Page 1

10

Instituţie publică subvenţionată de Ministerul Culturii şi Cultelor


Maria Adriana HAUSVATER

Ion RIZEA

Mariana VOICU

ªtefan IORDÃNESCU

Codruþa POPOV

Mirela IACOB

Ciprian MARINESCU

director general

director adjunct, actor

consultant artistic

consultant artistic

secretar literar

coordonator PR

realizator revista atent

Romeo IOAN

Cristian SZEKERES

Ana Maria COJOCARU

Doru IOSIF

Mihaela MURGU

Mãlina PETRE

Daniela BOSTAN

Irene FLAMANN CATALINA Paula Maria FRUNZETTI

Valentin IVANCIUC

Andrea TOKAI

Vladimir JURÃSCU

Damian OANCEA

Sabina BIJAN

Claudia IEREMIA

Luminiþa TULGARA

Ana Maria PANDELE

Iudita REINHARD

Gerhardt CRÃCIUN

Mariana DOBOªAN

Daniela GENIG

Vasile GIURGEAN

Monica GRAND

Adrian IANCU

Ioan ILIA

Valentina IVÃNUªCÃ

Lucia MOISE

Elena NATALCENCO

Eugen OBRAD

Gheorghe PATAKI

Péter SZABÓ

Valentina COTINSCHI

Ana PRÃJAN

ªtefan CRÂSTA

Ilie MATEESCU

Laurenþiu MARIN

Colin BUZOIANU

Cãtãlin URSU

t e h n i c

c o l e c t i v u l

Traian BUZOIANU

Iuliana CRÃESCU

Ildikó ANTAL

c o l e c t i v u l

a r t i s t i c

Laura AVARVARI

Aurelia DÕMªÕDI

Victor MANOVICI

Roberta POPA IONESCU

Din colectiv mai fac parte: Ioan STRUGARI

Mirela PUIA

Alina REUS

Alecu REUS

Benone VIZITEU

Luminiþa STOIANOVICI

Mircea Ionel LAZÃR Marius CRÃCIUNESC Efta NECULA

Ion-Ardeal IEREMIA Mihaela LICHIARDOPOL regizor regizor

Sabin POPESCU regizor

Krisztina NAGY scenograf

Geta MEDINSCHI scenograf

Florian PUTERE light designer

Alin TOFAN

Iosif TOTH

Zoltán SZABÓ

Traian ONEÞ


1

Am încercat într-o zi să-mi amintesc când am fost prima dată la teatru. Mi-am muncit din greu memoria, cu speranţa că oi stoarce informaţia de care aveam nevoie. M-am chinuit să aduc la „suprafaţă” măcar câteva secvenţe din primul spectacol de teatru la care am fost martor. Degeaba! În afara unor piste false şi a unui amalgam de replici, nume de actori, decoruri, n-am... scos nimic de folos. De ce aveam nevoie de amintirea asta? Ce m-a mânat să-mi sfredelesc cu atâta îndârjire creierul? Un simplu pariu. Însă unul cu mine. Dacă ştiu că nu eram încă la şcoală când m-am dus – întâia oară! – cu părinţii la cinematograf şi am văzut „Comoara din lacul de argint”, cum să nu-mi amintesc măcar despre ce era vorba în prima piesă de teatru la care am fost martor, de nu chiar titlul ei? Nu şi nu. Şi pace... Filmul a câştigat bătălia şi pe frontul ăsta nisipos al rememorării. El, campionul artelor! Chiar dacă cinematografele par mai „populate” decât teatrele, tot goluţe sunt şi dânsele. Asta întrucât românul de la oraşe şi sate are acasă un DVD şi un snop de filme piratate sau „trase” de prieteni mai pricepuţi în ale computerelor, la care se uită lung, zile, dar mai ales nopţi, în şir. Mai o bere, o alună, mai o „pause”, un telefon să afli ce fac rudele, o ştire-bombă pe „Antena 3”, şi uite aşa vezi ultimul „Oscar” pentru decoruri, coloană sonoră şi efecte speciale. Dacă ai şi HBO, te-ai scos, eşti conectat 24 din 24 la comediile, dramele şi acţiunea acestei lumi, ori ale celei viitoare (nu dă vechituri un canal care se respectă!). Nici nu vreau să vorbesc de norocul care ar putea face ca o plasmă – subţire precum un obraz ce se respectă – să-ţi crească, în sufragerie, în locul banalului televizor color... Şi atunci de ce să te duci până la librărie? Ca să cumperi o carte pe care dai preţul a vreo 10 filme subtitrare, luate din piaţă, şi să-ţi strici ochii, apoi, cu literele mici, puricioase, care

s-ar putea să nu se lege, cum trebuie, unele de altele? Ce să mai cauţi la o expoziţie de artă plastică dacă, indiferent de cum te-ai uita la tablouri, ele nu se mişcă între rame, nu fac cu ochiul şi arată aceeaşi imagine? Pen’ ce să te duci la teatru? Ca să stai drept pe scaun, să nu-ţi poţi întinde picioarele fiindcă se uită sever la tine vreo babă cu ochelari? Să nu-ţi poţi mesteca guma fiindcă te sâsâie domnişoara

Să n-aud musca-n sală!

epată, ce-ţi stă-n spate? Sau poate că vrei să vezi cum picură actorilor sudoarea de pe barbă pe podea? Vrei sară şi pe tine, Doamne fereşte, vreun strop? Ori doreşti inhalezi praful care se ridică din aceeaşi podea, când găseşte câte-un personaj să traverseze scena-n fugă? Stai, nene, acasă şi bagă un film! Te scuteşte de accidente de muncă intelectuală. Nu te enervezi că actorul are un moment de amnezie, că dă replica o secundă mai devreme, că îi mai sare saliva când îşi strigă iubirea ori ura ori nebunia, că e... teatral. În film totu-i perfect, până şi verdele-smarald al muştei ce ajunge la capul mortului în acelaşi timp cu poliţistul. Şi cu privitorul. Robert Şerban


2

„Nu mai revin

la clasici”


3

Spectacolul „Krum” pe care l-a montat în urmă cu două stagiuni la Timişoara a adus Teatrul Naţional în atenţia UNITER şi a săltat puternic imaginea acestei instituţii în ţară. Radu Afrim este el însuşi câştigător a două premii UNITER pentru regie. În 2008 montează în noua sală a Naţionalului timişorean „Boala Familiei M.” de Fausto Paravidino.

Regizorul Eşti pentru a doua oară la Timişoara. Cunoscând deja actorii acestui teatru, cum îţi justifici alegerile făcute pentru distribuţie? Am ales fără ezitare. Ador să aleg fără ezitare, ador să nu mai ezit, să nu mă mai prefac că dau castinguri. Pentru că odată ajuns într-un teatru cu trupă fixă nu se cheamă că dai casting.

Radu Afrim Cum „scormoneşti” după texte şi cum l-ai găsit pe Fausto Paravidino? Foarte greu dau de texte bune. Sunt în permanenţă în criză de texte bune. Alţii pun în scenă orice de a valma... integrala Shakespeare via Ibsen. Eşti într-o reţea cumva? Da, sunt într-o mafie de traducători de texte noi.


4

Îţi furnizează cineva texte? Îţi furnizează multă lume texte pe sub mână. Păi am pe ţări. Din Nord – Carmen Vioreanu; pe filieră franceză – un amic care este acum secretar literar la Comédie Française. El mi-a trimis şi textul ăsta, de exemplu; îl port cu mine de multişor, pentru că ţin mult la el. Eu lucrez mult şi vreau să introduc dramaturgi noi în teatrele în care calc. Mi-e jenă să vin cu Molière... sincer… E greu să găseşti texte contemporane doar geniale. Eu sunt regizor de texte contemporane şi aşa şi figurez pe „liste”... Nu ştiu dacă e bine să sari, ca regizor, în aceeaşi stagiune de la Cehov la Sarah Kane. Poate că da. Deşi tu ai sărit de la Cehov la ceva, la un moment dat. Au trecut cinci ani, totuşi. N-o să-mi reproşezi toată viaţa lucrul ăsta, sper. După Lorca şi Cehov cu care mă împrietenisem atunci nu m-am mai întors la nici un clasic. Dar fac texte contemporane scrise în formă clasică. Sigarev („Plastilina”) face parte din gruparea „copiii lui Cehov”. Şi Paravidino scrie aproape preclasic. Ai luat două premii UNITER. Schimbă asta felul în care te vezi şi în care eşti văzut? Da. Mă văd înconjurat de oameni care au încredere în mine atunci când lucrez. Mă văd înconjurat de oameni care intră foarte adânc în propunerile mele – desigur în măsura posibilităţilor lor. Mă văd în ipostaza de a face cu greu faţă, în acest moment, propunerilor de colaborări. Mă văd în ipostaza de a nu avea o săptămână vacanţă între două proiecte. Ceea ce mulţi zic că este rău. Eu zic că este bine pentru că mă obişnuiesc cu oamenii şi nu apuc să mă dezobişnuiesc de ei, eu fiind un tip nu neapărat extrem de sociabil. În schimb ador să-mi petrec nopţile mai mult singur. Asta din cauză că văd prea multă lume ziua. Multe siluete trec ziua prin faţa ochilor mei, mă implic masiv în relaţia cu actorii. Reacţionezi la solicitările de colaborare din partea actorilor? Dacă un actor îţi spune: vreau să lucrez cu tine, ia-mă în următorul proiect, îl iei? Da, mă emoţionează aceste lucruri, indiferent dacă vin de la un star sau de la o tânără aspirantă la „sfânta scândură”. Te rog să pui ghilimele. Mă emoţionează, dar, din păcate, sistemul nu îmi permite să fac acest lucru întotdeauna.

Adică nu poţi să iei un colaborator în momentul în care un director vrea să lucrezi cu trupa. În general, dacă îmi iau un colaborator pe lângă o trupă, îmi iau totuşi dintre actorii mei fetiş. Îmi place melanjul ăsta care duce la o competiţie fabuloasă în interiorul echipei. Exemplu: Coca Bloos, Ţîcă (Constantin – n. n.) Cojocaru duşi la Piatra Neamţ. Toată echipa din jurul lor a crescut fabulos datorită concurenţei din scenă. Eu ţin la concurenţă. La bătaie. La o frenezie a performanţelor într-un show. Vreau să fiu copleşit de harul celor din scenă. Dar automat, în momentul în care accepţi colaborările, îngreunezi situaţia oamenilor care vor să-ţi planifice spectacolul. Şi se joacă mai rar. Ştii ce? Asta-i viaţa! Nu consider că se joacă mai rar, ci se joacă normal pentru un oraş de provincie în care dacă s-ar juca zilnic nu ar avea spectatori. Oamenii trebuie să se mişte, actorii trebuie să se mişte, altfel devin autosuficienţi, cum vezi atâţia în teatre. În general, cei mediocri sunt şi autosuficienţi. Asta e regula, astea merg mână-n mână. Cei geniali – mai puţini la număr – sunt şi cei cu bun simţ. Care e locul pe care l-ai găsit trofeelor UNITER şi cât de des vizitezi acel loc? Alea sunt deasupra patului meu de-acasă de la Bucureşti, loc pe care-l vizitez cam de două ori pe an. Mai nou. Pentru


5

că eu nu am mai fost la Bucureşti de câteva luni; am făcut patru spectacole în patru oraşe diferite, am luat trenul dintr-un oraş într-altul, am lăsat câte un rând de haine în fiecare oraş, pentru că nu mai suport să le car după mine şi uite-aşa. O să văd din nou trofeele UNITER peste alte câteva luni, când o să ajung în Bucureşti. Sunt nişte arme albe foarte bune. Ar trebui să le ţin lângă uşă.

Ai avut vreodată sentimentul că poţi să cucereşti lumea? OMG, ce-i asta?! Fuck… care lume, puiule? Ne jucăm aici de’a Di Caprio pe Titanic? Nu. De-a copiii, cred. Cuceresc lumea când cuceresc lumea aia, din spectacol. Lumea aia din text şi din spatele lui. În momentul în care îmi iese spectacolul bine, trăiesc senzaţia că sunt stăpânul lumii pe care – îmi pare rău că trebuie să fiu modest – eu cu gaşca de oameni implicaţi în proiect am construit-o. Da, atunci cuceresc lumea. Când nu-mi iese lumea de pe scenă, când o ratez, atunci n-o cuceresc. Încă nu s-a prea întâmplat. Anul trecut, mulţumind teatrelor în care ai lucrat, la gala UNITER, ţi s-a aplicat ştampila regizorului căruia îi place „instituţia”, „teatrul instituţionalizat”. Cum te raportezi la teatrul ca instituţie? Lumea s-a obişnuit să echivaleze termenul de artist alternativ cu termenul lipsit de bun simţ. Eu cred că trăim într-o ţară care se află în momentul în care trebuie să-şi reînveţe oamenii să trăiască cu bun simţ, cu respect unul faţă de celălalt. Adică nu se poate să nu mulţumeşti cui trebuie să mulţumeşti. Un actor din distribuţiile mele a luat premiul UNITER în acest an şi nu mi-a mulţumit pe scenă. În momentul acela eu chiar am


6

considerat că nu am însemnat nimic pentru el. În ceea ce mă priveşte, ce să fac dacă nu am lucrat în alt spaţiu decât teatrul de stat? Dacă lucram în GreenHours, la patron, îi mulţumeam lui Voicu Rădescu. Nu am mulţumit instituţiilor, am mulţumit oamenilor din instituţii. Şi m-am simţit dator să mulţumesc directorilor care m-au invitat şi datorită cărora eu trăiesc. Tu ai bun simţ? Da. Ce înseamnă să fii artist cu bun simţ? Păi cu bun simţ în relaţia cu cei cu care lucrezi. … Ca să înţelegi mai exact, eu îi admir pe foarte tinerii artişti care îşi bagă piciorul la modul dramatic în relaţia cu ceilalţi care sunt şi ei artişti. Uneori mai am scăpări isterice în relaţia cu ceilalţi, deşi sunt foarte bine ghidat de propria mea personalitate. E un soi de schizofrenie. Mă pot dedubla foarte uşor, pot să asist la gesturile mele, pot să asist la atitudinile mele faţă de ceilalţi, pot să stau eu, Radu, de-o parte, în vreme ce Afrim să vorbească cu ceilalţi. Am autocontrol tot timpul. Însă artist cu bun simţ e un nonsens după părerea mea. Pentru că nu eşti artist decât în relaţie cu arta ta. Şi aici trebuie să fie o relaţie ultra sado maso. Găseşte tu bunul simţ aici! (râde) Are temeri profesionale un regizor care stă bine pe picioarele lui? Păi nu ştiu, în general, lumea răspunde la fel la întrebarea asta: să nu mă plafonez, să nu mă repet, să nu ajung penibil şi să-mi dau seama când devin paranoic. Dar eu nu mă tem de aşa ceva. Pentru că văd: cu cât mă antrenez mai mult în meseria asta, cu cât lucrez încontinuu, cu atât îmi ies spectacole mai bune. Şi ritmul meu de lucru e mai al acestor vremi, mai alert. Nu mă lungesc. Spectacolele sunt şi mai diluate când îţi iau o perioadă de timp de lucru mai mare. Nervul slăbeşte.... Teatrul în care crezi trebuie să fie neapărat teatrul în care nu cred alţi regizori? Niciodată nu am zis asta. Nu mă interesează gusturile altor regizori, în măsura în care eu, în teatrul românesc, îl ador pe Purcărete, dar nu mă interesează să mă suprapun lumii lui estetice şi nici măcar ideilor pe care el le vehiculează; tot aşa mă interesează cei de la dramAcum, dar îmi dau seama că dincolo de nişte teme sociale, nu am nimic în comun cu ei. Am un drum al meu.

Eşti singurul regizor care comunică cu publicul său la modul angajat, aproape zilnic, pe blog. Ce bucurii îţi aduce blogul ăsta? Nu sunt dependent de acel blog. Este un blog de fotografii mai degrabă şi când mă enervez pe ceva care cred că nu e în regulă în lumea teatrală românească, consemnez acolo acel fapt - dar îl şterg după câteva zile, când îmi trec nervii. În medie există 1000 de deschideri ale blogului pe zi. Pentru ce crezi că te solicită teatrele? Ce crezi că înseamnă să ai un afrim în repertoriu? Doar anumite teatre vor câte un afrim în repertoriu, nu toate. Deja sunt teatre în care mă aflu pentru a treia-patra oară. Este un circuit închis, văd. Se poate trasa o hartă geografică, într-adevăr, a spectacolelor mele, dar cred că asta se explică prin faptul că trupele mă vor. Trupa cu care am lucrat o dată mă vrea şi a doua oară, mă vrea şi a treia oară, pentru că până acum, crede-mă, nu am avut nici un eşec. Şi pentru că, statisticile arată, din spectacolele mele au ieşit printre cei mai mulţi actori premiaţi şi nominalizaţi. Oare de ce? Cred că trăiesc un moment profesional bun. Care va dura cât va dura. Sunt teatre în România în care nu ai lucra? Da. Nu m-aş duce niciodată într-un teatru în care directorul îmi impune un text băşit care nu priveşte lumea în care trăim, într-un teatru cu actori care nu au ce oferi, de la care nu pot scoate nimic, deşi eu sunt un regizor care chiar lucrează cu actorii. Sala nr. 2. Ai avut reţineri vizavi de acest spaţiu? Nici o reţinere. Este genul de spaţiu pe care mi l-am dorit dintotdeauna, care face bine oricărui artist care vrea să mai scape de cutia neagră a scenei, care ar vrea să aibă o fereastră, care ar vrea să aibă lumina cerului şi umbrele norilor în spectacol. Şi plantele care invadează din toate părţile fereastra. Genial. Mi se pare o minune că pot folosi lumina venită prin aceste ferestre incredibil de frumoase. Mi s-ar părea o greşeală de regie în primul rând să nu folosesc şi lumina naturală acum. Sala în sine este un spectacol. Dacă spectacolul nostru iese la fel de puternic ca spectacolul sălii, la care se-adaugă şi scenografia impecabilă făcută de Pandureasca (Velica Panduru –n.n.), înseamnă că este foarte bine. Bine, eu mi-am cam epuizat întrebările. Atât?! Nu ştiu, cred că lipseşte întrebarea despre actori… Despre care actori? Nu ştiu. Eugen Jebeleanu. Bine, spune-mi despre Eugen Jebeleanu. Iniţial, nu l-am luat în „Krum”, pentru că mi se părea un produs al altui regizor, nu spun numele... abia acum am constatat că el e, de fapt, produsul lu’ mama sa... Aşadar, când e vorba de debuturi, vreau să produc eu actori, să aibă marca mea pe ei. Asta înseamnă că reformezi complet? Habar n-am. Este un fel de gelozie, să ştii… se practică între regizori. Mai mult nu ştiu. Da, o gelozie... Personală sau profesională? Profesională?! Ar fi culmea! Sunt gelos doar în cazul actorilor


7

De data asta nu mai există, dar obişnuia să existe. Toată lumea doreşte această invazie de tinereţe. Toţi cei care văd spectacole doresc şi asta. Deşi n-o spun decât rar. De data aceasta nu există nici un puhoi. De data aceasta a rămas doar nuditatea parţială. De ce dezbraci actorii pe scenă? Eu nu dezbrac pe nimeni pe scenă. Actorii se dezbracă singuri? Alţi regizori dezbracă mult mai mult. Chiar nu dezbrac pe nimeni pe scenă. În momentul în care doi trebuie să facă sex, logic că trebuie să se dezbrace; în momentul în care cinci trebuie să intre într-o cadă cu apă, logic că trebuie să se dezbrace; în momentul în care afară plouă şi un îndrăgostit nu vrea să-şi ude costumul când merge în vizită la iubita sa, logic că vine-n chiloţi. Şi cu trandafirul în cap, să nu-l plouă. Şi aşa mai departe. Ne petrecem totuşi jumătate din viaţă dezbrăcaţi. Dar eu nu mi-am făcut din asta un scop în sine. Proporţia e corectă. Eu sunt un om al proporţiilor corecte. Dozajul este perfect la mine, nu mai există în ultimii ani depăşire de măsură. Nu mai există grame în plus. Şi-apoi, textila este enervantă. Cât de minunat cade lumina de pe ferestre pe o piele umană! Este ca în pictura renascentistă. Nudurile mele sunt nişte poezii.

tineri, pentru că pe actorii cu carieră în spate ar însemna să nu-i mai iau deloc, că au lucrat cu marii regizori ai ţării ăsteia. În cazul tinerilor mi se pare corect să-i descopăr eu. Acest actor, Eugen Jebeleanu, este incredibil de emoţionant. Este un spectacol. Are ceva emoţionant şi eu aşa ceva am căutat în aceşti ultimi ani: actori care sunt capabili să transmită o doză enormă de emoţie spectatorilor. Şi dacă este şi bărbat acela care transmite atâta emoţie, este cu atât mai bine. Pentru că pe mine foarte greu mă emoţionează bărbaţii din spectacolele altora… Un talent enorm e şi Ion Rizea. Are nebunie. Şi asta e rară. E crazy. Nimic nu-l opreşte. Asta e o fericire pentru regizor. Ca şi Claudia Ieremia. Cred că va face un rol haios de tot şi Colin. Un debut interesant poate fi şi Mălina Manovici. De asemenea lucrez din nou cu Victor Manovici, căruia în „Krum” i-am oferit rolul principal. De ce simţi nevoia de atâta tinereţe pe scenă? Aduci câte-un puhoi de… Nu există nici un puhoi.

Cum de ai ales să lucrezi cu Velica Panduru? Unde era ea şi unde erai tu de nu v-aţi întâlnit în nici un proiect? Şi nu îmi răspunde că din cauză că locuieşte la Paris. Uite… şi Velica e o poezie... N-ai cum să omiţi faptul că ea trăieşte la Paris... asta nu se poate omite din CV-ul nimănui. Velica Panduru face parte din generaţia de scenografi care îi cuprinde şi pe Oana Botez, de exemplu, sau pe Andu Dumitrescu. Oana Botez cu care am vrut să lucrez la debutul meu s-a cărat în America, Andu Dumitrescu lucrează pe la case mai mari, iar Velica a făcut doi copii minunaţi între timp şi acum e momentul să se relanseze. Despre asta este vorba în propoziţie. Cu Velica nu te poţi certa. Şi aici am avut de suferit. A trebuit să fac mari inginerii mentale ca să găsesc motive de contradicţie cu Pandura. Mă felicit că mi-a ieşit în drumul artistic.


8

anchetă Fosta Sală de sport nr. 2 a fost dată în folosinţă Teatrului Naţional Timişoara pentru următorii 49 de ani. Anchetaţi… jurnalistic, cinci oameni de cultură ai oraşului răspund la întrebarea:

Ce spun fantomele Sălii de sport nr. 2 despre viitorul teatral al acesteia?


9

Ioan Haţegan, istoric: Sala de sport nr. 2 este ultima parte rămasă din fosta Cazarmă a Transilvaniei, construită între anii 1719-1729 şi care era considerată, la acea vreme, cea mai lungă cazarmă a Europei, cu cei 482 de metri lungime. Ea se întindea pe marginea lungă a actualului parc, prin spate pe la Bega, apoi pe str. Telbisz până spre Piaţa Huniade. A fost şi cea mai mare cazarmă din Timişoara, adăpostind aici – mai bine de două secole – sute de oameni, dar şi cantităţi impresionante de muniţie, harnaşamente şi cai, atunci când erau încartiruite aici unităţi de cavalerie. Cazarma a fost apoi dezafectată şi demolată, rămânând doar o parte, transformată în sală de sport, până la apariţia sălii Olimpia. Generaţiile mai vechi de timişoreni cunosc fiecare colţ din această sală. Iar fantomele – ca spirit al celor ce au cantonat aici – pot fi nostalgice după acest loc sau, dimpotrivă, furioase pentru că trupurile şi sufletele oamenilor ce au fost aici au avut de suferit. Nici una însă nu a făcut vreun rău generaţiilor care au urmat. Să le considerăm aşadar fantome ludice, iar jocul actorilor cred că le va face plăcere şi vor juca împreună spre deliciul timişorenilor.


10

Petru Ilieşu

Marcel Tolcea

preşedintele Fundaţiei Timişoara ’89:

directorul Muzeului de Artă Timişoara:

Dacă priveşti din fotoliul spectatorului, manejul a fost şi el un fel de teatru al cailor, iar teatrul în sine este şi el un fel de sport al sensibilităţii şi al intelectului, ceea ce înseamnă că nu s-a petrecut în timp vreo rupere, ci doar o continuitate, cu alţi actori şi altă recuzită, de la savoarea sănătoasă şi naturală a aţâţătorului miros de cal şi rumeguş încins, la uleiurile volatile din parfumurile schimbătore ale zilei de azi. De la mişcările ritmate şi precise care făceau ocolul sălii în zgomotul înfundat de copite şi ţipetele uşoare, abia reţinute ale asistenţei, la gesturile semnificative ale actorilor, la murmurul discret al sălii şi emoţiile care plutesc în aerul oricărei adunări de oameni „mai altfel”. E însă drept (sau oare ?…) că lucrurile nu se petrec atât de simplu pe cât s-ar crede, fiindcă istoria sălii a prins un gol de aer, o stranie embolie, o vreme cu mirosuri şi zgomote şi gesturi mai profane, o vreme a culiselor şi a măruntelor spectacole lumeşti care acum, odată încheiate (după această pauză în timp), ne lasă auzul să perceapă freamătul şi şuşotelile fantomelor aşezându-se domol pe locurile lor dintotdeauna, în aşteptarea vibrantei lovituri de gong care să spună: aveţi puţintică răbdare… spectacolul continuă. Ca-ntotdeauna. La teatru, Doamnelor şi Domnilor, e vremea, întotdeauna, Bună!

Asemenea oricăror fantome ale sălilor de sport, şi cele de la sala nr. 2 sunt prevăzute nu cu giulgiul regulamentar, ci cu un short! Şi tot asemenea asemenea fantomelor de pretutindeni, ele trebuie că vorbesc noaptea. Eu îmi imaginez următorul dialog între ele: Fantoma 1: - Tu crezi în oameni? Fantoma 2: - Numai când joacă teatru! F1: În viaţă? F2: Nu, aici, în Sala de sport nr. 2!


11

Pictorul Andrei Medinski

Smaranda Vultur

consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş:

doctor în filologie, conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara:

Zice fantoma unui cal de luptă: Destinul meu a fost să mor pe câmpul de bătălie, nu să ajung mârţoagă! Sau mai rău, un fel de cal şchiop la vreun circ ambulant! Fiindcă dacă tot a fost ca manejul să fie teatru, atunci să fie teatru, nu circ! Adică ce înseamnă spaţiu neconvenţional? Adică să nu am eu iesle, nisip, ţesală, hamuri şi neapărat sacul cu grăunte, precum un fel de teatru fără ştăngi şi scenă? Şi după cum băgaţi de seamă, n-am apucat, sau poate nu vreau să discut despre călăreţi…

Dacă fantomele ar vorbi, ar spune probabil cum Nic. Ivan, fondatorul ziarului „Fruncea” şi autor al unei monografii interesante despre teatrul timişorean, scotocea prin maldărele de documente gata să intre sub buldozere pentru a mai salva câte ceva, pe când sora geamănă a sălii Manej, Cazarma Transilvania dispărea, pentru a face loc ulterior magazinului Bega şi hotelului Continental. Fantomele şi-ar aminti şi de groaza pe care a trebuit să mi-o înving pentru a sări capra şi a face şpagatul în aer în saltul peste un alt aparat dificil, al cărui nume nu mi-l amintesc, la un concurs de gimnastică la care am participat, de voie de nevoie, în echipa elevilor de la Şcoala generală 15 din Timişoara, prin anii ’60. Dar ce e cu totul memorabil şi a fost se pare premonitoriu pentru destinaţia pe care o primeşte sala azi, e spectacolul excepţional cu „Danaidele”, de Silviu Purcărete, jucat cu ceva timp în urmă chiar în acel loc. Nu putem spera decât ca ştacheta fixată atunci să rămână la fel de sus. Rămâne ca fantomele să fie de acord să se transforme şi berăria de alături într-un loc frecventabil şi de cei care iubesc teatrul mai mult decât sau la fel ca fotbalul.


13

Ion Rizea Actorul Ion Rizea este, de doi ani, directorul adjunct al Teatrului Naţional Timişoara, noua sa calitate fiind dobândită la scurtă vreme după ce conducerea instituţiei a fost preluată de Maria Adriana Hausvater (octombrie 2005). Interviul care urmează a fost acordat de Ion Rizea publicaţiei „Prima oră” pe vremea când mandatul Luciei Nicoară se apropia – acum văzute lucrurile – de final. Alăturând interviului de-atunci un dialog… de-acum cu Ion Rizea, revista „Atent” îşi propune să aşeze în oglindă ambiţiile şi realizările actorului devenit director.


2005 Ce cauţi la Teatrul Naţional Timişoara? A fost prima instituţie care mi-a oferit şansa să fiu angajat ca actor. Şi de obicei sunt fidel. Eşti ambiţios? La ce crezi că te ajută ambiţia? Să mă realizez în carieră şi în viaţă. Chiar cred că mă ajută. Unde sau pe ce poziţie te vezi la Naţional? Printre cei buni. Zic asta fără să fiu lipsit de modestie. Dacă nu aş avea această convingere, meseria de actor n-ar fi bună pentru mine. Cât din ce-ţi doreai acum cinci ani pe plan profesional s-a împlinit şi cât nu? În procente, în jur de 35-40%. (pauză) Ce-ţi doreai şi s-a împlinit, respectiv, ce nu s-a împlinit? Mi-aş fi dorit să văd că cineva are într-adevăr încredere în mine şi-mi oferă un rol care să mă pună în valoare. Dacă ar fi să o luăm ca pe-o masă, nu pot să spun că mi s-au oferit firimituri, ci doar o parte din felurile de mâncare, nu şi desertul.

14

Actorul Ion Rizea: “Vreau desert!” Ai fost sătul vreodată fără să ajungi la desert? De multe ori. Pentru că se întâmplă să mănânci acelaşi fel de mâncare. Mai contează şi rafinamentul mâncării. Ai zis la un moment dat că îţi doreşti UNITER-ul până la 40 de ani. În ce moment al vieţii ai putea intra în criză, având în vedere că ai 33 de ani? La 39 şi 11 luni. (râde) Înainte să fii actor, ai lucrat la benzinărie la Jimbolia. Ce se schimbă ca mentalitate între un job de benzinar şi unul de actor? Ţelurile. (pauză) Care cum sunt? Ca benzinar sunt ţeluri mai pământeşti, mai apropiate de marea masă a oamenilor. Îmi doream bunăstare materială, casă, maşină, distracţie. Ţelurile unui actor cred că sunt ţelurile unui benzinar, plus multe, multe altele. Ce anume? Mi-am dat seama că aşa cum o trăiam, viaţa nu-mi oferea nici un fel de surprize, nimic care să mă satisfacă sufleteşte. Fiecare om simte că are o menire. Dacă nu face ce-i place, încearcă schimbări. Când m-am hotărât pentru actorie, eram în benzinărie, într-o zi în care nu aveam clienţi. Şi a venit aşa, ca un gând major. Frica ta profesională cea mai mare, care e? Să nu mă blazez.

Cât de mult îţi doreşti desertul? Foarte mult.

Ce ar însemna să te blazezi? Să fiu un funcţionar dramatic.

Ce însemnă pentru tine desertul? Nu ştiu. Ajungi să mănânci, e OK mâncarea, dar simţi că nu te-ai săturat. Cu ce mi s-a oferit până acum ca actor, nu sunt mulţumit.

Cum poţi scăpa de „statutul” de funcţionar dramatic? În momentul în care ţi se oferă doar aperitivul, să încerci să-l transformi într-un regal culinar.


15 Pentru ce ai părăsi Naţionalul? Tot timpul mi-am pus întrebarea: dacă aş pleca, într-adevăr, pentru ce. Am un exemplu în acest sens. Pe Dorel Vişan, care, deşi lucra la Bucureşti, supervedetă şi de teatru şi de film, a rămas la Cluj. Nu ştiu dacă aş părăsi Naţionalul de tot. Aş vrea să merg în altă parte, într-un loc mai bun, în Bucureşti - visul fiecăruia - dar aş rămâne şi la Timişoara. Sunt foarte fidel.

Pentru ce ai rămâne? Aş rămâne doar pentru că Timişoara, acum nu ştiu câţi ani, a fost primul loc care mi-a acordat încredere. Şi cum spuneam, sunt fidel, nu uit niciodată oameni, locuri, instituţii. Nu e şi asta un fel de blazare? Nu. Pentru că dacă mâine mi s-ar oferi un contract în Bucureşti, clar aş pune condiţia: vin, dar rămân şi aici. Nu blazarea m-ar ţine legat de Timişoara, ci faptul că încă reprezintă ceva pentru mine, e poate dragostea dintâi, pe care nu o uiţi. Cât investeşte în tine Timişoara şi Naţionalul? Cred că nu suficient. Unde simţi insuficienţa? În distribuirea mea. Unde greşeşte Naţionalul faţă de tine? Nu ştiu ce gândesc ei despre mine, unde mă văd în ierarhia teatrului. Nu ştiu dacă se poate vorbi de greşeli. Dar sunt obligat să-mi pun semne de întrebare: mă aflu undeva în ierarhia TNT? Au ei încredere în mine? Ce consideri „fiţe” în atitudinea unui actor? Când se simte nedreptăţit de ceva – poate pe bune, poate doar în imaginaţia lui – şi ameninţă cu plecarea. Consider asta o fiţă foarte fiţoasă. Sau când zice că nu joacă la un anumit regizor, că n-are ce învăţa de la el. Apropo, nu am refuzat niciodată un rol în Teatrul Naţional, indiferent dacă am dus tava sau dacă era un rol pe bune. Ce schimbări ai face, dac-ai fi director al Naţionalului? Niciodată nu mi-am dorit să fiu director al Naţionalului. Aş face în aşa fel – nu ştiu dacă aş reuşi, e complicat – să dau fiecărui actor posibilitatea, sau şansa, de a demonstra ce poate. Ce simţi vizavi de o viitoare schimbare de directorat? Aş vrea să fie o problemă care pe mine să nu mă intereseze. Dar mă interesează, pentru că în cazul în care s-ar face o schimbare, nu aş vrea să ne vină un director care să nu aibă legătură cu teatrul sau lumea teatrului. Ar putea, în acest caz, să încurce lucrurile mai mult decât să le descurce.


2008 S-au schimbat colegii actori faţă de tine de când ai devenit director? (Râde) Bună întrebare. Nu pot să îmi dau seama, pentru că din păcate nu am mai jucat atât de mult. Nu cred. Probabil că aceia care aveau înainte un cui împotriva mea îl au şi acum, iar cei care mă plăceau, mă plac în continuare. Cum face artistul din tine să supravieţuiască directorului care organizează, face planuri, semnează hârtii? Uneori şi eu mă întreb. Chiar şi acum, la repetiţii la Afrim (spectacolul „Boala Familiei M” – n.n.), îmi mai las telefonul de serviciu pe vibraţii, în buzunar, şi dacă sunt urgenţe, răspund. Observ că merge, adică reuşesc, pe lângă organizare, să fac şi o repetiţie bună. Ai învăţat să fii aşa sau crezi că e instinctiv? Instinctiv, clar! Eşti un actor pe care l-a tentat Bucureştiul în etape diferite. În ce condiţii ai mai face acum pasul spre Bucureşti? După ce finalizăm Sala 2. Când va fi gata Sala 2? Eu mi-aş dori să putem inaugura ediţia 2009 a Festivalului Dramaturgiei Româneşti acolo.

16

Care crezi că e cel mai notabil lucru legat de sala asta, recent obţinută? Că e sala teatrului. Doar a teatrului. Când va fi gata, va fi identitatea Teatrului Naţional Timişoara. Şi Ada, şi eu vrem ca sala aceea să fie în spiritul a ceea ce facem noi acum. Ce facem noi acum? Cred că suntem, în momentul de faţă, deschizători de drumuri în teatrul din România. De când ai devenit director, look-ul tău a devenit mai trendy, aşa, mai Dolce & Gabbana. Cum te înţelegi cu conservatorii de pe poziţii similare? Sincer? Nu îmi pasă! Dar să ştii că am primit şi un compliment pe tema asta. S-a făcut un fel de chestionar într-o revistă din Bucureşti, în care o persoană din Timişoara a fost întrebată cine se îmbracă cel mai prost dintre personalităţile din Timişoara şi respectiva a zis „nu ştiu cine se îmbracă cel mai prost, dar după părerea mea cel mai bine se îmbracă Ion Rizea, directorul de la teatru”. Look-ul meu e aşa fiindcă, maturizându-mă, am căpătat o libertate interioară foarte mare. Eu ştiu cine sunt şi nu mă interesează părerea celorlalţi, câtă vreme nu calc pe oameni şi nu jignesc. Cu Ada Hausvater, directorul general, te întâlneşti şi la serviciu, şi în cluburi, dacă e cazul de ieşit. Ce anume vă leagă, în afară de faptul că sunteţi amândoi tineri? Ada este cea mai bună prietenă a mea. Ne povestim bune şi rele tot timpul. E de ajuns să ne privim ca să ştim exact ce


17

Actorul şi directorul adjunct al TNT

Ion Rizea „Cred că suntem, în momentul de faţă, deschizători de drumuri în teatrul din România”

vrem să ne spunem. Ţin foarte mult la ea. I-am şi spus: Ada, în momentul în care nu mai suntem prieteni, nu o să mai fac parte din echipa ta, pentru că eu nu pot să fac echipă decât cu prieteni.

