Page 10

Corespondenţă internaţională episod, soldat cu câteva palme după ceafă şi cu tot atâtea cizme-n fund, de fapt nimic grav. În rest, nu m-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă: alungarea familiei din casă cu o pătură, o pernă, un cearşaf, o lingură, o farfurie, o cană şi cu un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forţat în condiţii locative execrabile, foamea când nu era subnutriţie, desele arestări şi stagii prin închisorile timpului ale membrilor şi prietenilor familiei, şomajul adulţilor rămaşi afară sau, preferabil totuşi, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea şi persecuţiile, marginalizarea socială şi excluziunea, bararea accesului la şcolile permiţând intrarea în învăţământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracţie, ascunzând date redhibitorii dintr-o deja foarte încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul. Ce a fost mai puţin banal însă a fost pervertirea celor mai mulţi dintre noi, cei tineri şi foarte tineri şi mai târziu a tuturor generaţiilor. Trăiam cu toţii o autentică dedublare a personalităţii, de unde un fel de duplicitate salvatoare. Era preţul integrităţii fizice, al supravieţuirii, plătit în detrimentul celei morale. Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii şi cunoscuţii, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiţia. Vieţile fracturate ale părinţilor, unchilor şi bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulţi ani după gratii – noul element al confortului imobiliar, trecerea de la o viaţă normală - ai mei trăiau decent - la o sărăcie lucie şi discriminare permanentă, făceau mai mult şi mai bine decât eventuala pedagogie a adulţilor, de altfel complet defazaţi faţă de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu. Apoi, discuţiile explicite, fără să fie interzise sau de tot evacuate, erau evitate şi din prudenţă, copiii putând comite cu uşurinţă indiscreţii periculoase pentru părinţi, care ciumaţi fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor şi urechilor patriei. Pavlik Morozov, omul nou, apăruse, totuşi, după ani buni de comunism. De unde şi o dublă retorică simetrică cu dubla mentalitate, cea de acasă şi cea din afară, amândouă etanşe. Una trăiam acasă, alta la şcoală. În familie eram impregnaţi de un trecut de care nu eram încă bine rupţi. Era paradisul pierdut, a cărui restaurare urma să fie asigurată de americani. Nu urmau ei să vină curând? Nu-i aştepta mai toată suflarea românească? Alta era la şcoală sau în public, unde nimic nu trebuia să transpară din ceea ce „eram” acasă, unde ăştia erau duşmanii noştri de care trebuia să ne ferim pentru că ne făcuseră rău şi continuau să ni-l dorească. Cu alte cuvinte, una gândeam, alta spuneam. Cam asta era lupta de clasă văzută dinspre cei ca mine. Efectul principal a fost întâi frica, dublat apoi de o vigilenţă iepurească. Tot ce ajunsesem să ne dorim era Ecouri Literare - p. 10

să supravieţuim. Trebuia să ne purtăm ireproşabil, să nu ne facem remarcaţi, să reuşim la şcoală, să intrăm în învăţământul superior, să dobândim o meserie, să ni se piardă urma, să fim lăsaţi în pace. Persecuţia permanentă, mentalitatea de ghetto astfel dobândită, lasă urme, cred şi asupra curajului, sau asupra unui anume fel de curaj. Fără să fi fost un laş, îmi dau seama azi că ideea de a protesta ori de a mă opune organizat nici nu-mi trecea prin cap, nici mie, nici multora ca mine. Eram, cred, cei mai siguri cetăţeni ai României comuniste. (...) Ceilalţi, din care făceam parte, erau sătui de foamete, mizerie, lipsuri şi marginalitate. Altfel spus, conştiinţa mea poilitică nu mă depăşea. Priorităţile mele erau altele. Cu aceeaşi stare de spirit am părăsit ţara. Sătul de tot ce trăisem, plecam scârbit, îndârjit şi hotărât să nu mă mai uit îndărăt. Eram convins că regimul comunist era etern şi, că pentru mine şi ai mei, exilul era singura salvare posibilă. Viaţa mea în România a fost decisă şi ordonată de evenimente şi imperative asupra cărora nu aveam niciun control. Cu excepţia unor relativ rare şi scurte momente de acalmie, ea a fost suma persecuţiilor şi a discriminărilor la care am fost supus. Pentru o dată, voi fi deci marxist, încercând să-mi povestesc viaţa ca pe o sumă a episoadelor luptei de clasă al căror protagonist am fost, fără voie, fireşte. Ele mi-au orientat şi decis viaţa, în cea mai mare măsură. În amurgul unei vieţi deja lungi, privesc în urmă cu un calm mai degrabă relativ, dar cu memoria trează şi mai ales cu conştiinţa faptului că nu trebuie să uit ce am trăit şi că am obligaţia să spun şi altora ce mi s-a întâmplat, fiind convins că nu există adevărată libertate în afara memoriei care este cealaltă faţă a ei. Atlantida mea, România antecomunistă, aşa cum a fost, va dăinui doar în amintirile, evocările şi mărturiile celor care s-au învrednicit să şi le încredinţeze hârtiei, întregind astfel ceea ce a mai putut fi salvat. Memoria funcţionează într-o logică binară. Este fie activă, fie în stand-by, stare în care, aparent măcar, se află de cele mai multe ori, şi nu întotdeauna întâmplător. Atât în România cât şi în Occident. Volumul de faţă este suma încercărilor mele de a-mi păstra memoria în stare de veghe.

Ecouri Literare nr.3  

A treia editie a revistei "Ecouri Literare"