Issuu on Google+


e ra. Lawrenc n viaţa acesto it moment di

Pornografia este un material vizual şi verbal care depăşeşte toleranţ

ativ. mod semnific

um eni într-un an

a socială în

ndarde variabile: pornografia poate fi considerat un subiect clandestin al unui grup de oam udinii de sta ce faţă multit ală poate fa ci so e iţi fin (...) Doar o de

Alloway

Înţelegerea noastră generală despre pornografie derivă din literatura sau arta obscenului, respectiv a subiectelor / subiecţilor desfrînaţi. (...) Materialul erotic poate fi procurat legal, deci nu poate fi considerat pornografic. De aceea, pornografie înseamnă prezentarea unui material cu un conţinut sexual considerat inacceptabil şi ilegal. Nu există o definiţie concretă a termenului în cauză. Fiecare ţară are un anume standard de toleranţă ce variază şi se schimbă pe parcursul timpului. Exemple bune referitoare la arta cinematografică sînt schimbările de cenzură impuse şi de distribuţie ale unor filme precum „Portocala mecanică” a lui Kubrick (1971) sau „Salo” a lui Pasolini (1975).

literară lingvistică şi manifestare iei: proin aţ pr liz ză vi ci ea săşi capt construcţia de nt tie cuvintele Civilizaţia în nş în co ază implicit ne ii ce imită in ur ţio rt ac to ul a “hoiv le ca pans în latinescul nerativul, ex toate înapoi g rîndul er La tectivul, rege nv ). co in ră şi lier, spital – gazdă - st e et de sp ul oa : ns hotel, ospita lă trip “hos”, cu se t cu valenţă ce la rădăcina i poate ar spes” (cuvîn îş to ”, în os se “h a s” “hospe nit în form său, cuvîntul r odată reve transformîn t, refugiu; da nerozitatea, os ge ăp tiv ad , ec să sp ca re e tiv zi ele po pierde valenţ static”. ilitate” sau „o du-se în „ost ry Elaine Scar


„Pot doar să spun că m-am simţit bine. Şi că am fumat o ţigară” Am scris o piesă şi am cîştigat Concursul Naţional de Dramaturgie 2009. Piesa se numeşte Viaţă lights, moarte fără filtru. Sincer, nu mă aşteptam. Nu mă aşteptam pentru că uitasem cu totul că am trimis piesa la concurs. Cînd, în sfîrşit, mi-am adus aminte, cîştigătorul se desemnase deja de trei săptămîni. Trei săptămîni în care habar n-am avut că eu eram cel care cîştigase. Era să pic de pe scaun cînd am citit titlul piesei cîştigătoare pe un site de ştiri. Nu cred că aş putea să descriu sentimentul care m-a cuprins atunci. Pot doar să spun că m-am simţit bine. Şi că am fumat o ţigară. Eram nerăbdător să aflu ce-avea să se-ntîmple mai departe. Mai departe, a urmat o perioadă moartă. Apoi lucrurile au luat viteză. A venit momentul în care m-am întîlnit cu regizorul. Am băut o bere şi am discutat despre piesă. Ne-am înţeles că are nevoie de modificări, şi-apoi au început repetiţiile. Au urmat alte modificări pe parcursul repetiţiilor. Odată începute repetiţiiile, am început să învăţ despre ce înseamnă teatrul profesionist. Pot să spun că am învăţat foarte multe lucruri despre foarte multe aspecte ale teatrului, într-un timp foarte scurt. Şi consider că mai am încă foarte multe de învăţat. Acum spectacolul e gata. E cu totul altceva decît ce era la început. Nu ştiu dacă ăsta e un lucru bun sau rău, ştiu doar că e altceva. Sper să fie bine. Cam atît. Andrei Ursu Abia sărit de 20 de ani, Andrei Ursu scrie teatru, proză, a făcut figuraţie într-un spectacol al Teatrului German de Stat şi lucrează cu elevi de liceu, ca regizor. Această nelinişte artistică pe care a materializat-o în 2007 printr-un prim text, Treziţi din somn priveam la stele, care a devenit spectacolul de licenţă al studenţilor secţiei de teatru a Conservatorului din Timişoara, l-a determinat ca, aproape în glumă, să-şi trimită un alt doilea text, Viaţă light, moarte fără filtru la Concursul Naţional de Dramaturgie. Piesa, despre care unul dintre membrii juriului afirma „Textul în sine e scris aproape fără greşeală, cu momente de excelenţă”, cîştigă ediţia 2009 a CND, organizat de Teatrul Naţional Timişoara, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.


