Page 36

daniel

Scriitorimea de la Vaslui

dragomirescu

Î

fragment din romanul

“Karma. Nopţi de mătase” n ziua aceea, după ce terminaseră, mai devreme ca de obicei, cu qigong-ul, în loc să se aşeze pe scaun şi să-şi bea cafeaua, Arm se întinsese direct pe covor, sub privirile întrebătoare ale lui Bart. - Şi eu obosesc, Bart, îl lămuri ea. Să nu crezi că pentru mine totul este o joacă, mai ales că trebuie să fiu şi atentă la tine, să-ţi mai şi explic sau să te corectez. Uneori! adăugă ea râzând. Bart se aşeză şi el pe covor şi-i aruncă o perniţă să şi-o pună la spate. Înţelesese că ei îi plăcea încă din copilărie să se întindă la taclale, cu prietenele, stând pe jos şi-şi făcuseră un obicei ca la terminarea exerciţiilor de qigong, dacă erau foarte obosiţi, să stea puţin la poveşti aşezaţi astfel, cu câte o perniţă la spate, sprijiniţi de mobilierul din cameră. - Cum a fost viaţa ta Arm? o iscodi Bart, dornic să afle cât mai multe lucruri despre femeia aceasta, care-i părea de la o zi la alta tot mai fascinantă. Spune-mi ceva despre copilăria ta… Ai avut o copilărie fericită?… - Mi-ar fi plăcut să fie fericită, răspunse Arm cu simplitate. Dar n-a fost chiar aşa… A fost copilăria unei fete cu o păpuşă de cârpe, cu capul de carton… Desigur, mama s-a străduit mult să-mi dea o educaţie, am făcut de mică engleză, franceză, balet, pictură, ba chiar şi gimnastică - şcoala de dans şi de maniere elegante, cum zicea ea cu umor… - Şi de ce nu ai făcut artele plastice la Cluj, unde era şi mama ta? întrebă el oarecum nedumerit. Ea surâse: - Mama avea, în sfârşit, un prieten care accepta că, dacă are o fată, are şi datoria să o crească ea, nu bunicii, iar el stătea la Bucureşti. Mama urma să vină şi Ecouri Literare - p. 36

ea aici, dar apoi au hotărât ca el să se mute la Cluj, după ce am început eu facultatea. Eu am rămas aici, printre gunoaiele din cetatea lui Bucur, că Micul Paris nu mai era decât o amintire… şi, la 21 de ani, m-am căsătorit cu Liviu. - Nu te-ai cam grăbit? - Nu, că eram topiţi unul după celălalt! Am trăit o frumoasă poveste de iubire, foarte frumoasă… Rostind această mărturisire, pe chipul ei se aşternu o umbră de melancolie. Îşi adusese aminte cât o ajutase Liviu ca să-şi facă un drum, o carieră. Imediat după căsătorie, îi înzestrase atelierul de pictură aşa cum îi ceruse, el fiind un nepriceput în ale artelor, după cum singur mărturisea. Totuşi, deşi se declarase nepriceput, umbla prin magazinele cu vopsele şi unelte de pictură şi venea mereu acasă cu tuburi de vopsele, pensule, foiţe de aur sau de argint, blaturi pentru icoane sau pânze gata pregătite. Îşi aduse aminte, cu nostalgie, de prima ei expoziţie de pictură. Fusese un adevărat succes, prieteni, critici, ziarişti, toată lumea era entuziasmată. Era înconjurată de ziarişti şi îl zărise pe Liviu, care se retrăsese răbdător într-un colţ, în faţa unei picturi reprezentând un înger, pe care o rugase să nu o vândă, căci o dorea el, voia să o păstreze acasă, pentru biroul lui. Liviu o ajutase foarte mult în pregătirea expoziţiei şi la vernisaj făcuse un mare efort ca să-şi aranjeze programul foarte încărcat cu întâlniri de afaceri şi să poată sta toată ziua cu ea. Arm îl privise de la distanţă, apoi, dându-i pe cei care o înconjurau la o parte, se dusese până la Liviu şi luându-l de braţ exclamase: O, să nu crezi că am uitat să-ţi mulţumesc pentru ajutor! Cu ei stau doar acum, dar la noapte tu vei fi prinţul meu, iar eu o biată sclavă supusă!… Şi Liviu acceptase asta, iar ea fusese cu adevărat supusa sclavă… Hei, unde erau bucuriile de altădată? Bart se sili să păstreze o mină surâzătoare şi aprobă din cap cu bunăvoinţă: - Da, se poate spune că ai fost cu adevărat o soţie fericită, nu-i aşa? conchise el cu glasul lui plăcut, frumos timbrat. Dar ea nu se lasă amăgită de politeţea lui: - Vezi, Bart, sunt atâtea lucruri pe care eu nu le înţeleg… Nu pot, în acest moment, vorbi cu tine despre căsnicia mea şi să mă declar fericită: sunt într-o mare derivă, ştii bine asta… - Ştiu, Arm, şi cred că am înţeles motivele, dar eu sunt aici şi poţi conta pe mine oricând ai nevoie, o asigură el cu seriozitate. Tăcu puţin, cumpănind ceva în gând, apoi vorbi mai departe. În ceea ce priveşte relaţia ta cu fetele, de aşteptările tale de la ele, am o mică nedumerire… Tu mereu aminteşti de datoria ta faţă de ele, adică aşa trăieşti, aşa acţionezi. Nu ai să cazi oare în greşeala de a avea pretenţii la fel de mari de la fete, pe cât ai investit în ele?… Nu mă refer la investiţia financiară, care nu-i nici ea de neglijat, ci la cea sufletească… Tu le iubeşti pe fete mai mult decât multe mame naturale, văd asta, dar copiii sunt copii. Fiecare om iubeşte atâta cât are inima de mare, face atâta cât poate, cât înţelege.

Ecouri Literare nr.3  

A treia editie a revistei "Ecouri Literare"

Advertisement