Page 38

Scriitorimea de la Vaslui

crai nou

rodica dumitriu aş inventa De n-ar exista apusul, l-aş inventa din cuvinte, ori, aş captura lumina, aş pune-o în eprubetă, şi-aş combina culorile, până la sânge, să obţin durerea soarelui, ce se pierde în asfinţit! De n-ar fi apusul, aş amesteca culorile curcubeului, cu cele din chipul înnorat al zilei şi aş obţine, din tristeţe, bucurie! De n-ar exista apusul, aş încerca să pictez, cu sângele meu orizontul şi zâmbetul mi l-aş pune, în culoarea de-amurg!

aş vrea Aş vrea înserare să fiu, să suflu-n lumina amurgului, să o sting.... să te mângâi, să te cuprind, pentru ochii lumii, să nu mai fim! Aş vrea să fiu noapte, să-ţi veghez somnul, ori lumina amurgului, ce-ţi mângâie chipul, ca un cântec de leagăn, la pieptul mamei! Aş vrea să fiu vânt, să strâng tot parfumul din flori, să ţi-l dăruiesc, ori o oază de linişte, pentru momentele-ţi de visare! Aş vrea fulger să fiu, să-mi descarc toată iubirea pentru tine, Ecouri Literare - p. 38

nicăieri pe lume n-ai să găseşti o Vară Indiană cu mantie de soare ce-i adâncită-n toamnă!

Aş vrea să-mpart cu tine noaptea căci e Crai Nou şi tu ştii bine e vestitor de dragoste curată ce ţine mult şi bine! Aş vrea să-mpart cu tine dorul şi noaptea caldă ne-nvelească s-asculţi în pieptul meu izvorul care-a ajuns să clocotească! Aş vrea să fac din ochii tăi senin să mă cufund în ei ca-n gol să fac din noapte baldachin din briză doar fior! Aş vrea să-mpart cu tine paradisul să-mi dăruieşti parfum, şi briză, şi culori şi visul tău cel tainic să mă scald într-ânsul cum mi-am dorit de-atâtea ori!

leagănul lunii Oamenii nu mor niciodată, doar se mută dintr-o dimensiune-ntr-alta contopindu-se cu lumina lunii! Din secera lunii, perechile de-ndrăgostiţi plecate şi-au făcut leagăn, îi poţi vedea balansându-se-n nopţile senine depănându-şi veşnic poveştile de iubire ... Viaţa-i o fereastră de ceaţă ca aburul ce se-aşterne când sufli-n oglindă, iar secretele universului le ştiu doar sufletele nou născute care cu fiecare secundă ce se scurge aruncă totu-n uitare!

zâmbetul unei amintiri

Liniştea unui cântec, mi-a trezit zâmbetul unei amintiri! În fiecare dimineaţă mă învăluie o melancolie protectoare, cu gândul la gustul dulce al buzelor tale, la iubirea ta, care pentru mine-i lumină... Mă doare depărtarea, mă doare seara cu miros de linişte! Încerc să povestesc vânturilor ce străbat printre flori de câmp, şoptind peste lacuri în care de arunci o speranţă se cutremură în cercuri concentrice... M-a-mbrăţişat o Vară Indiană, Într-o pată enormă de culoare, o stare de spirit, un anotimp anume, îmi adun mormane de iluzii, se dezbracă ziua-ncet de clipe din care-mi construiesc castele, ca frunzele de toamnă, cu vedere spre mare, căreia, sub soare auriu ca mierea îi cânt nemărginirea, ce se scurge pe frunze! în toate culorile curcubeului! Încet se furişează Vara Indiană În splendoarea liniştită, în mijloc de toamnă cu ploi reci trec norii ca nişte gânduri secrete, doar două săptămâni de vară o lume-a armoniei ce n-am s-o uit în veci! ca nişte degete magice, E-un anotimp de-o frumuseţe neclintită pe clapele graţioase ale unui pian, peste păduri vrăjite de ritualuri indiene, până se naşte cel mai minunat acord!

vară indiană

Ecouri Literare nr.3  

A treia editie a revistei "Ecouri Literare"