Page 14

Scriitorimea de la Vaslui împrăştie, moş Bârcă a fost urcat din nou în dubă şi dus acasă. Dar baba lui încă nu sosise, cheile fiind la ea… Vasile Crăcană strigă: “hai, moşule, dezbracă-te repede, că le am pe inventar!”, lăsându-l în mijlocul ogrăzii pe moş în pielea goală. O fiică a sa, care locuia pe aproape şi care nu participase la eveniment, auzind zgomot de maşină la poarta tatălui ei, în timp ce maşina tocmai pleca, s-a năpustit în ogradă să vadă ce s-a întâmplat. Moşul, nemaiavând timp să-şi ia ceva de protecţie a goliciunii, s-a refugiat în spatele casei - unde, dintre păpuşoii foarte înalţi, a început să strige: “Cine-i acolo?”. “Eu, Maria!”. Fata aştepta să-l vadă, îl striga. Moşul răspunde: “Vino mâine la mine, azi nu pot!” Fata, intrigată, s-a dus unde auzea glasul. Moşul, cu inspiraţia lui de poet-ţăran, rupse două frunze mari de bostan, îşi puse una-n faţă şi una-n spate şi se iţi de după casă. “Fă, Maria, eu ţi-am zis că nu pot, vino mâine!” Fata, nedumerită, plecă. Moşul ieşi să se învelească cu ceva ca să nu-l prindă baba în postura lui Adam. Trase şi o concluzie: “Iată cu ce se alege poetul-ţăran după o întâlnire cu şeful statului: rămâne în pielea goală!” - Cum a acţionat Securitatea asupra dumneavoastră şi a altor poeţi? - Din păcate, numai asupra mea. Ceilalţi - în sala mare a Bibliotecii - unde se organizase o întrunire festivă, cu public, cu inspectori şi cenaclişti de credinţă, să anihileze orice luare de cuvânt a persoanelor netrecute pe listă. Erau veniţi de la Bucureşti: Mircea Iorgulescu, Constantin Ţoiu, Dana Dumitriu, Mircea Dinescu. Sala era arhiplină. Eu, profitând de faptul că mă aflam în dosul unui stâlp, neobservat de pârdalnicii culturnici, m-am pomenit pur şi simplu vorbind. S-a făcut o linişte mormântală. Mă adresam scriitorilor de la Bucureşti, spunându-le: “De 1 Mai, poezie patriotică. De 23 August, poezie patriotică. Idem de 30 Decembrie’”. Şi totodată, ,”oare, poezia a ajuns femeie de serviciu?”. Pentru moment, totul s-a terminat cu bine pentru că scriitorul Constantin Ţoiu şi Mircea Iorgulescu au început să aplaude. Şi după ei toată sala, revenindu-şi din spaimă. Întrunirea s-a cam terminat aici, scriitorii de la Bucureşti m-au luat în mijlocul lor, m-au felicitat şi mi-au făcut o prezentare şi o publicare de câteva poezii în “România literară”, rugându-mă să-i contactez. Ceea ce nu s-a mai putut din cauză că am fost arestat pe motivul unei amenzi pe tren datorată unei călătorii la Bucureşti, fără bani, pentru publicarea câtorva poezii în suplimentul literar al “Scânteii tineretului”, îngrijit de Ion Cristoiu şi Mircea Florin Şandru. La întoarcerea din arestul poliţiei, am fost invitat de căpitanul Ruculeţ la Securitate. Nu m-au bătut. Mi-au cerut o declaraţie că nu mai fac ce-am făcut. Pe de o parte, toate persoanele cunoscute au fost chemate la Securitate şi li s-a luat o declaraţie despre persoana mea, întocmindu-mi-se astfel un dosar substanţial, dosar pe care nici acum nu vor să mi-l eli-

bereze. După alte două-trei săptămâni, am fost din nou anchetat de către Securitate, cum că ei sunt informaţi că eu vreau să trec graniţa fraudulos pentru a lucra la Uzinele Alfa Romeo din Roma, de care nici nu auzisem, că în peri-oada cât am fost în învăţământ la Dăneşti aş fi instigat tractoriştii să-şi ceară pământurile de la C.A.P. - ceea ce era parţial adevărat, pentru că-n cârciuma satului eu mă urcam pe-o masă, le spuneam poezii despre pământ, despre palme bătătorite şi despre nedreptăţile care li se făceau în ciuda muncii depuse, susţinând: “capetele unora trebuie puse în parii ce le îngrădesc interesele”. Apoi, peste încă două săptămâni, aceeaşi mascaradă cu ameninţări. Mi se arătau diferite obiecte contondente, fapt care m-a determinat ca în momentele de euforie să repet scene de acelaşi gen şi prin cârciumele din Vaslui. După 1990, am aflat că diferiţi lucrători la Securitate fugeau de cazul meu pentru că, de mi-ar fi înaintat do-sarul la Bucureşti, trebuia să aducă şi dovada organizaţiei din care fac parte. În momentul când domnul Martinescu (securist) a fost promovat de la profesor de istorie la ofiţer de Securitate, i s-a încredinţat cazul meu, dându-i-se şi alte date privind dificultatea pe care o prezentam şi pentru ei. El, care şi azi se laudă că este nepotul lui Perpessicius, avea o slăbiciune pentru poeţi. Dar aflându-se faţă-n faţă cu un caz autentic, timp de o lună de zile, n-a mai ieşit din Biblioteca Judeţeană Vaslui. Sala de lectură devenise biroul său de lucru. S-a pus la punct cu toată poezia contemporană din reviste, el fiind din Negreşti, trăind într-un spaţiu profesoral, unde seara, la domiciliul câte unuia se practica şpriţul, istoria şi literatura. Probabil în programul său de urmărire, m-a surprins în cârciumă la “Vasluieţul”, unde şefă era doamna Liteanu, fosta soţie a Comandantului Securităţii. Aici a început să-şi etaleze cunoştinţele poetice, având asupra sa reportofon şi pistol, eu neştiind că-i securist. Spre uimirea doamnei Liteanu, care, pregătită, ne-a invitat în biroul ei să consumăm. A început un recital din partea mea şi a lui, care era susţinut şi de ploaia de sticle pline oferite de ,”gazdă”. Reportofonul mergea. Nu am fost chemat la Securitate în acel moment. El a declarat pe propria răspundere că nu-s un caz periculos, şi astfel, zice el, dosarul s-a încheiat. Dar n-a fost aşa. S-a transmis la miliţie unde mi s-a cerut o declaraţie: “de ce nu lucrez?“ etc. Urma să fac închisoare, ca un individ ce reprezenta un adevărat “pericol social”. - Care sunt intelectualii vasluieni, care, după ştiinţa ta, au dosare de Securitate ? - Eu cu Paul Munteanu. Mai există şi Leonard Negruţi, primul vasluian care scrisese ,,Jos Ceauşescu’’.Apoi Titi Gheorghiu. (interviu realizat pe data de 8 septembrie 2001, de Sfânta Măria Mică, într-un moment în care Ion Enache se lăsase de băut)

Ecouri Literare nr.3  

A treia editie a revistei "Ecouri Literare"