Issuu on Google+

Tulburările limbajului oral, scris-cititparticularități de abordare în terapie Invățător: Bobocea Andreia, Școala Gimnazială ,, Titus Popovici”, Mișca-structura Vânători. Institutor: Tarce Aurora, Grădinița P.N, Vânători.

ARGUMENT Dificultățile în învățarea și utilizarea limbajului, atât oral, cât și scris sunt caracteristice copiilor cu cerințe educative speciale. Pentru eficientizarea activităților de terapie este necesară cunoașterea teoriilor și studiilor din domeniu și adaptarea materialelor la cerințele individuale ale elevilor. Copiii cu abilități înalte sunt speciali. și sunt mai mulți decât ne închipuim. Legislația actuală referitoare la cerințele educative speciale (CES) nu include copiii supradotați; elevul talentat a fost neglijat pentru o lungă perioadă de timp. Chiar dacă sunt tentative timide de identificare și evaluare a copiilor supradotați , nu există programe specifice pentru a răspunde nevoilor lor. Dar, cu cât acționăm mai devreme, cu atât este mai bine pentru copil. Până când se poate acționa? Având în vedere că învățăm de când ne naștem până murim, pentru învățare nu există un sfârșit. Vorbirea este nu doar activitate individuală complexă, specifică oricărei persoane, ci o activitate ce implică mai multe componente de natură motorie. În acest context, am fost interesate să aflăm care sunt caracteristicile relaţiei existente între aceste două dimensiuni, psihomotricitate şi componentele sale, pe de-o parte şi dezvoltarea limbajului, pe de altă parte, în cazul preşcolarilor cu tulburări dislalice şi al celor fără asemenea tulburări. Limbajul copilului este un element foarte important al dezvoltării lui, dar şi un indicator semnificativ, pentru părinţi, atunci când evoluţia copilului nu este una normală, dezirabilă. Limbajul constituie, încă de la începutul vieţii unui copil, liantul cu lumea înconjurătoare. În perioada preşcolară (3-6-7 ani), limbajul dobândeşte un rol tot mai important la nivelul activităţii psihice a copilului. Vorbirea preşcolarului este mai coerentă, mai logică. Vocabularul cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, propoziţiile au o structură tot mai complexă, fiind alcătuite dintr-un număr mai mare de cuvinte şi cu semnificaţii variate. Pe toată durata preşcolarităţii, motricitatea cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă, sporind, astfel, posibilitatea copilului de a lua contact direct cu lumea înconjurătoare. Dezvoltarea limbajului este în strânsă legătură cu dezvoltarea funcţiilor motorii, la copilul normal existând o progresie riguroasă în învăţarea limbajului, similară celei care acompaniază dezvoltarea motorie. Dezvoltarea motrică generală, ca şi cea a motricităţii organelor care sunt în legătură cu limbajul, se realizează, în acelaşi timp, cu maturizarea sistemului nervos central. 1


Dezvoltarea limbajului este, încă de la început, legată de câştigarea realului de către copil, iar aceasta este dependentă de activitatea motrică. Ca şi motricitatea generală, limbajul se construieşte pe baza unor programe pentru care există aptitudini înnăscute, dar care nu se dezvoltă decât într-un context adecvat. Îmbogăţirea limbajului preşcolarului se exprimă atât cantitativ, prin creşterea volumului vocabularului, cât şi calitativ, considerând dezvoltarea capacităţii de a vorbi corect, din punct de vedere fonetic şi gramatical. Vocabularul pasiv, la 3 ani, poate atinge un nivel minim de 400 de cuvinte, un nivel mjlociu de 700-800 de cuvinte şi un nivel maxim de 1000 de cuvinte. La 6 ani, situaţia se află în felul următor: nivel minim cu 1500 de cuvinte, nivel mijlociu cu 2000 de cuvinte şi nivel maxim cu 2500 de cuvinte (Verza şi Verza, 2000). O caracteristică a acestui stadiu o reprezintă modificarea raportului dintre limbajul activ (cel utilizat – performanţă) şi cel pasiv (cel înţeles - competenţă). Astfel, limbajul pasiv se apropie de cel activ, din punctul de vedere al valorii de comunicare.Prin imitaţie, preşcolarul îşi îmbogăţeşte vocabularul, învaţă să pronunţe mai bine, să folosească anumite formule verbale concretizate în fraze, dar cum acumulările sunt foarte mari, greu de asimilat, de pus în relaţie unele cu altele, apar o serie de efecte negative: copilul foloseşte „clişee verbale”. Dislalia este cea mai răspândită tulburare de pronunţie, reprezentând incapacitatea totală sau parţială de a emite corect unul sau mai mult sunete izolate sau în combinaţii verbale. Se manifestă prin deformarea, omiterea sau substituirea sunetelor. Din punct de vedere etiologic, ea se poate clasifica în dislalie organică şi dislalie funcţională. Cea organică cuprinde dislalia mecanică (are la bază malformaţii şi leziuni anatomice ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă, dinţi, maxilare) şi dislalia audiogenă (provocată de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau a unor tulburări ale azului fonematic). Dislalia funcţională apare în urma unei dislalii fiziologice, care dispare în mod normal până la vârsta de 3 – 3,5 ani. Dislalia fiziologică este specifică micii copilării, datorându-se unei insuficiente maturizări a organelor fonoarticulatorii. D. Carantină (2003) consideră dislalia funcţională ca fiind provocată de tulburări de dezvoltare ale funcţiilor motrice şi senzitive, de emitere şi recepţie verbală, în funcţie de care apar două categorii: dislalia motorie (cauzată de debilitate musculară şi de afectări motorii ale organelor implicate în vorbire; pronunţia defectuoasă are la bază dezvoltarea insuficientă sau întârziată a analizatorului motor; sunt mai frecvente omisiunile şi deformările de sunete) şi dislalia senzorială (apare la copiii care prezintă deficienţe ale auzului fonematic, insuficienţe ale analizei şi sintezei kinestezice a mişcărilor articulatorii; ei nu sesizează poziţiile organelor fonoarticulatorii; în această formă, sunt mai răspândite substituirile şi inversările de sunete). Din punct de vedere simptomatologic, dislalia poate fi parţială (simplă, monomorfă – este afectat un singur sunet sau o grupă de sunete din aceeaşi familie), generală (polimorfă – sunt afectate majoritatea sunetelor limbii respective) sau totală (sunt afectate inclusiv vocalele). La nivelul limbii române, frecvenţa dislaliei (şi a tulburărilor de pronunţie, în general) este de 13%, în rândul copiilor. Cele mai afectate sunete sunt cele care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a copilului: sunetul „R” şi sunetele siflante (precum „S”, „Z”), respectiv şuierătoare (precum „Ş”, „J”) (Verza, 2003). Conceptul de psihomotricitate, aşa cum apare el definit în literatura de specialitate, este un exponent al relaţiei dintre psihism şi motricitate. Ea reprezintă rezultatul integrării funcţilor motorii şi mintale, având la bază maturizarea sistemului nervos şi vizând raportul subiectului cu propriul corp şi cu mediul care-l înconjoară.

