snowboard însumează aproximativ 70 de km, iar facilităţile hoteliere sunt aici pentru toate buzunarele (atenţie la stelele hotelurilor, la ei patru stele sunt maxim 3 stele în România, hotelul unde am stat era de patru stele şi pot zice ca am fost profund dezamăgit). Mai toate hotelurile oferă transport gratuit până la baza pârtiei. Aici este o mică problema… de la baza pârtiei, ca să ajungi practic la primul telescaun pentru a începe să te bucuri de schi, trebuie să iei telegondola, singura telegondolă… la care, poate şi pentru că era vacanţa elevilor, am stat la coadă cel puţin o oră. Mai exista varianta de a urca până sus cu maşina personală sau cu un taxi, însă trebuie plătită parcarea, daca ai noroc să găseşti un loc liber. O dată ajuns sus, de unde poţi folosi o mulţime de telescaune, teleschiuri… cozile dispar, iar pârtiile arată superb.

În fiecare seară nivelează pârtiile, şi apropo de seri, un lucru care m-a surprins, nu au nocturnă! Singura nocturnă este pe Ski Road, care după cum îi spune şi denumirea este mai mult un drum decât o pârtie. Mijloacele cu care poţi urca se închid maxim la 17:00, moment în care se închid şi centrele de închirieri echipamente. Skipass-ul pentru o zi este în jur de 150 lei, un preţ bun comparativ cu preţurile de la noi, iar pârtiile nu au egal în România. Ce este foarte ciudat şi neplăcut, mai ales pentru începători, este că nu au o cartelă cu puncte 114


pentru câteva urcări, care ar putea fi mult mai ieftină. Pentru schiorii medii-avansaţi recomand călduros această staţiune, unde ajungi repede, pârtiile sunt superbe şi te încadrezi într-un buget decent. Schiorilor începători le recomand să-şi ia monitor la noi, ca să înveţe să coboare pe o pârtie de nivel mediu, după care să meargă în Bulgaria şi să se bucure de frumuseţea coborârii unei pârtii cu o lungime de 15 kilometri. Uitasem să menţionez, în Bansko pârtiile cu un nivel mediu de dificultate ar fi la noi cele pentru avansaţi, aşa că aveţi grijă pe ce pârtii vă aventuraţi. Cu siguranţă am să aleg din nou Bansko şi în 2017, ne vedem acolo!

115


Szekely Ervin

Recunosc. Pun eu paharul de vin rose până şi în sigla partidului meu, ca să par mai rafinat, mai aristocrat, dar în fond sunt un proletar, căruia îi place berea. Încerc să „învăţ” vinul, dar când gust o bere, imediat ştiu ce este. Ca băutor de bere nu pot să omit din serialul restaurantelor bucureştene localul emblematic al berii, şi anume Caru cu bere. Este un restaurant cu tradiţie, relativ recent restaurat. E frumos. Cu vitralii, cu mese şi scaune din lemn (primele cam mici, ultimele uşor incomode, dar ce nu

suportăm pentru a respecta tradiţia) şi cu pavaj pe jos, chiar are atmosfera unei berării germane. Când păşeşti prima dată în Caru cu bere te simţi ca şi cum ai intra în Hofbräuhaus din München (bine, nu chiar, dar aproape). Servirea. Nu e rea, dar nu ceva deosebit. Faptul că eşti primit la uşă şi condus la masă, mai mult te încurcă, decât te ajută. Dar admit, că altfel ar fi mai greu de administrat mesele pentru că restaurantul este mai mereu plin.

116


E dificil şi să faci o rezervare în ziua în care vrei să mergi, dar dacă intri fără să ai o rezervare, ai totuşi mari şanse să găseşti o masă, chiar dacă trebuie să aştepţi un pic. Mâncarea: Aperitivul a fost Gustarea burghezului, adică foie gras de raţă îndopată cu dulceaţă de ceapă. Foarte bun. Nici cu răutate nu i-aş găsi nici un defect, vă recomand cu căldură. Dar într-un astfel de loc se cuvine să comanzi şi ceva tradiţional, în consens cu atmosfera, aşa că am cerut ciorbă de burtă. Corect făcut, acrişor cât trebuie, dar parcă totuşi lipsea ceva din ea. Era prea neutru gustul. Un pic mai curajos ar fi trebuit să fie bucătarul atunci când a condimentat ciorba. Despre felul doi nu am ce spune, pentru că în ziua în care m-am dus nu puteam să mănânc mai mult, dar piesa de rezistenţă a localului mi s-a părut (cu alte ocazii) ciolanul de porc făcut în cuptor. Se poate servi cu varză călită sau cu mămăligă (evident, se poate cere hrean şi ardei iute). Atenţie însă, o porţie este pentru două persoane. Este o mâncare perfect gătită, încă nu m-a dezamăgit niciodată. Mai sunt bune şi sarmalele în foi de varză, dar să nu uitaţi să cereţi extra smântână, pentru că ceea ce dau ei nu o să vă ajungă (vă spun eu). Desert: clătite cu dulceaţă. Nu este o mâncare complicată, dar se putea greşi. Ei nu le-au stricat. Soţia mea a mâncat tiramisu şi, după cum spune ea, a fost bun. Merită menţionat că este foarte bună pâinea casei şi berea casei. Aceasta din urmă chiar este de calitate, deşi după gustul meu e un pic cam dulce. Notarea mea Ambianţă/atmosferă: 9,50 Servirea: 8 Mâncarea: 9 Raport preţ/calitate: 9,50 (mai ieftin decât la majoritatea restaurantelor din această categorie).