Nu cred că lumea trebuie să vadă la teatru ceea ce găseşte acasă, pe stradă sau pe internet, ci să regăsească ce ştie deja, într-o altă formă, cu alte haine Interviu cu regizorul Felix Crainicu

Evoluţia ta s-a dovedit a fi una interdisciplinară şi multilaterală. Te regăsim atît ca moderator de radio cît şi ca autor, actor şi regizor. Tu cum te priveşti? Ai început cu cea mai grea întrebare. Mă consider un om care se bucură de viaţă şi de fiecare clipă, fie că această „clipă” înseamnă un matinal la radio sau munca la un spectacol de teatru, o întîmplare unică la care spectatorii să fie martori. Mă văd pur şi simplu ca Felix, cel care şi-a oferit şansa de a face numai ce îi place.

Pari un tip dinamic, în permanentă mişcare. In ce măsură armonizarea mai multor discipline are importanţă pentru tine? Ăsta e un secret pe care încă nu am reuşit să îl descopăr, dar pe care sper să-l aflu la un moment dat. Pentru mine, taina constă în a mă dedica 100 la sută, să nu fac ceva doar de dragul de a face, sau pentru că trebuie. Am auzit odată o vorbă - „Ştii care e secretul fericirii în viaţă? Să găseşti ceea ce îţi place să faci şi să arzi complet pentru asta”... plăcere, în sensul bun al cuvîntului. Aşa că asta încerc şi eu...

Cum ai făcut trecerea spre teatru? Am iubit teatrul din copilărie, mă fascina - fie că era vorba de spectacole pe scenă, de teatru radiofonic sau de acele penibile filmuleţe comuniste care se difuzau luni seara la televiziune sub titlul pompos de „teatru tv”. Din păcate, nu a existat nimeni în viaţa mea care să mă împingă de la spate spre teatru încă din adolescenţă (acum 20 de ani era la modă să fii inginer), a trebuit să treacă ceva ani pînă să îmi fac curaj să pătrund singur în acest univers. La propriu, trecerea am făcut-o treptat, mai întîi dansînd salsa şi tango argentinian în spectacole de teatru-dans, mai apoi urmînd cursurile UNATC.

A fi regizor presupune, printre altele, creativitate şi capacitate organizatorică. Care dintre cele două prevalează în abordarea ta artistică şi cum le gestionezi? Calea de mijloc a fost mereu favorita mea. Şi aici, ca în orice alt domeniu, caut să îmbin cît mai armonios cele două aspecte de care aminteai... nu ştiu exact ce să îţi spun, cred ca asta ar trebui sa remarce cineva din afară, care ma observă... eu aş fi subiectiv... Oricum, sînt amîndouă foarte importante... în ceea ce mă priveşte, am tendinţa să acord o pondere mai mare părţii creative... acolo mă regăsesc cel mai bine. Şi mă fascinează modul în care această creativitate se naşte în interiorul unei echipe. Organizarea vine de la sine, mi-a fost mereu destul de firească...


Felix Crainicu, una dintre „vocile” postului de radio România Actualităţi este realizator de emisiuni radio, prezentator tv, actor, regizor, coregraf şi autor al volumelor Verdicte inutil amare, Muntele ascuns - Legendele sacre ale dacilor liberi şi Grumează şi taina marelui zeu. Absolvent al UNATC în 2009, specializarea regie de teatru, Fleix Crainicu îşi introduce spectacolul de licenţă, Hipioţi şi bolşevici de Anniel Gladstone în circuitul teatral bucureştean profesionist. De asemenea, este unul dintre cei trei regizori selecţionaţi la Festivalul Naţional de Teatru, la secţiunea debut (noiembrie 2009)

