Issuu on Google+

UTILIZAREA JOCULUI CU REGULI ÎN TERAPIA TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT Profesor consilier Andrei Valentina CMBRAE / Şcoala Gimanzială nr. 25 Bucureşti, sector 2

Tulburările de comportament grupează, în literatura de specialitate, conduite diverse, punctul comun fiind reprezentat caracteristica de a fi conduite socializate, evoluţia lor depinzând în mare parte de procesul de socializare şi de deviaţiile sale. D. Marcelli (2003) consideră că aceste conduite simpromatice trebuie înţelese ca dovezi ale dezvoltării progresive a copilului, în special discriminarea progresivă între fantasmă şi realitate, dependenţă şi independenţă, între sine şi non-sine. Din acest motiv pentru toate aceste conduite există un continuum ce merge de la normalitate, în cadrul căreia acestea participă la procesul de dezvoltare, până la expresia unor organizări patologice foarte variabile. Abordarea prin joc Jocurile sunt parte integrantă din universul copiilor şi sunt necesare dezvoltării lor fizice şi psihice. De asemenea, sunt instrumente preţioade pentru achiziţii la nivelul gestionării emoţiilor şi a relaţiilor sociale, precum şi la nivel pur recreativ. Esenţa jocului constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Copilul reuşeşte să imite, într-un mod specific, viaţa şi activitatea adulţilor. Dicţionarul de psihologie explică jocul ca o formă de activitate specifică pentru copil, hotărâtoare pentru dezvoltarea lui. Elkonin (1980) pune în evidenţă câteva caracteristici ale joculului: o nu apare spontan şi autonom, nu se dezvoltă de la sine, ci trebuie să fie învăţat în ambianţă socială; o are un caracter universal cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării; o are un caracter polivalent, fiind pentru copil muncă, artă, realitate, fantezie; o este o realitate permanentă cu mare mobilitate pe scara vârstelor; o caracterul colectiv al acestuia reprezintă o expresie a trebuinţei de comunicare. Ambianţa de comunicare conferă jocului o motivaţie socială suplimentară. Relaţiile de grup intervin ca un factor organizatoric care exercită o influenţă coercitivă, disciplinatoare asupra activităţii fiecărui copil. în joc, copilul învaţă să se supună cerinţelor, regulilor impuse de colectiv. Există mai multe tipologii ale jocului. În evoluţia acestuia, Jean Piaget stabileşte existenţa a trei categorii principale de joc: 1. jocul exerciţiu - caracteristic perioadei senzorio-motorii (0-2 ani), este punctul de plecare al jocului ce constă în repetarea pentru plăcere a activităţii copilului, desfăşurată în scopul adaptării la mediu, constituind o asimilare a realului la Eu; 2. jocul simbolic - caracteristic perioadei 2-5 ani, înseamnă „apogeul jocului infantil”; ficţiunea la copil depăşeşte instinctele ajungându-se la o extensie a Eu-lui. El corespunde funcţiei esenţiale pe care o îndeplineşte jocul în viaţa copilului. Acest joc transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele Eu-lui, în timp ce imitaţia este o acomodare la modelele exterioare, iar inteligenţa este un echilibru între asimilare şi acomodare. 3. jocul cu reguli - apare în stadiul preoperaţional (2-7 ani), având rol de socializare a


copilului; include jocurile de construcţie ce cuprind elemente de muncă. În concepţia lui J. Piaget, funcţiile jocului sunt: 1. de adaptare - cea mai importantă funcţie ce se realizează pe două coordonate: asimilarea realului la Eu (încorporarea cunoştinţelor noi prin folosirea schemelor preexistente) şi acomodarea prin imitaţie a Eu-lui la real (modificarea schemelor existente pentru a încorpora cunoştinţe noi ce nu se mai potrivesc acestora). Adaptarea realizată prin joc este un proces reactiv şi creativ al cărui echilibru se realizează prin inteligenţă. 2. formativ - informativă (angajarea plenară a copilului). Jocul constituie un mecanism specific de asimilare a influenţelor mediului socio-uman ce fac posibilă dezvoltarea copilului. Este cel ce angajează resursele cognitive, afective, volitive de mare importanţă în formarea individului. 3. cathartică - Jocul simbolic are funcţia de descărcare energetică şi de rezolvare a conflictelor afective de compensare şi trăire intensă - detensionarea copilului. 4. socializare şi sociabilizare a copilului - se explică prin tendinţa copilului de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la eul său. În jocul cu reguli copilul acceptă normele exterioare lui, le asimilează. Jocurile cu reguli sunt jocuri care cer din partea copiilor respectarea unor reguli, a unor cerinţe, elaborarea strategiilor de joc.. Ele fac apel la corp (mişcarea se face într-un spaţiu precis, delimitat)şi la simţuri. Pentru a fi puse în practică, acest tip de jocuri necesită prezenţa unui adult care să le conducă. Deşi aceste jocuri sunt utile oricărui copil, în orice context, ne referim aici, în mod special, la copiii cu tulburări de comportament, care au nevoie să-şi împlinească nevoile psihosociale. Activităţile şi jocurile fizice sunt un puternic instrument de dezvoltare, deoarece îl angajează pe copil în globalitatea sa: a. capul preia comenzile, deoarece trebuie să găsească strategii şi să ia decizii adecvate şi rapide; b. corpul este în mişcare, simţurile stau de veghe; c. inima are un rol fundamental în stăpânirea emoţiilor faţă de sine şi faţă de ceilalţi, precum şi în aplicarea unor valori fundamentale. Jocurile angajează mentalul copilului care îşi va desfăşura capacităţile sale intelectuale:  abilitatea de a se concentra, de a observa, de a anticipa;  abilitatea de a reflecta, de a elabora o strategie, de a lua o decizie. Adeseori, există tendinţa de a considera că activităţile fizice şi sportive sunt axate numai pe fizic, uitând că şi capacităţile mentale sunt indispensabile oricărei activităţi care angajează corpul, de la jocul simplu, la jocul complex de echipă. Astfel, este reabilitat rolul cognitivului în jocuri.  