Defineşte, în câteva cuvinte, actualul repertoriu al teatrului pe care îl conduceţi. Cred că e un repertoriu bine închegat, în care există de la teatru clasic, la spectacol pentru copii, spectacol-experiment şi destul de mult teatru contemporan. Cum îţi explici predilecţia asta spre teatru contemporan şi cum te împaci cu publicul pe care îl mai auzi că vrea un altfel de teatru? Dar le-am dat şi acel gen de teatru. Problema e următoarea: publicul de teatru pe care îl avem azi s-a format în mare parte în perioada comunistă. Dacă observi, nu numai la Timişoara, ci şi la Bucureşti şi în alte oraşe, vârsta de mijloc nu prea e reprezentată în sălile de spectacol. Iar cei de vârsta a treia vor montări cât mai clasice – pe scenă, masa să fie masă, scaunul să fie scaun, camera cameră şi dacă se poate să vină Beligan, Dinică, Moraru şi alţii. Acest public, format, cum am spus, înainte de ’89, vine doar la actorii cu care a crescut, cu care a îmbătrânit. Şi eu, şi Ada ne considerăm persoane foarte tinere (chiar dacă eu am deja 37 de ani), dar e clar că trebuie format un public nou, pentru că vezi bine, toţi tinerii se înghesuie în cluburi, în mall, aşa că e necesar să le dai ceva ce este mai apropiat de ei. În era Internetului, a Youtube-ului şi a MTV-ului, nu mai

poţi să îi dai spectacole cu mobila pe scenă, în care să nu fie vorba de măcar un subiect care se întâmplă astăzi. Chiar şi aşa, celor care vor spectacol clasic le comunicăm că avem şi aşa ceva. Gama e destul de bine acoperită, chiar dacă se axează cu predilecţie pe textul modern.

Ţi se pare greu să conduci un teatru? Absolut deloc. Fac asta firesc. Când am început, mi-a fost teamă de problemele pe care le implică noua funcţie, dar m-am obişnuit repede cu ele. Care e partea cea mai urâtă a acestei funcţii? Să fiu nevoit să mustru persoanele care ar putea să-mi fie părinţi. Atunci mi-e greu. Din cauza diferenţei de vârstă, evident. Dar o fac, atunci când trebuie. Ca actor mi se pare că te remarci foarte bine pe rolurile de compoziţie. Spune-ne tu de ce. Ştiu de ce întrebi asta. Nu cred că e chiar aşa. Te referi la Tugati din „Krum” şi la ce fac eu acum, în „Boala Familiei M.”. Adevărul este că lucrez foarte bine cu Afrim. El mi-a dat siguranţa pe care o am pe scenă. Şi dacă găseşte un actor care se pliază pe ce vrea el, îl conduce până în pânzele albe. Iar eu nu am nici un fel de bariere în scenă. Abia aştept să încep lucrul cu Ada la „Trei surori”, să joc Verşinin, un personaj pe care îl voi face pe vârsta mea, pe ceea ce sunt eu. Ai făcut un pariu cu tine însuţi că până la 39 de ani şi 11 luni de ani vei lua UNITER-ul. Te pregăteşti, da? Da. Sunt pe fază. (râde)


Chestionarul lui PROUST Principala mea trăsătură. Perseverenţa. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat. Onestitatea.

18

Cum aş vrea să mor. Nu m-am gândit niciodată la moarte. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă. Greşelile făcute din iubire. Deviza mea. Să respect şi să fiu respectat.

Calitatea pe care o prefer la o femeie. Sinceritatea.

Chestionarul lui PIVOT

Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei. Faptul că au fost sinceri cu mine, tot timpul.

Care este cuvântul favorit? Trebuie!

Principalul meu defect. Cred că uneori sunt prea bun.

Care este cuvântul pe care îl deteşti cel mai tare? Nu ştiu!

Îndeletnicirea mea preferată. Îmi place să mă sărut.

Ce îţi face plăcere în mod deosebit? Să văd oamenii comunicând.

Fericirea pe care mi-o visez. În momentul de faţă am tot ceea ce îmi doresc. Nu visez la nimic mai mult.

Ce îţi displace cel mai mult? Reversul. Să văd oameni care nu se ascultă reciproc.

Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire. Să fiu singur.

Care este înjurătura favorită? Stai să mă gândesc. Şi cum o pui în revistă? Să-mi bag pula.

Locul unde aş vrea să trăiesc. Paris.

Ce sunet îţi place cel mai mult? Ţârâitul greierilor pe câmp.

Culoarea mea preferată. Uite, ciudat, niciodată nu m-am gândit ce culoare îmi place. Cred că îmi place griul.

Ce sunet îţi displace? A început să mă deranjeze tot mai tare zgomotul maşinilor pe stradă.

Floarea care-mi place. Toporaşii.

Ce altă profesie ţi-ar plăcea să practici? Cred că informatician.

Pasărea mea preferată. Cucul.

Ce altă profesie nu ai practica nici în ruptul capului? Să lucrez într-un abator.

Prozatorii mei preferaţi. Eliade. Şi am redescoperit Mihail Sebastian.

Dacă Raiul există, ce ai dori să îţi spună Domnul când ajungi la Porţile Raiului? Te aşteptam.

Poeţii mei preferaţi. Verlaine. Eroinele mele preferate din literatură. În general, femeile puternice îmi plac. Eroii mei preferaţi din literatură. Îmi plac grecii antici. Ahile, Hercule. Eroii mei preferaţi din viaţa reală. Alexandru cel Mare. Ce urăsc cel mai mult. Când cineva nu e în stare nu atât să recunoască că greşeşte, ci să dea o explicaţie pentru comportamentul lui. Şi nu îmi plac oamenii care nu îţi spun în faţă ceea ce gândesc. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere. Poate să fiu puţin mai frumos.

Chestionarul lui SOPHIE CALLE Când ai murit ultima dată? În septembrie anul trecut. Când cineva a dispărut din viaţa mea. De ce te mai trezeşti dimineaţa? Pentru că începe o nouă zi, care pentru mine e atât de frumoasă în perioada asta, încât abia aştept să o încep. Unde sunt visele din copilărie? Le trăiesc acum. Ce te deosebeşte de ceilalţi? În primul rând faptul că sunt sincer, că îmi asum din ce în ce mai mult cine sunt, din toate punctele de vedere…


Îţi lipseşte ceva? Poate un apartament. Dar nu cred că e un lucru important. (râde) Chiar oricine poate să fie artist? Nu. Pentru a fi artist trebuie să fii un pic copil. Şi cred că foarte mulţi oameni uită să mai fie copii. De unde vii? De la ţară. Crezi că ai o soartă de invidiat? Da. Am o soartă de invidiat pentru că sunt o persoană fericită. Ai renunţat la ceva? Nu. Niciodată. Ce faci cu banii? Îi cheltui. Pe toate tâmpeniile posibile. (râde) Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare? Urăsc să fac curăţenie. Plăcerile prin excelenţă? Îmi place să visez cu ochii deschişi. Stau de multe ori aşa, când mai am timp liber, şi mă proiectez pe mine în diverse situaţii. Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta? Să fie alături de mine toţi prietenii mei. Trei artişti pe care nu-i poţi suferi. Mă gândesc şi îţi spun. Susţii vreo cauză? Da. Cauza Teatrului Naţional Timişoara. Ce ai fi în stare să refuzi? N-aş accepta niciodată să primesc obiecte sau bani, contra serviciilor sexuale. Care e partea cea mai fragilă a ta? Ochii. Ce ai fost capabil să faci din dragoste? Să urlu în gura mare cuiva la geam „te iubesc”, să scriu pe ziduri, pe bannere… Nu ştiu, mai multe. Din dragoste aş face orice. Ce ţi se reproşează? Că sunt prea bun. Iar unii prieteni îmi reproşează că nu mai am timp pentru ei. La ce e bună arta? Ar trebui să facă oamenii mai buni şi ar trebui să-i facă să se întrebe ei despre ei. Scrie-ţi epitaful. Aici sunt rămăşiţele unui om care a ştiut să iubească. Cum ai vrea să te întorci? De unde?

19


20


21 În „Boala Familiei M.”, Colin Buzoianu face al doilea rol „la” Radu Afrim, după „Krum” de Hanoch Levin, spectacol realizat la Timişoara în 2006. Întrebat dacă îi datorează ceva, profesional, acestui regizor, Colin răspunde, succint, „Da”: „Radu Afrim lucrează foarte bine cu actorul şi se bazează pe situaţiile care se creează din jocul nostru. Aşa a fost şi la «Krum», la fel este şi la piesa actuală, cu toate că pentru mine cele două personaje au puţine în comun. Cred că Fabrizio este un rol care îmi va ieşi bine, găsesc pe parcursul repetiţiilor multe valenţe ale acestui personaj pe care sper să le pot face vizibile publicului.” Colin consideră noua sală a Naţionalului, unde este proiectat spectacolul „Boala Familiei M.” (fosta Sală de sport nr. 2), poate cel mai inedit spaţiu de joc pe care a avut ocazia să-l exploateze. „Este foarte ofertant pentru orice actor un spaţiu care practic poate fi împărţit oricum şi unde poţi să-ţi construieşti rolul într-o multitudine de planuri.”

Colin Buzoianu Teatru de la şapte ani Prima bonă, scena Consideră că mediul în care a crescut – mama sufleor, tatăl actor (Traian Buzoianu îi este în prezent coleg) – a fost un factor de decizie pentru profesia pe care şi-a ales-o. De când era mic mergea cu părinţii la repetiţii şi la spectacole. „Mai degrabă pentru că nu aveau cu cine să mă lase acasă”, bănuieşte Colin. Primul rol l-a făcut la şapte ani, în„Un bărbat, o femeie”, pe scena Naţionalului timişorean. Colin crede că succesul montării se datorează, nu în ultimul rând, apariţiei sale cuceritoare în rol de (cum altfel?!) copil. În pofida acestor… implicaţii în mediul artistic, până la facultate, teatrul n-a figurat în lista sa de opţiuni, el preferând să-şi imagineze alte meserii, de genul director sau regizor. Totuşi, la sfârşitul clasei a 12-a a început să se pregătească pentru actorie. Oarecum pe cale de consecinţă, absolventul secţiei în limba germană Colin Buzoianu a fost ani buni angajatul Teatrului German din Timişoara, legătură care s-a întrerupt „destul de brusc”, spune el, în 2004, când s-a „mutat” la Naţional. „Nu este chiar simplu să joci în două limbi atât de diferite cum sunt româna şi germana. Totuşi, cred că

experienţa a meritat. Teatrul românesc şi cel german sunt două moduri total diferite de a aborda actoria, iar cele două perspective nu pot decât să ajute imaginii de ansamblu pe care o am asupra acestei meserii.” Mai ales în anii de colaborare cu scena germană, parcursul profesional al lui Colin s-a sedimentat cu multă dramaturgie clasică. Fiind un om tânăr, se străduieşte să găsească în orice piesă de acest fel adevărul actual. E de părere că o piesă clasică jucată la modul „clasic” nu poate să atragă interesul publicului în mod deosebit. Observând scena din toate unghiurile, de-a lungul anilor – din sală, din culise şi de pe scenă –, Colin a ajuns la concluzia că este un loc de muncă unde ai şansa să întâlneşti mulţi oameni, să legi prietenii sau dimpotrivă, totul depinzând de un context. Context incomparabil mai ofertant decât o muncă de birou. La 29 de ani şi după peste zece ani de teatru, dacă e ceva ce şi-a demonstrat şi caută să îşi demonstreze mai departe e că actoria este meseria vieţii sale.


22

În urmă cu un an era vedeta serialului de la ProTV „Om sărac, om bogat”. Actriţă cu o lungă şi bogată carieră în teatru, Claudia Ieremia a revenit pe afişele Naţionalului timişorean cu roluri în „Hold-up Akbar sau Toţi în America” (regia Ion-Ardeal Ieremia) şi „Boala Familiei M” (regia Radu Afrim).

Claudia Ieremia Sunt un actor de primă linie Ai urmat actoria la Târgu Mureş, iar din 1995 eşti angajata Teatrului Naţional Timişoara. Care e prima persoană de care te-ai ataşat în acest teatru? Sunt o persoană care se ataşează de oamenii cu care lucrează, de regizori, de actori, de doamna care ne aduce cafelele dimineaţa. Am un soi de lipici la echipa care face spectacolul pentru că ţin la o atmosferă bună. Consider că asta ajută la spectacol. Sigur că soţul meu, Ion-Ardeal Ieremia, a fost prima persoană de care m-am ataşat: el m-a atras încoace. Ai jucat multe roluri în perioada 1995-2005, majoritatea importante – la Naţionalul timişorean, la Arad, unde ai fost de asemenea angajată. Cum te-ai raportat în perioada asta la rolurile principale, la cele secundare? Dacă pot să zic ceva despre mine fără falsă modestie este că am experienţă în teatru. Am lucrat cu mulţi regizori importanţi. Le sunt recunoscătoare că m-au ales pe mine pentru rolurile pe care le-am făcut. Sigur


23 că am avut roluri mai reuşite, altele mai puţin reuşite, sigur că unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puţin, dar nu asta contează. Toate s-au aşezat în mine şi m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi: un actor cu maturitate, cu experienţă şi zic eu, un actor serios, pe care te poţi baza. Sunt norocoasă, am fost aleasă să joc - nu îmi place să le zic roluri principale – roluri cu mai mult text şi mai multă apariţie. Aşa a fost să fie. Deşi e un risc, să ştii, pentru că oamenii au mari aşteptări de la tine şi nu întotdeauna poţi să găseşti resursele interioare să le răspunzi pe măsura pretenţiilor. Şi atunci pleacă dezamăgiţi pentru că vor să te vadă la un anumit standard. Şi acum mi-e frică – dacă lumea o să zică: „Uite, Claudia parcă era mai bine în spectacolul ăla, parcă nu a prea strălucit astăzi seară, parcă...” Ce face un actor cu experienţă de scenă când nu e de acord cu indicaţiile regizorului? Cu mine regizorii au lucrat întotdeauna foarte bine, pentru că sunt un actor maleabil. Sigur că au existat momente în care eu simţeam într-un fel, regizorul simţea în alt fel. Dar atunci merg şi propun soluţii. Stau de vorbă cu el, ne aducem reciproc argumente. Nu cred că există regizori care să nu lase actorul să propună. Dimpotrivă. Asta înseamnă seriozitate, asta înseamnă preocupare. În ultima vreme ai făcut mai mult televiziune decât teatru. Ca orice actor din România, aş fi vrut să fac film artistic, lungmetraj. Dar mi s-a oferit să fac televiziune. Şi am zis să încerc. În teatru făcusem, jucasem, aveam valiza de experienţă în spate şi nu jinduiam la ceva anume. Or, televiziunea era ceva nou, provocator. Ca dovadă că am învăţat foarte multe. A fost o experienţă extraordinară, mai ales că am avut norocul să am actori în jurul meu, actori importanţi: Şerban Ionescu, Ilinca Goia. Pe de altă parte, platoul de filmare cere o altfel de pregătire decât scena. Nu e timp de profunzimi. Trebuie să fii gata oricând să filmezi. Să intri rapid în stare şi să fii convingător. Ai fost tentată să rămâi la Bucureşti? Bucureşti presupune agitaţie, nebunie, un ritm care mă oboseşte foarte tare. Sigur, aş vrea să mai fac proiecte, dar apoi să revin şi să mă liniştesc. Mi-ar plăcea, de ce să mint, să primesc şi alte propuneri în capitală, nu doar în televiziune, ci şi în teatru, dar nu să mă mut definitiv. Cum e să revii în teatru după film? Actorul e actor, fie că e vorba de teatru sau de film. Mi-a fost dor de teatru, mai exact de întâlnirea cu publicul. Mi-a fost puţin teamă la „Hold-up Akbar…”, că nu mă mai întâlnisem cu publicul de vreo nouă sau zece luni, şi mă gândeam că n-o să-l mai pot stăpâni, că n-o să-l mai pot cuceri. Dar nu e aşa, legătura se formează de fiecare dată, la fiecare spectacol. Asta-i frumos în meseria asta. Ai lăsa teatrul pentru film? Nu. Dar de ce să-l las? Trebuie să-l las ca să pot să fac şi film? Nu cred. În film nu ai garanţii – bine, nici în teatru nu prea ai – dar poţi să ai norocul să faci trei filme în aceeaşi perioadă şi apoi nenorocul ca vreme de şapte ani să nu mai faci nimic. Or, ca actor trebuie să munceşti tot timpul, să te antrenezi continuu.

Cum e să lucrezi cu Radu Afrim şi cum e să fii în acest spectacol al lui? Afrim e imprevizibil şi îmi place. Nu îi plac lucrurile făcute la prima mână, nu-i plac lucrurile evidente, e provocator, te suceşte, are simţul umorului şi mult curaj. L-am întrebat şi pe Victor Manovici, te întreb şi pe tine: unde crezi că te situezi în ierarhia acestei trupe? Există o ierarhie?! Pot spune doar că îmi cunosc valoarea bine, în sensul că ştiu ce pot să fac ca actor şi ce nu. Sigur că am frici, incertitudini, gânduri care mă macină. Dar cred că sunt un actor de primă linie. Cred că fiecare actor este special, aşa cum cred în şansele fiecăruia şi în capacitatea oricăruia de a se perfecţiona. Nu ştiu dacă sunt eu îndreptăţită să vorbesc, nu cred că e cazul să vorbesc eu despre trupă. Noi suntem speciali, fiecare: suntem chimii diferite, personalităţi diferite, suntem diferiţi, ăsta-i cuvântul. Nu poţi să faci o ierarhie ca la fabrică: eu am făcut 100 de şuruburi, colegul meu a făcut 120 de şuruburi; da, dar eu am făcut şuruburile mai şmechere, cu filet dublu! Nu. În ce etapă a vieţii profesionale crezi că te afli acum? Într-o etapă liniştită. Mă simt bine, puternică, pe picioarele mele. Mă simt împlinită. Sigur că îmi doresc, ca orice actor, roluri importante. Dar şi să reuşesc să fac fiecare rol altfel. E greu, pentru că nu am atât de multe mijloace de expresie încât să fiu de fiecare dată alta. Dar ăsta e visul meu. Aşa mi-ar plăcea să fiu: mereu surprinzătoare, imprevizibilă.


24

Autoritatea textului contemporan

Pentru o platformă contemporană Mihaela Michailov


Opţiunea pentru montarea textelor contemporane este justificată, în cazul multor regizori, de nevoia de sincronizare faptică cu realitatea-de-lângă-noi. Orice tip de alegere, atât timp cât este argumentată, face parte dintr-o platformă creativă pe care creatorii unui spectacol urmăresc să o structureze constant. E adevărat că, în România, regizorii cu platformă şi interes nedisimulat şi coerent pentru dramaturgia actuală (Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Radu Apostol) sunt puţini. Îi voi analiza intenţionat doar pe cei trei (deşi alături de ei pot fi menţionaţi Vlad Massaci pentru implantarea în România a textelor lui Neil LaButte, Cristi Juncu) pentru că fiecare dintre ei, atunci când a ales o piesă contemporană, a urmărit şi a dezvoltat un proiect regizoral articulat tematic şi stilistic.

Afinitatea vizual-dramatică a lui Afrim pentru psihicul alunecos şi carismatic, pentru personaje cu deficienţe mentale acroşante, pentru inocenţii dureros de vulnerabili care-şi trăiesc neputinţele la limita schizoidiei, pentru amputaţii psihedelici scoşi din maratonul iubirii şi antrenaţi în cursa umilinţei traumatizante a fost probată în „Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri” de Lukas Bärfuss (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti), în „Krum” de Hanoch Levin (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Timişoara), în „Adam Geist” de Dea Loher (Teatrul „Maria Filotti”, Brăila), în „And Björk, Of Course” (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti), în „De mînă” de Sofia Freden (Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sfîntu Gheorghe). Afrim a selectat textele reprezentative pentru idiomul psihic care îi defineşte cel mai bine predispoziţia spre dramaturgia marilor fragili mental, tăvăliţi în pumni şi expulzaţi din teritoriul afecţiunii de care au atâta nevoie. Afrim i-a ales pe cei care, la rândul lor, se aleg în funcţie de nevralgii psihice, de metabolismul bolilor care îi apropie. Personajele afrimiene au un „minus” psihic care le desăvârşeşte angoasa de echilibru. În toate spectacolele sale, Afrim pune problema dublei percepţii psiho-dramatice: pe de o parte, protagoniştii percep lumea cu o marjă de deformare care le dă dreptul apartenenţei la categoria discutabilă a anormalilor, iar pe de altă parte, lumea îi percepe cu un deficit de sensibilitate care îi transformă în refractari la orice tip de normalitate aprioric impusă. Piesele menţionate adâncesc paradigma unei noi tipologii de eroi: eroii slabi, translucizi, eroii moi în care se scurge toată revolta şi toată instabilitatea insecurizantă a psihozelor contemporane.

Imagine din spectacolul mady-baby.edu

25


26 pereţelul singurătăţii, joc crud din care ies cu traume În piesele scrise de ea sau alese pentru a fi montate, pe viaţă („Acasă” de Ludmila Razumovskaia, Teatrul Gianina Cărbunariu mizează pe protestul împotriva „Ion Creangă”, Bucureşti) sau pentru adolescenţii cercului tare al autorităţilor, contestate vehement. care bâjbâie după captarea unei sexualităţi incerte Dramaturgia spectacolelor Gianinei Cărbunariu („With a Little Help from My Friends” de Maria accelerează viteza exploziei unor norme şi clişee Manolescu, Teatrul „Vasile Alecsandri”, Iaşi) e punctat şi consumiste care comit furturi de identitate individuală dezvoltat în fiecare text contemporan pe care regizorul sau colectivă. Textele Gianinei taie în carnea corpurilor îl alege. Etapa intermediară a vârstei marilor descoperiri, contemporane care vor să se decongeleze, pentru a putea cu toată greutatea nesiguranţelor şi căutărilor care fac să reacţiona frontal, brutal, până la capăt, într-o totală bulversare ţâşnească cele mai neaşteptate impulsuri, se pliază perfect a stereotipurilor imaginii României. „Stop the Tempo” (Teatrul pe structura interioară a lui Radu Apostol, care performează LUNI de la Green Hours) a fost spectacolul-manifest al unei un teatru decerebralizat, senzorial, afectiv, un teatru care generaţii de tineri sufocaţi de nevroza multiplicării jobaccentuează sprintul în convenţie şi brusca detaşare de urilor până la alienare. Epuizaţi de fuga amnezică după perimetrul acţiunii prin convenţii. Apostol accentuează bani, cu sinapsele atrofiate de zgomotele din cluburi, trei exact ceea ce Susan Sontag („Împotriva interpretării”, tineri vor să se deconecteze de la vacarmul din jur, vor să Editura Univers, Bucureşti, 2000) numea „acuitatea oprească tăvălugul hiperacut al orelor cronometrate de experienţei noastre senzoariale imediate”. Prin activarea incantaţiile reclamelor la detergenţi. În „mady-baby.edu” unei dramaturgii „vârstice”, ce recurge, ca tehnică esenţială (Teatrul Foarte Mic, Bucureşti), text montat la Royal Court, în conţinutul scenariului de spectacol, la aproprierea jocului la Schaubühne etc., corpul e un puzzle de hălci devenite (erotic, copilăresc, identitar), Radu Apostol aduce în prim„bun comunitar”. Traficul de carne vie, care transformă plan un teatru al branşării şi debranşării de la suprafaţa subversiv visul emigrării în coşmarul violentării fără limite, convenţionalizată. Predilecţia pentru un anumit registru face din piesa Gianinei Cărbunariu o luare de poziţie tematic produce un discurs teatral şi, implicit, o estetică. tranşantă, un „editorial” dramatic care îşi propune scrijelirea subcutanată a unei realităţi necicatrizante. Cînd teatrul Domeniul de intervenţie publică a teatrului expune şi interoghează cinic un „pachet promoţional” de Dacă regizorii care revin programatic la dramaturgia realităţi dure, funcţia lui de apel de urgenţă pe liniile puse de contemporană dintr-o necesitate de unificare a preocupărilor nu sunt mulţi, acelaşi lucru se poate spune şi despre managerii teatrali care promovează textul de teatru contemporan în cadrul unor proiecte pe termen lung care îşi propun dezvoltarea unei duble direcţii: dramaturgică şi managerială. Şi ei sunt, din păcate, foarte puţini: Mihai Dinvale – Teatrul Foarte Mic, Lucian Sabados – Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti, Ada Lupu – Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Timişoara, George Mihăiţă – Teatrul de Comedie. Dramaturgia critic interogativă, performată în România de

cele mai multe ori în aşteptare de societatea civilă devine funcţie primordială. Pe această asumare totală a resorturilor implicative marşează scriitura arderii dereglărilor sociopolitice reflectate de Gianina Cărbunariu. Radu Apostol e creatorul spectacologiei filoadolescente, cu simţ vizual hiperdotat în ce priveşte surprinderea unei lumi care plonjează în maturizare, fără să lase în urmă total silabisirea unei vârste retroactive. „Copilologia” e sursa dramatică a montărilor sale, concepute cu o sensibilitate care-ţi intră adânc în piele şi te emoţionează ca să te poată include în universul casant creat cu o energie vizuală uluitoare. Apetitul lui Apostol pentru copiii antrenaţi la


27

într-un context de coabitare live (spectatori-actori), de comunicare într-un dispozitiv de acumulări aici şi acum cu participare deschisă obligă la o necesară interesare, la o împărtăşire colectivă (de tip share) în care sursa de transmisie – actorii, conceptul, ideea spectacolului – devine personalizată (în sensul în care reuşeşte să spună ceva) de către spectatori. Avem astfel, potrivit mecanismelor teatrului, două tipuri de receptări: o receptare implicativă – spectacolul îi interesează pe spectatori şi, automat, îi implică problematic – şi o receptare privativă – spectacolul nu îi interesează pe cei cărora li se adresează şi îi lasă pe tuşă.

Imagini din spectacolul mady-baby.edu

autori care îşi propun o scriitură proxim analitică (Gianina Cărbunariu, Nicoleta Esinencu, Peca Ştefan) are nevoie de spaţii de intervenţie operative, de cadre în care să poată exista. Autorii se lovesc de un complex de reticenţe şi blocaje în faţa limbajului textelor contemporane, care vine din înţelegerea fracturată a domeniului de intervenţie publică a teatrului. Teatrul e circumscris realităţilor imediate, e o experienţă vitală de relaţionare imediată cu tot ce e în jur. E un chestionar al zilei care mixează betonul cu translarea lui într-o ficţiune dramatică documentată. Întrebările pe care orice creator autentic de spectacol ar trebui să şi le pună vin tocmai din funcţionalitatea unui mediu activ de reflecţie cotidiană care este teatrul: de ce aleg să fac un text?, pentru cine îl fac?, mă interesează să spun o poveste care să-i intereseze pe cei care vin să o vadă?, fac teatru doar ca să-mi reciclez obsesiile fără să ţin cont de nimic altceva?, urmăresc o anumită direcţie? Cu alte cuvinte, tranzitivitatea teatrului, faptul că el există


28 proastă adecvare la mutaţiile limbajului, dintr-o Expulzarea realităţii din teatru, eviscerarea scenei înţelegere lacunară a racordării teatrului la tot ce de „maţe” imediate ţin de o cosmetizare iminentă: ne înconjoară. Cei care refuză aceste texte îşi refuză teatrul, în accepţia unora, trebuie să vorbească realitatea în care trăiesc şi potenţialul ei dramatic, frumos despre lucruri frumoase. Cel mai trist e scanarea cotidiană care trebuie, indiscutabil, să că această opinie o au mulţi dintre cei care sunt aibă un nivel doi, să lanseze un set de întrebări capabile să directori de teatru şi negociază la sânge cu regizorii numărul dea o dimensiune de adâncime fondului prim investigat. de „cuvinte urâte” din texte. Există, bineînţeles, şi excepţii În absenţa unor proiecte de cercetare de durată, strategia evidente care se regăsesc în structura unor repertorii axate dramaturgică nu se poate dezvolta. pe teatrul contemporan. De multe ori, textul contemporan (mă refer aici mai ales la texte scrise în ultimii 10-15 ani) este Partitura de spectacol frustrat de apartenenţa la repertorii care au de prea puţine Teatrul românesc se află încă într-un stadiu de recuperări ori o direcţie clar asumată. Nu se discută, aşa cum ar fi textuale care au afectat mereu sincronizarea cu contexte normal, despre adecvarea textului la contextul de referinţă de scriitură din afară. De-abia de câţiva ani se montează la şi se trece peste necesitatea implementării pieselor noi autori care, în străinătate, erau în circuit de mult - David contemporane (străine şi româneşti) în teatre. Pentru un Mamet, Sarah Kane – şi pe care îi percepem ca pe novatori text contemporan trebuie să lupţi mult mai mult decât deşi inovaţiile lor şi-au spus de mult cuvântul. pentru un text clasic când, de fapt, o piesă contemporană, Dramaturgia ultimilor ani s-a axat pe piese gândite ca partituri deschise de spectacol (în prefaţa la volumul „Et balancez mes cendres sur Mickey”, Rodrigo Garcia vorbeşte despre text ca despre „o particulă indispensabilă a momentelor teatrale, a realităţii scenice. Textele mele publicate sunt pentru cei care au văzut deja spectacolele, altfel ele nu sunt decât maculatură”), pe piese-instalaţie, în

atât timp cât are un conţinut puternic, ar trebui să-şi găsească, fără nici un fel de efort, locul. Respingerea unui material dramaturgic pe motiv că e prea dur lingvistic denotă o crispare formală şi o falsă reprezentare a utilităţii şi utilizării teatrului. Discursul teatral nu poate fi unul închis în timpi lingvistici morţi. Dimpotrivă, el este cea mai vie atitudine dramatică: conflictuală, contestatară, dilematică. Nu există în România, cu excepţia grupurilor dramAcum şi tanga Project, creatori care să se ocupe de dezvoltarea şi promovarea textului de teatru contemporan. Constanta preocupare pentru diseminarea pieselor contemporane este destul de precară şi din cauza apetenţei scăzute pentru texte numite neortodoxe sau vulgare dintr-o

care se iese şi se intră rapid dintr-o structură performativă – „Attempts on Her Life” de Martin Crimp. Formula instalaţiei face din piesă un material dramaturgic maleabil, cu centre de interes ficţional multiple şi cu scurgeri de informaţie rapide de la o secvenţă la alta. Textul performativ este textul care aduce în centru relaţia


29 corpului lingvistic cu spaţiul într-o unitate de scriitor la Festivalul de Teatru de la Avignon, fiind timp determinată, în intervenţia aici şi acum. expresia directă a unor experienţe subiective, scrise Textul performativ se construieşte simultan cu sub forma unui monolog. spectacolul, pe baza informaţiilor tuturor celor Paralel cu această subiectivizare a textului are loc implicaţi în montare. şi o hipernarativizare a lui, dublată de o concepţie Situarea într-un anumit tip de scriitură devine automat post-narativă a spectacolului. Nu mai este atât de situaţie de spectacol. Actul de a scrie se transformă astfel în importantă o unică poveste, urmărită de la început până la sfârşit, ci ajunge să fie relevantă perspectiva multiplicată acţiune scenică implicită, a cărei miză este, aşa cum spunea asupra unei poveştii, distanţarea de convenţia ei. Parcelarea Hans Thies Lehmann în „Teatrul postdramatic”, „împlinirea poveştii, nararea evenimentelor care devin active prin forţa în momentul în care se produce, în evenimentul care se dramatică a legăturilor dintre semnificanţii povestiţi (în instituie”. Evenimentul anulează certitudinea şi permite „Monged” de Grry Duggan, pus în scenă de Vera Ion la experienţa unei anumite „incomodităţi”. Teatrul îşi joacă

astfel până la capăt şansa de a fi nu numai un eveniment de excepţie, ci şi o situaţie provocatoare pentru toţi participanţii implicaţi. Astfel – Lehmann punctează exact legătura iminentă a teatrului cu distribuţia rolurilor sociale – „teatrul devine o situaţie socială în care spectatorul înţelege că experienţele sale nu depind numai de el însuşi, ci şi de celălalt”. Funcţia activă a implicării şi responsabilităţii civice se obiectivează cel mai bine în comunitatea spectacolului. Identitatea rolului transformă identitatea civilă a spectatorului în posibilă identitate civică prin răspunsul la reprezentarea colectivă a unei ficţiunii.

Teatrul experienţial Spectacolul contemporan propune din ce în ce mai evident o deficţionalizare a teatrului care are la bază scrierea unor texte profund experienţiale (recursul tranşant la subiectivitate în monologuri cinematice – Rodrigo Garcia, Nicoleta Esinencu, Dieudonné Niangouna vin cu un tip de reprezentaţie de moment viu şi plin). Personalizarea scriiturii produce mutaţii semnificative la nivelul concepţiei montării, care ia forma unui montaj performativ. Textul lui Niangouna, „Attitude Clando”, inclus în volumul dedicat dramaturgiei africane contemporane, a fost performat de

Studioul Casandra, tehnica naraţiunii este exploatată la maxim, la fel cum în „Molly Sweeney” de Brian Friel, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Bulandra, o poveste este secţionată în trei comentarii subiective) mixează, descompun şi recompun pattern-uri de scriitură care sunt conectate la discursurile contemporane. Dramaturgia contemporană se reformatează continuu. E nevoie doar de intuiţie şi inteligenţă ca să mizezi pe ea. A fi opac la relevanţa ei contextuală înseamnă a fi opac la semnificaţiile majore ale fenomenului teatral.


Omul de afaceri

Emil Cristescu „Colaborez cu toate persoanele interesate să genereze proiecte interesante pentru Timişoara”


31

Ce te-a convins să primeşti spectacolul „Hold-up Akbar sau Toţi în America”, al Teatrului Naţional Timişoara, să fie jucat în incinta magazinului Bega? A fost o solicitare a directorului adjunct de la Naţional, Ion Rizea, şi mi s-a părut o idee foarte bună, o abordare complet diferită faţă de cea a pieselor jucate în sala teatrului; am fost imediat de acord cu ea. De ce un om de afaceri care gândeşte în termeni de investiţie şi profit bagă bani în cultură, un domeniu din care leul nu se întoarce? Deoarece cultura e pasiunea mea, încă de mic copil, din vremurile când mama mă ducea la operă, la teatru, la filarmonică. Practic, asta o ai în sânge. Consider că, pe lângă bani, trebuie să ţii cont şi de pasiuni. Cultura fiind una dintre pasiunile mele, investesc în ea. Cultura fiind pasiunea ta, cum de n-ai devenit muzician, actor sau interpret liric? Nu am talent artistic. Sunt doar un avid consumator de cultură.

„Hold-up Akbar sau Toţi în America” e spectacolul Teatrului Naţional Timişoara, iar omul de afaceri Emil Cristescu vine să-l vadă ca… la el acasă. Asta, pentru că spectacolul, atipic, se joacă în incinta Bega, magazin pe care Emil Cristescu îl deţine. Emil Cristescu este unul dintre cei mai importanţi mecena ai oraşului, prin generozitatea pe care o arată proiectelor culturale care se derulează în Timişoara. Principala lui pasiune este opera, aşa încât atenţia (şi financiară) mai mare acordată acestei instituţii timişorene e un impuls firesc. În 2008, între două drumuri la operă pe care le face alături de soţia sa, Alina, şi copiii Ioana şi Andrei, Emil Cristescu şi-a propus să susţină (alături de operă, evident) Filarmonica „Banatul”, Fundaţia Artmedia, Festivalul Plai, Fundaţia Interart Triade. Cel puţin. El spune că orice proiect cultural poate fi sprijinit, cu condiţia să fie bine articulat şi să merite. Dacă poate ajuta, el ajută.