117


Ana-Maria Cononovici

În centrul ţării, în triunghiul Sibiu-Făgăraş-Sighişoara, se întinde Valea Hârtibaciului sau Colinele Transilvaniei, a doua cea mai mare arie protejată din România. Regiune de păşuni, fâneţe şi păduri de foioase, recunoscută pentru biodiversitate, pentru practici agricole tradiţionale şi meşteşuguri tradiţionale, brunch-uri lunare ce pun în valoare patrimoniul construit şi pentru peisajul cultural neschimbat din perioada medievală, Valea Hârtibaciului vă aşteaptă să o descoperiţi primăvara.

Dincolo de impozantele biserici fortificate, aici puteţi vizita şi biserici din piatră, construite la începutul secolului XIX, a căror pictură poartă semnătura familiei de zugravi Grecu, renumită în întreaga zonă pentru modul personal, moralizator de a interpreta scenele biblice şi societatea şi de a le reda în icoane. De la Ben Mehedin, reprezentant al Fundaţiei Adept, care realizează proiecte de protejare a zonei, am aflat de ce trebuie vizitată zona şi de

118


ce este recomandată în special familiilor cu copii: „Colinele Transilvaniei reprezintă un loc curat, frumos, în care vizitatorii pot să vină şi să petreacă un timp de poveste. Sighişoara, Târnava Mare, satele săseşti sunt bogăţii ale României. Să vezi ce înseamnă Cinchişor, să vezi ce înseamnă Sighişoara nu poate fi uitat. Orice copil ar fi încântat să meargă în Colinele Transilvaniei. Pentru un copil, aici ar putea fi experienţa vieţii lui, să vină în Colinele Transilvaniei, unde poate să vadă natura la ea acasă: se poate vedea un scrânciob roşiatic care-şi face vânătoarea, prinde insecte, câteodată chiar şi şopârle, şi le înfige în spinii de păducel, copăcelul în care îşi face cuibul, ca să le aibă pentru masă. Aici ţăranii au creat un spaţiu bun şi pentru ei şi pentru sălbăticiunile naturii.” Asociaţia Mioritics şi WWF România (World Wide Fund for Nature) au inaugurat, anul trecut, o reţea de trasee de biciclete şi de drumeţie care străbat situl Natura 2000 Podişul Hârtibaciului - Târnava Mare din Transilvania şi care totalizează 229 de kilometri. Traseele parcurg 26 de sate cu biserici fortificate şi cetatea medievală Sighişoara, leagă patru monumente UNESCO, de la Sighişoara, Viscri, Saschiz şi Breite şi traversează arii naturale protejate de importanţă europeană şi naţională. Există aici un număr de 32 de trasee - cel mai lung fiind de 29,2 kilometri (Viscri - Dealul Ciorilor) şi cel mai scurt, de 1,6 kilometri (Sighişoara - Platoul cu stejari seculari Breite), precum şi 70 de panouri informative amplasate în localităţi traversate de trasee şi în punctele importante de pe trasee. Datorită reliefului foarte accesibil (cel mai înalt vârf este de 701 metri - Dealul Birom) şi a diversităţii opţiunilor, acestea pot fi parcurse de turiştii de toate vârstele, inclusiv de copii, fără echipament complex şi fără o pregătire sportivă specială, dar există şi circuite dedicate celor care îşi doresc mai mult şi au o condiţie fizică mai bună. Ben Mehedin, reprezentant al Fundaţiei Adept, ne-a încurajat să venim aici şi pentru traiul patriarhal şi oferta gastronomică variată: „Sunt meşteşuguri pe care puteţi să le experimentaţi cu copiii în Transilvania, puteţi să-i duceţi pe copii să învârtă roata olarului, să facă un obiect cu mânuţele proprii. Este o experienţă unică pentru vizitator să participe la un proces de producţie în gospodărie. 119


Puteţi să vedeţi femei care încă mai ştiu să ţeasă, să îşi îmbrace familia şi casa. E bine să mergeţi în Transilvania pentru că este o gastronomie unică, rezultată din combinarea gastronomiei ungureşti cu gastronomia săsească, a gastronomiei româneşti şi ţigăneşti şi evreieşti. Găseşti tot soiul de bucate.”

120


Székely Ervin

Vai, nu sunt perfect. Printre altele, pentru că sunt subiectiv. De obicei nu-mi plac restaurantele „fiţoase”, cu chelneri îmbrăcaţi în uniforme, traşi la patru ace, cu faţă de masă apretată, candelabre de criastal şi aşa mai departe. În astfel de locuri mă simt crispat, am complexe că nu cunosc bunele maniere, nu ştiu să mănânc, beau vin, deşi aş vrea bere, dar n-am curajul să comand (sunt proletar, ce să fac; parcă v-am mai spus), nu cunosc ceea ce înseamnă „etiquette”. Aşa că – văzând fotografiile de pe site-ul lor –

mult timp am ezitat să mă duc la Restaurantul Zexe din Bucureşti. Meniul însă m-a convins, şi azi am spart gheaţa. Deşi este un restaurant de lux, nu mi s-a părut de fiţe. Totul este făcut cu gust, elegant, dar nimic opulent. Este practic o terasă, cu acoperiş mobil (presupun). Are un stil boieresc în sens bun al cuvântului. Tablourile – nu ştiu dacă sunt originale sau copii şi nici cât valorează – dar sigur sunt în ton cu atmosfera localului. Aici te simţi în linişte şi siguranţă. Senzaţia e cu atât mai puternică, pentru că intrii din

