Page 9

9

La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan B o teză to r u l , s p i r i t u a l i ta te a p o p u l a r ă consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziţii. Dragobete era ziua când fetele și băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând și căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: “Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urăciunile să le desparţi”. În dimineaţa zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor. De obicei, tinerii, fete și băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură. De multe ori băieţii

mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ: dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat n u î ntâ l n e a u l a D ra go b ete m ă ca r u n reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an. El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!” Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de

eveniment

Ziua dragostei, în traditia românească Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români, moștenită de la daci

.

ferigă).

Etimologia cuvântului Dragobete Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – ţap și beţe – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – beţe (cum se numesc cingătoriile înguste, fâșiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea. Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Dragostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”. În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică. (www.adevaruldespredaci.ro)

PROFILCULTURAL / FEBRUARIE2014

Profil Cultural, nr.62  

februarie 2014