Când ai început să sprijini cultura? Momentul se leagă de opera din Timişoara. Pe vremea maestrului Iancu, acum zece ani, s-a dorit o nouă punere în scenă a operetei „Liliacul” pentru noaptea dintre ani. Ioan Holender, directorul Operei din Viena, a sprijinit demersul trimiţând un întreg colectiv de artişti, de la costumier, la scenograf, coregraf etc. Deoarece cheltuielile legate de deplasarea străinilor nu puteau fi suportate din bugetul operei, ne-au chemat pe noi în ajutor. Am profitat de ocazie pentru a organiza şi masa de revelion tot în operă. A fost o atmosferă grozavă. Eşti membru în Fundaţia Pro Opera, înfiinţată acum doi ani de un grup de investitori germani, fundaţie care are ca scop coagularea de personalităţi şi potenţiali sponsori în beneficiul operei din Timişoara. Ce a reuşit să facă această fundaţie în timp? Practic, Pro Opera, de când fiinţează, plăteşte onorariile şi cheltuielile de deplasare pentru artiştii străini care vin să cânte la Timişoara. În ultimul timp, aceşti artişti au început să vină regulat. Pentru acest an, bugetul fundaţiei, care a avut în vedere atât premiera cu „Bărbierul din Sevilla”, cât şi întreg festivalul „Timişoara muzicală”, e undeva pe la 30.000 de euro. Pasiunea pentru operă mai presus de toate?


Da, pot să spun că e domeniul meu preferat. Merg la operă de 20 de ani. E interesant că poţi să vezi cum fiecare reprezentaţie a unui spectacol este diferită una faţă de cealaltă, în funcţie de soliştii care cântă, de cine dirijează orchestra, de cât de bun e corul. În familia Cristescu, mersul la operă e o activitate de familie. Ioana a mers la operă de când era încă în burta mamei sale (râde). Apoi a mers constant. Şi Andrei la fel. Distractiv e că, dacă la început, vizitele la muzee nu le spuneau prea mare lucru, acum deja le place, pricep ce se întâmplă şi li se pare firesc să o facă. De când cu Galeria Calina, Timişoara are cel mai atractiv spaţiu de artă contemporană. Încă o afacere în pierdere, să înţeleg. Nu aşa se pune problema. Pentru noi galeria a fost realizarea unei dorinţe mai vechi, ne bucurăm de ea şi suntem conştienţi că valoarea ei stă nu în investiţia financiară, ci în ceea ce ne aduce nouă, tuturor. Organizăm cu foarte mare plăcere evenimentele legate de această galerie. Mă bucur că se adună lume de foarte bună calitate, oameni pe care, altfel, probabil că nu aş fi ajuns să-i cunosc niciodată. Va urma o fundaţie care se va numi Pro Filarmonica? Există ideea de a crea o fundaţie care să sprijine în mod special tipurile de activităţi susţinute de Pro Opera, dar cu referire la Filarmonica „Banatul” din Timişoara. Se va înfiinţa, cel mai probabil, în cursul lunii mai 2008. E greu să-i convingi pe oameni să dea bani pentru cultură? Anumiţi oameni care sunt pasionaţi de cultură, care simt nevoia de cultură şi înţeleg rolul culturii în dezvoltarea unui oraş civilizat, nu ezită să contribuie la finanţarea fundaţiilor. Dacă proiectele sunt bine făcute, se găsesc bani. Trebuie să ştii cum şi cui să le prezinţi. Ai în plan ceva şi pe zona artă urbană. Avem o colaborare de câţiva ani cu fundaţia Triade. Până acum, această colaborare s-a concretizat în realizarea unor sculpturi de mari dimensiuni, în metal, ale unor artişti români. Noi am sponsorizat realizarea efectivă, materialele şi manopera, în baza unui proiect al artistului. De data aceasta, am avut ideea să amplasăm în sensul giratoriu de la Galeria1 o lucrare monumentală, creaţia lui Peter Jecza, iar asta urmează să se întâmple probabil până în vară. Ce crezi că îi lipseşte Timişoarei culturale acum, cu atât mai mult cu cât candidezi pentru Consiliul Local? După părerea mea, Timişoara are menirea să devină un centru cultural regional. În momentul de faţă trebuie să treacă de stadiul în care se află, de oraş cultural pentru el însuşi, şi să se deschidă către exterior. Foarte important ar fi să înceapă să invite spectatori din zonele învecinate. În felul acesta, cei care ar vizita instituţiile de cultură din Timişoara ar fi mult mai mulţi. O activitate culturală efervescentă trebuie susţinută cu un public mult mai numeros decât 300.000 de oameni, câţi numără Timişoara. Cu atât mai mult cu cât, dintre aceştia, doar o parte sunt amatori de artă. Care sunt acţiunile culturale ale Timişoarei cu care tu te-ai lăuda în afara oraşului?

32

În primul rând cu spectacolele operei. Consider că nivelul lor este internaţional. Cum ai sprijini cultura dacă ai fi consilier local? Aş pleda ca mai mulţi bani din bugetul Consiliului Local să fie dirijaţi către cultură şi cheltuiţi cu folos. De asemenea aş încerca să construiesc o strategie de promovare a culturii în Timişoara. Ce alte proiecte culturale mai sprijini anul acesta? Avem intenţia să sponsorizăm festivalul PLAI, la care am participat în ultimii doi ani şi care mi s-a părut foarte interesant. E un proiect care ar merita să fie continuat. Mai colaborez în mod constant cu fundaţia culturală Artmedia, care aduce spectacole de teatru la Timişoara, iar anul acesta se fac pregătiri pentru un spectacol Shakespeare, al unei trupe din Londra. E un spectacol care venea oricum la Budapesta şi au reuşit cumva să-l deturneze şi spre Timişoara. Cam astea sunt planurile mele, să continuu cu susţinerea operei şi a filarmonicii, să păstrez colaborarea cu Teatrul Naţional privind spaţiile alternative şi alte necesităţi. Vreau să colaborez cu toate persoanele interesate să genereze proiecte interesante pentru oraş. Şi care sunt paşii? Cum se ajunge la tine? Pur şi simplu. Printr-un simplu telefon. Stabilim o întâlnire şi vorbim despre proiect. Dacă este posibil şi interesant, îl promovăm. Cum ţii evidenţa sponsorizărilor? La început nici nu m-am gândit ce anvergură va lua acest lucru. Acum evidenţa este ţinută de serviciul nostru de contabilitate, există propuneri şi proiecte pe care la discutăm şi hotărâm pe care le vom promova. Ca în orice alt domeniu, lucrurile trebuie să fie clare şi investiţia urmărită pentru o bună finalizare. Apropo de candidatura ta la Consiliul Local. De ce simţi nevoia unei ocupaţii / responsabilităţi în plus? Trăiesc în Timişoara şi am constatat că oraşul nu funcţionează bine, că nu e bine administrat, că atitudinea cetăţenilor e, în general, una de pasivitate şi când eşti un om practic şi vezi cât de rău merg lucrurile, nu ai decât o singură alternativă: să te implici în corectarea lor. Şi sper ca exemplul meu să-i determine pe toţi oamenii care cred în Timişoara, să se implice şi ei. Vreau să dau un exemplu tuturor celor care vor să facă ceva bun pentru oraş. Pe aceştia vreau să-i aduc în perioada următoare alături de mine. Cum e să te exhibi, aşa cum cere orice campanie de imagine, tu nefiind omul care să se afişeze? De-a lungul timpului, am schimbat domeniile de activitate foarte mult. Am trecut de la comerţ en gros la comerţ de produse petroliere, apoi la producţie de sodă, de motoare electrice. De fiecare dată am fost nevoit să învăţ un domeniu nou. Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Campania mă ajută să mă dezvolt. Până acum, dezvoltarea era strict legată de business, acum e legată şi de comunicare. Părerea mea e că pentru ignoranţi, viaţa e o degradare continuă. Pentru un om inteligent, viaţa este o evoluţie continuă - înţelege lucrurile mai bine, acceptă să înveţe, să progreseze, într-un cuvânt se rafinează. Eu sper să îmbătrânesc evoluând.


1

Boala familiei M de Fausto Paravidino Traducerea: Alice Georgescu


3

Personajele

Familia M Maria, o fată între 20 i 25 de ani Marta, sora ei Gianni, fratele lor mai mic Luigi, tatăl i apoi

Fabrizio, între 20 i 30 de ani Fulvio, idem Doctorul


1

În original, „Il medico della mutua”, care este i titlul unui cunoscut film al lui Luigi Zampa


5 locul

1 2

i în Italia, la fel ca în Far West, există mici centre locuite care se dezvoltă exclusiv de o parte i de alta a unor importante drumuri naţionale. Caracteristica acestor locuri este limita de 50 /kilometri pe oră/, chiar i pe drum drept, limitare inexplicabilă pentru călătorul care consideră astfel de localităţi doar un obstacol sau un popas în nevoia lui fundamentală de a se deplasa dintr-un punct în altul. Principalele resurse economice ale unor sate de asemenea soi ar putea părea, de aceea, barul camionagiilor i pompa de benzină, dar, la o privire mai atentă, descoperim că aceste resurse sunt însoţite i de agricultură, de creterea vitelor i de persoane. Într-unul dintre aceste locuri este situată întâmplarea noastră.

3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

timpul

18 19

Timpul este acela dintre toamnă i iarnă, un timp urâcios i depresiv, care se transformă din când în când în ploaie i zăpadă.

20 21 22 23

notă

24 25

Prezenta versiune a textului este (cu excepţia unei mici tăieturi) aceea prezentată la ediţia trecută a Premiului Candoni – Arta Terme. În urma verificării textului la public (petrecută cu acea ocazie) i a preţioaselor sfaturi primite de la regizorul Ramin Grey i de la scriitoarea de teatru Timberlake Wertenbaker în cursul atelierului de dramaturgie desfăurat la Royal Court Theatre în vara aceluiai an, am început o nouă versiune a piesei, pe care încă nu am fost în stare să o duc la bun sfârit.

26 27 28 29 30 31 32 33 34 35

prolog

36 37

Doctorul, singur.

38 39

Doctorul: Sunt ceea ce altădată s-ar fi numit „medicul de întreprindere”1 i care acum se numete „medic de bază” sau „de familie”, dar, dată fiind natura locului unde lucrez i unde e situată întâmplarea, nu fac nazuri nici când sunt numit „medic de ţară” sau, mai simplu: doctorul Cristofolini, cum îmi zic cei mai mulţi. Conform opiniei generale, datoria mea ar fi aceea de a vindeca bolnavii, i eu însumi am împărtait această opinie în tot timpul universităţii i în primele douăzeci de minute de muncă. Pot depune mărturie că această opinie este adevărată doar într-o măsură minimă. Dacă datoria mea ar fi într-adevăr aceea de a „vindeca” bolnavii, munca

40

s-ar reduce cu cel puţin 80 la sută. În schimb, sunt chemat să „tratez” bolnavii. „A trata” poate să însemne tot, iar „bolnavi” poate să însemne toţi. Aceasta e natura muncii mele. Am fost educat să recunosc bolile, ca să le înving sau ca să limitez daunele produse de ele, i sunt specializat în boli tropicale: competenţa mea este baza a 20 la sută din munca mea, iar specializarea îmi servete exclusiv pentru a prescrie vaccinuri tinerelor cupluri care aleg destinaţii bizare pentru călătoria de nuntă, fapt ce survine în ritm cvadrienal. Restul muncii mele constă în a asculta cu pacienţă, răbdător, necazurile i problemele, chiar i sanitare din când în când, ale acelora care – printr-o ironie lingvistică – sunt numiţi la rândul lor „pacienţi”, i în a propune remedii aruncându-mă în opinii sau sfaturi cu caracter universal, precum: „Fă o plimbare bună”, „Trage un plâns bun”, „De ce nu-i spui că asta e problema?”, „După mine, ar trebui să vă împăcaţi”. Rar se întâmplă ca aceste sfaturi să fie puse în practică, dar la fel de rar se întâmplă i ca pacienţii mei să ia medicamentele în forma i în dozajul prescrise de mine, drept care încep să-mi formulez ideea că datoria mea fundamentală e cu totul alta: să ascult. Boala e o nedreptate fără leac, aa cum sunt i suferinţele din dragoste, moartea, necunoaterea copiilor i a părinţilor i pierderea recoltei. În faţa unei asemenea cantităţi de nedreptate, singurul mod de a o face suportabilă este s-o declari altei persoane, în speranţa că durerea individuală va deveni durerea întregii lumi. Intră în dispensarul meu, se aază în faţa mea. Eu îl privesc i întreb „Ce se mai aude?” sau „Ce e?”, „Ce nu merge?”. Sau „Dă-ţi drumul, spune-mi ce te supără, orice, poţi să i plângi, eu o să ascult, n-o să te întrerup, n-o să te judec dacă dumneata nu-mi ceri, n-o să tiu să-ţi propun vreo soluţie, dar dumneata o să te întorci acasă i o să te simţi mai bine. Iar dacă mâine o să te simţi iarăi la fel de rău, o să mă găseti în acelai loc, i aa va fi până la sfâritul povetilor voastre i al slujbei mele”. Sunt un medic de familie, specializat în boli tropicale. Datoria mea este să atest boala. De orice natură ar fi ea. Ceea ce veţi vedea sunt câteva dintre povetile pe care le-am adunat.

41 42

unu

43 44

Un loc de întâlnire. Seară, cer senin. Maria i Fulvio.

45 46 46

Maria: Fulvio:

Tu mă iubeti? Da, de ce?

47 48

Doctorul.

49 50

Doctorul:

Iată, acesta e Fulvio, fiul tutungeresei, nu-l


6 cunosc bine, a venit la mine doar o dată, voia să-i fac testul HIV. Aa am aflat că uneori, seara, când prietenii îi dau de băut, uită că e fericitul logodnic al Mariei. Oricum, testul a ieit negativ. Maria M. – logodnica – ea este. Locuiete împreună cu Luigi, tatăl ei, clientul meu fidel, cu Marta i cu Gianni, fraţii ei. E campioana întreruperilor de sarcină. Ceea ce mă face să presupun că i ea, din când în când, uită de respectul datorat lui Fulvio.

1

3 4

6 7

Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria:

Câteodată am impresia că nici în cot nu te doare de mine. Acuma? Nu, câteodată. Când? Nu tiu, e greu, e o senzaţie. Am înţeles, dar a vrea să pricep cum. Nu tiu... când eti cu prietenii tăi, eti altfel, atunci mi se pare că nu-ţi pasă de mine. Ei au fost înaintea ta. tiu. Nu vreau ca tu să-mi schimbi felul cum sunt cu ei. Da.

9 10 11

13

17

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria:

Pauză.

18 19 20

Maria: Fulvio:

Nu ieim niciodată. i unde vrei să mergem?

21 22

Pauză.

23 24 25 26 27

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

28

30

Numai asta era? Nu. A, tiam eu. Ce mai e? N-ai chef să vorbeti despre asta. Nu, nu, dacă vrei să vorbeti... N-ai chef. Nu, n-am chef. Vorbim prea mult, dar dacă crezi că trebuie să vorbim, vorbim, ce dacă n-am chef, suport, mă forţez. (Pauză) Ce e? Ţie ţi se pare că suntem logodiţi? Nu tiu, nu prea sunt expert, cred că da. Mie mi se pare că nu. De ce? Păi fiindcă nu ne purtăm ca nite logodnici! De ce, cum se poartă logodnicii? Nu tiu, e un exemplu stupid, dar... nu-mi dăruieti niciodată trandafiri. Vrei să-ţi dăruiesc trandafiri? Nu, nu mai pot eu de trandafiri, ţi-am spus, era un exemplu.

Era un exemplu de rahat dacă nu mai poţi de trandafiri. Cum să-ţi explic?! Nu tiu, tu ai vrut să te bagi în discuţia asta, eu stau i ascult. Dar nu mă ajuţi deloc. Cum să te ajut, dacă nu tiu unde vrei să ajungi? Ai înţeles foarte bine unde vreau să ajung. Că nu mă ocup destul de tine? Nu-i asta. (foarte uimit) Pe bune? Nu. Atunci nu tiu. Dacă-ţi vine ceva în cap, să-mi spui.

16

31

Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

15

29

Pauză.

Maria: Fulvio:

8

14

Maria:

Maria: Fulvio:

5

12

Maria i Fulvio.

Fulvio:

2

32

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

33 34 35 36

Maria: Fulvio:

Nu vorbim. Tocmai vorbim. Da, dar întotdeauna eu încep. De-asta nu încep niciodată eu. Începi tu mai întâi. Dar altfel tu ai simţi nevoia? Nu tiu. Cum nu tii? N-am încercat niciodată. Întotdeauna tu vorbeti înainte ca eu să mă întreb dacă am ceva de spus. Te deranjează că vorbesc prea mult? Nu.

37 38

O pauză foarte lungă.

39 40 41 42

Fulvio: Maria: Fulvio:

Ei? Ateptam să văd dacă vrei să-mi spui ceva. Dacă îmi vine în cap, îţi spun. Stai linitită.

43 44

Pauză.

45 46 46 47

Fulvio: Maria: Fulvio:

48 49 50

Maria: Fulvio:

Dar te plictiseti? Nu, nu, nu-i asta. Atunci, de ce-ţi faci toate problemele astea? Ne e bine i gata. Mă gândesc că poate să ne fie i mai bine. Nu, aa e normal. Asta, pentru că suntem


7

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

mari. Dacă muream înainte, ni s-ar fi părut că ne e foarte bine, dar acum suntem prea mari i trebuie să ne mulţumim să ne suportăm. Ceea ce nu e rău, totui. Forţează-te să mă suporţi cum te suport i eu pe tine. Te chinuieti mult? Să te suport? Da. Nu. E o legătură adultă. E normal.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta:

10

Intră Fabrizio.

11 12

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Salut, vă deranjez? Nu, nu. Poate voiaţi să staţi un pic... Nu, te ateptam.

13 14 15 16 17

Doctorul.

18 19

Doctorul:

Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria:

Pe Fabrizio îl cunosc mai bine, fiindcă se preface că e ipohondru. Este un mincinos patologic, printre altele susţine că-i văr prin alianţă cu Fulvio. Fulvio, interogat pe această temă, declară cu suficienţă că e cumnat de gradul doi cu el, afirmaţie datorată mai degrabă ignoranţei decât relei-credinţe. Nu am reuit niciodată să găsesc între ei altă legătură decât simpla prietenie, lucru care, totui, nu trebuie subestimat.

20 21 22 23 24

Marta îi aprinde ultima ţigară. Începe să fumeze cu micări lente. Intră Luigi, un om la vreo cincizeci de ani. Are pasul nesigur.

25 26

Marta:

28

Doctorul.

29

Doctorul:

31 32

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Fabrizio: Fulvio: Maria:

Ce facem? Ceilalţi ne ateaptă la autostradă. Care-i programul? Mergem la autogrill, bem două beri, schimbăm două vorbe, vedem poate ne pică vreun accident, ne uităm la camioane i plecăm. Mito! Maria vine cu noi? Te-aranjează? (fără viaţă) Da. Da.

33 34 35 36

38

Marta i Luigi.

39 40 41 42

44

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

45

Casa M. Dimineaţă, cer puţin înnorat. Marta i Maria.

46 46

Marta: Maria: Marta: Maria:

Cum a mers ieri? „Cum”? Te-ai distrat? Ieri? Da.

Ei, iată-ne, suntem aproape toţi. Fata care se pregătete să-i înceapă ziua e Marta M., i e o fată grozav de cumsecade, foarte... responsabilă. Bărbatul care se pregătete să înfrunte una dintre marile probleme care, în mod cotidian, îi fac zilele de netrăit, la fel ca i pe-ale celor din jurul lui, este Luigi M., tatăl.

37

43

doi

Bună, tată. Ce faci? (Stinge ţigara)

27

30

Fulvio, Maria, Fabrizio.

Marta: Maria:

Unde ai fost? Aa, cu Fulvio. Era o petrecere? Da, o petrecere. Frumos? Da, cred că da. (Pauză) Gianni? Doarme, nu? A venit foarte târziu, beat. S-a întors după mine? Nu stau să controlez la ce oră vă întoarceţi voi acasă. Eu ies. Iei maina? Fac doi pai pe jos. Îmi iei ţigări? Diana albastre. Să-ţi dau bani. Îmi dai când mă întorc. (Dă să iasă, se oprete în uă, cuprinsă, parcă, de panică) Te iubesc. Uneori nu se vede. Îmi pare rău. (Iese în grabă)

47 48 49 50

Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta:

Nu găsesc pantofii. Îi ai în picioare. Ătia sunt papucii. i nu sunt buni? Sunt buni de papuci. Eu am nevoie de pantofi. De ce, unde vrei să pleci? Când mă scol, îmi pun pantofii. Îi căutăm îndată. I-am căutat deja, nu-s. Nu-ţi aduci aminte unde i-ai lăsat ultima oară?


8 Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Marta:

I-am pus la locul lor. i care e locul lor? Debaraua cu mături. Nu e debaraua cu mături. Ba trebuie să fie, acolo i-am pus. Debaraua cu mături o aveam în casa veche. Eu acolo i-am pus ieri seară. Poate era altă seară. Era ieri seară, i-am pus acolo i mi-am pus papucii, acolo trebuie să fie. Or fi în altă parte. Ţi-i caut acum. Trebuie că i-a mutat cineva. Nu-ţi mută nimeni pantofii. Frate-tău trebuie că i-a mutat, eu aseară acolo i-am pus. Am fost la cimitir i când m-am întors i-am pus acolo. Când a murit mama, deja nu mai stăteam în casa veche. Nu i-ai pus niciodată în debara întorcându-te de la cimitir. Ba ieri da. Frate-tău trebuie că i-a mutat. Caut mai bine în debara i dacă nu-i găsesc îl întreb pe Gianni. Nu-i găseti, m-am uitat eu. Mai bine întreabă-l chiar acum pe Gianni. Unde-i Gianni? E în pat. Trebuie să se scoale. Ca să-l întreb dacă a luat pantofii? Oricum trebuie să se scoale. S-a întors târziu aseară. Nu poate să stea toată ziua în pat. E duminică. Nu-i un motiv să stea toată ziua în pat. N-are nimic de făcut. Dacă se scoală, o să găsească i ceva de făcut. Du-te i trezete-l. Da, acum mă duc. Vrei să-ţi fac o cafea? O beau cu Gianni. Când se scoală. Du-te i trezete-l. Mai întîi mă uit dacă găsesc pantofii. Nu-i găseti, i-am căutat deja, i-a mutat Gianni. N-o să se mai găsească niciodată. Du-te i trezete-l. Mă uit mai bine în debaraua cu mături. Debaraua cu mături era în casa veche. Nu poa’ să fie acolo. Când am schimbat casa, îi aveam în picioare. Du-te să-l trezeti pe Gianni. Da.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Tată! (Pauză) Tată! (off ) Da. Unde eti? (off ) Trebuie să mă spăl. Ateaptă, să te-ajut. (off ) Sunt în stare să mă spăl i singur.

10 11 12 13

Marta iese. Intră Gianni. Privete în jur. Se duce spre pachetul de ţigări de pe masă. E gol. Merge spre bucătărie, dă peste un scaun, se împiedică, se lovete.

14 15

Gianni:

Fi-r-ar...

16 17

Doctorul.

18 19

Doctorul:

20 21 22 23 24 25 26

Gianni M. este mezinul familiei. Deseori vorbete vrute i nevrute i se amuză chinuindu-i pe ceilalţi cu aerele lui de atoatetiutor. Marta îmi spune adesea că, făcând asta, îi sapă groapa cu propriile mâini, eu, în general, găsesc că judecăţile Martei asupra rudelor ei sunt un pic deplasate.

27 28

Gianni.

29 30 31 32

Marta: Gianni: Marta:

(off ) Te-ai sculat? Nu. (off ) Cafeaua e pe foc.

33 34

Intră Luigi, ud tot.

35 36 37 38 39 40 41

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

42 43 44 45 46 46 47 48 49

Marta iese. Luigi se ridică, începe să se plimbe prin casă. Se

oprete. A uitat unde trebuia să se ducă. Se întoarce să se aeze. Se ridică din nou, iese. Marta reintră.

50

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni:

Bună. Cafea? Ai făcut cafeaua? Vrei? Mulţumesc. (observă că e ud) Te-ai spălat? Marta crede că nu mai sunt în stare să mă spăl singur. Tâmpenii. Cum? Eti perfect în stare să te speli singur. Întotdeauna m-am spălat singur. Absolut. Câteodată n-o înţeleg deloc, e nervoasă. Uh. Totui, nu e rea. N-am spus că e rea. Îi place să se simtă utilă.


9 Luigi: Gianni: Luigi: Gianni:

La toţi le place să se simtă utili. Numai că ea câteodată nu înţelege că un bărbat are nevoie de un spaţiu al lui. Da dar nu e rea. Nu, (pauză) e un pic sufocantă.

1 2 3 4

7 8

Marta: Gianni: Luigi: Marta: Gianni: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta:

Ţi-ai băut cafeaua? Vorbeam cu tata. Vorbeam de tine vorbeam. Ah, da? i ce spuneaţi? Nimic. Ah, vorbeaţi de mine fără să spuneţi nimic? Spuneam că uneori prea ne stai pe cap, dar nu din răutate. Frumoase vorbe. Măcar e cafea? Mă duc să-ţi aduc. Dacă vrei mă duc eu... Nu, stai jos, mă duc eu.

11

13 14

Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

Gianni: Luigi:

15 16 17

Gianni:

Era bun că nu făcea nici pe dracu’. Problemele au început când a venit ăsta nou. Doctorul vechi rezolva totul cu un păhărel de vinior. Pentru că era suficient! Niciodată nu l-am văzut scriind o reţetă. Câteodată e mai bun un pahar de vin bun decât toate porcăriile alea. Vittorio a murit de ciroză hepatică. Oricum murea. De când a venit ăsta nou toţi sunt rău. Astea-s doctoriile. Tu eti rău de dinainte. Eu da, dar mama nu. Dacă soră-ta nu se îndrăgostea de ăsta nou, maică-ta încă era vie. Reţetele lui au omorât-o. Da, da, da...

18 19

Reintră Marta.

20 21

23

E obosită. Da, dar nu vrea să recunoască, aa că se obosete i mai tare. Mai devreme sau mai târziu o s-o lovească epuizarea. Ce epuizare? O s-o lovească epuizarea nervoasă. Nu. Dacă nu se joacă puţin, da. Nu. N-o s-o lovească. Măcar să n-o lovească. Dar dacă nu-i atentă o s-o lovească. N-o s-o lovească. Pe mama a lovit-o. Nu era epuizare nervoasă. Doctorul Cristofolini a zis că era epuizare nervoasă. Ăla nu pricepe nimic. Dar mama nu era bine. Era doar un pic obosită. Era epuizată. Nu. Doctorul... Spune numai tâmpenii. De când a plecat doctorul vechi toţi se plâng. Doctorul vechi n-a plecat, l-au trimis la plimbare. Ăla era bun.

Gianni: Luigi:

12

24

Luigi: Gianni:

Luigi: Gianni: Luigi:

9 10

22

Iese.

Gianni:

5 6

Intră Marta.

Gianni: Luigi:

25

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta:

Uite cafeaua. Te-ai îndrăgostit de doctorul Cristofolini? Ce tot vorbeti? Tata a spus. Tată, ce tot vorbeti... bea-ţi cafeaua, hai.

26 27

Luigi începe să bea cafeaua. Pauză.

28 29

Luigi:

30 31

Marta:

Dacă nu te îndrăgosteai de doctorul Cristofolini, mama era încă vie. Ta-tă...

32 33

Marta strânge cecuţele, iese în bucătărie.

34 35 36 37 38

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

39 40 41 42 43 44 45 46 46 47 48 49 50

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

Pute. Trebuie spălat pe jos. Pute a piat. De când nu mai e mama nu se mai spală pe jos. Marta spală în fiecare zi. Ieri n-a spălat. Tu puţi a piat. Eu nu put. Când te pii, puţi. Nu m-am piat. Duumeaua e. Duumeaua nu pute a piat. Marta! Marta! Nu m-am piat. Nu-i niciun rău în asta. Nu-i niciun rău, dar nu m-am piat. Marta! Las-o în pace, nu vezi că e epuizată?


10 Gianni: Luigi: Gianni: Marta: Gianni:

Trebuie să te schimbe. Nu poţi să mă schimbi tu? Te schimbă ea. Marta! (off ) Ce e? E că trebuie schimbat tata.

1 2 3 4 5 6

Pauză.

7

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

8

Marta: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

Vin acum. Vine acum. Da’ ce-i trebuie atâta? E un pic obosită. Da, dar casa tot trebuie să meargă.

9 10 11 12 13

Fabrizio: Fulvio:

14

Intră Marta.

15 16

Marta:

Sus, tată, mergem să ne schimbăm.

17 18

i îl ridică cu greu i îl conduce afară din scenă.

19 20

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Încet, încet, mă loveti. Gata, gata. Nu sunt balot. Hai, lasă gălăgia, hai să mergem. Nu vorbi cu mine ca o călugăriţă, nu eti călugăriţă. Ce tii tu cum vorbesc călugăriţele... Eu tiu cum vorbesc călugăriţele. Atunci spune-mi i mie cum vorbesc călugăriţele. Ca tine vorbesc. Cum se vorbete cu handicapaţii.

21 22 23 24 25 26 27 28 29 30

32

34 35

trei

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

31

33

Pe dialogul lor, lumina se stinge treptat.

Fabrizio: Fulvio:

36

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

37

Un loc de întâlnire. Amiază, cer în continuare puţin acoperit. Fulvio i Fabrizio.

38 39 40

Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Cred că n-o mai iubesc. Poate că e o chestie de moment. Care durează de câteva luni. Nu-mi dădusem seama că eraţi în punctul ăsta. În care punct? Nu, în sensul că... Dar ea ce părere are? Nu tiu, tot vorbete, dar n-am înţeles ce părere are. Ah, vorbiţi despre asta. Altceva nu facem. Atâta vorbim că nici nu

41 42

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio:

mai tim despre ce vorbim. Care e problema? După ea, e că nu mă port ca îndrăgostiţii. De ce, cum se poartă îndrăgostiţii? Asta am întrebat-o i eu. i? i mi-a făcut un fel de listă cu ce a văzut ea că se face la televizor. Cred că, după părerea ei, ar trebui să mă inspir mai mult din televiziunea proastă, în raporturile de cuplu. Ea se uită mult la televizor. S-a plâns că nu-i dăruiesc niciodată trandafiri. Stăm împreună de-o viaţă i ar trebui să-i dăruiesc trandafiri. Vreau să spun, se poate întâmpla ca omului să-i vină să dăruiască trandafiri, dar în momentul când simte asta ca pe o obligaţie de cuplu nu-i mai vine să dăruiască nici un cartof. Ţie nu-ţi place să dăruieti trandafiri. Da, dar pe urmă mi-a zis că totui nu asta era. i ce era? Că nu-i dedic suficientă atenţie. Pfu, asta-i clasic. Absolut. i, după tine, e adevărat? Suntem tot împreună! Da. Chestia e că ea ar vrea să mă transform complet, pe când mie mi-e bine cu ea tocmai pentru că nu mă transform deloc. Asta-i adevărat. Ai rămas acelai. Bine, nu? Dar dacă ea te-ar lăsa, cum ţi-ar fi? Nu tiu... Când mă ameninţă, totui nu mi-e frică. Fiindcă tii că de fapt n-o face. Ăsta-i necazul. Ei da. Da. Da.

43 44

Fulvio se ridică.

45 46 46 47 48 49 50

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Unde te duci? Acasă. Credeam că trebuie să te vezi cu Maria. Acum? Aa aveam impresia. Mă duc acasă să mănânc.


11 Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio:

Poftă bună. Rămâi aici? Ce dracu’ faci aici singur? Nu tiu, n-am chef să mă duc acasă. Păi, distracţie plăcută. Salut.

1 2 3 4 5 6

Fabrizio a rămas unde l-a lăsat Fulvio. Intră Maria.

7 8

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria:

Bună. Oh, bună, îl căutai pe Fulvio? Da, trebuia să ne vedem. Da, de fapt aa aveam i eu impresia. A plecat acasă. Ah. Îhîm. i tu ce faci aici? Mmm? Cum? Nu tiu. N-aveam chef să mă duc acasă. De ce? Cum „de ce”? N-aveam chef, nu? Nu ţi-e bine acasă? Ba da, ba da. i ţie? Da. Da. Dar dacă ne e aa de bine acasă, ce dracu’ facem aici? Eu trebuia să mă văd cu Fulvio. A, da, adevărat. i tu? Eu... eu ţineam minte că trebuia să vă vedeţi i atunci am rămas, aa că dacă veneai îţi spuneam că Fulvio a plecat acasă. Ei, ai fost amabil. Da, eu sunt amabil. E un lucru frumos. De ce, tu nu eti amabilă? Uneori nu. Ei, e normal, nimeni nu e amabil mereu. Cu soră-mea sunt chiar scroafă. Scroafă? Nu crezi? Nu. Totui aa e, uneori sunt chiar scroafă. De ce? Nu tiu. Îmi vine să fiu, pe urmă îmi pare rău, dar deja am fost scroafă. i îţi ceri scuze? Încerc. Dar nu-mi vine de la sine i ea îi dă seama. Nu-ţi vine de la sine? Când sunt singură mă gândesc că ar

9

Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria:

trebui să fiu mai bună cu ea, i atunci mă pregătesc, dar pe urmă abia ce-o văd i iar îmi vine să fiu scroafă. Nu vorbiţi prea mult. Nu prea avem ce să ne spunem. Credeam că ţie îţi place să vorbeti. Mă obosete la culme. Acum te obosete? Acum nu vorbim despre nimic.

10 11

Fabrizio rămâne un pic trist.

12 13

patru

14 15 16 17

Casa M. Câteva ore mai târziu, cer acoperit. Gianni, singur în casă. Se pregătete să facă ceva. Poate nimic. Intră Maria.

18 19 20 21

Gianni: Maria: Gianni:

22 23 24 25

Maria: Gianni: Maria:

26 27 28 29

Gianni: Maria: Gianni:

30 31 32 33 34 35

Maria: Gianni: Maria: Gianni:

(fără să se întoarcă) Maria. Salut. Nu te întrebi cum te-am recunoscut fără să mă întorc? Nu. Nu eti curioasă? Nu suntem aa de mulţi care avem cheile de la casă. Putea să fie Marta. A ieit? S-a dus să-i cumpere singură ţigări, dat fiind că ţie ţi-au trebuit patru ore. Credea că vrei s-o faci să se lase de fumat. I-ai cumpărat? Era furioasă? Nu, vroia să fumeze. I-ai cumpărat? Da. Atunci dă-mi o ţigară.

36 37

Maria îi aruncă pachetul.

38 39 40 41

Gianni: Maria: Gianni:

Dianele îmi fac greaţă. Nici nu sunt pentru tine. O să rezist.

42 43

Îi aprinde o ţigară.

44 45 46 46

Gianni: Maria: Gianni:

47 48

Maria:

49 50

Gianni:

Ei? Ce? Nu eti curioasă? Să tii cum am făcut să te recunosc? Nu, dar îmi închipui că o să mă regulezi la cap până o să te întreb, aa că spune-mi. Nu, voi lua secretul în mormânt.


12 Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria:

Bine. În schimb eu sunt curios. Unde ai fost? Prin preajmă. Sunt curios. Am fost prin preajmă, atât. Cu Fulvio? Da. De ce zâmbeti? Mă faci să râd. Nu eu te fac să râzi. Termină. Ce-ai făcut? Du-te naibii, sunt treburile mele!

1

Luigi:

2 3 4 5 6

Marta: Luigi: Marta:

7 8 9 10

Luigi: Marta:

11

tiu că vara zilele sunt mai lungi. Vreau să zic, altădată iarna. Altădată iarna nu era aa de întuneric. Altădată vedeai mai bine. Păi atunci adu-mi ochelarii. Tată, nu e o chestie de ochelari, ăia îţi trebuie ca să vezi clar, dacă nu ai destulă lumină nu vezi i gata. Te obinuieti. Altădată aveam destulă. Altădată nu erai bolnav. Nu lumea se schimbă. Tu te schimbi.

12 13

Pauză.

14

Dă să plece.

15 16

Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni:

Te iubesc. Eti agasant. Dar te iubesc. Spui asta fiindcă vrei să-ţi povestesc ceva. Da.

17 18 19 20 21 22

Maria iese. Gianni zâmbete.

23 24

Gianni:

O ador.

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

25

Marta: Luigi: Marta: Luigi:

26

cinci

27 28

Casa M. Spre seară, nu neapărat aceeai, cer înnorat. Tata Luigi i Marta.

29 30

Marta: Luigi: Marta: Luigi:

31

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta:

Îmi aduci ochelarii? Ăia nu mai sunt buni pentru citit. Nu vreau să citesc, vreau să văd. De văzut vezi. Nu, adu-mi ochelarii. Nu vezi pentru că e întuneric, ochelarii nu-ţi servesc la nimic. Atunci aprinde lumina. De ce trebuie să stau pe întuneric? E aprinsă. Afară e întuneric. Cum se face că e întuneric afară? Se face cum s-a făcut întotdeauna: la o anumită oră, se întunecă. Plouă? Nu, e întuneric i-atât. E prea devreme, nu se poate să fie deja întuneric. i totui s-a făcut întuneric. Altădată nu era aa de întuneric. Nu, vara zilele sunt mai lungi.