121


strada Icoanei, o stradă aglomerată şi circulată din centrul capitalei, treci printr-un coridor de douăzeci de metri şi te trezeşti parcă cu o sută de ani înainte. Muzică de altă dată: romanţe, chansonette, cântece lăutăreşti în surdină să nu deranjeze discuţia la masă, mese frumos aranjate, chelneri respectuoşi. Servirea este exemplară. Chelnerii nu sunt indiscreţi, nu vor „să-ţi facă o fripturică, ca la mama acasă”, nu vor să te convingă să comanzi mai mult, decât vrei tu, dar totdeauna sunt acolo când ai nevoie de ei. Meniul nu este foarte bogat (ceea ce este bun, am vorbit despre acest lucru la descrierea restaurantului Beca’s Kitchen) şi conţinea câteva lucruri speciale, care nu prea găseşti în alte locuri. Eu am comandat două dintre acestea. Jumări de somn. Până acum nu am găsit în Bucureşti. Trebuie să spun că în ceea ce priveşte această mâncare, sunt răsfăţat, pentru că am fost mai multe ori în Ungaria, la Szeged, unde am mâncat jumări de peşte absolut fenomenale. Nici aici nu erau rele, dar erau mai mult carne, decât grăsime din peşte. Însă prezentarea, cu căţei de usturoi, cu care puteai unge pâinea prăjită servită alături, era excelentă. Supă clară de coadă de bou. Vă mai amintiţi de una din reţetele câştigătoare la concursul SMILA, a domnului Zalányi Sámuel? Asta era. A fost formidabil. Este adevărat că era făcută fără legume, însă gustul a fost absolut fantastic. Ceafă de porc mangaliţa cu fasole. Era practic o tocăniţă de fasole, însă corect pregătită (poate că un pic a fost mai sărată, decât trebuia, dar „de gustibus non discutandum”). Prăjitură cu trei feluri de ciocolată. La dulciuri nu prea mă pricep, însă mie mi-a plăcut foarte mult. Un gust cremos, nu prea dulce, care a echilibrat perfect felurile mâncate mai înainte. Mai merită menţionat că restaurantul are un sortiment bogat de vinuri, dar şi de alte băuturi. 122


De exemplu se găseşte Unicum (un digestiv extraordinar de bun) şi nu s-au uitat câş la mine, când am comandat bere Pilsner Urquelle. Aşadar: ambianţă: 9.50; servire: 9.50; mâncare: jumări de somn – 9, supa – 10, ceafa de mangaliţă cu fasole – 9.50, desert – 9.50. Raport preţ/calitate: 8 (un pic piperate sunt preţurile chiar şi faţă de calitatea lor foarte bună).

123


Székely Ervin

Beca‘s Kitchen are o cotă destul de bună la Trip Adviser (care mai nou mi se pare din ce în ce mai puţin relevant) şi pe bună dreptate. E un restaurant mic, dar cochet, aranjat cu fantezie şi bun gust.

bucătărie de reformă, adică ingrediente bune, nimic congelat, nimic prăjit în ulei, legume făcute „al dente” să păstreze gustul şi calităţile. Eu m-am simţit uşor ofensat. Parcă îmi spuneau: bă ţărane, aici nu mănânci clisă cu ceapă ca acasă la tine, te civilizăm noi, dacă nu a făcut-o măta acasă! Iar mie nu-mi place când un restaurant se transformă într-un centru de educaţie civică. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva mâncărurilor sănătoase, dar cred că trebuie să avem un echilibru în toate.

Cu toate acestea la început am avut oarece rezervă faţă de Beca‘s Kitchen, deşi mâncarea este bună şi sănătoasă. Poate tocmai asta era problema mea. Prea sănătoasă. Beca‘s Kitchen promovează o tendinţă foarte bună, numită

124


De exemplu la Beca‘s Kitchen humusul nu se serveşte cu lipie, ci cu pâine prăjită aproape ca un chips, care pune la grea încercare orice dantură. Asta deja e vecină cu blasfemie. Cu toate acestea nu am renunţat şi nici în continuare nu voi renunţa la Beca‘s Kitchen, pentru că sunt buni. Chiar foarte buni! Atmosfera în restaurant e excelentă. Imediat te simţi acasă, muzica e bine aleasă. Se ascultă un radio pe internet, jazzradio.com care are mai multe canale pe diferite genuri, aici merge canalul numit Paris cafe cu chansonette despre care spunea poetul Ady Endre că sunt: fumurii, ciudate, triste, purpurii („füstösek, furcsák, búsak, bíborak”), cum nu se poate mai adecvat într-un astfel de local. Evident aici nu se organizează nunţi, botezuri şi alte evenimente de acest gen cu muzică asurzitoare, iar caracterul locului selectează şi clientela (nu sunt beţivi, nu auzi vociferări etc.). Obiectele din restaurant sunt cu mult gust şi sunt bine alese. Creează imaginea unei case de locuit, unde tu eşti un musafir drag. Meniul. Nu sunt multe feluri şi acest lucru e bine. Înseamnă că totul este proaspăt, mâncărurile nu sunt scoase din congelator şi încălzite la microunde. Să vă feriţi de restaurante care oferă 70 de feluri de mâncăruri. În afară de faptul că lipsesc din meniul mâncăruri bune, dar considerate probabil nesănătoase, felurile sunt bine alese, dar totuşi nu-mi explic de ce nu este nici o mâncare făcută din carne de vită (de porc nu mai vorbesc). Altă menţiune critică este că dacă sunt puţine feluri, ceea ce este bine, atunci ar trebui schimbat meniul mai des (şi acum o lună şi ceva erau aceeaşi feluri de mâncare). Servirea este exemplară. Chelneriţele şi proprietăreasa sunt foarte amabile şi serviabile. Nu sunt indiscrete, dar totdeauna vin, când e nevoie de ele şi te întreabă dacă ai fost sau nu mulţumit şi ce anume ar trebui îmbunătăţit. Se vede, că acest lucru nu fac formal. Chiar au nevoie de opiniile clienţilor, ceea ce denotă profesionalism. Supa. Am mâncat supă cremă de mazăre cu mentă. A fost perfectă. Cremoasă, cu densitate optimă. Se simţea gustul proaspăt de mazăre, prin care puteai savura aromă de mentă. Bestial! Sigur o să mai mănânc. 125