Jocurile care se realizează în mişcare dezvoltă abilităţi fizice: fizic: supleţe, forţă, rezistenţă, viteză; coordonare: orientare, reacţie, diferenţiere, ritm.

Fiecare activitate sau joc este de natură să dezvolte capacităţi psihosociale, putând conduce la o mai bună gestionare a emoţiilor şi a relaţiilor sociale şi, în consecinţă, la o mai bună cooperare între copii:  competenţe personale: stimă de sine, entuziasm, creativitate, responsabilitate, onestitate, determinare.  competenţe sociale: încrederea în celălalt, respect, empatie, comunicare, angajament, cooperare.


Aceste competenţe pot fi dezvoltate în cadrul unor jocuri bazate fie pe competiţie, fie pe cooperare. Nu este cazul să le punem în opziţie, una fiind complementară celeilalte. Putem face, însă, constatarea că lumea noastră este bazată pe competiţie, iar copiii se pun spontan în situaţii de competiţie, de comparaţie, fie ca sunt sănătoase sau nesănătoase. Este, totuşi, binecunoscut faptul că toţi copiii învaţă mult mai bine într-o situaţie de colaborare decât într-o situaţie individuală. Atunci când organizăm activităţi de joc cu copiii, este important să susţinem situaţiile de cooperare, pentru ca ei să înveţe să se respecte şi să lucreze împreună. O activiate sau un joc de cooperare conţine următoarele principii:  Toată lumea se distrează;  Activitatea sau jocul are un obiectiv motivat;  Toţi au nevoie unii de alţii pentru îndeplinirea obiectivului;  Fiecare este acceptat şi valorizat pentru competenţele sale;  Nu există nici judecată, nici critică;  Toată lumea participă activ;  Toată lumea experimentează o situaţie de succes;  Nimeni nu este exclus sau eliminat din joc;  Nimeni nu este pus în evidenţă în raport cu ceilalţi;  Fiecare este responsabil de sine şi de grup. Capacitatea de a coopera cere, îndosebi, o bună cunoaştere de sine şi a celuilalt, încredere în sine, şi în celălalt, precum şi o bună comunicare (observaţie, ascultare şi exprimare) cu celălalt. Totuşi, simplul fapt de a practica aceste jocuri nu va dezvolta automat la copii toate aceste competenţe, fiind necesar din partea animatorului / terapeutului competenţe bune la nivel personal şi social, precum şi o metodologie specifică: a. competenţe personale: - recunoaşterea, înţelegerea şi stăpânirea emoţiilor şi impactul lor supra celorlalţi; - a avea încredere în sine, a ştii să se afirme în faţa celorlaţi şi a fi demn de încredere; - a se adapta la situaţii schimbătoare sau dificile, a fi deschis în faţa diferenţelor; - a ştii să se autoevalueze şi să înveţe din propriile sale experienţe. b. competenţe sociale şi pedagogice: - a avea abilităţi de leader, a putea conduce un grup spre un obiectiv, a fi entuziast şi comunicativ, a motiva copiii dîndu-le feed-back-uri constructive; - a menţine o legătură afectivă cu copiii, ştiind să impună reguli şi limite clare, pentru a le permite să integreze norme sociale indispensabile vieţii în grup; - a avea empatie, a şti să recunoască şi să răspundă nevoilor tutror copiilor; - a putea gestiona conflicte în mod pozitiv (fără excludere sau pedeapsă neconstructivă), responzabilizând copiii în rezolvarea conflictelor. c. competenţe metodologice: - planificarea unei activităţi ţinând cont de curba de intensitate, de timpul şi de materialul necesar; - fixarea unor obiective clare, adaptate grupului ţintă şi care dezvoltă competenţe mentale, fizice şi psihosociale; - să conducă copiii spre un obiectiv fixat (forma finală a unui meci, competiţie, cursă etc.) în mod progresiv, prin exerciţii strucurate; - organizarea unor activităţi care să permită copiilor să participe cu idei noi şi să fie mereu activi; - alternarea momentelor de experimentare, de discuţie şi de corectare, pentru a exista activitate practică; - varierea exerciţiilor şi a activităilor, pentru a permite copiilor să rămână motivaţi: exerciţii nici prea lngi (plictisitoare), nici prea scurte (cu imposibilitatea practicii);


- favorizarea situaţiilor de cooperare pentru a construi relaţii bune între copii; - asigurarea condiţiilor de securitate în orice circumstanţe, pentru a evita accidentele şi violenţa. d. competenţe tehnice: - să fie într-o bună condiţie fizică şi să aibă o bună cunoaştere a propriilor sale forţe şi limite fizice; - să cunoască regulile jocurilor şi să le transmită copiilor, pentru ca aceştia să se respnsabilizeze la nivelul arbitrajului; - să cunoască şi să stăpânescă un număr suficient de jocuri adaptate grupului ţintă.

Bibliografie Elkonin, D. B., Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 Marceli, D., Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundaţiei Generaţia, 2003 Meuwly, M., Heiniger, J.P. Să râdem, să alergăm, să ne mişcăm, pentru a creşte mai bine împreună, Terre des hommes, Lausanne, 2007 Mitrofan, I. (coord.), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Eitura Polirom, Iaşi, 2003 Piaget, J., Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 Wilmshurst, L., Psihopatologia copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2007


S 3 1