32 33 34 35 36 37

Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

38 39 40 41 42

Marta: Luigi: Marta:

43

i lumea un pic se schimbă. i lumea un pic se schimbă. Tu mă iubeai mai mult. Eu te iubesc. Mereu mă contrazici. Parcă faci dinadins. Oi fi eu bolnav, dar prost nu sunt. Nu e nevoie să mă contrazici atâta. Ceilalţi nu fac aa. Ceilalţi nu petrec atâta timp cu tine. Dar când sunt aici, sunt mai amabili. Pentru că nu te ascultă. Pentru că nu-l ascultă pe cretinul ăla de doctor Cristofolini. Doctorul te ajută atât de mult. De fapt, sunt tot mai rău. O să fii i mai rău. Când era doctorul vechi, nu eram aa de rău. Pentru că erai mai puţin bolnav. Exact. Ascultă, te duc în pat? E devreme. Nu vrei să te culci un pic? Faptul că e întuneric nu înseamnă că e timpul să mergem la culcare. Altfel iarna fabricile s-ar închide la trei. Nu mai lucrezi în fabrică. Nu-i un motiv să irosim ziua. De acord, să nu irosim ziua. Să stăm aici i să vorbim despre anotimpuri.

44 45

Pauză.

46 46

Luigi:

47 48

Marta:

49 50

Pauză.

Dacă s-ar putea vorbi lucruri mai serioase cu tine, le-a vorbi. Da.


13 Luigi: Marta: Luigi:

Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta:

Când vorbesc cu Gianni mereu are ceva să-mi povestească, el e curios. Se interesează de-o mulţime de lucruri. Tu nu. Nu, eu nu am interesele lui Gianni. Maria nu, ea e timidă, deci nu se pune la socoteală, asta-i altă discuţie, dar tu mă îngrijorezi. Altădată făceai o mulţime de lucruri, erai mai... vitală. Altădată trăia mama. Viaţa merge înainte. tii, cred că Maria are pe cineva. Pe Fulvio. Ceva în genul ăsta. (Pauză) i tu? Eu ce? Nu există nimeni? Nu. Vezi, nu avem despre ce vorbi. Vorbete cu Maria. Nu mi-ar spune niciodată. Atunci nu vorbi. Vorbete tu i pe urmă îmi povesteti i mie. Asta-mi mai lipsete.

1 2 3 4 5 6 7

9

Telefonul. L-am auzit. Atunci răspunde. Nu e pentru mine. i trebuie să ne deranjeze tot timpul fără să-l oprească nimeni?

11 12

14

16 17 18 19 20 21 22

24

26 27 28

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

De ce nu e aici cu noi? Îi e bine în camera ei. Nu-i e bine cu noi? Îi e mai bine în camera ei. V-aţi certat. Nu, n-avem nevoie. Ar trebui să vă înţelegeţi mai bine. Ne înţelegem bine. Nu-i adevărat. Cheam-o. De ce? Vreau să vorbesc cu voi. Nu, serios, nu avem nicio problemă. Nu-i adevărat, trebuie să vorbesc cu voi. Du-te i cheam-o.

30 31

Marta se ridică. i iese. Sună telefonul. Nimeni nu răspunde. Luigi se ridică i se târăte spre telefon.

33

Telefonul. Răspunde. (la telefon) Alo. Cine e? (la telefon) Alo. Cine e?

Gianni închide. Cine era? Nimeni.

37

Intră Gianni.

38 39 40

42

44

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

Cine era? Unul care vroia să arate lumii că există. i cum îl cheamă? Nu tiu, nu mi-a spus. O să sune iar. Să sperăm.

45

Intră Maria i Marta.

46 47

Mai fac i glume mai fac. Nu e o glumă, a sunat i mai înainte. E cineva care vrea să arate lumii că există.

(răspunde) tiu că exiti, dar nu tiu cine eti, pe mine mă cheamă Luigi. Pe tine?

36

46

Gianni pleacă.

Luigi:

35

43

Luigi: Marta:

Pauză.

29

41

Luigi: Gianni:

Unde e Maria? O fi în camera ei.

15

34

Gianni: Marta: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

Luigi: Marta:

13

32

Intră Gianni.

Pauză.

10

25

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Marta: Luigi: Marta:

Cine e? Nu tiu. Nu prea reuete să arate lumii că există dacă nu tii cine e. Nu e pentru mine. Altădată, ca să exiti, era destul un buletin. Acum nu mai e destul.

8

23

Sună telefonul.

Luigi: Marta: Luigi:

48

Maria: Luigi:

Vroiai să vorbeti cu mine? Da.

49 50

Gianni tocmai pleca, se oprete uluit.


14 Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Gianni: Luigi:

După părerea ta, cine era la telefon? Nu tiu. E a nu tiu câta oară că sună i nu spune nimic. Te deranjează atât de mult? Nu. Atunci nu-i nevoie să ne schimbăm numărul. Sunt doar curios să tiu cine e. Tu bănuieti ceva? Nu. Bine, bine. Asta trebuia să-mi spui? Da, cred că da. Atunci pot să mă întorc în camera mea? De ce nu stai puţin aici cu noi? Vrei să rămân aici? Da, să stăm puţin cu toţii împreună. i eu? Da, toată familia.

1 2

Fabrizio: Doctorul:

3 4 5

Doctorul se uită în urechile lui Fabrizio.

6 7 8

Fabrizio: Doctorul: Întuneric.

11 12

Lumină. Doctorul, singur.

13 14

Doctorul:

15 16 17 18 19 20

22 23 24 25

ase

26 27

Dispensarul. Timp neprecizat. Fabrizio i Doctorul, aezaţi unul în faţa celuilalt.

i prietenul dumneavoastră vă lasă maina? Lui nu-i trebuie...

9 10

21

Marta pufnete. Rămân acolo toţi patru, puţin stânjeniţi, pentru circa un minut. Apoi începe să sune telefonul. Lumina se stinge treptat.

Sunteţi sigur? Nu, e a unui prieten. Totui, ai dreptate. Ori o ai, ori n-o ai. Eram numai curios. Îmi arăţi?

28

Evident, nu puteam exclude posibilitatea ca acel „sânge care îi curge noaptea din urechi” să fie cauzat de o pustulă, de o eczemă sau de o lovitură de cuţit, dar faptul nu mă convingea nici pe mine, nici pe pacientul meu, care, în sinea lui, îi formulase deja o idee foarte precisă despre boală i despre cei vinovaţi de ea, ipoteză pe care, evident, nu putea să mi-o mărturisească, dar pe care era de datoria mea s-o descopăr. Asta cerea el de la mine i asta trebuia să fac. Pe urmă am fi putut verifica împreună, cu calm, dacă ipoteza lui era veridică i chiar am fi putut râde pe seama ei, lucru pe care – din păcate – nu am avut ocazia să-l facem.

29 30

apte

31

Doctorul: Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul:

Pe scurt, îţi sângerează urechile. Da, cred că da. i asta ţi se întâmplă numai în somn sau i când eti treaz? Doar când dorm. Până acum. Dar dincolo de asta cum dormi? Pe o parte. Adică, bine, rău... Sau dorm foarte puţin, sau dorm foarte mult. Cale de mijloc nu există. Logodnică ai?

32 33

Casa M. Seara târziu, ploaie răpăitoare. Maria privete pe fereastră. Intră Gianni. O privete.

34 35 36 37 38 39 40 41 42

Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni:

43

Pauză.

44 45

Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul:

Nu. Eti sigur? Bineînţeles că sunt sigur, nu e o chestie despre care să stai la îndoială. Ori o ai, ori n-o ai! Dumneavoastră aveţi maină? Da.

46 46

Maria: Gianni: Maria: Gianni:

47 48

Maria:

49 50

Gianni:

Plouă. Căcat. De ce? Nu tiu. Mi se pare un lucru rău. Nu-ţi place ploaia? Nu mi-am pus niciodată întrebarea. De obicei nu prea vorbim despre timp. Nu. (Pauză) Chiar te interesează să afli dacă îmi place ploaia? Nu. Atunci de ce m-ai întrebat? Nu tiu. Dacă m-ai întrebat, înseamnă că te interesa să afli. Deja am vorbit prea mult, nu-i aa de important, nu mă mai interesează. Dar e important. E important, nu?


15 Maria: Gianni: Maria: Gianni:

Maria: Gianni:

Maria: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni:

Maria: Gianni:

Nu tiu. Cum „nu tiu”? Tu mi-ai pus întrebarea, gândete-te, nu? E important raportul pe care-l avem cu natura. Nu? Da. La coală se învaţă că grindina e rea pentru că strică strugurii, ceaţa e rea pentru că-l enervează pe tata când se întoarce de la lucru, iar zăpada e numai bună ca să protejeze grâul. E greit. E monstruos de antropocentric. Fascist. (Reflectează) Pe urmă, după primară, nu se mai gândete nimeni la asta. Gata, Gianni, îmi umfli capul. Ce dracu’, dar raportul cu natura e fundamental, dacă măcar pe tema asta nu ne punem întrebări, nimic nu mai are sens, nu poţi să spui că asta îţi umflă capul. Nu poţi. Nu natura îmi umflă capul. Tu. Te contrazici: eu sunt o manifestare a naturii. Vreau să spun că a vorbi oricând cu tine despre ploaie dacă n-a avea senzaţia că mă iei la mito. Nu te iau la mito. Când te exalţi aa pentru un subiect pe care eu l-am adus în discuţie ai aerul că faci mito. i ce legătură am eu? Ăsta-i complexul tău că eti banală. i pe urmă tu n-ai deschis nicio discuţie, ai zis doar „plouă”, tot raţionamentul eu l-am făcut. Eu l-am făcut. Eu am deschis discuţia. Am plecat de la o frază de-a ta banală ca să iniţiez o discuţie. Iar tu nu ai acceptat-o. Am senzaţia tot mai netă că sunt singurul care încearcă să construiască un dialog în casa asta. Sunteţi... castranţi. Afară de tata, evident. Nu aveţi niciodată nimic de spus i-i tăiaţi bilele oricui încearcă să iniţieze orice fel de discuţie. Nu vorbim niciodată pentru că întotdeauna vorbeti tu. Tu nu asculţi. Te asculţi doar pe tine vorbind. Normal. Sunt mascul.

1 2 3

5

7 8

Maria: Gianni:

Iei? Nu.

9 10

Gianni deschide ua.

11 12

Gianni:

Căcat! Plouă!

13 14

Iese. Maria, singură

15 16

Maria:

E frumoasă ploaia.

17 18

Lumina electrică se stinge de două ori.

19 20

Trecere de timp, tot ploaie răpăitoare. Maria, singură.

21 22 23

Cineva bate în geam. Maria tresare, apoi se duce să deschidă ua.

24 25 26 27 28

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Fabrizio? Pot să intru? De ce? Plouă.

29 30

Fabrizio intră. Are în mână un buchet de trandafiri.

31 32 33

Maria: Fabrizio:

34 35 36 37 38 39 40 41 42 43

Maria: Fabrizio:

44 45 46

47

(aproape pentru sine) Nu, e o chestie de familie.

Gianni dă să iasă.

6

48

Maria:

Ce? Nimic. Vezi?!

4

46

Pauză.

Gianni: Maria: Gianni:

49 50

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Ce faci aici? Treceam. Aa... i pe urmă ploaia, frigul, i-atunci am zis Maria locuiete aici, poate că-mi deschide i nu mă ud, i-atunci am bătut, ţi-am adus astea. Da. Mă plimbam din întâmplare cu nite flori. Mă plimb des cu flori. Aa, dacă plouă i trebuie să rog pe cineva să-mi deschidă, nu mă prezint cu mîna goală. Deranjează maina acolo în faţă? Nu trece nimeni niciodată. Te enervează că am venit să te caut? Fără să telefonez ori... Nu. Serios? Serios. Doar nu te enervează, sau îţi face plăcere? Nu, nu, nu trebuie să răspunzi, numai... dacă pot să stau puţin aici mie îmi face plăcere, na. Pot?


16 Maria: Fabrizio:

Da, stai jos. Nu, mulţumesc.

1 2 3

Maria îi dă un scaun. Fabrizio se aază. Apoi se ridică. Maria râde. Fabrizio îi întinde trandafirii.

4 5

Maria: Fabrizio: Maria:

sunteţi logodiţi”, „eu i cu Fulvio nu suntem prieteni”..., eu am spus că te iubesc. i ce-ai de gând? N-am de gând nimic. Te iubesc. Mă scoţi din minţi.

6

Fabrizio: Maria:

Ătia sunt pentru tine. Sunt frumoi.

7

9

Fabrizio îi pune pe masă.

Pauză.

8

Maria:

10 11

Fabrizio:

I-am pus aici.

12 13

Pauză.

14 15

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria:

De ce toate astea? Care toate astea? Trandafirii... Păi sunt frumoi... i atunci m-am gândit că ţi-ar face plăcere... i... dar îţi fac plăcere? (se gândete îndelung) Da.

16 17 18 19 20 21 22

Pauză.

23 24

Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

De-asta. (Pauză) tii, eu sunt mai degrabă timid. Nu s-ar părea. Ei, încă n-am reuit să spun... n-am reuit niciodată în viaţa mea să spun, ar fi prima dată... adică, de fapt am spus, dar nu era adevărat i chiar i-aa era jenant... Ce? După acest preambul e i mai greu. Eti comic. Te iubesc. Dar nu mă cunoti deloc. N-are a face, te iubesc. Nu-i adevărat. Ba da, te iubesc. (Pauză) E ca atunci când ucizi, dacă ai depăit jena de prima dată, pe urmă e exaltant să continui. Maria, te iubesc. Dar cum se poate aa ceva? Nu tiu, nu-mi pun întrebarea asta, te iubesc. E... există Fulvio. Da, există Fulvio. Eti prieten cu el. Da, sunt prieten cu el. Noi suntem logodiţi. Da. Dar eu n-am spus „tu i cu Fulvio nu

25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36

Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria:

Nu se poate. Voi sunteţi prieteni – astea nu-s lucruri pe care să i le faci unui prieten – nu-i faci nimic, spui că mă iubeti i-atât. i nu mă cunoti deloc, am vorbit de două-trei ori i-atât – dar nu vorbitul contează, nu, din contra, ăsta strică tot, e că – adică acuma tu ai venit aici, cu flori, ai spus toate astea i-acum? Sigur, mă ocup numai de tine – i de el. La mine nu mă gândesc. Cum face soră-mea. E greit. Trebuie să mă gândesc la mine, nu să te-ntreb pe tine, tu ce aveai de spus ai spus. Chiar prea mult – nu, nu prea mult, ai spus. i eu – de ce e aa de complicat? Nu, nu-i complicat, noi complicăm totul. Adică eu. /Dar de ce nu mă urăti? Eu mă ascult i mă detest. Cum se poate aa ceva? Nu mă cunoti, trebuia să mă urăti./ De ce nu vorbeti? /Pentru că stai i atepţi./ Dar dacă îţi spun „da, bine, i eu te iubesc”, ce rezolvăm? E i mai rău, pentru că nu e posibil, nu? Ar fi încă i mai rău – pentru amândoi – dar am i spus-o. Ai spus-o. Da, dar e inutil, nu se poate. Poţi să spui că nu vroiai s-o spui. Nu. Nu-i adevărat. Atunci sunt fericit. N-ai de ce dracu’ să fii fericit.

37 38

Se studiază reciproc. Brusc, întuneric.

39 40 41 42 43 44 45 46 46 47 48 49 50

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria:

Lumina. S-a stins lumina. De la ploaie. Ţi-e frică? Îmi place ploaia. Am o brichetă. Nu. Nu? Revine imediat. Da, dar până atunci... E frumos întunericul. Poţi să asculţi mai bine.


17 Pauză în întuneric.

1 2

Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Ce faci? E mâna mea. Mi s-a părut mie. Stai. Unde eti? Aici. Mi se părea că eti mai departe. Să mă îndepărtez? Nu... uuummmfff, ce faci? E un sărut. tiu. Nu vrei?

3 4

Marta: Maria: Marta: Maria:

i alea? Ce? Trandafirii. Ah, frumoi, nu?

5 6

Se privesc.

7 8 9

Marta: Maria:

Va trebui să-i punem într-o vază. Da.

10 11 12

Marta se duce să ia o vază. O ia. Se întoarce, îl vede pe Fabrizio.

13

Zgomot de sărut.

14 15

Maria:

Nu.

16 17

Suspine.

18 19

Maria: Fabrizio:

Dacă se aprinde lumina? Izbucnim în râs.

20 21 22

Zgomot de scaune. Zgomot de mâini pe masă.

23 24

Maria: Fabrizio: Maria:

Aiii! Scuze. ...nimic.

25 26 27 28

Suspine.

29 30

Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria:

Maria? Da. E cineva acolo? Sunt eu. Unde eti? Pe scaun. Eti aezată la masă? Da. Ce faci acolo? Atept să se aprindă lumina. Tu unde eti? La uă. Nu dormeai? Mi s-a părut că aud zgomote. M-am lovit de scaun când s-a stins lumina. Credeam că-i tata. Tata nu, e în pat.

31 32 33 34 35 36 37 38 39

41

Marta o privete pe Maria.

42 43

Maria:

Te deranjează?

44 45

Pauză.

46

47 48

Maria, aezată la masă. Florile sunt în faţa ei. Fabrizio, nemicat, în spatele Martei.

Bună seara. Cum ai intrat? Pe uă. Era deschisă. Era deschisă? Da. (arată spre flori) Sunt ai tăi? (arată spre Maria) Sunt ai ei. Eti... Fulvio? Nu. Da. Da sau nu? Da. Păi, mă bucur să te cunosc. Nu m-ai văzut niciodată? Vreţi să vă duceţi în camera mamei? Marta! Păi, dacă mama e... Nu e, s-a cărat acum mulţi ani. Îmi pare rău. Ei nu. Adică nu-i de părut rău. Ei, e... drăguţ. Da? Da. Mulţumesc. Nu e vina mea. (Pauză) i ziceţi că vă iubiţi? Da.

40

46

Se aprinde lumina.

Fabrizio: Marta: Fabrizio: Marta: Maria: Marta: Fabrizio: Marta: Fabrizio: Maria: Marta: Fabrizio: Marta: Fabrizio: Marta: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Marta: Maria: Marta: Fabrizio: Marta: Fabrizio:

49 50

Marta: Maria: Marta: Fabrizio: Marta:

Nu. Nu trebuie. Vii la prânz mâine? De ce? Eu gătesc. Invit pe cine vreau. Vii? Mulţumesc. Bine, pe mâine.


18 Marta iese.

1 2

Fabrizio: Maria: Fabrizio: Maria: Fabrizio:

Dacă nu vrei, nu vin. Du-te acasă. Da, adică, pentru mâine... Te rog, du-te acasă. Da.

3 4 5

Marta: Gianni:

6 7 8

Întuneric.

Marta: Gianni:

9

Marta: Gianni: Marta:

10

opt

11

Gianni:

12

Casa M. În aceeai noapte, încă plouă. Scena este complet întunecată. Intră cineva pe întuneric, merge încercând să nu facă zgomot. Se împiedică de un scaun. Face zgomot (i se lovete).

13 14 15 16 17

Gianni:

Lua-te-ar dracu’!

18 19

Se aprinde lumina. E Marta.

20 21

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni:

Bună. Bună, ce faci? Bine, bine. Tu? Bine, mulţumesc. Dormeai? Nu. Ah. Da... cât o fi ceasul? Patru, patru jumătate... i nu dormeai. Nu. i ceilalţi? Ei dorm. i tu erai trează. Ei da. Da.

23

25 26

28 29 30 31 32 33 34

39 40 41

43 44

Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni:

Noaptea eti mai frumoasă. Cum? Eti frumoasă. Eti beat. Am i fumat un pic. Poftim. Te iubesc, tii?

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni:

35

42

Marta dă să iasă.

Marta: Gianni:

27

37

Chestia e că... sunt beat. Îţi fac o cafea? Să ne facem o cafea.

Gianni:

24

38

Gianni: Marta: Gianni:

Gianni o privete.

22

36

Pauză.

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta:

Sigur, sunt sora ta, nu? Adevărat. i pe Maria o iubesc, i pe tata... dar... te iubesc. Mulţumesc. i eu. Nu mă întrebi cum de-mi vine să-ţi spun un lucru atât de logic? Nu. Nu ţi se pare ciudat? Aproape tot ce faci tu mi se pare ciudat, de-asta nu te întreb niciodată nimic. Sigur... să faci mereu ce căcat îţi trece prin cap, până la urmă nu mai eti interesant. Exact. Speram să mă contrazici. Nu. Vrei o ţigară? Crezi că o să mai dureze mult discuţia? Eu trag o ţigară. Dă-mi i mie una.

45 46 46 47 48 49 50

Marta: Gianni: Marta: Gianni:

Camel. Te rog să remarci. (Îi aprind ţigările) Eu sunt un pic făcut, dar i tu eti diferită. Mă găseti diferită? Ţi se pare normal ca eu i cu tine să stăm aici vorbind i fumând la patru i jumătate dimineaţa? Da. i nu dormeai. Nu. tiu de ce nu dormeai. Eu nu. Te cunosc mai bine decât te cunoti tu însăţi. Extraordinar. Te gândeai. Te gândeai la noi te gândeai. Da? Tu crezi că pe noi ne doare-n cur de tata, că numai tu singură îţi spargi capul cu el i mai încasezi i insulte pe deasupra, pe când noi facem ce dracu’ vrem, facem. Nu ajutăm în casă, ne întoarcem târziu... i nu ne spui niciodată: „acum, că s-a piat pe el, schimbă-l”, niciodată, mai i găteti pentru noi i nu zici nici pe dracu’. Eti un pic rece, mai dai câte-o replică, dar nu ne zici niciodată nimic. i-atunci nouă ni se rupe. Câteodată ne gândim: sărăcuţa, ce-i mai sparge capul. i altă dată, dacă avem dracii notri dintr-alt motiv, ne gândim: ia


19

Marta: Gianni:

Marta: Gianni: Marta:

mai dă-o-n, se vede că-i place, că vrea să meargă-n rai. Dar eu nu am înţeles dacă tu o faci fiindcă crezi că aa el te iubete mai mult – fiindcă dacă-i aa e o tâmpenie – fiindcă el nu-i sensibil la chestiile astea – sau dacă într-o zi n-o să mai poţi i o să ne spargi feţele – dar tu nu eti timidă, ai fi făcut-o până acum – sau dacă o faci doar ca să ai satisfacţia să-mi spui cu superioritate că dacă încep discuţii de-astea n-am înţeles nici pe dracu’. Atunci ajută-mă, nu? De ce tu îţi spargi capul i nouă ni se fâlfâie i tu nu zici nimic? Pentru că cineva poate să spună nu, nu că vi se fâlfâie, voi aveţi alt fel de a vă arăta afecţiunea, dar e o idioţenie. Pentru că... pentru că afecţiunea e o treabă. Capul pe care trebuie să ţi-l spargi e altă treabă. i atunci tu nu poţi spune da, eu îl iubesc, dar mâinile în piatul lui n-am chef să mi le bag, pentru că, mama mă-sii, dacă-l iubeti, îl iubeti i când se piă, i când vomită, i când bea, i când te regulează la cap, i când uită unde-i pune lucrurile. Dar i dacă nu-l iubeti, dacă ţi-e scârbă de el, dacă nu-l mai suporţi, dacă ai vrea să moară, sau dacă întotdeauna l-ai urât i te gândeti că în sfârit vreun idiot din cer i-a trimis o boală care scoate-afară murdăria care se ascundea înăuntru pentru ca toată lumea să vadă căcatul care e, i că tu îţi poţi permite să-ţi fie scârbă de tatăl tău, ei, pe scurt, chiar i dacă te gândeti aa, curu’, nu! Lui îi convine. Dar cu tine e altă discuţie. Pentru că rămâne faptul că tu îţi spargi capul. Iar eu nu! i-atunci? Ce curu’ de poveste e asta? Încet, că-i scoli. i ce curu’, să se scoale, pentru că dicuţia asta trebuie să-i intereseze i pe ei. Pe Maria. Pe tata, de care mă doare-n cur că a ajuns în halul ăsta, o fi devenit el mai distrat, mai egoist, dar nu e prost, ca să nu vadă ce se întâmplă. Atunci ar trebui să se poarte ca un tată i să spună, curu’, Marta, încetează să-mi mai cureţi voma. Acum micaţi-vă curu’ voi doi. Luna asta pe voi vă regulez la cap. Pentru că dacă tu nu spui nimic, i el nu spune nimic, eu, de la mine, de ce curu’ să mă bag? De ce curu’! Deteptarea! Acuma chiar termină. Da’ de ce? Termină.

1

Gianni:

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Marta: Gianni:

12 13 14 15 16

Marta: Gianni: Marta: Gianni:

17 18 19 20 21 22 23

Marta: Gianni:

24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40

Da, da, termin. Termin. Termin i pentru că, dacă vorbesc, spun tâmpenii, i chiar dacă spun o singură chestie justă, atâtea tâmpenii am spus încât la grămadă chestiile juste nu se mai văd. i-atunci nu-i nevoie să stea cineva să mă asculte. i totui mama a murit, pentru că a murit, i-atunci au omorât-o doctoriile, zice el... doctoriile lui Cristofolini, doctoriile lu’ curu’ ăla. Nu. Ei, nu. Ei, da. Da. tii asta foarte bine i tu, i Maria, toată lumea tie! Nu tie nimeni, pentru că nu-i adevărat. Da, nu-i adevărat. E adevărat, e adevărat... Nu a fost dovedit niciodată. Nu, pentru că doveditul nu făcea niciun bine nimănui, pentru că i bătrânului îi convine să creadă asta, îi convine, i i tu îi faci jocul, ca i cum i ţie ţi-ar conveni, pe când nu, dacă tu ai spune sus i tare că mama s-a omorât singură... Nu. Că nu-i mai păsa de el, de noi, de ea i i-a turnat pe gât tot tubul de pastile – da, sigur, cum zice tata, doctoriile, chiar alea –, dacă tu strigi asta în gura mare, atunci nu mai stai aici să-l speli la cur. Atunci i tu trebuie să te omori, toţi trebuie să se omoare. Toţi morţii care încă nu-s morţi trebuie să se omoare, pentru că nu poa’ să se prefacă la infinit că trăiesc. Ori sunt vii, ori sunt sunt morţi. i un mort trebuie să fie mort. i-atunci dă-i cu medicamentele. Unul după masă i toate alelalte înainte de culcare. i pe urmă Cristofolini scrie raportul: intoxicaţie medicamentoasă, aa e. Intoxicaţie medicamentoasă. Toţi. Într-o bună zi răsare soarele i toată lumea e la pat, albi cu toţii. Toţi vindecaţi. Te îmbolnăveti, i pe urmă te vindeci, nu rămâi aa, te vindeci!

41 42

Tăcere.

43 44 45 46 46

Marta: Gianni: Marta: Gianni:

47 48 49 50

Gianni: Gianni: Marta:

Nu. Ce nu? Nu la asta mă gândeam. Dar eu da. Eu la asta mă gândeam. Chiar dacă tu crezi că nu mă gândesc. tiu că te gândeti. tii? Ce tii? tiu că te gândeti la asta. i Maria la fel.


20 Gianni: Marta:

Gianni:

i Maria la fel? Ce tii tu la ce se gândete Maria dacă nu vorbiţi niciodată? tiu că vă gândiţi tocmai fiindcă nu vorbiţi. Vă gândiţi: cum ar trebui să ne simţim de vinovaţi că sora noastră face pe infirmiera i pe mama, în timp ce noi bem, ne gândim - cât vă gândiţi! –, fumăm, ne regulăm... Cine se regulează? Cine?

1

nouă

2 3 4

Casa M. Dimineaţa următoare, cer senin. Luigi. Intră Marta cu cafeaua. Tăcere.

5 6 7 8

Luigi: Marta: Luigi:

Ce tămbălău azi-noapte. Da? Păi da.

9

Pauză.

10

Pauză.

11

Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni:

Marta: Gianni:

Nu mi-e bine. Vrei să vomiţi? Nu, nu-i de la stomac, nu mi-e bine. Să nu-mi spui că e din cauza mea, fiindcă nu cred... Nu, nu, e din cauza mea, mă gândeam la mine mă gândeam. M-a apucat o tristeţe de parcă a duce-o în spinare pe-a lumii întregi, un fel de Cristos depresiv, tii... Asta-i iarba. O fi.

12 13 14 15 16 17 18 19

21 22

24 25

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni:

Noaptea eti mai... orice. Mai vesel, mai trist, mai pisălog. Noaptea se vorbete mai mult. Povestea. Ce poveste? Povestete-mi-o. O poveste de-a mamei. „A fost odată”? Da, dar în nemţete. Care? Aia care se termină cu „In seinen Armen das Kind war tot”.

Marta: Luigi:

20

23

Pauză.

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

26 27 28

Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

29 30 31 32 33

Marta: Luigi: Marta:

Cine era? Am auzit o voce. Gianni era puţin agitat. Nu, altă voce. Maria. i ea, dar ea vorbete întotdeauna încet. Dacă era numai ea n-o auzeam. Era logodnicul ei. Ei, vezi! Vezi! Dei mie nu mi se spune nimic. Sunt mulţumit. Un pic de viaţă! Da. i tu l-ai văzut? L-ai văzut? Da. Ce gen e? E simpatic? E de stânga? Da, pare o persoană cumsecade. Fulvio, nu? Parcă da. Se mărete familia! i când îl putem vedea cu toţii împreună pe acest Fulvio, să schimbăm două vorbe, aa, ca să ne cunoatem? Nu tiu, tată. Nu l-ai invitat la masă? Ba da.

34 35

Pauză.

36

Pauză.

37 38

Marta:

Eti sigur?

39 40

Gianni o îmbrăţiează, rămâne cu capul pe pieptul ei.

41 42

Marta:

Wer reitet so spät durch Nacht und Wind? Es ist der Vater mit seinem Kind. Er hat den Knaben wohl in dem Arm, ...

43

Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

44 45 46

Marta: Luigi:

46

Lumina se stinge treptat.

47 48 49 50

Marta: Luigi: Marta:

Serios? Da. Da? Ţi-am spus că da. Astăzi? Da’ de când sunt împreună? E ceva timp de când aud de Fulvio ăsta. Aa mi se părea i mie. Atunci azi avem un oaspete. Trebuie să mă fac elegant. Nu vorbi prostii. Dacă nu te faci elegant pentru oaspeţi, atunci când să te faci elegant? Da’ încă pentru un ginere! Să nu exagerăm. Mă duc să mă fac elegant. Poate nu vine.


21 Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Dacă nu vine mă duc să mă schimb la loc. Fă-te i tu elegantă. Nu. Fă-te elegantă. Poate nu vine. Dacă nu vine oricum te-ai făcut elegantă. Să ne facem eleganţi cu toţii. Dacă nu vine tot prânzim împreună eleganţi. Unde-i Gianni? Doarme. Scoală-l. S-a întors târziu aseară. Du-te i scoală-l. Ca să-i spun să se facă elegant? Da, pentru cumnatu-său. Poate nu vine. Nu-i un motiv să stea în pat toată ziua. Du-te i scoală-l. Eu mă duc să mă îmbrac. Ce faci de mâncare? Nu tiu. Fă ceva mai special. (Ieind) Nu tiu, supă de ceapă, fonduta... dar atenţie la cocoloae, maică-ta mereu făcea cocoloae. În loc să fie o plăcere, devenea un chin...

1 2 3

Fabrizio: Fulvio:

4 5 6

Fabrizio: Fulvio:

7 8

Fabrizio:

9 10 11 12 13 14 15 16

Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

17 18 19

Fabrizio: Fulvio:

20 21 22 23

Fabrizio: Fulvio:

Nici pentru miros, nici pentru alt motiv. i ţie îţi place mirosul pe care-l ai pe mână? Tocmai mă întrebam, de-asta am cerut o părere din afară. Pe-a mea. Dacă nu-mi place mirosul de păsărică înseamnă că sunt poponar? Cred că tocmai asta-i diferenţa faţă de mirosul unei scrumiere. Mirosul păsăricii e inseparabil de întreg. E legat de persoană. Chiar dacă mirosurile păsăricilor seamănă toate între ele, tu simţi mirosul ăleia a ei. Iar eu, pe-al tuturor. Deci nu-mi place a ei? Tocmai asta te-ntrebai, nu? Deci după părerea ta nu mai sunt îndrăgostit? Dar după părerea ta? Încerc să mă lămuresc. Nu crea confuzie. De-o săptămână n-o mai văd, ca să mă lămuresc dacă-mi lipsete sau nu. i-ţi lipsete? Simt mirosul!

24

A ieit. Marta, singură.

25

Pauză.

26

Marta:

Ne-ar trebui brânză de burduf ne-ar trebui.

27

Fabrizio:

28

zece

29 30

Altundeva, aceeai zi. Fulvio i Fabrizio. Fulvio îi dă o mână lui Fabrizio s-o miroasă.

31

Fabrizio: Fulvio:

Ce e? Nu tiu. Gândete-te. Motoreta? Interiorul ei. Al motoretei? Al Mariei. (Pauză) Îţi place? Aa, în abstract, nu. Cum adică? Cred că dacă a fi îndrăgostit, mi-ar plăcea. Dar ar fi acelai miros. Aproape. Păi atunci ce sens are să te îndrăgosteti sau nu, de una sau de alta? Doar nu te îndrăgosteti numai de mirosul păsăricii. i de. i de. De-aia nu te îndrăgosteti niciodată de o scrumieră. Sau de o motoretă.

Se privesc uluiţi. Fulvio îi miroase mâna. I-o dă să miroasă lui Fabrizio.

32 33

Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

N-o mai vezi de-o săptămână i simţi mirosul?

Fabrizio:

Motoretă. Fără nicio îndoială.

34 35 36

Fulvio adulmecă aerul. Apucă brusc mâna lui Fabrizio i i-o duce la nas.

37 38 39 40 41 42 43 44 45 46

Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

46 47 48 49 50

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Păsărică. Cine e? O fată. Păsărică. Da, cu o fată în jurul ei. Eti îndrăgostit? Nu. E o toarfă? Nu. Atunci eti îndrăgostit. Nu-i o toarfă i surori nu ai, cum se cheamă asta? Ne vedem. i vă regulaţi. Vorbim. i de când ţine povestea asta?


22 Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Fabrizio: Fulvio:

Nu-i nicio poveste. Ba da, dar e chiar greu de vorbit cu tine! De când vă vedeţi, numai voi doi, i vorbiţi? Nu tiu, de câteva zile. Când am fost să dăm cu pietre în vaci deja vorbeaţi? Ce era, duminică? Nu-mi aduc aminte, era ziua când am fost să dăm cu pietre în vaci. Da, ne-am văzut sâmbătă. Am fost împreună toată ziua i nu mi-ai spus nimic? Asta fiindcă e o chestie aa, nu tiu, nu prea-mi vine să vorbesc. Fiindcă ţi-e frică să nu te simţi cretin când se termină, am înţeles. Tu te simţi cretin? De ce? Nu, ai zis că atunci când se termină te simţi cretin... Nu s-a terminat. Parcă înţelesesem că... Mă întreb numai dacă îmi mai place mirosul păsăricii ei. Sau dacă nu cumva mă enervează faptul că suntem împreună, asta-i tot. Atunci, nu v-aţi despărţit? Ai impresia că sunt omul care se lasă aa? Nu-i chestia de lăsat, e că dacă omul... Ai impresia că sunt omul care se lasă la prima dificultate? Nu e la prima dificultate, e că de când te cunosc vă tot plângeţi! Află că eu sunt omu’ care nu se lasă nici după o mie de dificultăţi. Îmi pun întrebări, asta da. Sunt un tip care-i pune întrebări. Dar nu sunt un tip care se lasă. Nu vroiam să spun asta. Atunci, n-ai spus-o. Iar eu i Maria nu ne-am despărţit. Într-una din zilele astea termin să-mi pun întrebări, mă duc la ea cu un aer de papagal care iartă – nu se tie ce trebuie să-i iert, dar femeile întotdeauna se culpabilizează când nu te-arăţi un timp –, ea se topete, mă îmbrăţiează i izbucnete în lacrimi. Eu îi spun vreo idioţenie de-aia din filmele dublate, gen „Linitete-te, totul e-n ordine” i viaţa continuă să curgă în pace. Probabil că pe urmă ea o să vrea să vorbească despre asta, iar eu o să caut să tai scurt sau să iau asupra mea etc., etc. Să fii

1 2 3 4

Fabrizio: Fulvio:

5 6 7 8 9

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

10 11 12

Fabrizio: Fulvio:

împreună asta înseamnă. Nu să te plimbi de mânuţă i să schimbi zâmbete largi! Sigur. Lasă să treacă o săptămână i să vezi că o să-ţi dai seama i tu. S-ar putea. Acuma hai la râu. La râu? Eu i cu ceilalţi am cumpărat ase kile de cârnaţi. Mergem la râu. Eu a avea un aranjament azi. Cu aia?

13 14

Pauză.

15 16

Fulvio:

17 18 19 20 21

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

22

Păi atunci eti un fiu de căţea! Tu nu reziti o săptămână, ţi-o spun eu. Poate ne auzim diseară. Fabrizio. Ei? Nu te lăsa dus unde nu poţi să mergi. Ţi-o spun ca prieten. i fiindcă te cunosc.