Creveţi cu legume. O altă capodoperă a la Beca‘s Kitchen. Creveţii erau curăţiţi (nu-mi place să mă murdăresc decojindu-le în timpul mâncării) şi prăjiţi la cuptor exact cât trebuie. Legumele erau tăiate julien şi făcute, bineînţeles al dente (dacă puneam un pic de apă pe ele, mai creşteau). Sigur, aşa trebuiau să fie, aşa era sănătos şi în armonie cu gustul creveţilor, dar… hai, să lăsăm. Desertul era tartă cu mere şi cu sos de vanilie. Recunosc, că la deserturi nu mă pricep, dar mie mi-a plăcut. Nu era excesiv de dulce, gustul de mere dăde „vioiciune” unui desert clasic, nimic de zis. Calificative (notarea este de la 1 la 10: Ambianţă, atmosferă: 9-9,50. Servirea: 9,50. Mâncarea: 10 (credeţi-mă, greu dau punctajul maxim, dar nu am ce face). Raport preţ/calitate: 8-8,50 (nu este un restaurant ieftin, dar merită banii).

126


Ana-Maria Cononovici

Vă invităm să vizitaţi Comuna muzeu Ciocăneşti, declarată obiectiv turistic cu acest nume încă din 2004, pentru caracterul său unitar şi unic în ţară, prin motivele naţionale tradiţionale de pe pereţii majorităţii caselor de aici, dar şi pentru păstrarea vie a unor tradiţii.

portaţi buştenii. Am aflat mai multe despre atracţiile acestei comune de la Marilena Niculiţă, directoarea Muzeului naţional al ouălor încondeiate din Comuna muzeu Ciocăneşti, prezentă la decernarea premiilor Sate culturale româneşti, ediţia din această primăvară: „Suntem atât de bucuroşi că sunt apreciate toate evenimentele culturale care au loc la noi. Când vorbim de Ciocăneşti, vorbim de ouă încondeiate, este comuna cu cei mai mulţi încondeietori din Bucovina, cea mai renumită, de aceea avem

Comuna turistică Ciocăneşti se află în partea de sud-vest a judeţului Suceava, la 106 km de oraşul-reşedinţă de judeţ şi este traversată de Bistriţa Aurie, un râu pe care altădată erau trans-

127


şi un festival al ouălor încondeiate. Comuna Ciocăneşti este o comună mică, dar cu oameni cu suflet mare şi au loc două festivaluri naţionale: Festivalul naţional al ouălor încondeiate, care anul acesta va fi la a 13-a ediţie, pe 1617 aprilie şi Festivalul naţional al păstrăvului. Cobzele de păstrăvi sunt nelipsite la Festivalul păstrăvului, păstrăv afumat şi împachetat în crenguţe de brad.” În Ciocăneşti există o biserică ortodoxă din lemn, construită în 1859 şi sunt organizate în fiecare an manifestări care au scopul de a pune în evidenţă activităţi tradiţionale din zonă sau de a atrage atenţia asupra conservării mediului. Astfel, la 29 mai, este organizată „Măsura oilor”, înainte ca turmele să urce la munte, apoi Festivalul „Incursiune în rezervaţia de rododendroni, de pe muntele Suhard”, dar şi „Săptămâna plutăritului”, ocazie pentru vizitatori de a face o plimbare cu plutele pe Bistriţa. Cu o reţea agro-turistică dezvoltată, comuna Ciocăneşti ne aşteaptă cu pensiuni clasificate la una, două şi trei margarete. Ce bunătăţi putem gusta odată ajunşi la Ciocăneşti, ne-a spus tot Marilena Niculiţă: „Dulceţuri, siropuri, afinată, frăgată, produse din fructe de pădure, produse naturale, o băutură tradiţională de la noi, numită mied, este un fel de suc, la care folosim măr, zeamă de lămâie, puţină miere, puţină coajă de portocală”. De la Ciocăneşti, vizitatorul ajunge uşor în staţiunea Vatra Dornei sau la celebrele mănăstiri cu picturi murale din Bucovina. Directoarea Muzeului naţional al ouălor încondeiate din Comuna muzeu Ciocăneşti, Marilena Niculiţă, ne-a lansat o invitaţie: „Ţin să vă lansez o invitaţie, să veniţi la noi, la Ciocăneşti, în comuna muzeu şi să degustaţi toate aceste produse cu care noi ne-am prezentat la acest concurs, dar să vedeţi şi frumuseţile de la noi, să vedeţi festivalurile, şi sigur veţi reveni în fiecare an”! În plus, o altă atracţie specială a zonei o constituie numeroasele activităţi artizanale pe care puteţi încerca să le şi practicaţi: pictarea icoanelor , încondeierea ouălor, sculptură în lemn, ţesutul şi lucratul în piele, prelucrarea măştilor populare.