2


În ceea ce priveşte dezvoltarea motricităţii şi a psihomotricităţii, conform Denhoff, citat în Moţet (2001), preşcolarii aparţin Stadiului al V-lea (Stadiul controlului total al corpului). Astfel, la 48 luni (4 ani), copilul coboară scări alternând picioarele şi poate sări de 2-3 ori pe un picior, parcurgând 2 m. Stă în echilibru pe vârfuri sau pe un picior până la 8 secunde. Desenează un romb cu trei greşeli. La 5 ani, copilul stă pe un sigur membru inferior minim 8 secunde şi poate merge pe vârfuri distanţe lungi. Desenează o cruce fără greşeli şi poate să-şi dezvolte aptitudinile motorii pentru acţiuni complicate (să scrie, să deseneze, să coase, să cânte la un instrument). La această vârstă, dezvoltarea motorie a atins un nivel înalt, însă dezvoltarea căilor neuro-motorii nu se va opri aici. Urmează perfecţionarea acestora, prin automatizarea actelor obişnuite, prin creşterea vitezei de reacţie şi a preciziei, ajungându-se, de la actele simple de mers, hrănire, îmbrăcare, la acte complexe, necesare în activităţi de muncă, artă, sport. Astfel, la început, copilul îşi testează capacităţile, ajungând să inoveze anumite gesturi şi mişcări. Inovaţia se realizează prin încercare şi eroare. Treptat, mişcările se perfecţionează. Ele devin precise şi orientate spre scop. Este vorba de o etapă de integrare în care se stabileşte legătura dintre câmpul senzorial şi cel motor. Ulterior, se ajunge la etapa de echilibru, la nivelul căreia mişcarea se execută cu exactitate, reprezentând baza unei noi experienţe. Prin urmare, procesul de dezvoltare îi oferă copilului posibilitatea de a atinge independenţa totală, autonomia mişcărilor. Această dezvoltare se realizează prin intermediul mişcării, care se îmbogăţeşte în permanenţă, îmbinând biologicul cu psihologicul şi cu experienţa. Cu timpul, comportamentul motor al copilului capătă sens, devenind conduită şi subsumându-se ansamblului psihomotricităţii. Astfel, el ajunge să antreneze întreaga personalitate.

BIBLIOGRAFIE: - Ajuriaguerra, J., Azieu, M., Benner, A., (1980), Scrisul copilului, vol. I si II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. - Anca, M.D. (1999), Program de depistare precoce a tulburarilor de auz si limbaj, Revista “Societate si handicap”, nr. 1. - Boscaiu, E. (1973), Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. . - Obrocea, N. si colab. (1987), Modalitati de stimulare si ameliorare a calitatii comunicarii orale si scrise la elevii din scoala ajutatoare, in E. Verza (coord.), “Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei”, Tipografia Universitatii, Bucuresti. - Păunescu, C. (1962), Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarile ei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. - Păunescu, C. (1966), Tulburarile de vorbire la copil, Editura Medicala, Bucuresti.

3


S 2 3