23 24

Pauză.

25 26

Fabrizio:

Sigur.

27 28 29

Fabrizio iese. Fulvio, singur. Un moment. Fulvio ia telefonul mobil, formează un număr, ateaptă.

30 31

unsprezece

32 33 34

Sună telefonul în casa M. Luigi, foarte elegant, se grăbete să răspundă.

35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 46 47 48 49 50

Luigi:

Cine există? Fulvio! Te ateptăm. Da, la prânz. Da. Da, te-am invitat. Da, nu tiai? Cum cine? Marta, fata mea. Da, e cam timidă, de-asta nu ţi-o fi spus. Da, Marta s-a apucat deja de gătit pentru tine, ne supărăm dacă nu vii, îm? Te ateptăm. Da. Da.


23 doisprezece

1 2

Fabrizio, singur. E la telefon. Ateaptă.

3

Luigi: Gianni: Luigi:

4

Fabrizio:

Alo? Ah, bună seara, fiica dumneavoastră este? Nu, Maria. Sunt... Fulvio. Nu, nu cred că ne cunoatem. La prânz, dar de fapt nu sunt sigur că... Nu, îmi face plăcere să vă cunosc, numai că rămăsese să ne auzim mai întâi, să nu... Nu, nu tiam că Marta s-a apucat deja de gătit. Nu, de unde era să tiu... Nu, nu vă iau peste picior. Nu. Nu.

5 6 7

Gianni: Luigi:

8 9 10 11 12 13 14

Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi:

15 16

Gianni:

După părerea ta, nu-i tocmai expansivă? Ţi-am spus, i se zicea... Mi-ai spus cum i se zicea, eu am spus după părerea ta. Nu după părerea altora. După părerea ta! Părerea noastră vreau s-o tiu. Eu o iubesc. Asta ne-ar mai trebui, să nu, dar după părerea ta e închisă? Da. După părerea mea nu. După părerea mea da. E doar mai gânditoare. Nu-i adevărat, refuză discuţiile. Asta-i adevărat, dar e din cauză că... poate că e din cauza discuţiilor noastre. Nu, nu, le refuză i pe-alea interesante.

17 18

Intră Maria.

19

treisprezece

20 21

Casa M. Mai târziu. Gianni i Luigi. Sunt foarte eleganţi.

22 23

Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni:

Tu nu-l cunoti? N-am cunoscut niciodată niciun Fulvio. i totui e un loc mic... N-am cunoscut niciodată pe cineva care s-o cunoască pe soră-mea. E ciudat. Mama îi cunotea pe toţi ăia pe care-i cunoteam eu. Iar tu nu-i cunoteai pe toţi ăia pe care-i cunotea mama. Nu-i ciudat deloc. Asta pentru că femeile sunt mai expansive. Nu de-asta. Ba da, întotdeauna a fost aa. Eu sunt expansiv i totui nu cunosc persoanele pe care le cunoate Maria. Care nu-i expansivă deloc. Ce tii tu? tiu. Maria e fată, deci e expansivă. În liceu i se zicea Werther, în gimnaziu Nosferatu, adică: nu tocmai expansivă. Ce tii tu? tiu. N-ai de unde să tii. tiu. Îi cunosc pe toţi prietenii ei. Fiindcă e un loc mic. Ce-i drept.

24 25 26 27 28 29 30 31 32

Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi: Gianni:

Du-te să te-mbraci elegant. Mi-e bine aa. Nu, pune-ţi ceva elegant, e important. Da, pune-ţi i tu masca. Ne distrăm. Nu pentru distracţie, din respect. N-am făcut niciodată caz de cum ne îmbrăcăm... Din respect faţă de Fulvio. N-o să vină. E adevărat că ţi se zicea Werther? Nu. (către Gianni) Nu-i adevărat. E-adevărat, e-adevărat...

33 34

Sună la uă.

35 36

Luigi:

A venit, a venit! Gianni, du-te să deschizi!

37 38

Gianni se duce să deschidă. E Fulvio.

39 40 41 42 43

Gianni: Fulvio: Gianni: Luigi:

44 45 46 46 47 48 49

Pauză.

Luigi: Maria: Luigi: Gianni: Luigi: Maria:

50

Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

Salut. Salut. Eti logodnicul uneia dintre surorile mele? Vino Fulvio, ia loc, îţi pregătesc un aperitiv, eu sunt Luigi, tatăl Mariei, iar el e Gianni, fiu-meu. Marta! Marta! Marta e cealaltă fiică a mea, e la bucătărie, Marta, vino să vezi cine-i aici! Ce cauţi aici? Am fost invitat. De cine? De taică-tău.


24 Maria: Luigi: Maria: Luigi: Fulvio: Luigi: Fulvio:

(către Luigi) L-ai invitat tu? Marta l-a invitat, dar important este că e cu noi... Nu cred că rămâne. Nu fi nepoliticoasă, dacă vrei să mă scuzi, mă duc să văd ce-i cu prânzul... Vă rog. Gianni, hai să-i prepari un aperitiv lui Fulvio. (Îi face cu ochiul) Vrei un aperitiv? Da, mulţumesc.

1 2 3 4 5

Gianni: Fabrizio: Gianni: Fabrizio: Gianni:

6 7 8 9 10

Fulvio: Fabrizio:

11

Gianni i Luig ies.

12

Fulvio:

13

Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio:

Maria: Fulvio:

Ei? Nu eti mulţumită că mă vezi? Ba da. Numai că... Nu, nu vorbi. Ba tocmai că ar trebui să-ţi vorbesc... e ceva ce ar trebui să-ţi spun... Nu. Nu-i nimic ce trebuie să-mi spui. tiu ce vrei să-mi spui. tiu. Dar nu are importanţă, clar? Important e că sunt aici. i tu eti aici. Nu mai e nimic altceva. Tot restul sunt idioţenii. Idioţenii, eu i cu tine, ceea ce este între noi e prea important ca să-l stricăm pentru o idioţenie. Nu spune nimic. N-a fi venit aici după tot timpul ăsta cât nu ne-am văzut dacă a fi dat vreo importanţă idioţeniilor ăstora. Te iert. Mă ierţi? Te iert.

14 15 16 17 18

20 21

Linitete-te, totul e-n ordine.

23 24

Fulvio:

25 26 27 28 29

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

30

32

34 35

Intră Fabrizio cu un buchet de trandafiri în mână. Nu înţelege. Nu scoate niciun cuvânt. Maria îl vede, Fulvio nu, e cu spatele. Intră Gianni cu un aperitiv în mână. Nu înţelege. Fulvio îl vede, Maria nu, e cu spatele.

Maria: Gianni:

22

33

Fulvio:

Gianni:

19

31

Fulvio o îmbrăţiează. Maria rămâne un pic rigidă.

Maria: Gianni: Maria:

Fabrizio: Gianni: Maria: Gianni: Fabrizio:

36 37 38 39

Fulvio: Fabrizio:

40

Gianni: Fabrizio:

(evident, lui Fabrizio) Salut. Salut.

41 42

Fulvio: Fabrizio:

43

Maria îl descoperă pe Gianni, iar Fulvio îl descoperă pe Fabrizio.

44 45

Fulvio: Fabrizio:

Sora mea. Ailaltă. Da, sigur. Da? Nu. Da, o cunosc... nu suntem logodiţi. Scuză-mă dacă sunt indiscret: deseori intri în casele oamenilor cu trandafiri în mână? De obicei, chestia asta o fac logodnicii sau peruvienii. Scuză-mi i mie indiscreţia, dar... Nu, Fulvio, ai dreptate, cred că ar trebui să vorbim. i eu cred. (Mariei) i poate ai i tu ceva de spus? Nu m-ai lăsat să vorbesc. Mi se pare un moment destul de jenant. Gianni, de ce nu te duci să prepari un aperitiv pentru ăsta cu trandafirii? N-a vrea să mă întorc cu două aperitive i să vă găsesc aici patru. Cară-te, Gianni. Te rog, stau aici într-un colţior, nu deranjez, vorbesc doar dacă-mi cereţi în mod expres un sfat. Pot să scot din discuţie ipoteza că florile alea sunt pentru Marta sau pentru mine? Fulvio, noi ţi-am fi spus... Voi doi? Noi doi, ţi-am fi spus imediat... Pentru un spus imediat, sunteţi cam în întârziere. Evenimentele s-au precipitat un pic... Da, de la sine. Ţine-ţi gura sau cară-te. Mi-o ţin. tiu că am făcut un lucru pe care nu trebuia să ţi-l fac, dar a fost mai tare decât mine, n-am ce să fac, tu crezi ce vrei... Nu tiu, poate ar trebui să cred ce vrei tu? Nu, de fapt, vroiam doar să-ţi spun că prietenia noastră nu are nimic a face... Chiar a zice că nu. M-am îndrăgostit, nu am ce să fac. A fi preferat să nu fie iubita ta. Sper din toată inima. M-am îndrăgostit, ce să fac?

46

Gianni: Fabrizio: Gianni: Fabrizio:

Eu sunt Gianni. Ea e Maria, sora mea, el e Fulvio, logodnicul ei. Tu? Mă cheamă... Fabrizio. Eti logodnicul Martei? Cine-i Marta?

46

Pauză.

47 48 49 50

Fulvio: Maria: Fulvio:

i tu? Eu nu tiu. Poate e cazul să te concentrezi.


25 Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria: Fulvio: Gianni: Maria: Gianni: Maria: Gianni: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

Mi se părea că tu abia ateptai să te părăsesc. Dar n-ai făcut-o. Spus aa, pare o formalitate. Nu e. Tu crezi că între noi poate să continue? În clipa asta nu tiu, dar acum zece minute aa credeam. Mi se părea că nu mă mai suporţi, că te-ai săturat... Nu cât tine, a zice. Eu nu m-am săturat, dar e greu să fim împreună, când sunt cu tine vrei să fii singur, i-atunci... i-atunci, ca să fii i tu singură, ţi-ai căutat o companie. Nu, să tii că ea e deseori singură. Ţine-ţi gura. Vroiam să te apăr. N-am nevoie. Mie mi se pare că ai. i de când ţine povestea asta? De ieri? De ieri?

1

Gianni:

2 3 4 5

Pauză.

6 7

Luigi:

9

Pauză.

10 11 12 13

Maria: Luigi: Fulvio:

14 15

Luigi:

16 17

Maria:

18 19 20 21 22 23

Luigi: Maria: Luigi: Maria: Luigi:

24

26 27

Luigi: Marta: Fabrizio: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Fabrizio: Marta: Fulvio: Marta: Luigi: Marta: Fulvio: Fabrizio: Luigi: Fabrizio: Luigi:

E gata! (lui Fabrizio) Bună, Fulvio. Bună. (lui Fulvio) Dar tu cine eti? E Fulvio, nu? El? (lui Fabrizio) Dar tu cine eti? Fabrizio? Fabrizio? Eu sunt Fulvio. Ah, mă bucur, Marta. Dar nu vă cunoateţi? Adevărul e că eu credeam că el e. Ei, sigur, eti de-al casei, nu? E o întâmplare. Iartă-mă... Fabrizio ai spus? Da. Nu eti prieten cu Fulvio?

28

Maria: Luigi:

29 30 31

Maria: Luigi:

32 33 34 35

Maria: Gianni: Maria:

36 37

Luigi:

38 39 40 41 42 43 44 45 46

Tăcere.

46 47

Luigi:

Ei, oricum, eti binevenit, hai să ne-aezăm la masă, că se răcete! Gianni, ajut-o pe Marta să aducă încoace...

E adevărat?

8

25

Intră Luigi, urmat de Marta.

Ei amândoi sunt logodiţi cu Maria, au descoperit chestia asta adineauri i acum încearcă să-i limpezească gândurile.

48 49 50

Gianni:

Da. i care e ăla veritabil? Eu sunt ăla care era la început, el e noutatea. După părerea dumitale, care-i ăla veritabil? Maria, cred că ar trebui să fii un pic mai responsabilă. Nu poţi să te trezeti azi i să-mi ceri să fiu responsabilă. Dacă vrei un sfat de la mine, trebuia să-mi fi... Nu vreau niciun sfat de la tine. Nu fi obraznică. Nu sunt obraz... Nu vrei sfaturi de la nimeni, nu vrei să auzi spunându-ţi-se că trebuie să fii responsabilă, dacă nu vrei sfaturi trebuie să accepţi criticile, uite ce încurcătură ai făcut! Tată, sunt treburile mele. Nu sunt numai treburile tale, cu idioţii ătia doi ce facem? Nu tiu, despre asta vorbeam înainte să intri tu. Acuma nu spune că-i vina mea dacă tu nu poţi să rezolvi încurcătura asta! Nu asta spuneam. Ba cam da. Spun că e un lucru care mă privete pe mine... Da, pentru că tu eti o fată independentă, mereu faci după capul tău! Ca mama, dar eu credeam că eti un pic mai isteaţă! Acuma gata. Nu poţi să rezolvi toate problemele pufnind în râs i ridicând din umeri. Nu-mi place deloc acest obicei. Acuma ne aezăm aici, cu calm, ne spunem tot ce-avem de spus i analizăm serios ce-i de făcut. i nu mă interesează dacă vrei sau nu sfatul sau ajutorul meu. Ne aezăm toţi care suntem aici la această masă. Mâncăm. i când am terminat de mâncat, rezolvăm problema toţi împreună, cu calm, i o să vedeţi că aa se găsete o soluţie. Eu sunt de acord.


26 Maria: Gianni: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi: Marta: Luigi:

Marta:

Tu de ce te bagi? Îmi place să discut, cred în dialectică. Bravo, atunci, când va fi momentul, o să-ţi spui i tu părerea. Acuma ajut-o pe Marta să aducă mâncarea aici. Cred că ar fi mai bine să amânăm prânzul ăsta. i întâi să discutăm? Nu, e mai bine să avem ceva în stomac. Fulvio, Fabrizio, a fost o plăcere, trebuie să vă conduc până la uă ori o găsiţi singuri? Marta, nu fugi i tu din faţa problemelor, nu e genul tău. Tată, te rog. Marta, nu insista, am înţeles că o faci pentru ca să nu-ţi pui sora în încurcătură i asta e foarte frumos din partea ta, dar de data asta tiu ce-i de făcut, nimeni nu iese de-aici până ce nu ajungem la o soluţie. Nu eu sunt bolnavul, nu numai eu. E simplu ca fiecare să facă după capul lui, dar nu se poate proceda aa întotdeauna. Acum iau eu situaţia în mână. Ne spunem pe rând părerea i vedem dacă reuim să ne limpezim puţin gândurile cu toţii. Să iubeti e frumos, dar să judeci e indispensabil. Marta, adu ceva de pus pe masă înainte ca foamea să ne facă pe toţi irascibili. Duceţi-vă acasă, nu vă bateţi capul, mă ocup eu de el.

1

3

Maria:

5 6

Luigi, încet, se întoarce i o privete. Apoi îi continuă ieirea. A ieit.

7 8

paisprezece

9 10

Fabrizio, singur. Scrie.

11 12

Fabrizio:

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Tată.

29

Altundeva. Fulvio, singur. Citete.

30

Fulvio:

32

34 35

Luigi îi dă o palmă foarte puternică. Toţi rămân interzii.

36 37

Puţin după aceea, Marta îi dă i ea o palmă, la fel de puternică.

38 39 40

Marta: Gianni:

Niciodată. (în oaptă) Scroafă ce eti!

41 42 43

Pauză.

Nu am cuvinte să-ţi spun cât de ticălos mă simt. Nu am cuvinte să-ţi spun cât de rău îmi pare. Nu am cuvinte să-ţi spun cât de fericit sunt când sunt cu ea. Am găsit ceea ce căutam. O iubesc. (Se gândete puţin, terge ultimul cuvânt, apoi continuă) Nu-mi dau seama ce am făcut, a mai vrea să tii că pentru mine a fost „inevitabil”, a fost imposibil să-mi comand inima. Nu-mi dau seama ce simţi tu sau ce ai simţit mai înainte. De aceea te rog nu ezita să-mi spui ce crezi despre toate astea. Nu îţi scriu aceste lucruri pentru că vreau să-mi eliberez contiinţa de o povară, ci pentru că nu vreau să te fac să suferi mai mult decât e inevitabil. N-a vrea să distrug nimic între noi...

28

33

Marta:

Îţi aduc ceva de mâncare.

4

31

Merge spre Luigi ca pentru a-l conduce undeva.

Iese foarte încet.

2

44

...dimpotrivă, a vrea să ca legătura dintre noi să se strângă i deocamdată pentru mine e greu pentru că mă simt teribil de vinovat. Nu tiu dacă e corect să-ţi scriu aceste lucruri, dar nu am putut să evit. (Aparte) Iar „inevitabil”. (Continuă să citească) Nu tiu nimic despre ceea ce a fost între voi, dar cred că ea are nevoie să evadeze, să fugă, să viseze, i cred că eu pot să-i dau ceea ce are nevoie. Iartă-mă, dar sunt lucruri care merg dincolo de înţelegerea noastră. Să nu ne urăti, noi te iubim. (Aparte) Mulţumesc. (Continuă să citească) Încă o dată, iartă-mă. Fabrizio.

45

Fabrizio: Maria:

Maria... Plecaţi.

46

47

Pauză.

cincisprezece

46

48

Casa M. Dimineaţa în zori, cer foarte senin. Gianni îl îmbracă pe tata. Maria privete afară pe fereastră.

49

Luigi:

Eu mă duc la culcare.

50

Gianni:

O să vezi ce ne distrăm.


27 Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni:

E frig? Sigur că-i frig, altfel ce haz are? E devreme. E în zori. Câinele? Flash a murit. A încasat-o. N-ai făcut intenţionat. L-am împucat. Se întâmplă. S-a întâmplat. Suntem gata. Puca. Nu-i. Ba este, e în debaraua cu mături. Nu mai ai permis de port-armă. Nu putem merge la vânătoare fără câine i fără pucă. O să vezi ce ne distrăm. Ţie-ţi place să mergi la vânătoare. Mereu mă duceam. E ceva timp de când nu mai mergem la vânătoare.

1

3 4

Gianni:

6

Tăcere.

7 8 9

Luigi: Gianni:

10 11

Luigi:

12 13 14

Marta:

Gianni: Luigi: Marta: Luigi: Gianni: Marta: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Luigi: Gianni:

Ce faceţi? Mergem la vânătoare. E frig. Sigur că-i frig. Nu vă prostiţi, nu se poate merge la vânătoare, tata nu mai are nici permis de port-armă. Ce ne pasă nouă? Nu se poate merge la vânătoare. A mai murit i câinele. Nu se poate merge la vânătoare. Noi putem i o să ne distrăm de minune. E frig. E frig. Ne lai odată-n pace? Frig i trebuie să fie. O să ne îmbolnăvim. Nu sta s-o asculţi. Tată, tu nu eti un tâmpit, nu te lăsa tratat ca un tâmpit. Tu eti aia care-l tratează ca pe... Eu n-am încercat niciodată să-l fac să creadă lucruri care nu-s adevărate. Pentru că n-ai fantezie. Nu vă certaţi. Nu ne certăm.

Eu mă duc să mă culc. Nu poţi să dai înapoi aa, trebuie să mergem la vânătoare. Nimeni nu merge la vânătoare fără pucă, cu un câine mort i pe frigu’ ăsta. Noapte bună. Noapte bună.

15 16

Luigi iese.

17 18 19

Gianni: Marta:

20 21

Gianni:

22 23

25

Marta: Gianni: Marta:

26

Marta: Gianni: Marta: Gianni: Marta:

Ba da, mie mi se pare că ne certăm, de ce trebuie să-i spui că nu ne certăm? Tată, du-te înapoi în pat. Tata merge la vânătoare cu mine.

5

24

Intră Marta. Tăcere.

Marta:

2

27

Te crezi mecheră? E inutil să-l faci să creadă un lucru care nu-i adevărat. Totul e inutil, i? Se trăiete mai bine cu un pic de fantezie. Era fericit. Ţie ţi se părea fericit? Nici nu putea să fie după ce ai făcut ieri. Faptul că Maria face pe curva nu-l autorizează pe el să facă pe cretinul, sunt problemele Mariei.

28 29

Maria se întoarce. Gianni e încurcat.

30 31

Gianni:

32 33 34 35 36

Maria: Gianni: Maria: Gianni:

37 38

Marta:

39 40 41

Gianni: Maria:

(Mariei) Eu nu spun că tata a făcut bine amestecându-se în... tiu. A vrea să fie limepede acest lucru. E limpede. Spun doar că după părerea mea Marta nu avea dreptul să-l trateze aa. Chiar trebuia să facem o dezbatere pe tema cine o regulează pe Maria? Tu te-ai fi distrat. (Mariei) Nu m-a fi distrat. Ba cred că da.

42 43

Pauză.

44 45 46 46

Gianni: Maria: Gianni:

47 48 49 50

Maria: Gianni:

Ce, toţi sunteţi împotriva mea? Nu. Suntem singuri. Cum adică suntem singuri? i ce curu’ de noutate-i asta? Nicio noutate. Curu’...


28 aisprezece

1

Doctorul:

2

Casa M. Aceeai zi. Maria i Marta. Telefonul sună.

3 4

Marta: Maria: Marta: Maria:

Poate e cazul să răspunzi. Nu tiu ce să-i spun. Răspund eu? Tu te pricepi.

Marta:

5 6 7 8 9

Telefonul a tăcut.

10 11

Marta: Maria:

Marta: Maria:

Voi credeţi că eu nu vreau decât să vă sâcâi. Eu i cu mai cine? Nu credem absolut nimic. Nu suntem noi i tu. Nu e nimic. Tu eti cea care dintotdeauna crezi că trebuie să te aperi de cine tie ce complot. Într-o zi o să te trezeti i o să-ţi dai seama că nu e niciun complot. Că nimeni nu vrea să-ţi facă rău. Că fiecare le are pe-ale lui i-atât. i o să descoperi că eti o victimă fără călăi i o să te simţi mult mai singură decât te plângi că eti. Ce-i ăsta, un blestem? E o constatare, nu-i bate nimeni capul să te blesteme.

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

23 24

27

Marta: Maria: Marta: Maria:

Dar de ce trebuie să fim aa de singuri? Uită-te-n jur! Tot e mai bine decât să fii cu cineva. Chestia asta, spusă de una care face colecţie de logodnici, sună ciudat. O să ne înţelegem de minune în ziua când o să încetezi să mă invidiezi ori să mă plângi. Ăsta a fost un blestem. Ăsta da.

Doctorul: Marta: Doctorul:

29 30

Marta:

31 32 33 34 35

Doctorul: Marta: Doctorul: Marta:

36 37 38

Zâmbesc.

Doctorul: Marta:

25

28

Marta: Maria:

Doctorul: Marta:

22

26

Pauză.

Doctorul: Marta:

39

Doctorul: Marta: Doctorul:

40

aptesprezece

41 42

Dispensar. Cer senin, foarte frig. Doctorul i Marta.

43 44

Doctorul: Marta: Doctorul: Marta:

Deci e bine? Nu e mai rău. Spune-mi adevărul. Te înnebunete. Dimpotrivă. E foarte linitit.

45 46 46 47 48

Tăcere.

49 50

Marta:

tiu că nu-i uor să vezi în starea asta o persoană care întotdeauna a fost un punct de reper pentru toată familia... N-a fost niciodată un punct de reper. În momentul lui de maximă splendoare abia dacă a fost cineva care „aduce pâine în casă”. N-a fost niciodată un punct de reper. Poate că o fi vrut să fie, dar nu i-a permis nimeni niciodată. Suntem prea detepţi noi ca să avem puncte de reper. Dar când eraţi mici... Când eram mici ne-am făcut mari. Nici măcar. Nu că am crescut, n-a crescut nimeni, dar există unii care trebuie să fie mici i unii care trebuie să fie mari. Asta o înţelegi imediat, Gianni va fi întotdeauna mic, iar eu am fost întotdeauna mare. Luigi era mic dinainte, nu de când s-a îmbolnăvit. Maria a fost întotdeauna mare. Interesant. i mama? Mama nu e. Cine nu e nu-i nici mare, nici mic, nu e i gata. N-ai să i-o ierţi niciodată? Nu-i nimic de iertat. Cine nu e, nu e. Se ocupă ceilalţi de treburi. Dar de tine cine se ocupă? Dar de dumneavoastră? Nu tiu, dar mai devreme sau mai târziu cineva o să trebuiască să se ocupe. Îmi place de dumneavoastră, pentru că păreţi foarte naiv. Mic? N-am spus mic. Nu, dar conform teoriei tale... Eu n-am nicio teorie. Am destule de făcut i fără teorii. După părerea mea, ai prea multe de făcut. Se fac. Dar să faci ceva numai pentru tine nu te gândeti? Dacă îmi propuneţi să mă duc după sule ca după ciuperci nu mă interesează. E prerogativa soră-mii. Nu mă interesează. Nu mă interesează să-mi fac o familie, nu mi se pare deloc o idee bună să aduc pe lume trei tâmpiţi i pe urmă să mor i nu mi se pare o idee bună să omor trei tâmpiţi în loc să-i aduc pe lume i pe urmă să trăiesc, cum face Maria. Mă ocup de familia care există deja. Restul nu mă interesează. – Mă uit la dumneavoastră, mă gândesc, să nu


29

Doctorul: Marta: Doctorul: Marta: Doctorul: Marta: Doctorul: Marta: Doctorul: Marta:

Doctorul:

credeţi că nu mă gândesc. Dumneavoastră sunteţi perfect. Dar nu sunteţi de mine. Nu dumneavoastră, genul. Nu înseamnă că sunt lesbiană, înseamnă că nu mă ocup de asta, poate că ar fi frumos, tandreţe i toate celelalte, dar nu e domeniul meu... Nu mă „propuneam”. Sper din suflet, asta ne-ar mai lipsi, am deja trei, unul mai rău ca altul. i dumneavoastră? Eu? Da, vorbesc numai de mine, i dumneavoastră? Eu sunt aici ca să ascult, e normal să vorbeti numai de tine... Nu-i deloc normal, numai protii vorbesc fără să asculte, eu nu sunt proastă. În niciun caz. Dumneavoastră credeţi că sunt proastă. Nu. Dumneavoastră credeţi că sunt proastă, tiu. Toţi cred asta. Pentru că soră-mea se regulează, Gianni îi face de cap, taică-meu i-a trăit viaţa, iar eu stau acolo. Dumneavoastră credeţi că sunt proastă. Cred doar că eti puţin tristă.

1

3

5

Intră Fabrizio, învineţit tot.

7 8 9 10 11 12 13 14

Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul: Fabrizio: Doctorul:

15 16

Fabrizio:

17 18 19

Doctorul: Fabrizio:

20 21

Doctorul:

22 23 24

Fabrizio: Doctorul:

25 26 27

Fabrizio:

29

Ei Dumnezeii mă-sii! (Se ridică, se îndepărtează, tremură de furie) Ei Dumnezeii mă-sii.

Marta...

6

30

Marta:

Doctorul:

4

28

Pauză.

Iese.

2

Doctorul:

31 32 33

Fabrizio: Doctorul:

E voie? Da, da. Salut, ce mai faci? Uitaţi-vă la mine. Ce-i? Cum „ce-i”? Uitaţi-vă! Ce-ai făcut? M-am ciocnit. Cu maina. Trebuie să fii atent, mor o grămadă din cauza asta. Tot mai pierzi sânge din ureche? Sigur că pierd sânge! Din ureche, din nas, am două coaste pe care nu le mai mic. Înainte de accident micai coastele? i capul. Acum nu-l mai mic, trebuie că am gâtul rupt. Ai fi fost mort. Ai avut dureri de cap, greaţă, somnolenţă? Nu, dar ce-are a face? Sunt praf! Eram doar curios să tiu dacă n-ai o hemoragie cerebrală, m-ar fi enervat să mori subit, fără preaviz. Dar mai pierzi sânge când dormi? Nu, aia era psihosomatic, acum am altele pe cap. Ţi-ai i pus diagnosticul? Te satisface? Nu te-ai dus la spital? Ar fi mai bine să mă duc ca să fac raze, nu? Păi atunci du-te la spital ca să faci raze.

34

Doctorul se ridică, vine lângă ea. O atinge uor.

35

Pauză.

36

Doctorul: Marta:

Marta. Nu mă atingeţi.

37 38

Fabrizio: Doctorul:

Păi se-nţelege că mă duc! Ai grijă, dacă iei maina.

39

Doctorul îi retrage mâna. O atinge din nou. Marta se întoarce brusc, îl sărută pasionat.

40

42

Marta: Doctorul: Marta:

Nu spune nimic. Lasă-mă-n pace. Sunt o proastă, da. Eu... Ţi-am spus să taci. Voiam doar să încerc. Faptul că te-am sărutat nu înseamnă că am chef să stau s-ascult ce ai de spus despre asta. N-am chiar niciun chef. Taci cum ai tăcut întotdeauna, că e bine. Pentru tine e bine.

Fabrizio iese. Intră Fulvio.

41

43 44 45 46 46 47 48 49 50

Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul:

Bună ziua. Bună ziua, ce vânt bun? Mă doare rău o mână. Ce-ai făcut? Fac efort ca s-o mic. Cum ai făcut? M-am ciocnit cu maina. i tu? De ce? i prietenul tău, vărul tău, Fabrizio, s-a


30

Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul:

ciocnit. Da, eram împreună. În aceeai maină? Da. Ar trebui să fiţi mai atenţi, mor o grămadă din cauza asta.

1

3 4 5

Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul: Fulvio:

E întuneric.

8 9

Fulvio: Doctorul: Fulvio: Doctorul:

A făcut plângere? Cine? Fabrizio, nu? Era din vina ta? Întreabă-l pe el dacă a făcut plângere. Nu pot, n-am prea rămas în raporturi bune. Din cauza accidentului? Din cauza Mariei. Explică-mi dinamica. A accidentului sau a Mariei? Care vrei tu, dacă tii ce vrei să-mi povesteti, nu mă face să-ţi pun o mie de întrebări, ce dracu’. Vorbete i gata. Dar pe urmă nu povestiţi prin preajmă? Nu sunt preot. Adică? Adică nu. Ploua, nu? Adică strada era udă. Nu, ploua, adică n-am ieit.

10

Fabrizio: Fulvio:

optsprezece

12 13

Ridică mult volumul radioului. Se aud, totui, lovituri violente i urlete sfâietoare.

14 15

nouăsprezece

16 17

Doctorul.

18 19

Doctorul:

20 21 22 23 24 25 26 27 28 29

31 32

Flash-back. Loc de întâlnire. Fulvio, singur, cu privirea absentă. Intră Fabrizio. Se oprete la oarecare distanţă. Îl privete.

33 34 35 36

Cum merge?

37 38

Tăcere.

Ce vrei să faci? Eu te iubesc...

11

30

Fabrizio:

Nu trebuie să-ţi pară rău, în curând totul va fi ca înainte. (Are lacrimi în ochi) Trebuie să înţelegi că totui, orice s-ar întâmpla, tu rămâi un prieten. Un prieten adevărat. Îmi pare rău... (Stinge lumina)

6 7

Pauză.

Fulvio:

2

39

Aia nu era o problemă. Erau vii amândoi. Într-un anume sens se explicaseră, în felul lor. Adevărata problemă eram eu. Îmi treceam viaţa prefăcându-mă că mă ocup de ei, înghiţind spaimele i văicărelile lor. Bun, învăţasem să mă descurc i cu asta, dar cum îi permiteau să mă implice? Nu era profesionist din partea lor. Asta i pentru că eu mă lăsam implicat. Iar asta nu era profesionist din partea mea. Dar dacă era normal să mă ocup de ei, de mine cine se ocupa? Ei? Bine, dar atunci trebuiau să-i asume această responsabilitate! Cum puteau pretinde să mă ocup de ei dacă nimeni nu se ocupa de mine? Nu e posibil, nu merge, aa se rupe marele cerc al vieţii! Dacă nu există un braconier care să jupoaie crocodilul care a mâncat ţânţarul care a transmis malaria tomatei nimic nu mai funcţionează. Nu? i, uite-aa, eu nu mai funcţionam. Ieit din uz. Stricat.

40

Fabrizio se apropie. Brusc, Fulvio se ridică i începe să-l lovească destul de sălbatic. Fabrizio se apără, în cele din urmă, însă, cedează. Rămâne la pământ, gâfâind. Încearcă să se ridice încet. Încă mai are energie pentru asta.

41

douăzeci

42 43 44

Casa M. Aceeai zi, cer aproape alb, foarte jos. Maria, Gianni, Luigi.

45

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio: Fabrizio:

Ei, trebuia. Ţie îţi trebuia. Îmi pare rău. i mie. (Se duce spre radio) Trebuie să înţelegi că tu pentru mine eti un prieten. tiu, îmi pare rău pentru toată...

46

Sună telefonul.

46 47 48 49 50

Luigi: Gianni: Luigi:

E cineva. Eu nu mă mai duc. E cineva care vrea să vorbească.


31 Telefonul sună. Gianni se ridică i se duce să răspundă.

1 2

Gianni:

Alo. Ah, salut! Da, da, chiar cu tine vroia să vorbească, te caută de ceva timp, dar tu nu eti niciodată de găsit, stai. Maria! Maria! La telefon. Vine-acum.

3 4 5

8 9

(la telefon) Alo, îmi pare rău, nu tiu ce să fac, nu am controlul asupra situaţiei, nu, nu l-am avut niciodată...

13 14

16 17

Maria:

(la telefon) ...nu, nu cred că am produs chiar atâta suferinţă. Da, am greit cum am respirat, dar am iubit, tot timpul. Cel puţin de iubit, am iubit tot timpul. Nu, n-am minţit niciodată. Nu. Nu am minţit niciodată, voi aţi vrut să credeţi că am minţit pentru că aa era mai uor, aa deveneam o vrăjitoare care vă omoară copiii ca să nu-i ia răspunderi, i totui e adevărat, am iubit tot timpul. Tot timpul. i mult...

Gianni: Marta: Gianni: Luigi: Gianni:

18 19 20

Maria: Gianni:

Nu vreţi nici măcar să auziţi? Nu. Tată? A spus nu. Dar e un joc normal, e un joc frumos. Maria? Poate altă dată. Nu pot să cred. Nu e posibil. Sunteţi sinceri?

21 22 23

Tăcere. Gianni are o schimbare bruscă de dispoziţie, ia cheile mainii.

24 25 26

Luigi: Gianni:

27 28

Cu blândeţe, Marta îi ia telefonul din mână, duce receptorul la ureche, închide.

Pauză.

12

15

Marta reintră în casă.

Marta: Gianni: Marta:

Eu nu sunt bătrân, sunt bolnav. E altceva. Toţi sunteţi bătrâni, n-aveţi chef de joacă, aia vorbete singură la telefon... E un joc frumos. Nu-i frumos deloc, vă învăţ eu un joc frumos... Termină. Dar e un joc frumos... Las-o baltă.

10 11

Maria:

Luigi: Gianni:

6 7

Gianni pune receptorul lângă telefon i se întoarce unde era. Îi aprinde o ţigară. Maria, după un timp, se duce să răspundă.

Luigi: Gianni:

29 30

Marta: Gianni: Luigi:

Unde te duci? Mă duc să văd dacă găsesc pe cineva mai... mai... Mai cum? Altfel decât voi. Să nu vii târziu.

31

Marta: Maria: Gianni: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni: Luigi: Gianni:

Cu cine vorbeai? Cu telefonul. Pe cine ai omorât? Pe nimeni. Ai spus că ai omorât... Gianni, vezi-ţi de treburile tale. Dar sunt i treburile mele... Când Marta spune să-ţi vezi de treburile tale vezi-ţi de treburile tale. Pentru că dacă nu mă plesnete? Mie nu mi-e frică de ea. Pentru că are dreptate. tie ce face, tie. Eu nu las pe altcineva să gândească în locul meu. Atunci învaţă să gândeti singur, drăcia dracului, creti, nu poţi să te porţi mereu ca i cum ai avea trei ani. Problema e că aici nu crete nimeni, se îmbătrânete i atât, i-atunci prefer să am trei ani.

32

Gianni iese.

33 34 35

Luigi: Marta:

Nu sunt bătrân, sunt bolnav. Da.

36 37

Pauză.

38 39 40 41 42

Luigi: Maria: Luigi: Maria:

Ninge. Ce? Afară, zăpadă. Ce mito!

43 44

Marta o privete uluită. Apoi zâmbete.