128


Székely Ervin

Azi a venit rândul restaurantului lu‘ Dinescu: Lacrimi şi Sfinţi. Nici nu s-ar putea nega, că este restaurantul unui poet. Mai degrabă este o poveste rustică decât un restaurant. De fapt cuvântul restaurant nici nu este potrivit pentru Lacrimi şi Sfinţi. Mai degrabă este o cârciumă la capătul satului, dar în sens bun al cuvântului. Are tot ce trebuie pentru confort, dar păstrează aerul unui stabiliment modest, de ţară, fără să cadă în capcana superficialităţii sau a chiciului (până şi toaletă arată ca un WC în fundul curţii,

dar e dotat cu tot ce trebuie). Semnătura poetului nu lipseşte de nicăieri. Pe meniu găseşti această poezie: „Bucătăriile se văd din cer/ Mai bine decât oamenii de seamă/ Prinzi îngeru-n gamela ta de zeamă/ Nedetectat de radarul de fier.// Întâi precum o pată de untură/ Apoi întregul sclipăt te-a orbit/ Duci duhul sfânt cu lingura la gură/ De-ţi cântă maţul de mitropolit.” Ambianţa în lacrimi şi Sfinţi e aproape perfectă (perfecţi sunt numai sfinţii).

129


Servirea. După ce ne-am răsfăţat cu ambianţa, ni se pare modest. Într-o zi ne-au băgat într-un colţ, deşi tot localul era gol. Altfel nu se poate reproşa greşeli majore chelnerilor, dar lipseşte din ei pasiunea muncii. Mâncarea. În general este bună. Denumirile date – probabil de însuşi Dinescu – fac deliciul meniului: platou de transhumanţă, piftie aşezată, pârjoale cuvioase, jumări, universitare, somn sentimental, porc de la frontieră, brigada de moravuri (momiţe, fudulii şi pizdulice stinse cu citrice şi capere, însoţite de ciuperci).

Piftie aşezată. E foarte bună, curată, cu carne de cocoş şi legume. E fără cusur. Ciorbă de potroace. Este corect pregătită, dar lipseşte din ea afumătura. Are un gust echilibrat, dar cam neutru. Eu aş fi acrit mai mult. Folosirea cărnii de raţă pentru ciorbă de potroace este o idee originală, dar nu e rea de loc. Pârjoale de doamne ajută. În ciuda numelui este o chiftea obişnuită. Practic sunt pârjoale moldoveneşti, fără nicmic deosebit, servit cu cartofi pireu.

Raţa mută în schimb este bestială. E servită pe pat de varză, nimic de zis. Cornuleţe minunate. Într-adevăr sunt minunate, ca la mama acasă. Sunt umplute cu nucă. Aluatul e fin, toată prăjitura e fragedă. Vinul. E tot a lu‘ Dinescu. Şi e foarte bun. Am băut merlot. Vă recomand cu căldură. Mai ales că lângă fiecare sticlă, primeşti şi o poezie. Iată pe a mea: „Pe sub castani adie evul mediu/ cu zaruri ce-mi pocnesc în faţă lent/ îmi joc şi eu în senzual asediu/ carnea de smochinit adolescent.// Dinspre mansarde dangătul de linguri/ topeşte ora paşnică de ceai/ insinuând prohodul celor singuri/ pe lângă moartea cărora treceai.// O, trupul tău lucrat febril cu forja/ lemn muieratic aclamat de vulg/ patul otrăvitor al papei Borgia/ mă-mbie-ntre valtrapuri să mă culc,// faţă de cartier, inconştientă,/surpând cetăţi de aer sub picior,/ nebănuind din iz de ceai de mentă/ surâsul meu aproape necrofor.”

130


Notarea: Ambianţă, atmosferă: 10 (oricât m-am străduit, nu am găsit nici un defect, iar poeziile dau sarea şi piperul localului); Servirea: 7,50-8 (erau şi chelneriţe mai atente, care au îmbunătăţit notarea); Mâncarea: 9; Raport calitate/preţ: 7,50 („scump, dom‘le, scump, dincolo era mai ieftin”).