Viaţă lights, moarte fără filtru este un text ultra-contemporan, care atinge multe zone tabu ale societăţii moderne. Ce a însemnat pentru tine alegerea unui astfel de text? A fost alegerea perfectă în momentul perfect. Felul în care simt lumea care mă înconjoară şi care mi-ar sugruma drastic, dacă i-aş permite, „oaza” plină de răcoare pe care mi-am făurit-o în mijlocul unui pustiu, m-a determinat să citesc acest text dintr-un unghi de vedere aparte. Şi nu vorbesc despre turnuri de fildeş, ci despre „traducerea” în propriul limbaj a lumii în care trăim. „Lights” spune o poveste care poate fi văzută pe mii de site-uri web sau, probabil, în fiecare seară la ştiri. Însă felul în care spunem această poveste în spectacol, universul pe care am căutat să îl creăm, ne oferă altceva. Există sentimente dincolo de o prietenie violentă, există iubire dincolo de un film porno, există tandreţe dincolo de o minoră violată, există poezie dincolo de colbul cotidian. „Lights” este povestea lui Papi, un puşti dezorientat într-o lume care nu este a lui. Deşertul din sufletul lui, umilinţa pe care trebuie să o înghită zi de zi din partea celui mai bun prieten al lui, îl fac să spună la un moment dat „nu”. Şi îl determină să ia decizii. Îmi place să cred că şi cei care vor vedea “lights” vor întrezări ideea de a spune „nu”. De a lua o hotărîre. De a ieşi din deşertul personal din care fiecare încearcă să se elibereze, în felul său.

Înainte de a începe repetiţiile cu actorii, ai lucrat textul cu autorul său. In ce fel a schimbat acest lucru percepţia – a ta, dar şi a lui – asupra spectacolului?

În timpul lucrului, ai o imagine clară asupra rezultatului final şi te îndrepţi direct spre el, sau preferi căutările, nesiguranţele care provoacă?

Percepţia mea nu a fost schimbată. Îmi era limpede ce voiam să fac dinainte să-l întîlnesc pe Andrei. Chiar dacă el nu ar fi fost atît de spontan şi doritor să mă ajute, eu tot aşa aş fi făcut spectacolul, dar fără să pot da personajelor pe care le-am creat şansa să vorbească aşa. Lucrînd cu el cîteva zile, am reuşit să ajung la un text care ne-a permis direcţia dorită, pe care am vrut-o din start uşor suspendată deasupra contemporaneităţii simple. Nu cred că lumea trebuie să vadă la teatru ceea ce găseşte acasă, pe stradă sau pe internet, ci să regăsească ce ştie deja, într-o altă formă, cu alte haine, ceva care să o poarte intr-un univers al spiritului şi al minţii, nu al stomacului şi al mirosurilor fetide. Textul s-a schimbat complet. Nu ştiu dacă Andrei şi-a văzut aşa povestea, nu cred...

Întotdeauna ştiu unde vreau să ajung. Mereu ştiu cum vreau să pornesc. Niciodată, însă, nu îmi stabilesc cum voi ajunge acolo. Sînt deschis surprizelor, astea mă bucură cel mai mult. Tot ce apare nou în construcţie şi este bun, rămîne. Chiar dacă asta presupune adîncirea sinusoidei în poveste. Cel mai frumos lucru în teatru mi se pare bucuria de a lucra cu actorii şi de a descoperi împreună firele tainice ale personajelor care prind viaţă uşor-uşor. Şi marea mea bucurie a fost să găsesc la Teatrul Naţional din Timişoara o echipă de actori care a avut disponibilitatea să caute o dată cu mine, să nu fie doar simpli executanţi ai unor direcţii regizorale. Nu ştiu ce va fi după premieră, dar săptămînile în care am lucrat alături de echipa spectacolului au fost absolut magice.