45 46

douăzeci i unu

46 47

Doctorul

48 49 50

Doctorul:

Lucrurile se petrecuseră aa: eu închisesem dispensarul, mă dusesem într-un bar cu


32 intenţia de a cumpăra o sticlă de whisky i două kile de popcorn. Înainte de a apuca să plătesc i să plec, am mai făcut o jumătate de oră de dispensar la faţa locului, m-am ocupat de o indigestie din ziua precedentă, de o prostată veche, de nite vene varicoase ale unei neveste absente i m-am pricopsit cu o consultaţie la domiciliu pentru ziua următoare. Am salutat în grabă i am plecat acasă. În timp ce eram în maină am fost surprins de o ninsoare deasă, am derapat într-un gard, am fost iertat fiindcă eram medic, am fost scutit cu amabilitate de o vizită la mătua astmatică i mi s-au dăruit ase ouă. Acasă mi-am prăjit două, am deschis whisky-ul i popcorn-ul i m-am instalat în faţa televizorului. Genul de cină pe care-l recomand pacienţilor mei. M-am gândit la mine foarte, foarte intens. Din când în când, gândul îmi rătăcea de la sarcinile întrerupte ale Mariei la încurcătura aia a naibii dintre veri, la Marta i la furia ei... dar pe urmă reueam aproape întotdeauna să mă întorc la oile mele. După câtva timp, avea să sune telefonul i, în ciuda orei foarte înaintate, aveam să mă duc să răspund.

tine. La bine i la rău, am fost tot timpul împreună, aa e corect.

1 2 3 4

Tăcere.

5 6 7 8 9

Fulvio: Maria: Luigi: Fulvio:

10 11 12 13

Maria:

14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

Luigi: Fulvio:

24 25 26

Maria:

27

douăzeci i doi

28 29

Casa M. Aceeai zi. Privesc mai mult sau mai puţin toţi ninsoarea. Apoi intră Fulvio cu o anume energie.

30 31 32

Fulvio: Luigi: Fulvio: Marta: Fulvio: Luigi:

Maria, trebuie să-ţi vorbesc. Bună seara Fabrizio. Fulvio. Bună seara. Ce mai faci? Trebuie să vorbesc cu Maria. Te plimbi pe timpul ăsta...

33 34 35 36 37

39

Maria îl privete.

Fulvio:

38

40

Marta: Fulvio:

41

Marta: Maria: Luigi: Fulvio: Luigi: Fulvio:

Vreţi să rămâneţi singuri? Nu, nu. Eu tot nu aud, mă uit la zăpadă eu. Maria, m-am gândit. Astea-s aiureli. Nu putem să dăm totul în mă-sa pentru nite aiureli... Fulvio, sunt domnioare de faţă... Nu-mi pasă ce-a fost cu Fabrizio, sau cu alţii, dacă au fost i alţii, nu tiu, nu vreau să tiu, nu are importanţă. Eu m-am obinuit cu

42 43

Maria:

44 45 46 46 47 48 49 50

Marta: Maria: Marta: Maria:

Asta am venit să-ţi spun. E foarte frumos ce ai spus. (aparte) Mă rog... Da, tiu că e frumos, dar eu vroiam... te-am iertat, nu? E un fel de propunere, cum s-ar zice: „Dăm totul la spate i mergem înainte”. Împreună. Asta vroiam să-ţi spun. Eti foarte drăguţ... dar eu, eu de-atâta timp încerc să dau totul la spate, zi de zi, i nu prea reuesc. Totul se întoarce înapoi, i atunci încerc să fac ca i cum totul ar fi la spate, dar în realitate nu e aa, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc se întâmplă pentru că e la spate acel totul care eu credeam că stă acolo cuminte, i de fapt nu stă cuminte deloc, i atunci cred că nu mai e posibil. (aparte) Ai devenit foarte responsabilă. Bine, nu-i nicio problemă, atunci nu dăm nimic la spate i luăm totul în piept uor-uor... Nu, nu ar fi corect pentru tine, înţeleg că acum chiar ţi se pare că putem s-o facem, dar nu-i aa, e un lucru pe care trebuie să-l fac eu, tu acum ai spune orice numai ca eu să-ţi spun: „Bine, hai să fim din nou împreună”, dar nu, nu ar fi cum crezi tu, nu ar avea absolut niciun sens, ar fi din ce în ce mai rău, i să tii că e mai bine să suferi un pic mai mult imediat, dar apoi, cu timpul, o să fie mai bine. Da, o să fie mai bine mai ales pentru tine. Nu te preocupa tu de ce ar fi mai bine pentru mine, eu vreau să încerc... Dar ea nu. Cum vrei să ţi-o spună? Tu ce vrei? (Mariei) Ea ţi-a băgat ideile astea în cap? Ţi-a făcut spălături de creier după ce s-a întâmplat ieri aici? Nu, nu. Ea nu le spune altora ce trebuie să facă, încearcă doar să înţeleagă ce vor ei să facă. De multe ori nu se prinde, dar de multe ori da. De data asta s-a prins. Chiar crezi asta? Da. Nu crezi că încerc să vă condiţionez viaţa? N-am crezut asta niciodată, nu, mie mi se pare că încerci să înţelegi ce vrem i-atât.


33 Marta: Maria: Luigi: Fulvio: Maria: Fulvio: Maria:

Nu mi-ai spus asta niciodată. Nu. (aparte) Ar trebui să vorbiţi mai mult, în fond vă înţelegeţi bine... Iartă-mă, Maria, putem închide paranteza? Stăteam de vorbă. Terminasem. Adică să plec aa? Cred că da.

1 2 3 4 5 6 7

Marta: Gianni:

8 9 10

Intră Gianni, foarte agitat.

11 12

Gianni: Fulvio: Gianni:

Bună ziua, adică bună seara, oh, salut Fabrizio... Fulvio. Cum e? Stăteaţi de vorbă?

13 14 15 16 17

Intră i Fabrizio, cu guler ortopedic i câţiva plasturi.

Luigi: Gianni:

18 19

Marta: Gianni:

Fabrizio: Luigi: Gianni: Luigi: Fabrizio: Gianni: Marta: Gianni:

Maria: Gianni: Fabrizio: Gianni:

Ce s-a întâmplat? Sunt un pic montat. Sunt în stare de oc, aa că vorbesc mult i repede, dar mi-e bine, îmi trece imediat. Dacă faci de mâncare eu mă ocup de aperitive. S-a ciocnit cu maina, l-am găsit pe un câmp. V-aţi ciocnit? Nu, eu m-am ciocnit, am făcut totul singur, am arat un câmp. Tu nu te-ai ciocnit, Fulvio? Fabrizio. Nu, eu treceam pe-acolo, am văzut nite faruri care se micau... Da, puneţi-l să vă povestească scena, povestete foarte bine, poţi să mori de râs... Dar eti bine? Sigur că sunt bine, sunt doar un pic montat, sunt viu printr-o minune, nu mi-am făcut nimic! De ce nu faci ceva de mâncare? Iartă-mă, tată. Nu mergeam tare, era o groază de zăpadă, am plecat ca un bou, iartă-mă, nu vroiam, tiu că-ţi faci griji... Gianni, stai jos... Mi-e bine, ce curu’! N-am niciun chef să stau jos! A zburat tare urât... Staţi voi jos, de ce nu staţi? Parc-aţi fi nite copaci, aa, toţi în picioare, nemicaţi. Ori faceţi ceva, ori vă relaxaţi, i tu Marta, fac eu de mâncare, bine? Azi am eu grijă. Sunt un pic idiot câteodată, dar acum am înţeles, fac rău, eu a vrea să vă jucaţi tot timpul cu

20 21 22 23 24 25 26 27 28

Maria: Fabrizio: Gianni: Maria: Gianni: Maria:

29 30 31 32

Gianni: Maria: Gianni:

33 34 35 36 37 38 39

Marta: Maria: Gianni: Fulvio: Marta:

mine, dar nu e în firea voastră, nu e vina voastră că sunteţi morţi. Nu, glumesc, vreau să spun că-mi dau seama că uneori umflu capul, voi aveţi problemele voastre i eu nu vă ascult... Lasă, Gianni, tim. Da, tiu că tiţi, dar vreau să tiţi că-mi dau seama i vă cer iertare, eu câteodată par că nu înţeleg pentru că sunt foarte prins de treburile mele, i dacă vă văd morţi ca în momentul ăsta – staţi jos – mi se pare că-mi furaţi energiile sau nu tiu, pe când tu (Marta) te gândeti la noi, tu ai de luptat, nu-i uor să reziti cum faci tu, dacă pe deasupra te mai i îngrijorăm. Gianni, începi să mă îngrijorezi. Maria, unde eti? Ah, eti aici, pe tine te agresez deseori pentru că eti mai uor de agresat, chiar dacă nu ascult, chiar dacă nu înţeleg nici măcar ce te preocupă, am înţeles când vorbeai despre ucideri, te refereai la copii, nu? Da, dar calmează-te. Ce copii? Pot să te îmbrăţiez? Sigur... (o îmbrăţiează) Iartă-mă pentru tot, tii... Mergem să ne întindem o clipă, să vorbim în linite? Mi-ar plăcea să vorbesc un pic cu tine. Hai să ne întindem, i vorbim. Da. (Se desprinde din îmbrăţiare) Dar mai târziu, acum vreau să profit de prezenţa voastră, e atâta lume... aveţi chef de un joc? Da. Da. Toată lumea-i de acord? Zău că... Da, toţi suntem de acord.

40 41

Pauză.

42 43

Gianni:

Bine.

44 45

Pauză. Gianni vomită.

46 46

Maria:

Cheamă doctorul.

47 48

Marta se duce în fugă la telefon.

49 50

Fabrizio:

A zburat foarte urât.


34 Luigi: Fabrizio: Fulvio: Luigi:

Gianni, ce se întâmplă? Am văzut farurile pe cer, cum se învârteau... A dracu’ porcărie! Gianni, ce e?

1 2 3 4 5

Maria se duce să-i ţină fruntea lui Gianni.

6

Maria: Gianni: Maria: Gianni: Marta i Maria:

7

Fabrizio: Marta: Luigi: Gianni: Marta: Maria: Gianni: Luigi: Marta: Maria: Marta: Gianni: Maria: Gianni: Luigi: Gianni: Fabrizio: Gianni: Fabrizio: Fulvio: Marta: Gianni: Maria: Gianni: Marta: Luigi: Marta: Gianni: Marta: Gianni: Luigi: Maria: Gianni: Luigi: Maria: Gianni:

M-am oprit, l-am văzut că se învârtea în jurul mainii i l-am adus aici... (la telefon) Alo, domnul doctor? Gianni nu se simte bine... Gianni, ce e? Mi s-a făcut doar somn. (la telefon) S-a ciocnit cu maina, vomită. Acuma mergem să ne-ntindem. Da. Gianni! Gianni! Nu-l lăsaţi să adoarmă. Cum? Vine doctorul, nu-l lăsaţi să adoarmă. Dar mie mi-e somn. Sunt bine, mi-e somn i-atât. De ce nu jucăm jocul ăla? Pentru că mi-e somn. Gianni, Gianni! Trebuie să fiu în formă ca să jucăm jocul, dorm niţel, numai vreo oră, i pe urmă jucăm. Gianni, noi trebuie să plecăm... Păi plecaţi! Dar mai întâi vroiam să jucăm jocul. Ce joc? Gianni, explică-ne jocul. Nu-l tiu, nu tiu regulile. Inventează-le. N-am chef, vreau să dorm până-mi trece durerea de cap. Gianni! (Îi dă palme uoare) Gianni! Spune-mi o poveste. Spune-mi tu mie. Dacă-ţi spun eu, adormi. Vreau să dorm. Gianni! Ai tot timpul să dormi, acuma trebuie să te distrezi. Du-te dracu... Gianni! Spune-mi cum poţi să mă recunoti fără să te întorci. După mers.

8 9 10

Maria: Fulvio: Fabrizio:

Asta-i tot? Păi, da. Numai asta era? Noapte bună. Gianni! Gianni! (Îl strigă pe nume, îl pălmuiesc) A adormit. Ce facem? Ateptăm doctorul...

11 12

Pauză.

13 14

Luigi:

15 16 17 18 19

Puţi a râgâială Gianni, a mâncare digerată... când era mama nu puţeai a râgâială. Nu-i duumeaua, tu eti, Marta o spală în fiecare zi duumeaua, duumeaua nu pute a vomă, tu eti, tu nu puţi a vomă, dar când vomiţi puţi. Dar nu-i nimic rău în asta...

20 21 22

Marta continuă să-i ţină fratele în braţe, nu mai încearcă să-l trezească, îl mângâie încet. Maria se ridică.

23 24 25 26 27 28 29 30

Maria: Fulvio: Maria: Fabrizio: Luigi: Fulvio: Maria:

Voi doi puteţi pleca. Vroiam să-l ateptăm pe doctor... Nu-i nevoie, de-acuma doarme. Dacă e nevoie de noi... Nu, nu, doarme... Atunci plecăm? Da, mulţumesc.

31 32

Îi sărută pe obraz.

33 34 35

Fabrizio: Luigi:

La revedere. Salut, Fulvio.

36 37

Ies. O pauză.

38 39

Luigi:

40 41

Marta:

Nu trebuia să mergi la vânătoare pe un timp ca ăla. Und in seinen Armen das Kind war tot.

42 43

Trecere de timp.

44 45

Aceiai, plus Doctorul.

46 46 47

Marta: Doctorul:

48 49 50

Luigi:

Dar cum să moară aa? O hemoragie cerebrală, probabil că s-a lovit cu capul, poate că nici nu i-a dat seama... Doar nu e prost, se preface că nu-i dă seama, dar în realitate tie tot, chiar dacă


35

Doctorul: Maria: Doctorul: Marta: Maria: Luigi:

doarme n-ar trebui să-l faceţi prost, e capabil să se scoale dintr-o dată i începe să vă spună o grămadă de chestii, e teribil el... Voi... voi ce-aveţi de gând să faceţi? O înmormântare. Da, sigur. Dacă aveţi nevoie de ceva, orice... Da, avem nevoie de ceva, orice, dar cred că va trebui să ne descurcăm... Da, cred că da. Întotdeauna ne-am descurcat.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

12 13

Gianni mort, Luigi, Maria, Marta.

Maria: Marta: Maria: Marta:

10 11

Trecere de timp.

Marta: Maria: Marta:

14

Maria: Marta: Maria: Luigi:

15

Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria:

Dacă ai putea face orice vrei, ce-ai face? A pleca. Unde? Nu tiu. Nu am fost aproape nicăieri, cum a putea să aleg? Corect. Vreun loc oi găsi. A încerca mai multe... Ai pleca singură? Da, cred că da.

16 17 18

douăzeci i trei

19 20

Altundeva. Fulvio i Fabrizio.

21 22 23 24 25

Pauză.

Fabrizio: Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

26 27

Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria:

i tu? i eu la fel. Ai pleca? Da, cred că da. Da. Cu mine? Nu. Tu ai vrea să plec cu tine? Nu. Ne-am întâlni noi. Mai devreme sau mai târziu. Am putea chiar să stabilim să ne vedem din când în când într-un anume loc, aa, ca să schimbăm două vorbe. Păi da. N-ar fi rău.

28 29

31

Pauză.

32 33 34

Fabrizio: Fulvio:

35 36 37 38

Fabrizio: Fulvio:

39

Marta: Maria: Marta: Maria: Marta: Maria:

Îmi pare rău. Tu eti un fiu de căţea, dar eu n-am nimic cu tine, nici n-oi fi fost tu primul... Gianni a stricat totul. Gianni a murit. Tocmai. Mă lucrează pe bune ideea că, dacă nu venea să moară exact acolo, la ora asta eram din nou împreună, era numa’ coaptă.

41 42

Marta: Maria:

i acum? Peste puţin ies cu ceilalţi. Care e programul? Dăm un tur să vedem dacă reuim să furăm un far pentru rabla lui Gifo i pe urmă, dacă tot am ajuns aici, mă gândeam să fac un foc cu scrisorile i pozele Mariei, alea trei-patru căcaturi care mi-au rămas de la ea.

30

40

Pauză.

De ce nu? Ar fi fericit? Eu cred că el e fericit dacă suntem noi fericite. i dacă n-ar fi? Asta e. i-a trăit viaţa. Asta e. Dar eu cred că i-ar fi bine, nu pare, dar e adaptabil. S-ar văicări un pic i pe urmă s-ar obinui. Da, i eu cred. Da? Da. Pentru mine nu vă faceţi probleme, stau aici cu Gianni, când e frumos mergem la vânătoare.

i banii? Pentru plecare avem ceva, pe urmă am mai vedea. Păi da. i el? Pentru el s-ar găsi o soluţie. Zici? Destul să ne gândim un pic. Un ospiciu?

Fulvio sare brusc în picioare, alarmat.

43 44 45 46

Fulvio: Fabrizio: Fulvio:

46 47

Fabrizio:

48 49 50

Fulvio:

Ce curu-i asta?! Ce? Căcat, îţi iese sânge din ureche, curu’, scuze, îmi pare rău! Ah, nu, nu-i vina ta, de când eram atâtica târăsc povestea asta după mine. Mai mult e chestia să te obinuieti. Ce porcărie. Da’ la un doctor te-ai dus?


36 Fabrizio: Fulvio:

Da, e zăpăcit, zicea că-i din cauză că mă îndrăgostisem, îţi imaginezi. tii care-i problema lui?

1 2 3 4

Face un semn elocvent indicând că după părerea lui Doctorul nu prea e dedat la raporturi sexuale.

5 6 7

Râd.

8

epilog

10

9

11

Lumină. Casa M. Gianni nu mai e. Sunt în schimb Maria i Marta cu valizele i Luigi.

12 13 14

Doctorul

15 16

Doctorul:

Au plecat pe doisprezece decembrie. Eu mi-am părăsit postul circa un an mai târziu. De câţiva ani trăiesc i lucrez în Africa. La fel ca mulţi dintre noi, nu am ajuns aici în infern cu avionul vocaţiei, ci târât de pluta decepţiei. Desigur, cu timpul vocaţia mi-a revenit, sunt bun în meseria mea, sunt un punct de reper pentru mulţi tineri medici care vin aici, iar specializarea în boli tropicale mi-a devenit, în fine, foarte utilă. În mijlocul atâtor copii care mor de dizenterie mă întreb sincer dacă era „necesar” să povestesc

17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28

această mică istorioară. Luptând în fiecare zi cu o moarte adevărată, permanent ameninţătoare, simt că ar trebui să încerc dezgust faţă de sarcinile întrerupte ale Mariei, faţă de accidentul stupid al lui Gianni, faţă de văicărelile bătrânului, faţă de problemele Martei, dar în inima mea nu pot să nu simt duioie. Rămânând la fapte, tiu că Marta i Maria au plecat într-adevăr, că Gianni a fost înmormântat cu tot ceremonialul i că bătrânul Luigi a ajuns într-o casă de bătrâni. După aceea eu m-am dus deseori să-l vizitez, fără să-l găsesc mult mai rău. Maria a venit de câteva ori să-l vadă, dar în acele ocazii nu ne-am întâlnit. Nu tiu ce s-a ales de ei actualmente, presupun că la ora asta Luigi e mort, că surorile au aflat vestea cu o anumită întârziere, că Fulvio s-a însurat cu prima fată întâlnită, spre deosebire de Fabrizio. Mă distrez uneori imaginându-mi felul cum au sfârit cu toţii, dar ţin asta pentru mine. Un coleg de-al meu, un medic rus, scria că „femeile nu iartă insuccesul”, cred că nu se referea la femei ca femei, ci la pacientele lui. Avea dreptate, când vorbeti atâta e uor să spui tâmpenii, medicilor nu li se iartă insuccesul, iar eu detest să mă înel.

29 30

Lumina se stinge lent pe Maria, Marta i Luigi.

31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 46 47 48 49 50

© 2002 by Fausto Paravidino e Ubulibri via Ramazzini, 8 – 20129 Milano www.ubulibri.it


33

„Nu cred că românii sunt cea mai mare problemă a ţării noastre, aşa cum crede noul primar al Romei”

Fausto Paravidino autorul piesei „Boala Familiei M” Are 32 de ani şi face teatru de-o viaţă. E actor, regizor, dramaturg, traducător şi lucrează şi în cinematografie. Fausto Paravidino e cetăţean într-o ţară în care România prezentă are o imagine proastă. Radu Afrim a montat la Timişoara un spectacol după una din piesele scrise de el, „Boala Familiei M”


34

Care e ordinea profesiilor tale în teatru? Mă refer şi la cea cronologică, dar şi la felul în care te percepi şi vrei să fii perceput. Întâi am fost actor, apoi am continuat cu regia şi scrisul. Sunt mai cunoscut ca dramaturg, dar consider actoria ca fiind prima mea profesie. În perioada asta mă ocup mai mult cu scrisul, dar perspectiva mea, ca dramaturg sau regizor, întotdeauna se bazează pe experienţa de actor. De ce ai simţit să descoperi teatrul pe mai multe căi? Cred că fiecare ipostază în care te pune teatrul te ajută să le înţelegi mai bine pe celelalte. De pildă, traducerea unei piese este una din cele mai bune modalităţi pe care le are un regizor ca să se lase pătruns de ea.

Ai teme preferate ca dramaturg? N-aş spune asta, şi chiar dacă ar fi aşa, nu e ceva ce „hotărăsc” eu. Niciodată nu pornesc de la un subiect atunci când scriu. Încep prin a mă inspira din situaţii. Scriu pornind de la doi oameni care au o relaţie, un anumit conflict. La început nu-i cunosc nici eu prea bine, aproape că nu pot să prevăd ce se va întâmpla în următoarea scenă. Desigur, cazul „Genova 01” este complet diferit, dar e singura mea excepţie. Trebuie să fii răzvrătit ca să scrii? Oarecum. Nu cred că e necesar să te cerţi cu lumea, dar cred că ajută să ai o atitudine, alta decât cea uzuală. Un text prinde viaţă dintr-un conflict, dintr-o durere; dacă te simţi confortabil în societatea în care trăieşti, e greu să spui ceva interesant. Cum resimţi receptarea pieselor tale? Depinde. Criticii şi un anumit tip de public simt nevoia de a eticheta radical tot ce văd şi asta limitează percepţia. Piesele pe care le-am scris până acum sunt, cred eu, foarte diferite una de alta, aşa că e cam greu să le pui etichetă.

Mi se par interesanţi spectatorii care vor să fie şocaţi, dar se plâng atunci când li se întâmplă asta; unii au impresia că dacă nu se plictisesc o tură, nu au cum să aibă parte de trăire teatrală intensă.

Te-a surprins vreodată scriitura ta atunci când a fost prelucrată de alţi regizori? Deseori am fost dezgustat, dar în unele cazuri am fost chiar surprins. Cea mai recentă producţie cu „Peanuts”, în Italia, a fost regizată de Valerio Binasco, regizorul meu preferat. În analiza pe care a făcut-o piesei am descoperit ceva din propriul meu mod de a observa realitatea, de care nu fusesem conştient până atunci. Cum scrii, joci, regizezi atunci când ai deja succes? În ce măsură tu şi succesul vă influenţaţi reciproc? Încerc să nu fiu influenţat de aşteptările altora, dar nu am un succes atât de mare încât să trebuiască să suport aşteptări chiar atât de mari! Problematica dramaturgului este aceeaşi cu a actorului şi regizorului Fausto Paravidino?


Foto: Radu Afrim

Care este teatrul pe care tu nu îl faci? E greu de formulat ce încerc să fac, darmite ce încerc să nu fac! Pot să spun că nu mă interesează imaginile grandioase, trupurile, dansul şi tot ce nu e strict legat de reprezentarea directă a fiinţei umane şi a comportamentului său. Ai o atitudine politică? Sigur că am. Tocmai am votat pentru un partid care n-a primit destule voturi pentru a rămâne în parlament. Prin urmare, în momentul de faţă nu sunt reprezentat, mă aflu în afara sistemului nostru democrat. Mă tem de capitalism şi de războaie. Asta e atitudinea mea politică. Mă tem mai mult decât majoritatea cetăţenilor italieni. Nu cred că românii sunt cea mai mare problemă a ţării noastre, aşa cum crede noul primar al Romei. Ce înseamnă pentru tine să fii montat în România? Întotdeauna e interesant ca piesele tale să fie jucate în

străinătate. Dacă în Italia îmi pot imagina ce se întâmplă când o piesă de-a mea e pusă în scenă, în alte ţări e cu totul altfel şi cred că doar aşa se poate crea un adevărat schimb cultural. Dacă nu mă înşel, e pentru prima oară când o piesă de-a mea se joacă în România; „Boala Familiei M” e una din preferatele mele şi, în acelaşi timp, una din cel mai puţin montate. Iar asta mă bucură enorm.

Întrebare de Post Scriptum: Tu şi cinematografia: cine a găsit pe cine? Cu mulţi ani în urmă, când eram în gimnaziu, am vrut să fiu regizor de film. Urmăream câte două-trei filme pe zi, citeam cărţi despre cinema etc. Mai târziu, am început să lucrez în teatru şi am uitat complet ce-mi dorisem. Când un producător de film m-a invitat să scriu şi să regizez un film, nu mi-a venit să cred. Deşi lucrez în continuare în teatru, scriu deja pentru al doilea film şi mă inspir pentru al treilea. Asta, dacă mai vor să lucreze cu un regizor de film ca mine; dacă mai vor să lucreze cu un creator de teatru ca mine.

Traducerea din limba engleză: Mirela Iacob

Cred că ele sunt una şi aceeaşi. De multe ori prefer să regizez o piesă scrisă de altcineva, sau să joc în ea, fiindcă mă provoacă mai mult.


36

Dialog cu criticul de teatru

Alice Georgescu Emoţie, profesionalism, impostură: cine pentru cine există în teatru?

Cât de eficientă consideraţi că este critica de teatru în România, sub aspect calitativ şi prolific? Dacă e să judecăm după felul cum arată la ora actuală teatrul românesc, s-ar zice că ochiul lui de soacră - critica, adică - stă de oarece vreme închis (complice, în general); sau are albeaţă. Evident, nu-mi fac iluzii că opiniile criticii (cu atât mai puţin, opiniile critice) pot exercita o eficienţă imediată asupra unui fenomen atât de complex(at) cum e teatrul nostru acum, dar dacă ea, critica, ar fi funcţionat bine în ultimul deceniu, poate că scena românească ar fi fost şi ea MAI: mai harnică, mai activă, mai imaginativă şi, în special, mai profesionistă. Aşadar,

ca să rezum: cred că, sub aspect calitativ, critica este foarte puţin eficientă. Dacă prin “prolific” înţelegeţi cantitatea de critici pe cap de artist al scenei… mda, aici critica e deosebit de eficientă: se creşte şi se înmulţeşte de la o zi la alta. Cine sunt beneficiarii reali ai criticii de teatru? Admiţând că există, beneficiarii reali sunt, în proporţie decisivă, oamenii de teatru, care colecţionează cronicile pozitive despre ei înşişi, precum şi cronicile negative despre colegi. În rest, mă tem că oamenii din afara profesiei teatrale citesc cronici doar întâmplător; sunt mai interesaţi, am impresia, de notiţele de (semi)scandal privind existenţa “civilă” a artiştilor.


37 Ce aşteptări aveţi de regulă de la un spectacol de Care sunt observaţiile dumneavoastră privind teatru şi de la un artist? felul în care este încasată critica de teatru pe De la un spectacol aştept, întotdeauna, să mă diverse paliere? intereseze şi să mă emoţioneze (poate fi şi o emoţie Critica este încasată rău de oricine: cui îi face plăcere intelectuală, nu ţin neapărat să izbucnesc în plâns!); să i se spună lucruri neplăcute despre sine, chiar dacă reuşeşte să mă şi surprindă un pic, e perfect. De la un dacă (sau mai ales dacă) sunt adevărate? Cred însă că un artist aştept, în primul rând, să vădească bunăcredinţă; să om inteligent şi un artist talentat (caracteristici care, uneori, nu mimeze interesul pentru o piesă, o temă, un subiect, un se reunesc în aceeaşi persoană), după un eventual puseu de personaj etc., ci să-şi asume, cum se zice, la persoana întâi furie sau de supărare pricinuit de o cronică “rea”, se opreşte o lucrurile despre care vorbeşte (de pildă, să simt că, “vorbind” clipă ca să se întrebe dacă, totuşi, nu e ceva demn de reţinut despre natură, suferă când vede un copac tăiat sau o floare în observaţiile defavorabile şi abia apoi porneşte mai departe. strivită). Ori, măcar, să mă mintă frumos... Numai că pentru Proştii, rataţii şi (cazul cel mai dramatic şi, totodată, cel mai asta trebuie să fie – revin, repet, reiau ş.a.m.d. – un profesionist periculos) artiştii care, adesea din propria lor vină, şi-au epuizat impecabil. creativitatea şi acum profită de beneficiile vechilor succese Se pot naşte performanţe în teatru după reţetă? Dacă da, reacţionează cel mai dezagreabil (inclusiv prin violenţe care este conţinutul unei astfel de reţete? verbale, fizice ori… administrative) la observaţiile critice. A, şi Da, se pot naşte – după o reţetă unică, având drept conţinut mai există artiştii care au învăţat (e o lecţie predată de cultura un unic ingredient: profesionalismul. Desigur, ar mai fi şi de show biz occidentală şi mai ales americană) că numele talentul - dar unde e talent nu există reţete. trebuie să circule permanent spre a fi mereu “actual” şi care, de Cum aţi lucrat la traducerea piesei „Boala Familiei M” în aceea, provoacă scandaluri mediatice motivate, chipurile, de raport cu tipul de dramaturgie pe care merge Fausto cronici “neînţelegătoare”. Aceştia din urmă sunt însă, în ciuda Paravidino şi cu gândul că o veţi încredinţa spre punere aparenţelor, cazuri benigne. în scenă lui Radu Afrim, nimeni altul decât el? Cum vedeţi critica de teatru din România ca breaslă? La traducere am lucrat cu imensă plăcere: piesa mi-a plăcut Nu o văd. Nu cred că o alăturare întâmplătoare de persoane foarte mult. Altminteri a fost o plăcere fără “raporturi” şi fără care au, conform nomenclatorului, aceeaşi meserie alcătuieşte “gânduri”, ca să respect formularea dumneavoastră, întrucât, cu adevărat o breaslă. pe de o parte, nu citisem până acum nici un text al lui Care sunt greşelile cele mai repetate în teatrul din Paravidino şi, pe de altă parte, din păcate, nu am discutat România? Oh, Doamne, pe tema asta s-ar putea scrie cel puţin un volum! Prefer să vă spun care este, după părerea mea, defectul principal al teatrului din România, în acest moment (nu că despre asta nu s-ar putea scrie alte volume!): scăderea dramatică şi spectaculoasă - ca să mă exprim în termeni de Critic de teatru, Alice Georgescu a profil – a profesionalismului, în toate compartimentele. Şi este, tradus piesa care a devenit spectacol din păcate, un defect cu consecinţe pe termen foarte, foarte lung. sub semnătura lui Radu Afrim, „Boala Care este repertoriul optim pe care l-aţi sugera oricărui Familiei M” de Fausto Paravidino. teatru din România? Nu aş putea face o astfel de sugestie, pentru că, spre a fi optim, repertoriul oricărui teatru din lume trebuie să ţină seama de doi factori: componenţa trupei şi structura publicului-ţintă. Recomandări de ordin general nu se pot emite, cred. Cum stă teatrul românesc cu proporţia de impostură? deloc cu Radu Afrim despre piesă ori despre spectacolul Cum o identificăm şi ce facem cu ea? lui. (Altfel decât s-a întâmplat cu ceilalţi regizori cu care am Întrucât profesionalismul, cum ziceam, a scăzut, proporţia de colaborat până acum ca traducător – maestrul Liviu Ciulei şi impostură a crescut automat; e o relaţie directă. De identificat László Bocsárdi – şi împreună cu care am lucrat efectiv la text, nu ar fi tocmai greu: lipsa de prejudecăţi şi o doză minimă de în funcţie de concepţia lor asupra mizanscenei.) Prin urmare, pricepere în domeniu sunt de ajuns. Identificarea ar trebui să a fost mai degrabă o muncă “în abstract” sau, mai bine zis, o fie însă urmată (pentru a avea eficacitate) de o demascare muncă exclusiv literară; deloc teatrală, aşadar. Fireşte, se poate a imposturii; în acest punct, lucrurile se complică, fiindcă şi aşa. Important e ca totul să iasă bine şi, la sfârşit, să nu ne e nevoie din partea criticului (el fiind chemat, în general, simţim dezamăgiţi unii de alţii. să se ocupe de această treabă neplăcută) de onestitate, de corectitudine, de sinceritate – şi chiar de curaj. Ceea ce, îndeobşte, pare să fie cam mult…


38

Velica Panduru


39

Nu cu mult înainte ca Radu Afrim să revină la Timişoara pentru a face spectacolul „Boala Familiei M.”, direcţiunea Naţionalului anunţa cu majuscule că teatrul a primit în folosinţă, în sfârşit, o sală pe care nu mai este nevoită să o împartă cu nici o altă instituţie, aşa cum se întâmplă, de când lumea, cu scena mare. Interesul lui Afrim s-a îndreptat rapid către noul spaţiu cu o multitudine de posibilităţi de exploatare. Uşoara panică pe care scenografa Velica Panduru a resimţit-o la început în faţa noului s-a transformat, încet-încet, într-un generator de idei creative care nu mai conteneau. „Pereţii erau acoperiţi cu enorme placaje verzi. Foarte urât… Dar le-am dat jos şi am descoperit o poveste. Parcă eram în universul fotografului Jan Saudek. Am construit o pădure, deasă, între zidurile acoperite cu mucegai. Am căutat să nu pierd profunzimea, să văd, să simt fiecare colţ. În contrast cu pădurea uscată, cu lumea noastră, iedera a început să crească pe ferestre. Mi s-a părut genial să putem folosi ferestrele enorme, lumina naturală, să construim în jurul ei. Eu, ca scenograf, am renunţat să încerc să stăpânesc spaţiul; m-am lăsat stăpânită de el. Cu toţii ne-am lăsat stăpâniţi, a devenit casa noastră, lumea noastră, universul nostru. Ne-a copleşit”, spune scenografa, convinsă că acest spectacol ar trebui văzut în locul în care a fost construit. Dacă e să pornească în turneu, probabil ar pierde din atmosferă. „N-ar fi acelaşi lucru, dar sigur că se poate adapta. Pădurea poate fi mutată oriunde. Ar trebui să refacem tot conceptul de lumini… dar şi asta mi s-ar părea o provocare.” Noua sală a teatrului înseamnă şi prima intersecţie a scenografei cu Radu Afrim. „Iniţial mi-a fost frică, eram stresată, nu-l cunoşteam, întrebam pe toată lumea cum e. Ne-am întâlnit şi m-am liniştit. A avut încredere în mine, mi-a dat libertate să creez. Mai ales în acest cel mai interesant şi mai provocator spaţiu cu care m-am întâlnit vreodată! Cred că o să-mi fie puţin greu să mă întorc imediat pe scenă, în teatru. Aici visez…” Cu toate acestea, în câteva zile, Ada Lupu va începe repetiţiile la „Trei surori”, aşa că Velica va trebui să revină pe scena (încă?) principală, pentru a crea decorul şi costumele spectacolului. „Idei avem,

Pădurea cu cerul de tablă şi eu, şi Ada, cu care sunt sigură că o să comunic bine. Mă bucur că fac parte din acest proiect, pentru că am făcut deja «Trei surori» la Budapesta acum cinci ani şi e o provocare să lucrez pe aceeaşi temă, în alt context, cu alt regizor.”