131


Székely Ervin

De la mâncarea bună ce am mâncat acasă la Paştele catolic m-am îngrăşat un pic, aşa că ieri m-am dus la sală pentru modelarea corpului. La sală de decondiţionare. Se poate spune şi cârciumă, dar nu sună aşa bine. Într-adevăr corpul, dar mai ales mişcările mele au căpătat forme ciudate apreciate de meseni, dar dezagreate de soţie. Aşa că azi am făcut penitenţă şi m-am apucat de cultură. Desigur de cultură gastronomică. De existenţa cafenelelor literare ştiam de mult, dar de restaurant literar încă nu am

auzit. Restaurantul Bulgakov din Cluj este un astfel de stabiliment. Aici se organizează serate literare, lansări de carte, dar se poate şi mânca, şi încă bine! Bulgakov este un restaurant mare, aşezat în centrul vechi al Clujului, pe strada Inocenţiu Micu Klein. Localul are cu mai multe încăperi. Stilul este unu a intelectualului boem, foarte urban, dar nostim, uşor eclectic, dar acest lucru nu te deranjează (deşi amplasarea unui plazmă

132


pe bibliotecă nu a fost o idee bună). Practic este inspirată de locuinţele intelectualilor sau a studenţilor clujeni (am văzut multe astfel de apartamente), unde totul se subordonează utilităţii şi pe proprietari nu prea interesează convenţiile în ceea ce priveşte mobilarea încăperilor. Încăperea principală este o terasă acoperită (dar pe care se poate descoperi vara), restul sunt prietenoase, intime, cu parfumul cârciumilor ruinate. Servirea: Dacă cu alte ocazii am aşteptat cam mult ca să ne bage în seamă, acum servirea a fost peste aşteptările mele. Chelneriţele erau atente, ne-au ajutat în alegere şi erau rapide. Mâncarea: Pe meniu sunt mâncăruri tradiţionale româneşti şi ungureşti (mai ales), dar sunt şi măncăruri aşa zis internaţionale (de exemplu: barbeque fried chicken). Eu am cerut cremă de ciuperci. Era corect făcută, nu era nici prea deasă nici prea fluidă, se simţea gustul proaspăt a ciupercilor de pădure, dar cam sărac mi s-a părut. Eu aş fi pus supa pe nişte bucăţi de caşcaval camambert, sau măcar aş fi ornat cu frunze de mentă sau germeni de ceapă. Papricaş de pui cu găluşte. Papricaşul propriu zis a fost excelent. Mai ales sosul mi-sa părut foarte reuşit. Găluştele însă erau cam tari (aveau pre multă făină) şi uscaţi. Varza acră însă – ca murătură – a fost iarăşi bună. P ireu de castanie. Pireul de castanie bănuiesc că a fost cumpărată, ca atare nu se poate evalua. Problema principală cu acest desert este frişca. În multe locuri frişca e făcută din praf şi e uscată, fără nici un gust. Aici a fost bună. Notare: Ambianţa: 8,50; Servirea: 10; Mâncarea: 9; Raport preţ/calitate: 9,50 (nu e un loc scump).

133


Gabriela Eftime

De asta am avut parte în urmă cu două săptămâni la Predeal, la Pensiunea Tamina. Situată pe drumul spre Trei brazi, în apropiere de hotelul Orizont, la Tamina am descoperit deopotrivă confortul pe care ni-l doream dar şi ospitalitatea tipic românească. Gazdele noastre, Ionela şi Matei, ne aştepta cu tradiţionala pâine (abia scoasă din cuptor) cu sare şi un pahar de afinată de casă, tocmai potrivite pentru după-amiaza ploioasa în care sosisem.

Camerele sunt mari, elegante, curăţenia este exemplară, amabilitatea la fel, iar peisajul pe care îl ai în faţa ochilor imediat ce păşeşti în camere este minunat. Şi pentru că, în final, vremea a ţinut cu noi, am făcut şi câteva trasee.... unele mai aşa, ca pentru bucureşteni ieşiţi la iarbă verde, altele mai puţin uşoare, oricum toate frumoase şi peste aşteptările noastre la capitolul mişcare şi efort.

134


În prima zi am pornit hai-hui, cam fără entuziasm, spre Cheile Râşnoavei. Pe care, dat fiind drumul bun, le-am depăşit în mers aşa că am oprit maşinile (ha,ha,ha!!!) pe malul apei şi ne-am bucurat de câteva raze de soare, am cules floricele şi... hai să spun adevărul, ne-am pus frumos în portbagaj o piatră „inimă de bou”, lustruită bine de apă, tocmai bună pentru butoiul de varză murată la toamnă. Noroc că, la întoarcere, am poposit la Râşnov, la una dintre păstrăvăriile de acolo, unde proprietarul ne-a dezvăluit toate tainele păstrăvilor de la ieşirea din icre, până la tigaia încinsă! Aşa că am ajuns cam plictisiţi la pensiune unde gazda noastră, Matei, ne-a tras de limbă asupra programului de peste zi, a zâmbit ardeleneşte şi a doua zi dimineaţă s-a oferit să ne însoţească în plimbarea spre Trei brazi. Zis şi făcut, după micul dejun plecăm spre Trei brazi cu maşinile (pe un drum în lucru, plin de hârtoape) şi de acolo, pe jos spre Poiana Secuilor unde ne aşezăm, ca gâzele la soare, cu o bere în faţă, convinşi că asta a fost toată plimbarea. Surpriză însă, Matei nu se lasă impresionat de protestele noastre şi ne mobilizează spre o destinaţie „secretă”. Câţiva kilometri mai departe, după un drum pe o potecă din pădure, ne trezim în faţa unui peisaj care ne taie răsuflarea: poteca se opreşte brusc pe marginea unei râpe adânci iar în faţa noastră, în toată splendoarea amiezii însorite, masivul Postăvarul. Pentru câteva minute n-am mai scos nici o vorbă, ne-am bucurat de liniştea din jur, am lăsat deoparte toate grijile şi gândurile, singuri, doar noi şi muntele. Iar la întoarcere, ca să mai păstrăm ceva din atmosfera magică, în apropiere de Poiana Secuilor, Matei a căutat „mestecenii lui” şi ne-a lăsat să îi îmbrăţişăm şi să ne încărcăm cu energia lor pozitivă. În dimineaţa următoare, gazda ne anunţă că ne-a pregătit un alt traseu, „e ceva mai lung, dar uşor, mergi ca în palmă”. Se uită totuşi atent la încălţările noastre, ne mai trimite în camere să ne luăm nişte haine mai groase, deşi afară e soare şi tocmai frig şi astfel pregătiţi ne suim în maşini şi plecăm. Trecem de Timişul de Sus, depăşim drumeagul spre cascada Tamina, ne continuăm drumul prin Timişul de Jos, până la indicatorul Canionul şi cascada 7 scări. Aşadar, aceasta era destinaţia!