Studiul pornografiei cotidiene se axează pe felul în care violenţa, degradarea şi abuzul devin parte integrantă a sexului comercial… Desensibilizarea publicului devine o strategie activă de marketing a industriei pornografice, care se transpune în cotidian, devenind astfel mainstream.Trecerea de la pornografie ca manifestare a mainstreamului şi a cotidianului trebuie făcută prin intermediul subiectului simplu - al individului. Karen Boyle

Pornografia nu mai este periferică, ci a devenit eveniment central. Linda Williams

Ca regizor, ai anumite speranţe în ce priveşte receptarea spectacolului de către public? Ce vrei să îi transmită spectacolul? Ţi-am spus că îmi plac surprizele. Nu mă aştept niciodată la nimic, tocmai pentru a mă lăsa mereu surprins... sînt extrem de curios cum va percepe publicul povestea noastră, dacă va rîde unde mă gîndesc eu că ar trebui să rîdă şi dacă va cădea pe gînduri acolo unde sper că o va face.

Felix Crainicu în culise, off stage, are şi alte pasiuni? Hehe... salsa... dar nu prea mai am timp de ea... plimbările lungi pe motocicletă... sper să pot să scriu jurnalul de călătorie la care visez, “O motocicletă, un continent”, asta presupunînd automat că voi avea timpul necesar să fac această drumeţie... Interviu realizat de Una Ivona Titz


Dionisis Christofilogiannis , născut în Grecia, a absolvit facultatea de inginerie mecanică dn Sheffield, Anglia, după care a studiat designul industrial la Glasgow, în Scoţia. Preocupat în egală măsură de grafică, artă foto, tehnici media, sau pictură, Dionisis Christofilogiannis – care trăieşte şi studiază la Cluj de mai mulţi ani – a făcut pasul firesc spre scenografie. La Teatrul Naţional Timişoara semnează, ca scenograf şi artist video, al doilea proiect, după Remember, spectacol creat în 2009.

Nu fac artă pentru artă, pentru că şi-ar pierde puterea, ar deveni decorativă. Nu-mi place ideea de frumuseţe estetică în genul „culori drăguţe care merg bine cu covorul”. Arta trebuie să fie răscolitoare. Să pună întrebări şi cumva să intuiască viitorul, pe diferite paliere de percepţie. Să poată oferi fiecărei generaţii ceea ce-i este necesar. Arta nu are voie să se comporte ca un ziar, să reflecte strict cotidianul. De vreme ce în cotidian ne confruntăm cu dihotomia dintre trup şi minte, arta trebuie să provoace anumite stări ale conştiinţei ca să fie salvatoare. Dionisis Christofilogiannis


Redactori Codruţa Popov, Una-Ivona Titz foto Dionisis Christofilogiannis, Adrian Pîclişan design popljubo

Recuzită Mariana Doboşan, Alin Tofan Costume Monica Grand, Lorena Caldeş Coafură Dana Genig Machiaj Lucia Moise Tehnic Birtalan Robert, Daniel Petru Personal sală Niculina Morar, Maria Manolache, Mihaela Peter, Carmen Trifan, Cristian Cozma, Ciprian Cojocaru, Alina Avram, Bogdan Socaciu, Gabriel Cozma

Secretariat literar Codruţa Popov Marketing Maria Manolache Coordonator tehnic ing. Horaţiu Nica

Regia tehnică Vasile Giurgean Sufleor Diana Dobra Lumini Gerhard Crăciun, Viorel Popp, Marin Laurenţiu, Ilie Mateescu Sonorizare Sebastian Hamburger Proiecţii Eugen Obrad

DISTRIBUŢIA

Papi BOGDAN SPIRIDON Dinu ROMEO IOAN Fata MĂLINA MANOVICI Florica MIRELA PUIA

şi

Sani Gothard Sándor Mamulos Mircea Drăgan VIDEO şi SCENOGRAFIA DIONISIS CHRISTO MUZICA ENRICO FABIO CORTESE LIGHT DESIGN FLORIAN PUTERE Asistent scenografie DIANA DOBRA

UN SPECTACOL DE FELIX CRAINICU tipar TNTm 2010

www.tntimisoara.com www .tntimisoara.com

FILOGIANNIS


Viaţă lights, moarte fără filtru