Actorul

Eugen Jebeleanu Dans printre Ĺ&#x;anse


41 săptămână. Am plecat cu băieţii la un suc şi Faci dans sportiv de performanţă de la şase am primit un telefon. Mi-a zis „Vino să iei textul”. ani. Ai crescut dansând, dar ai cotit spre Întâlnirea cu el a fost decisivă pentru mine. Pe lângă teatru, un domeniu în care dansul nu e pe faptul că m-a luat în „Autobahn” şi m-a învăţat mai primul loc. N-a fost suficient de puternic mult decât orice şcoală de teatru, m-a chemat apoi harul tău ca să marcheze drumul principal? să dau casting pentru rolul principal din serialul de la ProTV Eu am încetat să fac dans când a murit tatăl meu. Atunci „Cu un pas înainte”. Trei luni am stat stresat că nu ştiam n-am mai simţit, efectiv, chemare pentru sportul ăsta. dacă am luat rolul sau nu, pentru că de fiecare dată când Şi tot la vremea aceea, Ada Lupu mi-a propus să joc în „Scrinul negru”, iar Campionatul naţional din 2005 se suprapunea cu premiera spectacolului. La un an după majorat, „filmul” pe care Neputând să ajung, nefiind Eugen Jebeleanu şi-l reface în minte e suficient de pregătit, am renunţat la campionat şi la dans. Şi pot un… serial (şi de televiziune) în care să spun că după rolul Filip am apar regizorii Radu Apostol, spectacolul rămas blocat pe teatru. Oricum, „Autobahn”, Alexandru Berceanu, „Cu dansul nu mai e privit în ziua de un pas înainte”, neapărat Ada Lupu şi azi neapărat ca o artă, ci mai mult ca un sport în care se investesc „Scrinul negru” de la care au pornit toate, bani mulţi. Dacă nu ai rezultate Alexander Hausvater, „Athénée Palace pe măsură, îl faci degeaba. Eu Hotel”, Radu Afrim, „Boala Familiei M”, ajunsesem campion naţional dar şi o carieră în dansul de performanţă, şi am reprezentat România la întreruptă devreme. campionatul mondial. Dar oricât aş munci, oricâte ore aş petrece în sală, e nevoie de un antrenor care să mă îndrume, iar eu nu am găsit mergeam la casting primeam alte răspunsuri. Erau reticenţi un antrenor pentru dans de performanţă în Timişoara. faţă de mine, pentru că înainte de a intra eu pe rolul Matei Cum ţi-ai asumat rolul din „Scrinul negru”, cum te-ai fusese altcineva. Au făcut episodul-pilot împreună, după pregătit pentru el? care respectivul a avut un accident, o fractură de menisc, Rolul a venit total pe neaşteptate. A fost şi primul meu şi n-a mai putut să continue. Atunci, Apostol, Berceanu şi spectacol în Teatrul Naţional. M-au pregătit repetiţiile, m-a Ana Mărgineanu au propus să vin eu. Exact aşa am şi fost pregătit Ada. Spectacolul fiind chiar după moartea tatălui prezentat: „Eugen de la Timişoara, care a jucat în spectacolul meu, am resimţit repetiţiile ca pe-o terapie. M-au ajutat să lui Apostol şi lui Apostol îi place foarte mult de el” şi cam mă regăsesc, am prins din nou viaţă şi putere. Consider că atât. O introducere nicicum. Până să mă fac plăcut a durat m-am maturizat cu rolul acesta. Am învăţat o disciplină. O un timp. Cu Apostol am lucrat în prima parte a serialului, iar disciplină care nu e aceeaşi cu cea din dans. asta m-a ajutat foarte mult, pentru că nu ştiam pe nimeni acolo, iar el era singurul om care se îngrijea de mine. Eram În ce constă diferenţa? dezorientat total şi toată lumea se uita un pic ciudat la În dans eşti numai tu cu partenerul, nu contează celelalte mine. Era rolul principal, primul pe listă, şi din atâta lume perechi, comunicarea este doar între două persoane. În (au fost mulţi actori care au dat probă pentru rolul acesta) teatru sunt mai mulţi. La început m-am simţit cam mic eu jucasem doar la Ada şi la Apostol. Iar aici aveam de jucat pentru lumea asta. lângă Ana Ularu şi Oana Pellea, iar oamenii se întrebau Eşti conştient de magnetismul tău? „Cum de?” Dacă nu era Apostol în prima perioadă, nu ştiu Câteodată. Cred. Nu ştiu, nu m-am gândit la asta până cum m-aş fi descurcat. Pe urmă, Radu a renunţat la proiect. acum. Cu Alex Berceanu am lucrat apoi cel mai mult, şi îmi mergea deja bine, renunţasem la stres şi la inhibiţie. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Apostol? În 2005, Ion Rizea a venit la colegiu, la „Ion Vidu”, şi ne-a Cum te mai raportezi la serialul acesta pe măsură ce zis că e nevoie de un băiat pentru un personaj din piesa te îndepărtezi de el în timp? „Autobahn”. Din 8 câţi am venit am rămas 4, după care Nu prea mă mai gândesc la el. A fost o perioadă frumoasă, Apostol ne-a zis că ne comunică alegerea sa peste o cred că fiecărui tânăr de 17 ani i-ar plăcea să dea autografe,


să fie pe prima pagină a revistelor şi să-şi imagineze că poate cineva are un poster cu el în casă. Am rămas blocat când am văzut că a apărut un poster cu mine în Cool Girl… A fost frumos, a trecut, eu prefer să mă gândesc la spectacolele în care joc.

Dacă ar fi să alegi între teatru şi film, ce ai alege? Dacă ar fi să aleg între teatru şi televiziune, aş alege teatrul. Acum aş alege teatrul. E importantă celebritatea pentru tine? Pentru mine nu, dar am observat că pentru oamenii din jur e. Ţi s-a propus şi altceva în Bucureşti după serialul acesta? Da, chiar am intrat într-un spectacol, în „Chicago”, dar pe parcurs, nu de la început. Am fost chemat de coregrafă, de Ioana Macarie, să fac parte din trupa de dans. Şi mi s-a părut incitant. Mai e un spectacol, pe care l-am pierdut din cauza sănătăţii, care ar fi fost o imensă provocare pentru mine. Mălina Andrei vroia să facă un spectacol despre viaţa lui Nijinski, cu mine Nijinski. Proiectul s-a făcut deja, cred, dar Mălina mi-a spus că atunci când voi reveni în Bucureşti o să începem repetiţiile pentru dublă distribuţie. Ai 19 ani, şi ai lucrat deja cu regizori importanţi. Te consideri un tânăr cu şanse? Şansă am avut când am intrat în „Scrinul negru” şi şansă am avut toţi cei opt tineri care am venit la proba lui Apostol. Ce se întâmplă de acolo înainte nu mai ţine de şansă. Dacă ar fi intrat un alt băiat în rolul din „Autobahn”, toate întâmplările mele ar fi fost ale lui. Vei fi un actor cu şcoală de Bucureşti. Vei şi rămâne acolo, ai această dorinţă? Nu. Voi rămâne în Bucureşti atât timp cât voi putea să lucrez acolo aşa cum lucrez aici, la Timişoara. Sau, mă rog, nu neapărat la Timişoara. Eu oricum visez mai departe, îmi propun ca anii de masterat să îi fac undeva în străinătate. În Timişoara ai revenit recent ca regizor al spectacolului „4 : 2=1” pe care tu şi colegii tăi, Mihaela Chiticariu, Victoria Răileanu şi Sebastian Ciocan, îl jucaţi în Café des Bouquinistes. Cineva trebuia să coordoneze. Ideea e că după ce am terminat filmările la Bucureşti, am simţit nevoia să fac teatru. Nu mai făcusem de opt luni decât ce jucam în „Athénée Palace” şi în „Autobahn”, dar aceste spectacole se programau destul de rar. Am citit textul „norway.today” al lui Bauersima, dar nu l-am făcut tot pentru că, sincer, ne gândeam că nu îl putem face integral. Am preferat să luăm doar două bucăţi, iar alte două bucăţi să le scriem noi. „4 : 2=1” este spectacolul care reprezintă trupa noastră – trupa de teatru, trupa de prieteni.

42


43 Cum lucrezi cu Radu Afrim? Cum s-a născut cha-cha-ul din spectacol? Prima oară m-am întâlnit Nu ştiu dacă a venit din faptul că eu am făcut dans cu Afrim la „Krum”, când şi vroiam să se vadă treaba asta. am constatat că nu sunt în distribuţie. A fost un şoc Nu ţi-e frică de faptul că lumea se obişnuieşte cu pentru mine, nu înţelegeam de ce gândul că tu dansezi în spectacole? toţi colegii mei joacă, numai eu nu. Nu vreau să cred şi nu vreau să se creadă că de aceea Aşa că o vreme am uitat că există ajung eu în distribuţia unui spectacol. Prefer să se spună Afrim şi mi-am văzut de viaţă. că joc bine. Şi asta s-a dovedit în „Autobahn”, când eram Într-o zi însă, fiind la Timişoara legat de mâini şi nu puteam să fac nici un dans. Pe urmă, pentru a începe „Boala Familiei cred că s-a întâmplat spontan, de exemplu la Hausvater, M.”, a venit la spectacolul în „Athénée Palace”, tangoul pe care l-am făcut cu Oana nostru din cafenea. A doua zi Rusu era pentru că eu ştiam să dansez şi cineva trebuia dimineaţă m-au sunat de la să îl facă. În „Boala Familiei M.”, cha-cha-ul nu era scris în teatru să vin să îmi dea rolul. scenariu, dar probabil că şi Radu a profitat de faptul că am Nici prin cap nu îmi trecuse. făcut dans şi a vrut să facem o mică coregrafie. Aici mi-am Spusese el în seara aceea că reconfirmat că disciplina din dans nu e disciplina din teatru. ar avea nevoie de un băiat Eu am o anumită atitudine, o ţinută, o tehnică şi o anumită pentru rolul lui Gianni, dar mă rigiditate în dans care nu vin neapărat din personaj. Nu pot gândeam că sigur o să fie Sebi să îmi scot această tehnică din dans şi să mă las dus de sau Seba sau oricare în afară de val, pentru că eu am fost învăţat 10 ani de zile să dansez mine. Dar am fost ales eu şi am corect. Şi atunci probabil că e mai spectaculos ce face un început să mă cunosc cu Radu alt actor, care lucrează în personaj, decât eu, care fac ceva Afrim. Şi… nu ştiu cum să-l corect şi tehnic, dar nu transmit ce trebuie. Dansul e ceva descriu aşa, în două cuvinte, că micuţ în acest spectacol, pentru mine cel puţin, fiindcă nu e foarte mult de vorbit despre caracterizează personajul meu sub nici o formă. Are el alte el. E ciudat, straniu, bizar. Nu mistere, nu dansul. în sens negativ. E tot timpul Ce aşteptări ai de la acest spectacol? neaşteptat. Pentru mine, cel Majoritatea celor care mă cunosc ştiu acum că joc la Afrim puţin. Adică veşnic mă trezesc şi toţi sunt entuziasmaţi. E vorba de un rol principal şi toată în situaţii neaşteptate. La lumea ştie cine e Radu Afrim. E o mare responsabilitate început nu înţelegeam unele pentru mine să dovedesc că merit să joc la el în spectacol. indicaţii ale lui, pentru că este Oamenii se aşteaptă la foarte mult şi eu vreau să le dau obişnuit să lucreze cu actori foarte mult. Sper să întâmple asta cu personajul meu, foarte buni. Şi atunci nu mai pentru că e altfel decât cele pe care le-am făcut până acum. are răbdarea de a lucra ca un Zic eu. În postura de principal. Eu mă consider principal în profesor în şcoală, să te înveţe spectacolul ăsta. Poate că nu sunt eu cel mai important cum să vorbeşti, cum să stai şi în scriitura lui Paravidino, dar asta mi-a dat mie de înţeles ce să faci cu mâinile. El aşteaptă Radu Afrim, că trebuie să-mi asum responsabilitatea de de la tine să-i faci surprize şi rol principal în spectacolul acesta. Şi atunci normal că dacă nu i le faci, atunci e destul aşteptările sunt mari. Chiar dacă nu am de făcut mari de nasol. E o barieră foarte mică eforturi fizice la repetiţii, e rolul care mi-a dat cel mai mult între a fi firesc în spectacolul de gândit şi al cărui mister nici acum, la o săptămână acesta şi a aluneca în patetism, a înainte de premieră, nu îl cunosc. Şi cred că nici nu-l voi fi din altă lume. Dar am norocul cunoaşte. Ăsta e traseul personajului, se duce, moare sau ce că lucrez cu actori care mie îmi se întâmplă cu el, însă misterul lui rămâne şi după final. plac din Teatrul Naţional şi cu care relaţionez foarte bine, cum ar fi Claudia Ieremia, Ion Rizea.


44

directorul Teatrului Luni de la GreenHours

Voicu Rădescu „Discriminare pozitivă pentru companiile independente care şi-au dovedit utilitatea în timp!”

Legea 353/2007, cunoscută ca noua lege a teatrelor – deşi ea se referă, corect spus, la instituţiile şi companiile de spectacole şi concerte – a fost votată anul trecut, în decembrie. Una din marile aşteptări ale angajaţilor din instituţii se leagă de grila de salarizare – demerspionierat care ar trebui să aducă, începând cu stagiunea următoare, modificări substanţiale ale veniturilor artiştilor, în funcţie de ceea ce vor prevedea normele de aplicare a legii, încă nefinalizate. În plan paralel, companiile aşteaptă să „vadă” cum vor putea să beneficieze de prevederile acestei legi, care stipulează că au dreptul să aplice pentru finanţări la administraţia locală, nu numai pentru proiecte şi programe, ci şi pentru subzistenţă. Această lege are şi alte avantaje pentru „sectorul artistic privat”, dar toate rămân nedescifrate până când nu vor fi anunţate acele norme. Una din companiile cel mai interesate de aceste modificări este şi una dintre cele mai longevive, Teatrul Luni de la GreennHours, condus de Voicu Rădescu, acolo unde s-a desfăşurat, în urmă cu câteva luni, dezbaterea publică legată strict de interesele „privaţilor”. Au participat Secretarul de Stat în Ministerul Culturii Demeter András István, expertul independent, specialist în management cultural, Carmen Croitoru

(baricada legiuitorilor), dar şi artişti din zona independentă, reprezentanţi ai unor fundaţii şi asociaţii culturale, între care: Ioana Moldovan (Teatrul ACT), Cosmin Manolescu (Fundaţia DCM), George Hibovshi (JOINT Theatre), David Schwartz (tangaProject), Mihaela Sîrbu (Teatrul fără frontiere), Ionuţ Corpaci (Teatrul Naţional Bucureşti), Axel Moustache (Fundaţia Ileana Mustatza).


Câtă lămurire în privinţa stadiului în care se află procesul de elaborare a normelor metodologice ale legii 353 / 2007 aţi obţinut, dumneavoastră şi invitaţii dumneavoastră, la dezbaterea de la Green Hours? Personal, de la aproape zero spre suficient. În sensul că acum sunt conştient de: a) Dificultăţile ce apar în calea legiuitorului bine intenţionat – mai ales din pricina rigidităţii şi a neputinţei de a înţelege a atâtor reprezentanţi ai forurilor de conducere şi administrative de stat şi locale. b) S-a reuşit totuşi un prim pas important înspre „contemporaneizarea” legislativă a lumii spectacolelor şi concertelor din România. Bănuiesc că numeroşi dintre ceilalţi participanţi la dezbatere au plecat cu senzaţii asemănătoare. Care sunt beneficiile acestei legi pentru Teatrul Luni, în particular, şi pentru companiile de teatru independente în general? Să o iau invers. Companiile independente (vezi particulare) există care-va-să-zică pentru întâiaşi dată şi în ochii, dar mai ales în hârtiile administraţiilor centrale şi locale. Adică, la deja foarte mulţi ani de la apariţia în peisaj, ni se permite să existăm legal şi, deşi nu avem „certificat de naştere”, ni se eliberează direct Certificatul de Identitate. Este un pas mare, dar insuficient. Pentru că, până la majorat – pe care îl identific cu absolută egalitate legislativo-financiară între toate entităţile artistice – mai e de muncit. Din păcate, chiar mai mult, de luptat… Pentru Teatrul LUNI, beneficiul (aproape) imediat ar fi reuşita de a ieşi din încadrarea actuală a Codului CAEN (prin care este identificat ca bar) şi acceptarea noastră, în sfârşit, şi de către „administraţiile oficiale”, ca entitate în primul rând artistică, aşa cum ne considerăm şi cred că suntem percepuţi de public şi de majoritatea lumii profesioniştilor. Care consideraţi că sunt neajunsurile acestei legi? Din punctul de vedere al independenţilor – menţinerea noastră în continuare în conul de umbră al instituţiilor de stat, încă vădit privilegiate atât financiar, cât şi ca imagine. Pe de altă parte sunt, repet, conştient (poate şi ca urmare a vârstei – vezi experienţei de viaţă) că în regimul de conservatorism, birocraţie, chiar de ne-competenţă, quasi-generale (atunci când nu este vorba de josnicie şi corupţie) în care se găseşte România conducătoare începând din Parlament, continuând cu guvernanţii şi cu majoritatea aleşilor locali, nu putea fi vorba în acest moment de un „pas revoluţionar” în legislaţia care ne priveşte direct. Personal, cred că faţă de companiile independente care şi-au dovedit utilitatea şi valoarea în timp – în condiţii absolut potrivnice până acum – ar trebui chiar ca, pentru o perioadă, să se aplice principiul „discriminării pozitive”. Altfel vom vedea cum, în parte mai mică sau (mai degrabă) mai mare, fondurile administraţiei publice centrale şi locale destinate culturii vor ajunge tot în zona „vechilor structuri”, fie şi prin inventarea unor programe „adaptate” sau chiar a unor noi asociaţii sau fundaţii căpuşă…

45 Aţi fost consultat în perioada de elaborare a legii? Cred că am sesizat pe net câteva apeluri, solicitând propuneri / idei privind legea şi normele metodologice de aplicare. Fiind, subsemnatul, prea „departe” de orice cunoştinţe şi competenţe legislative, am trecut peste, continuând munca de la Green, bazată până acum nu pe legislaţie, ci mai degrabă pe intuiţie, pe feeling. Consideraţi că sunt suficient de mediatizate noutăţile pe care le aduce legea, sau că ar trebui insistat pe o mai bună înţelegere publică a acestora? Cred că, din punctul de vedere al independenţilor, ar trebui mai mediatizate punctual şi „cu font bolduit”: a) Faptul că ne putem lua (şi că este important acest lucru) „certificate de identitate” şi că: b) Pe baza acestora, legislaţia ne conferă dreptul legal de a accesa fondurile destinate activităţilor artistice ale administraţiilor locale! Diseminarea clară a acestei informaţii va genera, cred, conştientizarea avantajelor practice ale noii legislaţii şi va duce la profesionalizarea mai rapidă a managementului operatorilor artistici independenţi. Sunt câteva companii independente în România care au deja statut. Dumneavoastră, ca şi companie, v-aţi dezvoltat şi „descurcat”, ca să formulez aşa, nesprijinit de o lege specială… Green Hours a început şi este în continuare o „struţo-cămilă” în peisajul artistic românesc. Pentru că nu suntem un ONG, ci un SRL care se comportă cumva ca ONG. Probabil ne vom grăbi să ne adaptăm legislaţiei, care nu ţine seama de „excepţii”. Astfel că vom face până la urmă „artificiul” de a „înregistra” şi o asociaţie culturală care să ne folosească strict la accesarea finanţărilor destinate doar organizaţiilor nonguvernamentale. Cum îi determinaţi pe artişti să fie interesaţi să lucreze în regim de colaborare cu compania dumneavoastră? Tot mai dificil, în condiţiile în care tot mai multe Instituţii publice de spectacol, finanţate „statutar” de administraţiile centrale şi locale, se adaptează şi accesează artişti din zona privată cu oferte materiale net superioare celor pe care le putem noi capacita. De asemenea, îndoielnicele (majoritatea), dar tentantele oferte ale televiziunilor micşorează vital timpul şi libertatea de mişcare a numeroşi tineri artişti, „pepiniera” principală a artiştilor Green. Pe de altă parte, mobilitatea Teatrului LUNI de la Green Hours, atmosfera boemă şi liberă de aici vor fi, cred, atrăgătoare în continuare pentru artiştii tineri ca vârstă şi/sau ca spirit. Ce câştig „eu”, actor sau regizor (angajat într-o instituţie de teatru deja sau nu), acceptând să fac un proiect într-o companie privată? Libertatea de exprimare va fi întotdeauna mai mare într-o entitate independentă, privată (atunci când privat nu înseamnă sub „comanda” profitului) decât într-o instituţie „de stat”. Iar artiştii autentici vor căuta întotdeauna libertatea. Şi, în măsura în care au reuşit deja să îşi asigure un trai decent, vor opta pentru libertate. Pe de altă parte, publicul Teatrului LUNI, în mare parte „format” în zonă, reprezintă încă „o chemare” pentru artiştii din artele spectacolului.


46 Defineam odinioară, într-o carte (cf. Mircea Morariu Or, asta înseamnă, pe de o parte, că istoria – „Sur l’effet de spectacle”, Biblioteca Revistei efectului de spectacol nu poate fi alta decât cea Familia, Oradea, 2002), efectul de spectacol drept care are drept obiect de investigare felul în care „însuşirea fundamentală şi punctul terminus al diverse culturi sau epoci au modificat localizarea, unui act estetic intenţional învestit cu teatralitate, dimensiunile, forma şi raportul exact dintre act estetic validat şi desăvârşit de o colectivitate umană reprezentaţia teatrală şi spectator, în funcţie de o diacronie integrată cadrelor reprezentaţiei teatrale. Efectul de şi prin raportare cu alte sisteme culturale. Şi mai înseamnă spectacol îşi află rădăcinile în substanţa textului dramatic acest lucru, pe de altă parte, că nimeni şi nimic nu poate şi urmare a efortului enunţiatorului colectiv îşi găseşte nega rolul spectatorului, cel pe care în cartea „Memoria expresia în receptarea pe care spectatorul i-o rezervă teatrului”, George Banu îl vedea asemenea unui paznic de realizării scenice”. noapte, al unui veghetor şi pe care, ceva mai târziu, într-o


47 altă carte, intitulată „Scena supravegheată - De la o supraveghere tensionată, încărcată de emoţie Shakespeare la Genet”, apărută în 2006 în Franţa şi în căci pe creatorii de teatru îi interesează spectatorii, 2007 în limba română, graţie eforturilor reunite ale numărul acestora, felul în care se arată ei pregătiţi editurilor Polirom şi UNITEXT, acelaşi George Banu, să le primească eforturile. Mai e supravegheat îl vedea chiar şi în ipostaza de supraveghetor. E drept spectatorul şi de ceilalţi spectatori, de vecinii de că supraveghetorul (care e spectatorul) e adesea, dacă nu stal ori de lojă, aleşi ori întâmplători cu care, pe nesimţite, cumva mai totdeauna, supravegheat. E supravegheat va ajunge să formeze o comunitate, o comunitate atât de cei ce îi dăruiesc spectacolul, în răstimpul în care nu de strânsă încât până şi ritmul respiraţiei se va unifica. Iar şi-au abandonat încă ipostaza civilă şi nu au devenit acest gen de supraveghere se va metamorfoza în veghere personaje, prin acel mic orificiu din cortina roşie, orificiu fiindcă el, publicul, ei, spectatorii, se vor manifesta prin la care puţini dintre noi mai suntem atenţi. E vorba despre ceea ce Camil Petrescu numea în 1937, în magnifica sa

Mircea Morariu

Imagine din spectacolul Faust, foto: Scott Eastman

Efectul de spectacol şi spectatorul


48 „Modalitate estetică a teatrului”, tăcerile active ale de fierbere, pregătit să explodeze în aşteptarea spectatorului, având astfel intuiţia a ceea ce peste reglării de conturi cu profesorul căruia îi detestă ani semioticienii, iar mai apoi moştenitorii lor, impostura, îi pizmuieşte succesele şi îi râvneşte specialiştii în pragmatică, vor înţelege prin semn nevasta. Acolo, doctorul Astrov îşi va face deja zero care e - lucru important de precizat - un semn simţită oboseala, o oboseală datorată nesfârşitelor încărcat de semnificaţie. libaţii nocturne, dar şi neîmplinirilor vieţii („te trage la fund Va mai fi câteodată supravegheat spectatorul şi la vedere viaţa asta!” - spune el la un moment dat), o lassitude care de actorii deveniţi personaje, aşa cum se petrec bunăoară îl va determina să nu o iubească până la sfârşit pe Elena, lucrurile în magnificul spectacol cu „Unchiul Vanea” realizat spre satisfacţia lui Serebreakov, care le va supraveghea de Andrei Şerban vara trecută pe scena Teatrului Maghiar eşecul. Toţi eroi cehovieni ne aşteaptă în sală, ne privesc de Stat din Cluj. Acolo, la intrarea în sală, spectatorul va cu indiferenţă mimată până în clipa în care ne ocupăm avea surpriza de a-i găsi în stal pe Vanea şi pe doctorul locurile ce ne-au fost rezervate pe scenă, doar unul dintre Astrov, pe Sonia şi pe bătrâna doică, pe mama profesorului spaţiile menite să sugereze caracterul labirintic al casei de Serebreakov. În loji se află frumoasa Elena Andreevna şi la ţară ce îl enervează la culme pe profesor. Noi îi veghem, pretins bolnavul ei soţ, profesorul Serebreakov, undeva la ei ne supraveghează. Ba la un moment dat chiar, o seamă balcon se află zisele personaje-secundare ale piesei. Vanea dintre personaje ne vor invada spaţiul şi îşi vor descărca e încins la faţă, e ceea ce un critic francez numea cu referire nervii neputinţei asupra noastră, aşa cum va face nefericitul la Vautrin le personnage-chaudière, cazan aflat în stare Astrov.


Imagine din spectacolul Visul

49 Mai demult, într-un text ce se chema „Asupra consecinţă, o activitate compozitorie crescută, lecturii” publicat în „Eseuri critice”, Roland Barthes receptorul primeşte o serie de informaţii, mai mult îşi punea problema dacă s-ar putea spera cu ori mai puţin convergente, pe care Tadeusz Kowzan îndreptăţire să avem vreodată ceea ce el dorea să fie le grupa în articolul „The Sign in the Theatre” în o ştiinţă a lecturii. Şi pentru că era timpul în care mai „Diogene”, no. 61) în cinci categorii şi sisteme luate toţi marii cercetători erau preocupaţi de ştiinţa semnelor, individual. Atâta doar că interpretarea vizează sensul global de semiotică şi semiologie, Barthes făcea vorbire despre o al mesajului, nu doar părţile componente. Fireşte că apariţia semiologie a lecturii. Punându-şi o astfel de întrebare, Roland câte unui semn în parte îi va provoca receptorului surpriza Barthes nu făcea decât să semnaleze cât de complex e ori uimirea. Aşa stau lucrurile în invazia de semne ce îl actul receptării în cazul literaturii. O complexitate ce se va copleşesc în partea „Noaptea walpurgică” din purcăretianul dovedi infinit mai mare şi mai greu de desluşit în domeniul „Faust” de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. teatrului ţinând cont de polifonia informaţională ce îi Dar ceea ce importă în clipa decontului, în momentul în este specifică şi care funcţionează asemenea unei mărci care trecem la „activitatea compozitorie” invocată de Iser e specifice de identificare a esteticii teatrale. ansamblul reprezentat de respectiva secvenţă consumată În cursul unui spectacol, pe care după modelul lui Wofgang într-una din halele complexului Simerom (modelul Iser l-am putea denumi un text supradimensionat (cf. „Actul Mnouchkine e reperabil), adică orgia de culori agresive, de lecturii - O teorie a efectului estetic”, Editura Paralela 45, personaje cumplite şi de animale supradimensionate, ca Piteşti, 2007) şi a cărui decodare presupune, pe cale de un dezmăţ al faptelor, dar şi al materialelor sofisticate, din


50

Imagine din spectacolul Faust, foto: Scott Eastman

care se zămisleşte torentul de imagini. Or, această magnanimitate, prodigalitatea ieşită din comun de semne solicită prin chiar ansamblul ei simţurile şi inteligenţa spectatorului chemat să le decodifice semnificaţia şi să-i concretizeze la modul superior, de fiinţă gânditoare, rolul de veghetor. „Spectatorul talentat” - scrie Sebastian-Vlad Popa în cartea sa „Despărţirea gemenilor” - „iese de la spectacolele lui Purcărete… în starea jubilatorie a experienţei trăite sub semnul unui prezent încă viu, asemenea celui ce a ascultat muzică”. Şi chiar muzică a ascultat spectatorul în „Gianni Schicchi”, montare înfăptuită de acelaşi Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Aici, în ceea ce aş numi „uvertura non-verbală a spectacolului”, vedem invazia de rude, de femei înveşmântate în ţinută de mare doliu, cu pălării cu boruri bogate, bizare, de bărbaţi ce se suspectează reciproc, veniţi la aşteptata înmormântare a lui Buoso Donati. De peste tot, din diversele cotloane ale încăperilor presupus nenumărate (decorul imaginat de Helmut Stürmer e dominat de construcţii masive, asemenea unor dulapuri enorme menite să ascundă presupusele bogăţii ale lui Donati) îşi fac apariţia oameni, oameni şi mâncare. Se aduc nenumărate lăzi de sticle de vin, tigăi, tingiri, oale, farfurii în care se pun porţii pantagruelice de mâncare, cum pantagruelică e şi durerea simulată, că doar suntem la o operă bufă. Din fotoliile noastre de spectatori veghem amuzaţi la desfăşurarea de forţe de pe scenă, în vreme ce ei, protagoniştii se supraveghează reciproc, ca nu cumva vreunul să intre fără ştiinţa celorlalţi în posesia testamentului defunctului. Un defunct pe care de fapt cu toţii îl ignoră, la catafalcul căruia cu toţii încing ospăţul, şi a cărui ţeastă copiii, rămaşi nesupravegheaţi, o lovesc cu mingea cu care se joacă, într-un grotesc fără cusur. Iar spectatorul e din nou copleşit de ansamblu. Şi aceasta din pricina faptului că a decoda un spectacol nu e nicidecum o operaţie de fragmentarizare, ci, din contră, ţine de ambiţia de a interpreta un mesaj în funcţie de integralitatea lui. Fiecare element ce se întâlneşte în textul supradimensionat care e, cum spuneam, spectacolul nutreşte aspiraţia de a dobândi semnificaţii metonimice. Inspirându-se din linia pură a veşmintelor antice, Doina Levintza, autoarea costumelor spectacolului „Caligula”, care a figurat acum vreo două decenii şi jumătate, dacă nu şi mai bine, pe afişul Teatrului Naţional din Bucureşti (regia Horea Popescu) implanta din nou detaliul grotesc, sugerând în acest chip invazia absurdului terifiant, caracteristic deopotrivă pentru textul camusian, dar şi pentru montare.


51 În „Exerciţii de admiraţie”, Emil Cioran făcea ale receptorului), acesta procedează la ceea ce se distincţia între spiritele care iubesc procesul şi cele cheamă retroacţiune. E drept, cu cât spectacolul e ce îi admiră rezultatul. Primii au, în opinia lui Cioran, mai previzibil, cu atât e mai uşor decodabil, căci se o aplecare aparte către desfăşurare, către etape, înscrie într-un comun al pluralului de modele de înspre surprinderea expresiilor succesive ale gândirii care dispune spectatorul. Numai că previzibilitatea şi ale acţiunii. A doua categorie e preocupată de expresia nu e nicidecum în cazul unui fenomen estetic un semn finală, făcând abstracţie de rest. Şi totuşi, în domeniul al calităţii. Efectul de spectacol dobândeşte pregnanţă în teatrului interesul se concentrează asupra discursului, clipa în care e dublat de efectul de surpriză. Fiecare nouă unitate teatrală semnificativă maximală. Pe de altă parte, punere în scenă (fie ea şi de natură postmodernă, adică aşa cum a arătat Marian Popescu în cartea sa „Drumul spre recurgând deliberat la tehnica citatului ce se reclamă a fi Ithaca; De la text la imaginea scenică”, Editura Meridiane, recunoscut de spectator) deţine cuantumul său de nou Bucureşti, 1990), spectatorul, cel pentru care cultura actului care tulbură domeniul cunoscutului, modelele şi forţează teatral a devenit nu atât o obişnuinţă, cât mai curând o ceea ce Hans-Robert Jauss numea în „Experienţă estetică şi necesitate a perspectivei de negociere a contextelor, va fi hermeneutică literară”, cu un termen ce avea să fie repede interesat mai degrabă să observe, din timp în timp, că pe preluat şi de alte arte şi care a făcut carieră în deceniile opt parcursul desfăşurării spectacolului, intervin totuşi o seamă şi nouă ale secolului trecut orizont de aşteptare. O montare de diferenţieri între diversele nivele ce îl alcătuiesc, dar şi datorată lui R. Planchon a atât de frumoasei piese „Athalie” că aceste diferenţieri contribuie sau nu la unitatea stilistică a lui Jean Racine, făcea pe vremuri trimitere la războiul din a spectacolului, la ceea ce se cheamă organicitatea lui. O Sinai, tot la fel cum o alta, a “Perşilor” de Euripide, realizată preocupare ce se transformă în sarcină pentru „spectatorul de Mihai Măniuţiu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din suprainformat” (Iser) ce se cuvine să fie criticul. Sibiu te trimitea cu gândul la implicarea Statelor Unite în Îndată ce s-a ridicat cortina şi spectacolul a început, mintea toate marile conflagraţii mondiale şi lansa un avertisment spectatorului începe să construiască o seamă de ipoteze legat de costurile viitoare ale unor astfel de acţiuni. Era asupra ansamblului ce se făureşte sub ochii lui. Uneori se vorba, în ambele cazuri, de tentative de a pune în relaţie întâmplă ca această operaţiune să înceapă chiar în foyerul conştiinţa spectatorului cu evenimente ce îi sunt ori îi teatrului. Aşa s-au petrecut, bunăoară, lucrurile în cazul unui erau contemporane. Chiar dacă mai puţin acuzate (cum spectacol cu „Medeea” după Euripide realizat în stagiunea stau lucrurile în cazul „Visului”, spectacol pe care regizoarea 20004-2005 de Mihai Măniuţiu pe scena Teatrului „Tamási Cătălina Buzoianu l-a înfăptuit pe scena Naţionalului Áron” din Sfântu Gheorghe. La intrarea în teatru, spectatorii timişorean, pornind de la proza lui Mircea Cărtărescu), erau şocaţi de existenţa unei cuşti de plexiglas, cuşcă de astfel de referinţe sunt imposibil de evitat fiindcă ele pun o formă neregulată, pe care ceva mai târziu, aveau să o la dispoziţie spaţiul subsidiar de care se slujeşte în chip regăsească pe scenă. Acolo hotărâse Iason să o izoleze pe creator efectul de spectacol. În procesul de stabilire a Medeea, corp străin, care, de altminteri, îşi asumase o atare sensului, spectatorul se autoîntreabă asupra primelor sale condiţie în clipa în care a văzut că îi e refuzată orice şansă ipoteze pe care le confruntă cu oferta finală, filtrată prin de acceptare. Închisă în respectiva cuşcă, va trebui Medeea procesul de reflecţie ce continuă după căderea cortinei, să asculte ordinul de plecare, consfinţind dorinţa unei lumi proces cu atât mai amplu cu cât mesajul e mai complex. de a se debarasa de ceva care era resimţit ca în plus, de Receptarea unui spectacol, în timpul căreia se instaurează neacceptat şi căruia nu i se putuse rezerva decât condiţia efectul de spectacol e, la urma urmei, o operaţie de aplicaţie de om supravegheat. Or, plasarea cuştii cu pricina în foyer, în decursul căreia spectatorul se confruntă cu amestecul era un semn premonitoriu. Recursul la ceea ce se cheamă de certitudini şi de incertitudini pe care le supune, în spaţiu de instalare e, adesea, parte a poeticii teatrale a mintea sa, unei operaţii de negociere. După părerea lui lui Măniuţiu, iar spectatorul primeşte astfel o seamă de Emile Benveniste (cf. „Problèmes de linguistique générale”, avertismente de natură să-i orienteze percepţia. Gallimard, Paris, 1974), semnul trebuie recunoscut, discursul E în job description - ul spectatorului de a proceda la o paletă se cuvine înţeles. Înţelegerea discursului scenic îi permite întreagă de anticipări pe care uneori i le induc ritmurile spectatorului să se angajeze într-o multitudine de acte pe prespectaculare, anticipări urmate de confruntări de bilanţ parcursul cărora adaugă, condensează, redimensionează, din care se naşte imaginea generală asupra unui spectacol reformulează mesajul unei montări ţinând cont de propriul anume, imagine ce se confundă frecvent cu instituirea său sistem de semne, de referinţe, de ceea ce se cheamă sensului. Între aceşti doi poli-anticiparea şi confirmarea (ce pluralul său de lectură. Reformularea e strâns legată de poate dobândi în situaţii nefericite semnul minus şi să se interacţiunea dintre timp şi spaţiu, adică de ceea ce Mihail transforme în negaţie, adică în refuzul ofertei spectaculare) Bahtin numea cronotop, termen al cărui transfer în spaţiul se construieşte încetul cu încetul efectul de spectacol. Dacă cercetării teatrale se dovedeşte dintre cele mai utile. Dar montarea se arată neconformă anticipărilor spectatorilor despre aceasta, poate cu o altă ocazie. (anticipări care, atenţie!, nu înseamnă deloc prejudecăţi


52

Criticul de teatru

Cristina Modreanu FDR Ĺ&#x;i FNT, pasul de trecere


53

Cum te-a găsit propunerea de a fi noul selecţioner al FNT? Îmi doream o schimbare profesională de ceva vreme, fiindcă mă simţeam cumva prizonierul muncii de redacţie. Nu mă gândeam deloc la această propunere, fiindcă eram sigură că s-a rezolvat problema în noiembrie, după finalul ediţiei 2007, ca să se asigure continuitatea, ori eu am fost sunată la mijlocul lui ianuarie. În plus, speram că Marina Constantinescu va continua, fiindcă ea a reuşit pentru prima dată să dea o aură de eveniment contemporan acestui festival; mai mult, să-l aducă la un nivel european prin invitaţii de afară. Am ezitat mai întâi, mai ales că eram foarte prinsă şi cu problemele de sănătate ale tatălui meu, care între timp s-a dus. Dar el a fost cel care mi-a spus că l-aş dezamăgi dacă n-aş face asta şi nici nu merită să mă gândesc la un refuz, el m-a convins că trebuie să încerc şi azi cred că avea dreptate.