135


O luăm la pas cuceriţi de ideea că mergem puţin şi pe drum lin, dar curând drumul începe să urce prin pădure, pe o potecă din ce în ce mai îngustă şi mai înclinată. Descoperim şi traseul tirolienei care, aşa cum am aflat mai apoi, porneşte de sus, de la Cabana 7 scări şi coboară până aproape de Dâmbul Morii, o aventură care declanşează evident adrenalina şi, implicit, ţipetele de încântare (ori teamă) ale celor care coboară vijelios. Şi urcăm. Urcăm. Matei nu ne ia în seamă noile proteste şi aşa, cu zăhărelul, ajungem după vreo oră şi jumătate la Cabana 7 scări. Răsuflăm uşuraţi, am scăpat! Mai avem cele 7 scări ale canionului şi gata, ne întoarcem! La canion se plăteşte o taxă de intrare de 10 lei. E bine de ştiut, pentru că am întâlnit pe acolo nişte grupuri de tineri care au făcut cale întorsă fiindcă plecaseră fără bani la ei. Dăm cu ochii de prima scară. Seamănă bine de tot cu scările de metal ale pompierilor atâta doar că e bine ancorată în peretele de stâncă şi are balustradă. Aşadar, pentru scara asta trebuia să avem încălţările adecvate. Urcăm! Ajunşi la prima platformă, Matei începe să-şi îmbrace hanoracul, facem şi noi la fel şi abia după ce ajungem la capătul primei platforme înţelegem de ce: abia acum intrăm în „inima” canionului. Următoarea scară are cam 10 metri înălţime, un unghi de 90 grade, imediat în stânga se rostogoleşte cascada ai cărei stropi puternici de apă udă scara şi, evident, pe noi. Devenim cam palizi dar nu e drum de întoarcere, la propriu, nu avem încotro decât să înaintăm. Şi uite aşa, urcăm cele 7 scări, uimiţi la fiecare pas de frumuseţea canionului din care abia se întrezăreşte cerul. De la ieşirea din canion urcăm versantul, îl coborâm pe partea cealaltă, refacem apoi traseul în sens invers, acum parcă mai sprinteni după valul de adrelanină şi ajungem după încă o oră şi jumătate la maşini. Bucuroşi! Excesiv de bucuroşi şi guralivi pentru că nu ne-am fi imaginat că vom fi în stare să parcurgem acest traseu. La pensiune primim şi trofeul: un colac de pâine fierbinte şi ceva vin roşu, toate producţie proprie a gazdelor. Iar a doua zi la despărţire, după mulţumirile binemeritate adresate amfitrionilor, ne propunem să revenim pentru că mai avem încă multe de văzut: Cascada Tamina, Poiana narciselor, Grota de la Şinca Veche.... 136


Székely Ervin

S-a întâmplat în septembrie, anul trecut. Eram în Malaga (da, sunt locuri mai proaste în lume) şi căutam un restaurant. Consultam „tripadvăizerul”, care indica – nu în primele locuri, dar încă în top 10 – un local micuţ, dar interesant. Avea şi nume Tapería de Sybaris, dar unul din comentatori scria că să întreb numai despre „Cârciuma lu‘ Manolo” şi toată lumea o să ştie despre ce vorbesc. Menţionez, că acest Manolo nu este identic cu suporterul echipei de fotbal a Spaniei, pe care putem vedea cu o tobă mare

pe la meciurile importante ale naţionalei ţării sale (şi care umblă cu o maşină Dacia 1300), nu, acest Manolo – dacă se poate – este şi mai simpatic, dar să nu sărim în faţa evenimentelor. Am găsit uşor restaurantul cu GPS. Am intrat şi imediat am vrut să ies. Imaginaţi o încăpere cam cât o cameră de zi mai mare, în care era o tejghea şi o singură masă (care era ocupată). Înauntru semiîntuneric, până şi tejgheaua era vopsită neagră.

