Page 29

Scriitorimea de la Vaslui doar pentru a-i vedea suferind. Aş zâmbi tolerant în faţa celui ce nu ar recunoaşte momentele sale de răutate, căci e în firea noastră să îi acuzăm pe ceilalţi, absolvindu-ne pe noi înşine de orice vină. Ciudat e că nu doar descoperirea fericirii este cea care determină oamenii să provoace rău celor din jur, ci şi invidia, sau doar dorinţa meschină de a tăia în carne şi în sânge, fără ca cel în care loveşti să îţi fi provocat vreodată vreun neajuns. În acest fel am ajuns să fiu un om indiferent, atunci când am avut nevoie să rămân în picioare. Cert este că nu voi uita niciodată primele mele secunde de indiferenţă, acea stare în care timpul se dilată, în care spiritul se ridică deasupra trupului pentru a privi întreaga situaţie dintr-un unghi obiectiv, neimplicat şi a reacţiona ca atare. Şi nimic nu poate fi mai liniştitor ca acest sentiment, născut din mecanismul autoapărării. Cu toate astea, voi continua să privesc indiferenţa ca pe o ultimă soluţie, căci nu aş mai fi eu dacă nu aş privi cu milă acolo unde viaţa ia o întorsătură ironică, acolo unde lacrimile şi deznădejdea au pus stăpânire pe un chip, şi de ce nu, acolo unde un străin îmi cere ajutorul. Nu! Nu aş putea rămâne indiferntă la cele mai multe dintre ipostazele umane, pentru că trăiesc pentru a ajuta şi a fi ajutată. Indiferenţa va fi ca o rezervă latentă împotriva furtunii din sufletul oamenilor, cu toate că nici când am descoperit indiferenţa, nici acum, nu ştiu dacă voi putea controla acest sentiment. Deşi de-a lungul anilor am încercat de foarte multe ori să readuc în memorie comoara celor mai vechi amintiri pe care le am, lucrul acesta îmi este aproape imposibil, pentru că fiecare nouă zi mă ajută să descopăr noi şi noi fracţiuni, fărâme de episoade ale copilăriei, care îmi inundă gândurile cu rapiditatea unui fulger, stingându-se la fel de repede şi lăsând în urmă o mare de beznă. Dacă unii oameni se plâng că nu îşi pot aminti aproape nimic din perioada copilăriei, dimpotrivă, eu pot să îmi amintesc până şi surâsul plin de afecţiune al bunicului, de pe vremea când aveam doar trei ani, blândeţea din glasul său atunci când mă dojenea pentru năzdrăvăniile pe care le făceam şi modul său protector, unic, de a mă mângâia apăsat pe frunte cu mâna sa butucănoasă dar caldă, sculptată de bătrâneţi şi de interminabilele munci ale câmpului. Ceea ce nu am reuşit să îmi explic până acum este uimirea generală pe care o am în momentele în care explorez diferite colţuri de natură sau pur şi simplu caut detalii în lucruri pe care altădată le consideram mult prea deşertificate de privirile absente ale trecătorilor, sau poate chiar nici nu le observasem existenţa până în acel moment. Astfel, mi s-a întâmplat de foarte multe ori să merg în locuri noi şi, pentru o scurtă şi fulgerătoare clipă, la contactul privirii cu o veche clădire, spre exemplu (sau la fel de bine cu un copac, un câmp sau o floare), să mă ascund în mine, departe de banalul lumii, în timp ce în minte rulează un scurt film al copilului care am fost demult.

Sentimentul, starea pe care o am de fiecare dată când mi se îmtâmplă, este mai mult decât un <<deja-vu>>, pentru că reuşesc, trecând peste ineditul faptului trăit, să evadez din ceea ce numim viaţă, concentrându-mă asupra lucrului care îmi pare atât de familiar şi atât de dornic să îmi transmită un mesaj al trecutului. Nu ştiu dacă timpul se dilată, dacă se opreşte pentru mine şi îmi permite această scurtă călătorie înapoi, nu ştiu dacă are vreo influenţă ataşamentul mea faţă de casa bunicilor şi de zilele ploioase când mă întorceam din grădina uriaşă cu o găleată de ciuperci pufoase, de toate formele şi mărimile. Nu ştiu dacă îmi amintesc toate astea în timp ce o mare parte din mine a rămas încătuşată în inocenţa vremurilor de atunci, dormind cu capul în poala bunicului sau cotrobăind prin cuferele antice şi acoperite de pânze de păianjen, uitate în podul casei. Nu ştiu dacă reuşesc să păcălesc timpul, sau timpul este cel care mă păcăleşte aruncându-mi, din când în când, cioburi dintr-o oglindă spartă. Tot ce ştiu este că oscilez între prezent şi trecut, gândind spre un viitor în care voi fi spectator documentarului exact al vieţii mele. Cum am spus mai devreme, astăzi, cele mai pergamentate amintiri ale copilăriei mele datează din perioada în care aveam nici mai mult, nici mai puţin de trei ani. Îmi amintesc cu exactitate de o superbă zi de început de august, când m-am trezit cu un zâmbet leneş sub atingerea blândă a bunicii, care îmi veghea somnul şi mă liniştea cu şoapte fermecate atunci când visele-mi erau adesea presărate de zbuciumul continuei lupte cu monştri şi oameni morţi. Era, pe atunci, o grea perioadă pentru părinţii mei, eram al treilea copil adus pe lume de mama, iar resursele pentru a asigura un trai decent pentru membrii unei familii întârziau să apară, din cauza perioadei precare şi a lipsei de posibilităţi. De aceea, o bună perioadă a copilăriei am petrecut-o în casa bunicilor mei, într-un sat care parcă se situa la capătul lumii, căci nici măcar departe, în zări, nu reuşeai să desluşeşti mai mult decât imensul câmp populat de arbori, flori şi şerpuiri de pârâiaşe. Chiar şi acum, în momentul în care povestesc, în mintea mea se distinge aşezarea exactă a caselor ţărăneşti, forma armonioasă a dealurilor, turlele bisericii şi formele noduroase ale arborilor. Aşa cum am început să spun mai devreme, în acea dimineaţă de început de august am plecat cu bunica prin sat, întrucât trebuia să stea numaidecât de vorbă cu o vecină, o bătrânică gârbovită şi mustăcioasă, care cu fiecare ocazie cu care găsea un motiv de nemulţumire, mărea ochii a mirare, spunând, în acelaşi timp, spre amuzamentul tuturor: “Ptiu, fa, că n-ai dreptate!”. Cu această băbuţă, în mod obişnuit, bunica ajungea de la vorbă bună, la bârfa în faţa porţii, aşa cum fac adesea bătrânele la ţară, iar apoi se luau la ceartă într-un mod foarte simpatic, din cauza faptului că ajungeau până întracolo încât bârfa aflată în discuţie nu le mulţumea pe niciuna dintre ele, întrucât fiecare din ele avea propria Ecouri Literare - p. 29

Ecouri Literare nr.3  

A treia editie a revistei "Ecouri Literare"

Advertisement