La ce a trebuit să renunţi şi ce ai decis să păstrezi în sertarul tău profesional? Am renunţat la funcţia de redactor-şef adjunct la „Gândul” şi nu mi-a fost uşor. Ţin mult la acest ziar, la acest proiect idealist născut din gândurile noastre, ale celor care au plecat de la „Adevărul” cu o demisie răsunătoare. De aceea păstrez legătura cu „Gândul”, unde am rămas senior-editor, adică responsabil numai de propriile-mi texte. N-aş fi avut timpul fizic să mă implic mai mult, aşa încât am luat decizia după ce m-am consultat cu Cristian Tudor Popescu şi cu Adrian Sârbu, actualul proprietar al ziarului. Fiindcă tot sunt „în trust”, voi începe şi o colaborare cu „Ziarul de duminică”, unul dintre puţinele săptămânale culturale interesante. Am mai decis să închei cea de-a treia ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti fiindcă nu pot să suport să las lucrurile neterminate.

Selecţioner unic al Festivalului Dramaturgiei Româneşti de aproape trei ediţii, Cristina Modreanu a devenit selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru, conturat, până mai ieri, de criticul de teatru Marina Constantinescu. 2008 este… la rândul lui unicul an când listele de selecţie vor fi completate de aceeaşi mână.


54

Selecţioner unic a două festivaluri: ce presupune asta? Multă rezistenţă fizică pentru a onora cât mai multe dintre invitaţiile făcute în ţară şi în afara acesteia (pe toate e imposibil, din păcate, aşa că plângeri vor fi probabil totdeauna). Dar, mai ales, capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblu, fiindcă altfel te pierzi în detalii şi nu mai poţi da relief evenimentului care riscă să rămână încă un festival printre altele. Dificultatea cu două festivaluri este că ele trebuie să arate diferit, având scopuri şi publicuri diferite. Cum te-ai gândit la FDR atunci când ai acceptat să fii selecţionerul FNT? Cu regret, că nu pot continua pentru mai multă vreme ceea ce am început să construiesc cu echipa de acolo, o echipă de care o să-mi fie dor, fiindcă am colaborat foarte bine. Cred că ceea ce lipseşte la noi ca să avem evenimente culturale şi mai bune, de nivel european, este coerenţa. Dacă se tot schimbă responsabilii, selecţionerii, curatorii, nu se poate construi un profil, un specific, ceva care să decupeze acel eveniment şi să-i dea o şansă de a avea

mondial. Această „panoramă a teatrului românesc” trebuie, în consecinţă, să includă numai spectacole demne de o asemenea comparaţie, iar dacă nu avem destule, atunci trebuie nu să le inventăm, ci să le producem. Cred că FNT ar trebui să şi coproducă spectacole, să mizeze pe un creator sau o companie aşa cum fac multe din festivalurile mari ale lumii. Din punct de vedere strict organizaţional, cred că ar trebui să existe module ale FNT în ţară, măcar în teatrele naţionale, ca să fie astfel justificat şi mai bine profilul naţional al evenimentului. Deocamdată e greu, dar sper să nu fie imposibil.

Ce înseamnă să organizezi FNT, pe etape? Prima etapă a început a doua zi după acordul board-ului UNITER, fiindcă era deja foarte târziu, şi a constat în iniţierea de negocieri cu câteva companii din lume pentru a veni la Bucureşti. Am avut noroc că eram deja la curent cu noutăţile, fiindcă fusesem în ultimii ani la festivalurile de la Edinburgh şi „Masca de aur” de la Moscova, unde se strâng cele mai bune spectacole din spaţiile culturale respective, aşa încât am avut de unde să încep imediat. Acum suntem

teatruldeazi. ecouri cât mai multe şi de a deveni un reper european. Dar sunt sigură că FDR va arăta din ce în ce mai bine şi va propune lucruri tot mai ambiţioase, fiindcă are un suporter dedicat în directoarea Naţionalului timişorean, regizoarea Ada Lupu, iar asta e prima condiţie.

Care este identitatea pe care o doreşti Festivalului Naţional de Teatru? Conform proiectului pe care l-am propus şi care a fost aprobat de board-ul UNITER, Festivalul Naţional va continua să aibă invitaţi din străinătate, fiindcă este esenţial să ne comparăm cu cei mai buni creatori ai momentului şi cu aceia care au făcut istoria recentă a teatrului european şi

în etapa organizării de vizite tehnice pentru cei care vor veni, de schimburi de informaţii despre săli, dotări tehnice, deci de pregătire a turneelor – care se fac foarte serios de către teatrele serioase. În paralel, văd spectacole în România pentru selecţia naţională care se va finaliza pe 15 iunie. Pe urmă va intra în priză pe deplin echipa executivă a UNITER pentru discuţiile cu teatrele selecţionate, alegerea spaţiilor de joc potrivite, adică punerea în practică a proiectului. Între timp, caut traducători pentru cărţile pe care aş vrea să le editeze FNT, cărţi esenţiale care nu au fost traduse la noi şi pregătesc programul de conferinţe din festival. Etapele se întrepătrund adesea, unii dintre invitaţi au spus „da” însă


55

pentru 2009, aşa încât se fac pregătiri şi pentru atunci, însă în ritm mai lent. E de subliniat că munca pentru un asemenea eveniment durează tot anul, fără întrerupere, în nici un caz nu poate să fie totul pregătit în două-trei luni. Sau, dacă se poate, iese prost, cu mult consum nervos şi cheltuieli în plus.

La aproape trei ediţii de FDR: unde crezi că avem câştiguri, unde suntem încă deficitari? Festivalul Dramaturgiei Româneşti a câştigat mult – o spun cu toată modestia, mai ales că nu a ţinut decât într-o anumită proporţie de mine – în imagine şi în consistenţă, fiindcă nu întotdeauna cele două se asociază cum trebuie. A devenit un festival cu deschidere spre alte arte, mai ales muzică, ceea ce e important, fiindcă atrage mai multe categorii de public. A căpătat caracter internaţional, prin invitarea de spectacole cu piese româneşti create peste graniţe şi invitând acele spectacole din ţară capabile să ne reprezinte în festivaluri de gen din lume. Scopul FDR a devenit acela de a facilita comunicarea dramaturgiei româneşti cu lumea, şi nu o mică celebrare în cadru intim a celor ce scriu teatru

sunt adevăraţii promoteri ai teatrului românesc, iar munca lor trebuie să fie cunoscută, cât mai deschisă, astfel încât toţi cei care vor şi merită să fie promovaţi în afara graniţelor să-i poată contacta în acest scop.

Jurnalistul Cristina Modreanu a intrat în stand-by? Nu întrutotul. Continuu să scriu articole de opinie şi chiar cronică de spectacol. Dar e adevărat că ritmul nu mai poate fi acelaşi, iar postura din care scriu s-a schimbat. Nu se pune problema să nu-mi spun deschis şi cinstit părerea, de la asta nu voi abdica niciodată, dar e nevoie de atenţie. Până acum numai amendam în scris, acum trebuie să contribui eu însămi la schimbările pe care le cred necesare. E mult mai mare responsabilitatea. În stand-by a intrat, din păcate, cel puţin pentru acest an, lucrarea mea de doctorat despre reinventarea spaţiului de joc în teatrul românesc de după 1990, din păcate. Care / câte din realizările tale profesionale au fost ţinte prestabilite? Când am dat prima dată un concurs să mă angajez la un

blogspot.com şi suferă că nu sunt montaţi, cum îmi amintesc eu că era pe vremea când îl urmăream ca jurnalist. Textul pentru teatru scris de tinerii autori de azi e urmărit cu interes în lume – poate nu la fel ca filmele noii generaţii, dar pe-aproape – aşa încât trebuie profitat pe cât posibil de asta. Deficit? La promovare am putea să stăm mai bine, poate ar fi bine să se lucreze cu o firmă profesionistă, şi mai e de lucru pentru a convinge promoterii internaţionali să vină la faţa locului. În rest lucrurile sunt pe drumul cel bun la FDR şi eu una voi continua să-l urmăresc mereu cu interes. Chiar cred într-o coaliţie a directorilor de festivaluri de la noi – nu sunt multe cele care contează - pentru sprijin şi informare reciprocă. Ei

ziar, studentă fiind la jurnalism, nu m-am gândit deloc că voi face o carieră din asta, dar aşa s-a întâmplat. Când am scris prima cronică de teatru, nu mi-a trecut prin cap că voi ajunge selecţionerul a două dintre cele mai importante festivaluri de gen din România. Nu am avut astfel de ţinte concrete niciodată. Dar cred că oricine începe un lucru vrea să ajungă să-l facă cât se poate de bine. Dincolo de asta, nu ştiu cât putem noi să controlăm ceea ce ni se întâmplă. Însă e interesant, chiar palpitant, să trăim ceea ce ni se dă şi să vedem ce se întâmplă, iar ce putem face cu siguranţă este să nu ne mulţumim cu o existenţă mediocră.


56

Cum şi de ce te-ai făcut critic de teatru?

Criticul de teatru şi dramaturgul

Mihaela Michailov Cu regizoarea Alexandra Badea (care a montat la Timişoara „69” de Igor Bauersima), Mihaela Michailov a „mobilizat” piesa scrisă de ea şi premiată de UNITER „Complexul România” spre un excelent spectacol despre tarele comunismului din patria capitalistă de azi. Noul titlu se află în repertoriul Naţionalului bucureştean şi confirmă forţa de dramaturg a criticului de teatru ce semnează preponderent în „Suplimentul de cultură” şi „Noua literatură”. Tot în echipă cu Alexandra Badea, Mihaela Michailov va prezenta la Timişoara, în Festivalul Dramaturgiei Româneşti 2008, un proiect de teatru despre „patologia regulilor de supravieţuire optimă”.

Mi-am dorit foarte mult să scriu despre un bloc cu oameni vii şi cel mai uman mi s-a părut blocul teatrului. Scriu ca să descopăr o structură fragilă, un imaginar hiperuman, intimitatea unei creaţii care să mă resemnifice după ce am văzut-o. Nu-mi place să scriu ca să informez (din păcate, la noi, departajările dintre abordările critice nu prea sunt făcute), ci ca să leg sensul conceptului regizoral de cel al jocului actorilor şi al spaţiilor vitale (scenografic, sonor). Văd scriitura despre un spectacol ca pe un attachement analitic absolut necesar ideii trimise de spectacol, ca pe o dezvoltare a ei. Teatrul este cea mai comunitară experienţă, este locul în care rezonanţa termică a discursurilor, acest face-to-face plin pe care doar spectacolul îl imprimă în noi, poate avea loc. Pentru locul ăsta scriu eu.

Ce anume în teatru te provoacă să faci critică? Spectacolele deştepte, spectacolele care nu mă lasă rece, care au o miză puternică, îşi pun anumite întrebări şi mă fac şi pe mine să mi le pun. Teatrul de reflecţie proximă, care nu doar observă obiectiv o realitate, ci o şi subiectivizează chestionând-o mă atrage cel mai mult. Cred în spectacolele care mă emoţionează inteligent, care generează emoţie reflexivă, adică un tip de emoţie la care revin gândindu-mă la sursele ei. Mă interesează relevanţa unei opţiuni, de ce un nucleu de creatori alege un anumit text, o anumită estetică şi mă enervează la culme faptul că, de multe ori, spectacolele sunt receptate segmentat, şi nu organic. Nu se caută unitatea link-urilor, felul în care straturile spectacolului – text, regie, actorie, scenografie, muzică – rezonează şi performează împreună, ci analiza compartimentată, care, din păcate, e neproductivă. Spectacolul este o creaţie colectivă şi el trebuie judecat în plin. De cele mai multe ori se recurge la o privire de tip totalitar, adică o singură influenţă este privilegiată, de obicei cea regizorală.


57

„Scriu despre ce mă doare pe mine, altfel prefer să nu scriu nimic”


Şi mă mai enervează acea abordare prin discriminare: când un regizor cunoscut face un spectacol derizoriu, nu este amendat aşa cum ar trebui. În schimb, când unui regizor tânăr nu-i iese, este desfiinţat imediat.

Personal te văd ca un critic de teatru care încurajează foarte mult. Mai mult decât să dea cu piatra. N-ai simţit niciodată nevoia de sânge în cronici? Oooo, ba da! Dar redactorii-şef nu vor să dea un click pe roşu. Au fost şi cronici în care am avut o atitudine tăioasă faţă de un spectacol. Pe de altă parte, mă interesează mult mai mult să creez. Pentru că scriu şi piese, deci încep să am alt tip de implicare, o să mă preocupe de acum încolo o critică internă, fiziologică, adică o critică în care să se simtă că am urmărit un parcurs interior al spectacolului. Verdictele încep să mă intereseze din ce în ce mai puţin. Care crezi că ar trebui să fie atitudinea unui critic de teatru? Nu cred în utopica atitudine obiectivă. Cred în sinceritatea de analiză a unui critic şi în capacitatea lui de a construi o direcţie, de a descoperi şi miza pe oameni valoroşi, de a crea un sistem operativ de argumente care să facă posibilă transparenţa unui spectacol, ceea ce Susan Sontag definea prin „suprafaţa senzuală a artei”. Acea pojghiţă care e interfaţa dintre actul artistic şi spectatori. Nu ţi-a ajuns să fii simplu observator, aşa că te-ai apucat să scrii propriul tău teatru. Cine eşti, ca dramaturg? O persoană bântuită de-o imagine sau de un rid de pe faţa unui om pe lângă care trece şi până nu aşază lucrurile astea într-un folder (chiar dacă e vorba doar de un rând) nu poate să doarmă. Sunt un dramaturg pe care îl interesează trambulina realităţii, croşeele ei, felul în care tot ce ni se întâmplă poate fi vitalizat şi vizitat într-o ficţiune. Câte piese ai scris până acum? „Complexul România”, „Mi-e frică”, „Afară!” (scenariu dramatic inclus în proiectul desfăşurat în zona Rahova-Uranus, „Construieşte-ţi comunitatea!”), „Familia Offline”, „Interzis sub 18 ani”. Cinci piese şi câteva dramatizări: „Zdrenţe”, după o povestire a lui Chuck Palahniuk (se joacă la Teatrul LUNI de la Green Hours, în regia lui David Schwartz), „Pană de automobil” după nuvela lui Dűrrenmatt cu acelaşi nume (va avea premiera la mijlocul lui mai la Constanţa, în regia lui Sorin Militaru).

58

Scrii scenarii dramatice pentru şi împreună cu diverşi regizori: Radu Apostol, Radu Alexandru Nica, Alexandra Badea. Cum te simţi în acest mod de a face teatru? Mă simt parte din echipă şi mi se pare că ăsta e şi resortul viu al teatrului: adună şi partajează responsabilităţi de creaţie fără să le segmenteze. Nu mai e atât de important cine ce a adus, ci felul în care se completează perspectivele. Teatrul e o sursă deschisă de viziuni, de vase comunicante şi rolul cel mai mare îl are experienţa întregului. Pentru mine, şansa de a fi coparticipant la un spectacol e cea mai tare experienţă pentru că integrează scrisul într-un sistem afectiv de relaţii. Ai luat premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2006. Cum resimţi succesul? Premiul a fost important pentru că a creat un context, adică a facilitat montarea textului. Şi mă bucur enorm că Alexandra Badea l-a montat, deoarece structura fragmentată, de instalaţie, a piesei şi-a găsit corelativul vizual şi conceptual cel mai bun în propunerea ei, a scenografei Liliana Cenean şi a actorilor – Răzvan Oprea, Diana Dumbravă, Eduard Adam, Raluca Zamfirescu, Ioan Andrei Ionescu, Carmen Ungureanu, Mihai Calotă. De asemenea, Tom Brînduş a creat un mediu video şi un mixaj sonor care aduc o atmosferă stranie, retrospectivă. „Complexul România”. Când ai remarcat că s-a definit ca un complex ceea ce poartă România ca tară în prezent şi când te-ai hotărât să ai o reacţie scriind această piesă? Are Ada Milea un cântec foarte mişto în care, la un moment dat, apare următorul slogan: „Ceauşescu e în noi”. Suntem modelaţi de tot ceea ce am trăit şi folosim clişee şi noduri de gândire care au, după părerea mea, foarte mare legătură cu ce ni s-a întâmplat. Istoria recentă e o istorie profund subiectivă şi oricât de mult am vrea să-i dăm uneori delete, ea revine pe foile noastre albe. Nu întâmplător am gândit dramaturgic „Complexul România” ca pe o sumă de clişee în care ne blocăm, ca pe un hipertext stereotipic. Cum ai zis şi tu foarte bine, e piesa asimilării şi reacţiei la o Românie în care cuvintele cu rădăcină tare, ca să citesc din monologul lui Georgică, sunt frică, ipocrizie şi paranoia. Pentru cine ai scris „Complexul România”? Pentru mama, pentru tata, pentru bunica mea, pentru logoreici ipocriţi ca Adrian Păunescu, care sunt toleraţi şi ridicaţi la plasa evenimentelor zilnice, pentru memoria mea subiectivă (mă, tu ştii că eram comandantă de detaşament şi am ratat şnurul de comandantă de unitate din cauza / datorită Revoluţiei? Slavă Domnului!), pentru memoria noastră colectivă, pentru activarea unei atitudini faţă de ce ni se întâmplă, pentru un tip de onestitate pe care îl consider absolut necesar. Aleg întotdeauna să scriu despre ce mă


59 corpul ideal dacă urmăm, în zece săptămâni, doare pe mine, altfel prefer să nu scriu nimic. Cred calupul de sfaturi date. Vom pleca de la cărţi care că personalizarea autentică a scriiturii este singurul supralicitează acest mecanism de putere cotidiană. lucru despre care merită să vorbim. Şi această Cărţile acestea au o structură dramaturgică foarte personalizare ţine, pe de o parte, de aproprierea incitantă pentru că au la bază un anumit caz pe care acelor teme/concepte care te conţin şi, pe de altă îl exploatează persuasiv în aşa fel încât, la final, să fii convins parte, de găsirea unei reacţii stilistice proprii. Mi-a plăcut că poţi şi tu. foarte mult un interviu al lui Robert Wilson în care spunea: „Eu nu ştiu să fac teatru, ştiu să fac ce vedeţi. E teatru? Habar Teatrul din România: în cine şi în ce crezi cel mai n-am. Vă place? E bine atunci”. Dramaturgia contemporană mult? De ce? se formatează continuu şi îşi modelează pattern-urile de Cred în câţiva creatori care m-au convins că au o lume scriitură în funcţie de reamenajarea ambientală a limbajului. autentică şi puternică. Mă interesează cochilia unui creator, În momentul de faţă mă interesează foarte mult o scriitură textura intimă a imaginilor care dospesc în el, cresc şi îi dramatic-corporală, texte în care corpul să fie materialul întregesc viziunea. Îmi place să descopăr comunitatea brut pe care să lucrez. spectacolelor unui artist, să cobor în organismul supraetajat Am scris „Complexul România” ca să pun nişte întrebări: al unor creaţii şi să le pun cap la cap. Cred în Radu Afrim, în despre corpurile noastre post-comuniste cu unghii Alexandra Badea, în Radu Apostol, în Andreea Vălean, în comuniste, despre pielea convenţiilor care ne hidratează Gianina Cărbunariu, în Sorin Militaru, în Ioana Păun, în existenţa. Radu Nica, în David Schwartz, în Miruna Dinu, în Andu Cum s-a transformat piesa de la foaie la scenă? Dumitrescu, în Alina Herescu, în Velica Panduru, în Bobo S-a mobilizat. Adică a devenit o structură performativă (de la Fără Zahăr), în Andreea Bibiri, în Andrea Tokai, în mobilă, o foaie în mişcare, un foietaj dacă vrei, ca alea de Toni Zaharia, în Ion Rizea, în Răzvan Oprea, în Cătălin Ursu, la plăcinta cu mere. Am hotărât împreună cu Alexandra în Alex Potocean, în Florina Gleznea, în Alex Fifea, în Ionuţ să dezvolt anumite scene sau să adaug altele în funcţie Grama (ultimii patru, şi mai sunt câţiva care termină anul de arcul personajelor. În momentul în care lucrezi cu o ăsta – Sabina Posea, Ilinca Manolache), sunt absolvenţi de echipă ai şansa să-ţi poţi ridica textul pe niveluri, să-l vezi actorie de anul trecut de la UNATC. Sigur am uitat oameni corporalizat la toate etajele: verbal, actanţial, spaţial etc. importanţi, dar îţi propun să găsim un loc în revistă şi să Şi atunci mai poţi lucra la panourile de siguranţă de la dăm în fiecare număr argumente în favoarea celor pe care fiecare etaj. În „Complexul România”, ne-am dorit cu toţii să pariem. concepem un spectacol în care textul să nu fie predatat. O să spui că unii dintre ei sunt oameni cu care am lucrat sau lucrez. Aşa e. Şi mă bucur că e aşa.

Urmează să lucrezi din nou cu Alexandra Badea, în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Spune-ne mai multe despre proiectul vostru. Patologia regulilor de supravieţuire optimă, cam aşa s-ar putea numi. E un proiect care porneşte de la obsesia faptului că putem tot. Putem să fim fericiţi în 28 de zile, putem să câştigăm bani în şase săptămâni, putem să fim părinţi buni în trei luni şi patru minute, putem să avem


Notă: selecţia aparţine instituţiilor

60

Capete de afiş în teatrele din ţară sau MIC GHID DE ORIENTARE PENTRU IMPRESARI (sic!)

BUCUREŞTI Teatrul de Comedie Bani din cer de Ray Cooney Regia: Horaţiu Mălăele

Poker de Adrian Lustig Regia: Alexandru Tocilescu Premiera: 2004

Revizorul de N. V. Gogol Regia: Horaţiu Mălăele Premiera: 2006

Teatrul Foarte Mic Fluturii sunt liberi de Leonard Gershe Regia: Diana Iliescu Premiera: 2005

Sado-Maso Blues Bar de Maria Manolescu Regia: Gianina Cărbunariu Premiera: 2007

Mă tot duc, după William Shakespeare, Marc Dore Cu: Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu Premiera: 2004

Teatrul Mic Alex şi Morris de Michael Elkin Regia: Gelu Colceag Premiera: 2004

O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu de Denis Dinulescu Regia: Alexandru Tocilescu Premiera: 2005

Cum iubeşte cealaltă jumătate de Alan Ayckbourn Regia: Sanda Manu Premiera: 2003

Teatrul Naţional Bucureşti SALA MARE Eduard al III-lea de William Shakespeare Regia: Alexandru Tocilescu

Burghezul gentilom după J.B.P. Molière Regia: Petrică Ionescu

Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa Regia: Grigore Gonţa

SALA AMFITEATRU Inimă de câine de Mihail Bulgakov Regia: Yuriy Kordonnskiy

Iubiri interzise de de Yukio Mishima Regia: Yssey Takizawa

Egoistul de Jean Anouilh Regia: Radu Beligann

SALA ATELIER Dulcea pasăre a tinereţii de Tennessee Williams Regia: Tudor Mărăscu

Teatrul Nottara Sala HORIA LOVINESCU (sala mare) Scandal la operă de Ken Ludwig Regia: Petre Bokor

Sala GEORGE CONSTANTIN (sala studio) Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt Regia: Claudiu Goga Criteriul: nr. de spectatori / nr. de reprezentaţii

Teatrul Odeon Un tango mas Premiera: 2006

joi.megaJoy de Katalin Thuroczy Regia: Radu Afrim Premiera: 2006

Gaiţele de Alexandru Kiriţescu Regia Alexandru Dabija Premiera: 2002

Block Bach Regia: Alexandru Dabija Premiera: 2007

Ionesco – Cinci piese scurte de Eugene Ionesco Regia: Alexandru Dabija Premiera: 2007

E doar sfârşitul lumii de Jean-Luc Lagarce Regia: Radu Afrim Premiera: 2007


BIHOR Teatrul de Stat Oradea Duminica oamenii n-au porecle spectacol Marin Sorescu Regia: Petre Panait

Chiritza €uroparlamentară adaptare după Alecsandri de Gabriel Andronache şi Ion Sapdaru Regia: Ion Sapdaru

Maitreyi după Mircea Eliade Regia: Chris Simion

Cenuşăreasa adaptare după Charles Perrault şi Fraţii Grimm Regia: Eugen Ţugulea

Şi miniştrii calcă strâmb de Ray Cooney Regia: Daniel Vulcu

Salonul nr. 6 de A.P. Cehov Regia: Petru Vutcărău

BRAŞOV Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov Colonelul şi păsările de Hristo Boicev Regia: Alexandru Dabija

Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski Regia: Cristi Juncu Criteriul: nr. de spectatori / nr. de reprezentaţii

61

Don Juan în Soho de Patrick Marber Regia: Andrei Şerban Premiera: 2007

Rock’n’ Roll de Tom Stoppard Regia: Andrei Şerban şi Dana Dima Premiera: 2007

O vară fierbinte pe Iza Regia: Mihai Măniuţiu Premiera: 2007

Colonelul şi păsările de Hristo Boicev Regia: Alexandru Dabija Premiera: 2003

STUDIOUL „EUPHORION”: Nu vezi că stai în braţele mele, orbule? spectacol din poezia lui Nichita Stănescu Regia: Anton Tauf Premiera: 2003

Cerere în căsătorie de A.P. Cehov Regia: Sorin Misirianţu Premiera: 2000

Trainspotting de Irvine Welsh Regia: Sorin Misirianţu Premiera: 2006

Declaraţie de Tudor Muşatescu One-woman show comic cu Elena Ivanca Premiera: 2000

CLUJ

CONSTANŢA

Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca Unchiul Vania de A. P. Cehov

Teatrul Naţional Constanţa Şatra

Regia: Andrei Şerban

Gianni Schicchi de Giacomo Puccini Regia: Silviu Purcărete

Vinerea lungă de András Visky Regia: Gábor Tompa

Teatrul Naţional din Cluj SALA MARE: Logodnicele aterizează la Paris de Marc Camoletti Regia: Florin Piersic Premiera: 2001

Bolnavul închipuit de Molière Regia: Sanda Manu Premiera: 2002

Regele Lear de W. Shakespeare Regia: Tompa Gábor Premiera: 2006

Gaiţele de Alexandru Kiriţescu Regia: Gelu Badea Premiera: 2002, 2007

Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman după Ken Kesey Regia: Marius Oltean Premiera: 1998

SALA MARE, REGIM STUDIO: Purificare de Sarah Kane Regia: Andrei Şerban Premiera: 2006

adaptare scenică de Beatrice Rancea şi Demeter Andras Regia: Beatrice Rancea Premiera: 2006

Dulceamar, teatru dans Regia şi coregrafia: Yvette Bozsik Premiera: 2006

Inimi cicatrizate de Max Blecher Dramatizarea şi regia: Radu Afrim Premiera: 2006

COVASNA Teatrul “Andrei Mureşanu” Sf. Gheorghe Nunta după A.P.Cehov Regia: Florin Vidamski Premiera: 2008

De mână de Sofia Freden Regia: Radu Afrim Premiera: 2008

Insula, spectacol de teatru coregrafic Regia: Florin Vidamski Coregrafia: Fatma Mohamed Premiera: 2006

DÎMBOVIŢA Teatrul Municipal “Tony Bulandra” Târgovişte Frida. Impresii Regia: Mc. Ranin Premiera: 2007


Brâncuşi. Sărutul Regia: Horaţiu Mihaiu Premiera: 2007

Romeo şi Julieta de Shakespeare Regia: Kemal Basar Premiera: 2007

GALAŢI Teatrul Dramatic „Fani Tandini” Galaţi Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon Regia: Mircea Cornişteanu Premiera: 2004

Şantaj de Lidmila Razumovskaia Regia: Mircea Cornişteanu Premiera: 2005

Moartea lui Eskrokov de A.V.Suhovo-Kobilin Regia: Ion Sapdaru Premiera: 2005

A şaptea Kafana de Mihai Fusu, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu Regia: Alexandru Berceanu Premiera: 2005

Mincinosul de Carlo Goldoni Regia: Ion Sapdaru Premiera: 2006

Retro de Alexandr Galin Regia: Mircea Cornisteanu Premiera: 2007

Femeia ca un câmp de luptă de Matei Vişniec Premiera: 2007 Regia: Eugen Făt

Hotelul celor două lumi de Eric Emmanuel Schmitt Data premierei: 1.03.2008 Regia: Cristian Gheorghe

HARGHITA Teatrul Municipal „Csiky Jatekszin” Miercurea-Ciuc Scripcarul pe acoperiş după Solem Aleichem Regia: Parászka Miklós Premiera: 2006

Teatrul „Tomcsa Sandor” Odorheiu Secuiesc Gara Ana Karenina de Nagy András după Lev Tolstoi Regia: István Szabó K.

Soldaţi, soldaţi de Tibor Zalán Regia: István Pinczés

Electra după Euripide Regia: Sorin Militaru

IAŞI Teatrul Naţional Iaşi Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni Regia: Nikolov Perveli Vili Premiera: 2005

Peţitoarele de Tzagareli Regia: Ion Sapdaru Premiera: 2006

Audiţia de Al. Galin Regia: Claudiu Goga

62

Premiera: 2007

With a little help from my friends de Maria Manolescu Regia: Radu Apostol Premiera: 2007

MARAMUREŞ Teatrul Municipal Baia Mare Istoria comică a doctorului Faust scenariu de Victor Ioan Frunză după mai mulţi autori Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză

Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni Regia: Victor Ioan Frunză, George Costin şi Sorin Miron

MUREŞ Teatrul Naţional Târgu Mureş COMPANIA „Liviu Rebreanu” (secţia română) Manole sau darul de a iubi după Legenda Mănăstirii Argeşului Regia Cristian Ioan

Variaţiuni enigmatice de Eric Emmanuel Schmitt Regia Cristian Ioan

Prins în plasă de Ray Cooney Regia: Cristian Ioan Premiera: 2006

Menajeria de sticlă de T. Williams Regia: Cornel Popescu Premiera: 2006

Românie dragă, Elveţia mea…de Cornel Udrea Regia: Cristian Ioan

Şi fluturii sunt liberi de Leonard Gershe Regia: Liviu Pancu Premiera: 2006

Colonia penitenciară după F. Kafka Regia: Ulf Duckelmann, Premiera: 2006

Priveşte înapoi cu mânie de J. Osborne Regia Liviu Pancu

COMPANIA „Tompa Miklós” Yvonne, prinţesă de Burgund de Witold Gombrowicz Regia: Alexandre Colpacci Premiera: 2007

Romanţă somnambulă Regia-coregrafia: Lóránt András Premiera: 2006

Bigamul II de Ray Cooney Regia: Cristian Ioan Premiera: 2006

Doisprezece oameni furioşi Regia: Gali László (Ungaria) Premiera: 2004

NEAMŢ Teatrul Tineretului Piatra Neamţ OO! creaţie colectivă după Ion Creangă Regia: Alexandru Dabija

Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka Regia: Radu Afrim


SATU MARE Teatrul de Nord Satu Mare Gaiţele după Alexandru Kiriţescu Regia: Andrei Mihalache Premiera: 2007

Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt Regia: Andrei Mihalache Premiera: 2007

zoo story de Edward Albee Regia: Horaţiu Ioan Apan Premiera: 2007

Colonia îngerilor de Ştefan Caraman Regia: Ovidiu Caiţa Premiera: 2008

Capra cu trei iezi şi iedul cu trei capre după I. Creangă şi Octav Pancu-Iaşi Regia: Andrei Mihalache Premiera: 2008

Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello Regia: Gelu Badea Premiera: 2008

Zis şi... făcut de Cornel Udrea şi Ion Cepoi Regia: Andrei Mihalache Premiera: 2006

Frankie e OK, Peggy e şi ea bine de Martin Čičvák Regia: Ovidiu Caiţa Premiera: 2006

Poveste de iarnă de W. Shakespeare Regia: Gelu Badea Premiera: 2006

Bigamul II de Ray Cooney Regia: Cristian Ioan Premiera: 2007

Prâslea cel voinic şi merele de aur după Petre Ispirescu Regia: Andrei Mihalache Premiera: 2007

Toate-s la crâşme şi la fete, din lirica lui François Villon Un spectacol cu şi de Sorin Oros Premiera: 2007

Nunta după A.P. Cehov Regia: Eugen Făt Premiera: 2007

Cu uşile închise de Jean-Paul Sartre Regia: Ana Ciobanu Premiera: 2007

SIBIU Teatrul Naţional Sibiu, Secţia Germană Noaptea arabă de Roland Schimmelpfennig Regia Radu Alexandru Nica

Prinţul Friedrich de Homburg de H. v. Kleist Regia Şerban Puiu

Kaspar după Peter Handke Regia Marius Oltean

Elling de Axel Hellstenius / Petter Naess Regia Vlad Massaci

Copilul rece de Marius von Mayenburg Regia Szabo K. Istvan

63

Cui i-e frică de Virginia Woolf după Edward Albee Regia Şerban Puiu

TIMIŞ Teatrul German de Stat Timişoara Chip de foc de Marius von Mayenburg Regia: Radu Alexandru Nica Premiera: 2005

Opera de trei parale de Bertolt Brecht & Kurt Weill Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză Premiera: 2006

Scaunele de Eugene Ionesco Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză Premiera: 2005

Frumoasa şi Bestia de Simona Vintilă şi Ilie Stepan Regia: Simona Vintilă Premiera: 2007

Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici de Simona Vintilă după Fraţii Grimm Regia: Simona Vintilă Premiera: 2008

Judecata de Barry Collins Regia: Alexander Hausvater Premiera: 2007

Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” Timişoara István, regele – operă rock Regia: Vas-Zoltán Iván (Ungaria). Premiera: 2007

Dar ce s-a întâmplat cu femeia? de Kiss Csaba (după A. P. Cehov) Regia: Mátyás Zsolt Imre. Premiera: 2007

Se-apropie vremea de Line Knutzon Regia: László Sándor (Serbia) Premiera: 2008


Tipar executat la Tempus, Timişoara

atent ISSN 1842 – 1709 Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara Editorial: Robert Şerban Concepţia grafică: Antal Szilárd Fotograful revistei: Adrian Pîclişan La această ediţie au contribuit: Radu Afrim, Ioan Haţegan, Petru Ilieşu, Marcel Tolcea Andrei Medinski, Smaranda Vultur, Ion Rizea Colin Buzoianu, Claudia Ieremia, Mihaela Michailov Emil Cristescu, Fausto Paravidino, Alice Georgescu Velica Panduru, Eugen Jebeleanu, Mircea Morariu Cristina Modreanu, Voicu Rădescu, Codruţa Popov Mirela Iacob Revistă realizată de Ciprian Marinescu Conţinutul articolelor, afară de cele altfel semnate, reprezintă creaţia lui Ciprian Marinescu


Maria Adriana HAUSVATER

Ion RIZEA

Mariana VOICU

ªtefan IORDÃNESCU

Codruþa POPOV

Mirela IACOB

Ciprian MARINESCU

director general

director adjunct, actor

consultant artistic

consultant artistic

secretar literar

coordonator PR

realizator revista atent

Romeo IOAN

Cristian SZEKERES

Ana Maria COJOCARU

Doru IOSIF

Mihaela MURGU

Mãlina PETRE

Daniela BOSTAN

Irene FLAMANN CATALINA Paula Maria FRUNZETTI

Valentin IVANCIUC

Andrea TOKAI

Vladimir JURÃSCU

Damian OANCEA

Sabina BIJAN

Claudia IEREMIA

Luminiþa TULGARA

Ana Maria PANDELE

Iudita REINHARD

Gerhardt CRÃCIUN

Mariana DOBOªAN

Daniela GENIG

Vasile GIURGEAN

Monica GRAND

Adrian IANCU

Ioan ILIA

Valentina IVÃNUªCÃ

Lucia MOISE

Elena NATALCENCO

Eugen OBRAD

Gheorghe PATAKI

Péter SZABÓ

Valentina COTINSCHI

Ana PRÃJAN

ªtefan CRÂSTA

Ilie MATEESCU

Laurenþiu MARIN

Colin BUZOIANU

Cãtãlin URSU

t e h n i c

c o l e c t i v u l

Traian BUZOIANU

Iuliana CRÃESCU

Ildikó ANTAL

c o l e c t i v u l

a r t i s t i c

Laura AVARVARI

Aurelia DÕMªÕDI

Victor MANOVICI

Roberta POPA IONESCU

Din colectiv mai fac parte: Ioan STRUGARI

Mirela PUIA

Alina REUS

Alecu REUS

Benone VIZITEU

Luminiþa STOIANOVICI

Mircea Ionel LAZÃR Marius CRÃCIUNESC Efta NECULA

Ion-Ardeal IEREMIA Mihaela LICHIARDOPOL regizor regizor

Sabin POPESCU regizor

Krisztina NAGY scenograf

Geta MEDINSCHI scenograf

Florian PUTERE light designer

Alin TOFAN

Iosif TOTH

Zoltán SZABÓ

Traian ONEÞ


10

Instituţie publică subvenţionată de Ministerul Culturii şi Cultelor

atent #010  

ISSN 1842 – 1709 Revistă a Teatrului Naţional Timişoara str. Mărăşeşti nr. 2; tel.: 0256 293 397, 0721 083 837 www.tntimisoara.com Realizat...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you