137


Chiar că arăta ca o cârciumă din periferia Salontei, unde pe mine nu m-au lăsat să intru până când eram copil, iar după aceea nu am mai vrut eu să mă bag. Înainte să ies însă, am văzut că pe tejghea nu erau sticle cu votcă „Săniuţă”, ci legume: vinete, roşii, morcovi şi altele. Asta mi s-a părut curios şi m-am întors ca să văd despre ce e vorba. Atunci m-a văzut Manolo şi foarte degajat m-a întrebat: „Din ce vrei să-ţi fac o mâncare?” Am răspuns la fel de lejer: „Tu ce propui?”„Uite, îţi fac o salată cu somon. Imediat va fii gata, până atunci bea un pahar de vin.” Am acceptat oferta lui Manolo. Salata a fost cât de simplu, atât de bun. Avea trei ingrediente principale: roşii de Tenerife (sunt roşii verzui, aproape negre; şi la noi se găsesc din când în când în hypermarketuri, dar se numesc Kumato), ceapă roşie şi file de somon afumat. Condimentat cum trebuie, a fost excelent. Într-ucât era tapas, porţiile erau mici şi am putut gusta mai multe bunătăţi ale lui Manolo (din păcate nu am fotografiat şi acum nu mai amintesc la compoziţia lor, dar fiecare a fost excelent). Manolo nu a făcut lucruri sofisticate, însă a lucrat din ingrediente de foarte bună calitate, totul era proaspăt şi făcut acolo în faţa ta. Manolo era un bun psiholog şi un om foarte atent. Discuta cu mine când a văzut că am nevoie de partener, dar imediat s-a retras, când a crezut că mă deranjează. Era prietenos, dar niciodată indiscret, evita subiecte în care am fi putut avea opinii contrare (nu a discutat despre politică), era serviabil şi elegant. A doua zi m-am dus la un alt restaurant, tot din zona cârciumii lui Manolo. Era fiţos, dar nu m-au băgat în seamă. Mâncarea a fost bunicică, dar nu avea gustul legumelor proaspete ale lui Manolo. La un moment dat m-am ridicat de la masă şi m-am dus direct la Manolo. Am stat acolo toată seara. Discutam, râdeam şi mâncam cu Manolo. Mergând înapoi la hotel mă gândeam că de ce nu sunt astfel de restaurante şi în Bucureşti? Unde patronul este acolo, „se coboară” la client şi e partenerul, chiar prietenul acestuia; unde găseşti bunătăţi şi te simţi acasă, chiar dacă eşti la mii de kilometri de casa ta. Mă bucur că după aproape un an şi în Bucureşti am găsit astfel de localuri. Beca‘s Kitchen şi Bistro Guxt (despre care am să scriu în curând) sunt două dintre ele.

138


Ana-Maria Cononovici

Vă invităm să vă bucuraţi de un sejur într-o renumită staţiune de tratament din România: Băile Govora. Situată în Judeţul Vâlcea, în regiunea depresiunii sub-carpatice, Băile Govora sunt situate la 21 km de Râmnicu Vâlcea, la o altitudine de 360 m, fiind înconjurată de păduri de fagi, stejari şi pini. Băile Govora se bucură de numeroase avantaje, de la proprietăţile terapeutice ale factorilor naturali (aerul şi apa), care au transformat staţiunea într-o destinaţie de top pentru balneoterapie, continuând cu

atracţiile turistice (arhitectură, mănăstiri) şi nu în ultimul rând cu zonele renumite pentru iubitorii de vin (Drăgăşani). La Băile Govora beneficiaţi de un climat continental moderat, cu influenţe mediteraneene, cu veri răcoroase, temperatura medie a lunii iulie fiind de 19°C şi ierni blânde, cu o temperatură medie a lunii ianuarie de -3°C. La Băile Govora turiştii pot beneficia de cura de tratament balnear, pentru afecţiuni respiratorii, reumatice

139


sau digestive dar şi de relaxare, această staţiune fiind o alegere excelentă pentru toate vârstele. O cură de tratament trebuie să dureze minimum 10 zile. În privinţa ofertelor de cazare, puteţi să alegeţi pensiuni sau hoteluri de două, trei şi patru stele. Dar Govora este renumită pentru un hotel renovat, Hotelul Palace, care este un simbol al staţiunii, ne-a spus Daniela Vlad, director general SC Băile Govora SA: „Toată lumea care vine în Govora este rugată să vină să vadă un imobil cu o arhitectură unică, de la 1911-1914, şi care este primul hotel din România care a avut bază de tratament. Este un hotel mare, cu arhitectură specială, în sensul că poziţia lui face ca în fiecare cameră să avem cel puţin două ore de lumină solară în decursul unei zile, un hotel cu 132 de camere, iar ochiurile din ziduri reprezintă numărul de zile dintr-un an.” Dacă petreceţi mai mult timp în zonă şi doriţi să beneficiaţi de factorii de cură balneară, dar şi de peisaje, aici vă puteţi bucura de multe atracţii turistice. Daniela Vlad ne-a recomandat câteva dintre obiectivele care nu trebuie ratate: „Sunt foarte multe, pentru că suntem înconjuraţi de o zonă rurală cu foarte multe biserici, mânăstiri, acea parte a României, care ne-a consacrat peste hotare. Avem Mănăstirea Dintr-un Lemn, unică în lume, Mănăstirea Hurezi, din localitatea Horezu, care este în patrimoniul UNESCO şi Mănăstirea Govora, de la care şi vine numele localităţii noastre. La câţiva kilometri avem splendida vale a Oltului şi oraşul Râmnicu Vâlcea pentru shopping…” Puteţi vizita şi podgoriile de la Drăgăşani, nu departe de Băile Govora, unde puteţi degusta soiuri de Cabernet Sauvignon, Novac şi Negru de Drăgăşani, Merlot şi Sauvignon Blanc, dar şi soiurile autohtone precum: Crâmpoşie Selecţionată, Fetească Regală şi Tămâioasă Românească. Drum bun!

140


Oamenii de lângă noi  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you